Sunteți pe pagina 1din 97

T foarIstoria istoriografiei universale

conf.univ.dr.
Greta-Monica Miron

Modulul I

De la memorie la scris. Istoria în Orientul antic. Vechii evrei

Cuvinte cheie- memorie, mit, liste de regi, anale, sens istoric

Obiective: Surprinderea trecerii de la oralitate la scris, de la


memoria mitică fragilă, confuză, vehicol a ceea ce este în afara
istoriei, la memoria politică; explicarea contextului în care s-a
născut scrisul istoric, a consideraţiei potrivit căreia popoarele
Orientului antic au fost creatoare de documente, de arhive dar nu
de scris istoric.

Deşi unele popoare au fost lipsite în anumite perioade de scris


istoric ele nu sunt amnezice. Şi-au păstrat faptele în memorie într-o
manieră săracă, confuză şi fragilă. Era săracă pentru că era
încredinţată doar unui cerc restrâns dar şi pentru că societăţile isolate,
a căror viaţă se desfăşura în cadrele unui timp ciclic, al eternei
reîntoarceri a anotimpurilor nu aveau prea multe de conservat,
accidentalul, neobişnuitul găsindu-şi cu greu loc într-o durată amorfă.
Era confuză deoarece memoria vehiculează cu precădere ceea ce este
în afara timpului păstrând informaţii referitoare la originea grupului şi
nu la evoluţia lui, mobilizată fiind pentru a transmite miturile
fondatoare. Pe măsură ce organizarea socială s-a complicat, memoria
politică s-a adăugat celei mitice, timpul mitic s-a asociat celui istoric şi
faptele oamenilor s-au amestecat cu cele ale zeilor. Treptat mitul,
legenda, poezia au făcut loc însemnărilor istorice.

Istoria în Orientul antic

1
Se apreciază că locuitorii vechiului Orient au fost în esenţă
creatori şi păstrători de documente istorice şi nu autori de discurs
istoric, deoarece scrierile au avut drept scop glorificarea prezentului
pentru viitorime iar nu intenţia de a salva trecutul de uitare. Inscripţiile
pe stele funerare sau monumente arhitectonice au avut adesea un rol
decorativ iar autorilor listelor de regi şi ai analelor le-a lipsit
sentimentul că trecutul poate explica prezentul.
În Egiptul antic primele însemnări cu caracter istoric au fost
tabelele eponime care au cuprins numele faraonilor din dinastia întâi şi
au fost urmate de texte precum Piatra de la Palermo ce cuprinde
numele regilor din dinastiile I-V, cu informaţii mai ample despre
evenimentele petrecute la curtea faraonilor din dinastia a IV-a. Pe
acest text s-a întemeiat cronologia Imperiului vechi. Seria listelor
faraonilor continuă cu cea din timpul lui Ramses al II-lea, cuprinzând
faraonii din dinastia a XVII-a, păstrată pe aşa-numitul Papirus Turin şi
cu cele săpate pe pereţii templelor din Karnak şi Abydos, cu numele
faraonilor din Imperiul nou. Dedicate glorificării faraonilor nu au inclus
nimic din ce i-ar fi putut discredita ci doar relatări despre victorii,
expediţii de vânătoare, edificii, menite să construiască o personalitate
doar în termeni pozitivi, laudativi. Cea mai semnificativă naraţiune
păstrată, Analele lui Tutmes al III-lea, scrisă la comanda faraonului pe
pereţii templului lui Amon din Karnak cuprinde cele 17 campanii prin
care a menţinut suveranitatea Egiptului asupra vestului Asiei. Este o
abilă descriere a cuceririlor faraonului cu explicarea unor evenimente
prin raportare la acţiunile umane. Dacă, în esenţă, evenimentele sunt
rezultatul voinţei zeilor, voinţă împlinită de fiii acestora, faraonii, apare
la un moment dat, în descrierea bătăliei pentru cetatea Meggido, o
explicaţie ce ţine de voinţa umană: “Acum, dacă oştirea măriei-sale nu
şi-ar fi pus în gând să ia lucrurile şi prăzile duşmanului, ar fi asediat şi
luat cetatea Meggido...”1.
1
Din Analele lui Tutmosis al III-lea, în Faraonul Kheops şi vrăjitorii. Povestirile Egiptului antic, p. 109.

2
Sub influenţa elenismului scrisul istoric egiptean a dat cea mai
reprezentativă contribuţie cunoscută, aparţinându-i scribului
Manetho. Acesta a compilat o cronologie egipteană şi o istorie
narativă a Egiptului, transmise parţial prin operele lui Flavius Josephus,
Sextus Iulius Africanus şi Eusebiu din Cezareea.
Acelaşi tip de însemnări istorice se regăseşte în Babilon:
inscripţiile lui Gudea din Lagash, aparţinând perioadei sumeriene, au
surprins obiceiurile şi deprinderile vremii. În Asiria relevante sunt
compilaţiile Istoria sincronă şi Cronica asiriană. Cea dintâi cuprinde o
istorie politică prin excelenţă, istoria relaţiilor dintre Babilon şi Asiria
între 1600- 800 î.e.n. cu accent pe disputele de frontieră.
Consemnarea evenimentelor politice a continuat în secolele VIII-VI
î.e.n. prin Cronica babiloniană ce acoperă perioada 745- 668, lucrare
ce trădează un început de critică istorică prin interesul pentru
corectarea înregistrărilor asiriene anterioare şi se distinge prin
imparţialitatea relatării războiului dintre Asiria şi Elam. Genul analelor
regale a fost ilustrat cu deosebire în perioada lui Assurbanipal (668-
626 î.e.n.), suveran interesat nu numai de alcătuirea de însemnări cu
caracter istoric, de inscripţii glorificatoare, ci şi de crearea unei vaste
biblioteci în spiritul colecţionar specific vechilor orientali.
Invazia greacă şi răspândirea elenismului a influenţat şi în
Babilon scrisul istoric reprezentat de Berossos, autorul lucrării în trei
părţi intitulată Babilonica sau Chaldaica, salvată fragmentar prin
intermediul lucrărilor lui Flavius Josephus şi Eusebiu din Cezareea.
Prefaţat de o descriere a ţării, în maniera istoriografiei greceşti
timpurii, textul se poate diferenţia în trei părţi: una mitică, legendară,
de la creaţie la potop, a doua scrisă în tradiţia listelor de regi, de la
potop până la Nabonassar, şi a treia, o naraţiune a istoriei recente. În
paginile dedicate descrierii Babilonului, cu grădinile sale suspendate şi
alte minuni inginereşti, autorul a criticat mitul preluat de istoricii greci,
al fondării Babilonului de către Semiramis. Creatori în primul rând de

3
izvoare istorice, ca şi egiptenii sau asirienii, babilonienii s-au distins
prin curiozitatea pentru originea lucrurilor (reflectată mai ales în
literatura mitică) şi grija pentru textele trecutului. Îmbinând adesea
mitul cu istoria, realul cu imaginarul, autorii Orientului antic au
transmis mai departe interesul pentru cronologie, iar preocuparea lor
pentru păstrarea documentelor i-a determinat pe istoricii greci să se
informeze prin apelul al documentul primar.
Între popoarele Orientului antic vechii evrei au făcut o notă
distinctă prin raportare la istorie. Biblia prezintă istoria unui popor ce
se mişcă de la barbarie spre civilizaţie, devenind din ce în ce mai
neistorică pe măsură ce este mai sacră. Interesul pentru naraţiunea
istorică a fost stimulat de expansiunea evreilor, de prosperitatea şi
prestigiul din timpul regilor Saul, David şi Solomon. Biblia reprezintă în
egală măsură moştenirea literară a unei naţiuni (legende ale
nomazilor, împrumuturi din literatura babiloniană, egipteană sau
persană, anale ale curţilor regale, poeme şi profeţii) ca şi discursul
istoric al acesteia. Evreii împart scrierile sfinte în trei părţi: 1.
Pentateuhul, nume dat de evreii din Alexandria când au transcris-o în
limba greacă, Legea sau Cele cinci cărţi ale lui Moise; e alcătuit din
patru surse principale datând din secolele IX-IV, dintre care două, cele
mai vechi, sunt propriu-zis istorice, celelalte cuprinzând legi şi ritualuri;
textul cel mai timpuriu, ce acoperă perioada dintre geneză şi regi
abundă în legende ale patriarhilor israeliţi integrabile unei saga
naţionale, 2. Profeţii şi 3. Scriptura alcătuită îndeosebi din psalmi,
proverbe şi Cartea lui Daniel.
Dintre cărţile cuprinzând cu precădere istoria poporului evreu s-
au păstrat Cărţile regilor care ilustrează noţiunea de istorie ca ghid, ca
învăţătoare: autorul/autorii doreşte/sc să convingă asupra valorii
fidelităţii religioase dând ca exemplu dezastrele suferite de evrei ca
urmare a părăsirii religiei. Dintre ele se distinge prin originalitate
Cartea lui David, scrisă probabil de un înalt prelat numit Abiathar. Este

4
o istorie contemporană, istoricul propunându-şi să nu facă propagandă
pentru monarhul său ci să relateze detaşat faptele pentru a fi reţinute
de generaţiile următoare; îl prezintă deopotrivă cu puterea şi
slăbiciunile sale, surprinde natura sa complexă. Cronicile lui Ezra şi
Nehemiah cuprind istoria evreilor de la eliberarea de sub perşi până la
venirea lui Alexandru într-o relatare cu accente memorialistice. Între
cărţile cu conţinut istoric, neincluse în Vechiul Testament, se numără şi
Cărţile Maccabeilor în care martori oculari au relatat despre zilele
eroice ale naţiunii evreieşti, despre marele război de eliberare început
de Iudas Maccabeus. Prima carte se distinge prin scrupulozitate
ştiinţifică, detaliu, acurateţe iar a doua e marcată de partizanat,
apropiindu-se de un pamflet istoric.

Modulul II

Moştenirea logografilor- de la poezia la proza istorică. Începuturile


scrisului istoric- Herodot „părintele” istoriei, „omul memorie” .
Istoriografia greacă în epoca clasică şi elenistică

Cuvinte-cheie: istoria anchetă, autopsia, periegheza, istoria ca


discurs identitar: noi grecii - ei barbarii, relaţia dintre istorie-
geografie-etnografie, tema războiului, cauzalitate istorică: zei,
oameni şi soartă, naşterea „istoriei culturale”, istorie universală,
istorie imediată, istorie şi oratorie- teoria discursului

Cursul îşi propune să surprindă aportul logografilor la trecerea de la


poezia la proza istorică, în fixarea unor repere cronologice (teoria
generaţiilor), rolul acestor „oameni ai mării” în lărgirea interesului
cercetării, investigării altor spaţii. În fine, ne-am propus să explicăm
de ce este considerat Herodot cel dintâi istoric. De asemenea, se
doreşte o analiză comparativă asupra modului în care este tratată
tema războiului de către Herodot, istoricul perioadei de glorie a
grecilor care prezintă războiul ca un conflict între Orient şi Occident
şi Thucydides, istoricul perioadei de autodistrugere a grecilor,
pentru care războiul reflectă structura vieţii umane, este rezultatul
unor pasiuni, greşeli şi ambiţii; ne interesează cauzele războaielor,
forţele participante, modalitatea de informare (istoricul participant
sau istoricul imediatist- Tucydides), construcţia discursului istoric.
Urmărim apoi ce înseamnă elenismul în plan istoriografic, discuţii

5
asupra relaţiei dintre elenism şi istoria universală, de ce şi cum scrie
un grec istorie romană, teoretizarea scrisului istoric, scopul istoriei:
explicaţie dar şi delectare, desfătare, istoria ca discurs peren prin
căutarea adevărului, istoria ca ghid pentru omul politic .

1. De la timpul mitic la timpul istoric. De la poezie la proza istorică


La început au fost legendele, miturile, epica eroică. Istoria epică,
precum Iliada şi Odiseea, şi-a propus să încânte şi nu neapărat să
informeze şi astfel a neglijat cronologia. Barzii şi auditorii lor nu au
avut în minte ideea potrivit căreia evenimentele trecutului pot să le
influenţeze pe cele prezente, i-a interesat doar continuitatea idealurilor
eterne şi a virtuţilor pe care eroii trecutului le transmit celor actuali. Un
pas înainte l-a făcut Hesiod, descoperitorul unui trecut cu dimensiuni
umane care a dat în Teogonia o cronologie pe cinci vârste, a dat
timpului o direcţie prin aserţiunea potrivit căreia istoria umană e una a
declinului. Alături de poeţi, filosofii şi geografii şi-au adus aportul lor la
schimbarea viziunii grecilor despre timp: lumea geografilor şi cosmosul
filosofilor erau continui, în timp ce istoria eroică era, prin natura sa,
discontinuă. Viaţa politică i-a făcut, de asemenea, pe greci să se
preocupe tot mai mult de timpul continuu către 500 î.e.n. Viaţa în polis
nu consta în episoade izolate şi vieţi eroice ci se baza pe continuitatea
instituţiilor, a regulilor, legilor, contractelor şi aspiraţiilor.
Trecerea dinspre poezie spre proză a însemnat asumarea unei
critici a tradiţiei şi în acest sens s-a impus Xenophanes care a refuzat
să creadă în zeii tradiţionali şi a subliniat incertitudinea cunoaşterii
umane. Curiozitatea a stimulat redactarea primelor scrieri cu caracter
istoric şi geografic semnalate în sec. VII î.e.n. în oraşele-state ioniene şi
în insulele Mării Egee. Acumularea de cunoştinţe geografico-
etnografice în timpul procesului de colonizare, contactul grecilor cu
regatele orientale, cu arhivele oficiale, inscripţiile şi cronicile
conservate de acestea au impulsionat primele redactări cu caracter
istoric aparţinând logografilor.

6
Deşi au îmbinat mitul cu istoria în lucrări cu titlul Genealogii,
Întemeieri logografii au anunţat scrisul istoric prin încercarea de a
lămuri raporturile dintre greci şi vecinii lor asiatici, lărgind astfel
orizontul istoric al contemporanilor. În lucrări ca Lidiaca, Persica
Xanthos din Lidia, Dionisios din Milet, Caron din Lampsacos au
depăşit istoria locală în favoarea uneia regionale lansând, pe baza
autopsiei, a cercetării la faţa locului, consideraţii despre structura
politică şi economică a marilor state orientale în comparaţie cu
realităţile greceşti. Între logografi o figură aparte este cea a lui
Hecataios din Milet, cel ce ar fi putut să fie cel dintâi istoric prin
curajul intelectual de a nesocoti tradiţia, prin spiritul critic trădat de
afirmaţia: “...scriu acestea aşa cum socot să au fost cu adevărat, căci
spusele grecilor sunt multe şi, după cum mi se pare, bune să
stârnească râsul.”
2. Cele două feţe ale istoriei: istoria culturală şi istoria politică.
Herodot şi Tucydides

Sub impulsul războaielor medice Greciei legendare, mitice i-a luat locul
o alta în care s-a manifestat o solidaritate reală, terestră. Războaiele
medice au avut un efect catalizator determinând o autoexaminare
colectivă a grecilor, responsabilizarea lor faţă de destinul unei civilizaţii
comune. Contactul cu perşii i-a îndemnat pe greci la o reflecţie fără
precedent asupra propriului trecut, reflecţie care a stimulat apariţia
conştiinţei istorice întemeiate pe unitatea care s-a creat deasupra
particularismelor locale, instituţionale. Lui Herodot i-a revenit meritul
de a ilustra unitatea grecilor clădită pe destinul lor comun.
Herodot (cca. 480- 430 î.e.n) a propus un nou tip de investigare
a trecutului exprimat prin chiar titlul lucrării: Anchete. Istoria este deci
în concepţia lui cercetare, investigare ce impune o adâncire în timp şi
dezvăluirea de noi spaţii care au scăpat până atunci cunoaşterii Eladei.
Propunându-şi să descrie faptele oamenilor pentru ca acestea să nu fie

7
date uitării de posteritate, a ales un subiect de istorie contemporană,
războaiele medice. Pe lângă “isprăvile mari şi minunate săvârşite de
greci” l-au interesat şi faptele barbarilor, lumea non-greacă, căutând
să-i definească pe greci prin raportare la ceilalţi.
Metoda folosită, în continuarea logografilor, autopsia,
învederează deopotrivă curiozitatea sa, fascinaţia pentru miraculos,
pentru extraordinar dar şi strădania de a-şi verifica informaţia. A
subordonat metoda investigaţiei concepţiei sale istorice: omul este
parte a lumii şi nu poate fi înţeles fără cercetarea lumii în care trăieşte.
Nu surprinde astfel că, pe urmele predecesorilor, a introdus geografia
şi etnografia în opera istorică. Fascinat de ceea ce a văzut şi a auzit în
călătoriile sale, atras mai ales de Egipt, nu a fost naiv, a dat lectorului
de înţeles că nu crede în legendele pe care le-a povestit pentru
frumuseţea lor, pentru a crea un discurs plăcut auditorului. A dat
crezare în primul rând celor văzute şi a depus efortul de a verifica
informaţia preluată din tradiţia orală, mărturisind la un moment dat:
“...am mers chiar şi până la Teba, ba şi până la Heliopolis, mânat de
dorinţa de a afla dacă cei de aici se vor potrivi în povestiri cu cei din
Memfis” (Istorii, Vol. I, II, 3).
Încă din deschiderea Anchetelor şi-a definit demersul drept
unul explicativ, şi-a propus să afle cauzele conflictului greco-persan.
Istoria este pentru Herodot explicaţie. Considera că, guvernate de zei,
evenimentele din istoria omenirii sunt influenţate de soartă şi de
oameni a căror voinţă exprimată în momente decisive e capabilă să
contracareze oracolele: “Nici oracolele înspăimântătoare sosite de la
Delfi- menite să stârnească teama- n-au putut să-i hotărască să
părăsească Elada. Ei au rămas neclintit să înfrunte puhoiul vrăjmaşilor
care se năpusteau asupra ţării”.
Prin demersul său amplu de a repovesti trecutul într-o naraţiune
în care şi-au făcut loc relatările etnografice şi geografice ca şi
biografiile (situate în continuarea unei tradiţii epice), Herodot nu a fost

8
numai “părintele istoriei” ci a fost creditat cu meritul de a fi creat un
gen specific, acela al istoriei culturale.
Contemporanul lui Herodot, Thucydides (cca. 462- 395 î.e.n.) a
dorit să se individualizeze în epocă prin cultivarea unui alt gen de
istorie: istoria politică. A ales să scrie despre Războiul peloponeziac, un
eveniment de istorie trăită, la care a fost, până la un moment dat,
martor. Pentru a da impresia de imparţialitate s-a referit la el însuşi la
persoana a treia, după modelul preluat, se pare, de la Homer,
gândurile şi impresiile sale fiind prezentate ca aparţinându-i unui alt
personaj. Întreaga dinamică a discursului e prezentată impersonal,
Thucydides dorind să inspire încredere prin omogenitatea narativă a
lucrării. Prin subiectul ales şi modul în care l-a tratat Thucydides se
plasează între istoricii imediatişti. Pentru că relatarea propriilor acţiuni
nu a avut un scop justificativ sau defensiv, pentru că nu a scris despre
consecinţele personale ale implicării sale în război, autorul atenian este
un istoric al imediatului.
Şi-a structurat lucrarea pe capitole urmând succesiunea iarnă-
vară. Timpul a fost pentru Thucydides ca şi pentru Herodot un dat
exterior operei, un cadru definit de instituţii: olimpiade, succesiunea
preoteselor din Argos, a arhonţilor atenieni sau a consulilor romani. La
baza computului a stat regularitatea fizică: generaţii, alternanţa
anotimpurilor, ritmul campaniilor militare. În plus însă la Thucydides
timpul este şi un parametru psihologic: lasă, de exemplu, să se
înţeleagă apropo de Alcibiade, că atenienii se raportează atât de des la
acesta pentru că personajul trezeşte în ei amintirea tiraniei.
Dornic să-şi configureze un profil aparte în lumea istoricilor,
autorul atenian a ţinut să se detaşeze de Herodot ca şi de logografi
delimitându-se de mituri, de legende. A avut meritul de a convinge că
mitul poate fi cu greu salvat sau restituit. A criticat elementele
fabuloase din opera predecesorilor pentru că nu pot fi testate şi nu pot

9
constitui subiect de anchetă datorită distanţei mari în timp a
evenimentelor la care se face referire şi a naturii lor fantastice.
Atent la cauzalitate a distins între cauză şi pretext, cea dintâi
îndepărtată şi profundă, pretextul, nu întotdeauna adevărat, mai
aproape de declanşarea evenimentului. Potrivit istoricului atenian zeii
nu influenţează niciodată în mod direct cursul evenimentelor umane.
Se limitează să considere că acele persoane care modelează destinele
umane sunt adesea ghidate de credinţa în zei, oracole, divinaţii.
Interpretările pe care le-a dat războiului ţin de structura vieţii umane:
pasiuni, greşeli, ambiţii.
Ambii începători ai istoriografiei greceşti au abordat tema
războiului, într-o tratare diferită. Herodot a fost istoricul perioadei de
glorie a grecilor, Thucydides al celei de autodistrugere. Herodot a
văzut în războaiele persane o luptă între forţele despotismului şi
libertăţii, între Orient şi Occident, între o monarhie despotică şi
oraşele-state guvernate de cetăţeni. Însă războaiele în viziunea lui nu
echivalau cu simple bătălii între buni şi răi, ci a mers mai departe şi le-
a prezentat cititorilor/auditorilor obiceiurile persanilor, contrastul dintre
unitatea Imperiului persan şi discordanţele dintre oraşele-state
greceşti. Thucydide a scris despre războiul peloponeziac ca unul care a
văzut puterea şi gloria Atenei apăsată de mizeria înfrângerii. Războiul
peloponeziac merita relatat nu numai pentru că a fost un eveniment
crucial în experienţa greacă ci pentru că dezvăluia foarte clar modul în
care se structurează evenimentele politice. În viziunea lui Herodot
războaiele persane au fost determinate de oracolele frauduloase,
sentimentul lui Xerxes că are datoria de a întări puterea Persiei,
ambiţia lui, speranţa de a controla bogăţiile Greciei. Lista de cauze
este deci una a raţiunilor umane. Pentru Thucydides războiul
peloponeziac nu s-a născut din dorinţele capricioase ale zeilor sau
regilor au din direcţionarea greşită a pasiunilor umane ci din ambiţia
de putere. Atenienii au fost mânaţi de obsesia primară umană de a-i

10
domina pe alţii şi au fost încurajaţi în aceasta de inerţia aliaţilor care
au preferat să plătească tribut decât să pornească la război. Dacă
Herodot a tratat războiul ca pe o dramă în care se înfruntă pasiuni
diverse, Thucydides a punctat legăturile dintre războaie şi forţele care
structurează viaţa umană într-o analiză care şi-a propus să dezvăluie
cum puterea, odată câştigată, influenţează destinul statului.
Thucydides a fost un om practic, devotat preocupărilor sale şi nu
un turist cosmopolit ca Herodot; dacă Herodot prin curiozitatea sa a
depăşit o serie de frontiere culturale, de la civilizaţie la barbarie, de la
mit la faptul cert, dovedit, Thucydides s-a limitat la orizonturi locale, la
războiul peloponesiac în care a fost implicat şi a cărui victimă a
devenit; istoricul atenian nu a avut timp de o anchetă antropologică, s-
a preocupat de o istorie evenimenţială şi de soarta comunităţii sale,
care, în parte, a fost propria-i soartă. Paradigmele stabilite de aceşti
doi începători ai istoriei au persistat până azi: 1. prin Herodot avem
tradiţia istoriei culturale- cuprinde toate aspectele experienţei umane,
spirituale şi materiale, private şi publice, feminină şi masculină, a
istoriei intelectuale, metodologic, tradiţia istoriei care încearcă diferite
strategii narative, a istoriei care spune o poveste şi 2. istoria politică şi
militară, interesul pentru definirea puterii, pentru cauzele schimbărilor
în afacerile publice, a istoriei analitice, care pune întrebări, fie că se
poate răspunde la ele, fie că nu.
Treptat “modelele modernităţii” (Herodot şi Thucydides) au fost
abandonate iar istoria s-a confundat cu retorica, devenind persuasiune.
Pierderea libertăţii polisurilor a influenţat istoriografia: naraţiunea a
devenit nesinceră, laudativă, elaborată pentru a persuada şi nu pentru
a cerceta. Potrivit lui Isocrates scopul istoriei este de a da importanţă
lucrurilor meschine şi grandoare celor mai puţin importante; în
consecinţă, s-a acordat atenţie performanţelor stilistice şi mai puţin
acurateţei istorice.

11
Elenismul a stimulat reîntoarcerea la istoria critică Noua
realitate istorică a imprimat grecilor o anume “forma mentis”,
determinând depăşirea particularismului grec. Prin impunerea unui
dialect unic, coiné, s-a depăşit viziunea tradiţională potrivit căreia
lumea greacă se separă de cea barbară în primul rând prin limbă.
Ilustrativ pentru această nouă epocă a fost Polybios (cca. 198- 117
î.e.n.). A propus o istorie universală centrată pe ideea creşterii puterii
romane. De altfel, s-a considerat întemeietorul acestui gen, diferit de
cel profesat până atunci. Istoria universală însemna înlănţuirea cauzală
a faptelor şi nu alipirea de istorii parţiale. Astfel, în Istorii a prezentat
evenimentele din Italia, Iberia, Sicilia, Africa, Grecia, Macedonia, Asiria,
Siria şi Egipt într-o legătură organică dată de politica romană.
Comparând, sub influenţa curentelor naturaliste, opera istorică cu
trupul uman, considera că doar imaginea generală obţinută prin
îmbinarea şi compararea părţilor este edificatoare. Întrebarea la care a
dorit să răspundă a fost: cum a ajuns Roma o mare putere în numai 53
de ani? A găsit trei răspunsuri: 1. prin atitudinea adecvată, prin
perseverenţa, hotărârea şi implicarea oamenilor politici, 2. datorită
sistemului politic instituţional, a constituţiilor mixte care au consfinţit
forme de guvernământ mixte ce coexitsă în loc să se succeadă
(monarhia- expresie a puterii consulilor, aristocraţia- expresie a puterii
Senatului şi democraţia exprimată în adunări populare) şi 3. datorită
fortunei sau soartei care a direcţionat evenimentele în această direcţie.
În ceea ce priveşte structura lucrării, a început cu o incursiune în
istoria Romei, cu războaiele dintre romani şi cartaginezi, convins că
astfel cititorii vor putea mai lesne înţelege evenimentele ulterioare. A
vrut deci să pregătească “iubitorilor de învăţătură o cale uşoară spre
înţelegerea celor ce urmează să fie spuse”. Tot spre mai buna
înţelegere a istoriei a dezvoltat schema cauzală a lui Thucydides
distingând între cauză- pretext şi început pentru a depista “cum, unde
şi de ce?” a luat naştere fiecare fapt istoric. Prin aceste interogaţii a

12
dorit să servească o istorie utilă omului politic care poate fi edificat
doar dacă istoricul surprinde “cauzele, mijloacele şi scopurile care au
determinat evenimentele”. În acest scop a folosit metoda istoriei
pragmatice, bazată pe experienţa autorului. Cele trei posibilităţi de
reconstituire a trecutului: 1. studiul şi compararea surselor istorice
scrise, 2. autopsia teritoriilor despre care scrie şi 3. experienţa politică
şi militară, sunt, în opinia sa, inegale ca importanţă. Prima, este
expusă informaţiilor eronate, greu de verificat, a doua, aplicată
îndeosebi la spaţiile geografice, este în măsură să elimine exagerările
şi omisiunile şi a treia, cea mai importantă, facilitează selecţia faptelor
istorice dând totodată vivacitate relatării. Experienţa trebuie în
permanenţă să-l ghideze pe istoric, graţie acesteia istoricul ştie ce să
caute şi ce să-i întrebe pe ceilalţi. Dacă pentru Thucydides dificultăţile
de a se asigura de adevăr rezidau în prejudecăţile sau memoria
incorectă a informatorilor, pentru Polybios acestea rezultă din
inexperienţa părţii anchetatoare. Anchetatorul este protagonistul
investigaţiei căreia trebuie să-i dea formă, pe care trebuie să o
direcţioneze. Elementul fundamental în naraţiunea istorică este
naratorul însuşi, adevărul depinde de abilitatea anchetatorului şi
credibilitatea informatorului.
Urmărind să explice şi să ajungă la adevăr istoria avea să
înceteze a mai fi o anexă a oratoriei. Astfel, Polybios se detaşa de
tradiţia anterioară, considerând că discursurile trebuie reproduse aşa
cum au fost rostite. Istoricul avea datoria de a prezenta contextul în
care a fost rostit discursul şi efectele acestuia, pentru că doar aşa
putea contribui la clarificarea anumitor situaţii. A pledat pentru o
reducere a numărului discursurilor în naraţiune pentru că istoria nu
trebuia să delecteze ci să surprindă adevărul. Doar astfel putea să fie
un ghid pentru omul politic dar şi pentru cetăţean în general, să îi
înveţe pe oameni cum să suporte vicisitudinile fortunei prin
examinarea experienţei altora.

13
Istoriile lui Polybios cuprind o expunere a trecutului recent al
Romei realizată de un străin care a putut observa guvernarea romană,
arta militară şi diplomaţia dintr-o poziţie extrem de favorabilă.

Modulul III

Istoriografia în Roma antică. Începuturi- de la poem, legende, la


proză, de la imitaţia modelului grec la originalitate. Mentalităţi şi
istorie la Roma. Genuri istorice cultivate. Istoria ca discurs
justificator- Caesar. Istoria moralizatoare: Sallustius. Istoria
„naţională”: Titus Livius, istoricul de cabinet. Istoria romană la
apogeu, istoria ca analiză a vieţii politice- Tacitus. Amurgul
Imperiului: Ammianus Marcellinus, „istoricul singuratic”

Cuvinte cheie: istoria „magistra vitae”, verosimilitate şi veridicitate


istorică, „fides historica” şi patriotism istoriografic, arta deformării
istorice

Obiective: explicarea faptului că istoriografia romană s-a născut


relativ târziu prin comparaţie cu cea greacă, expunerea trecerii de
la imitarea modelelor greceşti la individualizarea istoriografiei
romane; expunerea caracteristicilor şi scopurilor acestei istoriografii
(surse- de la legendele întemeierii, fasti consulares, la jurnale de
război şi actele senatului), genuri istorice, timpul şi spaţiul în
explicaţia istorică, impactul politicului asupra scrisului istoric.

1. De la mit la istorie
La început grecii au inclus noul popor în câmpul lor de interes, le-
au creat romanilor un trecut ce se integra în trecutul mitologic grec.
În diferitele versiuni ale legendelor Aeneas era considerat strămoşul
romanilor. În paralel, romanii şi-au creat propria poveste despre
originea Romei, cea cu Romulus şi Remus, răspândită către 296 î.
Hr. an în care s-a ridicat o statuie a celor doi şi s-a bătut monedă cu
cei doi fraţi şi lupoaica.
Naşterea relativ târzie a istorie romane e explică prin faptul că
sensul istoriei la romani s-a înrădăcinat în unităţile sociale de bază:
ginta (alcătuită din cei care proveneau dintr-un strămoş preistoric

14
comun legaţi unii de alţii prin ritualuri comune) şi familia. Măştile
strămoşilor şi inscripţiile enumerând onorurile şi oficiile strămoşilor
erau aşezate într-un loc important în casă iar laudaţiile funebre erau
uneori păstrate alături de portretele strămoşilor şi au devenit în
timp sursă istorică. Pentru individul roman trecutul şi prezentul erau
legate de memoriile, amintirile ginţii şi ale familiei care au inspirat
pietatea şi au oferit exemple. Dacă grecii au folosit succesiunea
generaţiilor pentru a crea o cronologie rudimentară, romanii s-au
mulţumit timp de secole cu înregistrarea trecutului în secvenţe
disparate, discontinui.
Păstrătorii şi compilatorii trecutului roman au fost preoţii care
aparţineau unor grupuri preoţeşti specifice, controlate de pontifi
supuşi unui pontifex maximus. Acesta alcătuia o listă principală a
zilelor în care legea sacră permitea efectuarea de tranzacţii, a
zilelor faste şi nefaste. Către 304 î. Hr. au fost scrise pe tăbliţe de
lemn şi expuse în „regia”, reşedinţa pontifului suprem. Aşa s-au
născut Annales Maximi care, treptat, au inclus şi numele înalţilor
oficiali, însemnări, note despre incendii, inundaţii, foamete, bătălii,
legi şi tratate. Acest obicei de a însemna an de an evenimentele ce
marcau viaţa comunităţii a schiţat genul istoriografic al analelor ce
a devenit caracteristic istoriografiei romane. În seria listelor se
înscriu şi cele ale magistraţilor laici, Cărţile magistraţilor, amintind
de listele eponime ale asirienilor. Unele dintre ele au fost scrise pe
lin, aşa-numitele libri lintei, şi au fost păstrate în templul Iunonei,
zeiţa memoriei, de pe Capitoliu.
Primele istorii romane s-au născut în urma unor experienţe
colective, războaiele punice. Au fost poeme în proză scrise în limba
greacă în scop de propagandă politică, pentru a răspunde
propagandei pro cartagineze; autorii au dorit să câştige simpatie
pentru cauza romană în lumea elenistică. Naevius, participant în
primul război punic, a compus un poem în manieră homerică,

15
Bellum punicum, centrat pe două subiecte: originile şi evenimentele
contemporane. Exaltând patriotismul roman a admirat voinţa
soldaţilor care preferă moartea dezonoarei şi a apreciat sentimentul
de solidaritate care i-a unit pe cetăţeni în vremurile grele. Ennius
(239- 169 î. Hr.), autorul lucrării Annales, a fixat legenda despre
originea troiană a Romei. A scris istoria Romei din momentul în care
Aeneas a ajuns în Italia până în vremea sa. Naraţiunea trădează
relaţiile sale apropiate cu Scipio Aficanul.

2. Începuturile istoriografiei romane


Faptul că romanii şi-au dezvoltat treptat sensul trecutului este relevat
de Fabius Pictor. A scris în limba greacă din dorinţa de a imita genul
istoriografiei greceşti dar şi pentru că în secolul al III-lea limba greacă a
reprezentat limba civilizaţiei din Iudeea până în Spania, toţi oamenii de
litere încercând să scrie în această limbă. Ca atare, grecii, mai mult
decât oricând, au scris despre alte naţiuni iar acestea la rândul lor au
fost stimulate să scrie despre sine în limba greacă, potrivit
standardelor greceşti. Fabius a scris în greceşte pentru că era la modă
şi pentru că în limba greacă avea mai multe informaţii despre Roma. A
cuprins în Înfăptuirile romanilor intervalul de la Aeneas până în zilele
sale, a dat o naraţiune continuă din timpurile mitice până în
contemporaneitate. A făcut elogiul Senatului considerat instituţia
centrală care decide asupra destinului Romei. Reflecţiile sale asupra
trecutului sunt presărate cu aprecieri morale. S-a detaşat între
contemporani prin aceea că în loc să reînvie trecutul în termenii
ceremoniilor religioase a încercat să-l exploreze, în loc să consulte
oracolul de la Delphi a dat un tablou al religiei romane în evoluţia sa,
direcţionând emoţiile contemporane înspre cercetarea istorică. Sunt
raţiuni pentru care a fost considerat cel dintâi istoric al Romei.
Cato Maior, „cel mai roman dintre romani”, s-a luptat cu
influenţa Greciei, a dezvăluit o minte saturată de a gândi în greceşte.

16
Astfel, a fost cel dintâi istoric care a scris în limba latină. În Origini,
împărţită în şapte cărţi, a reluat miturile greceşti ale întemeierilor
informându-se cu grijă. Stilul arid, sec ca şi omisiunea numelor
conducătorilor Romei, din considerentul că poporul este cel ce face
istoria, au făcut ca lucrarea să fie tot mai puţin citită, chiar neglijată în
epoca lui Cicero. Cato cel Bătrân a urmat tradiţia herodoteană prin
interesul său pentru geografie, obiceiuri, cultură naţională, a folosit
cântecele tradiţionale- aşa-numitele carmina, a introdus discursuri,
inclusiv câteva dintre ale sale; a avut orizonturi largi: a admis influenţa
elenică asupra istoriei romane timpurii, a schiţat o cronologie
comparată încercând să coreleze datarea după olimpiade a istoriei
greceşti (de la 776) cu datarea romană de la întemeierea Romei (753).
De la primele redactări istorice s-a ajuns în secolul I î. Hr. la
meditaţii asupra istoriei prin raportarea ei la oratorie. Cicero, în De
oratore, tratat publicat în 55 î. Hr., a dat o critică a istoriografiei
romane timpurii căreia i-a lipsit, în opinia sa, interesul pentru stil.
Analele, lipsite de orice ornamente ale stilului, sunt, scria, doar simple
înregistrări de persoane, locuri şi evenimente. Aprecia istoria ca o artă
care astfel se apropie de oratorie. Trebuia să fie însă o artă folositoare,
şi pentru aceasta, istoricul să urmeze propriile-i reguli: 1. istoricul să
nu îndrăznească să spună ceva fals, 2. să cuteze să spună adevărul, 3.
să fie imparţial şi 4. să ordoneze faptele în ordine cronologică. Istoricul
trebuie să se intereseze nu numai de ceea ce s-a făcut sau povestit ci
şi de maniera în care s-a acţionat. Descrierea caracterelor trebuia să
aibă în vedere nu numai faptele personajului ci şi viaţa şi manierele
acestuia. Sfatul lui Cicero de a include „inventio” folosind tehnicile
oratorice a fost preluat de istorici, dovadă prefeţele în care au
mărturisit că vor să spună adevărul, negând nu fabricarea datelor, ci
partizanatul.

17
Caesar în Commentarii de bello Galico şi Commentarii de belo
civili a identificat misiunea imperială romană cu propria sa carieră,
soartă, noroc, a văzut în istorie un mijloc de justificare.
Cel care a creat un stil istoriografic a fost Caius Sallustius
Crispus (86- 35 î.e.n.), autor care a abordat, şi perfectat, genul
monografiei în Conjuraţia lui Catilina şi Războiul cu Iugurtha. A dorit să
transmită lectorilor mesajul că forţele interne, schimbările în
mentalitatea elitei caracterizată prin corupţie, ambiţie, brutalitate
distrug republica romană. Nu a acceptat explicaţia unora dintre
cetăţenii romani potrivit căreia corupţia se putea remedia prin apelul la
sensul moral al poporului deoarece aprecia că aceasta ţine de soarta
generală a imperiilor. Pentru statul de succes răsplata adusă de
victorie e hegemonia; aceasta aduce după sine avere, bogăţie care
corup statul şi cetăţenii. Roma a atins punctul de turnură odată cu
distrugerea Cartaginei. Din acel moment luxul şi bogăţia au corodat
virtuţile romane. Un talentat creator de portrete, a recurs şi la
etnografie pentru a descrie Sardinia şi Corsica, zona Mării Negre, Italia
de sud şi Sicilia urmărind cu precădere fundalul mitologic, originea şi
numele locuitorilor, migraţia lor. Descrierile etnografice însoţesc
expansiunea Romei.
Istorii, ultima lucrare a lui Sallustius, s-a păstrat doar fragmentar:
patru discursuri şi două scrisori, citate de mici dimensiuni, aluzii şi
parafraze păstrate în textele autorilor antici. A îmbinat într-un format
analistic „res internae” şi „externae”, digresiuni geografice, descrierea
de caractere şi nararea faptelor marilor oameni. Fraza de început a
lucrării: „Am alcătuit istoria militară şi politică a poporului roman
începând cu consulatul lui Marcus Lepidus şi Quintus Catulus”
demonstrează că Sallustius şi-a încadrat opera în genul analelor atât
pentru că şi-a organizat-o în funcţie de succesiunea magistraţilor cât şi
prin anul de debut, 78 î.e.n., anul celor doi consuli eponimi.

18
Istoric moralizator şi-a structurat analiza pe opoziţia dintre corp şi
suflet, dintre bun şi rău. A descris cu mult talent caractere deosebite
prin vivacitate.

3. Istoriografia clasică
În epoca lui Augustus a scris istorie la Roma Titus Livius (59 î.e.n.- 17
e.n), istoric pasionat de politică fără a fi îndeplinit însă vreo funcţie,
deşi a frecventat anturajul lui Augustus. A fost cel dintâi istoric care a
abordat evoluţia cetăţii eterne în evoluţia ei, de la începuturi până în
contemporaneitate. În Ab urbe condita, lucrare monumentală divizată
în 142 de cărţi (din care s-au păstrat doar 35), a glorificat Roma,
centrul unificator al lumii civilizate în viziunea sa. A dorit să revigoreze
metavalorile „fides” şi „pietas”. Remarcând ataşamentul istoricului faţă
de tradiţie, Augustus îl tachina afirmând că, în adâncul său, Livius a
rămas un pompeian, că lumea sa interioară e identică celei create de
generaţia precedentă ale cărei structuri şi valori politice continuă să le
admire.
Lucrarea începe cu 400 de ani mai devreme de întemeierea
Romei, cu căderea Troiei, cuprinzând spaţii largi referitoare la sosirea
lui Aeneas în Latium, oraşele pe care le-a fondat, Romulus şi Remus.
Pentru această parte a recurs la legende, singurele surse pe care le-a
avut, care i-au servit şi scopului lucrării: glorificarea Romei. Mărturisea
în acest sens: „Cugetul mă îndeamnă să nu pun nici prea mare temei
dar nici să nu resping frumuseţea legendelor, care prezintă faptele
glorioase dinaintea sau din timpul întemeierii Romei mai mult
îmbrăcate în vălul străveziu al poeziei, decât în veşmântul sobru al
documentelor de neconstestat.” (Prefaţă) Treptat timpul se comprimă:
a dedicat doar o carte pentru 250 de ani de istorie a Romei, patru
pentru viitorii 120 de ani, cinci pentru următorii 97, pentru ca pentru
vremurile contemporane să dedice câte o carte fiecărui an. S-a
raportat la trecut din perspectiva prezentului, trecutul este un plăcut

19
loc de evadare şi are un rost educativ, din exemplele trecutului se
poate învăţa. Istoria este deci „magistra vitae”.
Pentru a-şi delecta şi entuziasma cititorii, pentru a exalta
patriotismul roman a folosit din abundenţă discursuri (sunt peste 400
de discursuri în cele 35 de păstrate), atât indirecte („oratio obliqua”)
cât şi directe („oratio recta”). Stilul său se caracterizează prin variaţie
în intenţia de a urmări diversele subiecte de la războaie la nunţi,
întrunirile senatului şi adunări.
Lucrarea lui Titus Livius este dominată de acţiunile militare, dar a
tratat şi probleme politice şi instituţionale. Arme şi oameni, luptători şi
fondatori, acestea au fost temele gemene ale operei liviene. A scris o
istorie evenimenţială plină de oameni şi acţiuni dramatice supuse unei
judecăţi morale. A recurs la surse de arhivă- annales maximi, senatus
consulti şi surse secundare: Fabius, Cato, istoricii greci (mai ales
Polybios).
Spre deosebire de Herodot nu a fost un călător; spre deosebire
de Thucydides nu a avut experienţă politică şi militară; a fost un
cercetător de profesie, un scriitor. Ca şi Herodot s-a interesat de origini
dar, spre deosebire de el, nu s-a preocupat serios de obiceiurile străine
şi probleme culturale cu excepţia miturilor romane. Ca şi Thucydides s-
a axat pe chestiuni politice şi militare, dar nu a încercat să le pătrundă
cauzele economice şi sociale, fixându-se pe indivizi, pe probleme
politice şi morale, pe virtuţile individuale şi valorile republicane care au
dus la măreţia Romei. Respectul legii, pietatea, concordia şi disciplina
militară acestea au fost calităţile conservate din timpurile de început
pe care Livius le-a imortalizat în opera sa şi le-a regretat. Ca şi Herodot
s-a dovedit interesat de adevăr: a afirmat uneori realitatea unui fapt
(„est”), altădată încrederea lui în fapt („credo”), altădată doar
rumoarea, zvonul despre el („dicitur”, „fama est”). I-a plăcut să
povestească povestioare colorate şi folositoare.

20
Lucrarea lui Livius a supravieţuit şi într-un rezumat alcătuit în
secolul al II-lea d. Hr. de Lucius Annaeus Florus care a fost şi mai
entuziast în a aprecia succesul imperial roman ca o întrepătrundere
între virtus şi fortuna. Considera că atât de extinsă a fost istoria
romană încât cei care vor citi despre ea vor învăţa nu istoria unui
popor ci a rasei umane.
Istoriografia romană a ajuns la apogeu prin Tacitus (55- 120 e.n.),
caracterizat drept un observator fin, vizionar imaginativ şi un analist al
motivelor. În 98 a publicat Viaţa lui Agricola, o biografie a socrului său
bazată pe laudaţia funebră rostită la moartea acestuia. Biografia se
îmbină cu o monografie a Britaniei şi relevă opiniile politice ale
autorului care a acuzat lipsa de curaj a oamenilor politici de a înfrunta
autoritarismul lui Domitian. În 99 a publicat monografia Germania prin
care a dorit să-i transmită împăratului Traian un mesaj politic:
necesitatea de a soluţiona problema germană, lăsată de Domitian în
suspensie, de a transforma regiunea dintre Rin şi Elba în provincie
romană. A surprins, de asemenea, modul de organizare instituţională a
vechilor germani, lucrarea sa fiind astfel un valoros izvor istoric ce
imresionează prin bogăţia informaţiilor preluate de la ofiţeri şi soldaţi
romani care serviseră în legiunile de graniţă, de la negustori, prizonieri
sau fugari germani şi din opere ale autorilor germani. Istoricul s-a
interesat de germani din spirit pragmatic, germanii fiind un bun
exemplu pentru virtuţi aproape unitate de romani. Nu a prezentat încă
viaţa germanilor drept un model de imitat ci ca pe un mit stimulativ.
Abilităţile sale de analist politic sunt ilustrate în lucrarea Istorii
aşteptată, după mărturia lui Pliniu cel Tânăr, ca un eveniment literar.
Acoperă timpurile tinereţii sale până la domnia lui Domitian. Prin
alegerea calendelor lui ianuarie 69 ca moment de început a discursului
trădează concesiile pe care le-a făcut genului analistic. Primele trei
cărţi cuprind războaiele civile din 69, ilustrând ideea de timp lung
specific evenimentelor tensionate din viaţa imperiului. A caracterizat

21
anul 69 drept „acel îngrozitor de lung şi unic an”. Istoriile sunt o
prezentare dramatică, pasionată, largă şi amănunţită, scena fiind
imperiul întreg. Actorii sunt comandanţii de arme, soldaţii, senatul,
provinciile iar atmosfera este încordată: ambiţii ce se înfruntă, bătălii,
crime, jafuri, atrocităţi. Mărturisea, de altfel, în deschiderea lucrării:
„Pornesc la o operă bogată în catastrofe, cu lupte îngrozitoare, sfâşiată
de dezbinări, crudă chiar şi pe timp de pace”. Şi-a construit discursul
pe baza elementelor definitorii ale tabloului general al stării imperiului:
Roma, armatele şi provinciile. Roma îşi păstrează locul central, este
alături de senat centrul vital al Imperiului, dar presiunea dinspe armate
şi provincii creşte, acestea din urmă intrând în scenă ca factori politici
activi. S-a îndepărtat de timpul trăit cu lucrarea Anale în care a relatat
istoria romană de la 14 la 68 în 18 cărţi sau trei hexade; s-au mai
păstrat doar cărţile 1-4 şi XI-XVI. Titlul Anale e dat târziu, în sec. XVI,
de un editor, după sintama Annales nostri, prin care autorul şi-a
caracterizat la un moment dat lucrarea. Se pare că titlul original a fost
Libri ab excessu divi Augusti (Cărţi de la moartea divinului August). În
această istorie a unui secol, de la Augustus la Nero, autorul a oferit o
galerie de portrete: ale tuturor împăraţilor, soţiilor şi amantelor lor. A
apreciat veacul descris drept unul de decădere morală definită prin
servilismul senatorilor, adularea împăratului, corupţia membrilor
familiilor celor mai nobile, megalomania împăraţilor. Din punct de
vedere metodologic şi-a exprimat dorinţa de a scrie „fără ură şi
părtinire”, de a fi imparţial.
Cauzalitatea la Tacitus este, prin excelenţă, de natură uman-
psihologică. Eugen Cizek consideră că programul cauzal enunţat de
istoricul latin cuprinde trei elemente: situaţia („status”), starea de
spirit, mintea („mens”) şi atitudinea, ţinuta („habitus”). A formulat
acest determinism în prefaţa Istoriilor: „Dar înainte de a scrie cele
plănuite mi se pare necesar să expun situaţia de la Roma, starea de
spirit a armatelor, atitudinea provinciilor, ce era sănătos pe întreg

22
cuprinsul pământului, ce era viciat, spre a putea fi cunoscute nu numai
schimbările şi deznodământul faptelor, care, de cele mai mlte ori, sunt
întâmplătoare, ci şi firul logic şi cauzele evenimentelor”. Exprimă deci
năzuinţa de a depăşi suprafaţa evenimentelor pentru a le găsi cauzele
şi raţiunea sau chiar „structura”. Urmărind ceea ce este sănătos şi
ceea ce este putred, virtuţile şi viciile, a subordonat totul unui criteriu
moralizator. Oamenii sunt cei ce făuresc totul, sunt responsabili pentru
actele lor, sunt cei care creează soarta poporului roman din care
rezultă şi destinul lor individual. Zeii sunt binevoitori sau mânioşi,
răzbunători sau indiferenţi, reacţionează faţă de conduita muritorilor, îi
pedepsesc. Când lucrurile sunt de neînţeles apelează la destin, ursită,
soartă.
Timpul se dilată sau de contractă în funcţie de interesul Romei
sau de tensiunea politică. Timpul scurt este cel al perioadelor de calm
şi ascensiue a Romei, timpul republicii, iar timpul lung este cel al
dictaturii (ultimii trei ani domniei lui Domitian), timpul opresiv, al terorii
(anul 69 sau anul celor 4 împăraţi).
Tema centrală a tuturor scrierilor lui Tacitus a fost declinul Romei
după un trecut glorios fondat pe virtuţile republicane şi disciplină
catoniană. Scopul lui Tacitus, potrivit lui Momigliano, a fost să demaşte
conducerea, guvernarea imperială care s-a bazat pe ipocrizie şi
cruzime. Dincolo de traiectoria specific romană, Tacitus a schiţat un
model, o paradigmă umană care a modelat istoria- aceasta au admirat
la el Machiavelli şi Vico. La început omenirea a trăit în inocenţă şi
egalitate, fără să încerce sentimente de ruşine sau vină şi fără
constrângere. Din cauza ambiţiei şi a violenţei această stare a fost
înlocuită de despotism, apoi de guvernarea legii şi protejarea libertăţii
(face referire în mod special la Legea celor 12 Table), dar după aceea
societăţile s-au mişcat într-un alt ciclu al violenţei în care s-au
manifestat conflictele sociale. Reacţia a fot stabilirea unor alte legi

23
care au reflectat corupţia statului (plurimae leges, pessima respublica)
şi a adus ciclul înapoi spre regulile despotice.
Scopul istoriei în opinia sa, a fost, ca şi la predecesorii săi, să
comemoreze, să instruiască, să spună adevărul, să înfrunte realitatea.
Ultimul istoric latin remarcabil a fost Ammianus Marcellinus
(cca. 330- 400 e.n.), „fost soldat şi grec de neam”, din Antiohia, Siria.
„Istoricul singuratic” (după expresia lui Arnaldo Momigliano) a trăit sub
o guvernare creştină dar a scris în latină şi în Roma, dintr-un punct de
vedere păgân. Cele 18 cărţi ale lucrării Res gestae cuprind perioada de
la ascensiunea lui Nerva (96) la moartea lui Valens (378). Tema lucrării
sale, ca şi cea a lui Tacitus a fost declinul Romei, explicat prin slăbirea
disciplinei şi intruziunea barbarilor. A crezut însă în eternitatea Romei,
care, în opinia sa, „va trăi cât timp vor exista oameni pe pământ” şi a
explicat expansiunea sa prin conjuncţia dintre „virtus” şi „fortuna”. A
dat însă importanţă şi unui „fatalis ordo” care guvernează faptele
umane şi, de aceea, a acordat o atenţie deosebită tuturor
manifestărilor divinului: oracole, sacrificii, prevestiri, visuri.
În ceea ce priveşte concepţia istorică, referirile la istoricii greci şi
latini de la Herodot (citat o dată), Thucydides (citat de două ori),
Xenophon, Theopompus, Polybios, Sallustius (citat pentru un detaliu în
descrierea galilor) la Titus Livius şi Tacitus denotă intenţia sa de a
sumariza întreaga istoriografie greco-romană de până la el dar şi faptul
că s-a plasat deopotrivă în tradiţia istoriografică greacă ca şi în cea
latină. S-a integrat istoriografiei greceşti îmbinând propria experienţă
cu ancheta, cu autopsia locurilor, operând vaste digresiuni geografico-
etnografice. Metoda sa de documentare aminteşte de metoda de
investigare greacă herodoteeană: atunci când o problemă e redată în
mod diferit de izvoare a dat crezare locuitorilor din zonele respective
sau a verificat informaţia, atunci când a putut, cu inscripţiile de pe
monumente. În descrierea Traciei a dat prioritate cercetării la faţa
locului lăsând la o parte scrierile contradictorii care, în opinia sa, nu

24
duc spre adevăr. A depus deci eforturi de a se informa corect pentru a
ajunge astfel la adevăr. Şi-a exprimat astfel intenţia de a reda
adevărul: „Am spus, după părerea mea, în această operă numai
adevărul, neîndrăznind să-l deformez cu bună ştiinţă prin tăcere sau
minciună”. A scris, deci, istorie cu gândul la adevăr, conştient însă de
faptul că adevărul absolut e dificil de atins, deoarece, cel puţin pentru
perioada contemporană autorului, era adesea primejdios. Istoricului îi
rămânea să urmeze principala cale spre adevăr: de a nu-l deforma
intenţionat prin tăcere sau minciună. Prin raportarea la adevăr-
verosimilitate s-a înscris în tradiţia istoriografică romană potrivit căreia
adevărul concret echivala cu verosimilitatea, adevărul se identifică cu
„fides historica”. „Fides” are în textul ammian conotaţii diverse:
veracitate, lealitate, „credinţă”, „făgăduială”, „asigurare dată de zei”.

Modulul IV
Istoriografia creştină: Trecerea de la timpul ciclic la timpul linear.
Delimitarea timpului istoric. Profilul intelectualului creştin- educaţia
„păgână”. Genuri istorice- cronologie comparată (Sextus Iulius
Africanus), istorie ecleziastică (Eusebiu din Cesareea), filosofia istoriei
(Sfântul Augustin)

Cuvinte cheie: alegoria, istorie păgână- istorie creştină, istorie


ecleziastică, cronologie comparată, fapte miraculoase-fapte istorice

Obiective: Cursul îşi propune să sublinieze schimbările majore care


s-au produs în scrisul istoric în această etapă în care interesul pentru
explicaţia istorică, pentru cauzalitate a fost estompat de credinţa în
Dumnezeu iar istoria devine o anexă a teologiei, un amestec de
miracole şi evenimente reale; explicarea modului în care noua
concepţie despre timp a influenţat scrisul istoric, periodizarea istoriei în
scopul de a sincroniza evenimentele istoriei creştine cu ale celei
păgâne.

Pentru tradiţia apuseană a scrisului istoric, mai ales în viziune


augustiniană, Biblia a furnizat nu numai un cadru cronologic şi
cosmologic, genealogiile pornind de la Adam, o bază pentru judecăţi
morale, dar şi o temă de istorie politică, aceea a trecerii Imperiului de

25
la o naţiune la alta sau, altfel spus, a succesiunii celor patru mari
monarhii, bazată pe o frază din Cartea lui Daniel: „Dumnezeu transferă
regatele de la un popor la altul datorită injustiţiei, injuriei, blasfemiei şi
altor rele”.
Primii creştini au fost pionieri. Petru a fost primul martor al învierii,
Ştefan a fost primul martir al creştinismului, Epaenetus- prima
persoană botezată din Asia. Pavel persecutorul a devenit predicatorul
credinţei. După convertire, Pavel a devenit un om nou. Cu gândul la
eternitate şi la viaţa de apoi creştinismul a plasat înţelesul efortului
uman în afara umanităţii, imprimând o atitudine mentală neistorică.
Credinţa a frânat imaginaţia şi spiritul critic, a diminuat interesul
pentru date istorice. Chemarea la credinţă a fost propovăduită în cel
mai serios mod în Evanghelia lui Pavel, ceea ce a făcut ca nici unul din
creatorii credinţei creştine să nu fie mai indiferent ca el la datele
istorice. Singura istorie importantă pentru creştini a fost cea care le
justifica credinţa, cea cuprinsă în scrierile sacre ale evreilor. Acestea
au înlocuit treptat literatura antichităţii şi s-a produs ca atare o
revoluţie în gândire care a afectat substanţa istoriografiei. Istoricul
creştin nu s-a interogat asupra informaţiilor atâta timp cât sursa sa era
una revelată. De la profeţii lui Jahveh, cu fanatismul lor, la Pavel,
profetul lui Isus, a existat doar o viziune asupra lumii dominată de
ideea poporului ales. Istoria însăşi era sacră. Legând credinţa în
nemurire de o schemă a istoriei, trecutul mort nu reprezenta nimic în
comparaţie cu viitorul nesfârşit.

1. Începuturi. Noul Testament


Timpul se măsoară pe o altă scară. Încarnarea şi învierea lui Isus
ca şi creaţia au devenit repere cronologice înlocuind olimpiadele şi
fondarea Romei.Termenul, conceptul istorie în sens herodotean nu a
fost folosit ca atare în Biblie. Dar apar des alţi doi termeni- cel de
adevăr- de mai bine de 100 de ori în Vechiul şi Noul Testament şi

26
înţelepciune- apare de mai mult de 200 de ori. Adevărul este cuvântul
şi legea lui Dumnezeu care trebuie ascultate, urmate. În Noul
Testament, în predicile lui Pavel, adevărul stă în Cristos, şi, în contrast
cu poveştile, tradiţiile, filosofia umană, îl face pe om liber. Singura
carte istorică din Noul Testament este „Cartea faptelor” care dă
informaţii despre răspândirea creştinismului din Palestina în lumea
romană şi începuturile conducerii bisericii. Evangheliile sunt mai ales
tratate religioase, ceea ce le diminuează importanţa istorică. Prioritară
pare să fie Evanghelia după Marcu, care a fost precedată de un proto
Marcu, notată cu Q, posibil o traducere grecească a unei colecţii
aramaice de cugetări ale lui Isus. Informaţiiţe furnizate de acest text se
referă la persecuţiile din timpul lui Nero şi perioada de după
distrugerea Ierusalimului. Marcu introduce el însuşi detalii pe care le-a
văzut ca rezident al Ierusalimului.
Începând cu secolul al II-lea autorii creştini încep să folosească
termeni din cultura antică şi concepţia istorică antică. Treptat s-a
format o nouă atitudine faţă de scris, sub impactul contactului dintre
creştinism şi lumea greacă însă dacă la antici ideea colectivă a primat,
creştinismul a fost unul introvertit. Comuniunea omului cu Dumnezeu
şi mântuirea eternă a sufletului au fost considerate superioare oricărui
alt scop în viaţă, centrul de greutate în timp căzând pe viitor. Intenţia
istorică este evidentă în secolul III, accentuată de marile persecuţii din
timpul lui Diocletian.

2. Profilul intelectualului creştin


Educat după curicula antică, păgână, programul de pregătire a
unui intelectual creştin cuprindea: gramatica, învăţarea limbilor străine
(ebraica, latina şi greaca), istoria (importantă în primul rând pentru
cronologie), geografie (istoria naturală), retorica, matematica, filosofia.
Programul a fost deci dependent de tradiţia şcolară antică,
transformările intervenind în studiul ebraicii, transformarea definiţiei

27
istoriei percepută ca succesiune a epocilor şi eliminarea studiului
clasicilor.
Cei dintâi care s-au interesat de filosofia antică au fost părinţii
bisericii influenţaţi de platonism şi stoicism, doctrine încă vii,
răspândite în şcolile din Orient şi Egipt, care au inspirat viziunea
asupra lumii şi a vieţii morale. Neoplatonismul a dat o justificare
teologică îndemnului la credinţă prin teza superiorităţii emoţiilor şi
intuiţiei asupra raţiunii şi intelectului. Intelectualii creştini, deşi educaţi
în cultura clasică, i-au adus o serie de critici. Au considerat: 1. că este
impregnată de păgânism, recurge la mitologie, se confundă cu cultul
idolilor, 2. este imorală, s-a alimentat din exaltarea senzualităţii, 3. s-a
preocupat de cultivarea formei şi eleganţa limbajului, a avut deci o
orientare estetică. Prin contrast, cultura creştină era în primul rând
„doctrina”, „scientia”, cunoaştere îndreptată spre un singur scop,
credinţa în Dumnezeu. Cel care a propus un nou tip de cultură, cultura
creştină, a fost în opinia istoricului H. I. Marrou, Sfântul Augustin. Unul
din elementele definitorii ale acestei culturi a fost sapientia, forma cea
mai înaltă a vieţii spirituale care însemna contemplarea şi cunoaşterea
adevărului, adică a lui Dumnezeu. Sapientia se confundă cu
contemplarea, cu meditaţia, viaţa contemplativă înseamnă a te înălţa
prin raţiune la înţelegerea adevărului divin. În centrul culturii
intelectualului creştin stătea studiul Bibliei.
3. Istoriografia creştină
Istoria creştinătăţii timpurii, dincolo de problemele de bază ale
organizării, acţiunilor misionare, simplei supravieţuiri se centrează pe
întrebarea- cum să dai sens trecutului? Creştinii s-au putut baza pe
Scripturile ebraice dar aveau de acomodat tradiţiile clasice. Cum
puteau să armonizeze unitatea adevărului lor cu diferitele părţi, secte
şi sincretisme ale culturii clasice târzii?
3.1 Alegoria Lactantiu, originar din Africa romană, iniţial păgân
angajat de Diocletian profesor de şcoala retorică din Nicomedia, a dat

28
cea dintîi operă de istoriografie creştină. Convertit la creştinism,
tulburat fiind de persecuţiile lui Diocletian din 303, a devenit un
reputat teolog, numit de unii „Cicero creştin”. În Instituţiile divine a
prezentat doctrina creştină, a criticat politeismul şi filosofia tradiţională
iar în De mortibus persecutorum (Despre moartea persecutorilor),
apărută imediat după 315, a construit o filosofie providenţialistă a
istoriei pentru a reflecta triumful noii religii. În această primă lucrare
de istoriografie creştină, alcătuită sub forma unei monografii, autorul
şi-a propus să demonstreze că împăraţii păgâni care i-au persecutat pe
creştini au avut un sfârşit abominabil. Lector al lui Platon şi Cicero, s-a
remarcat prin raţionalismul tolerant şi a încercat să salveze din tradiţia
antică tot ceea ce nu era ireconciliabil cu noua religie. Ideile lui
Lactantiu au fost preluate în secolul IV de scriitori care şi-au propus să
concilieze concepţiile creştine cu Imperiul şi tradiţiile lui culturale,
protestând îndeosebi faţă de cultele politeiste, orientalizante şi de
moravurile păgâne.
Istoriografia creştină a avut două sarcini: de a plasa viaţa lui Isus
în istoria evreilor şi de a integra istoria evreilor în istoria generală
antică. Cum regatul spiritual al lui Mesia trebuia reconstituit prin apelul
la referinţe incerte şi fragmentare s-a recurs la interpretarea simbolică
şi alegorică. Utilizarea alegoriei pentru interpretarea unor texte nu a
fost o invenţie a istoriografiei creştine, se întâlneşte şi în literatura
antică, la Homer, de exemplu şi în filosofia antică care a încercat să
armonizeze mitul cu raţiunea. Evreii, de asemenea, cei din diaspora
mai ales, în dorinţa de a armoniza gândirea greacă cu moştenirea lor
intelectuală, au aplicat interpretări alegorice Vechiului Testament. Cea
mai renumită personalitate a alegoriei creştine a fost Origen (cca.
184- 254 e.n.), un grec alexandrin numit de Ieronim cel mai mare
învăţător al bisericii după apostoli. A considerat că succesiunea
cronologică se fondează pe continuitatea spirituală; acelaşi spirit,
spiritul sfânt, l-a inspirat pe Moise ca şi pe apostoli; dacă istoria umană

29
este o înregistrare a unor acţiuni accidentale, istoria creştină este
expresia unui adevăr mai înalt, a Logosului. Origen a dorit să
desluşească înţelesul adevărat al textelor cu ajutorul unei chei
interpretative care să constea într-un fapt suprem, creştinismul. Ca
atare, acesta a jucat rolul de cheie în interpretarea pe care a aplicat-o
Vechiului Testament. Astfel a realizat sărăcia şi nepotrivirea dintre
surse, mai ales a celor referitoare la istoria creştinismului.

3.2. Cronologia comparată


Interesul pentru cronologie s-a confundat cu cel de a da istoriei
evreilor un trecut glorios, prestigiul şi vechimea istoriei păgâne, a
servit dorinţei de a impune o perspectivă istorică asupra credinţei
creştine şi de a stabili importanţa istoriei sacre. Prin cronologie istoria
devenea şi mai credibilă şi de aceea istoricii creştini şi-au asumat
sarcina de a reconcilia evenimentele istoriei evreieşti cu ale istoriei
păgâne. Au creat o cronologie comparată de la Avram la Cristos, o
schemă de măsurare a anilor coborând înspre originile Israelului şi
înspre Creaţie. Bazele cronologiei creştine au fost puse de elevii evrei
din diaspora. Când apologeţii creştini au încercat să sincronizeze istoria
cuprinsă în Vechiul Testament cu cea păgână au avut ca reper opera
sctibului evreu Justus care a scris în timpul lui Hadrian. Acesta a
alcătuit o cronică a regilor evrei bazată pe generaţii, pretinzâd pentru
Moise o vechime mai mare decât a figurilor legendare greceşti. Prima
cronologie creştină a apărut la mijlocul sec. III şi i-a aparţinut lui
Sextus Iulius Africanus, autorul Cronografiei, lucrare în cinci cărţi. A
fixat durata lumii la 6000 de ani după care urmează 1000 de ani de
sabbath. Naşterea lui Cristos este plasată la 5.500 de ani de la Adam.
Cronologia sa a avut în centru viaţa lui Cristos. Autorul a continuat, în
termeni creştini, lucrarea lui Erathostene şi a altor cronografi greci.
Ideea relevată de aceste demersuri era aceea că regatul spiritual al lui
Cristos va dăinui imperiului material, lumesc al romanilor. Metoda,

30
utilizată mai întâi de Iulius Africanus şi apoi de Eusebius a fost ca,
pornind de la olimpiade, să consemneze evenimentele legendare,
sacre şi laice, petrecute în acelaşi timp în istoria grecilor, persanilor
sau a altor populaţii antice şi în cea a evreilor.
Meditaţiile asupra timpului ale Sfântului Augustin şi cronologia
stabilită de el au fost preluate de istoricii medievali. A împărţit timpul
linear, în spiritul doctrinei creştine, în trei segmente: trecut, prezent şi
viitor corespunzând percepţiei umane care a asociat trecutului
amintirea, prezentului intuiţia şi viitorului aşteptarea. A propus şi o
periodizare istorică pe vârste sau zile ale creaţiei: primele două vârste,
egale prin numărul generaţiilor, şi nu ca durată, sunt cuprinse de la
Adam la potop şi la Abraham. De la Abraham la venirea lui Cristos s-au
mai scurs trei vârste a câte 14 generaţii fiecare: de la Abraham la
David, de la David la emigrarea în Babilon şi până la întruparea lui
Cristos. A şasea vârstă a fost cea din timpul vieţii sale. După aceasta
Dumnezeu se va odihni, a şaptea vârstă este cea a odihnei pentru că
duminica prefigurează odihna eternă a sufletului şi corpului. Cronologia
celor 6 vârste a fost preluată de Isidor de Sevilla care a încercat să le
şi calculeze durata urmând Cronica lui Eusebiu.

3. 3. Istoria ecleziastică
Creatorul acestui gen a fost Eusebius din Cezareea (cca. 260-
340), numit şi Herodotul creştin, părintele istoriei ecleziastice, multe
din evenimentele şi persoanele primelor secole ale erei creştine fiind
cunoscute numai prin a sa istorie a bisericii. Născut în Palestina către
260, a murit ca episcop de Cezareea către 340. Elev al martirului
Pamfilus, favorit al lui Constantin, l-a admirat pe Origen. A scris o
eroică biografie a lui Constantin, o viaţă a lui Pamfilius (acum
pierdută). A scris în timpul triumfului creştinismului, timp care a
inspirat reflecţii asupra vicisitudinilor Imperiului roman sub a cărui

31
jurisdicţie adevărata religie a suferit, a supravieţuit şi în final, şi-a
dobândit legitimitatea.
S-a preocupat şi el de cronologie în lucrarea Cronica, structurată
în două părţi. Prima, Cronografia, este un rezumat de istorie universală
sub forma extraselor din surse aranjate pe naţiuni şi însoţite de o
argumentaţie menită să susţină prioritatea lui Moise şi a Bibliei. A doua
parte, Canoanele cronologice, constă în tabele cronologice însoţite de
comentarii marginale. În Canoanele cronologice (lucrare pierdută,
folosită în multe Biblii medievale timpurii) a aliniat sistemul
olimpiadelor cu liste regale, calcule ale istoricilor, genealogii biblice
începând cu Abraham.Variatele sisteme cronologice: caldeean, grec şi
roman sunt puse alături de cronologia biblică care coboară pînă la
creaţie. Canoanele prezintă într-o formă simplă întreaga istorie antică,
ilustrează ideea conform căreia istoria este un rezetvor nu de dovezi.
Plasând pe două coloane evenimente ale istoriei păgâne şi creştine a
realizat o diviziune clară între evenimentele istoriei sacre, evreo-
creştine şi cele profane-păgâne. A împărţit istoria de la Abraham în
cinci epoci: 1. de la Abraham la căderea Troiei, 2. până la a doua
olimpiadă, 3. pînă la al doilea an al domniei lui Darius, 4. până la
moartea lui Cristos, 5. până în al doilea an al domniei lui Constantin.
Istoria sa ecleziastică trebuia să fie o istorie a cuvintelor, faptelor
şi suferinţelor creştinilor. S-a bazat pe lucrările lui Josephus şi ale celor
dintâi Părinţi ai Bisericii; a făcut aluzie şi la lucrări clasice ca „Istoria
universală” a lui Diodor din Sicilia, dar mai ales la Scripturi. A
înregistrat în ordine cronologică date despre martiri, succesiunea
împăraţilor şi episcopilor, diferitele erezii, foamete, boli, războaie,
învăţăturile unor autori precum Origen; a inclus în discurs istorioare şi
anecdote. Textul a culminat cu distrugerea duşmanilor adevăratei
religii, cu pacea dobândită de Constantin, cel mai mare dintre toţi
conducătorii, potrivit profeţilor.

32
Una din problemele care l-au preocupat a fost cea a continuităţii.
S-a întrebat: „Suntem greci sau barbari? Sau intermediari între ei? Ca
şi Scripturile ebraice, poveştile egiptenilor, transmise şi transformate
de greci, au alcătuit un fel de continuum istoric pe care creştinii nu
trebuie să îl ignore. O altă problemă a fost ca a legitimării
succesiunii,în primul rând a celei apostolice şi episcopale. Modelul a
fost al succesiunii profesorilor din şcolile filosofice greceşti, în care s-a
stabilit o succesiune de-a lungul generaţiilor, de la profesor la discipol.
A acceptat principiul lui Origen al continuităţii spirituale a bisericii.
A preluat teme din tradiţia orală ca şi din cea scrisă precum
persecuţiile şi martiriul din vremea lui Diocletian redând, cu scop
educativ dar şi memorial, povestioare despre cei dornici să-l imite pe
Cristos.

3.4 Filosofia istoriei


Din secolul al IV-lea romanitas şi christianitas au devenit
sinonime. Istoria sacră şi cea profană s-au întrepărtuns într-o singură
linie narativă iar tema istoriei liviene şi tradiţiile scripturale se regăsesc
într-o singură poveste providenţială. Augustin (354- 430), unul din cei
mai prolifici autori creştini, a dat o lucrare de filosofie a istoriei,
Cetatea lui Dumnezeu, în care şi-a propus, după enunţul din prefaţa
cărţii a XVIII-a, să descrie „originea, dezvoltarea şi sfârşitul celor două
cetăţi”, cea terestră care simbolizează Imperiul roman, trecătoare şi
cea cerească, eternă, divină. Alcătuită între 413- 426, cuprinde 22 de
cărţi: primele 10 cărţi se prezintă sub forma unui discurs apologetic şi
polemic, urmează cărţi cu caracter speculativ în care dezbate
problema timpului şi a morţii.
Lucrarea a fost produsul unei crize: cucerirea Romei de goţii
conduşi de Alaric pusă de păgâni pe seama creştinilor. Augustin a fost
provocat de această blasfemie. A dorit să arate că Roma, cetatea
eternă, este trecătoare. Istorici romani, ca Sallustius, au arătat viciile şi

33
corupţia republicii şi a Imperiului roman. Dualitatea cetatea cerească, a
lui Dumnezeu şi cetatea pământeană, simbolizează şi alte dualităţi:
corp şi suflet, real şi ideal, material şi spiritual, certitudine şi
incertitudine, bun şi rău, legea umană (naturală) şi graţia divină, păcat
şi sfinţenie, violenţă (război) şi pace. Potrivit lui Augustin lumea
trăieşte în trei cercuri concentrice: al casei, al oraşului, al lumii.
Trecerea de la cercul familial la cel social este esenţial dar asociat cu
pericole, neplăceri (inclusiv căsătorie, copii), opresiune şi tortură. Al
treilea cerc este şi mai hazardat prin diversitatea limbilor, incidenţa
violenţei şi a războaielor. Pacea universală şi justiţia sunt doar idealuri;
realitatea istorică este un neîncetat conflict şi discordie. Justiţia este
legea Cetăţii lui Dumnezeu. Societatea umană s-a născut în violenţă şi
fratricid: Cain şi Abel, Romulus şi Remus. Pentru Augustin istoria şi
profeţia sunt opera lui Dumnezeu. A preluat ideea celor patru
monarhii: asiriană, persană, macedoniană şi romană. A încercat să
soluţioneze problema relaţiei dintre biserică şi stat astfel că papii
Grigore al VII-lea, Alexandru al III-lea, Inocentiu al III-lea şi-au bazat
cererile de supremaţie faţă de Imperiu bazându-se pe argumentele Sf.
Augustin.

Modulul V

Istoriografia medievală: Structura cursului este contruită pe


următoarele probleme: Cine şi unde scrie istorie în Evul Mediu?
(interesul pentru istorie al diferitelor ordine călugăreşti, profesori,
nobili, funcţionari orăşeneşti sau istoria în mănăstiri, la curţile nobiliare
şi în oraşe); genurile istoriei medievale (anale, cronici, istorii);
Renaşterea carolingiană şi scrierea istoriei (Eginhard); de la analele
regale la istoria dinastică (istoriografia engleză medievală: Geoffroy of
Monmouth, Robert de Gloucester, Marile Cronici ale Franţei); metoda
istorică- de la a copia la a compila, influenţa dreptului asupra
perfectării metodei istorice.

34
Cuvinte cheie: compilator, „cronographus”, „historiographus”, „flores
historiarum”, „flores chronicorum”, autoritate, autentic, apocrif,
cartularii, istorie universală, istorie dinastică

Obiective: Cursul expune caracteristicile istoriografiei medievale prin


autorii discursului, subiectele abordate (istorii ale mănăstirilor, istorii
universale, istoria dinastică), metoda de lucru, surprinde statutul
istoriei în Evul Mediu, o anexă a teologiei, moralei şi dreptului care îşi
dobândeşte autonomia şi capătă accente laice pe măsură ce se
dezvoltă viaţa orăşenească.

1. Moştenirea antichităţii şi a istoriografiei creştine


Evul mediu a asimilat moştenirea antichităţii pe care a transmis-o
Renaşterii. Autorii de istorie medievali au preluat din istoriografia
romană noţiuni despre varietatea genurilor istoriografice, distingând
între istorie şi anal. Din punct de vedere stilistic modelul cel mai
admirat a fost Sallustius ale cărui discursuri din Conjuraţia lui Catilina
sau Războiul cu Jugurtha au pătruns atât de adânc în conştiinşa
medievală încât istoricii au împrumutat din acestea fraze întregi în
lucrările lor. De o circulaţie deosebită s-a bucurat şi Vieţile celor 12
cezari a lui Suetonius, model de biografie alături de alte biografii
elogioase sau panegirice, derivat din oraţia funebră.
Istoriografia creştină, prin Ieronim, a furnizat ideea despre
solidaritatea vremurilor, solidaritatea dintre odinioară şi azi care afăcut
ca omul secolului al XIII-lea să şi-i închipuie pe Carol cel Mare,
Constantin sau Alexandru cu înfăţişarea şi comportamentul cavalerilor
din vremea sa. A doua influenţă majoră dinspre istoriografia creştină a
constat în exegeza providenţialistă. Evenimentele şi desfăşurarea lor
sunt mai puţin importante prin ele însele decât prin semnele lor
mistice. Istoricul trebuie să descopere sub învelişul aparenţelor
semnificaţia scunsă a evenimentului în planul providenţialist al istoriei
lumii. Evul Mediu a avut la origine simţul istoriei universale şi al
solidarităţii epocilor într-o lume orânduită de Dumnezeu.

35
2. Statutul istoriei în Evul Mediu. Evoluţia scrisului istoric
Ce este istoria? Nu apare între cele şapte arte liberale decît ca un
auxiliar sau gen asociat studiului gramaticii. În general, istoria a fost
definită în legătură cu noţiunile de adevăr, utilitate, valoare literară şi
artistică, noţiuni reinterpretate în contextul credinţei creştine, pietăţii,
doctrinei şi atitudinii diferite faţă de ceea ce merita să fie reţinut
(digna memoria). Împreună cu gramatica istoria a fost plasată pe cel
mai jos loc în ierarhia doctrinei creştine. Hugues de Saint Victor explica
că sunt lucruri eterne, fără început şi fără sfârşit, sunt altele care au
început dar sunt fără sfârşit, numite perpetue şi, în fine, sunt lucruri cu
început şi sfîrşit, cele temporale. Astfel se explică poziţia subordonată
a artei istoriei ştiinţelor filosofiei şi teologiei, care tratează problemele
eterne.
Istoria a fost un auxiliar al Bibliei, moralei şi dreptului. Umilă
servitoare a teologiei, mai ales în secolele IV- VI istoria se prezintă sub
forma unor expuneri pline de imaginar. În secolele VII- VIII, „refugiată
în umbra catedralelor” potrivit expresiei lui Bernard Guenée, fără a
avea biblioteci bine dotate, istoria nu a avut mijloacele de a fi
ambiţioasă. Perioada carolingiană a stimulat redactările istorice prin
crearea unui cadru propice dezvoltării culturii: s-a înlesnit circulaţia
oamenilor şi a cărţilor, a crescut interesul pentru cultura clasică. Se vor
impune Analele regale, o istorie oficială şi laică, chiar dacă a fost scrisă
de clerici, dinastică şi militară. Prin ele s-au imortalizat faptele ilustre
ale strămoşilor, demers ce a dus la o apreciere a tradiţiei, a celei
regale în primul rând. Această etapă istoriografică e ilustrată de anale
monastice, biografii de episcopi sau abaţi, panegirice ale
întemeietorilor semn că istoria exprimă fărâmiţarea geografică şi
politică.
Momentul de turnură în dezvoltara istoriografiei medievale a fost
marcat de secolele XI- XII. Studiul Bibliei a stimulat interesul pentru
fapte, cronologie, genealogie iar cruciadele au determinat înmulţirea

36
expunerilor. Istoria capătă noi valenţe şi scopuri odată cu centralizarea
statelor şi renaşterea vieţii urbane. Renaşterea oraşelor a dus la
dezvoltarea şcolilor cu consecinţe semnificative în ceea ce priveşte
cultura istoricilor, fundamentată pe texte antice, Sallustius şi Lucan în
primul rând.
În secolul al XIII-lea istoricii s-au transformat din cercetători în
martori, istoria iese din mănăstiri pentru a fi cultivată în şcoli sau
birouri. Un rol important în îmbunătăţirea metodei istorice l-a avut
relaţia dintre istorie şi drept pe baza cartulariilor. Folosite cu precădere
în Anglia în legătură cu acţiunile mănăstirilor de a-şi apăra drepturile,
au constituit un ansamblu de carte, bule, privilegii, acte diverse,
rezumate a căror consultare necesită apelul la auxiliare juridice,
canonice sau cronologice. Cartulariile au reprezentat un mijloc de
afirmare a identităţii spirituale ale mănăstirilor sau abaţiilor cuprinzând
la început cartele lor fundaţionale. Cartele laice au constituit expresia
unor genealogii, influenţate de heraldică, cuprind serii de blazoane
reproduse cu grijă reflectând progresul istoriei ca identitate familială.
Scopul cartulariilor medievale a fost de a păstra actele care
reprezentau titluri justificative ale deţinerii pământurilor, drepturilor,
veniturilor, dubluri ale actelor originale. Utilizarea lor a contribuit la
perfectarea metodei istorice deoarece a implicat organizarea, clasarea,
ierarhizarea informaţiei în funcţie de criterii multiple: geografic,
cronologic, după tipurile de documente. Cel care a alcătuit cartulariile
s-a apropiat de istoric prin: importanţa acordată documentului primar,
interesul pentru genealogie şi heraldică, dorinţa de a păstra memoria
faptelor petrecute, de a sanctifica sau glorifica o fundaţie sau o familie,
de a oferi membrilor familiilor dominante titlurile pe care se bazează
puterea lor. Folosirea cartulariilor ca surse istorice a dus, prin efortul
de a denunţa falsurile, la enunţarea unor principii de critică istorică.

3. Cum se scrie istoria?

37
Noţiunea de istorie a fost asociată facultăţii de a privi şi de a
cunoaşte. În scrierea istoriei s-a făcut o distincţie între ordinea
cronologică sau naturală (ordo naturalis, ordo temporum) şi ordinea
logică sau artificială. Prima urmează stilul analiştilor şi istoriografilor.
Istoricii Evului Mediu trebuiau să scrie, să extragă pasaje, să
compileze, să compună.
În scrierea istoriei s-a făcut o distincţie fundamentală între
ordinea naturală sau cronologică (ordo naturalis, ordo temporum) şi
ordinea logică sau artificială (ordo artificialis). Cea dintâi urmează stilul
analiştilor şi istoriografilor, fiind de exemplu atentă la anii de domnie; a
doua e asociată problemelor retorice şi filosofice.
Termenii „compilare”, „compilator” au fost tot mai des utilizaţi
începând cu secolul al XII-lea, desemnând interesul celui care scrie
istorie penru a citi şi a îmbina pasaje din cât mai multe lucrări.
Compilatorul a fost un erudit, fapt dezvăluit de tiluri ale lucrărilor
precum Flores historiarum sau Flores chronicorum care desemnează
compilaţia. Sarcina sa a constat în a alege textele, a le cita exact şi a
orgniza prezentarea celor extrase. Între regulile compilaţiei aceea de a
omite orice contribuţie personală era esenţială. Alături de compilator s-
a afirmat însă şi autorul, cel care relatează evenimente contemporane
pentru care nu are surse scrise. Autorul a fost, prin urmare, obligat să-
şi construiască singur frazele, ceea ce a stîrnit preocuparea de a atinge
nivelul stilistic al altinei clasice. Enunţurile din prefeţe care anunţă
intenţia autorilor de a folosi o limbă simplă rămân adesea un topos, un
loc comun, în realitatea autorii fiind preocupaţi de imitarea modelelor
antice.
În ceea ce priveşte sensul istoriei în Evul Mediu nu se poate
aprecia că lipseşte cu desăvârşire: au sesizat, de exemplu, schimbările
introduse de creştini în codul lui Iustinian predat în universităţi; au
recunoscut problema anacronismului, au fost interesaţi de stabilirea

38
autenticităţii documentelor pe baza stilului şi a structurii gramaticale
folosite.

4. Primii istorici ai Europei


Iordanes (cca. 500-554)- a scris o istorie a goţilor din perspectivă
bizantino-romană. Potrivit lui goţii sunt de origine scandinavă. S-au
deplasat spre sud, mai întâi cu corăbiile şi apoi pe jos, spre graniţa
dintre Europa şi Asia, i-au subjugat pe vandali; s-au stabilit apoi în
Sciţia, Dacia, Tracia şi Moesia şi în final s-au divizat în 2 grupuri: de
apus şi de răsărit, vizigoţii şi ostrogoţii. Mai întîi goţii s-au războit cu
perşii, care s-au temut să se bată cu ei, mai apoi cu grecii şi au condus
Grecia şi Macedonia după moartea lui Alexandru şi, în final cu romanii
începând cu vremea lui Caesar. Din acel moment istoria goţilor se
desfăşoară în paralel cu cea a romanilor, ca aliaţi sau inamici ai
acestora. Iordanes a dat istoriei imperiale forma, substanţa unei
tragedii: căderea Romei este analogă cu povestea lui Adam şi Eva în
timp ce istoria recentă era un „love story” trasând convergenţa dintre
goţi şi creştini cu un sfârşit fericit în zilele sale. Ca şi grecii şi romanii
goţii îşi au poezia eroică, cântece care celebrează eroi ce nu sunt
inferiori celor romani sau greci.
Gregoire de Tours (538/539- 594) Şi-a propus să păstreze vie
memoria trecutului barbar şi să dea exemple ale unei guvernări
creştine ideale precum cea a lui Clovis şi a soţiei sale Clotilde. Bună
parte din naraţiune este presărată cu crime, atrocităţi, torturi dar şi cu
miracole zilnice sub conduceea lui Dumnezeu. A fost un maestru al
istoriei anecdotice dar mai presus de toate a fost un moralist ironic,
satiric. Istoria sa, o „colecţie de scurte istorii” (Goffart) are un scop
literar, acela de a prezenta o galerie de figuri, studii de caz, inclusiv
atrocităţi şi miracole împreună cu judecăţi morale.
Beda (672/73- 25 mai 735) martirolog, exeget biblic şi istoric
remarcabil prin Historia ecclesiastica gentis Anglorum (Istoria

39
ecleziastică a poporului englez). A dezvoltat un interes profund şi critic
în cronologia creştină căreia i-a dat o nouă versiune în De ratione
temporum. Prin istoria ecleziastică îi continuă, ca gen, pe Eusebiu şi
Ieronim. Începe cu o scurtă prezentare geografică a Britaniei şi
Irlandei, continuă cu ocupaţia romană sub Caesar, plecarea romanilor,
progresul creştinismului în Britania mai ales în secolul al VI-lea. Ca şi
Iordanes şi Gregoire plasează istoria poporului său în centrul istoriei
creştine universale. Între sursele sale s-au numărat Orosius, Gildas,
Prosper din Aquitania.
Paul Diaconul (720/730- 799) a scris Istoria lombarzilor. Înainte de
a deveni călugăr a călătorit de la Monte Cassino în Franţa şi a stat o
vreme la curtea lui Carol cel Mare. Ca şi Iordanes, şi-a început istoria
cu istoria romană şi nu cu Aeneas ci cu Janus, care potrivit unora, a
fost primul conducător al Italiei.

5. Tradiţiile naţionale
Anglia
Înainte de Beda, primul cronicar barbar, din secolul VI, a fost
Gildas „înţeleptul”, contemporan cu regele Arthur. A scris Ruin of
Britain, descoperită şi publicată pentru prima dată de umanistul
Polydore Vergil. I-a urmat Nennius, secolul VIII, cu Istoria britonilor în
care şi-a propus să integreze istoria poporului său în cronologia
universală bazată pe corelarea istoriei biblice şi greco-romane,
genealogie, mitologie, începutul troianilor. Potrivit lui Nennius britanicii
erau de origine romană, descendenţi ai consulului Brutus, cuceritorul
Spaniei şi Britaniei, ai cărui descendenţi coboară până la Aeneas şi
Noah.
William of Malmesbury (cca. 1080/1095- 1142), născut dintr-
un tată normand şi o mamă englezoaică. A pretins că este primul
istoric după Beda care a scris în limba latină. Gesta Regum Anglorum
(Faptele regilor Angliei), pe care i-a dedicat-o contelui Robert de

40
Gloucester, este considerată una din cele mai importante istorii ale
Angliei. A abordat şi istorie contemporană în Historia Novella, o cronică
în trei cărţi cuprinzând evenimentele dintre 1128- 1142. I-au succedat
Henry of Huntingdon (a murit în 1155), William of Newburgh (a
murit cca. 1198) şi Roger of Hoveden (a murit în 1201). Geoffrey of
Monmouth în Istoria regilor Britaniei a reintrodus elementul poetic şi
mitologic în istoriografia naţională sub forma legendelor troiene şi
arturiene. Lucrarea sa exercitat influenţă asupra literaturii cavalereşti,
poveştile despre regele Lear şi profetul magician Merlin avându-şi
originea în scrierile lui.
Franţa
După Gregoire de Tours- Cronica lui Fredegarius (compilaţie din
secolele VII, VIII; nu se ştie care a fost autorul sau autorii). Este bazată
pe Eusebiu- Ieronim, Isidor, alte cronici creştine ale lumii, Gregoire de
Tours. Scrisă în latina vulgară, departe de antichitatea clasică. A fost
primul text care le-a atribuit francilor originea troiană, reconstruind o
genealogie paralelă prin Adam şi Crist pe de o parte, eroii troiani şi
împăraţii romani pe de alta. Acest hibrid inventat a pedigree-ului
păgîn-creştin a devenit un loc comun în istoriografia europeană ca o
cale de a întări vechimea şi prestigiul conducătorilor barbari.
Fredegarius a fost asociat şi cu legende mai moderne precum a lui
Solomon, „bunul rege” şi Dagobert, primul monarh franc asociat
bisericii de la Saint Denis, care a fost obiectul donaţiilor sale şi care a
devenit apoi centrul istoriografiei naţionale.
Pierre le Mangeur a dat către 1170 un comentariu literar al
Bibliei, un plăcut rezumat al istoriei sacre care a devenit la sfârşitul
secolului XII un manual şcolar de referinţă. La mijlocul secolului al XIII-
lea dominicanul Vincent de Beauvais (cca. 1190- 1264?) a alcătuit o
impresionantă enciclopedie Speculum universale a cărei ultimă parte,
compilată de mai mulţi asociaţi a fost o Speculum historiale,
reprezentând stadiul învăţământului, al cercetării în epoca lui Toma

41
d’Aquino. Structura urmează nu numai succesiunea Sfintelor Scripturi
ci şi evoluţia istoriei seculare; se bazează pe adevăr şi îşi propune, ca
atare, să fie folositoare. Pentru redactarea acestei oglinzi a
cunoştinţelor umane a frecventat toate bibliotecile importante din
Franţa bucurându-se de sprijinul regelui Louis IX.
„Noua aventură” a istoriei (Ph. Ariès) în secolul al XIII-lea este
ilustrată în spaţiul francez de reluarea ideii despre continuitatea
epocilor şi organizarea ei potrivit unui plan de ansamblu, în jurul unei
teme centrale: casa de Franţa şi a învestirii regale. Întoarcerea la
„marea istorie” este ilustrată de Les Grandes Chroniques de France
(Marile Cronici ale Franţei), prima istorie alcătuită în mod sistematic
după un plan naţional, prima istorie a Franţei (Ariès). Cuprinzând
perioada de la origini la Filip August a fost redactată în limba franceză
de călugărul Primat din porunca lui Ludovic cel Sfânt. Scopul istoriei a
fost de a evidenţia seria neîntreruptă a regilor Franţei, după mărturia
din prefaţă a autorului: „pentru că mulţi erau aceia care se îndoiau de
genealogia regilor Franţei, de originea şi neamul lor, am întreprins
această lucrare la porunca celui căruia îi datorez supunere”2. Alcătuite
deci pentru a exprima legitimitatea Casei domnitoare a fost împărţită
pe domnii, prima dată când s-a recurs la o atare divizare a faptelor.
Prin Marile Cronici s-a stabilit istoria naţională şi dinastică.
Secolul al XIV-lea a dus la o mai bună informare prin apariţia
tiparului care a permis o mai bună reproducere a hărţilor, monedelor,
monumentelor şi inscripţiilor. Mai bine informat datorită posibilităţii de
a consulta operele cele mai recente istoricul a devenit mai critic prin
cântărirea mărturiilor.

Modulul VI
Istoriografia umanistă italiană. Primul om modern- Petrarca. Perioada
anticarilor şi literaţilor (primul umanism italian). Al doilea umanism
italian (ruinele romane –subiect istoric- Flavio Biondo, descrierile
2
Apud Ariès, Timpul istoriei, p. 136.

42
istorico-geografico-etnografice- Piccolomini, critica filologică şi
acurateţea istorică- Lorenzo Valla). Când istoria devine politică- al
treilea umanism italian (Niccolo Machiavelli şi Francesco Guicciardini).

Cuvinte-cheie: „vera historia”, „aetas antiqua”, „aetas nova”, critică


istorică, istorie pragmatică, „fortuna”, „virtú”, „necessita”

Obiective: caracterizarea mişcării anticarilor (colecţionari, literaţi autori


de biografii) pentru care istoria este o magazie de accesorii,
surprinderea manifestării sensului istoriei în al doilea umanism italian
când s-a înstăpânit convingerea potrivit căreia totul are o istorie, de la
ruinele romane la limbaj, definirea conceptului „vera historia” (ce
înseamnă imitarea modelului antic şi în ce scop se apropie Machiavelli
de trecutul roman, care este rostul istoriilor oraşelor-state, unul din
subiectele cele mai cultivate în umanismul italian), explicarea sensului
conceptelor „virtute”, „necesitate” şi „noroc” pe parcursul celor trei
etape ale umanismului, expunerea surselor folosite (importanţa
memoriilor „ricordi”, a jurnalelor de familie).

În secolul al XIV-lea a început să se răspândească un gen


istoriografic care va caracteriza întreaga istoriografie umanistă,
cronicile locale. Giovanni Villani a scris, în limba vernaculară, o
cronică a Florenţei de la fondarea ei mitică până la criza din vremea sa
când ruina financiară a fost însoţită de ciumă. Din cauza ciumei a murit
şi autorul iar cronica a fost continuată de fratele său Matteo. Influenţat
de Divina Comedie a lui Dante afirma că a fost inspirat să scrie în anul
jubiliar 1300, pe când se afla la Roma şi a citit lucrările lui Virgil,
Sallustius, Titus Livius. A scris ca un cetăţean influent al oraşului,
membru al consilului orăşenesc. A apelat la miturile întemeietoare-
Florenţa, oraşul florilor, a fost întemeiată de Caesar. A fost un istoric
credincios devotat Sfintei Maici Biserici şi, în plan politic guelfilor albi şi
Florenţei.

1. Admiraţia şi studiul antichităţii


Petrarca a fost considerat primul modern iubitor de antichităţi,
primul anticar în sensul de cel interesat în reconstrucţia trecutului prin
urmele fizice. I-ar fi plăcut să trăiască în Roma augustană, considerând

43
perioda de dinainte de Constantin, numită „aetas antiqua”, o vârstă a
luminii. „Aetas nova”, cea care i-a succedat, a fost, prin contrast, o
vârstă a întunericului. Interesul său pentru antichitate, pasiunea sa de
colecţionar este dezvăluită de faptul că în 1351 a cumpărat o copie a
istoriei lui Titus Livius pe care a adnotat-o cu comentarii elogioase şi
critice, a pus-o în uz în poemul său Africa şi a fost mai târziu studiată
de Lorenzo Valla. A descoperit în 1345 un manuscris al scrisorilor lui
Cicero către Atticus.
Devotat conceptului idealizat de patrie, glorificată în sonetul
Italia mia, considera că Roma de aur (Aurea Roma) este deopotrivă
capul lumii (caput mundi) şi cetatea lui Dumnezeu. Recunoştea în
Africa că, spre deosebire de greci, romanii nu au produs atât de multe
cronici dar scria „pentru noi să acţionăm este mai bine decât să
scriem”. Însă, cu toate acestea, numele Romei va trăi la fel de mult ca
şi amintirea scrierilor greceşti sau latine. În poemul epic despre Scipio,
Africa, a încercat o reconstituire imaginară a Tomei din timpul lui Scipio
sub forma unei descrieri a unui tur ghidat oferit trimişilor cartaginezi.
Cea mai relevantă expresie a identificării lui Petrarca cu trecutul
este corespondenţa sa imaginară cu Homer, Virgil, Cicero, Quintilian,
Seneca, Varro şi Titus Livius.
Tema istoriei cetăţii a fost ilustrată în secolul al XV-lea de Leonardo
Bruni. Pentru el istoria ar trebui să cuprindă, echilibrat, evenimente
practice şi teoretice, politice şi literare, aducînd aminte de vechiul
concept al lui Marte aliat Minervei. Lucrarea sa definitorie Istoria
poporului florentin la care a lucrat din 1416 până în 1444, anul morţii
sale. Urmând tradiţia liviană dar şi tradiţia cronicărească florentină a
început cu originea cetăţii, respingând însă miturile originii troiane.
Consideră că Florenţa a fost o aşezare de origine etruscă şi apoi o
colonie militară sub Sulla; a urmărit apoi ridicarea Florenţei de la
aceste începuturi anti-romane până la declinul imperiului, perioada
întunecată după căderea imperiului în 476 şi târzia reemergenţă a

44
oraşelor toscane (Pisa, Perugia, Siena, Florenţa) până la perioada
contemporană a grandorii republicane, ideologiei guelfe, culturii
umaniste şi viziunii critice asupra istoriei.
Cel mai renumit continuator al lui Bruni a fost Flavio Biondo
(1388- 1463). A combinat în lucrarea sa într-un mod remarcabil
erudiţia şi naraţiunea. Italia illustrata (1448-1453) a fost o cercetare
geografică şi istorică, bazată pe călătorie şi observaţie, a 14 regiuni ale
peninsulei; Roma instaurata şi Roma triumphans au fost investigaţii de
pionierat ale topografiei, instituţiilor şi antichităţilor creştine şi clasice
ale cetăţii. Cea mai importantă a fost Istoria declinului Imperiului
roman al cărei subiect este înlocuirea treptată a republicii păgâne
aflate în declin, cu lumea creştină, orbis christianus, continuând cu
evul mediu, epocă iluminată cel puţin parţial de misiunea civilizatoare
a Bisericii romane, până în prezentul mizerabil şi schismatic. Scrisă în
stil ciceronian, a folosit izvoare arheologice, epigrafice şi literare şi a
dat o interpretare standard a istoriei europene postclasice şi medievale
luată drept exemplu de o serie de autori, în propriii lor termeni
naţionali. Biondo i-a influenţat pe reprezentanţii curentului Renaşterea
geografică afirmat în spaţiul german în secolul XVI (ilustrat de Conrad
Celtis cu Germania ilustrată) iar în Anglia a fost un model pentru
William Camden, autorul lucrării Britannia.
Alături de Biondo au manifestat interes pentru antichităţi şi alţi
contemporani ai săi. Poggio Bracciolini (1380- 1459) a înregistrat
rămăşiţele ruinelor romane corectându-l pe Petrarca iar Cyriac din
Ancona (1381- cca. 1455), un negustor care a trăit în orientul mijlociu
unde a adunat insctipţii, a scris şase volume de comentarii (pierdute
ăntr-un incendiu în 1514).
Criticismul istoriografic s-a afirmat prin Lorenzo Valla (1405-
1457) retor, reformator al dialecticii. A continuat comentariul lui
Petrarca asupra istoriei liviene pe acelaşi manuscris. A aplicat
criticismul Donaţiei lui Constantin; cu argumente legale, gramaticale,

45
retorice, geografice şi cronologice l-a ridiculizat pe autorul acestei
prezumtive donaţii necunoscute nici de Constantin şi nici de papa
Silvestru. A stabilit o relaţie între istorie şi filologie pentru că, în opinia
lui, un cuvânt poate fi înţeles doar dacă e plasat în context
(mentalităţi, mediul social al autorilor timpului). A demonstrat deci în
acest text faptul că limbajul este un produs istoric.
A fost însă şi un neobosit campion al tradiţiei romane, papale şi
imperiale deopotrivă. În foarte populara sa lucrare Eleganţe ale limbii
latine a repetat vechiul motiv al celor patru monarhii, subliniind
triumful latinităţii.

2. Teoria istoriei în secolul al XV-lea. Conceptul „vera historia”.


În cercul de literaţi, istorici şi oameni politici care se întrunea în
grădinile Ruccelai s-a discutat asupra scrierii istoriei, în dorinţa de a se
stabili care dintre istoricii antici merită să fie luaţi drept model şi cum
anume trebuie ei imitaţi. S-a ajuns astfel la definirea conceptului de
vera historia, care însemna imitarea modelului antic. Modelele
perfecte au fost Caesar, Sallustius, Titus Livius (apreciat de Sabellicus
pentru modul în care a tratat instituţiile politice). Aceste modele
trebuiau imitate prin preluarea: 1. a formei şi stilului (împărţirea pe
cărţi, fiecare începând cu reflecţii generale, organizarea naraţiunii pe
ani), 2. a temei (Sallustius a furnizat tema războiului personal iar Titus
Livius tema oraşului-stat în care accentul cade pe politica externă, pe
războaie şi acţiuni militare), 3. a schemei povestirii unui război (poate
începe cu o trecere în revistă a caracterului istoriei şi popoarelor
despre care se scrie urmată de o explicare a evenimentelor care au
precedat războiul după care urmează descrierea războiului)şi 4. a
stilului, prin introducerea discursurilor pentru a înţelege cauzele
războaielor, motivele psihologice ale evenimentelor; erau plasate de
obicei la începutul unor bătălii, erau adesea discursuri pereche: unul

46
pentru a prezenta argumentele pro şi celălalt argumentele contra;
discursurile puteau fi inventate.
Ruccelai a respectat îndeapropae aceste percepte în Istoria
invaziei franceze. A ales o temă salustiană, istoria unui război, şi a scris
în stilul lui Sallustius prin cuvintele alese şi structura frazei. Aceasta l-a
făcut pe Erasmus din Rotterdam să-l laude afirmând că lucrarea a fost
scrisă de un alt Sallustius sau cel puţin în vremea acestuia.
Au fost imitaţi anticii şi în privinţa scopului istoriei. Aceasta
trebuia să-i ofere autorului prestigiu. Sabellicus, de exemplu, după ce a
scris lucrare dedicată Veneţiei a primit o catedră de profesor la Şcoala
San Marco; de atunci încolo guvernul veneţian a numit un „istoric
public” care avea datoria de a prezenta trecutul oraşului într-o formă
literară. Astfel, Sabellicus a fost urmat de Navagero şi acesta la rându-i
de Bimbo. În Florenţa datoria de a scrie istoria oraşului a aparţinut
oficialilor cancelariei (Bruni, Bracciolini, Machiavelli toţi au ocupat
funcţii în cancelarie şi au scris o istorie a oraşului). Istoria trebuia, de
asemenea, să demonstreze fidelitatea faţă de un conducător sau
familia domnitoare, să stimuleze mândria civică şi să înveţe despre
comportamentul politic, despre funcţionarea instituţiilor şi guvernare.

3. Istorie şi politică
Pentru Machiavelli studiul istoriei nu a fost în principal o
activitate de anticar ci cheia ştiinţei politice, a politicii raţionale şi
prudente.
În Discurs asupra primei decade din Titus Livius (1519) a dorit să
deschidă o nouă cale ştiinţei guvernării şi artei războiului. A căutat în
cartea lui Titus Livius răspunsuri referitoare la natura umană, structura
socială, facţiunile politice, rolul religiei, libertatea republicană, sursele
puterii politice. În termeni ciceronieni a văzut în istorie nu numai
lumina adevărului dar şi învăţătoarea vieţii.

47
A scris Istoriile florentine la cererea conducerii universităţilor din
Pisa şi Florenţa (1520- 1525). Ceea ce istoria Florenţei pare să ofere, în
contrast cu cea romană sunt exemple de evitat, de ocolit. Raţiunile
acestei stări de fapt sunt 1. faptul că puterea seculară a fost deţinută
de papalitate şi 2. ruinarea nobilimii florentine care a dus la divizarea
în partide şi a lăsat Florenţa dependentă de mercenari străini, barbari
care, sub presiunea demografică au pătruns din când în când în Italia,
decisiv după 1494. A început istoria Florenţei cu primele invazii
barbare care au provocat schimbări mai profunde decît discordia civilă,
schimbări cu o dimensiune culturală- în legi, obiceiuri, mod de viaţă,
religie, îmbrăcăminte, nume. Aceasta s-a petrecut în contextul în care
papalitatea a început să se manifeste ca o forţă politică iar alianţa mai
târzie dintre papi şi Imperiul carolingian a întărit această nefericită
transformare a unei puteri spirituale în monarhie seculară. De acum
înainte toate războaiele barbarilor în Italia au fost cauzate în bună
parte de pontifi, iar cea mai mare parte a barbarilor care au invadat
Italia a fost adesea chemată de ei. Din secolul al XII-lea relaţia dintre
guelfi şi ghibelini, dintre partida papală şi cea imperială a continuat să
modeleze destinul Italiei.
În privinţa originilor Florenţei aprecia că acestea nu trebuie
căutate în faptele eroilor legendari ci în înlesnirile economice şi
constituirea pieţelor. Prin activitatea comercială şi puterea crescândă a
familiilor nobile Florenţa şi-a dobândit bogăţiile şi libertatea; dar din
păcate ca şi Italia însăşi, comunitatea florentină s-a divizat împotriva ei
înseşi; florentinii au luptat unii cu alţii şi au trimis în exil partida
învinsă, guelfii albi, inclusiv pe taţii lui Dante şi Petrarca, care au
reprezentat clasa militară şi vechile virtuţi ale Florenţei. Acesta a fost
începutul declinului Florenţei, al pierderii libertăţii sale. A existat o
perioadă de redresare sunb familia de Medici (1434-1492). Scopul lui
Machiavelli a fost să arate cum s-a deschis din nou drumul către

48
invazia barbarilor, adică a francezilor şi a spaniolilor, care a dus la o
criză a relaţiilor politice şi la războaiele italiene.
Francesco Guicciardini a continuat genul istoriei cetăţii în
Istoria Florenţei scrisă între 1508- 1510) în care a cuprins
evenimentele de la începutul marii schisme în biserică (1378) până la
asediul Pisei în 1409. Tratează perioada în care familia sa a început să
joace un rol important în istoria Florenţei, presărând lucrarea cu referiri
la rolul jucat de membrii familiei sale. Şi-a propus în această lucrare să
examineze efectele concrete ale diferitelor forme de guvernământ:
pentru sfârşitul secolului XIV şi începutul celui următoar a analizat
forma oligarhică, perioada următoare, până la 1494, ilustra modul de
funcţionare a unui regim democratic. Rupe cu tradiţia umanistă de
până la el prin interesul pentru detaliu şi acurateţea istorică, prin
aceea că verifică informaţia, compară diferitele surse. Dorinţa de
acurateţe se leagă şi de scopul istoriei, acela de a găsi în istorie criterii
ale unei bune guvernări.
A scris Istoria Italiei după ce cariera sa politică a luat sfârşit, cu
gândul că lucrarea îi va aduce reputaţie, faima pe care nu o mai avea
în viaţa politică. Şi-a propus, aşa cum declara în deschiderea lucrării,
să arate prin exemple instabilitatea treburilor umane. Istoria învaţă
despre conducerea unui război, despre arta guvernării şi, mai ales, că
problemele umane sunt schimbătoare. Conducătorii politici trebuie
deci să fie atenţi la frecventele schimbări ale fortunei. Istoria nu oferă
reguli de comportament ci mai degrabă induce o atitudine filosofică şi,
în ultimă instanţă, duce la menţinerea demnităţii umane. Rolul
istoricului este de a analiza psihologia şi motivaţiile oamenilor politici.
A legat istoria Italiei de evenimentele petrecute în Germania, Franţa,
Anglia şi Spania ajungând astfel să scrie o istorie europeană.

Modulul VII

49
Istoriografia umanistă în Franţa, Germania şi Anglia: În Franţa se
surprinde relaţia dintre monarhie şi umanism, dintre tradiţia italiană a
„literelor frumoase” şi tradiţia juridică franceză prin Guillaume Budé;
dorinţa de a forma o identitate franceză cu ajutorul istoriei, prin studiul
instituţiilor, ilustrată de Estienne Pasquier. În spaţiul german am
urmărit cum s-au pliat modelele italiene pe moştenirea medievală
locală, relaţia dintre principii locali şi umanismul istoriografic. În spaţiul
englez am surprins continuarea tradiţiei cronicăreşti medievale în
paralel cu traducerea autorilor antici, cu istoriile anticarilor după model
italian..

Cuvinte cheie: „buna literatură”, istorie instituţională, istorie politică

Obiective: Cursul urmăreşte să explice căile de pătrundere a


umanismului, apartenenţa socială a umaniştilor, etapele şi
caracteristicile umanismului în fiecare din aceste spaţii, dincolo de
imitarea modelului italian.

1. Istoriografia franceză: istoria politică

Istoria politică şi militară în spiritul lui Thucydides au fost în


centrul preocupărilor. Istoricii au dorit să reţină faptele memorabile:
războaie, cuceriri, distrugeri, guvernări şi instituţii. Cronicarii
cruciadelor şi ai războiului de 100 de ani au combinat cunoştinţele lor
despre scrisul istoric clasic cu idealurile nobile, cavalereşti sau regale.

Philippe de Commynes a expus în Memorii rivalitatea dintre state şi


dinastii: Franţa versus Anglia, Anglia versus Scoţia, Spania împotriva
Portugaliei, Aragon împotriva dinastiei de Anjou. În aceste rivalităţi a
văzut o balanţă divină pe care oamenii politici nu o pot stăpâni.
Commynes a scris în limba franceză pentru a păstra memoria,
caracterul şi faptele ultimului său stăpân, Louis XI. De la acest plan
iniţial a ajuns la o naraţiune panoramică, analitică, presărată cu
cuvinte de înţelepciune morală. Persoană cu o vastă experienţă, opinii
puternice şi loialităţi incerte a cunoscut o serie de conducători
europeni şi a fost preocupat de caracterul şi grandoarea regilor ca şi de
procesul istoric.

50
Claude de Seyssel, fiu bastard al unei familii savoiarde, a avut
o vastă experienţă militară în serviciul monarhiei franceze; a avut o
diplomă în dreptul civil (la Universitatea din Torino în 1486), înclinaţii
înspre umanism, vocaţie ecleziastică care l-a dus spre sfârşitul vieţii la
demnitatea de arhiepiscop de Torino. Cariera sa diplomatică a coincis
în parte cu domnia lui Louis XII şi prima etapă a războaielor italiene.
Mai mult decât oricare contemporan al său, Seyssel a asociat viziunea
sa politică cu înţelepciunea istoriei clasice. A fost devotat literaturii din
care, scria el, istoria este partea cea mai profitabilă deoarece permite
analiza schimbării politice. Ca şi Machiavelli a considerat istoria antică
esenţială pentru construirea unei ştiinţe politice moderne. În Monarhia
Franţei a descris sursele forţei şi grandorii Franţei. Lucrarea reprezintă
un soi de testament politic al regelui Francisc I fiind similară cu
aproape contemporana lucrare Principele a lui Machiavelli. Dacă
Machiavelli a căutat inspiraţie în istoria antică latină, Seyssel a fost
atras de antichitatea greacă, în special de Herodot şi Thucydides.
Seyssel a contribuit la tradiţia naţională a istoriografiei. Aprecia că
Louis XII merita să fie comparat nu numai cu Carol cel Mare dar şi cu
Traian pentru munca sa de re-fondator, re-întemeietor, de „părinte al
patriei” al marii monarhii. Cartea sa a fost una de propagandă regală
dar şi de trecere în revistă a tradiţiei naţionale. A adaptat noţiunea
celor patru vârste (a lui Florus) istoriei Franţei: copilăria este perioada
de la legendarul Pharamond la primul rege creştin Clovis, tinereţea
până la stingerea ramurii merovingiene, maturitatea- dinastia
carolingiană şi bătrâneţea- dinastia capeţiană.

În secolul al XVI-lea tradiţia istoriografiei naţionale ce a derivat din


cronicile de la Saint Denis a intrat în stadiul în care discursul a devenit
oficial şi umanist ca stil, începând cu Robert Gaguin. Umanist,
universitar, s-a preocupat de originile francilor. Devotat tradiţiei
naţionale, urmând îndeaproape cronicile de la Saint Denis, a fost

51
devotat adevărului („praeter historiae fidei reverentiam”) şi a criticat
relaţionarea francilor cu mitul troian Francion. A respins, de asemenea,
istoria călătoriei lui Carol cel Mare la Ierusalim deşi a continuat să
accepte asocierile lui cu Universitatea din Paris. Cartea lui Gaguin,
publicată la începutul secolului al XVI-lea a fost umbrită de cea a lui
Paolo Emilio (Paul Emile) unul dintre primii istorici ai regelui. Paolo
Emilio a fost, de asemenea, un cercetător al antichităţilor franceze.
Investigaţiile sale filologice, etnografice şi topografice au fost culese în
Gallica antiquitas (1487), lucrare rămasă nepublicată. O parte a
acestor cercetări a folosit-o în istoria oficială despre faptele francezilor
care, deşi a fost scrisă în acelaşi cu timp cu lucrarea lui Gaguin a
început să apară doar din 1516.
Cea mai importantă figură a acestei tradiţii naţionale a fost Jean
du Tillet, secretar regal şi arhivist. A făcut o analiză critică a originilor
franceze şi a alcătuit un inventar comprehensiv al consemnărilor
legislative, ecleziastice şi diplomatice despre monarhie. A alcătuit,
după cum semnala el însuşi prima „colecţie de documente pentru a
servi istoriei Franţei”.
Figura cheie a alianţei dintre umanism şi regalitate a fost
Guillaume Budé. A reprezentat deopotrivă tradiţia italiană a „literelor
frumoase” şi tradiţia juridică fanceză. Ca oficial public a servit şi
monarhia şi oraşul Paris. Cel mai mare elenist al timpului său prin
Comentarii asupra limbii greceşti (1529), în care a pus bazele
tezaurului de limbă greacă publicat o generaţie mai târziu de Henri
Estienne.

1. 2. Ideea istoriei perfecte


Criza constituţională care s-a declanşat după moartea regelui
Henric al II-lea a stimulat interesul pentru reinterpretarea istoriei
medievale, pentru justificarea instituţiilor regatului. Monarhia şi
biserica, întorcându-se spre origini, trebuiau să se justifice prin istorie.

52
Estienne Pasquier (1529- 1615) a justificat instituţiile regatului
prin apelul la istorie. În Recherches de la France (Cercetări ale Franţei,
primul volum 1560) a aplicat pentru prima dată la istoria Franţei
metodele juriştilor şi filologilor. Scrisă în limba franceză şi nu în latină,
într-un stil colocvial, imaginativ s-a adresat unui public larg. S-a referit
la istoria timpurie a Franţei, începând cu galii, semn că a respins teoria
originii troiane. La întrebarea: ce este Franţa? a răspuns că este un
popor distinct de altele prin instituţiile sale. Franţa, în opinia lui, a
existat înainte şi separat de regii săi, de biserică, nobilime şi de Roma.
Şi-a propus să demonstreze continuitatea unor instituţii fundamentale,
acordând Parlamentului un rol important între celelalte instituţii şi în
istoria Franţei. A considerat că statul francez a fost singurul dintre
celelalte state barbare care au înflorit pe ruinele Imperiului, care a
supravieţuit continuu până în zilele sale nu prin noroc, providenţă
divină ci prin decizii importante ale oamenilor, prin faptul că regii franci
au lăsat intacte instituţiile galo-romane şi prin adoptarea creştinismului
de regele Clovis, o mişcare politică inteligentă prin care i-a atras de
partea sa pe galii creştini. Preocupat să definească Franţa a considerat
că nu este un teritoriu sau o posesiune dinastică ci un concept în
continuă schimbare, ce poate fi definit numai prin istorie. Continuitatea
şi schimbarea acţionează pentru a menţine ceea ce este în mod
distinct francez: legi, obiceiuri, limbă. Naţiunea este o entitate distinctă
de stat şi de rasă, se defineşte prin obiceiurile ei, legi şi cultură.
Acestea formează o structură unică şi dinamică a cărei expresie este
statul.
A folosit surse diverse: actele oficiale ale monarhiei din secolul
XIV, registrele parlamentului, bule papale, literatură, monede, cronici.
Jean Bodin în Methodus ad facilem historiarum cognitionem
(Metodă pentru o mai uşoară cunoaştere a istoriei) a propus o
perspectivă globală asupra istoriei, istoria naţiunilor europene şi a
oraşelor trebuie considerată parte a istoriei universale. Defineşte

53
acest concept apreciind că ea cuprinde trecutul întregii omeniri şi nu
este o maşină manipulată de forţe inevitabile. A împărţit istoria
omenirii în trei perioade principale de aproximativ 2000 de ani fiecare:
1. civilizaţia a înflorit în regiunile din sud (Mesopotamia, Egipt); se
caracterizează prin preponderenţa religiei şi a înţelepciunii, prin faptul
că omul cucereşte natura dovadă importanţa dată astrologiei, 2.
centrul de greutate îl reprezintă lumea mediteraneană; se
caracterizează prin crearea oraşelor-state, a legilor, expansiunea
colonială şi 3. începe cu era creştină şi se caracterizează prin evoluţia
tehnologiei şi răspândirea războaielor. Generalizările de acest gen au
fost totuşi rare în lucrarea sa. A pledat pentru o istorie umană care să
explice acţiunile omului după cum trăieşte el în societate; istoria
omenirii nu este niciodată aceeaşi, nu poate fi prevăzută deoarece în
fiecare zi sunt create noi legi, obiceiuri, instituţii, rituri. A explorat
geografia, antropologia, biologia, astrologia în speranţa că poate găsi
sugestii în efortul de a reduce schimbarea istorică la câteva legi
generale.
Modelul istoricului modern, erudit a fost ilustrat de un
contemporan al lui Bodin, Nicolas Vignier (1530- 1596), fiul unui
bogat ofiţer regal, care a beneficiat de o educaţie clasică. A studiat
dreptul şi medicina fiind medicul şi istoricul personal al regelui Henric
al III-lea al Franţei. În Bibliothèque historiale şi-a propus „cercetarea şi
cunoaşterea adevărului tuturor lucrurilor”. A preluat din filosofia
renascentistă ideea potrivit căreia istoria este „învăţătoarea vieţii” dar
nu în sensul pe care i l-au dat anticii. Omul învaţă din trecut nu prin
transformarea istoriei într-o ştiinţă morală, nu prin modelele vechilor
eroi şi nici prin cercetarea căilor fortunei (în lumea lui fortuna este doar
o metaforă); istoria este un instrument prin care să măsori căile omului
şi nu ale fortunei. A dat în Bibliothèque un ghid de literatură istorică, a
adunat şi criticat sursele năzuind spre o istorie totală, spre o istorie
care să cuprindă natura „oamenilor, naţiunilor, oraşelor, monarhiilor şi

54
republicilorca şi natura religiilor”. A dorit deci să scrie o istoriepolitică,
ecleziastică, a artelor, ştiinţelor şi literaturii. A dat o istorie a bisericii
laicizată surprinzând doar ceea ce poate fi istoriceşte demonstrat. În
opinia sa biserica creştină a parcurs aceleaşi mutaţii care au afectat
întreaga istorie umană, biserica este o instituţie printre celelalte.
Lancelot du Voisin de La Popelinière(1541- 1608) a studiat
la rându-i dreptul şi a intrat în armata regală conducând forţele navale
în războaiele hughenote. Ca istoric a manifestat interes pentru istoria
contemporană, pentru evenimentele războiului civil. A dat prin Histoire
des histoires (Istoria istoriilor, 1599) prima lucrare de istoria
istoriografiei. A considerat că istoria în forma primitivă se găseşte
pretutindeni sub forma cântecelor, dansurilor, simbolurilor care
formează o primă parte a tradiţiei istorice, pe care a numit-o istoria
naturală. A doilea stadiu este cel al istoriei poetice, alcătuită deliberat,
intenţionat, după apariţia scrisului, din miracole, profeţiile evreilor,
cântecele romane. Al treilea stadiu este al analisticii şi cuprinde
însemnările în proză ale evenimentelor memorabile iar al patrulea, al
maturităţii, este ilustrat de Herodot. În L’idée de l’histoire accomplie
(Ideea unei istorii perfecte) a definit istoria la modul ideal. Istoria
universală este reprezentarea a tot, include fiecare aspect al vieţii,
este o metodă de reconstruire a trecutului căruia îi dă un sens. Istoria
perfectă este un ideal, te poţi apropia de ea dar nu o poţi împlini.
Scopul ei ultim este de a explica omul.

1. 3. Originea naţiunii. Mitul troian


Pentru istoricii francezi ai secolului al XVI-lea naşterea Franţei se
confundă cu marile invazii barbare; originile statului nu sunt identice
cu cele ale francezilor. Pentru periodizarea statului nu a contat deci
dacă francezii sunt de origine troiană, galeză sau germanică au sunt un
amestec al tuturor acestor trei elemente. Aceasta nu a însemnat că nu
a existat interes pentru originea francezilor. Cei care au considerat că

55
antichitatea îndepărtată constituie un gaj, o dovadă de nobleţe şi de
distincţie, de mândrie naţională, nu au pus la îndoială originile troiane
ale francezilor. Pentru alţi istorici totul începe cu francii de la care s-au
tras numele şi ţara; La Popelinière considera că originea troiană nu are
nimic glorios în ea, că nu este o mândrie în a fi descendenţii acestor
mizerabili înfrânţi asiatici. Pentru „naţionaliştii” ca Estienne Pasquier
adevărata glorie constă în a fi gal; galii nu au fost numai locuitorii
Galiei, vechi şi autohtoni, dar le erau şi infinit superiori grecilor, mai
mult, grecii şi romanii nu au încetat să fure artele, ştiinţele şi
cunoaşterea de la gali care, foarte modeşti, le-au permis acest lucru.
Superioritatea galilor a fost temă centrală în aproape toate istoriile
Franţei ca şi în mitologia naţională. Aproape toţi istoricii au analizat
cauzele pentru care galii sunt consideraţi mai puţin onorabili decât
grecii şi romanii: o cauză ar fi lipsa istoricilor buni, mai ales în epoca
barbară, şi o alta excesiva modestie a francezilor. Cu invaziile barbare
şi cucerirea Galiei de către franci âncepe o nouă istorie, cea a Franţei.
Istoria Franţei propriu-zise se derulează deci între invaziile barbare,
căderea Imperiului roman şi timpul prezent. Drumul parcurs de Franţa
o individualizează între celelalte ţări, în primul rând prin aceea că
durata sa a depăşit toate imperiile cunoscute în istorie, inclusiv pe cel
al evreilor. Problemele de periodizare, discuţiile referitoare la origini
din istoriografia franceză trădează o profundă schimbare de
mentalitate, trecerea de la memoria războinicilor şi a clericilor la cea a
erudiţilor şi juriştilor.
Istoricii francezi aparţinători culturii de robă au manifestat
interes pentru moravuri exprimate prin politică, drept, limbaj, religie şi
mutaţiile lor.

2. Istoriografia umanistă germană


2.1. Caracteristici ale umanismului german

56
La început de secol XV umaniştii germnai s-au inspirat direct din
modelele italiene cunoscute prin negustori, studenţi la universităţile
italiene, trimişi la Curia romană. Cei dintâi umanişti germani au avut
contacte directe cu mediile italiene: Georg Peuerbach şi Johann
Regiomontanus au studiat la Padova iar Peter Luder, care a introdus
cursurile de retorică şi poezie la Universitatea din Heidelberg, a
petrecut mai bine de 20 de ani în Italia. Practic toţi marii umanişti au
vizitat Italia şi mulţi au corespondat cu umanişti italieni. Vizitatorii
italieni au avut, de asemenea, un rol important în răspândirea ideilor
umaniste. Cel mai renumit a fost Enea Silvio Piccolomini (viitorul papă
Pius al II-lea) care în 1440 a fost chemat de Frederic al III-lea să ocupe
funcţia de secretar al cancelariei imperiale din Viena.
O trăsătură distinctivă a umanismului german o reprezintă
backgroundul social foarte divers al umaniştilor: fii de ţărani (Conrad
Celtis), de meşteşugari, de nobili (Ulrich von Hutten), fii de patricieni
urbani sau de preoţi-parohi (Rudolf Agricola). Puţini s-au întreţinut din
moşteniri (Pirkheimer) sau din generozitatea ocazională a patronilor,
majoritatea fiind nevoiţi să lucreze pentru a se întreţine, fie în mediul
universitar, fie ca medici sau oameni ai bisericii.
Cronologia umanismului german constă în trei etape: 1. către
1450, umanismul a fost introdus în universităţi şi s-au făcut
primele traduceri din renaşterea italiană, 2. către 1490 când
ideile umaniste s-au răspândit în sfera activităţile culturale şi
3. după Reformă, când umanismul a pierdut din exuberanţă şi
din vigoare. În perioada timpurie a umanismului s-a manifestat
interes pentru educaţie cu finalitate pedagogică, deci pentru editarea
de texte pentru uzul elevilor; s-a pus accent pe gramatică (latină în
primul rând), pe literatură şi elocvenţă. Paul Niavis, profesor la Halle şi
Chemnitz, a alcătuit peste 20 de manuale ajutătoare şi de texte latine
şi a introdus în Germania dialogul sau colocviul ca mijloc de a preda
dicţia şi gramatica. Umaniştii au înlăturat din şcoli gramatica

57
speculativă şi au înlocuit-o cu latina inspirată din autorii Romei antice
şi renaşterii italiene. A început să se înveţe o latină care nu mai avea
nimic în comun cu filosofia scolastică ci una elegantă, apropiată de cea
a lui Cicero.
Genurile cultivate ilustrează relaţia dintre istorie şi politică dar şi
continuitatea cu istoriografia medievală. Principii teritoriali au fost
interesaţi de o istorie locală, de istoria propriului principat, împăratul
Maximilian a susţinut o istorie dinastică şi una genealogică a Casei de
Austria iar în continuarea istoriografiei medievale s-a cultivat istoria
universală în sensul creştin al termenului, al cronicilor medievale ale
lumii. Acest gen al istoriilor universale a fost ilustrat de Hartman
Schedel (cca. 1440- 1514). În 1493 îi apărea la Nürnberg Liber
Chronicarum, o istorie de la Adam la Maximilian I, cu portrete
fantastice şi autentice imagini ale oraşelor, o compilaţie lipsită de
originalitate în care a dat prioritate în informare autorilor medievali
(Vincent de Beauvais, de exemplu) şi nu celor antici. Nauclerus
(Johannes Verge sau Vergenhaus, cca. 1425/1430- 1510), profesor de
drept canonic la Universitatea din Tübingen, a scris şi el o cronică
universală de la facerea lumii până în anul 1501 în care s-a raportat la
umaniştii italieni de la care a preluat sugestiile formale, de organizare
a materialului (împărţirea pe capitole şi organizarea materialului în
formă analistică). A preluat cronologia augustiniană a celor şase vârste
ale creaţiei pe care a îmbinat-o cu o cronologie după naşterea lui
Cristos.
În ceea ce priveşte istoria statului, a Germaniei, începătorul
acestui gen a fost Jacob Wimpfeling (1450- 1528), profesor de
teologie la Heidelberg şi din 1501 la Strasbourg, cu lucrarea Epitoma
rerum Germanicarum usque ad nostra tempora. A scris o istorie a
faptelor germanilor până în anul 1504, cu iz patriotic, menită să
evidenţeieze virtuţile germanilor, să-i preasclăvească pe împăraţii
germani, în principal pe Maximilian I care mai era încă în viaţă. A

58
recurs la surse italiene folosind excerpte din Flavio Biondo, Enea Silvio
Piccolomini dar a şi dat crezare fabulelor pseudo- antice.
Genul istoriei locale a fost ilustrat de Albert Kranz (1448,
Hamburg- 1517, Hamburg), autor al lucrărilor Vandalia (Köln, 1519) şi
Saxonia (Köln, 1520) şi Dania (Strasbourg, 1546). A combinat metoda
lui Enea Silvio Piccolomini (excursurile geografice şi etnografice) cu cea
a lui Flavio Biondo (de la care a preluat modul de organizare a
naraţiunii, criteriul politic- teritorial). Remarcabil este faptul că a rupt
cu istoria medievală, respingând miracolele şi legendele, pentru istoria
veche a folosit numai izvoare antice.
2. 2. Reforma şi scrisul istoric
Potrivit lui Luther istoriile nu sunt altceva decât o demonstrare,
amintire şi semn al acţiunii şi judecăţii divine, ele arată cum Dumnezeu
aprobă, conduce, împiedică, pedepseşte şi cinsteşte lumea, şi în
special oamenii, pe fiecare potrivit meritelor, relelor sau bunelor sale.
Pentru protestanţi trecutul ecleziastic reunea virtuţile umane şi
graţia divină. Opoziţia se manifestă din nou între spirit şi literă: din
punct de vedere spiritual, istoria trebuie înţeleasă ca viaţa şi progresul
cuvântului lui Dumnezeu pe pământ, iar în termeni literali înlocuieşte
„tradiţiile umaniste” care au generat toate neplăcerile creştinătăţii la
începutul secolului al XVI-lea. Afirmaţia lui Luter ilustrează rolul
polemic acordat istoriei în timpul Reformei şi al războaielor religioase.
În timpul lui Luther istoria europeană a continuat să fie
situată, în termeni medievali, între sacru şi secular, sacerdotal şi
laic, biserică şi stat (cele „două cetăţi”). În cei mai evidenţi termeni
opoziţia s-a definit între Roma imperială şi cea papală; biserica şi statul
erau duale în moştenirea lor intelectuală şi culturală: tradiţia imperială
se baza pe ideea de „translatio imperii” potrivit căreia suprema
suveranitate derivă din poporul roman, iar expresia acestei
suveranităţi este legislaţia imperială de la Justinian la Carol al V-lea.
Tradiţia papală are fundamente divine, se bazează pe Scriptură, iar

59
expresia legislativă sunt decretele conciliilor, scrierile Părinţilor şi
decretele papale.
Potrivit lui Luther „tradiţiile” păstrate în dreptul canonic au fost
punctul de intrare a tuturor nenorocirilor lumii. Acesta a fost motivul
pentru care a ars toate cărţile de drept canonic în curtea Universităţii
din Wittenberg în decembrie 1520; faptul a avut semnificaţia simbolică
de a anihila „tradiţiile umaniste” ale Bisericii romane, care în acelaşi
timp a ars scrierile lui Luther.
În acest context bisericile galicană, spaniolă, germană, engleză
au câştigat sau şi-au reafirmat unele din privilegii pe care le-au
legitimat reîntorcându-se la „biserica primitivă”. Acest lucru a dus la
creşterea interesului pentru cercetarea istorică, interpretare, alcătuirea
de mituri şi chiar de falsuri. A fost în special cazul galicanismului care
şi-a originat vechile libertăţi în biserica primitivă. Vârsta de aur a
cercetării istorice galicane a fost secolul al XVI-lea când istoricii şi
anticarii francezi au început să adune documentaţie pentru tradiţia lor
naţională şi să o integreze în istoria oficială.
Din punct de vedere istoriografic Reforma a reprezentat un
proiect masiv de revizuire care a propus rescrierea istoriei universale
astfel încât aceasta să convingă ierarhia romană şi să justifice
„adevărata religie” pe care o predica Luther.
Johann Sleidan, licenţiat în drept, a avut o formaţie umanistă,
experienţă diplomatică, afost istoric oficial angajat şi plătit de principii
din Liga Schmalkaldică pentru a scrie istoria cuvintelor şi faptelor lui
Luther. A avut o dublă carieră: cercul său de cunoştinţe i-a inclus pe
Luther, Melanchton, Bucer, Calvin dar şi-a petrecut mare parte din timp
în misiuni diplomatice în serviciul fraţilor Jean şi Guillaume du Bellay; a
fost preocupat în special de legăturile politice dintre susţinătorii
francezi, germani şi englezi ai Reformei. Urmărind progresul doctrinei
protestante a fost deopotrivă interesat de istoria politică. Abordarea
aceasta bifocală se regăseşte în De statu religionis et reipublicae

60
Carolo V Caesare (1555), o istorie a bisericii şi una a guvernării.
Împărtăşea opinia lui Thucydides despre valoarea cunoaşterii primare,
la faţa locului. Ca şi Seyssel şi Machiavelli a abordat istoria din punct
de vedere pragmatic, politic. Convins de utilitatea istoriei politice,
pragmatice în termeni polybieni a tradus în 1548 doi autori francezi, pe
Phillipe de Commynes şi Seyssel, dedicându-le lui Eduard al VI-lea al
Angliei, speranţa protestantismului european. În De quatuor summis
imperiis (Strasbourg, 1556) a rămas la schema celor patru monarhii.
Pentru atacul împotriva istoricităţii Bisericii romane luteranii l-au
ales pe Matthias Flaccius, supranumit Illyricus (1520- 1575). Devenit
protestant sub influenţa lui Luther a fost profesor de Vechiul
Testament şi literatură la Universitatea din Wittenberg. Împreună cu
alţi şase colegi de-ai săi de la Jena a scris Centuriile de la Magdeburg,
în 13 volume, care a devenit o lucrare de referinţă în istoriografia şi în
cultura europeană. Este o scriere de istoria bisericii alcătuită cu scopul
de a nega teza umansistă italiană conform căreia transformările din
lume se datorează omului. Doctrina Centuriilor este pur teologică,
concepând istoria lumii laice ca o luptă între Dumnezeu şi Diavol. Nu
omul, ci Dumnezeu este cel care determină istoria; evenimentele sunt
rezultatul acţiunii divine şi nu umane. Istoria este deci
înregistrarea voinţei lui Dumnezeu. Principii germani au găsit
în lucrare argumente pentru secularizarea proprietăţilor
bisericii. Importantă pentru datele oferite este însă lipsită de critică,
faptele sunt adesea nedigerate iar unele personaje simple ficţiuni.
Operează, de asemenea, cu simple clişee: papa este antichristul iar
Biserica catolică, fiindcă e dominată de papă, este imperiul
antichristului.

3. Contrareforma şi scrisul istoric


Dacă teoreticienii, susţinătorii Reformei au făcut apel la istorie
pentru a demonstra că biserica s-a îndepărtat de la puritatea originară,

61
cei ai contrareformei s-au folosit la rându-le de istorie pentru a
demonstra contrariul. Cel ales de Roma pentru a replica Centuriilor de
la Magdeburg a fost Caesar Baronius (1538- 1607), format în
jurisprudenţă şi drept. Profesor de istorie ecleziastică, cursurile sale au
stat la baza lucrării intitulate Annales Ecclesiastici, o replică la Centurii.
A avut acces la bibliotecile italiene şi la arhiva Vaticanului. A publicat
primul volum în 1588 şi până la moarte a mai scris alte 12. Opera
cuprinde intervalul de la naşterea lui Cristos până în 1198, fiecărui
secol fiindu-i dedicat un volum. Principala teză este aceea că, departe
de a fi ajuns la degenerare, cum susţin protestanţii, biserica catolică a
rămas pură. Ca metodă a fost mai degrabă un compilator decât un
istoric, indiferent la probleme de stil şi formă. Ca gen, lucrarea se
apropie de o enciclopedie ecleziastică.

4. Istoriografia engleză renascentistă


O direcţie a acestei istoriografii a continuat tradiţia cronicărească
medievală. Edward Hall a servit un discurs pe placul protestanţilor şi
al simpatizanţilor dinastiei Tudor în lucrarea Unirea celor două nobile şi
ilustre familii de Lancaster şi York. O altă direcţie a fost reprezentată
de traduceri ale autorilor antici, care s-au multiplicat către 1600, şi ale
autorilor englezi medievali (William of Malmesbury, Henri of Huntigdon)
ceea ce marchează „redescoperirea” trecutului englez în epoca
elisabetană caracterizată printr-un amestec de tradiţie, inovaţie şi
mândrie naţională. Istoria „anticarilor” a proliferat în Anglia după 1570
pentru că satisfăcea interesul celor educaţi pentru antichitate, dorinţa
lor de a arăta istoria mândră, orgolioasă a oraşelor, regiunilor şi
naţiunilor. Perioada anticarilor a fost pregătită în timpul lui Henric al
VIII-lea, un rol important având decizia acestuia de a dizolva
mănăstirile. Ameninţarea distrugerii înregistrărilor, a surselor păstrate
acolo i-a determinat pe istorici să salveze ceea ce mai puteau. Unul din
„salvatori” a fost John Bale care a strâns o serie de manuscrise pe

62
care apoi le-a pierdut când a fost nevoit să plece el însuşi în exil. Sub
Henric al VIII-lea John Leland a schiţat un plan pentru cercetătorii
englezi de a inventaria toate referinţele despre numele de locuri
britanice din literatura clasică şi lucrările engleze târzii. Pe baza
acestor date şi a cronografiilor deja existente urma să se alcătuiască o
descriere şi o hartă a Angliei. Unul din cei care a purces la
transpunerea în practică a acestui plan a fost William Lambarde ale
cărui note au fost publicate în 1730 sub numele Dicţionarul topografic
şi istoric al Angliei. În 1576 a scris o istorie dedicată ţinutului Kent, o
istorie a oraşelor, porturilor, instituţiilor religioase, dreptului şi
obiceiurilor din ţinut. L-a influenţat pe John Stow autorul lucrării
Survey of London (Cercetare a Londrei), prima istorie englezească a
unui oraş alcătuită pe baza cronicilor, însemnări publice şi antichităţi.
Cuprinde o istorie a Londrei şi a vieţii trecute a oraşului cuprinzând
chiar şi alimentarea cu apă, proceduri de stingere a incendiilor,
problema gunoaielor, bunăstarea locuitorilor. Genul descrierilor a fost
continuat de William Camden (1551- 1623) prin lucrarea Britannia, o
descriere a Britaniei romane prin localizarea urmelor romane. Deşi nu
este foarte duferită de o listă de nume de locuri şi ruine romane a
constituit sursa principală pentru istoriile unor localităţi şi a sporit
prestigiul istoriografiei engleze pe continent.
Anticarii au abordat şi problema originii, a strămoşilor englezi. Au
mai susţinut teza originii troiane, chiar dacă unii s-au îndoit de ea, sau
teoria descendenţilor lui Noe, sau legendele despre Artur şi Brutus
văzut ca nepot al lui Aeneas. A prevalat însă uşor evidenţierea tradiţiei
anglo-saxone. În 1568 William Lambarde a publicat texte ale legislaţiei
anglo- saxone şi a stârnit interesul pentru dreptul comun şi pentru
instituţia parlamentului. S-a născut acum ideea vechimii imemoriale a
dreptului comun şi cea potrivit căreia Parlamentul este parte a
constituţiei mitice.

63
În epoca elisabetană istoria a devenit populară, nobilii au fost
interesaţi de genealogii şi de heraldică iar cercetătorii de antichităţi.
Interesul crescut pentru istorie a dus la începutul acţiunii de
instituţionalizare a acesteia. În 1586 s-a înfiinţat Societatea anticarilor
condiţia intrării în această societate fiind alcătuirea unei cercetări
individuale sau în grup. Majoritatea acestor cercetări au fost dedicate
legilor, obiceiurilor, instituţiilor, fără vreo intenţie de interpretare sau
de sinteză.

Modulul VIII. Erudiţia colectivă a secolului al XVII-lea

Cuvinte cheie: izvor istoric, ştiinţe auxiliare, polemică istoriografică,


erudiţie

Obiective: Cursul surprinde impactul controversei ecleziastice dintre


catolici şi reformaţi în istoriografie, modul în care disputa confesională
a dus la interesul pentru izvorul istoric şi astfel la naşterea diplomaticii,
a paleografiei, şi a determinat punerea în discuţie a relaţiei dintre
pietate, credinţă şi adevăr istoric.

Secolul al XVII-lea a fost unul al erudiţiei colective, dominat de


cuvântul critică ce pune sub semnul întrebării autorităţile tradiţionale.
Este secolul în care s-a fondat definitiv critica documentelor de
arhivă prin contribuţia lui Jean Mabillon. S-au stabilit reguli ale
criticii de text prin contribuţiile lui Richard Simon, reguli şi mijloace de
analiză a documentului pentru a distinge autenticul de fals, remanierile
sau interpolările. Demersurile critice ale acestui secol s-au bazat pe
reconsiderarea relaţiei dintre istorie şi filologie şi a celei dintre istorie şi
drept. Prima „ruptură critică” i s-a datorat lui Richard Simon (1638-
1712) care a anunţat critica internă a textului sprijinindu-se pe
filologie. Preocupat de problema inspiraţiei divine a textelor sacre a
stabilit câteva reguli ale criticii de text. În prima a enunţat de fapt
scopul criticii, de a stabili autenticitatea textelor şi în a doua
modalitatea prin care se poate atinge scopul, excluderea oricăror
consideraţii estetice, morale sau apriori teologice. Aplicând aceste

64
reguli textelor sacre a ajuns la concluzia că acestea prezintă semne de
alterare cum ar fi o cronologie incompletă sau incoerenţe (ca cele
referitoare la creaţie). Spiritul critic nu i-a afectat fidelitatea faţă de
dreapta credinţă deoarece a admis inspiraţia divină a textelor sacre
extinzând-o şi asupra celor le-au remaniat. Cu toate acestea în 1683 a
fost pus la Index. A revenit în peisajul istoriografic în 1690 cu Istoria
critică a versiunilor Noului Testament scrisă cu scopul de a restabili
sensul literal al cărţii; a dat prioritate gramaticii în faţa teologiei.
Criticismul acestui secol a rezultat şi din relaţia specială stabilită
între istorie şi drept ca urmare a atenţiei deosebite acordate în epocă
documentelor cu valoare juridică: constitiţii, tratate, capitularii,
diplome, patente, carte, scrisori. Le veneau să justifice drepturile
regelui, să legitimeze pretenţiile marilor familii nobiliare sau să susţină
prestigiul unor ordine religioase. Utilizarea diplomelor, a documentelor
de arhivă i-a obligat pe istorici la o reflecţie care a dus la o redefinire a
meseriei de istoric şi la o reformă a înţelegerii istorice.
Întemeietorul criticii diplomatice a fost Jean Mabillon (1632- 1707),
un călugăr benedictin din Congregaţia de la Saint Maur, numit în 1701
de rege între membrii fondatori ai Academiei de Inscripţii şi Litere
(Académie des Inscriptions et Belles Lettres). A călătorit prin Flandra,
Elveţia, Germania şi Italia în căutare de manuscrise. A intrat într-o
plemică de circumstanţă cu Daniel van Papenbroch (1628- 1714),
iezuit, membru al Congregaţiei Bolandiştilor. Acesta, în disertaţia care
a prefaţat volumul al II-lea din Acta Sanctorum Bolandistarum a
declarat false diplomele regale merovingiene din arhivele abaţiei
benedictine de la Saint Denis pe baza analizei pergamentului pe care
au fost scrise. „Provocarea critică” a bolandiştilor a continuat cu
alcătuirea unui proiect al unei colecţii în 18 volume care să reunească,
sistematic, toate documentele referitoare la istoria şi cultul sfinţilor.
Scopul a fost de a stabili textele autentice care trebuiau distinse de
documentele hagiografice, de a completa textele prescurtate sau

65
mutilate şi de a căuta şi publica vieţile sfinţilor rămase încă inedite.
Proiectul, caracterizat drept umanist şi creştin, făcea apel la istorie,
chemată să servească pietatea fără a se îndepărta însă de adevăr.
Mabillon a reacţionat la acest proiect angajâmdu-se în două dispute:
diplomatică şi teologică. Cea dintâi a fost deschisă cu ocazia lansării
lucrării lui Papenbroch Propyleum în care a denunţat autenticitatea
cartelor abaţiale în numele imperativului conform căruia istoria
trebuie demonstrată. Discuţia teologică are ca sursă activitatea lui
Mabillon de la Saint Denis, concretizată în două ediţii ale operelor
Sfântului Bernard care i-au adus celebritatea. În 1688, împreună cu Luc
d’Archery desăvârşea o culegere de documente Acta Sanctorum
Ordinis Sancti Benedicti per saeculorum classae distributa, alcătuită
după metoda bolandiştilor. Metoda aplicată acestor documente l-a
condus la evidenţierea conţinutului istoric al unor puncte ale dogmei,
ceea ce a stârnit reacţii negative la adresa sa. Atacurile îndreptate
împotriva consideraţiilor lansate de Mabillon au pus în discuţie relaţia
dintre istorie- adevăr şi pietate şi au urmărit să atenueze rigurozitatea
criticii lui. Criticii lui Mabillon au considerat că deşi prima îndatorire a
istoricului este de a cerceta şi de a spune adevărul, în anumite
circumstanţe e mai bine să tacă, mai ales atunci când poate tulbura
pietatea credincioşilor. Mabillon a răspuns acestor critici prin două
texte, schiţe pregătitoare ale Diplomaticii: Memoriu pentru a
justifica procedeul pe care l-am urmat în ediţia vieţii sfinţilor
noştri şi Scurte reflecţii asupra câtorva reguli ale istoriei . În
ceea ce priveşte relaţia pietate- autoritate, Mabillon a discutat-o în
cadrul disputei teologice. Utilizarea originalelor implică o delicată
reflecţie asupra autorităţii tradiţiei. Biserica catolică urma regulile
autorităţii medievale conform cărora ponderea unui fapt este direct
proporţională cu cea a autorităţii care o anunţă. Acestei autorităţi
Mabillon îi substituie diploma, documentul. Nu respinge ideea de
autoritate însă îi dă un alt conţinut. În ceea ce priveşte raportul istorie-

66
naraţiune, considera că istoria se pleasează pe tărâmul cunoaşterii şi
nu pe cel al naraţiunii. A apropiat meseria de istoric de cea de
magistrat, de judecător. Asemenea judecătorului, istoricul este o
persoană publică, abordează probleme ce vizează întreaga
colectivitate, emite opinii pornind de la examinarea faptelor şi emite o
judecată cu rol de normă. Mabillon s-a angajat într-o discuţie asupra
înţelegerii istorice care, în opinia sa, trebuia să se bazeze pe două
reguli: 1. căutarea adevărului pornind de la utilizarea originalelor şi 2.
sinceritatea, pornind de la consideraţia că religia nu are decât de
câştigat din cunoaşterea cât mai perfectă a antichităţii creştine.
Meditând asupra istoriei şi meseriei istoricului Mabillon a apărat idei
care au dus la consolidarea criticismului precum: interesul cercetării
trebuie să fie axat pe transformarea unui instinct în experienţă,
istoricul trebuie să-şi pună pasiunile în serviciul ştiinţei, a fi benedictin,
de exemplu, nu trebuie să te împiedice să studiezi cu sinceritate şi în
spiritul adevărului istoria benedictină. Luările de poziţie i-au adus
acceptarea şi înţelegerea din partea papalităţii care în 1702 îl felicita
pentru demersul său critic cu privire la sfinţii ordinului din care făcea
parte.
Angajarea sa în dispute metodologice l-a dus înspre redactarea
lucrării De re diplomatica (1681), care le-a atras atenţia lui Colbert
(care i-a oferit o pensie, refuzată de autor) şi regelui Ludovic al XIV-lea.
A distins între caracteristicile interne şi externe ale actelor.
Diplomatica sa s-a bazat pe compararea filologică a documentelor
emanate de aceeaşi cancelarie şi alcătuite după modele comune. Dacă
finalitatea lucrării a fost aceea de a enunţa reguli, s-a întrebat dacă
există o probă absolută iar răspunsul dat a fost unul negativ. Se pot
stabili reguli dar ele nu ne duc spre o probă absolută. Prin demersul
său a dus la constituirea diplomaticii şi, în consecinţă, la înscrierea
istoriei în sfera disciplinelor cunoaşterii deoarece istoricul trebuie să-şi
bazeze aserţiunile pe originale, să demonstreze.

67
Istoria critică a fost incitată să mediteze asupra problemei
cunoaşterii şi sub influenţa filosofiei carteziene şi leibniziene.
Cartezianismul l-a determinat pe erudit să ia în considerare caracterul
oficial al actelor şi diplomelor, faptul că realizarea, crearea lor depinde
de un acte de cunoaştere, că acestea sunt produse ale omului. Ca
atare, s-a pus din nou în discuţie noţiunea de autoritate care va fi
înlocuită cu cea de public. Substituirea este evidentă a continuatorii lui
Mabillon, Toustain şi Tassin, care au pus accent pe confruntarea şi
convergenţa mărturiilor. Aceasta reflectă încă o dată apropierea
istoriei erudite de drept, de la care preia adagiul juridic „testis unus,
testis nullus”. O singură mărturie nu este suficientă, ea trebuie
coroborată şi comparată cu altele.
Influenţa lui Leibniz asupra istoriei erudite s-a concretizat şi în
revista pe care a fondat-o la Leipzig în 1682, „Acta erudictorum” ca şi
în călătoriile întreprinse între anii 1687- 1690 în Austria, Germania şi
Italia pentru a colaţiona documente utile istoriei Casei de Brunswick în
serviciul căreia s-a pus. Corespondenţa cu mauriştii şi angajarea sa în
apărarea bolandiştilor l-au dus la formularea unei teorii a cunoaşterii.
Leibniz a subliniat importanţa scrisului, a elaborat teoria limbajului ca
relaţie socială sugerând alcătuirea unui dicţionar universal.

Modulul IX
Istoriografia iluministă europeană (Franţa, Anglia, Germania).

Cuvinte cheie: raţiune, lumini, deisme, istorie cosmopolită, istorie


filosofică, universalism versus europocentrism

Obiective: După prezentarea cadrului politic ce a facilitat trecerea de la


stabilitate la mişcare, a filosofiei raţionaliste care a influenţat gândirea
epocii, cursul îşi propune să particularizeze evoluţiile din spaţiile
enunţate în titlu pornind de la sensurile care s-au dat termenului istorie
şi de la eforturile de instituţionalizare a cercetării istorice. Pentru
spaţiul istoriografic francez cursul îşi propune să definească istoria
cosmopolită a lui Voltaire şi să compare concepţia istorică voltairiană
cu cea a lui Montesquieu, monarhia văzută ca un construct cultural-

68
versus „sociologia abstractă a legilor” a lui Montesquieu. Pentru spaţiul
german se defineşte şcoala de la Göttingen pentru a se evidenţia
progresele cercetării istorice, iar pentru cel englez istoria ca imitaţie
prin David Hume.

În secolul al XVIII-lea, al raţiunii şi al luminilor, s-au formulat noi idei


despre istorie şi adevăr. Profesorul napoletan de retorică
Giambattista Vico publica în 1725 prima ediţie din Scienza Nuova
(Ştiinţa nouă) cu intenţia de a oferi istoricilor metode de găsire a
adevărului. A negat ideea carteziană potrivit căreia doar raţiunea duce
spre adevărul esenţial. Potrivit lui Vico verum este identic cu factum,
ceea ce omul creează; oamenii înţeleg mult mai profund ceea ce fac
decât ceea ce observă, istoria umană este comprehensibilă pentru că
fiecare individ, fiecare fiinţă a experimentat speranţele, temerile,
eforturile cuprinse în evenimentele umane.
Exista convingerea între intelectualii secolului că omenirea s-a
maturizat suficient astfel încât îşi poate lua destinul în propriile mâini.
Dumnezeu a creat universul, a pus în acţiune sistemul cauzelor. Istoria
este una a progresului omenirii pe drumul raţiunii şi al civilizaţiei, al
emancipării de eroare şi superstiţie; unitatea omenirii nu este dată de
descendenţa din Adam şi Eva ci de raţiune, comună tuturor. În această
istorie a progresului secolele medievale, dominate de religia creştină,
sunt văzute ca o regretabilă întrerupere a drumului raţiunii spre
eliberare. Filosofii şi istoricii aveau să concilieze imensa diversitate a
popoarelor cu viziunea lor asupra naturii umane uniforme. Când a
apărut în 1770 termenul civilizaţie a desemnat un stil de viaţă cu
gusturi şi maniere rafinate datorat creşterii raţionalităţii, în consecinţă,
popoarele cu opinii şi obiceiuri necivilizate nu puteau fi fericite.
9.1. Istoriografia iluministă franceză. Voltaire şi istoria cosmopolită.
Disputa cu Montesquieu
François -Marie Arouet (Voltaire, 1694- 1778) în Secolul lui
Ludovic al XIV-lea a fost preocupat să stabilească o relaţie între istorie-

69
buna guvernare regală şi arta bună. A răspuns prin această lucrare
dezbaterilor contemporane asupra naturii statului francez criticând
teza legal- teoretică susţinută de Montesquieu. Pentru Voltaire
naţionalitatea este o problemă de identitate culturală mai degrabă
decât de istorie juridică şi graniţe politice. A lucrat îndelung la text,
revăzut în repetate rânduri: o parte din lucrare a apărut în 1739, textul
major în 1751 urmat de o ediţie revizuită şi lărgită în 1753 iar ultimele
revizuiri majore le-a făcut în 1768. A structurat lucrarea în două părţi
principale: prima este o istorie cronologică cuprinzând evenimentele
politice şi militare şi a doua e dedicată moravurilor timpului. Prima
parte se deschide cu un eveniment artistic, înfiinţarea Academiei
franceze de către Richelieu, trece în revistă vremea acestuia, apoi
frondele de la mijloc de secol din timpul Anei de Austria şi continuă cu
preluarea deplină a puterii de către Ludovic al XIV-lea insistând pe
războiul de succesiune a Spaniei. În a doua parte a făcut o selecţie de
anecdote despre viaţa privată a lui Ludovic al XIV-lea şi viaţa de curte,
politica internă, economică, dezvoltarea artistică şi ştiinţifică,
controversele religioase iscate în jurul jansenismului, quietismului şi
persecuţiei hughenote. Toate ediţiile au avut în Appendix cataloage cu
artiştii cei mai reprezentativi şi alte personaje ale perioadei. A construit
lucrarea după modelul unei opere literare: perioada de dinainte de
domnia lui Ludovic este redată în termeni negativi, este timpul
barbariei gotice lipsită de legi stabile, este o epocă întunecată, un timp
al lipsurilor, fără academii, fără teatre permanente în timp ce domnia
lui Ludovic este cea în care Franţa se reinventează, reformele
economice, militare şi în justiţie, îmbunătăţirile din tehnologie şi
comunicaţii contribuind la unitatea statului. Epoca lui Ludovic al XIV-lea
s-a caracterizat prin mercantilism, protecţionismul economic al lui
Colbert, prin înflorirea culturii franceze care a dus la creşterea
prestigiului naţiunii. În 1757 a adăugat lucrării un capitol intitulat

70
„Artele frumoase în Europa” în care a proiectat imaginea unei Europe
ca sistem de state interdependente din punct de vedere cultural.
Monarhist convins, Voltaire le-a reamintit cititorilor că francezii s-
au format ca naţiune graţie regalităţii care le-a oferit scopuri unitare,
perspectivă, şi le-a conferit în acelaşi timp rolul de arbitri ai gustului în
teatrul statului. Prezentând perioada lui Ludovic al XIV-lea drept una
distinctă prin arta sa Volatie a rupt cu reprezentările dinastice
tradiţionale ale monarhiei, a sugerat că o abordare a istoriei Franţei din
punct de vedere cultural e mai edificatoare decât cea care urmăreşte
tradiţiile politice, juridice şi religioase. În tabăra opusă s-au aflat
susţinătorii tezei aristocratice, formulată de Montesquieu autorul
lucrării Despre spiritul legilor. A dat o analiză asupra originilor
constituţiei franceze şi dreptului feudal susţinând că Franţa, de la
începuturile existenţei sale ca stat, a fost o monarhie cu putere limitată
de instituţii şi de puterea constituţională a nobilimii. Voltaire a criticat
ceea ce a numit ”sociologia abstractă a legilor” promovată de
Montesquieu. Acesta din urmă şi-a deschis lucrarea Despre spiritul
legilor cu o taxonomie a formelor fundamentale de guvernământ:
despotică, republicană şi monarhică; fiecare din acestea are o natură şi
un principiu animator respectiv teamă, virtute şi onoare. Voltaire a
considerat această abordare abstractă afirmând că trebuie înlocuită cu
una empirică. Istoricul trebuie să se întrebe dacă erau într-adevăr
oamenii din timpul republicii virtuoşi. În cartea a 19-a a lucrării
Montesquieu a analizat într-o manieră novatoare întrepătrunderea
dintre moravuri (obiceiuri, tradiţii, comportamente) şi legi; discuţia are
în vedere distincţia dintre omul ca cetăţean, supus legilor, şi ca individ,
ca persoană privată, influenţat de obiceiuri. În opinia lui Voltaire
această distincţie este forţată deoarece eficacitatea legilor într-o
societate depinde de comportamentul cultural. Legea înseamnă opinie,
înseamnă tot ceea ce o societate crede despre sine. Voltaire a opus
„spiritului legilor” „spiritul timpului” sau „spiritul general” care înlătură

71
graniţele dintre structurile instituţionale şi societate; indicatorii
dezvoltării istorice sunt schimbările în tradiţii, obiceiuri şi gust.
Voltaire a propus lărgirea câmpului istoriografic printr-o istorie
culturală, o istorie a civilizaţiei care să depăşească istoria politică şi
militară. Formula acest deziderat în Noi consideraţii asupra istoriei
(1744) afirmând: „După ce am citit trei sau patru mii de descrieri de
bătălii şi câteva sute de tratate şi de pacte, mi-am dat seama că, în
fond, nu învăţasem nimic. Nu aflasem decât că se petrecuseră nişte
evenimente. Oare Spania fusese mai bogată înainte de cucerirea Lumii
Noi decât e astăzi? Cu cât era mai populată pe vremea lui Carol al V-
lea decât sub Filip al IV-lea? Iată lucrurile care îl interesează într-
adevăr pe orice om dornic să citească istoria ca filozof şi cetăţean. Dar
curiozitatea lui nu se va opri aici, el va încerca să înţeleagă de ce o
naţiune a fost puternică sau slabă ca puterea navală; cum şi cât de
mult s-a îmbogăţit ea...În sfârşit, obiectivul său suprem vor fi
schimbările produse în materie de moravuri şi de legi. În felul acest va
cunoaşte istoria oamenilor în locul unor crâmpeie din istoria regilor şi a
curţilor regale”. A transpus această idee în Eseu asupra moravurilor şi
spiritului naţiunilor, lucrare începută în 1740 şi publicată în forma finală
în 1756, a explorat relaţiile complexe şi adesea contradictorii dintre
artă, spiritul filosofic şi evoluţia civilizaţiei europene. Scopul său a fost
de a surprinde naşterea societăţilor europene moderne. În Eseu a
depăşit europocentrismul, interesul său pentru lumea non occidental
europeană servind mesajului său moral şi anume că Estul este
necesar pentru autoînţelegerea vestului. În 1769 a ataşat Eseului
studiul Filosofia istoriei (publicat pentru prima dată independent în
1765), o analiză antropologică a civilizaţiilor umane timpurii în care a
identificat aspectele naturale şi constante ale comportamentului uman
cu referire la limbă, interacţiunea socială şi credinţele religioase. A
distins între filosofia naturală şi cea cultivată apreciind că toate
societăţile evoluează de la filosofia primitivă la filosofia cultivată,

72
evoluţie ce se poate surprinde în evoluţia formelor religioase şi politice
de la monoteismul intuitiv la politeism la monoteismul mai sofisticat,
credinţa într-un zeu recunoscător şi justiţiar, de la teocraţie la
republică sau monarhie.

9.2. Modelul voltairian în Anglia. Iluminismul englez


Istoria Angliei (1754- 1762) i-a adus lui David Hume renumele
de Voltaire al istoriografiei engleze. Voltaire însuşi a apreciat-o la fel de
filosofică, raţională şi cosmopolită ca a sa (Secolul). Cuprinde perioada
de la invazia lui Iulius Caesar până la William al III-lea, într-o abordare
dinspre timpurile recente spre cele îndepărtate. Pentru Hume cheia
înţelegerii comportamentului caracteristic, a trăsăturilor specifice ale
poporului britanic constă în analiza constituţiilor. Potrivit lui Hume
prima calitate a istoricului este de a fi imparţial, de a spune adevărul şi
a doua de a fi interesant. Unii cercetători au integrat opera sa în genul
istoriei sentimentale definită ca o experienţă pasivă, spectatorială a
autorului şi cititorului deopotrivă; spectatorul ideal este imparţial şi
simpatetic, raţional şi simţitor. A întreprins analize politice într-un
registru sentimental: de exemplu, execuţia lui Carol I, martiriul
acestuia.
Spre mijlocul secolului al XVIII-lea istoria narativă a fost gustată
şi apreciată în Anglia şi în aceste condiţii elita intelectualităţii scoţiene
şi-a dorit o recunoaştere culturală în Anglia ca un corolar al unificării
politice din 1707. Purtătorul de cuvânt al acestui deziderat a fost
William Robertson, profesor la Universitatea din Edinburgh. În Istoria
Scoţiei (1759) a încercat să fortifice identitatea precară a Britaniei
unite subliniind trăsăturile comune ale istoriei naţiunilor europene şi
coloniilor lor din dorinţa de a transcende prejudecăţile naţionale şi
religioase ale britanicilor. Năzuinţa sa integratoare este vizibilă şi în
plan lingvistic dând lucrării o formă stilistică copiată după model
englez, iar în revizuirile lucrării a eliminat vocabularul şi gramatica

73
scoţiană. A început naraţiunea propriu-zisă cu perioada în care istoria
Scoţiei a încetat să mai fie fabuloasă, începând să aibă trăsăturile
politice comune întregii Europe. Obiectivul său a fost de a scoate
istoria Scoţiei din provincialism printr-o contextualizare cosmopolită. În
Istoria domniei împăratului Carol al V-lea a recapitulat, integrându-le în
context european, temele din istoria Scoţiei: erodarea feudalismului,
Reforma, formarea şi căderea monarhiilor puternice. Întrebarea pe
care şi-a pus-o a fost: cum se poate stabili un sistem mai viabil al
balanţei statelor în Europa? A dat o istorie a drumului spre modernitate
a popoarelor europene prevăzut de providenţă; a analizat din
perspectivă sociologică procesul de modernizare, a încercat să
surprindă cauzele generale, economice şi sociale, ale schimbului social.

9.3. Iluminismul în spaţiul german. Instituţionalizarea cercetării istorice


În prima jumătate a secolului Istoria nu a fost o disciplină cu
frontiere fixe, a făcut parte dintr-un complex disciplinar. Relaţia ei cu
jurisprudenţa a dus la descoperirea dreptului public german şi a
stimulat interesul pentru disciplinele auxiliare precum genealogie,
heraldică, diplomatică, numismatică necesare avocaţilor angajaţi în
slujba statului. Istoria a fost ataşată filosofiei şi jurisprudenţei la
Universitatea din Göttingen, cea mai novatoare, facultăţilor de teologie
(istoria ecleziastică, a Vechiului şi Noului Tetament) sau chiar celor de
medicină (unde se preda istoria naturală). Treptat, din a doua jumătate
a secolului, istoria şi-a dobândit individualitatea graţie procesului de
instituţionalizare. În 25 octombrie 1764 prin eforturile lui J. C. Gatterer
s-a deschis Academia istorică din Göttingen (Academia Historica
Göttingensis) cu scopul de a produce lucrări istorice, de a realiza
traduceri în germană ale istoricilor antici greci şi romani, de a cultiva
diplomatica şi alte ştiinţe auxiliare. Programul Academiei a avut în
vedere şi publicarea unei ediţii critice a istoricilor germani medievali,
editarea unei reviste. Întruniţi o dată pe săptămână în casa lui

74
Gatterer, istorici, filologi şi specialişti în ştiinţele naturale îşi citeau
studiile şi dezbăteau probleme istorice. De altfel, secolul al XVIII-lea a
fost secolul academiilor, care au jucat un rol important mai ales în
oraşele lipsite de universităţi, unde au găsit un cadru de manifestare
ne istoricii: oficialii publici şi membri ai ordinelor religioase. Pe lângă
Academii s-au înfiinţat şi Societăţi istorice au căror membri au cultivat
trecutul local, au servit scopuri practice precum salvarea rămăşiţelor
documentare, a tradiţiei legale a statului.
Un rol important în a conferi autonomie istoriei, în a o emancipa
de sub tutela celorlalte ştiinţe l-a avut Johann Cristoph Gatterer
(1727- 1799). A făcut studii de teologie şi drept la Halle unde a fost
contrariat de faptul că istoria a fost o anexă a dreptului ca istorie a
puterii, a Imperiului. Familiarizat cu opera lui Voltaire a încercat să
cultive mai mult istorie culturală decât istorie politică. Potrivit
concepţiei sale scopul istoriei este de a surprinde evoluţia
fenomenelor, devenirea lor. În Istoria lumii (1792) a început
naraţiunea cu Adam, a dat crezare unor fabule ale retorilor romani şi
greci (însă totuşi celor mai greu de crezut le-a aplicat o critică
raţională), a rămas europocentrist. S-a remarcat prin metodele sale
pedagogice, prin modul în care şi-a pregătit studenţii în ştiinţele
auxiliare.
Colegul mai tânăr al lui Gatterer la Göttingen a fost August
Ludwig Schlözer (1735- 1809). Născut în familia unui pastor sărac a
studiat teologie, filologie, orientalistică şi medicină. A stat zece ani în
Rusia studiind limba şi istoria acesteia iar pentru editarea Cronicii lui
Nestor a fost înnobilat. Autor prolific, s-a interesat de spaţii diverse ca
Rusia şi Africa de Nord şi de popoare precum osmanii şi mongolii. A
conceput istoria ca parte a ştiinţei statului care se adresează
deci oamenilor politici şi funcţionarilor din administraţie, care
trebuie să înveţe prin exemplele preluate din trecut. A scris şi el
Istoria lumii care, în opinia lui, trebuia să cuprindă toate perioadele şi

75
teritoriile cunoscute, toate evenimentele importante. A considerat că
adevărata istorie a omenirii este aceea care învaţă prin exemple
despre originile omului, progresul, dezvoltarea şi declinul acesteia,
care aduce dovezi în domeniul psihologiei, ştiinţei politice, a celei
naturale şi altor discipline. Ea nu trebuie să fie o listă de nume şi figuri
ci să devină filosofie, istoricul făcând mereu conexiunea între efecte şi
cauze. Studiul istoriei lumii înseamnă, scria el, însemană să gândeşti în
termenii conexiunilor, a relaţiilor dintre cele mai importante schimbări
ale pământului şi rasei umane.

Modulul X
Istoriografia romantică
Cuvinte cheie: naţiune, libertate, revoluţie, progres, sentiment,
medieval, reînvierea trecutului, providenţă, spiritul poporului

Obiective: După prezentarea contextului politic şi caracterizarea


generală a curentului prin intermediul principalilor teoreticieni ai lui,
cursul continuă cu particularizarea scrisului istoriografic în cele trei
spaţii enunţate. În Franţa s-a surprins interesul pentru sintezele de
istorie naţională dar mai ales pentru revoluţia franceză manifestat la
început în paralel cu scrierile avocaţilor tradiţiei şi continuităţii, catolici,
conservatori ce descriu istoria în tablouri dramatice. În Germania s-a
urmărit preocuparea istoricilor liberali pentru istoria naţională şi pentru
guvernarea constituţională, a aşa-numitei „şcoli prusace” pentru
unitatea germană şi interesul pentru metodologia istoriei. În Anglia ne-
a interesat imitarea modelelor germane, o istorie care să educe şi să
delecteze, accesibilă tinerelor doamne (Thomas Macaulay).
Mişcare intelectulă general europeană, romantismul poate fi
definit ca o reacţie împotriva gândirii anistorice, ca un protest al
sentimentului şi imaginaţiei împotriva intelectualismului, a simţirii
împotriva formei, a individualismului împotriva tiraniei sistemului.
Afirmarea romantismului în spaţiul european se leagă de experienţele
politice diverse: în Germania raţionalismul istoric a fost respins de pe
poziţiile particularităţilor pe care le prezenta Germania în ansamblul
civilizaţiei europene; în Franţa romantismul porneşte de la ceea ce a

76
reprezentat epoca Restauraţiei din perioada postnapoleoniană cân
spiritele intelectuale s-au înfruntat pe tema moştenirii revoluţiei
franceze. În sud-estul Europei romatismul a venit în continuarea
iluminismului.
Unul din ideologii care au anunţat noua mişcare a fost Johann
Gottfried Herder (1744- 1803), filosof, filolog, literat, antropolog,
folclorist, poet. Elev al lui Kant, a preluat de la profesorul său ideea
potrivit căreia funcţia istoricului este de descoperi unitatea între
numărul mare de fapte diverse, de a descoperi principiul
dezvoltării continue. A combinat principiul kantian al forţelor
benefice cu individualismul lui Rousseau şi a aplicat gândirea genetică
tuturor formelor de expresie a culturii umane: poezie şi artă, limbaj şi
religie. A pus istoria în relaţie cu evoluţia organică a naturii, a conceput
toate vietăţile de pe pământ ca un tot care progresează continuu într-o
înlănţuire organică. Raţiunea umană, sumă a experienţei rasei, are o
evoluţie similară deci istoria este, potrivit definiţiei sale, „întregul lanţ
al educaţiei noastre”. A dezvoltat ideea celor trei stadii în dezvoltarea
omenirii: poetic, când memoria omenirii s-a păstrat în cântece şi
poeme epice, al prozei, ce ilustrează tinereţea omenirii, şi a maturităţii
sau a gândirii filosofice. A pledat pentru originalitate împotriva
imitaţiei. În opinia sa literatura şi arta, limba şi cultura naţională se
dezvoltă într-un proces natural iar viaţa intelectuală şi emoţională a
fiecărui popor trebuie corelată cu particularităţile temperamentului
fizic şi ale mediului înconjurător.

10.1. Istoriografia romantică în Franţa


Romantismul francez a stat sub semnul revoluţiei din 1789
concepută ca o realitate vitală, ca o experienţă emoţională. În perioada
napoleoniană s-a scris puţină istorie şi aceasta din perspectivă
anticlericală şi anti Bourbon, exprimând dorinţa lui Napoleon ca istoricii
să insiste asupra slăbiciunilor bisericii şi a vechii monarhii franceze. În

77
anii de după căderea lui a crescut interesul pentru literatură şi istorie,
domenii care devin tot mai apropiate, scriindu-se literatură istorică şi
istorie cu vădite influenţe literare. Literatura şi istoria au încercat să
explice, să justifice şi să înţeleagă prezentul. Scriitorii, poeţii, precum
Victor Hugo sau Lamartine sunt interesaţi de istorie iar scriitura lui
Michelet are atributele nuvelisticii. După o primă etapă marcată de o
largă difuzare a istoriilor romanţate a urmat cea a adunării de
documente şi a interpretării istorice. Stimulativă în acest sens a fost
activitatea lui Guizot şi fondarea, în 1821, a celebrei École de Chartes
cu scopul de a pregăti paleografi, bibliografi şi bibliotecari. Istoricii au
fost majoritatea deopotrivă oameni politici şi profesori, simpatiile
politice reflectându-se asupra scrisului lor istoric.
Augustin Thierry (1795- 1856), absolvent al Şcolii Normale,
liberal şi idealist, a început să fie interesat de istorie după lectura
Martirilor lui Chateaubriand şi după evenimentele revoluţiei din iulie la
care a participat. Lucrarea prin care s-a consacrat, Histoire de la
conquête de l’Angleterre par les Normands (Istoria cuceririi Angliei de
către normanzi, 1825) a avut un succes instantaneu. A stârnit prin ea
interesul pentru istoria timpurie a englezilor. Opera trădează
influenţele pe care autorul le-a resimţit dinspre Walter Scott, pentru
care a avut o admiraţie mărturisită, prin aceea că a scris cu verva şi
vivacitatea unui novelist şi dinspre Saint Simon, prin pasiunea pentru
justiţie socială. A văzut istoria ca o dramă în care se consumă
pasiuni şi a identificat procesul istoric cu lupta dintre cel slab
şi cel puternic. În Dix ans d’études historiques (Zece ani de studii
istorice, 1834) a relatat experienţele sale intecelctuale dintre anii
1817- 1827.
Edgar Quinet (1803- 1875), liberal- democrat, un talentat
lingvist, a fost un scriitor prolific şi un profesor preocupat să educe
tineretul francez în ideea libertăţii. Şi-a manifestat criticile la adresa
bisericii în Ultramontanism (1844), lucrare în care acuza catolicismul că

78
a compromis creştinismul, şi în Creştinismul şi revoluţia franceză
(1845) în care a demonstrat incompatibilitatea catolicismului cu ideile
moderne, regretând eşecul Reformei în Franţa. Şi-a scris cea mai
ambiţioasă în exil. La Révolution (Revoluţia, 1865) este o analiză
filosofică a cauzelor care au dus la eşecul revoluţiei de la 1789. A
admirat mişcarea revoluţionară în sine pentru că a deschis drumul
emancipării umane însă acuza violenţa care a contribuit la instalarea
unui nou absolutism, al lui Napoleon.
François Auguste Marie Mignet (1796- 1884) s-a născut la
Aix en Provence, în familia unui fierar, un ardent sans-culotte de la
care a luat dragostea pentru libertate şi democraţie. Înscris la
Facultatea de drept din Aix s-a împrietenit cu Thiers împreună cu care
a plecat la Paris, intrând ambii în publicistică. Agitaţia creată de
Restauraţie i-a îndreptat interesul spre istorie şi politică. La numai 25
de ani a scris o carte despre guvernarea lui Saint Louis, care i-a adus
recunoaşterea din partea Academiei de Inscripţii, ceea ce l-a
determinat să plece la Paris (1821). În 1824 i-a apărut lucrarea Histoire
de la Révolution française depuis 1789 jusqu’en 1814 (Istoria revoluţiei
franceze din 1789 până în 1814) ce s-a bucurat de un deosebit succes,
i-a adus o bună reputaţie astfel încât în 1836 a fost primit în Academia
franceză iar câţiva ani mai târziu a fost numit secretar al instituţiei,
funcţie pe care a ocupat-o timp de 35 de ani. Lucrarea este
remarcabilă prin logica ei, prin relaţia pe care o stabileşte între cauză
şi efect, prin evidenţierea conexiunilor logice dintre evenimente.
Revoluţia nu a fost pentru el un subiect controversat ci un eveniment
istoric de evaluat la rece.
S-a remarcat pentru cariera sa politică Louis Adolphe Thiers
(1797- 1877), politician, orator şi istoric. Simpatizant al revoluţiei
franceze şi campion al liberalismului în anii 1830 s-a apropiat de Louis
Philippe, în 1840- 1850 a fost bonapartist, un apărător al autocraţiei
militare pentru ca în 1870 să devină preşedinte al republicii. A scris

79
Istoria revoluţiei franceze în 10 volume, care au apărut între 1823-
1827. A tratat revoluţia ca un tot. În anii retragerii din viaţa politică a
scris Istoria consulatului şi a Imperiului în 20 de volume apărute între
1845- 1862. A cules surse diverse: acte ale Ministerului de Externe,
interviuri luate participanţilor, memorii ale protagoniştilor, documente
de familie aparţinătoare acestora, corespondenţa lui Napoleon cu
generali şi alte persoane oficiale (numai la Paris erau cca. 40.000 de
scrisori şi ordine semnate de Napoleon păstrate printre hârtiile sale
personale până în 1841 când au fost duse la Louvre). A vizitat
câmpurile de bătălie de la Marengo, Ulm, Austerliz, Jena şi Wagram.
Efortul de documentare trebuie pus în relaţie cu dorinţa mărturisită în
prefaţa la cel de-al XII-lea volum, de a căuta şi a rosti adevărul.
Afirma că se fereşte să cadă în eroare, că nimic nu poate fi mai
condamnabil decât a distorsiona evenimentele istorice din
pasiune sau de a le falsifica prin indolenţă. A privit cu simpatie
perioada napoleoniană, l-a portretizat pe Napoleon (pe cel din 1802, un
înţelept, şi nu pe cel din 1812, considerat un nebun) ca pe o forţă a
ordinii care a stabilizat cuceririle, împlinirile revoluţiei franceze.
Un rol esenţial în definirea romantismului istoriografic francez l-a
avut Jules Michelet (1798- 1874). Fiu al unui tipograf sărac a ajuns
poet, istoric, romancier. A fost director al Departamentului de istorie de
la Arhivele Naţionale, a predat la Şcoala Normală, l-a înlocuit la catedră
la Sorbona pe Guizot între anii 1834- 1836, a ocupat catedra de istorie
la Collège de France (1837- 1851). Cu Précis d’histoire moderne (1829)
a contribuit la conturarea gândirii istorice franceze. Concepută sub
forma unui manual pentru elevii de la Saint Barbe lucrarea s-a
remarcat prin ideile originale şi noile interpretări. A dezvoltat ideea
echilibrului european nu ca teorie politică ci ca rezultat natural
al evoluţiei sociale manifestate prin dislocarea sistemului
feudal de monarhiile absolutiste. Câţiva ani mai târziu publica
Introduction à l’histoire universelle (Introducere în istoria universală,

80
1831) în care a definit istoria ca o luptă spirituală, ca un conflict între
spirit şi carne, ca un război între necesitate şi libertate. A văzut în
francezi „apostoli ai libertăţii”, poporul legislator al lumii moderne. De
acum înainte istoricul a fost interesat să surprindă spiritul şi măreţia
poporului francez. A dorit să surprindă viaţa intimă a poporului, să
definească psihologia naţională şi pentru aceasta a recurs la o sferă
largă de documente între care a inclus baladele, tablourile, monedele,
proverberel, arhitectura şi vitraliile. Datoria istoricului era, în
opinia lui, să surprindă înţelesul acestor urme, să aibă
abilitatea de a reconstitui umanitatea aşa cum ea a trăit. A
definit arhivele drept „catacombe ale manuscriselor”, „necropole ale
monumentelor naţionale” iar documentele, scria el, „nu sunt hârtii ci
vieţi ale oamenilor, ale provinciilor şi ale naţiunilor”.
În dorinţa de a realiza o istorie totală s-a interesat şi de condiţiile
fizice ale civilizaţiei: climat, geografie, alimentaţie care determină, la
rândul lor, felul de viaţă al oamenilor. Primul volum din Istoria Franţei
(17 volume în total) a apărut în 1833 iar între 1846- 1853 a publicat
Istoria revoluţiei franceze. Lecţia pe care a dorit să o dea în ultimele
volume al Istoriei Franţei a fost că ceea ce viaţa şi agentul său poporul
creează elitele puternice şi calculate corup, deci centrul istoriei Franţei
trebuie să fie poporul. Considera că istoricul trebuie să reînvie
trecutul şi, pentru aceasta, să-l retrăiască emoţional. Referindu-
se la personalităţile revoluţiei afirmă că le-a deshumat pentru a le face
să retrăiască a doua oară. Reconstituind primele perioade ale revoluţiei
a scris o istorie din punctul de vedere al poporului, din perspectiva a
ceea ce acesta a gândit. A preluat informaţii şi din ceea ce a numit
„tradiţie orală”, identică, în opinia sa, cu „tradiţia naţională”.
Gândirea sa istorică a fost influenţată de Vico şi de romantismul
german şi deci a meditat la o istorie ce izvorăşte din credinţa
inconştientă a poporului, expresie a unei forţe interne,
Volksgeist. A propus o viziune colectivă asupra istoriei ceea ce l-a dus

81
înspre istoria tuturor manifestărilor umane. A insistat asupra extremei
subiectivităţi a istoriei şi a universalităţii ei. „Din ce este făcută istoria
dacă nu din mine?”; „din ce ar fi istoria refăcută şi respusă dacă nu din
mine?” se întreba la un moment dat. Se apropie de Vico prin teoria
morţii şi renaşterii culturilor, prin ideea potrivit căreia omenirea se
creează pe sine şi prin actul de creaţie se cunoaşte. Interesul său
pentru popor este ilustrat şi de una din prelegerile la Collège de France
intitulată Poporul îşi face legendele în care s-a referit la legendele
populare despre sfinţi, importante pentru a aduce la lumină „gândul,
dorinţa, obiceiul popular cuprinse în ele”. Mărturisea că „Guizot
analizează, Thierry povesteşte, eu reînviu”. A dorit să reînvie trecutul
în tablouri viu colorate şi detaliate.

10. 2. Istoriografia germană: de la romatism la istoria critică


Istoriografia germană a secolului al XIX-lea a jucat rolul unei
paradigme, s-a constituit acum un „model german”. Istoria s-a
încadrat în curentul general al dezvoltării ştiinţei şi culturii, a fost un
aspect al noii orientări culturale legate de modernizarea societăţii,
modernizare tradusă prin raţionalizare şi profesionalizare. Istoria a
început să joace rol de ghid, de îndrumătoare, desprinzându-se
de teologie şi filosofie. S-au cultivat teme legate de ideea naţională,
de aspiraţiile politice ale vremii, precum: eliberarea ţăranilor,
autodeterminarea oraşelor, reforma armatei, reforma educaţiei.
Istoricii primei jumătăţi a secolului au fost preocupaţi de stat şi politică,
de individual şi nu de mulţimi.
Specializarea cercetării istorice şi a studiului istoriei s-a tradus
prin înfiinţarea seminarului ca modalitate de formare a viitorilor istorici
şi prin apariţia revistelor de specialitate ca instrumente de comunicare.
În cadrul seminariilor a dominat studiul medievisticii, criticismul istoric
a fost exersat pe cronicile şi izvoarele medievale. Istoria medievală a
fost cultivată în contextul istoriei imperiale, a „problemei germane”

82
care era unitatea naţională. Unităţii medievale a Imperiului i s-au dat
accente naţionale. Istoricii „naţionali” au căutat în secolele de început
ale Evului Mediu repere pentru identitatea naţională. Istoricii s-au pus
în serviciul patriei şi astfel, de exemplu, s-a născut Monumenta
Germaniae Historica, proiect văzut ca o sarcină patriotic- istorică,
dovadă moto-ul ”Sanctus amor patriae dat animum”.
Din istoria modernă tema principală cultivată a fost Reforma,
văzută ca un produs al spiritualităţii germane, un model pentru modul
în care principii au protejat această spiritualitate. Reforma a fost
văzută ca o problemă naţională, s-a accentuat asupra faptului că
traducerea Bibliei de către Luther a dus la crearea lumbii naţionale. O
altă temă de istorie modernă, propusă de Ranke, a fost sistemul statal
european. În afara universităţilor, mai ales în mediile arhivistice, s-a
cultivat Landesgeschichte, ceea ce a însemnat analiza unei zone din
punct de vedere cultural, economic şi istoric. Direcţia, cultivată din
primul sfert al veacului al XIX-lea, a fost inovativă din punct de vedere
metodologic, a dus la crearea de hărţi, planuri ale terenurilor, la
exploatarea unor noi surse cum ar fi socoteli, liste de taxe, de
impozite, statistici vamale privind migrarea populaţiei, statistici
demografice, s-au studiat rutele comerciale şi pieţele, istoria
construcţiei oraşelor şi a altor aşezări, istoria graniţelor.
Personalitatea care a dominat prin scrisul său istoriografia
germană a acestui secol a fost Leopold von Ranke (1795- 1886), cel
căruia îi aparţine expresia des citată „istoria aşa cum a fost”. Ranke a
însumat acumulările metodologice din filologie, istoria dreptului, istoria
erudită şi istoria narativă tradiţională şi a inovat prin rolul central pe
care l-a atribuit seminarului în educarea tinerilor istorici; seminarul a
devenit odată cu el locul în care s-a învăţat şi s-a aplicat metodologia
cercetării istorice. Prin aportul său metodologic a fost considerat
pionierul istoriei critice. A asociat cercetării şi un al doilea nivel de
investigaţie, metafizic, considerând că Dumnezeu cu planul şi voinţa sa

83
stă în spatele tuturor fenomenelor trecutului. Influenţat de Kant şi de
von Humboldt aprecia că ideile fac legătura dintre lumea reală şi cea
metafizică, că sunt forţe eterne, chei ale cunoaşterii. Dacă Herder a
exaltat poporul, văzut ca o unitate culturală, mai presus de stat care
este un produs al coerciţiei, Ranke a văzut cum puterea diplomaţiei a
remodelat Europa. Pentru Ranke statele erau entităţi spirituale iar
scopul lor era acela de a civiliza omenirea şi de aceea trebuie să stea
în centrul preocupării istoricilor. Fiecare stat reprezintă o configuraţie
unică a legilor, politicii, obiceiurilor dar dincolo de toate acestea, sunt
manifestări diferite ale voinţei divine. În cartea care l-a propulsat în
lumea istoricilor a fost Istoriile popoarelor romanice şi germanice
(1824) a dorit să demonstreze că statele moderne europene s-au
născut din fuziunea dintre popoarele germanice şi romanice. Istoria lui
Ranke a fost centrată pe stat şi reconstituită pe documentele de
arhivă; a fost în esenţă o istorie politică cuprinzând războaie,
diplomaţie, fapte ale oamenilor de stat. Spre sfârşitul vieţii, în jurul
vârstei de 80 de ani, s-a preocupat şi de istoria universală dorind să
releve comunitatea puterilor europene sub Dumnezeu.
Un istoric pasionat deopotrivă de politică şi de documentul istoric
a fost Theodor Mommsen, autorul Istoriei romane. Interesul pentru
antichitate a fost considerat fructuos pentru cunoaşterea problemelor
actuale ale societăţii. Dacă Niebuhr şi-a îndreptat atenţia asupra
structurii sociale din vechea Romă, pentru liberali statul roman era o
republică mereu actuală. Istoricii au încercat să răspundă la întrebări
legate de constituţii studiind perioada de la Caesar la Augustus.
Lucrarea reflectă un Mommsen care credea în fapte, în cercetare dar şi
un cetăţean pasionat de politică. Pentru câţiva ani l-a susţinut pe
Bismarck în acţiunea de unificare a Germaniei dar nemulţumit de
birocraţia acestei „Realpolitik” s-a îndreptat spre liberali. Mommsen a
proiectat asupra trecutului imaginea prezentului. A arătat în
carte cum un stat înfloritor are nevoie de echilibru între putere şi lege,

84
între unitate şi libertate: când aroganţa patriciană şi pofta plebeiană de
îmbogăţire au distrus această balanţă, Roma a pierit. A găsit în Caesar
ultimul om de stat capabil să restabilească temporar această balanţă;
după el s-a instaurat Imperiul bazat doar pe putere. A lansat un proiect
de sporire a surselor istoriei culturale încurajând studiile de
numismatică, filologie clasică. S-a interesat de epigrafia latină
alcătuind Corpus Inscriptionum Latinarum.
Între reprezentanţii şcolii prusace de istorie s-a remarcat Johann
Gustav Droysen (1808- 1884), intelectual convins că viitorul
Germaniei este legat de Prusia. A urmat cursuri de filosofie şi filologie a
Universitatea din Berlin şi a ţinut prelegeri de istorie modernă şi
metodologia istoriei la Universitatea din Jena. Şi-a bazat lucrarea
intitulată Istoria politicii prusace pe documente de arhivă. Ideea
principală a concepţiei sale istorice este cea potrivit căreia
ştiinţa istoriei este rezultatul percepţiei empirice, al
experienţiei şi investigaţiei. Istoria cuprinde stagiile succesive ale
mişcării în lumea morală, „cunoaşterea istoriei este istoria însăşi”,
afirma el, istoria îşi are adevărul în forţele morale.
Heinrich von Sybel (1817- 1895) a fost cel mai renumit dintre
studenţii lui Ranke (a frecventat timp de doi ani seminarul acestuia).
Unii istoriografi consideră că locul naşterii sale, Düsseldorf, în zona
renană, şi-a pus amprenta asupra sa fiind un liberal în politică, francez
în gândire şi burghez în modul de viaţă. Prin Istoria primei cruciade
(1841) a dat unul din cele mai critice produse ale seminarului lui
Ranke. A văzut şi el în istorie un instrument al politicii. Pentru
Istoria perioadei revoluţionare (5 volume, 1853- 1879) a folosit
material de arhivă. A considerat că marea importanţă a revoluţiei
franceze constă în efectele sale asupra restului Europei şi deci ceea ce
contează nu este discursul girondinilor în convenţie ci modul în care
evenimentele din Paris au influenţat împărţirea Poloniei, extinderea
Rusiei, dizolvarea Sfântului Imperiu roman. A diminuat importanţa

85
revoluţiei franceze dorind să demonstreze liberalilor germani că
revoluţia franceză a fost o afacere dezastruoasă şi, prin urmare,
trebuie înlăturată orice tendinţă de imitare a ei. Şi în Întemeierea
Imperiului german de Wilhelm I (7 volume, 5 au apărut în 1889,
celelalte două în 1894) a folosit material de arhivă dar a scris-o, după
mărturia din prefaţă, din perspectivă prusacă şi naţional-liberală. A
adus o contribuţie majoră la dezvoltarea istoriografiei germane prin
înfiinţarea „Historische Zeitschrift” (Revista istorică), pe care a dorit-o
un periodic naţional al istoricilor germani cu impact asupra vieţii,
opiniei publice şi educaţiei.
În spaţiul german istoria critică a avut ca fundament
teoretic concepţia lui Leopold von Ranke potrivit căreia istoricul nu
trebuie să judece, nici să instruiască contemporanii ci să redea
cee ce s-a petrecut. Nu există interdependenţe între subiectul
cunoscător şi fapte, istoria este un ansamblu de res gestae accesibil
cunoaşterii. Istoricul înregistrează pasiv faptele istorice aşa cum
oglinda reflectă imaginea unui obiect, trebuie să adune un număr
cât mai mare de fapte pe baza documentelor sigure în funcţie de care
se organizează naraţiunea.

10.3. Istoriografia romantică engleză


La început de secol XIX istoriografia era considerată încă o
ramură a literelor, ocupaţie a diletanţilor practicată de gentlemani în
timpul lor liber sau câteodată de distinşi oameni de stat. La Oxford şi
Cambridge au ajuns ecourile iniţiativelor istoricilor germani de a
reconstitui viaţa antică în contextul ei; în acelaşi timp limba a început
să fie înţeleasă ca expresie a spiritului naţiunii, martor al forţelor
interne ale naţiunii şi deci s-au apreciat limbile vernaculare. Între 1810-
1820 romanele lui Walter Scott au stârnit curiozitatea pentru Evul
mediu. Primul istoric care a studiat Evul Mediu a fost Henry Hallam în
lucrarea Consideraţii asupra statelor Europei în timpul Evului Mediu

86
(1818) în care nu s-a interesat doar de regi şi bătălii ci şi de instituţii,
limbă, literatură şi biserică; a avut meritul de a deschide drumul altor
studii medievale.
Perioada de calm politic de după 1815, optimismul acelor ani a
fost exprimat istoriografic de Thomas B. Macaulay, cu studii de
drept, membru al Parlamentului şi al Consiliului Suprem al Indiei, autor
al unei istorii a Angliei Istoria Angliei de la ascensiunea lui James al II
lea. Cartea a avut un deosebit succes deoarece a răspuns prin ea
exigenţelor societăţii engleze potrivit cărora istoria trebuie să educe.
Succesul s-a datorat şi stilului abordat, prin care a dorit să atragă şi
publicul feminin. Mărturisea că şi-a dorit să scrie o istorie care să
înlocuiască pentru câteva zile romanele de pe măsuţele tinerelor
doamne. A reuşit şi nu surprinde că s-a vândut în sute de mii de
exemplare şi a fost tradusă în 11 limbi. Şi-a propus să demonstreze că
Anglia mijlocului de secol XIX era rezultatul unor veacuri de evoluţie,
că în Anglia schimbarea nu a pus sub semnul întrebării continuitatea şi,
prin urmare, nici nu o va face. Magna Charta reprezintă începutul
drumului spre libertate al Angliei.
Thomas Carlyle, un scoţian de origine nobilă, s-a străduit să-i
urmeze pe Walter Scott şi Macaulay în dorinţa de a reconstitui viaţa în
întregimea ei, însă s-a distanţat de ei prin interpretare. A propus o
interpretare metafizică a cursului vieţii umane. A considerat că două
forţe novatoare au erupt în istorie din timp în timp, poporul şi eroii şi
astfel a respins ideea reformelor engleze graduale menite să prevină
izbucnirile revoluţionare. Istoria trebuia să arate, în opinia lui, viaţa
sufletească şi spiritualitatea poporului şi deci să se îndepărteze de
povestirile despre regi, senat şi anticamerele regale. Opera care l-a
consacrat a fost Revoluţia franceză (1837). A apreciat că revoluţia
franceză nu a fost o luptă pentru angajamente constituţionale ci un act
de justiţie, dorit de divinitate, în favoarea poporului sărac.

87
Modulul XI
O mutaţie ideologică- H. Taine şi naturalismul istoriografic sau ambiţia
istoricilor de a se plasa între oamenii de ştiinţă (Ernst Renan şi Fustel
de Coulanges)

Cuvinte cheie: explicaţie raţională, scientism, civilizaţie, literatură

Obiective: Cursul urmăreşte raportul stabilit de Taine între istorie şi


ştiinţele naturii prin limbajul folosit, prin figuri de stil şi metafore
preluate din chimie, fizică, mecanică, prin periodizarea istoriei şi prin
explicaţia istorică pe care o dă. În esenţă am urmărit să surprindem
dacă, în ce măsură cei trei pot fi consideraţi şefi de şcoală prin
subiectele propuse, metodele avansate şi succesul la public pe care l-
au avut.

Succesul de public de care s-au bucurat Taine, Renan şi Fustel de


Coulanges ne duce spre întrebarea dacă au fost şefi de şcoală,
deschizători de drumuri, exploratori de noi teritorii. În mod cert, pentru
cititorii lor au fost directori de conştiinţă, inventatori de reguli şi
difuzori de teorii. Istoricilor le-au dat un sentiment de mândrie
deoarece au demonstrat că istoria este o ştiinţă; graţie lor s-a
răspândit utopia scientistă.
Hippolyte Taine (21 aprilie 1828- 5 martie 1893) elev la Şcoala
Normală, a susţinut în 1853 un doctorat în literatură la Sorbona cu o
disertaţie referitoare la fabulele lui La Fontaine. A alcătuit manifestul
unei şcoli al cărei întemeietor s-a crezut, şcoala naturalistă şi
experimentală. În Introducere la studiul istoriei experimentale (1886) a
propus aplicarea în studiul istoriei a unei metode constând în patru
operaţii succesive: 1. analiza, cercetarea şi izolarea faptelor, 2.
clasificarea faptelor, 3. definirea faptelor şi 4. studiul dependenţelor
dintre diferite definiţii. A acordat o importanţă deosebită celui de-al
treilea stadiu care trebuia să ducă la un rezumat, o frază abreviativă,
esenţă concentrată a miilor de remarci şi sute de judecăţi care
constituie prima fază a sintezei istorice. Definirea faptelor înseamnă a
ajunge la fraza exactă şi expresivă care cuprinde caracteristici

88
esenţiale; mai mult decât abstractizare înseamnă extragerea
chintesenţei, mai degrabă decât generalizare e vorba de o alchimie
verbală capabilă să redea resortul ascuns al evenimentelor. Această
descoperire a trăsăturii caracteristice, a elementului dominant şi
persistent, a facultăţii dominante, se aplică în cadrul fiecărei clase
studiate. Travaliul istoricului se identifică cu descoperirea
relaţiilor dintre definiţiile fiecărei clase studiate. A acordat o
deosebită importanţă sintezei afirmând că fiecare carte se
poate rezuma în trei pagini şi aceste trei pagini în trei rânduri.
Taine s-a apropiat de istorie dinspre literatură. A fost interesat de
faptele de civilizaţie şi, între acestea, de creaţiile spiritului şi ale
sensibilităţii; a fost un critic şi un filosof al frumosului şi în 1864 a fost
numit profesor de estetică şi istoria artei la Şcoala de Arte Frumoase
din Paris.
Naturalismul teoretizat de Taine se explică prin dorinţa de a se
integra curentelor de idei al vremii. Astfel, nu a acceptat decât cauze
naturale şi explicaţii raţionale apreciind că cunoaşterea ştiinţifică este
singura valabilă. Ca atare, a propus abolirea vechii distincţii dintre
ştiinţele morale şi ştiinţele naturii, unitatea astfel restabilită dintre
ştiinţe trebuind să permită ştiinţei unice să aducă fericire, să releve
adevărul şi să dea cheia frumosului. În Introducere la Istoria literaturii
engleze (1863) a folosit expresii din ştiinţele naturii: a comparat foile
îngălbenite ale unui manuscris cu amprentele de pe cochilia unei
fosile, un popor cu o plantă, o civilizaţie cu un corp organic. A folosit
termeni de comparaţie, expresii şi din chimie, fizică, mecanică. În
1857, de exemplu, scria că fiecare ţară e un creuzet în care sunt
aruncate substanţe distincte în proporţii diferite.
Ernst Renan (1823- 1892) a fost apropiat de Taine, ambii având
un drum politic şi spiritual paralel: au rupt cu catolicismul, cu regimul
imperial pentru a se apropia din nou de el pe măsură ce s-a liberalizat,
au avut oroare faţă de episodul comunal şi simpatie faţă de

89
protestantismul liberal, chiar radical. Un filolog care preda ebraica şi
colecţiona inscripţii feniciene a scris Viaţa lui Isus (vândută în 100.000
de exemplare în primul an de la apariţie). În prefaţa la lucrarea sa, din
1867, metoda pe care a propus-o este, în fapt, negarea oricărei
metode, mai ales a istorice sau critice; metoda sa este critica
dubitativă şi intuitiv literară. A fost criticat de reprezentanţii
istoriografiei catolice (puternic reprezentată în Franţa) pentru
predilecţia sa pentru epocile semi cunoscute prin documente de
provenienţă îndoielnică, care nu pot fi înţelese decât prin apelul la
psihologie şi la imaginaţia unui creier creator. A publicat în 1863 în
Revue des deux Mondes un articol consacrat raportului dintre ştiinţele
naturii şi ştiinţele istorice afirmând că există o lege a dezvoltării
progresive în ere succesive cărora le corespunde câte o ştiinţă şi
anume: 1. era atomului, căreia îi corespunde mecanica, 2. era
moleculară căreia îi corespunde chimia, 3. era solară căreia îi
corespunde geologia, 4. era planetară căreia îi corespund botanica şi
zoologia, 5. era vieţii terestre căreia îi corespund filologia şi mitologia
comparată şi, în fine 6. era istorică căreia îi corespunde istoria, ultima
şi cea mai înaltă dintre ştiinţe.
Numa Denis Fustel de Coulanges (1830- 1889), a frecventat
şi el Şcoala Normală Superioară şi a susţinut două doctorate, unul
despre cultul Vestei în instituţiile publice şi private şi in altul Polybios
sau Grecia cucerită de romani (1858). Între anii 1860- 1870 a predat
istorie la Facultatea de Litere din Strasbourg. Lucrarea sa Cetatea
antică (1864) a fost considerată o capodoperă a limbii franceze. Şi-a
exprimat opiniile despre scrisul istoric francez în studiul „Despre
maniera de a scrie istorie în Franţa şi Germania în ultimii 50 de ani”
publicat în Revue des Deux Mondes. Opina că în timp ce istorigrafia
germană a unit Germania, cea franceză a divizat inimile
francezilor, a învăţat că trebuie să te fereşti mai degrabă de francezi
decât de străini, i-a oboşnuit pe cetăţeni să prefere partidul patriei;

90
dacă erudiţia germană a susţinut Germania în cuceririle ei, erudiţia
franceză a dezorganizat apărarea francezilor. Scopul articolului a fost
să facă din istoricul francez un patriot, nu să stabilească reguli de lucru
sau teme de cercetare.

Modulul XII
Şcoala metodică franceză sau iluziile istoriografiei critice. Istoriografia
pozitivistă franceză- o doctrină fără practicieni

Cuvinte cheie: obiectivitate, erudiţie, moderaţie, reconciliere, istoria ca


„ştiinţă pozitivă”, legitate istorică

Obiective: Cursul urmăreşte evoluţia istoriografiei franceze în ultima


treime a secolului al XIX-lea pornind de la analiza a două programe
istoriografice, cel al lui Gabriel Monod şi Gustave Fagniez şi al lui Loius
Bourdeau pentru a surprinde natura eforturilor de înnoire a istoriei, de
perfectare a metodei istorice astfel încât istoria să se apropie cât mai
mult de ştiinţe. Cursul va pune în discuţie termenii obiectivitate-
subiectivitate- imparţialitate, adevăr istoric.

Pozitivismul a fost definit în epocă de Littré, cel care a reeditat


Cursul de filosofie pozitivă al lui Auguste Comte, ca un sistem de
filosofie pozitivă, iar definiţia istoriografiei pozitiviste a fost dată de
Louis Bourdeau în manifestul polemic din 1888 Istoria şi istoricii.
Eseu critic asupra istoriei considerate ca ştiinţă pozitivă. Filosof în
primul rând şi apoi istoric, afirma că ştiinţa istorică nu poate fi
concepută în afara unei perspective filosofice deoarece omenirea
tocmai intrase într-o nouă vârstă caracterizată prin dezvoltarea
raţiunii. Obiectivul istoriei era universalitatea faptelor dirijate sau
influenţate de raţiune, pledând astfel pentru o istorie totală. Pornind de
la ideea potrivit căreia materia istoricului se elaborează, se
produce peste tot unde există oameni a propus studiul mişcării
populaţiei, a transformării gustului, dezvoltării ştiinţelor,
îmbunătăţirii moravurilor, istoriei alimentelor, veşmintelor, a
locuinţelor. Dacă toţi oamenii, toate momentele, toate activităţile

91
merită să fie studiate este pentru că istoria progresează mereu, fără
rupturi, gradual, continuu. A definit istoria drept impersonală, deoarece
eroii se pierd între ceilalţi oameni, evenimentele între faptele obişnuite
şi non evenimenţială deoarece istoricul trebuie să elimine toate faptele
de excepţie, accidentale sau tranzitorii, cum ar fi eclipsele, cometele,
foametea, războaiele, schimbările regilor, tratatele, revoluţiile,
destinele marilor oameni. Ceea ce trebuie să ştim nu sunt faptele
comune, regulate şi continui, care trec aproape neobservate ci
condiţiile de existenţă ala oamenilor; acestea sunt cauzele profunde,
eficiente. Filosofia istoriografiei pozitiviste a fost deterministă, a folosit
un limbaj matematic. Istoria ca ştiinţă trebuie să fie în măsură să
stabilească legi pe care Bourdeau le-a clasificat în trei grupe: 1. legile
de ordine, care arată similitudinea lucrurilor, 2. legile de raport, care
explică cum anume aceleaşi cauze antrenează aceleaşi efecte şi 3.
legea supremă care reglează cursul istoriei. Odată ce istoria s-a
constituit ca ştiinţă pozitivă istoricul poate deopotrivă reconstitui
trecutul şi prevedea viitorul.
Gabriel Monod (7 mai 1844- 1912), elev al Şcolii Normale
Superioare şi al École des Chartes, a audiat cursuri la Berlin şi
Göttingen, a fost director de studii la École Pratique des Hautes Études.
A enunţat în 1876 programul unei noi şcoli istoriografice pe care dorea
să o constituie în jurul nou-înfiinţatei reviste „La Revue historique”
(Revista istorică), al cărui director a fot alături de Gustave Fagniez. În
introducerea intitulată Progresul studiilor istorice în Franţa din secolul
al XVI-lea îşi enunţa intenţia de a deschide revista tuturor „autorilor
serioşi” cărora le lăsa libertatea opiniilor personale şi responsabilitatea
afirmării lor; asuma rolul de şcoală al revistei, de formare a tinerilor
prin a-i învăţa o bună metodă. A definit noua revistă prin opoziţie cu
„Revue des Questions historiques” care, în opinia lui Monod, nu a avut
în vedere cercetarea dezinteresată şi ştiinţifică ci apărarea anumitor
idei politice şi religioase. Cele două reviste au ilustrat două şcoli, cea a

92
gentilomilor regalişti şi catolici şi cea a universitarilor, republicani în
mare parte, laici, protestanţi, francmasoni sau liber- cugetători. Monod
a construit o doctrină ce cuprinde o axiomă, şi anume, că istoria este
o ştiinţă pozitivă sau cunoaştere raţională a faptelor. A conturat un
profil al istoricului, al atitudinii sale faţă de trecut. Istoricul trebuie
să-şi ia distanţa necesară pentru a nu judeca evenimentele şi
personajele decât prin ele însele; imparţialitatea este fiica
prudenţei şi deci editorii au dorit să ţină departe revista de
teoriile politice şi filosofice, au refuzat istoriografia pragmatică
şi partizană. Şi totuşi, deşi are nevoie de distanţare, istoricul nu
poate înţelege trecutul fără o oarecare simpatie, fără a se apropia de
oamenii din trecut, fără să se pună în locul lor, fără să judece faptele în
mediul în care s-au produs. Istoricul, în opinia lui Monod, trebuie să
aibă sensul solidarităţii, să abordeze trecutul cu un sentimente de
respect pentru că el simte mai bine decât oricine miile de legături care
ne apropie de strămoşii noştri, ştie că viaţa noastră e formată dintr-a
lor, virtuţile şi viciile noastre din acţiunile lor, bune şi rele, că suntem
solidari cu strămoşii. Sentimentul de respect cu care istoricul încearcă
să le pătrundă sufletele are în el ceva filial, se consideră depozitarul
tradiţiilor poporului şi ale omenirii. Istoricul trebuie să dea dovadă de
comprehensiune intelectuală şi morală; scopul cercetării sale este să
găsească cauze, să definească caracterul unor acţiuni. Imparţialitatea
ar trebui să fie, în opinia lui Monod, principala preocupare a istoricului:
să nu facă procesul monarhiei în numele feudalităţii şi nici al revoluţiei
de la 1789 în numele monarhiei ci să stabilească legăturile care
rataşează Revoluţia la Vechiul Regim, Vechiul Regim la Evul Mediu şi
Evul Mediu cu antichitatea. Monod a definit metoda „simpatiei
intuitive” apreciind că în măsura în care istoricul tratează istoria
naţională efortul său de înţelegere a secolelor trecute e facilitat de
faptul că regăseşte în trecut o parte din el însuşi. Astfel Monod a
privilegiat istoriografia naţională; de altfel, cei doi directori ai revistei

93
au anunţat că studiul istoriei Franţei este principala sarcină a
demersului lor având şi o finalitate politică, de a da ţării unitatea şi
forţa morală de care are nevoie. Totuşi, deci, în pofida declaraţiilor de
principiu, revista urma să încurajeze şi să găzduiască o istorie
pragmatică, cu scopuri politice, patriotice. Din punct de vedere
metodologic Monod a făcut mai mult referire la simpatie decât la
spiritul critic, la intuiţie mai mult decât la raţiune, la inimă decât la
inteligenţă.
Monod a închegat în acest studiu şi un tablou al istoriografiei
franceze începând cu secolul al XVI-lea, de la istoria perfectă, erudiţia
individuală şi colectivă, a evocat instituţiile creatoare de istorie.
Aprecia că istoriografia se afla încă într-o perioadă de elaborare a
materialului şi astfel a lansat un îndemn la cercetarea arhivelor, la
unitatea metodologică şi solidaritate ştiinţifică. În esenţă, a privit
istoria şi istoriografia în continuitate cu generaţiile anterioare, afirmând
că studiul trecutului Franţei este o sarcină primordială prin care istoricii
pot reda ţării unitate şi forţă morală, să redea naţiunii conştiinţa de
sine prin cunoaşterea aprofundată a istoriei. Manifestul a cuprins un
„cod de deontologie istorică” (Carbonell) bazat pe axioma „istoria este
o ştiinţă pozitivă” care se ghidează după anumite reguli.
Interesul pentru metoda istorică, pemtru stabilirea unor reguli şi
etape ale cercetării istorice s-a manifestat la sfârşit de secol XIX şi prin
apariţia lucrării lui Charles-Victor Langlois (1863- 1929) şi Charles
Seignobos (1854- 1942) Introduction aux études historiques
(Introducere la studiile istorice, 1898). Cel dintâi autor a fost medievist,
autor al unor lucrări desre Inchiziţie şi ducatul Bretaniei şi a contribuit
la alcătuirea primei serii din sinteza Histoire de France condusă de
Ernst Lavisse. Seignobos a fost un istoric modernistm autor al unor
colecţii de manuale destinate învăţământului secundar. Ambii au
predat la Sorbona. În lucrarea pe care au dorit-o un ghid, un eseu
asupra metodelor ştiinţelor istorice s-au interogat asupra caracterului

94
şi limitelor cunoaşterii istorice. Principalele întrebări la care au dorit să
dea un răspuns au fost: cum ajungem să cunoaştem din trecut ceea ce
este posibil să ştim şi ceea ce contează să ştim? Ce este un document?
Cum să tratăm documentul în relaţie cu opera istorică? Cum să
grupăm documentele pentru a construi o operă istorică? Au restrâns
noţiunea de document istoric luând în considerare numai documentul
scris, mărturiile voluntare, neglijând documentele nescrise. Pentru a
răspunde acelor întrebări au stabilit etape ale cercetării istorice. Prima
o reprezintă critica externă a documentului ce implică analiza scrisului,
a limbii, a formei şi are ca scop constatarea autenticităţii sau falsului
documentului. A doua etapă este critica internă, hermeneutica
documentului, prin care istoricul trebuie să afle ce a vrut autorul să
spună, dacă a crezut ceea ce a spus, dacă a fost îndreptăţit să creadă
ceea ce a spus. În această etapă îndeamă pentru împletirea criticii
istorice cu cea filologică pentru a se determina valoarea cuvintelor şi a
frazelor. Ar urma apoi operaţia de sinteză ce implică compararea
documentelor pentru a stabili faptul particular şi regruparea faptelor
izolate într-un cadru general. În ultima fază a cercetării istoricul poate
încerca câteva generalizări şi interpretări însă autorii recomandă mare
prudenţă. În consecinţă, apreciază că istoria trebuie să fie obiectul unei
investigaţii lente şi metodice în care să se evolueze de la particular la
general, de la detaliu la ansamblu. Istoria metodică, aşa cum a fost ea
definită de cei doi istorici, ridică şi probleme de psihologie pentru că
analizează în faza iniţială sinceritatea autorului documentului,
autenticitatea mărturiei sale, ştiind că istoria este formată din fapte
umane în spatele cărora se află un motiv, un fenomen psihologic.

Bibliografie selectivă

Philippe Ariès, Timpul istoriei, Bucureşti, 1997.

95
Blandine Barret-Kriegel, Jean Mabillon, Presses Universitaires de
France, 1988.
André Bonard, Civilizaţia greacă, Bucureşti, 1967.
Guy Bourdé, Hervé Martin, Les écoles historiques, Paris, 1977.
Hans Erich Bödeker, Georg G. Iggers ş.a. ed., Aufklärung und
Geschichte. Studien zur
deutschen Geschichtwissenschaft im 18. Jahrhundert,
Vnadenhoeck & Ruprecht, Göttingen, 1986.
Pim den Boer, History as a Profession. The Study of History in France
1818- 1914,
Princeton University Press, Princeton, New Jersey, 1998.
Karen O’Brien, Narratives of the Enlightenment. Cosmopolitan History
from Voltaire to
Gibbon, Cambridge University Press, 1997.
Ernst Breisach, Historiography. Ancient, Medieval and Modern, The
University of
Chicago Press, Chicago- London, 1983.
Charles Olivier Carbonell, Istoriografia, Bucureşti, Grafoart, 2006.
Idem, Hitoire et Historiens. Une mutation idéologique des historiens
français 1865-
1885, Privat, 1976.
Eugen Cizek, Istoria literaturii latine, Bucureşti, 1994, vol. I- II.
Idem, Istoria în Roma antică, Bucureşti, 1998.
Eric Cochrane, Historians and Historiography in the Italian
Renaissance, The University
of Chicago Press, Chicago and London, 1981.
Felix Gilbert, Machiavelli and Guicciardini. Politics and History in
Sixteenth Century
Florence, 1965.
Pierre Grimal, Tacit, Bucureşti, 2000, p. 230-278.
Idem, Literatura latină, Bucureşti, Teora, 1997.

96
Paul Hazard, Gândirea europeană în secolul al XVIII-lea, Ed. Univers,
Bucureşti, 1981.
Philip Hicks, Neoclassical History and English Culture. From Clarendon
to Hume, New
York, St.Martin’s Press, 1996.
Georg G. Iggers, The German Conception of History: the National
Tradition of
Historical Thought from Herder to the Present, Middletown, 1983.
Donald R. Kelley, Faces of History. Historical Inquiry from Herodotus to
Herder, Yale University Press, 1998.
Georges Lefebvre, La naissance de l’historiographie moderne, Paris,
1971.
Henri Irenée Marrou, Augustin şi sfârşitul culturii antice, Bucureşti,
1997
Roy Porter, Mikuláš Teich, The Renaissance in National Context,
Cambridge, 1992.
Arthur Mitzman, Michelet Historian. Rebirth an Romanticism in
Nineteenth- Century
France, Yale University Press, 1990.
Dionisie Pippidi, Proza istorică greacă, Bucureşti, 1970.
Pierre Riché, Educaţie şi cultură în Occidentul barbar. Secolele VI-VIII,
Bucureşti, 2001,
p. 220-266.

97