Stat, ideologia puterii și relații interstatale în Orientul Antic

„Orientalismul are o poziţie atât de autoritară încât cred că nici o scriere, gândire sau
acţiune îndreptate spre Orient nu se poate produce fără a lua în calcul limitările ideatice şi de
acţiune impuse de Orientalism..” – Eduard Said
„Orientul a ajutat la definirea Europei prin contrastul imaginilor, ideilor, personalitatii,
experientei.”

Stat – formă de organizare politică bazată pe funcționarea instituțiilor birocratice și care

se exercită asupra unei populații dintr-un teritoriu definit, cu autoritate recunoscută atât intern,
cât și extern. Astfel, este necesară atât legitimarea într-un cadru conceptual acceptat de
comunitate, cât și identificarea autorității statale.
Puterea – capacitatea de a decide în pofida împotrivirilor, de a lua decizii pentru întreaga
comunitate; puterea legitimă are dreptul de a utiliza violența; are interesul de a fi văzută ca fiind
legitimă. Legitimitatea permite realizarea ierharhiilor, iar coerciția este importantă, dar nu și
suficientă, deoarece nu poate fi eficientă pe termen lung.
Câmpul ideologic ne permite să vedem de ce o societate acceptă anumite structuri
politice.
Doctrina reprezintă un cuprins ideatic de opere, texte, având caracter rațional.
Ideologia reprezintă un sistem de idei, concepte, valori care se aliază pentru a menține
sau pentru a schimba un status quo social. Ideologia nu are în mod necesar un caracter rațional,
ci mai degrabă unul difuz la nivelul societății, având in vedere ca nu toți membrii acesteia au
acces egal la ea. Există de fapt trei categorii care se pot defini prin raportarea la ideologie:
ideologii (cei care manipulează), pragmaticii ( înțeleg conceptul de status quo, dar utilizează
ideologia în interes propriu) și marginalii (cunosc doar elemente disparate, mărginiți de orizontul
lor social, incapabili să înțeleagă manipulările, donează propria putere).
Setea de putere a elitiștilor este direct proporțională cu incompetența politică a populației.
Caracterul de structură politică implică faptul că sfera de acțiune a statului o reprezintă
domeniul relațiilor de putere exercitate în domeniul public. există însă situații în care statul își
asumă autoritatea de a reglementa situații care țin de domeniul relațiilor private, precum regulile
de căsătorie, adulterul, relațiile dintre membrii familiei, etc, în măsura în care societatea
consideră că ceea ce îndeobște este definit ca „domeniu privat” are relevanță generală.
Teritoriul unui stat este definit și delimitat, fapt ce implică atât existența unor forme de
marcare a limitelor teritoriale ale autorității unui stat (borne de graniță, garnizoane de frontieră),
cât și recunoașterea granițelor (prin tratate, proclamații, texte oficiale), ceea ce echivalează cu
statutul de independență politică.
Instituțiile birocratice sunt specifice statului, iar funcționarea lor se bazează pe
utilizarea unor instrumente tehnice – în primul rând scrierea. Cele mai vechi surse scrise sunt
direct legate de administrarea vieții comunității (în cele mai multe cazuri este vorba despre
evidențe contabile), ceea ce indică funcția primordial tehnică și pragmatică a scrierii. Birocrația
presupune existența unor persoane calificate, care constituie un grup social cu o prezență
constantă în comunitate. Acest fapt pune în evidență un alt element obligatoriu pentru existența
unui stat: o societate complexă, constituită din grupuri de statute variate și ierarhizate.

În absența uneia dintre caracteristicile menționate mai sus, o structură politică nu se poate
caracteriza drept stat.

În ceea ce privește apariția statelor, există două direcții teoretice: teoriile conflictuale și
teoriile integraționiste. „State, chicken or egg? What came first?” (Morgan Friedman)
 Teorii conflictuale:
1. Teoria marxistă dezvoltată de Engels în lucrarea „Familia, Proprietatea privată și statul”–
statul este o formă de exploatare, rezultat direct al instituirii proprietății private, izbucnit din
lupta de clasă, menit să vegheze integritatea proprietății private.
2. Teoria societăților circumscrise – apare în anii 1960 și îi aparține lui Robert Carneiro;
reprezintă un model pur teoretic, pornește de la presupunerea că ar exista o comunitate umană
care locuiește izolată într-o vale, beneficiind de toate resursele și fiind în afara pericolului de a fi
atacată.Comunitatea va crește în mod necesar din punct de vedere demografic, iar în această
situație, se vor naște la un moment dat anumite grupuri de interese care se vor lupta pentru
resurse, context în care grupul/grupurile învinse vor fi obligate să se subordoneze autorității
învingătorilor.
Critica – Școala weberiană – nașterea statului într-o formă conflictuală este improbabilă, având
în vedere absența suportului moral, necesitatea ca formarea statului să fie făcută într-un cadru
legitim.
- Arheologia sumeriană/mesopotamiană – în mileniul IV nu este detectabilă o stare de
tensiune politică, de existență a vreunui război.

 Teorii integraționiste
1. Teoria societăților hidraulice (1957 – Karl Wittofongel); pornește de la teoria lui Engel și
Marx cu privire la modul de producție asiatic; propune o asociere între cursuri de apă importante
și cele mai timpurii așezări, pornind de la presupoziția că economia agricolă se bazează pe
sisteme hidraulice. Astfel, trebuie creată o instanță supremă, superioară, care să construiască
aceste sisteme și căreia, treptat, i se vor adăuga noi forme de autoritate.
Critica – (Julien Stewart, Gordon Child) În primul rând, sistemele hidraulice sunt mult mai
vechi, cu milenii chiar, decât primele etape ale statului, în condițiile în care comunitățile
neolitice nu aveau nevoie de stat. În al doilea rând, comunitățile locale sau posesorii loturilor
familiale se ocupau direct cu irigarea propriului pământ, așadar nu era nevoie de o instanță
superioară care să îndeplinească această atribuție.
2. Teoria societăților sistemice (complexe) – se naște din realitățile istorice directe. Spre
exemplu, sudul Mesopotamiei reprezintă prima atestarea a existenței birocrației, fapt ce implică
existența unei ierarhii sociale complexe. Societățile primare acordă acces egal la toate resursele
materiale, dar acces inegal la resursele de prestigiu, în timp ce societățile complexe acordă acces
inegal la ambele tipuri de resurse. Astfel, în cazul societăților complexe, se stabilesc diverse
roluri, care se concretizează în statusuri sociale.
Conform teoriei, nu există un singur element determinant care a dus la constituirea
primelor state, ci un sistem de elemente: creșterea demografică, urbanizarea, concentrarea
populației, serviciile urbane(canalizări), tehnicile de calculc și de scriere, serviciile de evidență și
distribuție a resurselor, forme de garantare a schimburilor, care în cele din urmă duc la crearea
instituțiilor birocratice. Astfel, există o relație de interdependență în apariția birocrației și
producerea primelor forme de statalitate.

Tipologia statelor antice este foarte variată și nu pot fi făcute observații cu valoare
universală nici în privința structurii, funcționării și ideologiei puterii, nici sub aspect
administrativ, econonomic, sau în privința relației dintre structurile statului și teritoriul la care se
raportează. Ca urmare, orice tipologie trebuie să aibă în vedere criterii variate, tocmai pentru a
surprinde diversitatea istorică a antichității orientale.
 Din punct de vedere al structurii teritoriului:
- orașe state – un singur centru urban, centru admnistrativ: Uruk, Ur, Eridur, Nippui,
Lagash, Kish, Tyr, Byblos, Qadesh, Kardenish, Ugarit
- state teritoriale – multitudine de centre urbane, un centru important numit capitală: Egipt,
Assiria, Hatti, regatele indo-ariene, imperiul chinez, regatul evreilor
 Din punct de vedere al mecanismelor esențiale care au determinat constituirea:
- state constituite prin emergență
- state constituite prin colonizare: iudo-ariene, Hatti, Mittani
- state constituite prin cucerire: Israelul Antic, Imperiul Assirian, Imperiul sargonid,
Imperiul chinez
- state constituite ca urmare a dezvoltării comerciale
- state constituite prin aculturație
 Din punct de vedere al instituției suverane:
- monarhie : un singur suveran ereditar
- oligarhie: un grup de familii influente
- republică : o parte din populație care merită a fi reprezentată
MONARHIA:
 In funcție de modul de transmitere a puterii:
- ereditară: primogenitură (primul născut) sau cadet (cel mai tânăr dintre fii)
- electivă: selecționat dintr-un grup determinat
 În funcție de ideologie:
- carismatică: ales al divinității
- divină: regele este zeu (prezentă doar în cazul faraonilor egipteni
 - militară: regele este ales al zeilor – condiționată de succesul pe câmpul de luptă
- universalistă: suveranul este împărat. (imperiul este o formă de stat în care ideologia,
puterea se bazează pe principiul universalismului)
STATELE SUMERIENE
Popoarele care dau viață istoriei și civilizației mesopotamiene sunt în esență două:
sumerienii și semiții (akkado-babilonienii și asirienii). Originea celor dintâi este nesigură; vin
poate din munții de la est, poate de peste mare: în orice caz, la începuturile istoriei, îi găsim
stabiliți în Mesopotamia unde duc o viață prosperă, bazată pe cultivarea pământului. Semiții, în
schimb, vin din deșertul arab și penetrația lor este aproape continuă, de la începuturile istoriei
până la sfârșitul civilazației mesopotamiene: pâtrunzând în regiuni de cultură sedentară, ei se
amestecă cu celelalte populații, asimilează cultura superioară a acestora și dau naștere unei
sinteze în care deseori este zadarnic, chiar superficial să-i cauți și să-i separi componentele.

I. Constituirea statului
Constituirea statului urmează în spațiul dintre Tigru și Eufrat un traseu mai degrabă
atipic: nordul Mesopotamiei părea mai degrabă prielnic pentru apariția statului, dar marile
așezări neolitice încep să se depopuleze la mijlocul mileniului IV, iar sudul Mesopotamiei ajunge
să fie locuit destul de târziu, de la finalul mileniului V, cand se produc vaste lucrări de desecare
ale văilor Tigrului și Eufratului. Sudul începe treptate să se dezvolte, context în care mitologia
spune că domnea marele rege ENKI, inventatorul ordinii universale. În prima jumătate a mileniul
al IV-lea este introdus profilul unit Ur-Uruk, presupus a fi un nivel al statalității. Se inversează
astfel balanța dintre nord și sud, iar la 3200 I.H. putem vorbi despre stat în cazul Uruk, Eridu sau
Kish.
Orașul stat URUK se constituie prin emergența civilizației locale. Se identifica mai multe
cauze:
1. Explozie demografică în sudul Mesopotamiei – în 3400 I.H. în mediul rural la Uruk se
regăseau 17 sau 18 așezări, în timp ce în 3400 I.H: erau prezente 84 de așezări rurale, iar nucleul
urban crește de 10 ori, de la 4-5000, la 40 000 – 50 000. Creșterea demografică se datorează atât
factorului natural, determinat de faptul că societățile descurajează contracepția și încurajează
căsătoria timpurie, dar și de migrațiile masive. În mileniul IV, se presupune că un număr
important de nomazi s-au stabilizat în sudul Mesopotamiei, dovadă fiind omonimia: în timp ce în
sudul extrem al Mesopotamiei predomină numele sumeriene, spre nord jumătate din populație
poartă nume sumeriene și cealaltă jumătate nume akkadiene, dovadă că nomazii se stabilesc în
nordul părții sudete a Mesopotamiei. În plus, în mileniul IV așezările din nord sunt părăsite,
datorită imposibilității practicării agriculturii (fenomen al schimbării regimului precipitațiilor în
Anatolia, Tigrul și Eufratul nu mai primesc același debit hidografic și mai multe brațe ale
Eufratului seacă).
2. Concentrarea populației în sudul teritoriului, unul dintre elementele care duc în mod
decisiv la constituirea statului
3. Urbanizarea constituie motorul nașterii statului.
 4. Organizarea, raționalizarea resurselor, prin gândirea unei rețele comerciale. Noua
comunitate are nevoie de specialiști, de negustori, de forțe de ordine, astfel că apariția statului
este caracterizată prin dinamică: statul apare ca soluție la problemele comunității, care se află
într-o continuă expansiune.
Apariția statalității este demonstrată prin existența sistematică a scrisului, practicat de
instituțiile birocratice, dovadă fiind arhivele contabile din Templul Alb.
Templul oval de la Kafadge – Tutub reprezintă un simbol al urbanizării și al apariției și
dezvoltării statalității, fiind o producție deopotrivă materială, economică și intelectuală.
Arhitectura este una ordonată spre ea însăși, sprijinind un anumit mod de viață, un anumit tip de
intimitate, dar oferă și protecție împotriva furtunilor de nisip și a mâlului din sezonul ploios.
Templul are atașate școli, care produc viitorii sacerdoți, preoți sau scribi, astfel încât joacă un rol
important în viața religioasă, culturală și, nu în ultimul rând, administrativă. De asemenea,
aspectul străzilor demonstrează că există o formă de urbanism care se ocupă de amenajări și de
comfortul locuitorilor.

II. Organizarea statului

Statele sumeriene Statele akkadiene și amorite

Shanga – intendent Ishakkum – guvernator
Sukkal – ministru Sa-resh-sharri – funcționar superior
Mashkim – inspector Rabiânum – primar/șeful adunării
Aprig – verificator Hazzanu – primar
Ugula – sef de echipă Shanga – intendentul templului
Ukkin - primar Shatammu – inspectori
Ishakku – administratori rurali

Puhrum – adunarea notabililor

Karum – adunarea negustorilor

Toți funcționarii sunt scribi, trimiși în prealabil la școală, cum ar fi cea de la Elba, din
nordul Siriei. Nu există taxe fixe, astfel încât elevii sunt tratați în funcție de cum plătesc părinții.
Toți au șansa de a avansa în carieră, dar există texte care demonstrează faptul că funcționarii erau
corupți, cum ar fi Procesul verbal din Nippur din 2028 I.H., în care este acuzat intendentul șef al
templului Innanei că ar fi „furat berbeci, unt și făinî din sacrificiul regal”.
Akkadiana este învățată de către toată lumea, iar din mileniul II, devine limba franca în
întregul Orient Apropiat și Mijlociu, fiind legată direct de relațiile de putere, având în vedere că
autoritatea akkadiană se impune. Sumeriana rămâne însă limba culturii.
Au fost descoperite statui ale înalților funcționari, ceea ce demonstrează ca aceștia aveau
forță materială și capacitatea organizatorică de a dobândi o statuie de marmură. Funcționarii erau
îmbrăcați precum oamenii comuni, deoarece nu aveau putere cu caracter personal, ci erau
delegați ai regelui. Amestecul de serenitate și solemnitate ce transpune din statui se leagă de o
carismă personală.

„Istoria săracului din Nippur” demonstrează că primarul este un funcționar subordonat

palatului, iar averea sa personală este una considerabilă. Demnitarii sunt priviți ca persoana
foarte avute, dar comportamentul așteptat de la ei este cel al unui om normal. Bogații sunt priviți
cu suspiciune, nu sunt iubiți în cadrul comunității.

III. Ideologia puterii

Regalitatea în spațiul mesopotamian este văzută ca instituție centrală, regele fiind acela
care deține resursele necesare pentru a imita actul divin în vederea restabilirii permanente a
ordinii. Coborârea regalității din cer se face în trei etape succesive, două înaintea Potopului, la
Eridu și Shuruppak și una posterioară, la Kish.
Structura ideologică a puterii sumeriene și principalele elemente prin care puterea este
legitimată sunt prezentate în Stela Vulturilor, a lui Eannatuma din Lagash, constituind în fapt un
fel de „portret-robot” al suveranului ideal. Este vorba despre o regalitate carismatică, unde regele
este numit „lugal din Lagash”, titlu regal care se traduce prin „omul mare prin Lagash”, fiind
„dăruit cu forță de către Enlil”, sugerând astfel legitimitatea, având în vedere că Enlil reprezintă
regele întregului pământ, „hrănit cu laptele vieții de către Nin-Hursaga”, ceea ce îl așează în
postura de protector al oamenilor, „dăruit cu un nume bun de către Innana”, fiind deci un
războinic victorios al cărui destin este hotărât de zeița războilui, „ales al inimii lui Nanse, regina
puternică”, „dăruit cu inteligență de către Enki”, ceea ce îl face un administrator perfect, înzestrat
de cel care a introdus ordinea Me. Regele acționează ca reprezentant al regelui divin al orașului,
fiind cea care a „cucerit țările pentru Nin-Girsu”, este garant al prosperității, fiind „mult iubit de
către Dummuzi-Apsu”, este favorit al familiei divine din Lagash, având în vedere că este „mult
iubit de Hendur-saga” și, în cele din urmă, întruchipează reiterarea capacității de a asigura
prosperitatea, „fiind prieten al soțului iubit al Innanei”, făcându-se o aluzie la Dummuzi.

SARGON I (2334 – 2279) – primul rege care nu este de origine sumeriană, fondatorul imperiului
akkadian, uzurpând puterea din Kish. Este primul suveran care constituie un veritabil stat
teritorial, unificând mai întâi sudul, deplasându-se mai apoi spre centrul și nordul Mesopotamiei,
până când îi depășește limitele, pâtrunzând până în Anshan.
Odată cucerit teritoriul, intervine problema administrării unui teritoriu atât de vast, astfel
că în sud își menține autoritatea și îi menține pe vechii dinaști, care nu mai au însă autoritatea
politicii statale și plătesc tribut, iar în nord își numește rude în funcțiile de conducere, menținând
în ambele zone limba sumeriană la nivel birocratic. În Anshan îi detronează pe toți suveranii
locali și impune limba akkadiană la nivel democratic, având în vedere că modelul sumerian nu
era atât de bine implementat în această zonă. Statul lui Sargon este așadar un stat segmentar,
având în vedere că există o varietate de formule administrative care diferă de la o provincie la
alta, dar se menține în același timp o autoritate centrală.
 Problema legitimății este rezolvată de Sargon în mod diferit în funcție de teritoriu. În sud,
folosește repere sumeriene pentru a se legitima, face apel la toate normele ideologice pe care le
are la îndemână: „ Sargon, regele, s-a plecat la Tuttub în faţa lui Dagan, iar Dagan i-a dăruit
ţările de sus.” În nord folosește repere locale pentru a se legitima, pentru a fi credibil în fața
locuitorilor: „Sargon, regele din Akkad, (protejatul ?) Innanei, rege din Kish, uns al lui Anu, rege
al Ţărilor, vicar al lui Enlil”. Regalitatea este așadar una carismatică, regele este un favorit al
zeilor, adaptarea ideologică fiind în fapt o formă de pragmatism ideologic.
Legenda nașterii lui Sargon reprezintă un alt element al legitimării: fiul al unei mare
preotese, abandonat pe un râu și găsit de un grădinar, Sargon devine protejat al zeiței Ishtar, care
se îndrăgostește de el și astfel devine rege. Sargon se plasează astfel într-un rol arhetipal: copilul
miraculos, salvat de la moarte sigură, unde exista cutuma probei rezistenței fizice pentru a
dovedi dreptatea. Sargon nu este așadar nici uzurpator, pentru că a fost voința zeilor să devină
rege – Ishtar este cea care are darul de „a face zei”- și nu are nici o condiție socială umilă, ci una
accidentală.
Sargon manipulează fundamente ideologice deja existente pentru a fi crezut înainte de
toate și pentru ca persuasiunea să fie eficientă, se folosește de un model de propagandă care are
la bază toposuri culturale.

NARAM-SIM (2254-2218)
Cel de-al IV-lea din dinastia sargonită, nepot al regelui Sargon cel Mare este numit în
înscripția de pe Stela Victoriei „Naram-Sin cel puternic, rege (šarru) al celor patru regiuni”,
titulatură care din acest moment va marca ideologia universalistă, sugerând că regele ar stăpâni
întregul Univers. În acest context, titulatură reprezintă o aspirație, are caracter ideologic și
impune principiul vă statul acționează în baza unui criteriu universal. Naram-Sin extinde
teritoriul regatului, în vederea descoperirii de resurse, dar aceasta extindere teritoarială nu are de-
a face cu problema etnicității.
Sargonizii gândesc statul în forme extinse, dar nu fixe, astfel că teritoriul variază
permanent. Imperiul sargonid se prăbușeste ca urmare a invaziei guților și apar noii semiți,
numiți amoriți. Amoriții joacă un rol important în statul semit, astfel încât un procent de 90% din
numele conducătorilor este de origine amorită.

BABILON
După dispariția autorității akkadiene, orașele sumeriene se reconstituie sub aceeași formă
ca înainte de sargonizi, care nu îi dislocaseră din punct de vedere administrativ. O transformare
notabilă se produce însă odată cu imperiul akkado-babilonian, realizându-se o nouă sinteză
ideologică.
Prologul Codului lui Hammurapi (1750 I.H.) cuprinde principalele elemente de
propagandă, citând zeii sumerieni – Enlil, Ea (Enki)- în contextul în care limba sumeriană este
numai o limbă a scrierii, o limbă cultă. Regele este „făcut atotputernic peste cele patru orizonturi
ale lumii”, sugerând universalitatea și punând în evidență faptul că relația dintre rege și zei nu s-a
schimbat: regale este în continuare favoritul zeilor, iar voința divină îi permite și îl obligă să
garanteze bunăstarea.
Regalitatea este așadar în continuare una de tip charismatic, dar face apel la o acțiune de
tip nou și anume introducerea zeului Marduk, care este o inventive, o inovație a teologilor
babilonieni, pentru a crea o relație de continuitate între sumerieni (Ea, Enki) și semiți. Marduk
devine astfel fiul lui Enki și zeul protector al Babilonului.
Numele lui Marduk este în strânsă legătură cu Enûma Eliš, mitul cosmogonic babilonian,
care întrupează imaginea tipică a haosului: existent celor două principii, masculin și feminin,
amalgan din care au ieșit zeii Annunaki. Marduk este cel care o ucide pe Tiamat, zeița haosului,
apoi realizează Universul, creând oamenii din țarână. Lumea vine din haos, care este pus în
ordine de către Marduk, iar Hammurapi are datoria de a-l imita pe zeu, astfel că legea este
echivalentă cu ordinea. Suveranul este un trimis al zeului pentru a asigura bunăstarea.

ASSIRIA
După prăbușirea imperiului amorit al lui Hammurapi, imperiul Medo-Asirian și Neo-
Asirian preiau puterea, iar cruzitatea devine un discurs de propagandă, inscripțiile dovedind
cruzimea asirienilor: „Pe unii i-am bătut în cuie pe stâlp, pe alţii i-am înfipt în stâlp sau în lănci
în jurul stâlpului.....Am jupuit mulţi de-a lungul ţării mele şi am îmbrăcat zidurile cu pielea lor.”
Regele asirian se prezintă personal pe câmpul de luptă pentru a-și dovedi legitimitatea, astfel că
regalitatea devine una militară. Succesul personal pe câmpul de luptă, care are loc sub protecția
zeului, legitimează puterea, iar principala calitate a regelui este aceea de a provoca spaimă.
Asirienii sunt primii care organizează parcuri de vânătoare, în cadrul cărora regele trebuie
să doboare fiare sălbatice, în special lei, pentru a-și demonstra puterea și autoritatea.

IV. Concepția despre ordine

SUMERIENII
Ideologia sumeriană pretinde că lumea este rezultatul unui plan divin, creația zeului Enki,
care este suveranul orașului Eridu, cel care stăpânește Pământul, inginerul divin, contabilul divin,
cel care dirijează activitatea celorlalți zei și care le împarte responsabilitățile. Enki este cel care
inventează ordinea, amenajând tot ceea ce este omenesc într-o schemă generală numită ME.

Divinitatea Sacerdoțiul Domeniul militar Relațiile sociale Tehnologiile

Stăpânirea Rangurile Armele Familia Inteligența
sacerdotale
Regalitatea Prostituția sacră Tacticile Munca Cunoașterea
Augustul Comerțul sexual Acțiunile Virtuțiile/viciile Meseriile/tehnicile
Sceptru
Erotismul Acțiunea socială Uneltele
 Mitul o prezintă în continuare pe Innana, furioasă că zeul Enki nu i-a retribuit nicio
funcție, deși aceasta își atribuise singură una, cea de zeiță a războiului, fură tăblițele lui Enki și le
duce în Uruk, instaurând astfel ordinea, echivalentă cu bunăstarea. Uruk devine astfel un spațiu
protejat de Innana, care trece prin moarte și apoi învie, exemplificând astfel ciclul vieții, și care
veghează asupra ordinii universal, atrăgând spre Uruk speranțele, energiile.

BABILON
Mitul cosmogonic babilonian se deschide cu expresia „enuna elis”, în traducere „când
sus”, prezentând imaginea haosului, care se definește prin existent celor două principii, masculin
și feminin,, apa dulce, Apsu, și apa sărată, Tiamat. Din acest haos, se nasc zeii, care își înving
tatăl și îl aleg pe Marduk drept zeu păzitor, care o învine pe Tiamat, din al cărei corp ia naștere
fiecare regiune din lumea cunoscută : din ochii lui Tiamat, de exemplu, sunt create fluviile Tigru
și Eufrat. Marduk restaurează astfel ordinea la nivel ierarhic și la nivel administrative, regalitatea
devenind în acest contex un element central al ordinii. Regele va avea de acum încolo rolul de a
imita actul divin de restabilire și de menținere a ordinii.

AKKADO-BABILONIENII
Pentru a-și legitima puterea, akkado-babilonienii își înrudesc zeitățile cu sumerienii,
preluându-le ca model. Este realizată o sinteză între Lugal („om mare”) și Eu („stăpân”, utilizat
pentru marii preoți și pentru zei) , ca urmare a tentativei lui Naram-Sin de a-și adapta divinitatea.
Regele devine sursa abundenței, vicar al zeului orașului, capătă funcție militară și intermediază
între divinitate și popor, întreținând în acest fel templul și slujind zeii pentru a-și arăta eficiența.
EGIPTUL ANTIC
Egiptul antic era un ansamblu unic de ţinuturi, net delimitate –fie de deşerturi, fie de
mări-, un ansamblu de ţinuturi grupate în jurul unei axe vitale: valea Nilului. La aproximativ 800
km în aval de prima cataractă şi la 150 km de litoral, fluviul se desface şi, odinioară se vărsa în
mare prin şapte braţe (canopic, bolbitic, sebennytic, phtanic, mendesian, tanitic şi pelusiac, după
numele oraşelor mari aşezate pe fiecare braţ), formând astfel imens triunghi, având ca latură de
bază însăşi coasta, lungă de cca. 240 km. Acest pământ a fost numit de greci „Delta”, pentru că
forma sa aduce cu această literă grecească. I se mai spune şi Egiptul de Jos, în timp ce valea
îngustă care se întinde de la vârful triunghiului până la prima cataractă se numeşte Egiptul de
Sus.

I. Constituirea statului
Statul egiptean îl concurează ca vechime pe cel sumerian, constituindu-se în mod
independent în raport cu evoluția de pe văile Tigrului și Eufratului. Mileniul IV este dominat în
Valea Nilului de o civilizație numită Nagada, urmând ca evoluția teritoriului să se facă în trei
etape, dintre care cea mai recentă își începe evoluția în jurul anului 3150 I.H.
Spațiul egiptean se caracterizează prin stabilitate climatică, iar revărsarea Nilului
favorizează sedentarismul, având în vedere că fertilizarea văii face posibilă agricultura. Se
observă și un fenomen de creștere demografică, care se manifestă treptat, natural, fără a fi un
boom la fel ca în cazul Mesopotamiei. Stresul că Nilul ar putea să se reverse la un moment dat
reprezintă un element constant al populației spațiului egiptean, iar pentru a ține departe pământul
negru de pământul fertil, astfel că egiptenii au nevoie de un zeu care să împiedice acest fenomen.
Astfel, în spațiul egiptean se întâlnește singurul caz de regalitate divină.
În cadrul mecanismelor de constituire a statului se identifică trei mari profile:
1. Valea mijlocie a Nilului, caracterizată de existența ceramicii de excelentă calitate,
datorată tehnicilor de ardere
2. Delta Nilului – Profilul BUTO, caracterizat prin imitarea formelor din Nagada, fără a
avea însă aceeași calitate. Se observă un tehnic între cele două zone ale Egiptului, în sensul
existenței unei tehnologii mai reduse în Deltă. În același timp, meditația teologică este mai
avansată în Deltă. De asemenea, profilul BUTO se evidențiază prin prezența perucilor Hator,
inspirate de zeița Hator, protectoarea fecundității.
3. Sudul Deltei – profilul MADI, este cel mai cosmopolit profil, fiind o zonă de interfață,
care apare ca nou centru comercial, făcând legătura dintre spațiul neolitic și spațiul asiatic. Se
caracterizează prin prezența obiectelor rare de lux, majoritatea provenind din Mesopotamia.
ICONOGRAFIA probine din Valea Nilului, care se află într-un proces de coagulare a puterii,
inițiază un discurs ideologic, inspirat de elemente străine, care servesc drept marcă de putere,
având în vedere că obiectele străine erau greu de procurat și rare. Elementele exotice ajung să
populeze imaginarul politic , dar își pierd semnificația pe care o au în cultura sumeriană,
devenind doar o marcă a bogației și a importanței al celui care le deține. Există o serie de obiecte
de prestigiu care compun o regalia egipteană.
Un exemplu relevant în acest sens este Mormântul de la Hierakonpolis, care prezintă
un decor zoomorf, vânătoarea, fiind prezent un tip de antropomorfism schematic. Se observă o
siluetă care ține în frâu două animale, reprezentând eroul în luptă cu fiarele sălbatice, în postura
de stăpânul animalelor, simbol pentru suveran. Acesta este privit ca instaurând ordinea și
domesticind natura. Motivele decorative sunt specific mesopotamiene, care reies din decorul
sigiliilor.
Cuțitul de la El-Gebel – întreaga vestimentație pare aceea a unui suveran
mesopotamian; eroul este prezentat tot în luptă cu fiarele sălbatice, scena fiind egiptenizată.
Paletele de farduri arată cine este liderul și cum se manifestă autoritatea acestuia, care
este relația dintre cele două regiuni ale Nilului și ilustrează un program iconografic care
înfațișează mecanismul regalității inițiale.
Paleta de la Hierakonpolis (3400-3300 I.H.) prezintă detalii zoomorfe. Se observă o
nouă cristalizare culturală care se petrece pe terenul ideologiei și al obiectelor care compun acest
câmp ideologic. Inspirația scenelor provine din savană, evidențiind faptul că avem de-a face cu o
cultură care se împarte între agricultura de pe valea Nilului și spațiul savanei. Este prezent
simbolul măgarului antropomorfizat, care cântă la flaut și care va deveni un personaj clasic în
cultura egipteană.
Paleta Vânătorii (3300-3200 I.H.) prezintă primele reprezentări umane, fiind identificate
două sectoare: vănători purtând stindarde cu semnul șoimului, viitorul zeu Horus și animale.
Taurul cu două capete este o efigie a șefului, liderul centrului către care se îndreaptă șirul de
vânători. Ideea de ordine este simbolizată de șirul de vânători care se îndreaptă în aceeași
direcție. Liderul se leagă de o imagine asociată unui sediu, unui centru dpdv spațial).
Paleta Vulturilor (3200 I.H.) prezintă prizonieri nud, cu brațele legate la spate,
profilându-se imaginea unui conflict uman, în care sunt implicați oameni cu păr creț și scurt și cu
barbă ascuțită, diferiți de profilul tipic egiptean. Oamenii care a a fi de tip nordic, libian, sunt
învinși de o armată de vulturi conduse de un leu, reprezentând o iconografie a puterii.
Paleta Orașelor prezintă imagini schematice ale unor incinte fortificate, care ajung să fie
unite sub conducerea unui singur suveran, al celui cu șoim.
Paleta lui Narmer (3150 I.H.) este ultima paletă produsă de civilizația predinastică. Pe
verso este înfățișat ca fiind antropomorfizat, în postura în care îngenunchează un dușman (cel
mai probabil tot libian) și se pregătește să îi dea lovitura de grație. Poziția suveranului este una
care devine clasică, ilustrează o anumită fațetă, funcție a regalității și anume cea militară.
Însemnele de putere pe care le poartă liderul pe cele două părți ale paletei ilustrează cele două
coroane clasice – coroana Egiptului de Jos și coroana Egiptului de Sus, ceea ce înseamnă ce
reunește cele două părți și are dreptul să poarte ambele coroane. Mai târziu, aceste două coroane
se vor reuni, formând coroana duală, ca amintire a gestului fondator pe care l-a făcut Narmer
unificând Valea și Delta. Într-un colț există un șoim care trage cu o frânghie un cap de nordic,
simbolizând victoria Sudului asupra Nordului, iar în celălalt colț este un personaj care transportă
sandalele faraonului, având funcția de purtător al sandalelor. Este o funcție mai mult simbolică,
ierarhia fiind stabilită în funcție de proximitatea fața de rege care este permisă. Scrierea este
prezentă de asemenea pe paletă.

Modul de fondare al Egiptului corespunde modelului conflictual.

Piatra de la Palermo prezintă lista regală din dinastia a V-a (sec XXV-XXIII), urmând ca
fiecare dinastie să producă această listă, actualizând-o, fiind de fapt o modalitate de a se situa
într-o anumită succesiune.
Lista regală conform canonului de la Torino prezintă strămoșii lui Menes Narmer,
neavând realitate istorică, ci numai una mitică, fiind cu toți zei ai creației. Sunt amintiți Ptah, Re,
Shu, Geb, Ossiris, Set, Horus, Thot, Maat, Menes, atât cu determinant divin, cât și uman, ceea de
demonstrază că nu este un reprezentant al zeului, ci un zeu pur și simplu.
Conform ideologiei egiptene, există trei tradiții cosmogonice: Școala de la Memphis
(Ptah – creația prin cuvânt), Școala de la Pernepolis ( Thot – creația printr-o metodă aritmetică)
și Școala de la Heliopolis ( Atum-Soarele). Asocierea dintre cele trei tradiții este o soluție
ideologică a fragmentării Egiptului.

II. Regalia egipteană

Regalia egipteană se constituie în paralel cu mecanismul de unificare al celor două văi ale
Nilului, iar iconografia puterii se desprinde de modelul mesopotamian și ajunge să devină una
originală, cu directe corespondențe în arta egipteană. Există o armonie constantă între cele cinci
elemente ale regaliei, anume numele regal, imaginea regală, însemnele puterii, comportamentul
regal, teogamia și mormintele regale.

1. Numele regal
Există un set de nume pe care le poartă fiecare faraon, așadar numele nu sunt simple
apelative. Numele regal cuprinde cinci elemente, cărora li se adaugă apelativul personal și care
atrag atenția asupra eternității, asupra continuității dintre aceste elemente.
HORUS – este numele zeului protector al centrului de putere de unde provine unificatorul,
Narmer. Prezintă o serie de avantaje ideologice: este fiul lui Osiris, cel care îl învinge pe Seth,
restaurând astfel legea universală și înclinând în mod decisiv balanța către viață, în defavoarea
morții.
CELE DOUĂ STĂPÂNE – simboluri pentru Deltă și Vale, ilustrând voința divină a zeiței cobre
din sud și a zeiței vultur din nord pentru a menține unitatea teritorială. Este o metaforă a unirii
Egiptului prin intermediul faraonului, iar această dualitate se manifestă și la nivel instituțional,
având în vedere că faraonul numește doi viziri. Divinitatea se asociază unității, iar faraonul
întruchipează ambele concepte.
NYSUT-BITY (cel al trestiei și al albinei) – referire directă la regele Văii (care are drept simbol
albina) și al Deltei (care are drept simbol trestia), trimițând la fauna și flora specifică fiecărei
dintre cele două zone ale Egiptului. În primele două dinastii, accentul cade pe cucerirea recentă a
Nordului și pe ideea de unitate.
Djoser din dinastia a III-a introduce numele HORUS DE AUR. Este primul care își construiește
un mormânt piramidal și inventează în același timp un ritual, Festivalul Sed, în care faraonul, la
30 de ani după ce preia tronul, pretinde că renaște. Devine astfel o ființă nouă, reinventată,
revigorată, realizând o adâncire a divinității și aducând pe aceeași poziție unitatea cu divinitatea.
Djoser întărește acțiunea purificatoare, ordonatoare, fertilă, simbolizată de aur, astfel că numele
nou introdus trimite și la exorcizarea răului spiritual din întreg Egiptul.
Kefren din dinastia a IV-a introduce numele FIUL AL LUI (AMON)-RE. Amon apare odată cu
mutarea capitalei spirtuale la Teba. Noul nume sugerează că toți zeii manifestări ale principiului
divin unic; divinitatea este una singură, cu mai multe întruchipări, astfel că este vorba mereu de
același faraon, care renaște permanent.
Horus, Cele două stăpâne și Horus de aur sunt titulaturi divine, în timp ce Nysut-Bity și
Fiu al lui (Amon)-Re sunt titulaturi umane.
 Numele lui Ramses al II-lea (1290-1224). Horus cel puternic, cu maiestatea plină de sevă
– cosmogonie care dă impresia de fertilitate, care este necesară aceluia care trebuie să țină
departe Pământul Roșu și să protejeze Pământul Negru, în vederea menținerii vieții însăși. Cele
două stăpâne – unitatea, stabilitatea. Cel care apare ca un rege – faraonul a apărut din adândul
Mării Primordiale, s-a născut din propria conștiință de sine, fiind astfel autocrat și având
capacități demiurgice. Horus de Aur, cel care întărește Adevărul și Dreptatea în Țara celor două-
țărmuri – Horus instalează justiția, aduce adevărul, fiind vorba de o ordine neîntreruptă. Unui
nume cu valențe divine i se atașează un apelativ cu iluzia unității, astfel că cele două principii,
Divinitate și Unitate sunt îndeplinite.

2. Imaginea regală – arta puterii fixează rapid metodele de reprezentare.

Stela Regelui, înfățișând un șarpe, simbol al faraonului și un șoim, simbol al lui Horus
demonstrează că există o tendință de combinare a figuratismului cu simbolismul. Imaginea
regală este puternic antropomorfizată.
Reprezentarea formală a faraonului în Regatul Vechi, Mijlociu și în Imperiul Nou arată
că există un canon de înfațisare a faraonului, a cărui postură este identică și conferă legitimitatea
fiecărei persoane care deține titlul de faraon. Suveranul nu poate fi decât perfect, imaginea este și
rămâne desăvârșită, reprezentarea este așadar inalterabilă, întruchipând un ideal de frumusețe.
IDEALISMUL – faraonul nu este reprezentat niciodată realist, ci idealiazat. Se disting
două tipuri de idealism, cel clasic, unde faraonul este întotdeauna tânăr, perfect sănătos și
întruchipează idealul de frumusețe, zeul fiind mai presus de toate inalterabil și un idealism
amarnian, unde reprezentarea nu mai este bazată pe simetrie, faraonul nu mai are musculatura
perfectă, imagine subordonată cultului zeului Aton, zeului Soare. Gigantismul se naște ca ca
replică la idealismul amarnian, în încercarea de a elimina toate reziduurile stilului.
CUPLUL REGAL sugerează vigoare eternă, cum ar fi reprezentarea lui Mikerynos cu
soția sa, care trimite la imaginea procreării, la imaginea viitorului zeu. Tandrețea este exprimată
în interiorul cuplului, cei doi suverani stau braț la braț sau se țin de mână.
PRINȚESELE REGALE sunt personificări ale feminității ideale, iar în cazul lor, ideea de
fertilitate este dublată. Sunt seducătoare, grațioase, poartă rochii foarte strânse pe corp sau
transparente, având în vedere că principalul lor rol este acela de a-l seduce pe zeu, pe faraon, act
care declanșează creația.
Arta aulică amarniană (sec XIV I.H.) propune reprezentarea după o altă convenție.
Amenophis al IV-lea decide să introducă un cult unic în religia Egiptului, acela al zeului Aton,
zeul-Soare, astfel încât modifică ideologia faraonului și introduce un nou ideal de frumusețe.
fundamentat pe anomalie, care cultivă diferența. Suveranii nu au un corp perfect, au bărbia
îngustă, craniul diform, umerii căzuți, iar picioarele formează un fel de x. Cuplul regal se află
într-o relație privilegiată cu Aton, devine unicul receptacul al binefacerilor discului solar. Sunt
ființe excepționale care asigură continuitatea cu regalitatea unică, dar faraonul nu mai este zeu, ci
doar omul de legatură între teluric și divin.
Are loc de asemenea o sinteză între uman și animal, o combinație între elemente de
antropomorfism și zoomorfism, sugerând că zeul are libertatea de a circula în toate domeniile
realității, nu poate fi constrâns, închis.
Familiile divine sub reprezentate de cele mai multe ori sub forma unor triade (Triada
ossiriacă, Triada lui Mikerinos în noma „Iepurelui”), asocieri care le sunt rezervate zeilor.

3. Obiectele de prestigiu – însemnele puterii

COROANELE
- Coroana dublă: mitra albă a Egiptului de Sus și coroana roșie a Egiptului de Jos, care se
combină în timpul primelor două dinastii. Cele două coroane pot fi purtate și separat în
împrejurări deosebite, dar acest lucru se întâmplă rar, mai ales în cazul mitrei albei.
- Coroana albastră reprezintă coiful de luptă al faraonului.
- Impunatoarea coroana lui Nemes este rezultată din combinația mai multor coroane,
făcând aluzie la diversele divinități ale Egiptului. Este purtată în situații solemne, apare și în
figura postumă a faraonului și poate fi interpretată atât la fiind o aluzie la șoim, cât și la taur.
- Coroana khat reprezintă de fapt o legătură pentru cap, supradecorată cu cobra protectoare,
care veghează asupra familiei regale.
- Peruca și diadema seshed cu ureus demonstrează ca se pot realiza diverse combinații în
ceea ce privește însemnele puterii.
- coroanele regelui-femeie Hatshepsut, reprezentate în templul de la Deir-el-Bahr: poartă
toate coroanele, inclusiv coroana Atef, coroana sacră purtată post-mortem. I se adaugă barba
postișă, barba lui Tah, colierul, biciul și cârja, care sunt însemne ale puterii, ale stăpânitorului.
PANDANTIVUL LUI TUTANKAMON – diverse elemente constitutive. Scarabul înaripat –
simbol al lui Horus, florile de lotus – aluzia la viața, la creație, la vigoarea ieșită din mlaștină,
ochiul – oamenii sunt făcuți din lacrimile ochiului zeului, astfel că dincolo de moarte se pot
salva, fiind alcatuiți dintr-o esență divină.
PECTORAL AL LUI RAMSES AL II-LEA – cele două stăpâne, deasupra Horus, plăcuța cu
numele faraonului.

4. Comportamentele regale – imaginea divină se asociază cu o serie de comportamente.

ÎNCORONAREA reprezintă mai mult decât asumarea însemnelor regale, ci se asociază cu
acordul pe care restul familiei regale îl dă suveranului. Încoronarea faraonului se face de către
Horus și Seth sau Horus și Anubis, plasându-l astfel pe faraon în compania divină. În cazul
cuplului Seth-Horus, primul este simbolul morțiim uzurpatorul prin excelență, în timp ce Horus
este restauratorul echilibrului. Cuplul este așadar o constructie simbolică în care se arată
capacitatea faraonului de a echilibra balanța dintre haos și ordine, fiind în același timp o garanție
că misiunea faraonului poate fi îndeplinită. În ceea ce privește cuplul Anubis, care este fratele lui
Horus și Horus însuși, simbolismul ilustrează dualitatea viață-moarte, faraonul fiind prezentat ca
stăpânul unui univers deopotrivă fizic și spiritual.
Ceremonia încoronării este reluată în epoca lui Djoser în cadrul JUBILEULUI SED,
sărbătoare legată de ideea de viață veșnică. La 30 de ani de la încoronare, faraonul mimează
renașterea simbolică – suveranul este găzduit în sanctuar, unde postește timp de o lună, apoi
ocolește templul, realizând celebra cursă regală. Faraonul simulează astfel nașterea, emergența
din haos și instalarea ordinii. Devine în timp o ceremonie populară, banală și practicată foarte
des, marcă a unui comportament oficial-legitim.

CĂSĂTORIA, PRINȚESELE REGALE ȘI INCESTUL: prințesa regală poate legitima

un suveran incert, poate reprezenta o garanție a păcii sau poate masca un schimb de bunuri.
Căsătoria se face numai în interiorul Țării Duble, iar căsătoria cu o rudă de sânge este o manieră
de a imita actul divin. Numai o prințesă a Egiptului poate da naștere unui faraon, prințesa jucând
în același timp rolul de legitimare a puterii.
Căsătoriile din dinastia a V-a: Kuab, fiul lui Keops, se căsătorește cu sora sa, Hetepheres;
fratele său se căsătorește tot cu Hetepheres, văduva lui Kuab; fratele lor, Kefren, se căsătorește
cu Meresankh, nepoata sa, fiica lui Kuab și Hetepheres; nepotul lui Kefren, Kepseskaf se
căsătorește cu mătușa sa, fiica unui fiu al lui Keops, Khentkaus. => căsătoria este o soluție
politică: dacă se căsătoreau cu o prințesă regală, deveneau și ei moștenitori la tron. Căsătoriile
din dinastia a V-a stau sub semnul unei profeții, în sensul că se spune că Regii din această
dinastie au fost născuți din aceeași mamă. Este vorba despre o naștere simbolică. Importantă era
succesiune feminină. Faraonul prezent trebuia să fie reîncarnarea faraonului trecut, iar zeul se
unește cu prințesa regală. urmașul la tron urmând să fie fiul Zeului.
Căsătoriile lui Ramses al II-lea, care făcea parte dintr-o familie de militari. Se căsătorește
cu Nefertari, doamnă nobilă din elita tebană, care nu făcea așadar parte din familia regală, dar și
cu sora lui, Hentmire, reiterare a actului divin. Totodată, în lista soțiilor lui Ramses figurează și
Isis-Nefret, dar și două fiice ale lui, Bent-Anat și Merit-Amon. Prezența prințesei hitite Maat-
hornefeure are semnificație politică, în virtutea tratatului semnat între Ramses al II-lea și hitiți, în
secolul al XIII-lea, dar este și o manieră de a demonstra cât de viguros este faraonul, atât ca
suveran, cât și ca bărbat, având în vedere că era deja vârstnic când are loc căsătoria.
Căsătoriile doamnei Hatshepsut fac excepție de la regulă. Se căsătorește cu Tusmes II,
frate după tată și cu Tutmes III, nepot, fiu vitreg și ginere, dar se declară rege, deși nu era
prințesă sau regină.

HIEROFANIA regelui-femeie Hatshepsut din templul de la Deur-el-Bahri -

1. Zeul Amon își anunță intenția de a crea un rege. 2. Zeul se unește cu regina. 3. Amon și
Hnum aleg numele viitorului rege – prințesa regală Hatshepsut. 4. Hnum modelează embrionul
pe roata olarului. 5. Hnum și zeița nașterilor o îngrijesc pe zeița însărcinată. 6. Zeițele o asistă pe
regină la naștere. 8. Amon și Thot pronunță și scriu numele regelui femeie Hatshepsut.
Hatshepsut, deși femeie, are dreptul să dețină rolul de rege pentru că a fost planificată de la
început de zeu. Aceste momente ale hierofaniei arată că momentul nașterii este cheia legitimității
faraonului. Această naștere este legată de prințesa regală și de credință într-o relație a prințesei
regale cu divinitatea.

MORMINTELE REGALE – egiptenii cred în escatologie, în posibilitatea de a învinge moartea.

Nu este vorba despre o escatologie colectivă, ci despre una individuală. În fiecare ființă există o
voință divină care nu moare niciodată.
Piramida este o cale de a accede în lumea celesta, sediul divinităților și este o casă a
veșniciei adecvată, având în vedere că forma ei ilustrează movila orginară și atrage atenția că
mormântul faraonului nu este un sfârșit, ci un început de lume. În același timp, piramida
ilustrează cum razele soarelui coboară și îmbrățișează pământul. Piramida lui Djoser de la
Saccara este prima construcție de acest fel, urmând ca toți urmașii lui Djoser să își construiască
morminte de acest fel.
Mormântul hipogeu apar după epoca Regatului Mijlociu. Mormântul este săpat in stâncă,
în apropierea văii Luxor și face aluzie la comportamentul scarabeului, sugestie că de fapt
comportamentul suveranului este identic cu cel al scarabeului – suveranul doar pare trecut în
neființă, dar el va reveni.
Faraonul poate să garanteze escatologia și pentru supușii săi, devine garantul official al
cultului osiriac, astfel încât se poate vorbi despre o democratizare a acestui cult. Oricine putea
reveni după moarte dacă aducea ofrande zeului, așadar faraonul este cel care organizează spatial
și timpul, care alungă moartea și fără de care viața nu există.

III. Organizarea statului

Rangurile se stabilesc în funcție de proximitatea fizică fața de rege. Există trei direcții de
organizare administrativă: o direcție militară de promovare în cariera birocratică, o zona
sacerdotală și birocrația civilă.
Marele Vizir – conduce de fapt aparatul birocratic, este deseori membru al familiei regale
sau ajunge în funcție în urma unei evoluții care poate să provină din trei paliere diferite: militar
(ofițeri – militari de carieră), sacerdoți (pot fi permanenți sau temporari, având și obligații
administrative, nu doar ritualice) și funcționari civili (pot fi atașati palatului sau templului, fără a
avea însă grad ritualic, sacerdotal).
Funcții : amic unic, păstrător al perucilor, purtător al sandalelor, stăpân al secretelor, șef al
misiunilor secrete, stăpân al lucrurilor văzute de un singur om.
Vizirul era stăpânul „dublului grânar”, denumire simbolică a tezaurului, care evocă
momentul inițial când tributul se plătea în produse agricole.
Agricultura cuprindea două departamente, cel pentru creșterea animalelor și departamentul
culturilor, „Serviciul de câmp”.
Arhivele regale reprezentau un instrument de control, precum papirusul Manchester.
Justiția – vizirul era mare judecător, tribunalul vizirului este confundat cu cel al faraonului, fiind
așadar o instanță supremă; există o ierarhie judiciară: tribunalul sătesc, tribunalul Nomelor,
tribunalul Vizirului. –„avea sarcina de a da legi, de a promova funcționarii și de a stabili
obligațiile, de a verifica titlurile de proprietate”.
În administrația templului lui Amon de la Karnak există peste o mie de ranguri.
Scribul se află în serviciul faraonului, iar funcția lui se leagă de oficierea unui ritual, de
participarea la un cult. Este necesar în prealabil un proces de inițiere, care constă în dobândirea
capacității de a scrie. În Egipt nu există școli publice, educația este primită în familie. Când
copilul devine adult, ia locul tatălui său sau fratelui mai mare, astfel că funcțiile se moștenesc în
cea mai mare parte, fiind vorba despre elite închise. Meseria de scrib este considerată a fi cea
mai bună meserie - Învaţă să devii scrib pentru ca membrele tale să fie netede şi mâinile tale să
rămână moi. “ “...nu eşti sub ordinele unor numeroşi stăpâni, a unei mulţimi de şefi. Căci dintre
toţi cei care au o meserie, scribul este şeful...”.

IV. Stabilirea ordinii

Maat personifică la vechii egipteni legile fundamentale ale întregii existențe, conceptul de
dreptate, adevăr, ordine și echilibru, fără de care viața ar fi imposbiliă. Maat personifică toate
elemente armoniei cosmice. Aceasta include integritatea adevărului, dreptatea și moralitate, dar
și ordinea, structura stabilă. Fără Maat, întreaga structură a creației se va prîbuși și va fi înghițită
de puterile Haosului. Din punct de vedere al reprezentării iconografice, Maat este reprezentată de
o femeie tânără frumoasă, care poartă o pană de struț pe cap. Ea ține frecvent Crucea Vieții. Ca
fiică a lui Ea, se vorbesște despre aceasta ca soră mistică a faraonilor. Perfecțiunea care
reglementează sarcina faraonilor trebuie să confirme Maat și găsim frecvent cuvintele „am
practicat și am făcut Maat”, enunțate de diferiți regi ai Egiptului.
 Maat în calitate de principiu care organizează ordinea a fost instaurat pentru a răspunde
nevoilor complexe ale Egiptului emergent, care cuprindea în interiorul statului diverși oameni și
conflicte de interes. Dezvoltarea legilor de acest fel au avut drept principal scop evitarea haosului
și au devenit în scurt timp fundamentul dreptului egiptean. Încă dintr-o perioadă timpurie,
faraonul se descrie ca fiind „Rege al Maat”, care prin exprimare decretează Maat-ul pe care l-a
conceput în inimă.
Semnificația Maat s-a dezvoltat până la punctul în care a îmbrățișat toate aspectele
existenței, incluzând echilibrul fundamental al Universului, relația dintre părțile sale constitutive,
ciclul anotimpurilor, observațiile religioase, schimburile de produse, onestitatea și dreptatea din
cadrul interacțiunilor sociale. Egiptul Antic are a concepție profundă despre o adând înrădăcinată
sfințenie și unitatea în cadrul universului. Armonia cosmică a fost dobândită printr-o viață
ritualică corectă și publică. Orice neregulă în armonia cosmică ar putea avea consecințe pentru
atât pentru viața individuală, cât și pentru cea statală. Un rege care nu respectă Maat ar putea
atrage foametea, iar blasfemia era considerată ca ar aduce orbirea asupra celui care o rostește.
Ea este ofranda adusă de rege în cadrul cultului divin, ea este cea care, în chip de pană,
este aşezată pe un taler al balanţei când inima este cântărită la judecata lui Osiris. În vremea
Regatului Vechi, judecătorii-preoţi ai lui Maat, ca de exemplu vizirul, erau preoţi în virtutea
funcţiilor lor judiciare. Adevăr şi dreptate, Maat reprezenta şi ordinea universală, legea prin care
se păstrează armonia lumii, puterea care face ca lumea creată de Ra, tatăl său, să nu se
prăbuşească iarăşi în haosul primordial.
IMPERIUL HITIT
Inima țării hitite este localizată în podișul anatolian, pe cursul fluviului Halys, între zona
de coastă a Mării Negre în nord, munții Taurus la sud, Eufratul superior în vest și până la Murad
Dag în est. Populația hattită, în coeziune cu grupurile est-etnice legate de marea familie indo-
europeană dau naștere populației hittite, care devine dinastia dominantă, alături de luwiți, care
dețin un statut privilegiat în cadrul construcției statale hittite.
Prima prezență statală în Asia Mică se datorează assirienilor, care duc o politică
anatoliană foarte intensă, prin practicarea comerțului în Anatolia. În acest sens, assierienii
implentează colonii în Asia Mică, cu scopul realizării unei rețele comerciale bazată pe comerțul
cu cupru. Astfel, iau naștere coloniile Kanish, Zapla, Korya.

I. Constituirea statului hitit

Se pot identidica mai multe etape în constituirea statului hitit.
 Între secolele XX-XVIII I.H. se desfășoară perioada coloniilor assiriene, caracterizată
prin prezența coloniilor karum assiriene instalate în Asia Mică. Regiunea este împărțită între
principatele hattite, hittite, luwite, etc.
 Între anii 1650 – 1465 se desfășoară perioada Regatului Vechi, când are loc procesul de
unificare politică, anarahie și criză dinastică între 1585 – 1550, urmată de restaurarea liniei
dinastice în timpul lui Telepinu.
 Regatul Nou sau Imperiul se desfășoară între 1465 – 1190, fiind caracterizat de
expansiunea hittită în Asia Mică și Siria și de conflictul care ia naștere între hittiți și egipteni.
 Regatele Neo-hitite apar în 1100 și durează până în 700, perioadă în care Imperiul este
împărțit între principate hitite și se constituie Frigia, Lydia, Caria, Cilicia.

II. Organizarea statului hittit

Spațiul anatolian se caracterizează prin practicarea unui comerț extrem de profitabil, cu

un profit de aproximativ 150%, dublat de comerțul cu țesături, care aducea cu sine un profit de
aproape 300%. Se practica intens contrabanda cu mărfuri, drept urmare mituirea paznicilor în
vederea intrării mai multor stofe în orașe devenise o practică extrem de populară. „Scrisoarea lui
Salim-Assur către Assur-ennam” consemnează ca „Am luat trei stofe ca drept de intrare, iar
biroul din karum a luat două stofe. Am făcut să treacă prin contrabandă șapte stofe și am plătit
câte un siclu și jumătate fiecărui paznic”.
Adeseori, erau folosite drumurile lăturalnice, sau marfa era ascunsă sub veșminte sau în baloții
de stofă, așa cum este amintit în „Scrisoarea lui Buzazu către Puzur-Assur”: „Dacă drumul
lăturalnic nu poate fi folosit, atunci cu cositorul la Hurrama. Locuitorii din Hurrama vor duce tot
cositorul în oraș împărțindu-l între ei; să facă pachete de câte 10-15 mina fiecare și să le ascundă
sub veșminte”.

La începutul mileniului II, începe comerțul cu fier, atestat de „Scrisoarea karumului

Kanish către celelalte colonii din Asia Mică”, care conspectează regula unei centralizării foarte
stricte a practicii comerțului cu fier, care era supus unor reguli fixe. De altfel, există un sistem al
coloniilor comerciale paleo-assieriene în Anatolia secolelor XX-XIX I.H. Exista o legătira
strânsă între Alum-ki, „Orașul”, stabilit la Assur și Bet-Karim, stabilit la Kanesh. De aici,
mărfurile plecau către Karum, contoarul comercial, format din aproximativ 10-12 cetăți, printre
care Hattusha, Washussana, Samuhat, Troia, iar apoi către Wabartum, contoarul secundar, care
curprindea cetăți ca Washanyia, Shalatuwar, Tawinia, Zalpa.
Influențati de assirieni, hittiții își înțelegeau bine propriul teritoriu și importanța tactică a
diverselor regiuni din Anatolia, dar și importanța ierahiei și a echilibrului politic.
În ceea ce privește cultura birocratică, scrierea este esențială, iar anatolienii împrumută
stilul și sistemul de scriere și limba de scriere akkadiană, cu scriere cuneiformă. Tudhalya al IV-
lea folosește hieroglife hittite, dar și inscripții cuneiforme.

III. Regalitatea hitită

Există trei texte care pot fi considerate „fondatoare” ale regalității hittite: Proclamația lui
Anita (sec XVIII-XVII I.H.), Testamentul politic al lui Hattusil I (sfârșitul secolului XVII I.H.) și
Edictul lui Telepinu (aproximativ 1460 I.H.).
 Anita, rege din Kussar, se laudă că ar fi cucerit o serie de teritorii. L-a făcut prizonier pe
regele din Nesa și a cucerit orașul, dar nu a făcut niciun rău oamenilor din oraș. Victoria este
atribuită protecției zeului Soare și zeului Furtunii. Textul demonstrează logica construcției
teritoriale.
 Testamentul politic al lui Hattusil ilustrează dorința de a impune o anumită linie
succesivă, eliminând în special succesiunea fiicei sale: „Mursil este fiul meu, să-l recunoașteți și
să-l instalați pe tron”. Regulile erau stricte: Mursil trebuia să plece într-o campanie și să devină
un rege eroic. Dacă va fi dus într-o campanie cât este încă tânăr, trebuia să fie adus înapoi în
siguranța și sănătos. Clanul trebuia să fie „unit la fel ca al lupilor, să nu existe ostilitate”. Textul
subliniază principiile după care guvernează principii hittiți.
 Edictul lui Telepinu pune problema succesiunii în contextul unei crize dinastice generată
de o lege de succesiune prea cuprinzătoare, care dădea dreptul la tron prea multor persoane:
„Trebuie ca un prinţ, un fiu de prim rang, să devină rege. Dacă nu există un prinţ de prim rang,
atunci să devină rege un prinţ de rangul al doilea. Dacă nu există prinţ, dacă nu există moştenitor,
atunci să fie rege un ginere, soţul celei care este fiică de prin rang.” Rangul este stabilit de rangul
mamei. Regii fiind poligami, prima soție era cea de prim rang. Consiliul Panku, amintit în text, îl
asista pe rege în guvernare și îl pedepsește pe rege atunci când își încalcă atribuțiilor. În același
timp, îl asistă pe regele minor în procesul guvernării.
 Zeul Furtunii este în concepția regalității hittite liderul ierarhiei divine. Zeul îl protejează pe
rege pe câmpul de luptă, pentru a deveni rege eroic, având în vedere că regele hittit intră personal
în duel pe câmpul de luptă. Este vorba așadar despre o Regalitate Militară, ca urmare a unui
împrumut direct sau o consolidare a ideologiei hittite în contact cu assirienii. Statalitatea hittită
este una de tip imperial.
Administratția hittită nu funcționează în sistemul centralizat al Egiptului, spre exemplu,
ci Imperiul are aspectul unei federații.

Titluri regale masculine:

TITLU ORIGINE SENS

LUGAL SUMERIANĂ REGE

(EX: LUGAL URU (Ex: Regele oraşului Hatti)
HATTI)

LUGAL GAL ETIMOLOGIC MARE REGE

SUMERIANĂ, SIMBOLIC
INDO-EUROPEANĂ

DUTUSI ETIMOLOGIC SOARELE MEU

SUMERIANĂ, SIMBOLIC
HITTITĂ

HAŠŠU LUWITĂ REGE – ETIMOLOGIC:

“CEL BINE NĂSCUT”

TABARNA INDO-EUROPEANĂ??? “CEL CE GUVERNEAZĂ”

(LABARNA)
 Titluri regale feminine:

TITLUL SEMNIFICAŢIE TITLUL MASCULIN

FEMININ CORESPUNZĂTOR

MUNUS LUGAL REGINĂ LUGAL

MUNUS LUGAL MARE REGINĂ LUGAL GAL

GAL

HAŠŠU ŠARA REGINĂ HAŠŠU

TAWANANNA REGINĂ (SENS RITUALIC); TABARNA

DOAMNĂ DIN FAMILIA REGALĂ

Dubla Regalitate: regi și regine din Hatti între aprox. 1344-1230 î.Hr.

REGELE REGINA RELAŢIA REGINEI CU REGELE

SUPPILULIUMA DADUHEPA MAMĂ

TAWANANNA A DOUA SOŢIE

ARNUWANDA MAMĂ VITREGĂ

MURSIL II

TANUHEPA A DOUA SOŢIE

MUWATALIS MAMĂ VITREGĂ

URI-TESHUB BUNICĂ VITREGĂ

(Mursil III)

HATTUSIL III PUDUHEPA SOŢIE

TUDHALYA IV MAMĂ

ISRAELUL ANTIC
În mod tradițional, spațiul cuprins între Peninsula Sinai și Eufratul mijlociu este desemnat
cu tripla denumire de Siria, Fenicia, Palestina, noțiuni geografice sau moderne care nu reflectă în
chip exact realitățile etnice, culturale și politice ale zonei. Pe fundalul acestei panorame, se
înfățișează ca protagoniști la rampa istoriei popoare cu caracteristici indiscutabil înrudite:
popoarele semite. Numele lor își are originea într-un pasaj din Biblie, în capitolul al X-lea din
Facerea. Numele de popoare semite a fost adoptat de cercetătorii europeni pentru a delitima
grupul de populații de care aparțin, printre alții, aramenii, filistenii, evreii, ale căror legături de
ordin lingvistic sunt evidente.

I. Canaanul
Unitatea politică a acestui spațiu este inexistentă, ca și lipsa unității etnice: ebuseii,
edoniții, amoreii, evreii, care sunt cel mai recent grup semit cristalizat pe teritoriul Canaanului.
Începând cu mileniul II, trei mari puteri se confruntă în această zonă:
 Egiptenii și mitanienii, din nordul Mesopotamiei. Aceștia din urmă constituie după 1700
I.H. un stat bazat pe populații semite și huriste.
 Hitiții, care vin din nord și care schimbă viziunea cu privire la integrarea Canaanului într
un sistem politic major: dacă înainte cei din Canaan aleg să își aservească dinaștii locali prin
mijloace de dependență, hitiții numesc la Alep și Alalack, Karkemish viceregi hitiți, încheie
tratate scrise cu suveranii canaaniți, încep acțiunea de deportare a elitelor din spațiile cucerite. Se
realizează astfel o armatură de conexiuni politice, dublată de căsătoriile politice.
La sfârșitul mileniului II, Canaanul Nordic capătă coerență politică, în sensul în care
suveranul hitit devine arbitru (impune un model de comportament politic, o tipologie a
acțiunilor diplomatice, militare, se comportă ca un „cap de familie” în relație cu suveranii).
Hitiții garantează contractele bilaterale dintre ei și asigură căsătoriile, prin care își întăresc
autoritatea și împiedică confederația și rezistența care ar fi putut surveni din partea canaaniților.
La sfârsitul mileniului, o putere nouă își face apariția în zonă: Imperiul neo-assirian,
prima integrare teritorială a Canaanului într-un alt stat, cuceresc toate orașele cu excepția
Tyrului, care devine port liber sub autoritate assiriană și Israelului, care rămâne sub raport de
vasalitate spațiul numit Iuda.
În secolul VI, o nouă putere se afirmă, imperiul neo-babilonian, cucerește Mesopotamia,
Assiria, Siria și sudul extrem al Canaanului, astfel că dispare regatul Iuda.
Lumea canaanită este expusă la cultura egipteană, dar nu face parte din ea. Drept urmare,
textele hieroglifice care apar în Canaan nu au niciun înțeles, deoarece artizanul din Byblos doar
reproduce desenele, fără a le conferi sens. În ceea ce privește religia, reprezentarea sculpturală a
zeița Astarte nu urmează niciun model anterior, ci seamănă cu un idol feminin al Cycladelor, dar
nu ține șerpi, ci spice de grâu cu care hrănește două căprițe, ilustrând faptul că există o concepție
grafică împrumutată, în timp ce concepția religioasă este locală.
Canaanul este un furnicar permanent, fără unitate politică, care se regăsește adeseori în
stare de conflict.
II. Etnogeneza israelită – în secolul al XIV I.H. se evidențiază următoarea
apartenență etnică a regilor din statele Canaanite sudice:
 Suverani cu nume vest – semitice: 51%. State: Guebal, Sidon, Sichem, Guezer, Laksih,
Ashtaroth, Hazor.
 Suverani cu nume indo-europene: 38%. State: Qadesh, Akko, Megiddo, Gath-Carmel,
Damas.
 Suverani cu nume hurrite: 10%. State: Qatna, Ierusalem, Lapana, Kumidi.

DEUTERONUL – grupuri iudaice în Canaanul sudic: Bene – Abraham, Bene – Isaac (Iuda),
Bene – Iacob, Bene – Iosif (Israel)

III. Identitatea iudaică

Două momente din Israelul contemporan al anilor 1960 aduc în prim-plan două cazuri care
au creat o dezbatere în jurul cetățeniei israeliene, în contextul în care țara trece printr-o perioadă
de reabsorbire a diverselor grupuri care vin în Israel. În primul rând, este vorba despre cazul
Shalit, o familie în care cetățenia israeliană a celor doi copii este respinsă, pe motiv că mama este
creștină și doar tatăl evreu. În al doilea rând, cazul Raiffaisen aduce în atenție refuzarea
cetățeniei, pe motiv că este convertit și episop catolic, deși la origine este evreu. Cele două cazuri
pun în lumină cei doi piloni ai identității iudaice, familia și religia iudaică.

Este precizată existența populației shosu, populație crescătoare de vite, care în vreme de
secetă trece, cu acord regal, în Egipt, așa cum trec frații lui Iosif în Egipt conform textului biblic,
unde sunt bine primiți. Este consemnat cazul unei femei din Egipt care adoptă un copil shosu,
poveste care amintește de găsirea lui Moise pe râu, practică nevazută ca fiind anormală.
Rapoartele scribilor regali care se ocupă de templul zeiței Hator notează că „Shosu s-au
înmulțit din cale afară”, ceea ce duce la adoptarea măsurii conform căreia toți pruncii mai mici
de trei ani trebuiau să fie uciși. Uciderea pruncilor ca metodă de control demografic se leagă de
narațiunea textului biblic. Așadar, creatorul Exodului se prezintă ca un cunoscător al vieții
egiptene, deși nu are un referent real exact.
În Arhivele de la Amarna, este consemnată o populație hapiru, așa cum apare în scrierea
cuneiformă, sau apiru, cum apare în scrierea egipteană. Sunt nomazi care intră în contact cu
marioții, dar care nu sunt unitari din punct de vedere etnic. De altfel, hapiru se traduce prin
„prăfuit, cel ce vine de pe drum”. Suteeni sunt foarte violenți, „sălbatici ca animalele pădurii”,
haneenii, acceptabili, plătesc taxe, sunt stabili și beniamiții, cărora li se îngăduie să circule pe
teritoriul mariot pentru a-și adăpa oile. „Beniamin” se traduce prin „fiul de pe celălalt mal,
mezinul” și poate fi identificată o posibilă legătură cu tribul lui Beniamin din Biblie.
Așdar, textul biblic nu este din punct de vedere istoric o sursă directă, dar este o sursă
veridică, în sensul în care prezintă realități cotidiene atestate de textele vremii. În același timp,
oferă o imagine falsă asupra grupurilor care apar în Biblie, care capătă în text importanță sporită,
în condițiile în care aceste grupuri sunt marginale, privesc lumea statelor din exterior.
Există totuși doi termeni prezenți atât în textele biblice, cât și în cele extra-biblice, anume
Israel, numele protejat, exprimă cele două dimensiuni ale existenței iudaice, fiind numele folosit
de Iisus când I se adresează lui Moise și Ibri, numele care se folosea în exterior, de către străini.
Stela faraonului Merneptah consemnează că „Israel este pustiit; semințiile lui nu mai sunt ”.
Exodul precizează sintagmele „tu și bătrânii lui Israel” și „Domnul Dumnezeul acestor ibrim”.

FAMILIA – istoria poporului iudaic este gândită ca istoria unei familii, pentru a rezolva
problema coeziunii interne. Este în același timp un element important pentru cultura nomadă,
singura realitate fermă pe care o pot purta cu ei. Nu este totuși corectă istoric, deoarece este
anacronică – filistenii apar în secolul XIII, când sunt menționați și evreii ca realitate exterioară a
Egiptului. Primul model pe care îl au evreii de comunitate este familia, varietate dialectală în
orizontul semit occidental, astfel că memoria identitară se folosește de metafora familiei pentru a
crea o istorie coerentă, logică. Se construiește așadar un discurs identitar bazat pe realitatea
familiei.

IV. Monoteismul iudaic

În epoca patriarhilor, formula „Iahve”, care se referă la Dumnezeul biblic nu apare; apare în
schimb Dumnezeul Tatălui, raportare asemănătoare modelului egiptean. În epoca celui de-al II-
lea templu, are loc o operație de canonizare. Monoteismul este o prezență importantă începând
cu cartea Exodului, în sensul că toate disputele care apar în interiorul triburilor sunt cauzate de
încălcarea principiilor lui Moise.
Monoteismul constă în negarea multitudinii. ‘ehyeh’ ‘ašer’ ‘ehyeh sunt cuvintele pe care
Dumnezeu le rostește către Moise. Eu sunt cel ce sunt, Eu sunt cel ce este, Eu sunt cel ce voi fi
este traducerea din ebraică. Prima formulă relevă unicitatea lui Dumnezeu, a doua faptul că
Dumnezeu este singurul care stabilește destinele, care decide cursul istoriei, iar ultima sintagma
amintește de pactul pe care Dumnezeu l-a făcut cu urmașii lui Abraham, de a-i salva și a-i
mântui, prin nașterea unui Mesia.

Este vorba despre un Dumnezeu unic, exclusiv, care stă alături de un popor unic de
asemenea.Monoteismul consfințește acest contract divin, iar ideea de apartenență la comunitate
devine o problemă milenară, care este legată de destinul umanității. Tocmai de aceea, dacă evreii
s-ar căsători în afara religiei, planul divin s-ar risipi. În acest sens, familia și religia se creează
reciproc și se justifică reciproc.
 V. Statul iudaic
Prezența iudaică și protoiudaică pe toată durata mileniului al II-lea, așa cum este prezentată
în „Geneza”, arată că Avram este legat de un teritoriu aflat în corelație cu filistenii, care sunt
ramura cea mai sudică a popoarelor mării, ceea ce sugerează că Avram se afla în sudul Israelului
contemporan. Isac este și el contemporan cu filistenii și ocupă Canaanul sudic. Așadar, tradiția
sudului nu are nicio legătură cu grupul sudic, ci numai grupul Nordic trăiește tradiția Exodului,
fiind grupări care se confruntă periodic până la sfârșitul perioadei celor două regate secesioniste.

PERIOADE
1. Perioada Judecătorilor shôphaatîm / shoftim (1150 – 1025 î.Hr.) – judecătorii au în
primul rând o funcție militară, adună armatele celor doisprezece triburi sub o singură conducere.
Unii dintre ei au calitatea de profeți, dar nu toți. Nu sunt funcții permanente. În această epocă,se
produc cele mai multe ajustări, având în vedere că diversele grupuri constitutive se unesc într-o
confederație. Se produc două coagulări: Bene – Abraham, Bene – Isaac (Iuda), Bene – Iacob,
Bene – Iosif (Israel). Sunt înrudite etnic, încep să-și construiască o tradiție, dar nu se simt perfect
unitari. În secolul XI, populația iudaică ajunge la o maturitate proprie și își dorește să copieze
modelele statale din preajmă. Se naște nevoia unui rege și cea a asemenării și integrării în
modelul altor popoare.

2. Prima regalitate permanentă – SAUL (1079 – 1007 î.Hr. ): este exponentul unui singur
trib, cel al beniaminilor. Carisma judecătorilor este personală, nu poate fi transmisă mai departe,
așa că fii lui Samuel nu sunt considerați a fi vrednici, așa că acesta este nevoit, la cererea
poporului, să numească un alt rege: „ “Iar dacă a îmbătrânit Samuel, a pus pe fiii săi judecători
peste Israel......Atunci s-au adunat toţi bătrânii lui Israel, au venit la Samuel, în Rama, şi au zis
către el: “Tu ai îmbătrânit, iar fiii tăi nu-ţi urmează căile. De aceea pune peste noi un rege, ca să
ne judece acela, ca şi la celelalte popoare!” (Regi I, 8, 1-4)
.
3. DAVID – regalitatea lui Saul este o construcție care nu era acceptată de către toate
triburile, așa că Samuel alege alt rege, pe David, din tribul Iuda. Acesta își constituie mai întâi o
putere aservită filistenilor, apoi își extinde autoritatea: „David era ca de treizeci de ani când s-a
făcut rege şi a domnit patruzeci de ani. În Hebron a domnit peste Iuda şapte ani şi şase luni, iar în
Ierusalim a domnit treizeci şi trei de ani peste tot Israelul şi peste Iuda.” (Regi II, 5,4-5)
David menține două mari dregătorii sacerdotale. Remarcabil om de stat, talentat
comandant de oști și strălucit diplomat, David schițează structurile organizatorice ale noului stat
centralizat ce se întindea de la Marea Mediterană la Eufrat și la Marea Roșie. Ocupând apoi și
fortificând Ierusalimul, David face din vechiul oraș al iebusiților capitala politică și religioasă a
regatului, în care cultul monoteist al lui Iahwe este impus ca religie de stat, pentru a domni în
mod unitar peste Iuda și Israel. David începe pregătirile de construcție a Templului care va fi
înălțat de fiul și succesorul său Solomon (965 – 928 î.Hr.). Aparatul administrativ acum instituit
număra în rândurile sale numeroși ofițeri dar și cadre talentate din rândul populațiilor neisraelite.
Răscoalele conduse de fiul său Absalom, de Șeba ș.a., reprimate fără mare dificultate, reflectă
opoziția cercurilor tribale din nord, nemulțumirile de îngrădirea autorității lor. Muzician și poet
de talent, David (autorul prezumtiv al Psalmilor) devine, la scurt timp după moarte, personaj de
legendă.

4. SOLOMON (970 – 931) se creează un orizont geografic și construiește templul (casa

Domnului) și palatul (casa Regelui). Solomon se căsătorește cu prințese străine și se aliază cu
Hiram (regele Tyrului) și-i cedează acestuia cetatea Hathor, din nordul Israelului. Tocmai de
aceea, nordul suferă de un complex al asupririi de către regalitatea sudică.
După Solomon, statul se scindează în Regatul Israel și Regatul Iuda, cucerit de către
babilonieni. Este ilustrată tradiția exodului babilonian, care se răsfrânge asupra elitelor. Exodul
reprezintă o experiență care le întărește credința, identitatea iudaică se forjează definitive, „se
celeste ca ăn cuptor”, metaforic spus. Întorși în Iuda, găsesc poporul rămas în dezordine, așa că
refac integritatea morală a comunității pe baza unei reforme, Reformele lui Ezdra, din secolul V
I.H. Este canonizat textul biblic și astfel ia naștere Thora, iar preoții întorși din Babilon îi elimină
pe preoții din Israel care nu aveau tăblițele genealogice. Evreii sunt împărțiți astfel:
1. Meyuhasim (elitele) : sacerdoţii şi aristocraţii
2. Poporul
3. Marginalii :
• Nethinim – convertiţi, descendenţii gabaoniţilor circumcişi
• Gerim – copiii rezultaţi din căsătorii mixte
• Harurim – sclavi eliberaţi
• Mamzerim – copiii născuţi din legături incestuoase sau adulterine
• Halalim – copiii născuţi din legături ilicite ale unor preoţi
• Shetukim – copiii cu tată necunoscut
• Asufim – copiii cu părinţi necunoscuţi
CHINA ANTICĂ – Istoria statului în câmpia chineză începe în secolele XVIII-XVII I.H.,
odată cu dinastia Shang-Yin. Originile dinastiei sunt incerte, multe argumente pledând în
favoarea ipotezei unei colonizări, care ar fi adus în spațiul de locuire neolitică din nordul Chinei,
dintre fluviul Galben și fluviul Wai o populație purtătoare a civilizației bronzului.
Birocrația în China este privită drept meritocrație, iar cele mai vechi documente
administrative și în același timp ritualice datează din epoca Shang, scrise pe carapace sau pe
omoplați de animale. Prin intermediul lor, spiritele strămoșilor sunt întrebate care este cea mai
bună decizie pentru guvernare, spiritele sunt invitate să ghideze decizii. Așadar, regalitatea
acestui prim stat chinez este caracterizată de monopol religios asupra ritului. Este o regalitate de
tip militar, însă singurele divinități adorate sunt cei zece întemeietori ai celor zece ramuri ale
familiei regale, fiind o formă de asociere a cultului cu puterea politică.
Marile morminte regale din necropola de la An Yang demonstrează caracterul riturilor
funerare ale dinastiei Shang. Mormintele cuprind mii de victime sacrificate, așezate în cadrul
unui construcții alcătuite dintr-o groapă centrală amenajată pe două nivele și două rampe
orientate spre nord și spre sud. Gropile comune ale celor sacrificați în memorie defunctului sunt
realizate fie în momentul morții acestuia, fie în ceremoniile perioadice în care îl comemorau pe
defunct. Niciunul dintre mormintele regale nu are mai puțin de 200 de victime.

I. Constituirea statului chinez

Există două teorii fundamentale în ceea ce privește apariția statului chinez; prima afirmă că
statul este rezultatul emergenței civilizației neolitice, iar cea de-a doua se bazează pe o presupusă
colonizare a Câmpiei Chineze.
Statalitatea în China este contemporană cu trecerea de la tehnologia neolitică la tehnologia
bronzului. Originea bronzului nu este înca limpede, iar pentru a înțelege mecanismele de
constituire a statului, acestea trebuie corelate cu mecanismele tehnologiei bronzului.
Vasele de bronz descoperite pe teritoriul Chinei un obicte masive, cu iconografie sugestivă,
asociată în mod absolut cu familia regală. Vasele sunt de cele mai multe ori asociate cu un ritual,
cu un soi de comuniune între cei vii și cei morți, la care participă clanul regal, atât cel prezent,
cât și cel trecut. Este ilustrat astfel monopolul regal asupra ritului dedicat strămoșilor, care este
caracteristica dinastiei Shang, recunoscută de altfel pentru monopolizarea puterii. Animalismul,
antropomorfismul și fantasticul se amestecă, ceea ce dovedește că regalitatea este de tip militar,
având în vedere că este promovată această metodă decorativă.
Tehnologia bronzului se face diferit în Câmpia Chineză față de alte regiuni (Anatolia,
Orientul Apropiat, Europa de Răsărit), unde metalurgia bronzului e precedată de experimente de
prelucrare a metalului (aur, argint, plumb, cositor). În cazul Chinei, nu există perioada de
experimente, ci în secolele XVIII-XVII I.H. încep să se producă direct obiecte din bronz
sofisticate. Cu toate acestea, bronzul chinez nu este echivalent cu bronzul din alte țări, în sensul
în care diferă opțiunea între utilizarea plumbului și a materialelor suplimentare. În cazul
uneltelor, proporția de plumb este mai mare de 10%, în timp ce în cazul vaselor de bronz,
proporția de plumb este mai mică de 10%. Acest lucru sugerează că proporția de plumb e
intenționat calculată în acest mod, în funcție de diversele categorii de obiecte. Se știa că plumbul
este toxic pentru vase, așadar chinezii cunoașteau deja proprietățile metalelor.
TEORIA COLONISTĂ – opera unpr coloniști purtători ai unei civilizații ai bronzului, pe
care au adaptat-o la condițiile materiei prime. De asemenea, iconografia este un element invocat
de coloniști. Motivul taotie de pe vasele de bronz Shang ilustrează un dragon supus unei reguli a
frontalității care descompune imaginea, alături de dragonii Kui pe partea superioară a vasului,
demonstrând astfel importanța iconografică a dragonului, care pare a fi cel mai probabil asociat
familiei regale. Dragonul este însă complet absent din civilizația neolitică. Se presupune că
înlocuirea iconografiei neolitice cu una mai violentă se asociază cu preocupările cinegetice ale
regilor Shang, care dețin parcuri de vânătoare. Este așadar vorba despre o regalitate pentru care
practicile violenței sunt asociate funcției.
TEORIA AUTOHTONISTĂ – afirmă că în nordul Chinei, la finalul mileniul III,
funcționează o civilizație neolotică cu aglomerări protourbane, cu tehnologie avansată. Ceramica
este arsă șa 1200-1400 de grade Celsius, iar dacă nordiștii aveau această tehnologie, ar fi fost
capabili să topească și să manevreze și metalele precum bronzul sau plumbul. În ceea ce privește
iconografia vaselor de bronz, este invocată o descoperire din Xishuipo din anii 1980, unde a fost
găsit un mormânt neolitic, cu patru defuncți, un bărbat adult și trei adolescenți, o tânără și doi
tineri, cel mai probabil sacrificați. Inventarul de mormânt cuprinde numai obiecte neolitive, iar
corpul bărbatului este flancat de un dragon și un tigru, reprezentați prin tehnica mozaicului făcut
din pietricele și scoici. Sunt animale asociate în secolul XVIII persoanei cu rolul principal,
șefului, așadar iconografia dragonului este prezentă în riturile funerare încă dinaninte de dinastia
Shang. În plus, afirmă autohtoniștii, tipologia vaselor de bronz imită vasele de ceramică din
punct de vedere al formei, așadar beneficiarii bronzului sunt aceeași cu beneficiarii ceremicii.
Cu toate acestea, această asemănare este explicată de coloniști. Spre deosebire de aria
mediteraneană, unde se folosește metoda „ceara pierdută”, adică vasul este făcut integral, în
China tehnologia era realizată pe bucăți și apoi lipită. Astfel, există zone de sudură acoperite cu
supradecorare. Decorul abundent și spiralat este folosit tocmai pentru a masca imperfecțiunile
inerente ale acestui procedeu. Pentru a fi turnate părțile din vas, era făcut mai întâi un model din
lut, care funcționa ca o matriță, din care erau decupate diversele părți constitutive. Ceramiștii
erau implicați în realizarea bronzului, ofereau un model tehnologic, astfel spus ofereau doar
matrița, fără a oferi și un model iconografic, acesta fiind motivul pentru care vasele seamănă ca
formă.
Teoria autohtonistă este susținută în Republica Populară Chineză,în timp ce teoria
colonizării este susținută de specialiști din afara Chinei, mai ales de cei din mediul academic
 oocidental, astfel că între cele două teorii există și un conflict istoriografic întreținut de ideologii
politice.

ETAPE EPOCA PERIOADA CRONOLOGIA

ALE (dinastia)
STATULUI
Epoca Shang - Sec. XVIII-XII î.Hr. Se pot
regală Yin identifica
mai multe
Zhou Zhou de Vest Sec. XII-VIII î.Hr.
etape în
Zhou de Est Sec. VIII-III î.Hr. existența
statului
Primăvara- Sec. VIII-V î.Hr.
chinez
Toamna
antic:
Regatele Sec. V-III î.Hr.
combatante

Epoca Qin 221-208 î.Hr.

imperială
Han Han de vest 206 î.Hr. – 8 d.Hr.

Uzurparea lui Wang Mang (9-25 d.Hr.)

Han de est 25 – 220 d.Hr.

II. Funcționarea statului chinez și ideologia puterii

 Administrația – nu există un aparat birocratic bine ierarhizat, dar se pot distinge două
categorii de persoane.
- specialiștii permanenți: scribi, militari, administratori, dar care nu știu toți să scrie
- specialiști în scriere, care se ocupă de oasele de divinație; nu dețin niciodată conducerea
unor servicii, nu există o împărțire pe departamente, ministere, astfel că regii conduc în mod
direct.
1. Funcții și demnități în Shang : servicii ocazionale
Regii Shang au mai multe capitale, trei principale și cinci secundare. Când apare o
problemă importantă de rezolvat, este numită o persoană care să se ocupe ad-hoc, iar mandatele
erau date exclusiv membrilor clanului regal.
Fu Hao a condus mai multe mai multe campanii militare, fiind un lider activ în secolul
XIV, deși era femeie, regină cu funcție militară.
Existau trei consilii în interiorul clanului:
- duo pa – toți unchii
- duo zi – toții fii
- duo fu – toate doamnele
Când nu mai există un bărbat disponibil pentru o anumită funcție, regii Shang preferă o
femeie din interiorul clanului, decât un bărbat din afară. Este vorba despre paranoia membrilor
Shang, nu vor să cedeze autoritatea. Este un argument indirect al teoriei colonizării, în sensul că
membrii dinastiei Shang sunt străini care își impun autoritatea și voința, și tocmai de aceea nu
accepta intervenții din exterior.

2. Funcțiile secundare, stabile sunt:

- ya – responsabil al necropolei regale
- ma – căpitanul carelor de luptă
- bu – vrăjitor, divinator
- shi – virtualist, analist
- zuo ce – cronicar, arhivist
- gone – meșter artizan

3. Aristocrații vasali – membrii ai clanurilor vasale, centrale sau periferice, în funcție de

gradul de rudenie cu familia Shang-Yin. Nu sunt implicați în funcționarea puterii.
În ceea ce privește admnistrația imperială în epoca Han, aceasta este mult mai bine
organizată, existând trei sectoare distincte de activitate. Departamentul afacerilor de stat cuprinde
doi vice-președinți, iar în materie de ministere funcționează administrația, finanțele, riturile,
armata, justiția și lucrările publice. Cancelaria imperială este alcătuită din doi președinți, doi
vice-președinți, patru înalți secretari, din Biroul Censorilor și Colegiul pentru dezvoltarea
literaturii. În cele din urmă, Secretariatul imperial curpinde Biblioteca palatului, Colegiul
analiștilor, Tribunalul censorilor.
 III. Ideologia puterii
Regula de transmitere a puterii. Chang, professor la Harvard, a lucrat pe baza textelor de
pe oasele de divinație și a recompus gradele de rudenie din dinastia Shang. Există 10 ramuri
diferite, fiecare având un strămoș legenedar, existând astfel zece spirite ancestrale invocate în
riturile Shang.
Mitul Corbilor Roșii consemnează că zece frați sori au ieșit toți deodată pe bolta
cerească, provocând astfel un dezastru natural imens, tocmai de aceea a fost necesară împărțirea
timpului în decade, conferindu-i astfel un aspect totemico-calendaristic.
Regalitatea se grupează în două părți, trecând prin nouă din cele zece ramuri ale clanului,
cu mențiunea că niciodată regalitatea nu trece de la tată la fiu. Există de altfel un set de reguli
specifice.
- dacă funcția trece de la un rege la o persoană din aceeași generație, atunci regalitatea
rămâne în aceeași jumătate, dar în altă ramură, altfel spus funcția va fi preluată de un văr după
tată.
- dacă regalitatea trece dintr-o generație în cealaltă, atunci se schimbă jumătatea, așadar
funcția va fi preluată de un nepot de soră
- un cerc de căsătorie care impune pentru femei engomania (se căsătoresc în interiorul
clanului, dar cu soți din jumătatea opusă), în timp ce bărbații sunt poligamiși au dreptul de a se
căsători cu femei din afara clanului, astfel spus, cu femei din clanuri secundare. Regele este ales
numai dintre fii femeilor născute în interiorul clanului. ! Regula nu este respectată cu aceeași
strictețe; cutumiar, bărbații din ramurile dominante tind să se căsătorească cu femei din ramuri
periferice, ilustrând monopolul clanului regal și coeziunea clanului regal în jurul puterii.
- persoana ministrului principal este un unchi al său, frate al mamei. Regele face parte
dintr-o jumătate, iar unchiul din jumătatea opusă, astfel că se realizează o balanță a distribuției
puterii între cele două jumătăți și se asigură o coeziune a clanului, evitându-se în același timp
instabilitatea puterii.

În secolul XII, dizidența și nașterea unor tendințe unor tendințe centripede îi determină pe
unii dintre membrii clanurilor periferice să fugă și să întemeieze statul Zhou. Dinastia Shang este
scoasă din istorie, iar dinastia ce îi urmează are o funcționare diferită. Regii Zhou deleagă toate
formele de autoritate, iar din punct de vedere teritorial se instituie provincii conduse de un senior
care beneficiază de toate tipurile de autoritate.
Altarul regal al dinastiei Zhou servește adorării spiritelor ancestrale. Ceremonia de investire a
unui senior provincial constă în primirea obiectelor ritualice, alături de un simbol al altarului pe
care urmează să îl construiască în noua provincie. Autoritatea are o sursă care vine din interiorul
dinastiei Zhou, oferă acces la putere atâta timp cât regii Zhou sunt considerați a fi sursa puterii.
Începând cu secolul VIII, funcțiile devin ereditare, seniorii se autointitulează. Vor mai multă
autoritate, astfel că îl răpesc pe regele Zhou și îl obligă să abdice în favoarea unui urmaș mai
tânar, care își mută capitala (obligat fiind) în Răsărit. Ia naștere dinastia Zhou de Răsărit, care are
un aspect formal, conținând 42 de structuri politico-teritoriale independente, care încearcă să
obțină o influență cât mai mare asupra vecinilor.

EPOCA PRIMĂVARA-TOAMNĂ – secolele VIII-V au primit denumirea de Primăvara –

Toamnă. Analele Primăverii și Toamnei sunt prima viziune cronologică asupra trecutului.
Conform regalității rituale, anumite fapte se fac numai în funcție de războaie. Spre exemplu, nu
se fac războaie în sezonul Primăverii.
În fiecare an este consemnat un război, dovadă a acumulării puterii în sens hegemonic.
Din 42 de provincii, rămân numai 7. În secolul V, trei suverani se declară simultan regi,
uzurpând astfel titlul regal. Din secolul V în secolul III are loc bătălia pentru constituirea unei
noi regalități unice, pentru constituirea Imperiului.
Perioada epocii Primăvara-Toamnă este moștenitoarea concepției militare, a unei
aristocrații cu o mentalitate bazată pe două principii:
1. dreptul la a deține puterea este legat de faptul că ei îndeplinesc funcția militară.
Suveranul este educat în spirit militar încă de la șase ani, iar în război practică un cult al onoarei:
trebuie să lupte în picioare, să evite atacurile înșelătoare, să confrunte dușmanul direct, să nu
lupte dacă dușmanul este nepregătit. Așadar, eroismul personal este una dintre valorile
fundamentale pe care le promovează.
2. principiul ierarhic care se aplică și asupra statului în contextul ierarhizării hegemoniei.
Astfel, sunt stabilite norme pentru fiecare rege și țara sa. De exemplu, setul de clopote ritualice al
marchizului Yi din Zheng este considera a fi prea mare decât ar trebui, ceea ce se traduce prin
existența unor ambiții politice prea mari, care ar putea atrage cu ușurință atacurile celorlalți
suverani.
REGALITATEA Primăvara-Toamnă – pentru ca un rege să își poată depăși statutul, un rege
poate încheia, în primul rând, alianțe. Apar astfel primele doctrine de politică externă, care poate
fi desfășurată vertical sau orizontal, în funcție de poziția statului Ts`in (Quin), cel mai vestic și
mai sărac. Cea verticală, orientată de la nord la sud, era desfășurată pentru a izola statul Quin,
iar cea orizontală, desfășurată de la est la vest, pentru a izola statul Chu (Tch`ou).
În al doilea rând, suveranii dispuneau de forță combatativă, de capacitate militară de tip
nou. Regii, în secolul V, au nevoie de ceva care să-i facă mai puternici, de o infracstrutură și o
armată cu avantaj numeric și dispusă să folosească tactici care nu sunt onorabile. Are loc astfel o
schimbare enormă de mentalitate, apare o categorie nouă de oameni, care nu mai caută onoarea,
virtutea virilă, eroismul personal, ci eficiența prin inteligență.

Textul lui Sima Qian, „Însemnări istorice – relatarea unor evenimente din secolul V I.H.”,
consemnează că în regatul Lu exista o școală unde era cultivată gândirea referitoare la putere, al
cărui maestru era Confucius. Discipolul Zi Gong se oferă să negocieze cu ministrul Tian Zhang,
al principatului Qi. Este vorba despre o gândire practică, care face diferența între probleme
interne și cele externe și demonstrează că decizia politică nu trebuie privită într-o manieră
simplistă, ci pe termen lung. Apare un nou tip de specialist al puterii, acela care folosește
cuvântul, tactica și pentru care onoarea nu reprezintă nimic.

CONFUCIANISMUL – sistem filosofic chinez care se dezvoltă inițial din învățăturile

înțeleptului Confucius, plecând de la conceptele fundamentale de RE – omenia, relațiile sociale
și LI – ritualul. Principalii șefi de școală sunt Kong Fu Zi (sec VI-V), Meng Zi (sec IV), Xun Zi
(sec IV), Dong Zhong shu ( sec II).
Confucius propune ca soluție pentru guvernarea ideală înțelegerea relațiilor dintre
oameni, pe care le grupează în cinci tipuri, de relații, însumând RE, cuvânt nou, inventat de
Confucius, care se scrie folosind atât semnul pentru om, cât și cifra doi, ilustrând așadar și la
nivel grafic, și la nivel ideatic, ideea de relație:
- filiale
- de putere (suveran – supus )
- maritală
- învățare (magistru – discipol)
- prietenia
Relațiile se caracterizează prin câteva elemente generale, dar și câte un caz paradigmatic pentru
fiecare tip de relație. În fiecare relație există un element subordonat și unul superior, elementele
au datorii reciproce, de obediență, respectiv de protecție. Relațiile dintre oameni respectă relațiile
naturale.
1. Relația filială se caracterizează prin obediență, fiind ilustrată prin atitudinea fiului în
raport cu o decizie greșită a părinților.
2. Un rege guvernează în puterea unei virtuți; dacă regele își pierde virtutea, poporul
observă că cerul și-a retras favorurile. Situația este ilustrată de apariția catastrofelor de exemplu,
care sunt considerate drept un mesaj de la cer că regele nu mai este rege. În același timp, supusul
care nu își ascultă suveranul este trădător, dar regele care nu își protejează supușii este uzurpator.
Acest principiul al revoltei legitime îl va prelua Dong Zhong shu, fiind un principiul convenabil
pentru regii Han, care provin din țărani răsculați împotriva dinastiei Shan.
Xun Zi analizează esența lucurilor și oferă o interpretare asupra naturii umane,
considerând că fiecare entitate este dominată de un anume principiu. Omul deține energie,
capacitate de creștere și de mișcare și QI, care poate fi tradus prin justiție, dreptate,
discernământ, capacitatea de a distinge binele de rău. Este în același timp proprietatea pietrelor
prețioase de a se lăsa șlefuite și de a căpăta strălucire și valoare, sugerând astfel metaforic
impactul pe care îl are educația asupra ființei umane. Cei care înțeleg REN sunt oameni
superiori, care au devenit așa prin intermediul educației. Confucianiștii sunt așadar oameni
educați, superiori în lumea chineză. În ceea ce privește comportamentul lor, se observă că există
o înrudire ideatică între membri, coeziunea lor de clan, iar atunci când intră în competiție pentru
putere, acționează ca un clan.
Confucianiștii sunt marii creatori ai sistemului de educație din China. Consideră ca
oamenii sunt perfectibili, tocmai de aceea trebuie create școli unde să fie învățată scrierea și
citirea. Din această concepție decurge crearea Wu jing, cele cinci clasice: Shu jing – Clasicul
documentelor, Shi Jing – Cartea poemelor, Li ji – Cartea riturilor, Yi jing – Cartea
transformărilor, Chun qiu – Cronica Primăvara-Toamnă.
Prin crearea sistemului de educație, confucianiștii se universalizează, creează o nouă
societate, se confundă cu ideea de bine și de legitimitate în lumea chineză. Societatea se
transformă în LI, în ritual, sub conducerea regelui și a miniștrilor săi confucianiști.

LEGISMUL – doctrină filosofică inspirată de taoism, punând în discuție conceptul de putere,

privit drept capacitatea de a da viață. Așadar, puterea este radicală, naturală, absolută, iar în caz
contrar, nu se mai poate vorbi despre putere, ci despre negociere. Principalii reprezentanți sunt
Shang Yang (secolul IV), Han Fei zi (sec III) și Li Si (sec III)
Principiul fundamental al legismului este FA, capacitatea regelui de a stabili legea, de a o
schimba după voia sa și de a face din lege principalul instrument de apreciere a oamenilor. Legea
este văzută așadar într-o manieră utilitaristă și punitivă, astfel spus, legea trebuie să fie atroce în
aplicare.
Puterea absolută se caracterizează prin absența rivalilor, prin asanarea oricărei forme de
opoziție, atât militare, cât și materiale. Legismul este sursa unei viziuni etatiste, care propune
impunerea monopolului regal. Tocmai de aceea, în epoca regală, se instalează monopolul asupra
grânarelor. În același timp, nimeni nu trebuie să capete prestigiu astfel încât să poată deveni un
rival al regelui. Este dislocat în acest sens sistemul aristocratic, fiind înlăturați din structurile
sociale aristocrații și militarii. Fiecare idee legistă trece în practică politică.
Este descurajată negustoria, întrucât presupune călătorii și implicit deschidere și
meșteșugurile, deoarece sunt bazate pe inovație și presupun în mod necesar gândirea. Se
promovează agricultura, deoarece este un proces ciclic, stabil, fără inovație, ocupă timpul și
împiedică inovația, iar războiul este pandantul agriculturii. Shang Yang afirmă chiar că „Dacă
dezvoltăm industria fără să-i stabilim limite, inteligenţa supuşilor poate să crească la proporţii
care sunt periculoase pentru principe, dacă el nu o deturnează către aventura militară. Dacă
impunem limite activităţii umane şi veghem ca ei să rămînă stupizi, fără ca în acelaşi timp să
găsim utilitate obtuzităţii lor, forţele pe care ei le au vor rămîne nevalorificate în acţiuni
războinice şi vor deveni un ferment de corupţie.”
Acumularea permanentă de tezaur și de resurse, decimarea populației apte de luptă, cea
mai periculoasă la nivel social, prin intermediul războiului duc la formarea de comunități
preponderent feminine, care sunt în mod fundamental mai puțin agresive. Războiului este așadar
un element de ponderare demografică, aduce venituri suveranului, prestigiu și determină
coalierea poporului în jurul suveranului în contextul luptei împotriva unui adversar extern.
În anul 221 I.H. se termină războaiele și întregul teritoriu chinez intră sub stăpânirea lui
Quin Shi Huang Di, care devine primul împărat. Noul suveran inițiază o serie de reforme, la
nivel ideologic, social, al scrierii, cu scopul centralizării admnistrației. Quin Shi Huang Di
ordonă în 213 I.H. să fie arse toate cărțile, cu excepția câtorva manuale tehnice, decizia vizând
mai presus de toate distrugerea textelor confucianiste. Sunt ilustrate astfel principiile legiste, care
afirmă că puterea absolută înglobează și controlul asupra timpului. Cei care refuzau să dea cărțile
spre ardere, erau condamnați la muncă silnică la Marele Zid Chinezesc și la construcția
Canalului, iar familiile lor erau ucise.
Trinomul legist presupune trei concepte fundamentale.
1. transferul unor tactici militare către spațiul politic, anume a principiului că dacă nu ai
dușmani în exterior, ai în interior. Tocmai de aceea, regele trebuie să investească într-un
serviciu de spionaj.
2. în sensul eficientizării spionajului, trebuie stimulat un al doilea element, delațiunea, care
poate fi cumpărată, obținută prin amenințare, inspirând teamă sau prin măgulirea vanității.
3. responsabilitatea colectivă – pentru o crimă, este pedepsită întreaga comunitate, nu numai
autorul. Starea de teroare fiind mereu prezentă, sporește număruș delaționarilor, având în
vedere că se exercită o enormă presiune psihologică chiar și asupra oamenilor de calitate.

Manifestul doctrinal se referă la ministrul cel mai fidel, care este considerat a fi rivalul
cel mai de seamă al unui suveran. Dacă ministrul este rău, atunci trebuie ucis, pentru a da
satisfacție maselor și pentru a demonstra puterea și caracterul justițiar al suveranului. Pe de
altă parte, dacă ministrul este bun, trebuie ucis și mai repede, întrucât îl poate depăși pe
suveran. Ministrul bun trebuie folosit până când în jurul său se adună rivalii, până când este
calomniat și acuzat pe nedrept. În locul său va fi numit șeful calomniatorilor, pentru ca mai
târziu, acesta să poate fi facil acuzat de trădare și de calomniere nejustificată. Tocmai de
aceea, niciun legist notabil nu a murit de bătrânețe.