Conf. univ. dr.

Ioan Albu

Ştiinţele auxiliare ale istoriei

SUPORT DE CURS

1
 CUPRINS

1 INTRODUCERE ÎN ŞTIINŢELE AUXILIARE ALE ISTORIEI......8

1.1 Meşteşugul istoricului..................................................................................9

1.2 Metoda istorică..........................................................................................10

1.3 Ştiinţe auxiliare, ştiinţe speciale. Raportul ştiinţelor auxiliare cu ştiinţa

istorică. 10

1.4 Curente actuale.......................................................................................... 11

2 GEOGRAFIA ISTORICĂ.........................................................12

2.1 Domeniul................................................................................................... 12

2.2 Ramuri....................................................................................................... 13

2.3 Împărţirea politică......................................................................................13

2.4 Împărţirea religioasă-confesională..............................................................15

2.5 Topografia..................................................................................................15

2.6 Nume istorice, toponimie...........................................................................15

2.7 Cartografia şi hărţile istorice.......................................................................16

3 CRONOLOGIA.......................................................................20

3.1 Bazele astronomice....................................................................................20

3.2 Calendarul roman.......................................................................................22

3.3 Stilurile cronologice....................................................................................24

3.4 Erele.......................................................................................................... 25

3.5 Indiction..................................................................................................... 25

3.6 Anii de domnie sau păstorire......................................................................26

3.7 Crugul lunii / ciclul lunar / numărul de aur..................................................26

2
4 GENEALOGIA........................................................................27

4.1 Izvoare şi istoric..........................................................................................27

4.1.1 Izvoarele genealogiei..................................................................................28
4.1.2 Preocupări de genealogie...........................................................................28

4.2 Metodele de cercetare...............................................................................29

4.2.1 Ascendenţa.................................................................................................30
4.2.2 Descendenţa...............................................................................................32
4.2.3 Alte principii genealogice...........................................................................33
4.2.4 Prescurtări genealogice..............................................................................33
4.2.5 Nume genealogice......................................................................................33

5 EPIGRAFIA ŞI PALEOGRAFIA...............................................34

5.1 Scrierea şi copierea....................................................................................36

5.2 Istoricul scrisului........................................................................................36

5.2.1 Faza ideografică..........................................................................................36
5.2.2 Faza logografică..........................................................................................36
5.2.3 Faza silabică................................................................................................40
5.2.4 Faza alfabetică............................................................................................41
5.2.5 Scrierea feniciană şi evoluţia scrierilor alfabetice......................................41

5.3 Ramurile epigrafiei şi paleografiei...............................................................46

5.4 Codicologia................................................................................................46
5.4.1 Suportul scrierii şi materiale de scris..........................................................46
5.4.2 Trăsăturile externe ale scrierilor.................................................................51

5.5 Scrierea latină - tipuri de scriere şi evoluţie.................................................51

5.5.1 Aetas antiqua - scrierea latină în antichitate..............................................51
5.5.2 Aetas mediae latinitatis - scrierea latină în evul mediu..............................51
5.5.3 Aetas infimae latinitatis - scrierile moderne..............................................52

6 ŞTIINŢA IZVOARELOR. BIBLIOLOGIA..................................52

6.1 Ştiinţa izvoarelor........................................................................................52

7 DIPLOMATICA.......................................................................52

7.1 Istoria diplomaticii.....................................................................................55

7.1.1 Perioada diplomaticii generale...................................................................59

7.2 Conceptele de document şi act...................................................................69

3
 7.2.1 Documentul probatoriu şi documentul dispozitiv......................................71

7.3 Documentele papale – tipologie:................................................................72

7.3.1 Privilegiul....................................................................................................72
7.3.2 Litterae (scrisorile)......................................................................................73
7.3.3 Bulele..........................................................................................................82

7.4 Validarea.................................................................................................... 83

7.5 Diplomă şi mandat.....................................................................................84

7.6 Formularul diplomatic................................................................................85

7.6.1 Protocolul...................................................................................................86
7.6.2 Textul (contextul)........................................................................................87
7.6.3 Eschatocolul sau protocolul final................................................................89

7.7 Cancelaria şi forma de cancelarie................................................................90

7.8 Formele de transmitere a documentelor şi actelor......................................91

7.9 Falsurile..................................................................................................... 93

7.10 Actele........................................................................................................ 94
7.10.1 Geneza unui dosar de acte.........................................................................94

8 HERALDICA...........................................................................94

8.1 Preocupări de heraldică..............................................................................95

8.2 Simbolistica heraldică.................................................................................96

8.3 Elemente de heraldică................................................................................97

8.4 Terminologia heraldică - glosar...................................................................99

8.5 Fig. 1 Partiţiunile scutului:........................................................................101

8.5.1 Fig. 2 – scartelarea scutului......................................................................102

9 NUMISMATICA...................................................................103

9.1 Istoricul disciplinei....................................................................................103

9.2 Apariţia şi evoluţia monedei.....................................................................103

9.3 Numismatica descriptivă...........................................................................104

4
9.4 Monetăriile. Dreptul monetar şi circulaţia monedei..................................106

9.5 Corpusurile monetare...............................................................................106

Tematica cursului

1. Introducere în ştiinţele auxiliare ale istoriei.

a. Ştiinţe auxiliare, ştiinţe speciale.
b. Raportul ştiinţelor auxiliare cu ştiinţa istorică.
2. Geografia istorică.
a. Concepte şi sarcini ale disciplinei
b. Domeniile geografiei istoriece
c. cartografia
3. Cronologia.
a. Bazele astronomice ale cronologiei.
b. Calendarul roman. Reforme calendaristice.
c. Stiluri, ere si perioade cronologice.
d. Crugul soarelui, crugul lunar, numărul de aur
e. Datarea documentelor.
4. Genealogia.
a. Surse şi izvoare genealogice. Istoricul cercetărilor.
b. Principiile genealogiei (ascendenţa, descendenţa,
conscendenţa).
c. Reprezentarea grafică în genealogie (arbore şi tabel
genealogic). Prescurtări genealogice
d. Onomastica.
5. Epigrafia şi paleografia
a. Istoricul scrisului.
b. Ramurile epigrafiei şi paleografiei (antică – greacă latină,
medievală – latină, slavonă şi modernă timpurie – română,
germană, maghiară, iudaică)
c. Tipuri de scriere epigrafică, evoluţia scrierilor epigrafice
d. Tipuri de scriere paleografică şi evoluţia lor.
5
6. Bibliologia
a. Sarcini şi ramuri ale disciplinei
b. Istoria tiparului
c. Biblioteconomia
i. Clasificarea zecimală universală a publicaţiilor
ii. Bibliografia
7. Codicologia
a. Elaborarea codicelor. Scrierea de carte
b. Inventare şi cataloage de codice
c. Tipuri de manuscrise
8. Diplomatica. Diplomatica medievală
a. Conceptele de document şi act
b. Documentul probatoriu şi documentul dispozitiv
c. Validarea
d. Diplomă şi mandat
e. Formularul diplomatic
f. Cancelaria şi forma de cancelarie. Practicile de cancelarie
g. Falsurile documentare
h. Actele. Geneza unui dosar de acte
9. Heraldica
a. Preocupări de heraldică
b. Elementele heraldicii: scut, mobile şi piese ale scutului,
smalţurile heraldice, ornamentele scutului
10. Sigilografia
a. Obiectul disciplinei
b. Categorii de sigilii şi reprezentări sigilografice
c. Modalităţi de sigilare. Falsurile sigilare
11. Metrologia
a. Obiect, problematică şi ramuri
b. Sisteme de măsurare din trecut (pentru lungime, suprafaţă,
capacitate, volum şi greutate
12. Arhivistica
a. Istoria arhivelor. Sisteme arhivistice, tipuri de arhivă.
b. Instituţii creatoare de arhivă
c. Principalele operaţiuni arhivistice.
d. Valorificarea arhivaliilor.

Bibliografie minimală:
6
Berciu-Drăghicescu, Adina. Ştiinţele auxiliare ale istoriei, Ed. Univ. Bucuresti,
1994.
v. Brand, A. Werkzeug des Historikers. Eine Einführung in die Historischen
Hilfswissenschaften. 12. Auflage (Kohlhammer), Stuttgart- Berlin- Köln,
1989.
Cernovodeanu, Dan. Ştiinţa şi arta heraldică în România, Bucureşti, Ed. St. si
Enciclopedică, 1977.
Dictionar al stiintelor speciale ale istoriei, Bucureşti, Ed. St. si Enciclopedică,
1982.
Edroiu, N. Introducere în ştiinţele auxiliare ale istoriei, Cluj-Napoca,
Tipografia Univ. „Babes-Bolyai“, 1992.
Ionascu, I. Cronologia documentelor din Moldova si Tara Românească. In
„Documente privind istoria României. Introducere, vol. I., Bucureşti,
1951, p. 389-450.
Inscriptiile medievale ale României. Oraşul Bucureşti, vol. I (1395-1800) de
Al. Elian, C. Bălan, N. Ciucă, O. Diaconescu, Bucureşti, 1965.
Introducere, p. 11-14.
Iorga, N. Generalităţi cu privire la studiile istorice. ed. a 3-a, Bucureşti, 1944.
Iorga, N. Inscripţii din bisericile României, I-II, Bucureşti, 1905-1908.
L`histoire et ses méthodes. (Encyclopédie de la Pléiade / XI.) Coord.
Raymond Queneau. Direction Ch. Samaran. Ed. Gallimard, Bruges,
1961.
Pall, Fr. Cronologia documentelor din Transilvania (sec. X-XV). In „Documente
privind istoria României. Introducere, vol. I., Bucureşti, 1951, p. 452-
481.
Sacerdoteanu, A. Sarcinile ştiinţelor auxiliare ale istoriei. In „Revista
Arhivelor“, XI, 1, 1966, p. 17-46.
Stănilă, G. Sisteme calendaristice, Bucureşti, 1980.

7
1 Introducere în ştiinţele auxiliare ale istoriei.
Istoria în sensul ei cel mai larg este totalitatea evenimentelor
trecute, deşi o definiţie mai realistă ar limita istoria la trecutul
cunoscut, la ceea ce se cunoaşte despre trecut. Istoria presupune
studiu, dar şi efort literar, de aceea, dintre toate domeniile care includ
aceste două laturi, istoria pare a fi cel mai greu de definit cu precizie,
deoarece strădania de a dezvălui faptele trecute şi de a formula o
relatare sau narare inteligibilă a acestora implică în mod necesar
utilizarea şi influenţa multor discipline auxiliare şi forme literare.
Preocuparea tuturor istoricilor serioşi a fost şi este colectarea şi
înregistrarea faptelor despre trecutul omenirii şi adesea de a
descoperi, de a dezvălui noi fapte. Istoricii ştiu că informaţia de care
dispun este incompletă, chiar parţial incorectă sau coruptă, şi că ea are
nevoie de o atenţie deosebită. Toţi istoricii au încercat şi încearcă să
descopere în fapte, în evenimente anumite clişee sau modele de
semnificaţie adresate problemelor eterne, perene ale vieţii umane.
Sarcina ştiinţei istorice este mijlocirea unei imagini a istoriei cât
mai cuprinzătoare şi pe cât posibil de nădejde, „adevărate”, ca „formă
spirituală în care o cultură dă socoteală despre trecutul său” (J.
Huizinga). Definiţia lui Huizinga sintetizează esenţa obiectului – „genul
proxim” şi diferenţa specifică a cunoaşterii istorice. Istoria este
îndreptată în contextul său spre realitatea trecută, deşi în acest sens
încercarea de a delimita domeniul istoricului (a ceea ce ţine de istorie)
de nonistoric în interiorul acestei realităţi nu rezolvă problema realităţii
factuale istorice. Din acest motiv, ocazional este asertat că istoria îşi
constituie ea însăşi propriul obiect (Hans Georg Gadamer).
Deoarece în istorie toate evenimentele anterioare sunt cauzele
tuturor evenimentelor ulterioare (Michael Oakeshott), istoricul este
nevoit să selecteze atât în privinţa relatării, reprezentării, cât şi a
explicării trecutului, ceea ce depinde în esenţă de felul în care îşi pune
întrebări cu referire la trecut, dar şi de felul în care proiectează
sarcinile şi substanţa istoriei. Istorismul a formulat teza unicităţii
acţiunii umane (metoda idiografică sau individualizantă) şi a
determinării istorice a tuturor valorilor care nu pot fi evaluate după
norme supratemporale inadecvate. Deoarece istorismul a perceput şi
statul ca individ, el şi-a aflat domeniul favorit în istoria politică, a cărei
8
 purtători şi făptuitori sunt marile personalităţi. La polul opus se află
adepţii metodei nomotetice (generalizatoare), influenţaţi de dreptul
natural, care pornesc de la premisa unor valori valabile pentru întreaga
umanitate şi accentuează asupra identităţii cu sine a naturii umane în
toate timpurile. Dacă există elemente constante în natura umană,
atunci istoricul trebuie să se îndeletnicească atât cu formele de
manifestare tipice, cât şi cu cele unice (ştiinţa istorică comparativă).
Centrul de greutate al abordării se mută din acest motiv adesea
dinspre stat şi politică spre cultură, societate, economie.
Se delimitează trei sensuri principale ale termenului istorie:
istoria ca eveniment, istoria ca activitate de cercetare a istoricului, şi
istoria ca rezultat al acestei activităţi, adică suma afirmaţiilor despre
evenimente (Jery Topolski, Metodologia istoriei, p. 145).

1.1 Meşteşugul istoricului

Se vorbeşte frecvent despre meşteşugul istoricului (historian’s
craft / Handwerk und Werkzeug des Historikers) în legătură directă cu
activitatea de cercetare. Aceasta impune istoricului trei premise:
1. pornirea lăuntrică de a-şi pune întrebări despre trecut – deci nu
o receptare pasivă a istoriei, ci una activă cu privire la apariţia şi
evoluţia imaginii istorice,
2. înzestrarea, dotarea cognitivă şi înţelegerea conceptuală,
documentată a surselor (izvoarelor) cunoaşterii care duc la
aflarea răspunsurilor la întrebările pe care istoricul şi le pune;
3. capacitatea critică a istoricului de a valorifica just, sine ira et
studio sursele aflate, adică de a înlătura vălul fragmentarului,
de a distinge adevărul, realitatea de ceea ce înseamnă
contradicţie, tendinţe preconcepute sau chiar minciuni.
Exceptând circumstanţele şi condiţiile speciale în care istoricii
înregistrează evenimentele la care ei înşişi au fost părtaşi sau martori,
faptele istorice pot fi cunoscute doar prin surse intermediare. Acestea
includ mărturii ale contemporanilor, înregistrări narative – istorii,
memorii, scrisori, documente anterioare, literatura vremii, actele şi
documentele legale şi financiare ale curţilor, legislaturilor, instituţiilor
ecleziastice sau de afaceri -, şi informaţia nescrisă provenită din urmele
materiale, fizice ale civilizaţiilor trecute (arhitectură, arte, obiecte
meşteşugăreşti, cimitire şi teren cultivat). Toate acestea şi multe alte
surse de informaţie oferă evidenţa, documentaţia sau dovezile din care
9
 istoricul descifrează faptele istorice. Relaţia dintre mărturia istorică
(izvoare) şi fapt este totuşi rareori simplă şi directă. Mărturia poate fi
coruptă, distorsionată sau greşită, fragmentară sau lacunară, ori
aproape neinteligibilă după perioade lungi de mutaţii culturale şi
lingvistice. Istoricii trebuie de aceea să privească izvoarele cu ochi
critic.

1.2 Metoda istorică

este definită ca un ansamblu de procedee tehnice, în continuă
perfecţionare, necesare istoricului. Acest ansamblu de procedee
tehnice constituie obiectul ştiinţelor auxiliare ale istoriei. Istoria poate
progresa doar prin aprofundarea acestor discipline care depistează şi
analizează în chip exhaustiv sursele istorice. Ştiinţele auxiliare se ocupă
cu studierea în sine a mărturiilor istorice de tot felul care sunt
depozitate în arhive, biblioteci, muzee, colecţii particulare. Încă din
1822, J. Lelewel aprecia că scopul ştiinţelor auxiliare ale istoriei constă
în cunoaşterea, respectiv înţelegerea izvoarelor.

1.3 Ştiinţe auxiliare, ştiinţe speciale. Raportul ştiinţelor auxiliare cu ştiinţa

istorică.
Termenul de ştiinţe auxiliare ale istoriei a fost introdus de către
istoricul şi paleograful vienez Theodor Sickel în a doua jumătate a
secolului al XIX-lea.
O dată cu dezvoltarea ştiinţei, acest concept a dobândit tot mai
mult un caracter relativ. Azi mai persistă încă divergenţe de opinii
asupra sferei ştiinţelor auxiliare şi implicit a terminologiei. Mai ales
pentru studentul în istorie, în prima perioadă a pregătirii sale,
termenul de ştiinţe auxiliare ale istoriei trezeşte uşor impresia,
devenită apoi în unele cazuri idee preconcepută, că acestea sunt ceva
aflat în afara sferei propriu-zise a disciplinei istorice, ceva bun pentru
specialişti, dar de care studentul nun trebuie să se preocupe
îndeaproape.
Orice ştiinţă la ale cărei metode şi rezultate ale cercetării
apelează istoricul poate deveni o ştiinţă auxiliară, cu atât mai mult în
momentul actual în care se manifestă tendinţa unei „atitudini
integratoare în ştiinţă”, întreaga ştiinţă devenind un angrenaj de
discipline în care fiecare, raportată la o alta, este într-un anume fel
auxiliară.

10
 S-a mai insistat şi asupra unei distincţii artificiale între ştiinţe
ajutătoare (furnizează cunoştinţe ce nu provin de la izvoare sau care
atrag atenţia asupra unor posibilităţi noi ale metodei de cercetare şi se
leagă de etapele următoare ale activităţii istoricului – procură concluzii
şi date elaborate) şi ştiinţe auxiliare (tradiţionale ale istoriei, legate de
cunoaşterea izvoarelor şi care furnizează metoda de cercetare a
acestora).
Istoricul Damian P. Bogdan este adeptul opiniei că aceste
discipline trebuie numit ştiinţe speciale ale istoriei, şi nu auxiliare,
deoarece „în ştiinţa istorică, ca şi în alte ştiinţe, desprinderea, formarea
şi dezvoltarea de noi ramuri ştiinţifice constituie urmarea evoluţiei
însăşi a ştiinţei care generează noi discipline ca o consecinţă a nevoilor
stringente ale investigaţiei ştiinţifice. O parte dintre ştiinţele auxiliare,
ca urmare a acestei dezvoltări, au devenit ştiinţe independente, în
primul rând paleografia, apoi arhivistica, numismatica, diplomatica,
cronologia, sigilografia, istoriografia, textologia.” A. Sacerdoţianu a
împărţit ştiinţele auxiliare ale istoriei în ştiinţe majore (geografie,
geologie, lingvistică, paleontologie, etnologie, sociologie, drept,
psihologie, statistică istorică, demografie – de unde istoria împrumută
rezultate sigure şi concluziile, se află deci în raport de
interdisciplinaritate cu istoria) şi ştiinţe minore – epigrafia, paleografia,
bibliologia, codicologia, cronologia, heraldica, sigilografia, metrologia,
numismatica, diplomatica, arhivistica – de care istoricul are nevoie
pentru adunarea, înregistrarea şi apoi interpretarea izvoarelor în
cadrul cercetării istorice şi apoi în cel al scrierii istorice. Un loc aparte îl
ocupă arheologia, fostă disciplină tradiţională auxiliară şi devenită
ştiinţă de sine stătătoare a istoriei, ea având un câmp de cercetare bine
precizat şi cu metode de investigaţie proprii.

1.4 Curente actuale

Efectele celor două războaie mondiale care au dus la divizare şi
au prejudiciat idealul unei colaborări internaţionale în legătură cu un
punct de vedere internaţional acceptabil şi specializarea tot mai strictă,
accentuată, varietatea din cadrul disciplinei istorice înseşi au lăsat
istoria în aceeaşi stare de finalitate complexă şi divizată care
marchează întreaga viaţă intelectuală contemporană. Optimismul de
odinioară care promitea o recuperare iminentă a adevărului cu privire
la trecut a fost înlocuit de credinţa că istoria ca structură inteligibilă nu
poate să constituie sau să însemne o acumulare de fapte şi că nici un
11
 istoric, oricât de lipsit ar fi de prejudicii sau tendenţiozitate, nu poate fi
pe deplin neutru, impersonal sau obiectiv.
Mai mult, cadrul, terenul istoriei s-a extins masiv în timp prin
faptul că arheologia şi antropologia au oferit informaţii despre epocile
anterioare, şi în spaţiu, prin domenii de cercetare noi la care nu s-a
apelat în trecut (istoria economică, psihoistoria), istoria ideilor, a
structurilor comunitare) şi care au potenţat şi rafinat metodele şi
rezultatele istorice. Pentru mulţi savanţi şi cercetători, istoria naţională
pare să fi devenit demodată sau o abordare mult prea limitată şi
îngrădită, deşi istoria scrisă pe baze şi premise strict internaţionale este
dificil de realizat. Istoricii s-au îndreptat tot mai insistent spre ştiinţele
sociale – sociologie, psihologie, antropologie şi economie – pentru a
afla noi metode şi forme ale relatării şi înţelegerii istoriei. Folosirea
sofisticată a datelor cantitative a devenit un procedeu acceptat pentru
studiile de economie sau demografice. Deopotrivă, mulţi istorici au
revenit cu interes sporit la fundamentele teoretice ale cunoaşterii
istorice şi reevaluează, reconsideră relaţia între literatura imaginativă şi
istorie, optând pentru soluţia că istoria ar putea fi în cele din urmă arta
literară care şlefuieşte, rafinează materialul informaţional savant. Mai
mult, scopul istoriei ca o strădanie în a înţelege viaţa umană nu este
niciodată îndeplinit prin simpla colectare de evenimente sau fapte
istorice. Aflarea faptelor este doar fundamentul selectării şi explicării
care constituie interpretarea istorică.

2 Geografia istorică

2.1 Domeniul
Istoria se desfăşoară în spaţiu, adică în alăturare geografică, în
lume, şi în timp, deci în succesiune cronologică a evenimentelor şi
situaţiilor. Ştiinţele auxiliare, care ne dau cunoştinţele de specialitate
necesare pentru mijlocirea ambelor premise ale proceselor sunt de
aceea printre cele dintâi care se cuvin avute în vedere.

Geografia istorică este probabil cea mai independentă dintre disciplinele

auxiliare, în sens restrâns, deoarece se foloseşte mai degrabă de metode
geografice decât de surse şi metode istorice. Nu la fel de la sine înţeles ca
paleografia, diplomatica sau alte ştiinţe auxiliare din cercul în care istoricul
se mişcă liber în cercetarea sa.
12
Ca ştiinţă despre spaţiu se ocupă cu procese ale activităţilor umane şi
structurile spaţiale care reies din acestea într-un anumit timp din trecut. Prin
aceasta se întretaie cu toate disciplinele particulare ale antropogeografiei /
geografiei umane, a geografiei economice şi sociale – raportul omului cu
mediul / spaţiul sau organizarea spaţială a activităţii umane) şi este strâns
înrudită cu disciplinele auxiliare ale istoriei. Bunăoară geografia istorică a
oraşului şi istoria oraşelor au teme, problematici şi temelii de cercetare
comune.

Sarcina geografiei istorice este colectarea, descrierea şi explicarea calităţii şi

cantităţii proceselor economice, demografice, sociale, politice şi naturale
relevante în diferenţierea lor spaţială. Astfel ea încearcă reconstruirea stării
peisajului geografic din trecut şi prin compararea acestora să stabilească
reguli ale apariţiei mediului unor culturi – felul în care omul a influenţat
schimbările mediului.

Istoricul are nevoie de geografie istorică mai ales în cercetarea şi

reprezentarea grafic-geografică a unor spaţii terestre în perioade istorice
diferite, în două sensuri:

1. influenţa elementelor geografice naturale asupra evoluţiei istorice;

2. schimbările survenite ca urmare a acţiunii umane asupra evoluţiei
spaţiului geografic.

2.2 Ramuri
Deoarece aceste două abordări pot să pornească fie din puncte
de vedere ale istoriei politico-statale, fie ale istoriei culturii sau
demografice, putem împărţi domeniul geografiei istorice în alte trei
ramuri:
1. geografia istorico-fizică (istoria spaţiului istoric), care tratează
evoluţia schimbărilor asupra mediului produse sub influenţa
omului;
2. antropogeografia, ştiinţa despre colonizarea spaţiului;
3. geografia istorico-politică, care vizează împărţirea teritoriilor din
punct de vedere politic de-a lungul diferitelor perioade şi epoci
istorice (state, religii, spaţii economice).

13
 Pentru istoric, tratarea acestor domenii de cercetare care ţin de
geografia istorică nu este un scop în sine, ci un mijloc în înţelegerea
istoriei.

2.3 Împărţirea politică

Alcătuirea statală a lumii este în continuă schimbare, graniţele
statelor sunt adesea trasate arbitrar şi de regulă nu corespund
răspândirii etniilor sau naţiunilor. Încercările de alcătuire statală pe
baza unor date culturale sau naturale sunt sortite de cele mai multe ori
eşecului. Linia frontierelor poate fi explicată din perspectivă istorică.
În evul mediu timpuriu s-a creat un sistem de regate care a
rămas mai mult sau mai puţin stabil până în secolul XVIII. Mai multe
regate au fost reunite printr-o uniune personală de către diferiţi
suverani. Împărţirile regatelor, după epoca carolingiană, nu au mai fost
atât de frecvente:
în Europa apuseană statele succesoare ale Imperiului carolingian:
Franţa, Germania, Burgundia (Arelat), Italia nordică (Lombardia).
Ultimele trei au fost unite începând cu Otto I respectiv Konrad II în
uniune personală în Sfântul Imperiu Roman de Naţiune Germană,
încoronarea împăratului având loc de obicei la Roma. Graniţa între
Franţa şi Germania se afla iniţial mult mai la apus decât astăzi (la
vest de Rhône) şi începând cu secolul XIII s-a mutat spre răsărit,
astfel că Arelat a ajuns în zona franceză. Imperiului medieval
german îi erau supuşi numeroşi etnici francezi („Reichsromanen”);
în Europa centrală şi răsăriteană populaţia era în principal slavă.
Graniţa răsăriteană a Imperiului german a fost mutată de la Elba
până dincolo de Oder. Acest proces a fost curmat la cumpăna
mileniului II, când s-au format regatele slave Polonia şi Cehia,
ultima fiind juridic integrată în Imperiu.
În Europa de sud-est precumpănea Imperiul bizantin, urmaşul de
drept al Imperiului roman antic, un imperiu ecumenic şi
transnaţional, influenţând creştinarea unor ample spaţii din Balcani
până în Rusia, chiar dacă ungurii şi croaţii au trecut în cele din
urmă la catolicism.
În Italia nu s-a ajuns la o alcătuire statală unitară. La sud de Italia
imperială (Lombardia) se afla statul papal, considerat o ciudăţenie
juridică, la care din secolul XI s-a adăugat regatul normand al
Siciliei, împărţit din 1282 în Neapole şi Sicilia. Peninsula iberică era
14
 până în secolul XII un stat preponderent islamic, recreştinat dinspre
nord ca urmare a Reconquistei. Au apărut astfel cinci regate:
Portugalia, León, Castilia, Navarra, Aragón, care, cu excepţia
Portugaliei, au fost unite la 1479 prin căsătoria ”regilor catolici”,
Ferdinand de Aragon şi Isabella de Castilia, fără ca ele să se
dezvolte unitar. Creştinii au eliberat zone mari ale Spaniei sudice,
inclusiv oraşele Cordoba (1236), Valencia (1238), Sevilla (1248) şi
insulele Baleare (1228-1235). Puterea maură a fost limitată la unele
porturi din jurul Cadizului şi la regatul Granada, care a rezistat până
în 1492, fiind unul dintre cele mai strălucitoare regate musulmane.
În insulele britanice erau regatele Irlandei, Angliei şi Scoţiei. Anglia
a fost unită prin cucerirea normandă regatului şi a încercat să-şi
impună stăpânirea şi asupra Scoţiei şi Irlandei.
Organizarea în principate se afla pe rang secund după regatele
medievale, apoi în ducate, cnezate în răsărit, aflate sub suzeranitatea
regală. Adesea au fost împărţite sau unite cu alte formaţiuni
cumulative. La graniţa cu teritoriile slave sau mai ameninţate de invazii
au fost organizate mărcile cu o formă juridică aparte. Unele oraşe au
dobândit privilegii speciale din partea regalităţii sau împăratului, ori a
episcopilor.

2.4 Împărţirea religioasă-confesională

Biserica creştină se structurează în patru niveluri juridico-
geografice:
Cele cinci patriarhii: Ierusalim, Antiohia (Siria), Alexandria
(Egipt), Roma şi Constantinopol.
La rândul lor, patriarhiile sunt împărţite în provincii bisericeşti,
arhiepiscopii sau mitropolii, în fruntea cărora stă un
arhiepiscop sau mitropolit.
Mitropoliile sunt împărţite în dioceze în frunte cu un episcop.
Mitropolitul / arhiepiscopul este deopotrivă episcopul
diocezei, denumită arhidioceză. Unele dioceze sunt exempte,
neţinând juridic de nici o provincie bisericească (Banberg),
aflându-se direct sub oblăduirea patriarhului.
Diocezele sunt apoi subîmpărţite în parohii.

2.5 Topografia
15
 Aşezarea corectă a faptelor şi proceselor istorice într-un cadru
spaţial este indispensabilă muncii istorice. În acest sens una din
sarcinile principale ale geografiei istorice este topografia (înălţimi, ape,
căi de comunicaţie) ca baze ale oricărei istorii. Determinarea
aspectelor topografice trebuie înţeleasă în sens larg – modificări de
climă, cu privire la floră şi faună, împăduriri, apropierea sau depărtarea
de mare, ape, etc.

2.6 Nume istorice, toponimie

Adesea diferite de cele actuale, numele geografice apar în
documente sau hărţi frecvent în forma latină (Mediolanum = Milano,
Panormum = Palermo, Burdegalum = Bordeaux, Lugdunum = Lyon,
Cibinium = Sibiu, Strigonium = Esztergom, Flumen Ianuarii = Rio de
Janeiro).1

2.7 Cartografia şi hărţile istorice

Cartografia istorică nu cercetează doar hărţile, ci şi textele care întregesc,
explicitează hărţile sau sunt însoţite de hărţi.

Un auxiliar important este şi

reprezentarea cartografică a aspectelor
geografice din diferite epoci istorice.
Harta devine astfel izvor, adică imagine
contemporană pentru oamenii unei epoci
trecute cu privire la realităţi geografice,
cât şi reprezentare propriu-zisă în sens
istoric – harta istorică.
Deja în antichitate aflăm reprezentări
grafice ale realităţilor geografice. Prima
hartă cunoscută care dorea să reprezinte
lumea este harta babiloniană (600 a. C.).
Ea înfăţişează Babilonul şi zonele
învecinate.

1. Golful Persic înconjoară lumea

1
Orbis Latinus. Lexikon lateinischer geographischer Namen des Mittelalters und der Neuzeit, hg. v.
Helmut Plechl, 3 vol. Braunschweig, 41972.
16
 2. Dreptunghiul superior reprezintă Babilonul
3. Cercurile înfăţişează oraşele
4. Dreptunghiul inferior înseamnă ţinuturile mlăştinoase din sud
5. Tigrul şi Eufratul
6. Triunghiurile de la periferie reprezintă zonele misterioase.

Tabula Peutingeriana, numită după posesorul ei de odinioară, umanistul

Konrad Peutinger, a fost realizată la cumpăna secolelor XII-XIII, fiind o copie a
hărţii drumurilor din Imperiul roman în secolul IV. Această hartă are 6,75 m
lungime şi o lăţime de 34 cm.

Anaximandru (610-547 a. C.) este

înfăţişează lumea ca pe un disc, cu cele trei
continente, pe această bază fiind apoi
desenate hărţile medievale T-O.

17
 Eratostene (276-294 a.C.) vedea lumea la proporţii mult mei aproape de
realitate

Hărţile medievale şi moderne se împart în trei

categorii:
Hărţi ale lumii: în evul mediu realizate îndeobşte
ca hărţi T-O, spaţiile celor trei continente cunoscute
(Asia, Europa, Africa) fiind reprezentate într-un cerc,
tăiate de Marea Mediterană (mare magnum siue
mediterraneum) şi înconjurate de ocean (mare
oceanum). Asemenea hărţi ale lumii reprezintă
raporturile geografice mai puţin realist, ele insistând
pe frumuseţea ordinii creaţiei divine. Din acest motiv, apar ilustrate şi scene
religioase – arca, paradisul terestru.

Cea mai mare (3,58 x 3,56 m)

dintre hărţile lumii cunoscută evului
mediu târziu a fost harta descoperită
18
în apropiere de mânăstirea benedictină de la Ebsdorf, provenită de la
mijlocul sec. XIII, şi din păcate distrusă în cursul celui de-al doilea război
mondial.

Cea mai mare hartă a evului

mediu târziu (1,65 x 1.35
m) încă păstrată este
harta de la Hereford,
desenată de cartograful
Richard de Holdingham
între anii 1276 şi 1283.

Hărţile locale, cu o
componentă de explicitare a unor realităţi juridico-geografice apar mai
frecvent din evul mediu dezvoltat, cum este această hartă din Anglia.

Portulanele,
care indicau drumul
de la un port la
altul, hărţile cu
drumuri de
pelerinaj (cum e cel
de la Roma la
Santiago de
Compostella) aveau
şi ele o însemnătate
aparte.

19
 Mateo Prunes, Mediterana (1563)

Formatul hărţilor trece de la cele desenate în manuscrise până la cele de

câţiva metri cu ilustraţii în culori. Cele mai multe hărţi sunt prevăzute cu
explicaţii verbale sau constituie ele ilustraţia unui text amplu.

3 Cronologia

3.1 Bazele astronomice

Întreaga istorie se desfăşoară în spaţiu şi descrierea sa exactă presupune
un sistem de referinţă pentru ordonarea faptelor şi evenimentelor, deci o
ordonare cronologică. Împărţirea timpului în secţiuni pe cât posibil egale şi
finite şi de aici posibilitatea de a măsura timpul este o premisă necesară
existenţei şi înţelegerii conceptului istorie. Cronologia are aşadar ca obiect
datarea evenimentelor istorice în vederea stabilirii succesiunii acestora,
datarea corectă a izvoarelor istorice. Calendarul pe care îl folosim în acest
scop este însă un rezultat al evoluţiei istorice şi trebuie înţeles ca atare.
Această înţelegere este şi sarcina cronologiei istorice.
Baza tuturor preocupărilor de cronologie o constituie fenomenele
astronomice care se repetă logic. Cronologia astronomică stabileşte pe bază
de calcul exact momentele fundamentale relevante pentru comportarea
diferitelor sisteme de socotire a timpului. Ele sunt:
 ziua solară mediană, adică intervalul de timp în care pământul face o
rotaţie completă în jurul propriei sale axe (24 ore),
 luna sinodică, intervalul de timp între două luni noi (puncte ale apropierii
maxime a lunii de soare), cu o durată de 29 zile, 12 ore, 44 minute,
 anul tropic solar, intervalul de timp în care pământul face o rotaţie în
jurul soarelui (365 zile, 5 ore, 48 minute, 46 secunde). Acesta este mai
scurt decât anul sideral care reprezintă durata de timp în care astrele,
plecând de la un punct fix de pe bolta cerească revin la el (365 zile, 6 ore,
9 minute, 9 secunde)
Alte elemente astronomice ale cronologiei se aplică mai ales sistemelor
folosite în antichitate. Demne de luat în seamă sunt şi fenomenele
astronomice de excepţie - comete, eclipse de soare sau de lună care au fost
folosite în cazul anumitor datări.

20
 Săptămâna, o unitate de timp de şapte zile preluată din calendarul
evreiesc, a fost iniţial necunoscută grecilor. Zilele săptămânii erau indicate
prin cifre sau au primit diferite denumiri. Romanii cunoşteau un ciclu de opt
zile, denumite nundinae, ele fiind notate cu litere de la A la H. Apoi au
preluat însă săptămâna iudaică. Ciclul de zile din interiorul săptămânii,
numerotate de la A la G, se bazează pe observarea lunaţiunii – lună nouă,
primul pătrar, lună plină şi ultimul pătrar.
În antichitate şi evul mediu timpul zilei era măsurat de ore temporale,
care împărţeau ziua lumină şi noaptea în câte 12 ore, independente una de
alta, ceea ce făcea ca lungimea lor să fie diferită în funcţie de anotimp. Vara
erau mai lungi cele 12 ore ale zilei, iarna cele ale nopţii, doar la echinoţiu
fiind egale. Aceste ore echinocţiale au fost introduse din secolul XIV, şi sub
influenţa dezvoltării ceasurilor. În mânăstirile evul mediu ziua îşi urma cursul
în funcţie de ore (horae). Bătaia clopotului care anunţa vremea rugăciunii va
folosi şi laicilor: matutina (noaptea), laudes (în zori), prima (prima oră a zilei),
tercia (a treia oră a zilei), sexta (a şasea oră a zilei, la prânz), nona (a noua
oră), vesper (la apusul soarelui, completa (la lăsarea întunericului). În evul
mediu târziu orele de rugăciune erau ţinute de obicei cu anticipaţie, astfel
nona ajungea să fie celebrată la prânz - de aici în engl. (high) noon.
Cel mai important element dintre cele menţionate, anul astronomic ,
este inoperabil, utopic în viaţa curentă, motiv pentru care în istorie a fost
folosit un an convenţional fără fracţiuni, cu număr întreg de zile, anul civil
sau calendaristic.
Axa de rotaţie a pământului stă la 23,5˚ înclinată faţă de nivelul cursei de
rotaţie în jurul soarelui, ceea ce duce la crearea de anotimpuri care prin
cursul eliptic sunt inegale:
Primăvara 93 zile
Vara 93 ½ zile
Toamna 89 ¾ zile
Iarna 89 zile
Ca început al anotimpurilor intră în calcul solstiţiul de vară şi de iarnă,
respectiv echinocţiul de primăvară şi de toamnă.
Oamenii au folosit de-a lungul timpului diferite sisteme calendaristice
care pot fi grupate în trei tipuri fundamentale:
Calendarul solar, unul din cele mai vechi, bazat exclusiv pe mişcarea
aparentă a soarelui. Cel mai vechi calendar solar cunoscut este cel egiptean,
care porneşte de la anul 4241 î.e.n. Anul egiptean cuprindea 12 luni de câte
30 zile la care se adăugau la sfârşitul anului cinci zile (epagomene), astfel că
anul avea 365 zile. Calendarul solar a fost folosit şi de către perşi (sec. V-IV
î.e.n. – 651 e.n. când au trecut la calendarul lunar arab, iar din 1079 la cel
21
musulman) şi de către romani. Fracţiunea de aproape şase ore fiind
nesocotită, la patru ani se producea o diferenţă de o zi între anul tropic şi cel
civil. Sistemul a fost corectat mai târziu prin reforma lui Iulius Caesar.
Calendarul lunaro-solar este bazat pe mişcarea de revoluţie a lunii şi pe
mişcarea aparentă a soarelui. Principiul său este ca prima zi a fiecărei luni
lunare să coincidă cu apariţia pe cer a lunii noi, dar ca, în acelaşi timp,
fenomenele anului solar să cadă în aceleaşi luni. Anul are 12 luni care variază
între 28 şi 31 de zile. Acest calendar a fost folosit de multe popoare ale
antichităţii: babilonieni, chinezi, evrei, greci, hinduşi şi romani.
Calendarul lunar se bazează pe fazele lunii, el fiind străin de mişcarea
aparentă a soarelui. Calendarul, creat în Babilon la jumătatea mileniului III
î.e.n., folosit de arabi şi popoarele musulmane, are 12 luni sinodice cu un
număr alternativ de 29 şi 30 de zile. Luna, compusă din patru săptămâni, are
ca principiu ca începutul său să coincidă cu apariţia pe cer a lunii noi. După
înfăptuirea reformei religioase de către Mohamed, calendarul arab iniţial a
fost modificat, el devenind calendarul musulman şi astăzi în uz la popoarele
de această religie.
În Grecia, la începutul mileniului I î.e.n. era folosit un calendar lunaro-
solar, fiecare provincie îşi avea însă propriul calendar. Elementele comune
erau că anul începea cu luna solstiţiului de vară şi avea 12 luni.

3.2 Calendarul roman

Cel mai important calendar pentru istoriografia europeană rămâne însă
cel roman. Pe la mijlocul secolului VIII î.e.n. romanii au folosit un an (annus =
ciclu, inel) format din 10 luni a câte 30 de zile. Anul începea cu luna Martie
(Martius), de la zeul Marte care, după legendă, era tatăl lui Romulus,
întemeietorul Romei. Urmau Aprilis, Maius, Iunius, Quintilis, Sextilis,
September, October, November şi December. În secolul al VII-lea î.e.n. s-au
adăugat lunile Ianuarie (Ianuarius, de la Ianus) şi Februarie (februatis, -onis,
purificare, curăţire). În anul 44 î.e.n. luna a cincea a primit numele lui Iulius
Caesar, şi mai târziu, 8 î.e.n., luna a şasea numele lui Augustus.
Romanii au adoptat un nou calendar în timpul lui Iulius Caesar (46 î.e.n.)
din necesitatea de a pune de acord anul civil cu cel astronomic, primul fiind
mai mare cu ¼ zi. Calendarul iulian a fost alcătuit de o comisie de astronomi
din Alexandria în fruntea căreia se afla Sosigenes. Anul iulian urma să aibă
356 zile într-un ciclu de trei ani, al patrulea, cel bisect, 366 zile. Ziua
suplimentară (dies bis sextilis, dies intercalaris) era plasată între 23 şi 24
februarie, fiind a şasea zi înainte de calendele lui Martie. Adăugarea zilei /

22
zilelor intercalare către sfârşitul lunii februarie se explică prin aceea că ea
era considerată ultima lună a anului, aşadar după ziua de 23 februarie, când
era sărbătoarea Terminalia – în onoarea zeului Terminus, zeul hotarelor, al
limitelor. În 45 î.e.n., anul reformei iuliene (anul confuziunii – confusio,
amestecare, contopire), au fost adăugate două luni de 33 şi 34 zile, pentru a
elimina decalajul intervenit în timp.
Fiecare lună avea trei zile principale:
1. Kalendae(-arum), prima zi a lunii respective (Kalendae Ianuariae,
Februariae, etc.). Cuvântul provine de la verbul calare (a proclama),
deoarece în acea zi pontiful proclama înaintea poporului în ce zi
cădeau Nonae şi Idus ale lunii respective şi sărbătorile.
2. Idus(-uum), la jumătatea lunii respective, când era lună plină.
Cuvântul Idus are rădăcina înrudită cu cea a verbului dividere, ziua
împărţind luna în două. Idele cădeau în ziua a 13-a, cu excepţia
lunilor MILMO (Martie, Mai, Iulie şi Octombrie), în care ele cădeau în
ziua a 15-a.
3. Nonae(Nonele), cădeau în intervalul dintre Calendele şi Idele lunii
respective, cu nouă zile înainte de Ide, socotindu-se în calcul atât ziua
Idelor cât şi cea a Nonelor. Astfel ele cădeau în ziua a 5-a, iar în lunile
MILMO în ziua a 7-a.
Zilele cuprinse între aceste trei date principale erau denumite după
numărul cu care se găseau înaintea zilei principale următoare.
Din cauza faptului că anul iulian era mai scurt decât cel tropic – cu 11
minute şi 14 secunde, la un interval de 128 de ani rămânea în urmă cu o zi.
În anul 1582, papa Grigore al XIII-lea (1572-1585) prin bula Inter gravissimas,
a reformat calendarul, instituind o comisie de teologi şi astronomi. Prin
adoptarea proiectului lui Luigi Lillio, profesor la Universitatea din Perugia a
fost desfiinţat decalajul de zece zile dintre anul astronomic şi cel iulian, care
se produsese de la anul 352, şi s-a evitat producerea în viitor a diferenţei de
o zi în 128 de ani iulieni faţă de Soare. Numărătoarea zilelor a fost decalată
cu zece zile înainte, cu respectarea succesiunii zilelor săptămânii. Ziua de joi,
4 octombrie, a fost urmată de ziua de vineri, 15 octombrie 1582.
Totuşi anul gregorian a rămas mai lung decât anul tropic solar cu
aproximativ 24 de secunde, ceea ce duce la diferenţa de o zi la circa 3500 de
ani. Calendarul gregorian a fost introdus treptat în ţările catolice (Italia,
Spania, Portugalia, Austria din 1582, în Franţa, Germania catolică din 1583.
Ţările protestante au opus rezistenţă iniţial, adoptându-l abia în secolul al
XVIII-lea (Germania, Danemarca, Norvegia la 1700; Anglia la 1752, Suedia în
1753). În ţările ortodoxe el s-a impus abia în secolul XX. După ce a fost
23
preluat în Rusia la 1918, în 1924, data de 1 octombrie, stil vechi, a devenit 14
octombrie, stil nou şi în România şi Grecia.
Deoarece nu toate ţările au adoptat concomitent calendarul gregorian,
diferenţa din 1582 are un număr variabil de zile:
10 zile (5/15 octombrie 1582-18/28 februarie 1700)
11 zile (9 feb / 1 martie 1700-17/28 feb 1800)
12 zile (18 feb/1 martie 1800-16/28 feb 1900)
13 zile (17 feb/1 martie 1900-15/28 feb 2100)

3.3 Stilurile cronologice

Începutul anului este independent de consideraţiile matematico-
astronomice, diferitele forme sunt întemeiate pe motive de cult sau politico-
administrative.
Stilul de 1 ianuarie, care era folosit deja în epoca romană (iuliană), s-a
impus definitiv abia în secolul al XVI-lea, deşi el nu a fost străin nici
evului mediu (stilul circumciziunii, sărbătoarea circumciziunii lui
Hristos). Evul mediu a mai cunoscut cinci stiluri:
Stilul „Bunei Vestiri” (annunciacionis Mariae, anul marianic), la 25
martie, înainte de 1 ianuarie (stilul pisan) sau după începutul anului
nostru (stilul florentin), folosit, în afara unor zone italiene, şi de
ordinul cistercian, în Germania în diocezele arhiepiscopiei Trier şi
episcopia Metz, iar în Anglia fiind cunoscut drept mos Anglicanus
(secolele XIII-XVIII); în cancelaria Franţei a fost folosit între secolele X
şi XVI.
1 septembrie înainte de începerea anului nostru (stilul bizantin sau
ecleziastic), în funcţie de era de la Facerea Lumii (văleat), folosit în
Imperiul Bizantin, Ţările Române, Rusia, în general în ţările ortodoxe
între secolul al XIII-lea şi 1700.
25 decembrie, înainte de începerea anului nostru, stilul de Crăciun,
începând cu naşterea lui Hristos, forma cea mai răspândită în evul
mediu apusean. Numit şi stilus curiae Romanae, a fost aplicat de
către cancelaria papală în secolele XVI-XVII.
1 martie (stilul vechi roman, stilul începerii anului înainte de reforma
iuliană) a fost folosit în regatul merovingian, în Veneţia (stilul
veneţian) şi la Florenţa până în 1797.
Stilul pascal (galic – mos Gallicus, francez), folosit până în secolul al
XVI-lea a fost utilizat intermitent şi în arhidioceza Köln. Posibilitatea

24
 de a aşeza începutul anului în 35 de date diferite între 22 martie şi 25
aprilie este determinată de sărbătoarea mobilă a Paştelui.
În istoriografia modernă datele sunt transformate, pentru a evita
neînţelegerile, în sistemul actual (1 ianuarie). În documente vechi,
dimpotrivă, anul 1120, de exemplu, poate apărea cu următoarele începuturi:
25.03.1119 (Pisanus), 1.09.1119 (bizantin), 25. 12.1119 (de Crăciun),
1.11.1120, 1.03.1120 (vechi roman, veneţian), 25.03.1120 (florentin), 18. 04.
1120 (pascal, deoarece Paştile au căzut în această dată în 1120).

3.4 Erele
Momentul fix de la care începe numărătoarea succesivă a anilor solari
sau lunari constituie, pe durata lor, erele cronologice.
Pentru numărătoarea anilor în evul mediu există doar puţine feluri de
socotire:
după olimpiade (ciclu de patru ani începând cu 1 iulie 776 a.Chr.),
după fundarea Romei (A.U.C.- ab Urbe condita, 21 aprilie 753
a.Chr.) sau numărătoarea varronică, respectiv 752 a.Chr. sau
numărătoarea catonică / capitolină.
era consulilor (de la încetarea consulatului roman 535 p.Chr., ca
anul I, post cons. Paullini).
Era creştină, a „întrupării”, presupune calcularea anilor de la
naşterea lui Hristos (anni ab incarnatione a nativitate Christi). Era
s-a impus ca una din formele cele mai uzuale după introducerea
ei de către abatele roman Dionysius Exiguus în secolul al VI-lea.
Era hegirei (era islamică), folosită în mediul musulman, de la fuga
lui Mahomed de la Mecca la Medina, socoteşte anii din 16.07.622
p.Chr., conform anului lunar de 354, respectiv 355 de zile.
Era bizantină, de la Facerea Lumii (1 septembrie 5508 a.Chr.) a
fost folosită în întreg mediul ortodox, în Rusia până în vremea lui
Petru cel Mare. Pentru calcul (văleatul) se scade din anul indicat
în documente cifra 5508 pentru perioada 1 ianuarie-31 august, şi
cifra 5509 pentru perioada 1 septembrie-31 decembrie.
Era iudaică începe numărătoarea anilor din 3761 a.Chr.
Era hispanică, începând cu 1 ianuarie 38 a. Chr.
Calendarul Revoluţiei franceze, de la 22 septembrie 1792.

3.5 Indiction

25
 Socotirea anilor după indiction, un ciclu de 15 ani, a fost prescrisă prin
lege de Iustinian în 537, dar a fost valabilă mai devreme din considerente
fiscal-cenzitare.
Indictionul începe fictiv în anul 3 a. Chr., în realitate abia în secolul III p.
Chr. Se dă doar numărul de ordine al anului din indiction, nu şi numărul
ciclurile trrecute, ca în cazul olimpiadelor.
Indictionul a fost larg răspândit în evul mediu, chiar dacă a fost folosit
adiacent erei creştine. În acest caz se indică doar anul din indictionii pari;
deoarece anul I al erei creştine ar fi trebuit să fie acelaşi cu anul IV al
indictionului de atunci, se obţine anul indictionului prin adăugarea cifrei 3 la
anul respectiv şi împărţirea acestuia prin 15. Restul reprezintă anul
indictionului, ceea ce a dus la erori de calcul chiar în evul mediu.
De asemenea, indictionul s-a calculat după diferite uzanţe care se
diferenţiază în privinţa datei de început:
indictio Graeca, folosit în Bizanţ, în cancelaria papală până în
1087, în Italia de sud începând cu 1 septembrie;
indictio Bedana, de la Beda Venerabilul, introdus pe la anul 700,
începând cu 24 septembrie, multă vreme folosit în cancelaria
imperială germană;
indictio Romana, folosit - când cu 25 decembrie, când cu 1
ianuarie - în curia romană după 1087, iar în Germania în evul
mediu târziu;
indictio Senensis, la Sienna.

3.6 Anii de domnie sau păstorire

Numărarea anilor după anii de domnie ai unui suveran - împărat, rege,
domn sau de păstorire ai papei, mai rar ai unui episcop ridică probleme de
genul datei înscăunării, încoronării sau ungerii, de început al regenţei sau
domniei de sine stătătoare.

3.7 Crugul lunii / ciclul lunar / numărul de aur

Deoarece nici lunile lunare, nici săptămânile (7 zile) nu pot fi integrate
anului fără un rest în calcul, s-au realizat conexiuni calendaristice pentru
necesităţi practice. Luna, integrată anului solar a fost desprinsă de relaţia
originară cu fazele lunii, iar prin reforma iuliană a fost adusă la o formă utilă.
Lungimile lunilor actuale este dată de necesitatea de a crea sferturi de an
(90-92 de zile). Ciclul lunii este dat de faptul că la 19 ani faza lunară cade în
aceeaşi zi a lunii din anul iulian. Acestui calcul îi slujea în socotelile

26
calendaristice „numărul de aur” care arată care din cele 19 posibilităţi ale
ciclului lunar este luată în considerare pentru anul respectiv.
Asemănător fazelor lunare se mută şi cele 7 zile ale săptămânii într-un
ciclu al anului calendaristic. Diferenţa dintre lungimea anului şi înmulţirea
lungimii săptămânii (52x7=364) condiţionează ca în cursul anilor obişnuiţi
poziţia zilelor săptămânii să se mute cu câte o zi, iar în anii bisecţi cu două
zile. A fost nevoie astfel de o serie de 4x7=28 de ani (ciclul solar / crugul
soarelui), până când zilele săptămânii, inclusiv duminicile să revină la aceeaşi
zi calendaristică. Sunt de aceea uzitate literele dominicale (Litterae
dominicales), un element cronologic secundar, constând din primele litere
ale alfabetului (A-G) care indică primele şapte zile din luna ianuarie a unui
an, repetându-se pentru săptămânilor din anul respectiv. Litera dominicală
se află în concordanţă cu ciclul solar de 28 de ani şi mâna anului (ziua din
săptămână cu care a început un an şi ziua din săptămână a unei date lunare).
Ciclul pascal este un element cronologic care serveşte fixării datei
sărbătorilor mobile de peste an care reprezintă o perioadă de 532 de ani,
produsul înmulţirii numărului 28 (crugul soarelui) cu cifra 19 (crugul lunii),
după expirarea căruia toate elementele cronologice, afară de indiction, revin
la punctele de plecare pe care le aveau în primul an al ciclului. Primul an al
unui ciclu pascal este şi primul an al ciclului solar şi al celui lunar. A început
de la anul 345 şi a durat până în 877, când începe al doilea ciclu. Sărbătoarea
ebraică Passah cade în prima lună plină de primăvară, sau la începutul
primăverii. Conform tradiţiei biblice, s-a stabilit astfel şi sărbătoarea de paşti
creştină, totuşi cu modificarea adusă de conciliul de la Niceea ca Paştele să
cadă în prima duminică după prima lună plină din primăvară. De aici există
35 de posibilităţi de fixare a datei Paştelui. Au fost alcătuite 35 de tabele
(cheia Paştelui) care cuprind o serie de litere sau cifre ce arată modalitatea
de calcul.

4 Genealogia

4.1 Izvoare şi istoric

Termenul vine de la genos (rasă) şi logos, aşadar genealogia studiază
relaţiile biologice şi înrudirile între oameni pe baza originii lor, naşterea şi
evoluţia neamurilor. Cercetarea genealogică are în vedere individul şi relaţiile
dintre indivizi. Astfel, genealogia este deopotrivă ştiinţă auxiliară a istoriei şi
o ştiinţă de graniţă istorico-sociologică cu obiect şi metode proprii. Ştiinţa
genealogică poate fi abordată din două perspective:

27
 ca cercetare a regulilor devenirii neamurilor (teoria genealogică),
ca reprezentare a relaţiilor de origine şi rudenie cu privire la grupuri
de rude ale unor indivizi sau serii de indivizi.

4.1.1 Izvoarele genealogiei

sunt actele de stare civilă (registre de stare civilă cu privire la naşteri,
căsătorii, decese), matricole şi registre parohiale (cu referire la botez,
cununii, decese / înmormântări), însemnări manuscrise marginale de pe
vechi tipărituri, corespondenţa din arhive personale, pisaniile, inscripţiile de
pe monumente funerare sau alţi purtători epigrafici, diplomele de
înnobilare, de înălţare în grad, foile de zestre, testamentele (diatele – veche
denumire a testamentului), actele juridice, actele notariale, ş.a.

4.1.2 Preocupări de genealogie

au apărut încă din antichitate, mai cunoscute fiind listele de suverani
(faraoni, împăraţi, regi). În Imperiul roman, din dorinţa unor împăraţi de a
demonstra o origine cât mai prodigioasă, după Octavian Augustus, toţi
împăraţii se numeau Caesar şi Augustus, la fel ca şi în Bizanţ. În evul mediu
genealogia a servit probării originii nobiliare sau cavalereşti, a egalităţii în
rang conform naşterii, iar în mediul urban, patriciatul tindea să apeleze la o
origine nobiliară, uneori fictivă. Biserica a jucat un rol important în evoluţia
genealogiei, fiind vizate evitarea şi, implicit, interzicerea căsătoriilor între
rude sau categorii sociale incompatibile.
O primă lucrare care oferă date despre istoria unor familii este
Incunabulul anonim, apărut la Strassburg în 1485. În 1591 apărea lucrarea
genealogistului german Eyzinger, Thesaurus Principum, iar în 1598 tratatul în
patru volume al arhidiaconului bisericii Sf. Ioan din Lüneburg, care conţine
tabele genealogice de suverani, nobili şi savanţi. În secolele XVII-XVIII
preocupările de genealogie se intensifică, mai cunoscută fiind activitatea lui
Reiner Reineccius şi André Duchesne (1584-1640) - Histoire genealogique.
Bazele ştiinţifice ale genealogiei au fost puse de Johann Hübner (1688-1731)
şi Johann Christoph Gatterer (1727-1788), ultimul publicând un manual de
genealogie în 1788. O nouă orientare în genealogie o dă Ottokar Lorenz
(Lehrbuch der gesamten wissenschaftlichen Genealogie, 1886-1898). El
integrează progresele cercetării biologice - elemente din darwinism şi
genetica umană. Stephan Kekulé von Stradonitz (1863-1933) publică în
periodicul Herold, în care se anunţau naşterile, căsătoriile şi decesele în
familiile nobiliare – însoţite de notiţe genealogice. Lui i se datorează
introducerea principiului unităţii genealogice, computaţiunea şi principiile
28
care stau la baza reprezentării grafice în genealogie. Notabilă este şi
activitatea lui Otto Forst Battaglia şi a prinţului Wilhelm-Karl von Isenburg.
În spaţiul românesc sunt importante contribuţiile lui Dimitrie Cantemir
(1673-1723) – însemnări despre boierimea moldavă, ale banului Mihai
Cantacuzino (1723-1793) – Ghenealogia Cantacuzinilor, 1787, publicată în
1884 de Cezar Bolliac şi în 1902 de Iorga. Temeiurile ştiinţifice în genealogia
românească sunt puse de Ştefan Dimitrie Grecianu (1825-1908), autorul
Genealogiilor documentate ale familiilor boiereşti, în trei volume (1913-
1916), şi Ion Puşcariu – Date istorice despre familiile nobile române (două
volume editate la Sibiu în 1892 şi 1895), autor şi al lucrării Fragmente istorice
despre boierii din Ţara Făgăraşului dimpreună cu documente istorice (I-IV,
1904-1907) . În 1912, la Iaşi, apărea periodicul „Arhiva Genealogică”, din
iniţiativa lui Sever Zotta (11 numere), iar în 1944 încercarea de republicare a
revistei nu a rezistat. Din 1970 fiinţează Comisia de Heraldică, Genealogie şi
Sigilografie în cadrul Institutului de Istorie „Nicolae Iorga”.

Manualul lui Gatterer

4.2 Metodele de cercetare

Genealogia apelează la două principii fundamentale în cercetare:
principiul ascendenţei cu privire la cercetarea predecesorilor sau
înaintaşilor şi recurge în acest caz la regulile biologice în vigoare şi
la metoda analitică,
principiul descendenţei, cu privire la urmaşi, folosind metoda
sintetică.
Ambele se bazează pe înrudirea biologico-socială şi, de regulă, a relaţiei
statuate juridic între bărbat şi femeie, care la rândul lor provin din alte

29
comunităţi de rudenie. Astfel, fiecare individ este înrudit cu alţii, atât agnatic
(înrudire de sânge pe linie masculină), cât şi cognatic (pe linie feminină).

4.2.1 Ascendenţa
Acest principiu presupune cercetarea cu privire la părinţii naturali,
bunicii, străbunicii şi la alţi strămoşi ai unei persoane. Unitatea genealogică
de bază o constituie cei doi părinţi şi copilul lor. Numărul persoanelor din
fiecare generaţie este dublu faţă de generaţia anterioară. În reprezentarea
grafică, sub forma tabelului sau arborelui genealogic ascendent, cifra de bază
este potenţată cu cifra generaţiei anterioare.
Probandul (individul pentru care se probează sau dovedeşte o anumită
ascendenţă) este asimilat primei generaţii. Reprezentarea ascendenţei este
simetrică, fiind compusă pe baze strict matematice şi evoluează în progresie
aritmetică prin puterile succesive ale lui doi, astfel că cifra de bază este
potenţată cu cifra generaţiei anterioare (metoda Stradonitz):
A II-a generaţie (părinţi) =21= 2 persoane
A III-a generaţie (bunici) = 22= 4 persoane
A IV-a generaţie (străbunici) = 23 = 8 persoane
A V-a generaţie „ = 24 = 16 persoane
A VI-a generaţie „ = 25 = 36 persoane
A VII-a generaţie „ = 26 = 64 persoane
Durata medie a unei generaţii este 65 de ani, iar intervalul la care apare o
nouă generaţie este de 30 de ani. În evul mediu, pentru a demonstra
ascendenţa nobiliară sau cavalerească era nevoie de proba unei ascendenţe
nobiliare de 4, 8 sau 16 strămoşi.
Progresia matematică a tablei ascendenţei duce teoretic la cifre uriaşe în
numărul strămoşilor. Astfel în generaţia a XXI-a (în jurul anului 1300) la
1.048.576 de strămoşi, în generaţia a XXXVI-a (vremea lui Carol cel Mare) la
peste 34 miliarde de strămoşi, adică cu mult mai mult decât ar fi putut avea
întreg globul pământesc în acea vreme. Soluţia la această contradicţie este
dată de „pierderea strămoşilor”, denumită şi „egalitate a strămoşilor”. În
linia strămoşilor fiecărui om se ajunge mai devreme sau mai târziu la
căsătorii între rude. La cei înrudiţi, apar, în funcţie de gradul de rudenie, la o
depărtare mai mare sau mai mică faţă de proband, aceleaşi persoane ca
strămoşi. Cel mai frecvent este vorba de căsătoria între copiii fraţilor (veri),
ceea ce înseamnă că ambii soţi au o pereche comună a bunicilor. În tabla

30
ascendenţei copilului acestora apare o pereche a străbunicilor de două ori, o
dată pe linia agnatică, o dată pe cea cognatică a tablei. Astfel copilul are în
locul celor opt străbunici teoretici doar şase persoane ca străbunici, o
manifestare care se continuă n rândul generaţiilor următoare. Cu cât se
merge mai adânc în rândul generaţiilor anterioare, probabilitatea pierderii
strămoşilor creşte. Aşadar, egalitatea strămoşilor apare în fiecare tablă a
ascendenţei, iar unde nu poate fi probată, înseamnă doar că lipsesc sursele.
Desigur, nivelul pierderii strămoşilor este diferit în funcţie de premise social-
istorice (nobilimea înaltă, populaţia montană, a insulelor, etc.).

Împăraţii germani

31
 Arborele genealogic al Carolingienilor

4.2.2 Descendenţa
Principiul descendenţei are în vedere urmaşii unui proband. Spre
deosebire de reprezentarea grafică a ascendenţei, tabla descendenţei nu
este guvernată de nici o lege matematică. Arborele descendenţei poate fi
selectiv reprezentat - spiţa de neam (pe linie masculină) sau spiţa
genealogică (listă cu şirul persoanelor ce descind dintr-un strămoş comun, o
succesiune după tată sau după mamă, directă sau lăturalnică).
32
4.2.3 Alte principii genealogice
Consangvinitatea are în vedere înrudirea prin sânge, pe linie
paternă sau maternă,
iar afinitatea vizează doar înrudirile bazate pe căsătorii şi alianţă.
Când apar tulburări în arborele genealogic din cauza căsătoriei
între consangvini sau afini (pierderea strămoşilor) se ajunge la
ceea ce numim implex. O pierdere a strămoşilor mai mare de 15%
este denumită replex.
Principiul agnaţiunii vizează înrudirile prin sânge pe linie
masculină dintr-un strămoş comun,
iar principiul cognaţiunii înrudirea pe linie masculină sau
feminină, cel mai adesea, în sens restrâns, pe linie feminină.
Filiaţiunea priveşte ascendenţa unei persoane şi originea
strămoşilor. Distingem filiaţiunea fizică (de sânge) din părinţii
naturali ai copilului, adopţiunea sau filiaţiunea juridică şi
filiaţiunea spirituală (cognatio spiritualis) sau dreptul bisericesc al
naşilor realizat prin botez sau confirmare.

4.2.4 Prescurtări genealogice

♂ Abreviatură medicinală, sex masculin
♀ Abreviatură medicinală, sex feminin
* născut(ă)
○ logodit(ă)
∞ căsătorit(ă)
† decedat
(†) sinucis
(*†) decedat la naştere
 înmormântat

4.2.5 Nume genealogice

Genealogia face apel şi originea numelor. Romanii cunoşteau un sistem
evoluat (prenomen, gentiliciu, cognomen, agnomen). În evul mediu, până
prin secolul al XIII-lea se folosea doar prenumele.
33
5 Epigrafia şi paleografia

Paleografia (de la gr. palaios/παλαιός şi graphein/γράφειν) înseamnă

învăţătura despre vechile scrieri. Numele disciplinei s-a impus în 1708 fiind
folosit în titlul cărţii maurinianului Bernard de Montfaucon, Palaeographia
graeca ce tratează scrierea manuscrisă greacă.
Este vorba în primul rând despre determinarea lor spaţială şi temporală,
dar şi în general despre abilitatea de a citi, de a descifra vechile scrieri.
Paleografia are prin aceasta sarcina de a contribui la înţelegerea scrierii şi a
istoricului ei (B. Bischoff). Epigrafia este considerată cel mai frecvent a fi o
ramură a paleografiei, studiind inscripţiile, aşadar scrierile pe suporturi şi
materiale dure – piatră, lemn, metal, ş.a.
Apoi, paleografia cercetează în ce mod sunt dependente scrierile vechi
una de alta. Abordări mai noi s-au concentrat şi asupra fiziologiei şi
psihologiei scrisului, precum şi asupra contextului social.
Pe departe cea mai importantă categorie de izvoare ale istoriei medievale
şi moderne este aceea a surselor scrise. Cea mai mare parte a acestora au
rămas şi rămân netipărite din motive fireşti, care ţin de volumul enorm, de
priceperea de a le valorifica şi de interesul diferit de care se bucură ele sau
nu. De aceea nici un cercetător serios al izvoarelor nu poate evita
confruntarea cu scrieri originale din secolele trecute. Scrisul a parcurs însă, la
fel ca limba şi celelalte elemente ale culturii europene, însemnate schimbări
istorico-evolutive. Scrierile mai vechi, începând cu cele antice şi până la cele
din secolul XVIII, uneori chiar din secolul XIX, nu pot fi nici înţelese, citite, şi
nici datate fără o pregătire specială şi fără înţelegerea evoluţiei lor.
Prin faptul că scrierea este purtătoare a tradiţiei, aşadar a transmiterii de
idei, gânduri, fapte, studiul paleografiei serveşte ca ştiinţă auxiliară în sens
restrâns, anume ca mijloc pentru realizarea scopului, acela de a citi izvoarele
şi de a le ordona corect din punct de vedere temporal şi uneori chiar spaţial.
Totuşi scrierea nu este doar purtător al informaţiei transmise, ci poate fi ea
însăşi un izvor şi să fie folosită ca atare. Formele şi elementele scrierii în
evoluţia lor permit dezvăluiri privitoare la procese istorice, cultural-spirituale
ale epocilor trecute.

34
 Începuturile paleografiei moderne, la fel ca cele ale diplomaticii se află în
disputa ştiinţifică influenţată de Contrareformă. În disputele legate de
autenticitatea vieţilor sfinţilor medievali, între iezuiţii deosebit de critici din
jurul lui Jean Bolland („bollandiştii”) şi congregaţia benedictinilor reformatori
de la Saint-Maur („maurinieni”) s-au remarcat mai ales doi savanţi prin
lucrările lor deschizătoare de drumuri în domeniul ştiinţelor auxiliare ale
istoriei: bollandistul Daniel Papebroch (Papenbroeck, 1628-1714) şi
maurinianul Jean Mabillon (1632-1707). Papebroch, care a activat la Anvers,
şi-a exprimat, în opera sa, îndoiala cu privire la veridicitatea multor
documente şi vieţi ale sfinţilor, el impunând discrimen veri et falsi,
deosebirea izvoarelor veridice, autentice, de cele false. Pentru aceasta
Papebroch a folosit deja metode paleografice, totuşi fără a putea şi localiza
scrierile.
Critica lui Papenbroek a atins mai înainte de toate mânăstirile
benedictine, a căror reformare era stipulată de congregaţia maurinienilor
fondată în 1618. Aceasta a întemeiat şi un fel de academie la Saint-Germain-
des Prés, lângă Paris. Aici, Jean Mabillon a combătut tezele lui Papenbroek.
Cu opera sa în şase volume „De re diplomatica”, el a pus bazele nu doar ale
diplomaticii, ci a căutat deopotrivă o străbatere teoretică a învăţăturii despre
scrierile vechi. În anul 1708, maurinianul Bernard de Montfaucon (1655-
1714) a publicat un manual privitor la vechile scrieri greceşti, cu titlul
„Palaeographia graeca”, şi astfel a dat tinerei discipline numele ei de astăzi. A
pus în prim plan scrierile de carte, anexând şi planşe cu gravuri cu exemple
de scriere, rămânând autoritatea de bază în domeniu pentru aproape două
veacuri. A început de asemenea lucrul la cataloage ale bibliotecilor de
manuscrise, o întreprindere care a găsit urmaşi în întreaga Europă.
35
 În secolul al XIX-lea, paleografia şi diplomatica s-au despărţit definitiv ca
discipline. Prin complexitatea cercetării istoriei scrisului nu pot fi schiţate
decât anumite linii ale evoluţiei ulterioare. Paleografia în Franţa a dobândit,
curând după întemeierea École des Chartes din Paris (1821) un locaş de
cercetare şi educaţie, menit în principal instruirii arhivarilor şi bibliotecarilor.
Alte impulsuri în direcţia paleografiei au pornit şi de la catedra müncheneză
pentru filologie medievală, de la începutul secolului XX: Ludwig Traube a
evidenţiat importanţa cercetării manuscriselor pentru paleografie. Elevul şi
urmaşul său, Paul Lehmann a dus mai departe această tradiţie. Bernhard
Bischoff (1906-1991) a publicat numeroase lucrări mai ales despre istoria
scrisului epocii precarolingiene şi carolingiene.

5.1 Scrierea şi copierea

5.2 Istoricul scrisului

Evoluţia scrisului a parcurs mai multe etape:

5.2.1 Faza ideograficaă

Etapa ideografică a însemnat reprezentarea de imagini şi simboluri al
căror mesaj era simplu şi clar, neexistând o legătură între imagine şi rostirea
sunetelor. În scrierea pictografică grafemele sunt imagini iconice, iar în cea
ideografică grafemele reprezintă ideograme, adică concepte şi idei.

5.2.2 Faza logograficaă

În etapa logografică fiecare semn (glifă) reprezintă un cuvânt, sau un
morfem, termenii obiectuali fiind simplu de redat. Pentru redarea termenilor
sau cuvintele abstracte însă s-a apelat la omonime, cuvinte cu aceleaşi
sunete (în sumeriană ti, însemnând „săgeată”, a fost folosit prin omonimie
pentru redarea cuvântului „viaţă”). Logogramele conţin şi morfeme care
reprezintă deopotrivă elemente fonetice. În scrierea chineză elementul
fonetic este inclus în logogramă. În egipteană sau scrierea mayaşă multe glife
sunt pur fonetice, altele având funcţie de logogramă sau fonetică depinzând
de context.
Din acest motiv ele sunt scrieri complexe:

5.2.2.1 Scrierile logografice consonantice

36
 Sunt sisteme de scriere dezvoltate în Egiptul antic:
5.2.2.1.1 hieroglifele

5.2.2.1.2 scrierea hieraticaă

5.2.2.1.3 Scrierea demoticaă

5.2.2.2 Scrieri logografice silabice

5.2.2.2.1 Cuneiformele sumeriene

Semnele realizate pe tăbliţe de lut un un stil în formă de ic / pană de

lemn (lat. cuneus) au origine pictografică:

c. 3100 c. 2800 c. 2400 c. 600

Orz

Cap

Pasăre

Bou

Copac

37
Palmier

Mână

Logogramele asociate au permis reprezentarea unor noţiuni complexe:

(munus), „femeie” în acadiană, asociată cu logograma kur, munte,

sinonim cu ţară străină, străinătate, pentru că Mesopotamia este lipsită de

munţi, munus.kur semnifică „sclavă”, o femeie venită din munţi, din

străinătate.

5.2.2.2.2 Caracterele chinezeşti hanzi şi cele japoneze kanji

Cunoscute ca scriere tradiţională chineză, Han, Hanzi, se bazează pe
logograme care ajung la aproape 50.000 de semne. Caracterele sunt
morfosilabice, fiecare corespunzând unei silabe rostite verbal cu un sens
primar. Alăturarea mai multor caractere sau semne duce la formarea
cuvintelor complexe, polisilabice.
De fapt, scrierea chineză este foarte complexă. Ea include şase categorii:

38
1. Pictograme, deşi asemănarea cu un obiect real nu mai este atât de
evidentă ca urmare a evoluţiei caracterului scris.

2. Ideogramele, numite şi ideograme simple, fie că moodifică iconic

pictogramele, fie sunt ilustraţii direct iconice. Astfel prin modificarea
semnului 刀 dāo, pictogramă pentru „cuţit”, fiind marcată lama
acestuia, se obţine ideograma 刃 rèn pentru „lamă”. Inversarea
poziţiei semnului 上 shàng „sus” duce la ideograma 下 xià „jos”.
3. Compusele ideogramatice sau asociative combină pictograme şi
ideograme pentru a crea un alt semn, caracter. Astfel, dublarea
pictogramei 木 mu „copac” înseamnă 林 lin „pădure”, iar combinaţia
日 rì „soare” şi 月 yuè „lună” duce la formarea compusului 明 míng
„strălucitor”.

39
 4. Compusele fono-semantice constituie categoria cea mai numeroasă,
fiind numite şi pictofonetice. O pictogramă ce sugerează înţelesul
general este însoţită de un caracter care este pronunţat aproximativ
la fel ca şi cuvântul specificat. Astfel, 河 (hé) râu, 湖 (hú) lac, 流
(liú) curent de apă, 沖 (chōng) şuvoi, jet de apă, 滑 (huá) alunecos.
Radicalul din stânga este pictograma pentru picături de apă şi indică o
conexiune semantică cu apa, semnul din dreapta are valoare fonetică,
fiind un indicator în acest sens.
5. Cognatele transformate au evoluat prin mutaţie ortografică sau
semantică. De exemplu 考 (kǎo) a verifica şi 老 (lǎo) bătrân au avut
iniţial acelaşi semn (caracter), însemnând „persoană în vârstă”, dar au
evoluat în două cuvinte diferite.
6. Rebus, numite şi caractere de împrumut, desemnează folosirea unui
caracter pentru a reprezenta un cuvânt neînrudit, dar care se
pronunţă asemănător: 自 (zì), care şi-a pierdut semnificaţia originară
de nas însemnând însuşi, sau 萬 (wan), iniţial scorpion, folosit acum
doar cu sensul de zece mii.

5.2.3 Faza silabicaă

Pentru redarea numelor proprii sau a unor cuvinte mai complicate ce nu
puteau fi redate prin imagini simple s-a recurs la fonetizarea logogramelor,
proces petrecut în majoritatea scrierilor logografice - cuneiformă, chineză,
egipteană. Cuvintele complexe erau scrise fiind folosite semne separate care
indicau câte o silabă provenită din cuvântul monosilabic. Scrierea hieroglifică
egipteană a păstrat un mare număr de logograme vreme de trei milenii.

40
 Silabele incluzând consoane, dar şi vocale se porduceau confuzii, mai ales
pentru că nu se putea face distincţia între vocalele lungi şi cele scurte. S-a
apelat pentru aceasta la scrierea plenică, la consoanele moi (w, y) pentru
redarea vocalelor lungi (w pentru o sau u lung, y pentru i lung). Folosirea
acestui sistem plenic a dus la confundarea acestui sistem cu cel al alfabetelor
consonantice, în realitate fiind vorba despre o scriere silabică. În acest fel, pe
această bază li s-a atribuit fenicienilor inventarea primului alfabet.

5.2.4 Faza alfabeticaă

5.2.5 Scrierea fenicianaă şi evoluţia scrierilor alfabetice

Scrierea feniciană este prima scriere cu adevărat alfabetică, un semn
având valoarea unui fonem, a unui sunet, nu a unei silabe sau cuvânt ca în
scrierea cuneiformă sau hieroglifică. Este o scriere fonetică care înregistrează
sunetele fiecărui cuvânt. A apărut în prima jumătate a mileniului II a.C. în
atmosfera multiculturală din Siria, ea stând la baza scrierii greceşti, ebraice şi
arabe. De aceea putem vorbi în acest caz de un alfabet ancestral, arhaic.
Feniciana, o limbă semitică, a dat abordarea scrierii şi altor popoare,
dezvoltându-se scrierea aramaică, ebraică, mai apoi arabă.
Alfabetul fenician include doar consoane în număr de 22, după principiul
acrofoniei, astfel că prima literă /primul sunet al cuvântului ilustrat constituie
litera (b=beth=casă).
Fenicienii au folosit o parte a hieroglifelor egiptene, le-au modificat
dându-le nume semitice, au adăugat altele, pentru a crea ceea ce numim
astăzi alfabet.
41
 Tabelul de mai sus reprezintă hieroglife, citite de la dreapta la stânga,
cum scriau şi fenicienii, adaptate apoi literelor.
Contribuţia esenţială a grecilor a constat în adaptarea sistemului de
scriere fenician în secolul VIII a.C. la necesităţile lor, adăugând vocale, pentru
unele folosind denumirea feniciană (alpha). Rezultatul a fost un alfabet cu 24
de litere.

Pe baza alfabetelor grec şi latin, Ulfila creează un alfabet menit să redea

sunetele unei limbi încă orale, limba goţilor. Scopul a fost traducerea bibliei
din greacă, părţi ample din evanghelii şi epistole păstrându-se încă în diferite
versiuni.

Fenic. Aram. Ebr. Arab Grec Latin Chirilic

Alep ‫ﺍ א‬ Αα A
h Aleph
bou

‫ ﺏ ב‬Ββ B
Beth Beth
casă

Gim ‫ג‬ ‫ﺝ‬ Γγ G

el Gimel
cămilă

Dale ‫ﺩ ד‬ Δδ D
th
uşă Daleth

‫ﻫ ה‬ Εε E
He
fereastră Heh

42
 Wa ‫ו‬ ‫و‬ Υυ Y
w
cârlig Vav

Zayi ‫ז‬ ‫ﺯ‬ Zζ Z

n Zayin
armă

‫خ ח‬,‫ ﺡ‬Ηη
Heth Heth
gard
‫ﻁ‬
Teth ‫ט‬ Θθ
roată Teth

Yodh ‫ﻱ יי‬,‫ ﻳ‬Ιι Ii

braţ Yodh

Kap
‫כ‬ ‫ﻛ‬ Kk C
h
palmă Kaph

Lam ‫ל‬ ‫ل‬ Λλ L

edh
goad Lamed

Me ‫م מ‬ Μμ M
m
apă Mem

‫נ‬ ‫ن‬ Νν N
Nun
peşte Nun
43
 Sam ‫ س ס‬Ξξ X
ekh Samekh
stâlp

‫ع ע‬ Oo O
Ayin Ayin
ochi Ωω
‫ف‬
Pe
‫פף‬ Ππ P
Pe
gură
‫ﺹ‬
,
Tsadi
‫צץ‬
Sade
papirus

Qop
Qoph
‫ק‬ ‫ﻕ‬
Q
h
urechile acului

Resh
‫ר‬ ‫ﺭ‬
Ρρ R
Res
cap

Shin
‫ש‬ ‫س‬
‫ﺵ‬
Σσς S
Sin
dinte

Tav
‫ת‬ ‫ﺕ‬
Ττ T
Taw
semn

44
 Alfabetul chirilic în versiunea din secolul X:

5.3 Ramurile epigrafiei şi paleografiei

5.4 Codicologia

5.4.1 Suportul scrierii şi materiale de scris

5.4.1.1 Papirusul
Grecii au preluat de la egipteni, iar apoi romanii de la cei din urmă
papirusul (πάπυροσ, charta papyri), materialul de scriere cel mai important
pentru aproape un mileniu, din secolul VI a.C. până în primele secole ale erei
creştine. Se realiza din tulpina plantei Cyperus papyrus în fâşii presate pe
două straturi aliniate în unghi drept, bătute apoi şi lustruite. Dimensiunile
erau îndeobşte de 25 x 19 cm, prin aşezarea foilor una lângă alta
obţinându-se rulouri lungi de până la 20 m. Prima piesă a ruloului era numită
protocol, ultima eschatocol, termeni preluaţi apoi în diplomatică. Partea cu
benzile orizontale (recto) era folosită pentru scris şi era rulată în interior.
45
Uneori, în funcţie de necesităţi erau refolosite, fiind spălate şi rescrise
(opistografe). În secolul IV p.C. s-a petrecut tranziţia la pergament, vitală
pentru păstrarea literaturii scrise, din cauză că climatul european dăuna
papirusului. În secolul VI codicele lui Iustinian era răspândit din Bizanţ atât
pe papirus cât şi pergament. După cucerirea Egiptului în secolul VII, arabii au
continuat fabricarea papirusului. În cancelaria regilor merovingieni papirusul
a constituit suportul pe care erau redactate documentele solemne până în
secolul VII, în unele cancelarii – în Bizanţ, la Ravenna şi cancelaria papală (23
bule papale păstrate) - papirusul a fost folosit cu obstinaţie până la începutul
secolului XI. Numele a supravieţuit în cuvintele papier / paper.

5.4.1.2 Pergamentul şi palimpsestele

Pielea de animal îmbibată în soluţie de var, neargăsită şi tratată apoi
putea fi folosită ca material de scriere pe ambele feţe, fiind mult mai
rezistentă decât papirusul. Tehnica cea mai evoluată de prelucrare o avea
Pergamul în secolul II a.C., de unde i-a rămas şi numele de membrana sau
charta pergamena. La interdicţia Ptolemeilor de a exporta papirusul, în
vremea regelui Eumenes II (195-158 a.C.) este realizat vellum, un pergament
fin obţinut din pielea animalelor nou-născute sau chiar nenăscute. Tipul
mediteranean, sudic, este preparat doar pe partea interioară, cea din
exterior nefiind destinată scrierii. Tipul de pergament nordic (pergamena
teutonica), prelucrat pe ambele feţe, a fost cel mai răspândit în Europa,
inclusiv în Transilvania, unde din secolul al XIV era produs deja, fiind exportat
şi în Moldova şi Ţara Românească unde era cunoscut sub denumirea slavă de
cojnic (de la coaj = piele).
Fiind un material scump, pergamentul era folosit pentru documente
solemne şi cărţi manuscrise. Adesea manuscrisele erau spălate şi răzuite
pentru a refolosi materialul subiacent, numindu-se în acest caz palimpseste
(gr. palin psao = netezesc din nou). Cele mai valoroase palimpseste cu scrieri
originale din secolele IV-VII provin din mânăstirile Bobbio, Luxeuil, Corbie şi
St. Gallen, ele fiind texte antice – Cicero, Plaut, dar şi un Codex Carolinus al
lui Ulfila (313-383), apostolul goţilor, care reia părţi ale vestitului Codex
Argenteus scris în secolul VI pe vellum de purpură cu litere în aur şi argint.

46
 Pagină din Codex Argenteus, păstrat la biblioteca din Uppsala

5.4.1.3 Hârtia
Alături de pergament, din secolul XIII un nou material de scris - charta
papiri, charta bambacis / bambycina, charta cuttunea, damascena - ajunge
în Europa prin intermediul arabilor care o produceau deja în secolul VIII în
Samarkand. Denumirea de hârtie vine din grecescul Χάρτης, ajuns la noi prin
filieră slavă – Хартиїа – în secolul XV. Denumirea arată că era preparată din
47
bumbac sau in, iar după alte păreri numele e derivat de la centrul Bambyce
din Siria. În Europa hârtia a fost produsă mai întâi la lângă Valecia, unde
exista o moară de hârtie deja în secolul XII, apoi în Spania creştină, la
mijlocul secolului XIV în Franţa, la Troyes, şi spre sfârşitul aceluiaşi secol la
Nürnberg în Germania. În secolele XIII-XIV suveranii interzic de obicei
folosirea hârtiei pentru documente solemne, calitatea ei fiind inferioară
pergamentului. Prima moară din Transilvania a fost construită de Hans Fuchs
şi Johannes Benkner la Braşov în 1545, apoi au fost ridicate altele de către
Caspar Heltai la Cluj (1563), şi la Sibiu (1573). Morile de hârtie au folosit
filigranul pentru a marca provenienţa materialului, un instrument util şi în
datarea unor scrieri. Bunăoară hârtia fabricată la Sibiu avea în filigran stema
oraşului, iar din secolul XVIII monograma arendaşilor, anul şi locul (CIBINII /
HERMANSTADT) provenienţei. În Ţara Românească o moară este ridicată
undeva între Câmpulung şi Târgovişte la 1632-1643.

5.4.1.4 Tablele cerate

5.4.1.5 Cerneluri şi culori

Cerneala, denumire de origine slavă la noi, era numită de greci μέλαν, iar
de romani atramentum librarium). Era preparată din cenuşă şi gumă (clei),
nuci galice (gogoşi de ristic – excrescenţă bogată în tanin de pe frunzele de
stejar), sulfat de cupru, lichidul sepiei sau pentru cerneluri roşii miniu de
plumb – de unde numele de miniatură. Cerneala roşie era folosită pentru
iniţiale şi chenare, de unde a rămas numele de rubrică (lat. ruber = roşu)
Cerneala de aur sau argint, cunoscută din antichitate, a fost preluată apoi de
creştini mai ales pentru versalii şi iniţiale în psaltiri şi evangheliare. Mai ales
manuscrisele carolingiene, ottoniene şi bizantine au apelat la cerneluri
preţioase.

5.4.1.6 Instrumente de scris

Pana (penna) şi condeiul din trestie (calamus) tăiate meşteşugit erau
principalele instrumente de scris când erau folosite cerneluri, iar pentru
tablele cerate un stilus. Inventarea ochelarilor, în jurul anului 1285, a uşurat
şi ea munca istovitoare a scribilor, care îşi doreau săvârşirea manuscrisului, la
fel cum bolnavul îşi doreşte sănătatea (sicut aegrotus desiderat sanitatem,
ita desiderat scriptor finem libri).

5.4.1.7 Tehnica scrierii

48
 Sursele literare nu spun aproape nimic despre tehnica scrierii. În
antichitate, scribii par să-şi fi aşezat de obicei materialul pe genunchi, iar în
evul mediu pe un pupitru înclinat. Numeroase imagini ale scribilor, mai ales
portrete ale evangheliştilor arată poziţia mâinii pentru scrierea caligrafică.
Pana este ţinută cu trei degete întins sau uşor curbate (tres digiti scribunt),
celelalte două fiind aşezate în palmă, în timp ce mâna se odihneşte doar pe
degetul mic, fără ca braţul să se sprijine. Această metodă de a sprijini mâna
care scrie, diferită de practica modernă, a rămas neschimbată până în
vremea caligrafilor din secolul al XVI-lea. Poziţia braţului, schimbările care au
intervenit în manevrarea penei, şi în afară de materialul instrumentului
însuşi – stil sau pană – şi a felului în care pana era tăiată, toate acestea s-au
modificat în timp şi în funcţie de regiunile în care existau scriptorii, după cum
arată analiza fiziologică a scrierii. De aceea este greu să ne facem o imagine
clară asupra interacţiunii diferiţilor factori care au influenţat ductul scrierii.
Putem afla multe din “probationes pennae” despre procedura metodică a
învăţării scrierii elementare în evul mediu timpuriu, când practicile clasice,
antice au supravieţuit. După ce elevul învăţa întregul alfabet, începând cu
linii simple, el era antrenat prin copierea de versuri mnemonice. Dispunem
de informaţii despre metodele didactice folosite doar din evul mediu târziu,
universităţile având un rol deosebit în învăţarea scrierii. Cărturarii, grămăticii
şi retorii acestei perioade – maestrul Hugo Spechtshart din Reutlingen şi
mulţi alţii rămaşi anonimi – au lăsat descrieri amănunţite, în versuri şi proză,
ale scrierii uzuale, comune. În parte, ei procedau la divizarea literelor în
elemente grafice (Zerstreuungen) care erau exersate pe rând. Erau
răspândite atât cunoaşterea cursivei cât şi a texturii. Caligrafii foloseau foi cu
reclame pentru a-şi atrage elevii, ele extinzându-se la instruirea în alfabete
de iniţiale şi în abreviaturi. Mai ales scrierea cărţilor ştiinţifice impunea o
familiarizare cu abreviaturile folosite pentru terminologia tehnică.
După un antrenament dificil în ale scrierii, rezultatul obişnuit era o
scriere impersonală şi tipică, un scrib, de exemplu din epoca carolingiană,
trebuia să mânuiască trei sau patru alfabete, ceea ce presupunea nu doar
cunoaşterea şi stăpânirea formelor literelor, ci şi compunerea organică a
acestora. În perioade diferite, nu numai în epoca Renaşterii, scribii reuşeau
să imite iscusit scrieri mai vechi.
Stadiile preliminare prin care trecea opera literară în procesul creării ei
erau notele şi trăsăturile scrise pe table cerate până la exemplarul original al
autorului sau secretarului.

5.4.2 Trăsăturile externe ale scrierilor

49
5.4.2.1 Codicele (codex)

5.4.2.2 Formatul

5.4.2.3 Pagina

5.4.2.4 Legăturile

5.4.2.5 Ruloul (rotuli) şi cărţile manuscrise

5.4.2.6 Tabulele

5.4.2.7 Acte şi scrisori

5.5 Scrierea latină - tipuri de scriere şi evoluţie

5.5.1 Aetas antiqua - scrierea latină în antichitate

5.5.1.1 Capitalis

5.5.1.2 Cursiva romană veche

5.5.1.3 Cursiva romană nouă

5.5.1.4 Unciala

5.5.1.5 Semiunciala

5.5.2 Aetas mediae latinitatis - scrierea latină în evul mediu

5.5.2.1 Scrierile regionale, curiale, naţionale

5.5.2.1.1 Scrierea irlandeză

5.5.2.1.2 Scrierea anglo-saxonă

5.5.2.1.3 Scrierea vizigotă

5.5.2.1.4 Scrierea merovingiană

5.5.2.1.5 Scrierile italiane. Beneventana

50
5.5.2.2 Scrierea carolingiană

5.5.2.3 Scrierile gotice

5.5.2.3.1 Textualis – textura gotică

5.5.2.3.2 Cursiva gotică şi bastarda

5.5.2.3.3 Scrierea umanistă

5.5.3 Aetas infimae latinitatis - scrierile moderne

6 Ştiinţa izvoarelor. Bibliologia

6.1 Ştiinţa izvoarelor

Consideraţiile de mai sus s-au referit acelor ştiinţe auxiliare care au
drept obiect premisele factualităţii, respectiv devenirii istorice. Acum ne
îndreptăm atenţia asupra ştiinţelor auxiliare care se ocupă de transmiterea
faptelor istorice, adică de surse / izvoare.
Drept izvoare denumim, făcând apel la definiţia lui P. Kirn, „toate
textele, obiectele sau faptele din care poate fi cunoscut trecutul” Vis-a-vis de
această propoziţie simplă, clară şi care include totuşi toate categoriile de
izvoare apare în secolul al XIX-lea definiţia lui E. Bernheim ca produs tipic al
gândirii istorice în funcţie de formă şi conţinut: „ rezultate ale activităţilor
umane care sunt preponderent fie destinate de la bun început fie sunt
adecvate - în virtutea existenţei, apariţiei lor sau altor raporturi - înţelegerii
şi probării faptelor istorice”.

7 Diplomatica
Diplomatica este ştiinţa auxiliară a istoriei care cu metode speciale
cercetează documentele şi actele cu privire la veridicitate (original) sau
falsitate, studiază crearea, evoluţia şi dezvoltarea documentelor şi actelor în
general, ocupându-se şi de editarea acestora (ediţii critice de documente,
regeste). Aşadar diplomatica are ca obiect de studiu conţinutul, respectiv
trăsăturile sau caracteristicile interne ale documentelor şi ale actelor
juridice, oficiale, publice şi private, spre deosebire de paleografie care
analizează trăsăturile externe ale scrisului. Denumirea disciplinei derivă din

51
grecescul diplon (a îndoi), fiind vorba la origine de două tăbliţe cerate, legate
între ele care conţineau un text oficial, cele mai cunoscute fiind diplomele
imperiale romane.
Prin diplomatică înţelegem ştiinţa care studiază diplomele, în
accepţiunea cea mai largă a termenului, documente publice şi private,
pentru a cerceta înţelesul acestora. Sarcina diplomaticii este de a determina
valoarea documentelor ca mărturii istorice. Limitarea la documentele
medievale nu ţine de obiectul în sine al diplomaticii, chiar dacă critica
diplomatică se aplică predilect acestora. De aceea ea are în primul rând ca
obiect a determina dacă un document este autentic sau fals. Drept falsuri în
sensul strict al termenului considerăm acele înscrisuri care după intenţia
genitorului se pretind a fi altceva decât ceea ce sunt în realitate. Plăsmuirile
de noi documente care vor să dovedească realităţi inexistente sunt văzute de
către Sickel tot ca falsuri, ceea ce este valabil din punct de vedere istoric, dar
nu şi diplomatic. Aceste cazuri constituie falsificări ale adevărului, dar nu
întotdeauna un fals documentar în sens diplomatic. Documentele se doresc
a fi mărturii ale emitenţilor lor asupra unor fapte, iar în măsura în care
îndeplinesc acest criteriu diplomatistul le statuează drept autentice. Dacă
aceste fapte sunt adevărate sau nu intră în sarcina cercetării istoricului.
Neadevărul sau falsitatea faptelor mărturisite poate fi un argument de care
se foloseşte şi critica diplomatică, dar prin ea însăşi nu rezolvă chestiunea
falsităţii. Documentul emis de Carol IV, după încoronarea lui Venceslav,
săvârşită la 6 iulie 1376, antedatat la 6 martie, prin care se solicită acordul
papei pentru alegerea şi încoronarea lui Venceslav, vrea să lase să se creadă
că acordul a fost solicitat înaintea alegerii, ceea ce nu s-a petrecut în
realitate. Documentul falsifică adevărul, dar pentru specialistul în
diplomatică este un document autentic. Din aceasta derivă că toate acele
înscrisuri care după intenţia genitorului doreau să creeze impresia că sunt
originale, fără a întruni această calitate cu adevărat, sunt strict diplomatic
falsuri. În acest sens modalitatea sigilării este un aspect definitoriu. După
opinia dominantă în evul mediu, un document prevăzut cu sigiliul veritabil
sau imitat al emitentului era considerat drept original (Urschrift). Altfel este
vorba din punct de vedere formal de un fals.
Totuşi, prin demonstrarea neautenticităţii formale a unui document nu
se poate dovedi şi falsitatea conţinutului acestuia. Adesea un pretins original
care a fost dovedit ca fals formal este pe drept suspectat de a fi intenţionat şi
o plăsmuire materială, de conţinut, de aceea conţinutul este cercetat cu
acribie, dar aceste înscrisuri nu pot fi respinse aprioric. S-a întâmplat

52
frecvent în evul mediu ca unor copii ale unor originale pierdute sau
deteriorate să le fie dată aparenţa acestora, din punct de vedere al scrierii,
sigilografic ş.a. Era intenţionată astfel doar o plăsmuire relativă la puterea
probatorie şi juridică a documentului, de aceea această categorie poate fi
veritabilă şi de încredere după conţinut.
Doar în cazuri rare critica destinată cercetării veridicităţii conţinutului
unui document poate duce la concluzia că el este în întregime plăsmuit şi în
consecinţă nedemn de încredere. În evul mediu plăsmuitorii au avut la
dispoziţie modele originale, astfel că şi documentele false pot include
elemente veritabile. Uneori ele se limitează la interpolaţii sau omisiuni
minore, corecturi asupra stilului, ortografiei sau ale unor scăpări ale
copistului, dar în alte cazuri se extind asupra întregului conţinut juridic.
Diplomatica trebuie să stabilească dacă în vederea falsului documentar
s-a folosit un model original, veritabil sau nu, şi care sunt elementele de fals
care pot fi deduse din prototip.
Şi documentele falsificate în întregime sau parţial pot fi folosite uneori
ca mărturii istorice, de aici sarcina criticii diplomatice de a stabili cu claritate
genitorul, data şi circumstanţele emiterii unui fals dovedit.
În măsura în care ştiinţa diplomaticii aduce o critică conform
aspectelor menţionate, ea rezolvă doar o parte a sarcinii sale, aceea de a
stabili valoarea istorică a documentelor. A doua parte a sarcinii sale rezidă în
interpretarea documentelor. La naşterea unui document concură doi factori:
raporturile concrete ale cazului în speţă care duc la emiterea documentului
şi în al doilea rând uzanţa diplomatică a cancelariei emitente, a scribului, a
locului şi timpului emiterii. De aceea pentru interpretarea fiecărui document
se impun două aspecte. Delimitarea clară a situaţiei concrete a cazului în
speţă, explicarea conţinutului textului (Wortlaut), şi, în al doilea rând,
confruntarea, întregirea şi corectarea acestuia cu alte mărturii şi confirmarea
lui pe această bază intră în sarcina istoricului, nu în cea a specialistului în
diplomatică. Metoda diplomatică impune cercetarea şi cunoaşterea
uzanţelor de cancelarie, ceea ce permite determinarea influenţei avute de
acestea în fiecare caz şi abia în acest fel documentul poate fi cu adevărat
valorificat.
Metoda diplomaticii este de aceea în esenţă similară celei general
istorice, dar în vreme ce aceasta din urmă se aplică unei categorii
determinate a izvoarelor istorice, cea diplomatică este strict specializată.

53
 De mare folos pentru diplomatică este paleografia care studiază cu
precădere caracteristicile extrinsece ale documentelor; pe baza ei
diplomatica poate judeca caracterul autentic, genuin al documentelor.
Diplomatica studiază conţinutul actului, formarea lui, structura sa în relaţie
cu epoca, teritoriul şi calitatea actului; culegerea acestor date este de mare
însemnătate pentru documentele solemne, dar se aplică şi actelor minore
din toate vremurile, specialistul putând stabili pe baza lor autenticitatea
documentelor indiferent de forma în care ele s-au păstrat şi ne-au parvenit.
Locul şi timpul în care un document a fost emis îl fac unic.

7.1 Istoria diplomaticii

Istoria cercetării ştiinţifice a documentelor, mai ales medievale, este
strâns legată de istoria falsurilor documentare. Multitudinea falsurilor
medievale este explicată de stilul de viaţă şi de mentalitatea medievală. 2
Chiar şi proeminenţi oameni ai Bisericii, clerici a căror evlavie nu a fost
contestată, nu s-au dat înapoi în a se folosi de minciună şi hoţie pentru a
dobândi relicve făcătoare de minuni ori proprietăţi şi foloase pentru
diocezele şi mânăstirile lor. În acest scop au fost adesea plăsmuite
documente. Falsurile cele mai vechi se referă preponderent la acte ale
regilor şi principilor în favoarea forurilor ecleziastice. Explicaţia constă în
necesitatea asigurării unor antecedente, de a legitima anumite concesii, din
varii motive, care în urma evoluţiei istorice erau minate şi ameninţate;
uneori, apoi, substituiau ceea ce tradiţia venea să afirme mai mult sau mai
puţin legitim. Simţului moral actual îi repugnă o asemenea procedură, dar în
evul mediu, într-o epocă în care actele scrise erau încă puţine, nu se judeca
în acest fel. Prezentarea documentului, a suportului scris, era unica
modalitate de a face ca drepturile să aibă valabilitate.
Preocupări de diplomatică au existat din antichitate, ele fiind mai
elaborate în decursul evului mediu. În cancelariile medievale se apela la o
minuţioasă analiză grafică şi diplomatică a actelor cu valoare probatorie în
vederea stabilirii autenticităţii şi veridicităţii acestora.
Depistarea falsului documentar se sprijină pe critica externă şi cea
internă. Critica externă cuprinde toate demersurile care pot fi întreprinse
asupra piesei originale: suportul scrierii, materialul scrierii, tipul de scriere,
materialul sigilar şi forma sigilară, etc. Caracteristicile interne cuprind analiza
asupra limbii, stilului, anacronismelor, a formularului de cancelarie, etc.

2
G. Ellinger, Das Verhältniss der öffentlichen Meinung zu Wahrheit und Lüge im 10., 11. und 12.
Jahrhundert, Berlin, 1884.
54
Documentul falsificat poate fi sigilat cu peceţi autentice (fals parţial) sau cu
peceţi falsificate (fals total).
În 590 episcopul de Reims a prezentat lui Childeric o pretinsă donaţie
emanată de la el. Şeful cancelariei a declarat fals semnul de validare. O
adunare a episcopilor şi comiţilor din 843 dispune distrugerea pe motiv că
sunt false a anumitor documente ale episcopului din Le Mans cu privire la
mânăstirea Anisola (St. Calais). Leon IX pune să fie distruse, pe când se afla la
Subiaco, anumite documente, pe motiv că nu au fost întocmite în mănăstire,
ci de către subiacensi împotriva mânăstirii înseşi. În general, în evul mediu
nu era vorba de documente foarte vechi, pentru ele cunoştinţele cele mai
comune şi memoria încă puteau servi. Există însă judecăţi cu privire la
falsificări de acte anterioare cu câteva secole: un proces al lui Henric V din
1125, incongruent istoric, pentru că se găseşte într-un fals mai vechi cu un
veac. În 1167, Alexandru III declară falsă o bulă a lui Leon pentru că bula
atârnată era diferită de cele utilizate de papă la Bergamo. Papa Alexandru
observa în 1187, falsitatea unui document care pretinde a fi fost emis de
către Henric II în 1013, pe baza titulaturii, pentru că Henric II a fost numit
împărat abia în 1015.3 Chiar şi sigiliul atârnat cu curele din piele era contrar
uzanţelor imperiale. Un alt caz se petrece la Milano: un canonic prezintă
capitlului de acolo o bulă; canonicii, punând la îndoială autenticitatea
acesteia, o submit cancelariei papei Inocenţiu III care în 1198 răspunde că
stilul redactării şi scriitura sunt suspecte. În cele din urmă bula se dovedeşte
a fi autentică, dar semnul de validare, bula propriu-zisă, este contrafăcut. Nu
se pierde ocazia de a formula o intenţie teoretică în a judeca autenticitatea
documentelor pontificale, specificându-se că trebuie luate în considerare
formularul, scriitura, materialul de scris, modul sigilării şi tipul, forma
sigiliului. Acelaşi papă, în 1201, recunoştea drept autentice falsurile
grosolane, scrise pe pergament, ale bulei lui Constantius I (708-715). La
Veneţia, în 1161, dogele Vitalis Michele instituie o comisie de 18 notari
subtiliter et caute in concilio eam examinare et perscruatre ceperunt
cumque sollicite undique eam examinassent o anumită carta securitatis din
1067, dovedindu-se că documentul este autentic. Alberto Gaudino, jude în
Bologna, pune în 1289 ca un document să fie examinat de o comisie de
experţi – între care se aflau notari, negustori de cărţi şi articole de scris. Ei au
examinat vechimea pergamentului şi scrierea, confruntându-le cu cele ale
unui document cert autentic. O comisie de clerici instituită de către

3
„quia in eo legitur esse factum anno domini MXIII et dicitur imperator, aliud vero eiusdem Henrici
ab eadem parte productum factum fuit anno MXV et primo anno imperii eius et XII regi, unde
apparet primum esse falsum“ – Lupi, Cod. Dipl. Bergam 2, 468. – Bresslau, HdU, p. 16.
55
Venceslav, regele Boemiei, în iarna 1283-4, dovedeşte falsitatea unui
document al marchizului Otto de Brandenburg, după ce a cercetat tipul
sigiliului, stilul, formulele, datarea şi conţinutul, toate elementele fiind
confruntate cu cele ale altor documente emise de Otto. În 1331, într-un
proces contra lui Robert d’Artois, documentele sunt examinate cu multă
acribie. În 1347, Clemens VI pune ca un document să fie confruntat de către
cancelaria sa cu un altul emis de Clemens III în 1190, primul fiind dovedit ca
un fals. Uneori, fără cunoaşterea organizării sistematice şi a evoluţiei
dreptului, s-au produs erori.
Umanismul şi Renaşterea care au reînviat antichitatea greco-romană,
au meritul de a fi lărgit orizonturile culturii. În acest context, importantă
pentru diplomatică a fost dovedirea falsităţii într-o scriere (1361) a lui
Petrarca la solicitarea lui Carol IV cu privire la pretinsele privilegii ale lui Iulius
Caesar şi Nero pentru Casa de Austria. 4 La fel procedează spre 1440 în
faimoasa De falso credita et ementita donatione Constantini. Publicată în
1517, a fost prima revoltă „istorică” împotriva papalităţii. Conform acestei
presupuse donaţii a lui Constantin cel Mare, episcopul Romei, Silvestru,
dobândeşte primatul asupra întregii biserici creştine, inclusiv asupra celor
patru patriarhate răsăritene, palatul imperial al Lateranului, insignele
imperiale, jurisdicţia laică a Romei, Italiei şi Apusului, împăratul însuşi
mutându-şi reşedinţa la Bizanţ. Textul, demn de luat în seamă, apare pentru
prima dată în decretaliile pseudoisidorice de la mijlocul secolului al IX-lea.
Disputele religioase din secolul XVI au început să apeleze şi la arsenalul
diplomaticii. Mattia Flacius (Illirycus) şi centuriatorii din Magdeburg au făcut
un adevărat tur de forţă pentru a demonstra falsitatea decretaliilor isidorice.
Cercetarea istoriei devine tot mai pregnant ştiinţifică, ea nu se mai limitează
la a se baza în întregime pe cronici, ci tot mai mult pe documente. Lipseşte
însă un studiu comparativ al documentelor şi culegerilor sistematice.
Documentele rămân cu precădere titluri de drept. Lipsea încă ideea de a
publica metodic documentele în scop istoric. Erau în primul rând culegeri în
afara publicaţiilor istorice sau deducţii juridice în special pentru cauze /
pricini.
În textele juridice se dau reguli de depistare a falsităţii documentelor,
dar în ansamblu nu se mai face distincţie între documentele vechi şi cele
contemporane. Pentru comunicarea arhivistului sunt studiate subscrisurile,
în cazul bulelor papale, cele ale cardinalilor, elemente izolate, dar de mare
însemnătate.

4
Bresslau, HdU, p. 15. – Vittani, p. 8.
56
 Adevărata critică a documentelor se iniţiază în secolul XVII, atunci când
diplomatica a fost întemeiată ca disciplină ştiinţifică sistematică, în special în
Germania şi în Franţa, evoluţia din cele două ţări fiind aproape
independentă.
În Germania, impulsul a fost iniţial exclusiv practic, în scopul de a da
valoare drepturilor publice : părţile nu se mulţumeau să compară în procese,
ci doreau să ducă chestiunile în faţa judecăţii opiniei publice. Pornind de la
valoarea documentului, s-a ajuns la adevărate bella diplomatica, termen
introdus în 1720 de către J. P von Ludewig5, desemnând luptele diplomatice,
bazate pe documente, care se regăsesc şi în vremea lui J. Mabillon.
Cea mai veche dintre aceste dispute a avut loc între arhiepiscopia Trier
şi mânăstirea St. Maximus cu privire la raporturile nemijlocite ale celei din
urmă cu imperiul. Aceleaşi documente care fuseseră aduse în instanţa de
judecată imperială în secolul XII, sunt acum cercetate în două scrieri din
1633 şi 1638 de către Nicolaus Zyllesius, apărătorul mânăstirii, arătând prin
critica sa caracterul fals al documentelor adversarilor săi ; anumite obiecţii,
precum erorile de limbaj – o diplomă de-a lui Dagobert în favoarea
arhiepiscopiei este respinsă „quia manifeste falsam in constructione
latinitatem continet“.6
Alte dispute similare au privit privilegii emise la Magdeburg, de către
episcopia din Bremen, abaţia din Corvey pe insula Ruegen, de abaţia din
Fulda, ş.a., dar cel mai important în evoluţia diplomaticii a fost fără îndoială
bellum diplomaticum Lindaviense dintre oraşul imperial şi conventul
mânăstirii din Lindau pentru bunuri, drepturi şi supremaţie în stat
(Landeshoheit). În această dispută, un rol important l-a jucat un document
fals din secolul XI sau XII, păstrat azi la Arhiva imperială din Viena, atribuit
unui împărat Ludovic - de către unii lui Ludovic al II-lea, de alţii lui Ludovic
cel Pios sau Ludovic Germanicul. Hermann Conring, polihistor şi profesor la
Helmstädt, scria la solicitarea oraşului de a cerceta documentul, în 1672,
Censura diplomatis quod Ludovico imperatori fert acceptum coenobium
Lindaviense. În această scriere întâlnim pentru prima dată o critică
diplomatică sistematică şi metodică, din care se deduc regulile după care un
document trebuie judecat prin confruntarea cu un altul din aceeaşi epocă şi
al aceluiaşi emitent, fiind studiate în special scrierea, limba şi formularul. În
disputa cu privire la documentele din Trier, Conring dovedise ca argument
5
De usu et praestantia diplomatum et diplomaticae artis. Porro de bellis diplomaticis cum in Gallia
excitatis, tum in Italia atque in supremis Germanici imperii tribunalibus, Leipzig, 1720.
6
Bresslau, HdU, p. 20.
57
pentru dovedirea falsităţii unui document merovingian latina neadecvată
epocii. Şi în bellum Lindaviense, Conring aşează principiul că erorile de limbă
în sine nu demonstrează nimic contra veridicităţii unui document original,
dacă însă ortografia şi limba acestuia diferă de uzanţele vremii şi ale
cancelariei respective, acestea sunt semne ale falsităţii. Principiul bun în
sine, care a dat direcţiile de metodă pe care se bazează progresele
diplomaticii moderne, nu era însă practic, pentru că el dispunea de
insuficient material documentar din epocă.
Altfel au evoluat lucrurile în Franţa, unde dincolo de interesul legal a
fost determinant un colosal interes istoric, de aceea Franţa a devenit
adevărata patrie a diplomaticii ca ştiinţă.

7.1.1 Perioada diplomaticii generale

Până la sfârşitul secolului al XVII-lea, scriitorii şi jurisconsulţii care se
ocupau de veridicitatea documentelor obişnuiau să se bazeze aproape în
exclusivitate pe experienţa personală.
În Italia au avut loc o serie de discuţii asupra valorii anumitor
documente. În Arhiva de Stat din Veneţia se află un studiu de diplomatică al
lui Fortunato Olmo (1622), dar nu se poate vorbi încă despre punerea
bazelor unei adevărate doctrine.
Au apărut publicaţii cu stampe bogate în documente istorice,
genealogice, colecţii sistematice de documente mai ales cu privire la
instituţii. În mod special, cele ecleziastice făceau apel la memoriile vechi
pentru a reface istoria instituţiilor lor. Î această fervoare, erudiţii prezintă
diplomatica drept o ştiinţă constituită, vreme în care Charles du Fresne du
Cange publica un instrument indispensabil studiilor istorice, Glossarium
mediae et infimae latinitatis, în 3 volume in folio (1687). Deşi a apărut în mai
multe ediţii ulterioare, până aproape de zilele noastre, şi-a păstrat numele.
Du Cange a colectat un număr prodigios de termeni din izvoare în mare
parte inedite. Mabillon, marele său prieten şi discipol spune: amplissimus
liber, omnibus apertus, de omnibus agens, in quo quantum profecerim malo
alios quam te iudicare. În aceeaşi ani în care Du Cange trudea la magnifica sa
lucrare, se năştea şi opera nu mai puţin prodigioasă a lui Jean Mabillon, de la
care se trage începutul adevăratei diplomatici generale.

58
 Din varii cauze, ordinul benedictin se afla în declin spre sfârşitul
secolului al XVI-lea. Clement VIII iniţiase din acest motiv o reformă menită să
rezolve criza. În Franţa, această operă aparţine monahului Dom Bénard.
Benedictinii francezi s-au reunit din 1618 într-o congregaţie sub numele Sf.
Maurus, discipolul predilect al Sf. Benedict, considerat fondatorul ordinului
în Franţa. În 1621 Grigore XV va confirma congregaţia maurinienilor. Deja
Bénard aşezase la temelie ideea că vechii benedictini şi maurinieni trebuiau
să se impună prin doctrină şi cultură, nu doar prin teologie. Ideea a luat
avânt în 1630, când superiorul ordinului, Grégoire Tarisse a iniţiat planul de
publicare a analelor ordinului, a pus să se scrie biografiile vechilor
benedictini şi a dat publicării opere patristice. Sub impulsul său, în mai multe
mânăstiri, călugării au lucrat la istorii speciale care au fost apoi utilizate
pentru Gallia Christiana şi pentru anale. În mânăstirea St. Germain-des-Prés
a instituit un fel de academie în care s-a îngrijit să-i adune pe cei mai buni
intelectuali ai ordinului, procurându-le din abundenţă mijloacele necesare.
Astfel au fost posibile operele colosale care au stârnit admiraţie: editarea
scrierilor patristice, istoria ordinului şi a sfinţilor săi, a conventurilor, a
provinciilor, colecţia istoricilor Galliei, istoria literară a Franţei şi multe alte
opere de doctrină fundamentală şi de valoare durabilă. Aceşti benedictini,
nu cei vechi, conchide Wattenbach (Schriftwesen2), au dat expresia
parohială a diligenţei benedictine. Din 1635, sau 1637 după Rosenmund, în
acea oficină a ştiinţei era bibliotecar, în vârstă de 36 de ani, Luc d’Achéry,
însoţit adesea de personaje provenite din mediul parizian, care a menţinut
relaţii continue cu intelectualii vremii sale. De pretutindeni îi parveneau
materiale despre istoria ordinului, materiale pe care le-a turnat într-o operă
organică. În 1648 a alcătuit un plan general, iar din 1655 şi-a început al său
Spicilegium care urma să includă 13 volume. Atunci când această operă i-a
întrecut puterile, în 1664, l-a chemat în ajutor pe Jean Mabillon. Fiu al unui
ţăran din Champagne, Mabillon (1632-1707), avea 32 de ani, era firav la
trup, dar dăduse deja dovada geniului său în mai multe conventuri, mai ales
la celebrul convent de la Corbie (Amiens) şi de un an se afla la St. Denis.
În 1668 publica lucrarea sa Acta Sanctorum Ordinis S. Benedicti. Deja
în primul volum critica sa s-a demonstrat a fi plină de acribie, nu lipseau
criticile din partea altor maurinieni, dar Mabillon a fost campionul ordinului.
Colosala operă, Acta Sanctorum, fusese iniţiată la Anvers, în 1643, de către
Jean Bolland. Din 1659, Daniel Papenbroeck dă acestei opere un caracter
riguros. În prefaţa volumului II al Acta Sanctorum a publicat, încurajat de
papa Alexandru VII, Propylaeum antiquarium circa veri et falsi discrimen in
vetustis membranis (1675). Papenbroeck a operat cu aceeaşi metodă ca şi
59
Conring, a cărui lucrare însă nu o cunoştea. În studiul său, care include şi
unele documente false, declară că nu există documente anterioare lui
Dagobert şi puţine de la Merovingieni şi Carolingieni. Indubitabil cunoştea
studiile altora, ca Launoy şi Naudé, în care erau atacate numeroase
documente deţinute de mânăstirile benedictine ca fiind falsuri, îndeosebi
documentul de la St. Denis, publicat în 1625. Există şi părerea că critica lui
Papenbroeck este doar un complot formal al iezuiţilor îndreptat împotriva
benedictinilor.7
Mabillon îşi pregătea replica faţă de afirmaţiile şi argumentele lui
Papenbroeck. A studiat documentele mânăstirilor pentru a vedea cât mai
multe originale. Corelgionarii săi şi-au adus şi ei contribuţia, între care şi
Antonio Magliaberti, astfel că sub anumite aspecte tratatul său apare drept o
sinteză colectivă. Riposta sa, publicată în 1681 nu a fost o mărturie de
sfidare, nici un angrenaj de ofensă, ci una senină şi fără urmă de polemică.
Este chiar piatra de temelie a unei noi ştiinţe, pe care o şi denumeşte ca
atare. De re diplomatica libri VI (Paris, 1681), un volum in folio de 635 de
pagini, îl consacră pe Mabillon drept părinte al diplomaticii. După două
secole de încercări, spune Giry, sunt încă juste vorbele maurinienilor Fr.
Trustain şi R. Fr. Tarsin din prefaţa la Nouveau Traité de diplomatique (1750-
1765): „sistemul său este cel veritabil, iar cine vrea să deschidă căi
divergente celor trasate de el nu poate să nu se rătăcească; cine vrea să
edifice pe alte baze, construieşte pe nisip”. Critica s-a modificat comparativ
cu concluziile la care a ajuns Mabillon, a fost dezvoltată, completată şi
cizelată, dar nu şi metoda, nu principiile diplomaticii pe care le aşează drept
călăuzitoare şi fundamentale. Opera sa are o importanţă capitală şi pentru
paleografia latină care pentru mai mult de un secol a rămas încă legată de
diplomatică. Opera sa are un caracter general, se extinde la toate vremurile
şi ţările, dar cu aplecare asupra Franţei şi a primelor secole ale evului mediu,
neurcând practic dincoace de secolul XIII. Opera sa făureşte un nou sistem. 8
Este analizată compunerea documentelor, făcându-se distincţie între
caracteristicile extrinsece şi cele intrinsece, se acordă atenţie deosebită
transformărilor survenite în timp, este notată importanţa cunoaşterii
cancelariilor, se afirmă just că nu una sau câteva caracteristici permit
judecarea autenticităţii unui document, ci doar toate elementele luate în
7
cf. Ludewig, op. cit., p.
8
Cartea I: Tipuri de documente, concepte generale, instrumente şi materiale de scriere, tipuri de
scriere. Cartea a II-a : Stilul documentelor. Formule. Personalul cancelariei. Sigilii. Martorii.
Semnăturile. Datarea. Cartea a III-a este destinată combaterii tezelor lui Papenbroeck, Conring,
Naudé, dar tratează şi notiţele diplomatice şi copiarele. Cartea a IV-a: domeniile regilor franci.
Cartea a V-a: Prbe de scriere. Cartea a VI-a: anexe ale documentelor.
60
întregimea lor, că mărturiile scriitorilor şi cronicarilor nu sunt de preferat în
mod absolut documentelor, că critica asupra documentelor păstrate doar în
copie trebuie exercitată în mod diferit în comparaţie cu cea aplicată
originalelor. Documentele merovingiene au fost studiate atât de precis, încât
doar prin aplicarea metodei lui Mabillon nu s-a mai putut aduce nimic nou
de la el încoace, tocmai pentru că a avut la dispoziţie aproape toate
documentele vremii. În afara colosalelor arhive de la St. Denis, în care s-au
păstrat aproape în exclusivitate originalele autentice ale regilor merovingieni
şi şi un bogat tezaur de vechi privilegii papale, diplome carolingiene şi
documente private din evul mediu timpuriu, lui Mabillon i-au stat la
dispoziţie arhivele mânăstirilor şi episcopiilor din întreaga Franţă, pe care în
parte le-a cercetat personal sau cu ajutorul fraţilor de ordin şi colaboratorilor
săi Ruinard, Germain şi Estinnot. A folosit chiar informaţii utile despre
documente din Italia şi Germania pe care le-a şi publicat pentru întâia oară.
Cine studiază facsimilele şi anexele documentelor din cartea a V-a şi a VI-a a
operei sale poate să-şi facă o imagine despre superioritatea sa faţă de
predecesorii săi, tocmai prin bogăţia materialului consultat. A putut astfel să-
şi extindă observaţiile asupra unei multitudini de forme de manifestare, ceea
ce a lipsit înaintaşilor săi. După mai bine de trei secole, putem constata
enorma influenţă a operei lui Jean Mabillon în toate domeniile ştiinţifice
legate de istorie şi drept.
Papenbroeck nu ezită să-i scrie lui Mabillon că nu a avut o satisfacţie
mai mare decât cea de a fi consultat o lucrare atât de completă în domeniu,
iar principiile lui Mabillon au fost imediat adoptate de către majoritatea
specialiştilor.
Nu au lipsit vocile discordante. Iezuiţii din Paris, care şi în domeniul
literaturii patristice au ridicat suspiciuni faţă de benedictini, au încercat o
polemică publicată în 1703 într-o disputatio a lui Bartolomaeus Germon. 9 El
spunea că este de neconceput să se fi păstrat documente din epoca
merovingiană şi că în nici un fel nu era posibil de a se stabili pentru
documente atât de vechi norme de judecare a veridicităţii sau falsităţii;
regreta apoi criteriile paleografice şi nu s-a dat înapoi de la a suspecta faptul
că anumite documente vor fi fost fabricate după 1625. Răspunsul lui
Mabillon nu a fost diferit de cel dintâi; a fost încă un tratat senin, într-un
supliment publicat în 1704, detaliind regulile deja date de el cu noi dovezi şi
raţiuni, a justificat documentele de la St. Denis şi a reconstituit cu ajutorul
diplomelor genealogia regilor Franţei.
9
De veteribus regum Francorum diplomatibus et arte secernendi antiqua diplomata vera et falsa
disceptatio, Paris, 1703.
61
 Relevante au fost observaţiile englezului George Hickes, care în
lucrarea sa în patru volume, Linguarum veterum septentrionalium Thesaurus
grammatico-criticus et archaeologicus (Oxford, 1705), studiază documentele
anglo-saxone. Discutând teoria mabilloniană, ale cărei reguli le acceptă în
întregime, îl acuză pe Mabillon că prin opera sa ţinteşte cu viclenie la a-i
învăţa pe călugări să-şi apere documentele lor false cu asemenea artificii. În
1739, Rudiman publica un tratat despre suveranii din Scoţia.
Curând, specialiştii şi-au adus contribuţii sporite la ştiinţa diplomaticii.
Se disting mai cu seamă maurinienii Ruinart, care l-a şi combătut pe Germon
în a doua ediţie la Libri de re diplomatica (1709), şi Ch. Fr. Toustain.
Disertaţia italianului Giusto Fontanini contra lui Germon, publicată la Roma
în 1705, a iscat dure polemici cu iezuiţii, el fiind susţinut şi de Domenico
Lazzarinùi.
Ca un fel de ripostă la polemica iscată, a apărut între 1750-1765 opera
lui Ch. Fr. Toustain şi R. Fr. Tassin, în şase tomuri, Nouveau Traité de
Diplomatique10. Lucrarea, impresionantă prin multitudinea informaţiilor şi a
materialului prelucrat, nu atinge însă geniul lui Mabillon; lipseşte un indice
general, critica nu este întotdeauna sigură, lipseşte aproape orice organizare,
în ciuda schemei exagerate pline de diviziuni şi subdiviziuni: în unele e vorba
despre diplomatică, în altele despre paleografie, ca în partea care tratează
documentele pontificale, capitol şi astăzi încă indispensabil.
Din Nouveau Traité se inspiră în tratarea diplomaticii lucrarea lui
Natalis de Waily, Elements de paleographie (1839), sursa principală fiind
opera părinţilor maurinieni.
În Spania, după şapte ani de la apariţia lucrării De re diplomatica, José
Perez nu aplica explicit aceste principii.
În Italia, Scipione Maffei publică în 1727 proiectul unui mare tratat de
diplomatică, operă din care au apărut doar primele două cărţi ce se ocupă
de documente anterioare secolului VIII şi care oferă date astăzi încă
preţioase; demn de luat în seamă est că Maffei a semnalat folosirea ideilor
paleografice ale lui Mabillon. În volumul trei al lucrării Antiquitates Italicae
(1740) au fost publicate două disertaţii ale lui Muratori, De diplomatibus
antiquis dubiis et falsis şi De sigillis medii aevi.

10
Nouveau Traité de Diplomatique, où l’on examine les fondements de cet art: on établit des règles
sur le discernement des titres, et l’on expose historiquement les charactères des bulles pontificales
et des diplômes donnés en chaque siècle …, Paris, 1750-1765. Trad. Germ: Neues Lehrgebäude der
Diplomatik, realizată de Joh. Chr. Adelung şi Ant. Rudolf, Erfurt, 1759-1769, 9 vol.
62
 Cea mai importantă operă diplomatică italiană de la începutul secolului
XIX este Istituioni diplomaiche (1802), în 2 volume, a cistercianului de la
mânăstirea Sf. Ambrosie din Milano Angelo Fumagelli, lucrare bazată pe cea
a maurinienilor. Fumagelli a studiat în profunzime documentele italiene,
dând operei sale o valoare deosebită şi în Antichita Longobardiche Milanesi
şi în Codice Santambrosiano.
Spaţiul în care diplomatica a avut o dezvoltare majoră este Germania.
Deja în prima jumătate a secolului XVIII diplomatica era introdusă în
universitate ca disciplină complementară a istoriei dreptului, de unde a
derivat un număr mare de manuale şi studii de diplomatică – Hirt, Echard,
Joachim, Oberlin, Gruber, Aldenbrueck, Schwab, ş.a. În 1737 Daniel Eberhard
Baring va publica prima ediţie a lucrării sale Clavis diplomatica, cu o bogată
bibliografie. O altă lucrare bibliografică a fost alcătuită de Huch în 1792, dar
opera cu cea mai mare influenţă a fost Elementa artis diplomaticae
universalis (1765) a istoricului din Göttingen Joseph Christoph Gatterer. Pe o
solidă temelie, el distinge caracterele grafice şi semiotice proprii de originale
şi caracterele comune între originale şi copii. O a treia parte a lucrării este
dedicată formularului documentelor. El vrea să introducă în diplomatică şi
paleografie sistemul lui Linner; cum spune el însuşi, de unde o infinitate de
diviziuni şi subdiviziuni. Gatterer a fost considerat de către contemporani
drept cel mai mare diplomatist al secolului său şi a rămas un model pentru
urmaşi. Lucrarea Despre un sistem complet al diplomaticii generale, în
special al celei vechi, în două volume (1801-2), a lui Karl Traugott Gottlob
Schönemann, profesor a Viena, are scăderea de a avea o aversiune
nefondată faţă de distincţia între trăsăturile interne şi cele externe ale
documentelor, dar are în schimb calitatea simplicităţii.
Progresele diplomaticii s-au făcut simţite însă mai ales prin cărţile de
diplomatică specială care au început să fie publicate. Johann Georg Bessel,
abate benedictin la Göttweig lângă Viena, continuator al operei începute de
predecesorul său Francisc Josef von Halm, apoi episcop sufragan la Bamberg,
a desăvârşit Chronicon Gottwicense. Volumul , având la bază principiile lui
Mabillon, avea ca obiect diplomatica imperială de la Conrad I la Friedrerich
II, cu multe facsimil, şi ilustra trăsăturile interne şi externe ale documentelor.
Defectul lucrării este însă acela de a nu trata exclusiv formularul
documentelor şi de a nu fi putut stabili criterii sigure pentru a decide dacă
un document este original sau nu; din documentele imperiale emise în Italia
nu se pot depista clar originalele, multe elemente speciale fiind

63
incomprehensibile. Cartea este de mare importanţă şi pentru paleografie şi
istoria în genere a instituţiilor medievale.
Oarecum contrapusă operei lui Bessel este cea a lui Johann Heumann,
profesor la Altdorf, care nedispunând de originale, ci doar de câteva
facsimile, a tratat caracterele extrinsece pentru a le putea aplica celor
interne, arătând cum studiul compunerii documentelor şi al conţinutului
juridic sunt un puternic adjuvant pentru critica documentului. Heumann are
trei lucrări fundamentale, Comentarii asupra diplomaticii imperiale, în
special carolingiene (1745), Comentarii asupra diplomaticii reginelor şi
împărăteselor Germaniei (1749) şi Comentarii asupra diplomelor lui
Friederich II (1756).
Revigorarea în plan ideatic care a culminat o dată cu Revoluţia franceză
făcuse să se piardă orice valoare juridică a majorităţii documentelor
medievale, astfel că diplomatica s-a eliberat în bună parte de orice interes
sau intenţie în afara ştiinţei. Lui Napoleon i se atribuie proiectul întemeierii
unei corporaţii de benedictini civili, dar bunele intenţii nu au fost îndeajuns,
căci în vremea lui s-a putut observa o decădere a studiilor de diplomatică.
Când în 1803 diplomatica este introdusă în universităţi, s-a produs un
echivoc şi o confuzie între diplomatică şi diplomaţie.
În primele decenii ale secolului XIX istoricii au considerat diplomatica
adesea doar o vană dispută asupra aspectelor formale ale documentelor.
Este simptomatic ca indiciu al epocii că Johann Friedrich Böhmer, care şi-a
dedicat întreaga viaţă diplomelor imperiale germane, în primele sale regeste
publicate în 1831, vorbea cu amărăciune despre încercările infecunde ale
diplomatiştilor de a oferi interpretări reale ale documentelor. Totuşi,
revigorarea studiilor istorice impunea necesitatea revigorării diplomaticii
înseşi
În 1821 s-a instituit École des Chartes; reorganizată în 1829 şi pusă pe
baze noi în 1846, avea scopul de a instrui buni arhivişti şi bibliotecari. Multă
vreme a fost singurul loc din Franţa unde erau studiate ştiinţele auxiliare ale
istoriei. Un alt centru important a devenit Comité des traveaux historiques
(1832) însărcinat oficial u publicarea documentelor inedite ale istoriei
Franţei. A fost creat pentru a fi o călăuză pentru corespondenţii săi, prin
însărcinatul ministrului Guizot, Natalis de Wailly, carre a publicat în 1838
Élements de paléographie, având drept model operele maurinienilor.
Quantin a publicat apoi un Dictionnaire raisonné de diplomatique
chretienne, compilând din operele precedente şi punând accent pe forma

64
vocabularului. După această lucrare, în Franţa nu a mai apărut nimic valoros
în domeniu până la Manuel de diplomatique al lui Arthur Giry (Paris, 1894,
XVI-944 p., reeditat: Genève, 1975), profesor la École des Chartes. Giry, care
s-a ocupat şi de chestiuni considerate astăzi obiect al ştiinţelor înrudite, dar
distincte de diplomatică, tratează pe larg diplomatica generală, diplomatica
papilor, a regilor Franţei şi alte aspecte ale diplomaticii speciale. Acest
manual, inspirat în multe privinţe – bunăoară pentru cancelaria papală – din
manualul lui Bresslau, este rodul unei bogate analize asupra documentelor
franceze şi prezintă largi observaţii personale, autorul fiind la curent cu
studiile majore şi are meritul de a avea o extraordinară limpezime a
expunerii.
Veacul al XIX-lea a fost unul al manualelor scolastice, dar şi în
diplomatica specială Franţa semnalează progrese. În 1849, lui Beniamin
Garérard îi succede la catedra de diplomatică de la École des Chartes Jules
Quicherat care se distinge prin analize minuţioase ale tuturor elementelor
care servesc judecării documentelor, în special franceze, dar şi pentru
diplomatica pontificală şi cronologie.
În acelaşi veac, diplomatica a avansat decisiv în Germania şi Austria. În
1819, la iniţiativa baronului von Stein s-a fondat la Frankfurt pe Main
Societatea pentru istoria veche germană (Gesellschaft für ältere deutsche
Geschichtskunde). În 1834, Leopold Ranke demara la Berlin prelucrarea
istoriei Imperiului german, pentru început cea a perioadei saxone, în mod
sistematic, prin cercetarea tuturor izvoarelor disponibile. Societatea pentru
istoria veche germană, aflată sub direcţia lui G.H. Pertz şi-a propus din 1824
publicarea documentelor imperiale germane emise până în secolul al XIV-
lea. După doi ani a apărut primul volum din Monumenta Germaniae
Historica, Diplomatum imperii. Timp de decenii, corespondenţii Societăţii au
cercetat arhivele germane, italiene şi franceze, fiind alcătuite cele mai
cuprinzătoare colecţii, nepublicate însă decât în 1872, când a apărut primul
volum din Diplomata care cuprindea documentele merovingiene sub
coordonarea lui K. Pertz Jun.
Între timp, materialul documentar disponibil a fost revizuit şi judecat
după alte criterii istorice. Johann Fr. Böhmer (1795-1863), colegul lui G.H.
Pertz la conducerea Societăţii, a preluat iniţial editarea documentelor
imperiale, neajungând însă la un consens cu Pertz asupra planului şi
aspectului ediţiei, a dorit să alcătuiască o ediţie proprie a diplomelor.

65
 Regesta Imperii, mare operă la care se lucrează şi astăzi, este realizată
după proiectul lui Böhmer. El şi-a început regestele cu prelucrarea
documentelor dintre 911 şi 1313, la care s-au adăugat documentele regilor
burgunzi, ulterior continuându-se prelucrarea documentelor până la anul
1347. Termenul regestum a fost folosit în acest sens pentru întâia oară de
către Georgisch în Regesta chronologico-diplomatica in quibus recensentur
omnis generis monumenta et documenta publica (Frankfurt şi Leipzig, 1740-
44, 4 vol.), cu trimitere la uzul medieval al termenului regestum, registrum.
Opera a dat posibilitatea de a colecta şi analiza complexul documentelor
fiecărui suveran. Böhmer însuşi a tratat în mai mică măsură diplomatica,
analizând mai ales conţinutul juridic şi istoric.
Sub influenţa lui Böhmer, un prim pas în tratarea cu adevărat
diplomatică a documentelor îl face Karl Friedrich Stumpf-Brentano (1829-
1882) care se remarcă prin opera sa rămasă neterminată Reichskanzlei
vornehmlich der 10. bis 12. Jahrhunderts. Lucrarea sa nu era esenţialmente
diplomatică, tindea însă la o tratare exhaustivă a unor segmente ale
diplomaticii imperiale, în măsura în care a confruntat toate documentele
unei date de cancelarie, ceea ce permitea stabilirea autenticităţii fiecărui
document în parte. Nici Stumpf, nici Böhmer nu au reuşit să rezolve în
întregime chestiunea: când întâlneau discordanţe în documentele cert
autentice le atribuiau altor criterii sau erorilor de scriitură, de copiere sau
altor elemente de fals documentar. Bresslau a observat că în realitate ei se
învârteau într-un cerc vicios; se deduceau regulile de judecare a autenticităţii
documentelor din coincidenţa unui număr sigur de documente cunoscute ca
autentice, acestea însă nu erau supuse aceloraşi reguli, cele care făceau
excepţie de la el fiind eliminate ca falsuri. Cel care a rezolvat această
problemă dificilă a fost un alt colaborator al operei Regestelor, Julius Ficker 11.
El considera fiecare document în parte ca izvor istoric de sine stătător şi a
urmărit procesul genezei documentelor conform stadiilor şi factorilor unici.
Astfel a destrămat legenda ordinii perfecte a diplomaticii medievale,
demonstrând că o mulţime de excepţii ale diferitelor documente pot fi
explicate mai lesne prin istoria genezei lor, decât prin asumarea unei erori de
transmitere sau a unui fals. Având această viziune, el a inclus toate
caracteristicile interne şi externe ale documentelor în sfera consideraţiilor
sale şi a oferit impulsuri durabile pentru dezvoltarea diplomaticii. Desigur,
teza sa putea duce la pericolul ca, prin explicarea diferenţelor între
documente prin aceste metode, o serie de falsuri să fie trecute în rândul
documentelor autentice.
11
Beiträge zur Urkundenlehre, Innsbruck, 1877-78, 2 vol.
66
 În acelaşi an în care Stumpf îşi încheia opera, un alt mare diplomatist,
Theodor Sickel (1826-1908), avea să publice Beiträge zur Diplomatik, lucrare
apărută la Viena în opt volume până în 1882. El este cel de-al doilea
specialist care a scos din impas cercetarea diplomatică aflată într-un cerc
vicios. Trebuia găsit un criteriu sigur pentru a decide dacă un document este
original, respectiv autentic. Sickel a realizat acest fapt mai întâi pentru
documentele carolingiene, apoi pentru cele ale perioadei saxone, plecând de
la următorul considerent12, pe care în timp l-a formulat din ce în ce mai clar:
dacă mai multe documente ale aceluiaşi emitent sunt adresate unor
destinatari diferiţi, a căror legătură unul cu altul nu poate fi demonstrată - de
exemplu unei episcopii italiene şi pentru o mănăstire germană sau unui laic
din imperiu -, sunt scrise de aceeaşi mână, această identitate a scriiturii
poate fi explicată doar prin geneza lor în cancelaria emitentului, deoarece
asumarea ideii că ar putea proveni de la acelaşi falsificator este pe deplin
exclusă. Prin această teză, compararea scriiturii, a caracteristicilor şi ductului
scrierii fiecărui scrib, a devenit cel dintâi postulat al diplomaticii moderne,
aducând această disciplină în rândul celor exacte. Aplicarea aceleaşi teze
asupra stilului şi compararea dictatului a dus la uzul unui alt auxiliar
important al criticii diplomatice.
În 1873, Sickel a preluat conducerea secţiunii diplomelor Monumenta
Germaniae Historica, publicând diplomele lui Konrad I, Heinrich I şi Otto I.
Celor aproximativ 550 documente li s-a aplicat o minuţioasă analiză a
scriiturii şi persoanelor care le-au întocmit. Compararea scrierii a fost extinsă
apoi asupra documentelor de la Pepin la Maximilian. 13 Sickel însuşi a
prelucrat documentele carolingienilor şi saxonilor până la anul 1002, cele ale
lui Heinrich II au fost prelucrate de către V. Bayer, cele salice de către H.
Bresslau, ale lui Lothar III de către W. Schum, ale lui Friedrich II şi ale fiilor săi
de către F. Philippi, ale perioadei 1247-1313 de către S. Herzberg-Fränkel, iar
documentele perioadei luxemburgheze de către Th. Lindner. Aplicabilitatea
principiului comparării scriiturii asupra documentelor imperiale până în
secolul al XIV-lea – deoarece pentru această perioadă însemnările de
registratură şi concepere sunt disponibile – s-a dovedit pe deplin viabilă.
Bresslau a aplicat cu succes principiul şi documentelor papale şi celor private
vechi.14

12
Beiträge zur Diplomatik, 6 (Wiener Sitzungsberichte 85), p. 361 sqq.
13
Kaiserurkunden in Abbildungen, hg. von K. von Sybel u. Th. Sickel, Berlin 1880-1891.
14
Forschungen zur deutschen Geschichte 26, p. 51 sqq.
67
 La noi cele mai importante manuscrise, conţinând documente despre
Transilvania, aparţin lui Joseph Kemeny (1795-1855), Diplomatarium
Transilvanicum – 45 volume, lui Franz Joseph Transch (1796-1871),
Diplomatarium Transilvanicum, 18 volume şi lui Martin Reschner (1791-
1872), Diplomatarium continens monumenta antiqua literatoria res
Saxonum Transilvaniae tam ecclesiastica quam civiles ilustrantia, 11 volume.

7.2 Conceptele de document şi act

Existenţa şi densitatea documentelor şi actelor sunt dependente de
tradiţia scrisă a unei epoci, a dreptului scris. Documentele, care reprezintă o
evidenţă definitivă, cu valoare juridică care se doreşte incontestabilă, apar
mai devreme decât actele. Acestea din urmă presupun nu doar hotărârea,
dispoziţia, ci şi pregătirea şi ducerea la bun sfârşit a măsurilor pe cale scrisă,
în mod firesc şi obişnuit. Din acest motiv, antichitatea târzie cunoaşte
ambele forme de documentare, în vreme ce evul mediu timpuriu şi dezvoltat
vehiculează doar documente în sens restrâns. Abia în evul mediu târziu apar
din nou actele ca piese cu valoare juridică, împreună cu un număr din ce în
ce mai mare de documente în sens diplomatic restrâns.
Arhivaliile tradiţionale sunt abordate de către specialişti, în funcţie de
conţinutul şi caracteristicile lor, sub mai multe aspecte.
Documentele şi scrisorile, categoria mai veche, actele în sens modern
şi înscrisurile sau registrele oficiale. Termenul de document are o accepţiune
foarte largă, însemnând în mod obişnuit orice urmă scrisă sau toate urmele
culturii materiale. La fel de largă este accepţiunea termenului act, cu
restrângere la mărturiile scrise. În diplomatică, ţinând cont de modul de
creare, conţinut şi formă se face o distincţie. Documentele sunt acele
mărturii scrise redactate într-o formă clară care au un înţeles de sine stătător
şi deci valoare juridică prin ele însele (diplomă, hrisov).
Prin document în sens diplomatic se înţelege „o mărturie scrisă a unui
fapt de natură juridic compilat cu respectarea formelor determinante care
sunt destinate să le confere credibilitate şi să le dea forţă doveditoare”. Este
definiţia lui Paoli care repetă constant aserţiunile majorităţii diplomatiştilor
(trattatisti) germani, expresia „să le dea forţă doveditoare” este împrumutată
de la Ficker. Pe de altă parte, observă Breslau, există documente autentice
cărora le lipseşte puterea doveditoare, de aceea definiţia nu are mare
eficienţă practică.

68
 După cum se vede, în diplomatică termenul document are un înţeles
mult mai restrâns faţă de cel folosit în studiile istorice sau juridice. Germanii
folosesc pentru document în sens diplomatic termenul Urkunde care la
origine semnifica mărturie, iar Urkundenlehre este termenul care
desemnează ştiinţa diplomaticii. Noi, urmând pe Mabillon, îi spunem
diplomatică, de la termenul diplomă care în epoca umaniştilor în special în
Franţa a fost folosit fără a fi definit explicit pentru a judeca documentele în
genere din evul mediu sau documente solemne emise de diferite autorităţi
(la origine diplome, carte emise de către senat, apoi de către împărat.
Termenul testis, urchundo în germana veche, desemnează martorul în
viaţă15, testimonium (urchundi) atât mărturia orală sau scrisă, cât şi cea
transmisă simbolic. Multe asemenea mărturii sunt denumite în evul mediu
scrisori.16
Actele, considerate adesea, superficial, drept o inovaţie a secolului al
XV-lea, se constituie într-un cumul de înscrisuri, referitoare la unităţi de
compunere mai mult sau mai puţin fixe în funcţie de criterii tehnice, care nu
pot determina o chestiune decât analizate împreună (petiţia, referatul de
verificare sau raportul de cercetare, rezoluţia, etc.) Ele doar împreună dau
naştere unui dosar sau „document“. Din punct de vedere practic documentul
caracterizează înscrisurile medievale, iar actul pe cele din epoca modernă.
Totuşi actele nu lipsesc din mărturiile evului mediu, după cum documentele
nu îşi pierd însemnătatea în epoca modernă.
Documentul este aşadar o piesă scrisă elaborat şi autentificat sub
respectarea anumitor forme care privesc tranzacţii sau procese de natură
juridică, fiind mărturia faptului juridic care se constituie în însuşi obiectul
actului diplomatic (juridic).
Factorul juridic este cel care defineşte documentele şi actele.
Tranzacţiile, înfăptuirile de natură juridică pot fi realizate în două forme, oral
şi în scris. Cele orale sunt prezente concret ca fapte juridice simbolice
(scuturarea mâinii, jurământul, încoronarea, investitura, instalarea într-o
funcţie, etc.). Actul juridic dus la bun sfârşit şi fixat în scris printr-un
document autentificat constituie cea de-a doua formă fundamentală.
Forma orală, juridic simbolică, realizată de obicei în prezenţa
martorilor, este cea mai veche, asigurarea unui drept sau privilegiu prin
puterea cuvântului scris este mult mai târzie în toate culturile.
15
Isidorus, De fide cath. contra Iud. , 9,1.
16
Sickel, Acta, 1, 2 Nr. 3.
69
7.2.1 Documentul probatoriu şi documentul dispozitiv
Diplomatica s-a dezvoltat în antichitate şi în evul mediu în mai multe
etape. Dacă forma juridică simbolică orală, probată cu martori, este cea
iniţială, este evident că pasul următor înspre asigurarea prin scris a actului a
fost o notiţă (notitia, breve memorandum) cu privire la actul juridic înfăptuit.
O asemenea notitia nu are în sine în timpurile vechi, biblice (Jeremia 32,
10sqq.) o valoare probatorie, ci doar indirect, prin aceea că aminteşte
numele martorilor, astfel ca ei să poată fi şi pe viitor convocaţi înspre a proba
actul respectiv (document de martori). Abia forma mai tânără a
chirographului roman reprezintă documentul probatoriu, în sens juridic
declarativ, o piesă scrisă care aduce o mărturie cu valoare juridică
suplimentară. Dovada rezidă în antichitatea romană în manuscris, astfel că
ea devenea independentă de posibilitatea de a apela din nou martorii
actului, fiind potenţial eternă. Documentul, în acest sens, nu mai dovedeşte
în sine un drept, ci creează dreptul. În epoca imperială târzie se ajunge pe
această bază la documentul dispozitiv (carta), sau la documentul constitutiv
în vocabularul juridic actual. Puterea juridică a documentului constă în
manuscris şi semnăturile martorilor şi ale scribului. Ultimul devine din ce în
ce mai important, mai ales pentru că spre sfârşitul antichităţii oamenii cu
ştiinţă de carte se împuţinează, numărul scribilor limitându-se. Imperiul
Roman de Apus conferă acestor scribi, funcţionari oficiali (tabellio, scrinarius,
notarius), privilegiul de a întocmi documente, ei autentificându-le prin
propriile semnături. În afara Italiei diplomatica va lua un alt curs la începutul
evului mediu. În spaţiul franc şi german apar atât carta, cât şi notitia, dar cu
excepţia forurilor înalte (regalitate) sensul şi conceptul mărturiei
documentare se pierde treptat. Cartei sau notitiei îi este subsumată o
valenţă simbolică, nu scrierea, ci traditio cartae, faptul transmiterii simbolice
a pergamentului este actul doveditor.
Motivul principal al dezvoltării diplomaticii poate fi văzut în aceea că o
dată cu decăderea scrierii ca mijloc probatoriu s-a simţit nevoia unui alt
instrument de autentificare, în afara semnăturii. După model antic, acest
instrument a devenit, mai ales din secolul al VIII-lea în mediul regal, sigiliul.
Din documentul regal prevăzut cu sigiliu, care şi-a păstrat puterea juridică
dispozitivă, izvorăşte cam din secolul al XI-lea un nou tip de document, mai
general; la început, pornind de la straturile laice şi ecleziastice cele mai
înalte, modelul documentului regal sigilat este preluat, impunându-se
treptat, o dată cu înflorirea culturii evului mediu dezvoltat, în cercuri din ce
în ce mai largi. Dezvoltarea în această direcţie este înfăptuită la sfârşitul
secolului al XIII-lea: toate straturile care dispuneau de anumite forme de
70
jurisdicţie, inclusiv burghezia orăşenească au preluat documentul prevăzut
cu sigiliu. Abia în secolul al XIV-lea este din nou atins nivelul documentului
dispozitiv. Astfel, documentul autentificat cu sigiliu este recunoscut drept
constitutiv, cu putere juridică deplină. Documentul sigilar, formulat subiectiv,
poate fi recunoscut nu doar prin expresii ca „per presens scriptum“, ci
adesea prin folosirea intenţionată a prezentului în locul perfectului:
donamus, tradimus, obligamus, în loc de donavimus, tradidimus,
obligavimus.
Ambele forme de document sunt folosite de atunci în jurisdicţie
paralel. Pentru istoricul care foloseşte documentele ca izvoare este
important să se asigure că are de-a face cu un document probatoriu sau unul
dispozitiv, deoarece valoarea lor ca izvoare este diferită. În cazul unui
document probatoriu, deci al unei asigurări documentare (juridice)
ulterioare a unei stări de drept existente, poate fi asumat faptul că actul
juridic atestat a devenit implicit realitate istorică. În cazul documentelor
dispozitive, grăitoare prin ele însele, această valoare nu mai poate fi
asumată, adesea înfăptuirea practică a unei dispoziţii fiind nereuşită, deci
inexistentă (e.g. ordinele vestimentare medievale şi din epoca modernă
timpurie, repetate cu aceleaşi formulări la intervale scurte de timp).

7.3 Documentele papale – tipologie:

7.3.1 Privilegiul
Iniţial pe papirus, mai târziu pe folii de pergament de mari dimensiuni,
privilegiul este documentul papal cel mai solemn. Conferă drepturi speciale,
asigurând persoanelor,
obiectelor sau raporturilor
juridice o poziţie sau un
statut special. Este un
document care confirmă
drepturi şi pretenţii de
posesiune / proprietate de
durată, cel mai frecvent
perpetue, veşnice.
Trăsăturile sale
fundamentale sunt:
primul rând este scris cu
litere alungite

71
 este prevăzut cu rota şi bene valete,
subscripţiile papei şi ale cardinalilor, începând cu Pascal II,
prevăzut cu sigiliu papal, atârnat de şnur de mătase în două culori, roşu
şi galben (sericum).
Privilegiu al papei Alexandru III, 23 ianuarie 1168, ASV (Archiva Secretă
a Vaticanului), Fondo Veneto I, 6559.

7.3.2 Litterae (scrisorile)

Sunt documentele papale cele mai frecvente şi uzuale. Scrise pe papirus,
apoi pergament nu poartă caracteristicile solemne ale privilegiilor şi sunt
concepute mult mai simplu. Aceste documente au un efect juridic
tranzitoriu.

7.3.2.1 Litterae cum serico

De regulă acestea conferă o favoare, graţie (litterae gratiae sau
gratiosae), după cum le spune numele sigiliul este atârnat cu sericum, şnur
în două culori.

72
 Litterae cum serico – Alexandru IV, 5 mai 1256, ASV, Fondo Domenicani
331.

7.3.2.2 Litterae cum filo canapis

Sunt documente prin care se dă un ordin sau se ia o decizie juridică ori de
altă natură (litterae iustitiae sau de iustitia). Ele sunt îndoite, pliate şi
prevăzute cu şnur de cânepă.

73
 Litterae cum filo canapis - Alexandru IV, 21 iulie 1255, ASV, Fondo
Domenicani 320.

7.3.2.3 Litterae clausae

În cazuri speciale, scrisorile sunt trimise închis. Aspectul şi dotarea
acestor scrisori se aseamănă cu al literelor cu fir de cânepă, dar fără
îndoitură. Închiderea se efectua prin mijlocul firului sigiliului: documentul
este pliat de mai multe ori în sens vertical şi orizontal, iar firul de cânepă este
trecut prin toate straturile. Pe exteriorul scrisorii este repetată adresa la
dativ. În secolul XV litterae clausae poartă frecvent şi subscripţia, semnătura
secretarului pe verso. Aceste scrisori mai sunt numite şi brevia sub plumbo.
De regulă documentul este închis în scopul păstrării confidenţialităţii şi ţine
cont de poziţia destinatarului. Sunt cunoscute mai multe subtipuri:
74
 1. Anunţarea alegerii papei,
2. Forma iuramenti – formulă de jurământ al episcopilor şi abaţilor nou-
numiţi.
3. Forma professionis fidei – formula profesiunii de credinţă pe care toţi
episcopii şi abaţii nou-numiţi trebuie să o depună începând cu
conciliul de la Trento.
4. Forma dandi pallum – formula rostită la acordarea palliumului.
5. Litterae cu bilet inclus, închis.

Litterae clausae Alexandru III, 7 iulie (1181), ASV, Instr. Misc. 20.

7.3.2.4 Litterae secretae

Scrisoarea secretă est un document scris pe hârtie care corespunde
brevelor şi au fost emise în timpul marii schisme din epoca papalităţii de la
Avignon de la papa Clement VII la Benedict VIII. Ele au fost scrise pe bucăţi
de hârtie de formă rectangulară, folosite orizontal, cele care au drept suport
pergamentul sunt excepţii, şi trimise ca scrisori închise. Nu se ştie sigur în ce
măsură acest tip de document a fost utilizat deja din vremea papei Grigore
XI, nepăstrând-se nici un original. Litterae secretae încep cu numele papei
fără titlu, la fel ca în registre sau concepte, urmat de o inscripţie la vocativ
(dilecte fili) fără indicarea adresei sau a destinatarului. Textul urmează apoi
fără salutaţie. Datarea indică locul, sigiliul secret, luna şi ziua (datum Avinion,
sub signeto nostro secreto, die X septembris). Anul pontifical nu este inserat,
în schimb adverbul festinanter (urgent) apare adesea. Sub text, în partea
dreaptă, apare cel mai frecvent semnătura secretarului. Sunt prevăzute cu

75
un sigiliu secret papal imprimat din ceară roşie (anulus Piscatoris / sigiliu
inelar al pescarului), la exteriorul documentului. Limba de redactare a fost
latina, mai rar franceza.

Litterae secretae de la antipapa Clement VII, 18 iunie (1383), ASV, Instr.

Misc. 5282, f. 22.

7.3.2.5 Brevele
Sunt o categorie majoră alături de privilegii,
litterae şi bule, începând cu 1390, de când s-a
păstrat primul document original. Ele sunt scrise pe
pergament subţire tratat pe ambele părţi
(pergamena virginea) şi sunt prevăzute cu sigiliul
personal al papei din ceară roşie, el închizând
documentul. Matriţa sigiliului papal este anulus
piscatoris (inelul pescarului).

Sigiliu personal al papei Urban VIII, (pe o brevă din 24 septembrie

1639),ASV, Instr. Misc.

76
 Brevă de la Grigore XII, 18 mai 1414 (sigiliu pierdut), ASV, Fondo Veneto I,
979.

7.3.2.6 Chirograful papal

Acest tip de document nu trebuie confundat cu charta partita, fiind scris
pe hârtie în latină sau chiar latină vulgară, fără să aibă caracter solemn.
Semnătura papală este manu propria, ea constând din nume şi numărul
ordinal.

Chirograph de la Clemens VIII, 14 ianuarie 1600, ASV, A.A., Arm. I-XVIII,

532

7.3.2.7 Motuproprio
Asemănător cu breve, scris însă pe hârtie, motuproprio nu este prevăzut
cu sigiliu. Denumirea sa vine de la subscripţia (semnătura) papei care sună:
placet motu proprio însoţită de iniţiala numelui de botez al papei în latină.
Scrisoarea pune în aplicare un ordin al papei care acţionează din motive

77
personale (motu proprio) şi în deplină cunoştinţă de cauză (ex certa
scientia).

Motu Proprio al
papei Paul IV,
septembrie 1557,
ASV, Arm. XLII, 10, f.
127r.

7.3.2.8 Cedula consistorială

Cedulele consistoriale au fost uzitate în procedurile de atribuire de
beneficii consistoriale sediilor episcopale şi marilor mânăstiri de călugări. În
Transilvania cedulele din secolul XIV au înţelesul unui act sau însemnări
întărite cu sigiliu. Cardinalul însărcinat cu cercetarea cazului, numit în
această calitate relator, informează cancelaria printr-o cedula asupra
deciziei. Pe baza ei, vicecancelarul emite o contracedula, adresată
cancelariei, pe baza căreia demarează procedura atribuirii.

7.3.2.9 Suplica
Cererile adresate papei pentru milostiviri, numiri sau confirmări în
demnitpţi şi funcţii ecleziastice cărora le erau anexate beneficii sau venituri
(prebendae). De la începutul secolului XIII solicitantul trebuia să înainteze
personal cererea la Roma, persoanele de rang înalt folosind un reprezentant,
un scrib specializat în formularul suplicii în stilul curiei romane
(petitionarius). Suplicileseriei Transilvania sunt fie individuale (supplicationes
particulares), ele fiind cererea unei persoane sau a unui aşezământ, fie
colective (supplicationes rotulares, rotuli), grupând mai multe persoane sau
instituţii. Cea din urmă categorie - în acest caz regii, cardinalii ori episcopii
solicitau anumite beneficii pentru cei ocrotiţi de ei – se deosebeşte prin

78
ordonarea fiecărei cereri într-un alineat aparte care începe cu item (de
asemenea). Prelucrarea suplicilor era de competenţa vicecancelarului sau
notarilor papali, care în cazuri juridice simple sau de rutină puteau ei înşişi
decide. Din secolul al XIV-lea rezoluţiile la suplici erau acordate în scris
(segnare), ceea ce presupunea că papa semna personal la sfârşitul textului
suplicii, cu cuvintele fiat, ut petitur şi iniţiala numelui de botez (bunăoară
papa Eugen IV semnează Fiat G). În locul semnăturii paaple poate fi întâlnită
semnătura unui referendarius domesticus, formula sunând concessum, ut
petitur, in presenta domini nostri pape, N.N. Formula datării implică ziua
curentă a rezoluţiei (magna data), nu a cererii propriu-zise, fiind inserată în
document de un funcţionar (datator / datarius). Mai rar apare o aşa-numită
parva data, scrisă pe marginea suplicii încă neprelucrate.

Suplică adresată papei Nicolae V de către Confreria Sf. Petru şi Paul din
Roma (1447-1449), ASV, Arciconfr. Gonfalone 2, f. 27r.

79
 Suplică „concessum in presentia domini nostri pape”, cu rezoluţia lui
Giovanni Battista Bonciani, episcop de Caserta şi referendarius domesticus,
papa Leon X, 13 martie 1521, ASV, Arch. Boncompagni-Ludovisi prot. 633, f.
248r.

7.3.2.10 Conceptul

80
 Baza conceptului o constituie suplica cu o rezoluţie de concesie, ele la
rândul lor servind, după colaţionare la redactarea conceptelor de bule. La
redactarea conceptelor erau folosite formularii pentru adaptarea formulelor
la cele ale stilului curial. Conceptele erau redactate de abbreviatores, slujbaşi
ai notarilor papali.

7.3.3 Bulele
Apar ca o nouă categorie de acte solemne intermediară privilegiilor şi
scrisorilor (litterae) deja din timpul lui Inocenţiu IV (1243-1254), având
asemenea privilegiilor primul rând cu litere alungite şi formula ad perpetuam
/ futuram rei memoriam. Numele se aplica documentelor întărite cu pecete
metalică (plumb cel mai frecvent), emise pentru chestiuni de drept canonic
sau politic de mare importanţă, semnate autograf de papă. În cazuri de
excepţie papalitatea prevedea documentele de însemnătate deosebită cu o
bulă de aur cu trăsăturile ei caracteristice. Pentru realizarea lor se foloseau
două foi de aur sudate sau o plăcuţă masivă turnată. Bulele papale au
gravate pe avers (recto) figurile Sf. Petru şi Pavel, de o parte şi de cealaltă a
unei cruci latine,iar pe revers (verso) numele papei. Cea mai veche bulă de
aur păstrată e din vremea papei Clement VII (5 martie 1524).

81
 Recto şi verso al sigiliului papei Clemens VII (1524), ASV, A.A., Arm. I-
XVIII, 253.

7.4 Validarea
Puterea juridică a documentului este dată de validarea acestuia. În
antichitatea târzie ea era realizată prin semnătura scribului, formă preluată
mai apoi şi statul merovingian. Sigiliul emitentului este însă în evul mediu
forma preponderentă de validare, însoţit din evul mediu dezvoltat şi de
semnătura emitentului sau a împuternicitului acestuia. Evul mediu a
cunoscut însă şi alte forme de validare:
Chirograph, Carta partita (germ. Zerter). Această formă dezvoltată
probabil în Anglia, care nu trebuie confundată cu chirograph-ul
roman, a avut o largă răspândire în viaţa orăşenească din nord-vestul
Europei – Flandra şi nordul Germaniei – în evul mediu dezvoltat. A
fost o formă de emitere a actelor originale de către locurile de
adeverire din Transilvania în secolele XIII-XIV. Textul era scris cu
aceleaşi cuvinte de două sau trei ori pe aceeaşi foaie, textele fiind
apoi tăiate şi despărţite într-un anumit mod unul de celălalt, fie cu o
linie pe care anterior era scris un cod sau „deviză“ cu litere depărtate
una de alta (chirograph, cyrographum, de unde şi numele acestui tip
de validare), fie cu o linie în zig-zag sau vălurită. Din acest motiv, în
Transilvania a fost folosită expresia littere alphabeto intercise sau
littere alphabeto per medium bipartite – scrisoare bipartită pe
mijlocul literelor alfabetului. Linia de secţiune era deci mijlocul de
validare. Fiecare din părţile contractante interesate dobândea un
exemplar, iar alăturarea părţilor documentului făcea dovada
autenticităţii şi validităţii acestuia. Un exemplar, par (Transilvania),
rămânea în arhiva locului de adeverire, astfel se putea elibera un nou
act autentic în cazul pierderii originalului de către beneficiar.
Păstrarea într-un loc public (loc de adeverire) este o altă formă care
face dovada autenticităţii actului care are o vechime mare, faza
desăvârşită şi-a atins-o însă abia în oraşele evului mediu dezvoltat.
Funcţiona şi o dublă asigurare a actului în registrele urbane în care
scribul sau notarul oraşului înscria documentele de diferite tipuri.
Instrumentul notarial. Instituţia notarului public s-a menţinut în
spaţiul Italiei din epoca antichităţii târzii în forme schimbătoare.
Investirea notarilor, care de acum erau în marea lor majoritate clerici,
avea loc prin intermediul autorităţii imperiale sau papale (imperiali /

82
 apostolica auctoritate notarius publicus). Redactarea documentelor
era realizată în forme strict reglementate prin intermediul notarului
care îl autentifica printr-un text de semnătură realizat după anumite
norme precis stabilite şi printr-un semn notarial desenat liber
personal, o imagine cu valoare de simbol.
De calitatea validării depinde şi puterea juridică publică a
documentului. Deja în evul mediu există diferenţieri în această privinţă.
Credibilitatea publică, în primul rând incontestabilitatea juridică până în
momentul dovedirii falsului, era privilegiul documentelor celor mai înalte
foruri ale ordinii medievale, cele ale papilor, împăraţilor şi regilor şi în paralel
ale instanţelor persoanelor publice, ale instrumentului notarial. Răspândirea
în evul mediu dezvoltat a diplomaticii (sigilare) a presupus nu doar
împrumutarea formelor exterioare ale documentelor emise de instanţele de
prim rang, ci şi a calităţii juridice pe care o revendicau, astfel că din secolul al
XIII-lea calitatea juridică publică se impune şi în cazul altor emitenţi.

7.5 Diplomă şi mandat

O altă diviziune a materialului diplomatic, apărută deja în evul mediu,
în două mari grupe se referă nu într-atât la validare şi credibilitate, ci la
calitatea şi durabilitatea conţinutului juridic al documentului. Această
împărţire poate fi observată mai ales în diplomatica papală. Ea deosebeşte
tranzacţiile şi dispoziţiile juridice care revendică o valoare durabilă sau chiar
eternă de importanţă principială şi superioară calitativ în forma diplomei, în
sens restrâns (precept sau după tipul principal medieval al acestor
documente privilegiu) de documentul obişnuit, care se referă la o chestiune
imediată, unică sau cotidiană, mandat.
Diploma este aşadar întotdeauna o exprimare solemnă a voinţei
deţinătorului puterii, aici intrând mai ales feluritele privilegii sau hrisoave (de
imunitate, protecţie, elective, impozitare, de târg sau cu referire la
proprietăţi), daniile, acordările de posesiuni, tratatele internaţionale, etc.
Este o categorie de înscris emis de o autoritate publică care poartă mijloace
de validare ce dau deplină putere conţinutului său. Termenul este de origine
romană, iniţial cu referire la documentul acordat ostaşilor eliberaţi din
armată, act ce le permitea libera circulaţie şi le confirma privilegiile
dobândite în timpul serviciului militar.
Mandatul face parte în mod vădit din categoria documentelor sau
scrisorilor deschise (litterae patentes, apertae) care fac cunoscută porunca
sau dispoziţia regală ori voievodală.
83
7.6 Formularul diplomatic
În scopul asigurării validităţii juridice documentul medieval era legat de
un formular diplomatic strict, un cumul de formule pe baza cărora era
redactat actul.
Orice document indiferent de epocă şi emitent, poate fi împărţit în
două părţi componente de bază. 17 Una dintre ele este condiţionată în esenţa
sa de conţinutul juridic al documentului, prin natura chestiunii juridice pe
care o probează.18 Acest conţinut juridic poate fi acelaşi, independent de
emitent, de data de timp şi de loc, dar dacă el este deosebit, chiar dacă
documentele de diferite tipuri provin de la acelaşi emitent şi din aceeaşi
dată, ele trebuie diferenţiate. Această parte a documentelor o numim text
sau context.19
În cazul majorităţii documentelor, textul constituie partea centrală,
căreia îi preced şi care este urmată de anumite formule. Aceste formule de
început şi de încheiere sunt sintetizate sub numele de protocol. Partea
iniţială poartă denumirea de protocol în sens restrâns sau protocol iniţial,
cea finală denumirea de eschatocol sau protocol final. Conţinutul juridic al
documentului influenţează de la caz la caz şi protocolul, în măsura în care
uzanţele impuneau prezenţa sau absenţa anumitor formule în documente de
diferite tipuri. Abia protocolul în deplinătatea sa, aşadar alegerea formulelor
care îi corespund, este condiţionat de caracterul juridic şi conţinutul
documentului. Alcătuirea formulelor depinde de acesta din urmă. Ea este
dată în principal reglementările cancelariei emitentului, unde este cazul,
apoi de uzanţa care diferă în funcţie de epocă şi locul emiterii, şi nu în
ultimul rând de obiceiul scribului documentului. Din acest motiv, adesea
protocolul a două documente ale aceluiaşi emitent, sau două documente ale
unor emitenţi diferiţi, dar scrise de acelaşi scrib, atunci când au fost emise în
aceeaşi epocă, sunt aproape identice verbal, chiar dacă ele diferă prin
conţinutul juridic. Ori, invers, două documente regale, papale sau princiare

17
Această împărţire importantă, care poate fi detectată deja la documentele romane vehi, a fost
introdusă în ştiinţa diplomatică de către Th. Sickel (Acta 1, 106sqq., 208sqq.; v. Ficker, BzU 1, 16; 2,3
sqq, 111 sqq. Diferenţierea cea mai clară din evul mediu o găsim în formularul din Baumgartenberg
(QF 9, 790). Autorul acestuia distinge un tenor specialis, qui ex proprietate ipsius materie dinoscitur
emanare, şi o generalis cuiusdam tenoris formula. Tenor specialis corespunde contextului, iar
formula protocolului.
18
Trebuie distins cu privire la raporturile speciale ale cazului în speţă. Bunăroară donaţiile pot avea
acelaşi conţinut juridic şi cu excepţia denumirii acelaşi text, indiferent de obiectul donaţiei şi de
calitatea beneficiarului.
19
Exemple pentru uzul termenului textus în formularele france la Sickel, Acta 1, 107, nr. 2.
84
emise de cancelarii diferite sau două documente private emise de notari
diferiţi, chiar dacă sunt identice sau asemănătoare prin conţinutul juridic,
vădesc diferenţe notabile în alcătuirea protocolului.
Textul şi protocolul documentelor se compun în consecinţă dintr-un
ansamblu de formule bine diferenţiate în majoritatea cazurilor. Formularul
diplomatic clasic complet are aşadar trei părţi principale: protocolul iniţial,
textul sau contextul şi protocolul final sau eschatocol.

7.6.1 Protocolul
Protocolul iniţial include o invocaţie (invocatio) verbală sau grafică care
presupune invocarea divinităţii, dorinţa emitentului de a pune actul sub
protecţia divinităţii şi de a recunoaşte emanarea demnităţii din voinţa divină,
exprimată prin formule devoţionale cum sunt dei gratia, milostiiu bojieiu, din
mila lui Dumnezeu, etc; atunci când este invocată Sf. Treime (in nomine
sancte et individue trinitatis) se numeşte „invocaţie trinitară“. Invocaţia
grafică (simbolica) este prezentă sub forma semnului crucii (cruce-ajută) sau
a monogramei lui Hristos.
Elementul următor, intitulaţia (intitulatio), precizează titlurile şi
calitatea emitentului însoţită de formula devoţiunii (servus servorum dei, dei
gratia rex francorum). În diplomatica românească intitulaţia include atributul
teocratic Io al voievodului, filiaţiunea exprimată prin indicarea numelui
tatălui sau bunicului ori a numelui de familie, calitatea de „gospodin“ care
exprimă calitatea juridică de conducător al ţării şi comunităţii. Intitulaţia mai
este numită formulă «de legitimare » de către diplomatiştii germani (cf. «
évêque par la grâce du Saint-Siège »).
Inscripţia (inscriptio) sau adresa cuprinde numele, titlul şi calitatea
beneficiarului sau destinatarului, fiind însoţită de o salutaţie (salutatio):
„fidelibus nostris burgensibus in …“ sau „omnibus Christi fidelibus hanc
litteram inspecturis … salutem“. Ea poate fi, după cum se observă, universală
sau generală, dacă însumează toate persoanele cărora li se face cunoscut
actul, colectivă, când se referă la o categorie sau comunitate de destinatari,
ori personală, cu referire la un singur beneficiar. Absenţa adresei denotă
raporturi tensionate. În alte cazuri ea poate fi suplinită de o formulă de
perpetuitate ("ad perpetuam rei memoriam").
Arenga, o motivare sau justificare generală, cel mai adesea retorică,
apelând la considerente morale, juridice, religioase pentru emiterea
85
documentului, apare în special la documentele solemne. Arenga motivează
şi legitimează actul (regiae maiestati decet in subsidios et fideles suos manus
sue liberalitatis extendere…, sau mutantur tempora, recedit memoria
hominum, sed vivit litera et per eam vivunt diucius actiones…). În
documentele slavo-române arenga are două părţi, cea dintâi este plasată
după invocaţia simbolică, iar a doua după inscripţie.

7.6.2 Textul (contextul)

Textul sau contextul reprezintă conţinutul propriu-zis al documentului.
El este introdus de o publicaţie (publicatio) sau notificaţie
(promulgatio), o formulă de exprimare a voinţei emitentului şi de aducere la
cunoştinţă a obiectului actului (noverint omnes Christi fideles…, notum esse
volumus, quod…). Este nevoie de atenţie la distincţia adesea subtilă între
adresă şi complementul indirect al notificaţiei. Ea este fundamentală într-un
mare număr de cazuri pentru a decide dacă avem de-a face cu un act solemn
(absenţa adresei) sau o scrisoare (adresă însoţită de salutaţie).
Partea cea mai consistentă a documentului este naraţia (narratio) sau
expoziţia, aşadar înfăţişarea in extenso a împrejurărilor emiterii actului, a
antecedentelor şi raţiunilor acestuia, argumentele părţilor (quod fideles
noster NN ad nostram accedens presentiam deprecatus est celsitudinem
nostram, ut … ordinaremus …).
Dispoziţia (dispositio) exprimă voinţa şi hotărârea emitentului de a
elibera documentul, porunca acestuia, în consecinţă însuşi obiectul actului,
fiind cea mai importantă parte a formularului diplomatic. Dispoziţia este
miezul juridic al documentului, explică decizia, acţiunea juridică. În
numeroase documente narratio şi dispositio au fost contrase într-o singură
formulă. Anumite tipuri de documente nu conţin de loc dispoziţia. În
interiorul naraţiei sau dispoziţiei pot fi distinse anumite părţi drept formule
deosebite (ex.: formula de intervenţie sau de pertinenţă).
Clauze finale (1).
Sanctio expune tot ceea ce serveşte la "zăvorârea", la închiderea
acţiunii juridice, la garantarea, reîntărirea, punerea în aplicare a dispoziţiei.
Adesea urmează sancţiunea (sanctio) însoţită de formule punitive în
vederea respectării şi ducerii la îndeplinire a dispoziţiei (quod qui
presumpserit in sue temeritatis vindictam indignationem nostram et penam
quinquaginta librarum auri puri se noverit incursurum).

86
 Clauzele sancţiunii sunt şi ele felurite, imperative sau injonctive cu
privire la respectarea dispoziţiei, prohibitive, interzicând încălcarea ei, sau
derogative, referindu-se la aplicarea dispoziţiei chiar şi în cazul în care ea ar fi
contrară unor acte ulterioare.
Clauză intenţională (exprimă faptul că actul: «pentru că aşa poftim
»...).
Clauză injonctivă (ordin, poruncă dată forurilor inferioare, slujbaşilor
de a duce la aplicare prevederile actului: « Si donnons en mandement... »).
Clauză prohibitivă (inversul precedentei: interdicţia de împiedica sau
întârzia aplicarea actului).
Clauză derogativă (autorul derogă de la norme, reguli care ar putea fi
în contradicţie cu aplicarea actului: «Nonobstant ordonnances...... a ce
contraires »)
Clauză rezervativă (inversul precedentei, autorul afirmând că actul nu
va impieta drepturile deja dobândite: «sauf en autres choses notre droit, et
l'autrui [le droit d'autrui] en toutes »).
Clauză penală (pronunţă în avans o condamnare seculară), clauză
cominatorie/comminatio (pronunţă în avans o condamnare spirituală) –
formule punitive, clauză de binecuvântare (rară : promite binecuvântarea
celor care vor respecta actul)
Clauză de promisiune (autorul acţiunii se angajează să respecte actul,
prin jurământ sau altă modalitate).
Clauze de obligaţie, de garanţie, de submitere faţă de jurisdicţie
(amintesc mijloacele prin care se garantează respectarea promisiunii:
obligându-se pe sine, garantând cu trupul, bunurile sale, moştenitorii săi;
numind garanţi, zălogind bunuri; supunându-se în avans unui anumit
tribunal).
Clauze de renunţare la diverse excepţii prevăzute prin lege - drept
roman sau canonic - sau prin cutumă, care ar permite anularea actului sau
trenarea unui proces intentat pentru nerespectarea actului, etc.).
Clauze de consimţământ (menţionează consimţământul seniorului,
părinţilor: laudatio parentum, par un seigneur...).
Clauze care solicită rugăminţi, apelul la succesori.

87
 Clauze referitoare la menţionarea formalităţilor (2): servesc
„închiderii” actului scris, declarând că formalităţile cerute au fost îndeplinite:
Tradiţia (descrierea "ceremoniilor" de investitură, de renunţare... ).
Jussio: menţionarea porunci pentru scrierea actului (mai ales în cazul
actelor regale, domneşti, princiare).
Rogatio: simetric, menţionarea poruncii primite de a scrie actul (mai
ales în actele private).
Anunţarea insinuării (în registrele Curiei municipale/primăriei, etc.):
atunci când a existat o imixtiune sau calomnie.
Stipulatio: clauză (« cum stipulatione subnexa » etc.) care trimite la
dreptul roman antic şi (la origine) indică faptul că părţile şi-au exprimat
formal consimţământul.
Textul se încheie cu o coroboraţie (corroboratio) care indică mijloacele
de validare sau de întărire a documentului: porunca de aplicare a sigiliului,
enumerarea martorilor (et ut hec rata semper et illibita permaneat, presens
privilegium sigilli nostri impressione iussimus communiri). Poate fi perpetuă
sau probatoare dacă include o menţiune de tipul „in cujus rei testimonium”

7.6.3 Eschatocolul sau protocolul final

Ultima parte majoră a formularului diplomatic include subscripţiile
(subscriptiones), semnăturile manu propria sau prin intermediari ale
emitentului şi martorilor şi ale personalului cancelariei, data de timp şi de loc
şi în cele din urmă o aprecaţie (apprecatio), o formulă de binecuvântare.
Aprecaţia este un substitut al invocaţiei iniţiale, o formulă augurativă, adesea
exprimată prin „amin”.
Salut final este un echivalent, fără conotaţie religioasă, derivat din
anticul „Bene vale”.
Pe baza acestor formule ale documentului (diplomei), ştiinţa
diplomaticii s-a dezvoltat şi a progresat, aflând astfel criterii precise cu privire
la veridicitate, autenticitate şi origine. A fost studiat circuitul emiterii actelor
în cancelarii, uzanţele diplomatice ale diferitelor epoci, modalităţile de
datare, ş.a.

7.7 Cancelaria şi forma de cancelarie

88
 Pentru a putea judeca originea temporală şi de loc a unui document şi
autenticitatea acestuia este nevoie de o examinare atentă a trăsăturilor sale
interne şi externe. Trăsăturile externe (materialul de scris, scrierea,
mijloacele de validare) pot fi cercetate doar în cazul originalelor ori al
fotocopiilor, până la un anumit grad. Trăsăturile interne – text (limbă şi stil),
formularea fiecărei părţi componente (formularul diplomatic), menţionarea
martorilor – pot fi analizate şi în cazul transmiterilor neoriginale (copie,
document editat, etc.). Cercetarea trăsăturilor interne ale documentelor este
cu atât mai importantă cu cât numărul documentelor originale de care
dispunem este mai mare, de aici şi mai laborioasă şi sensibilă la erori. Din
aceste considerente cercetarea diplomatică a acordat dezvoltării acestor
criterii o atenţie deosebită.
Trăsăturile interne şi externe sunt foarte variabile, sunt dependente de
uzanţele vremii, ale zonei şi de cele personale, dependente de obişnuinţe,
ţeluri, gradul de cultură, starea emitentului şi a colaboratorilor săi. Este de
aceea sarcina observaţiei diplomatice speciale de a stabili aceste premise ale
cercetării fiecărui document în parte. Cea mai importantă dintre ele este de
a proba dacă există anumite uzanţe ale cancelariei emitentului în epoca de
referinţă.
Termenul cancelarie este un concept de convenienţă cu care operează
diplomatica. Este vizat acel loc sau grup de persoane care conferă
documentelor unui emitent forma lor internă şi externă. Există pericolul de a
confunda acest concept cu o organizare birocratică precisă în sensul
instituţiilor administrative moderne, ceea ce pentru evul mediu timpuriu şi
dezvoltat ar fi o abordare anacronică. Cancelaria unui suveran sau senior
medieval nu este cel mai adesea decât un cleric, sau o capelă princiară, care
îndeplineşte atribuţia redactării actelor ca „notar”, asistat uneori de scribi,
pe lângă funcţia clericală de bază. Doar la un nivel mai înalt, ca la curia
papală, apoi şi la curţile regale din evul mediu târziu şi în cele din urmă în
oraşe se dezvoltă un aparat stabil care are în frunte un cancelar căruia îi sunt
subordonaţi mai mulţi notari şi scribi. Iniţial cancelarul şi notarii nu sunt doar
autorii documentului scris, ci deopotrivă consilieri politici şi diplomatici ai
autorităţii emitente. Identificarea acestor personalităţi şi perceperea
contribuţiei lor la chestiunile politice şi administrative fac obiectul
cercetărilor diplomatice moderne.
Uzanţele fiecărei cancelarii, chiar dacă au fost puternic influenţate de
personalităţile respective, s-au păstrat adesea de-a lungul unor perioade
întinse, ca formele cancelariei papale a cărei continuitate poate fi urmărită
89
până astăzi pentru mai mult de un mileniu. Faptul este explicabil prin aceea
că marile cancelarii au dispus deja din evul mediu timpuriu de cărţi de
modele, de formulare pe care le-au folosit în redactarea documentelor şi
actelor. „Liber diurnus“, alcătuit probabil la începutul secolului al IX-lea în
cancelaria papală, „Formula Marculfi“, apărută la sfârşitul secolului al VII-lea
şi folosită încă în epoca carolingiană, vestita colecţie de scrisori „Codex
Udalrici“ (Bamberg, 1125, folosită încă în cancelaria lui Frederic Barbaroasa)
sunt doar câteva exemple de manuale şi cărţi de modele cu privire la
alcătuirea documentelor.

7.8 Formele de transmitere a documentelor şi actelor

Actele, publice sau private, probatorii sau dispozitive, deschise sau
închise s-au transmis şi păstrat în diferite forme. Fie în original (originale,
autographum), care are valoare autentică şi provine de la emitent într-o
formă voită şi autentificată de către acesta, fie în transmitere neoriginală.
Originalul la rândul său poate exista în mai multe forme, fie că mai mulţi
beneficiari au dobândit câte unul (ex.: cazul privilegiilor regale acordate unui
grup de beneficiari independenţi unul de celălalt), fie că emitentul din
motive de siguranţă a dispus redactarea unui document în două exemplare
(ex: privilegii imperiale în câte un exemplar sigilat cu bulă şi unul cu ceară),
fie că părţile interesate ale unui contract primesc câte un exemplar. În cazul
transmiterii neoriginale pot fi deosebite două mari grupe: documente cu
valoare juridică şi documente fără valoare juridică. Prima grupă se referă
între altele la numeroasele cazuri în care un emitent sau urmaşul său de
drept confirmă sau înnoieşte un document emis anterior de către el, deci de
către acelaşi for – fie că originalul este deteriorat, pierdut sau îndoielnic în
esenţa sa juridică, fie că un urmaş îşi asumă aceleaşi drepturi şi obligaţii ca
înaintaşul său prin înnoirea vechiului document (confirmatio sau renovatio).
Cel mai frecvent, noul emitent inserează vechiul text, cuvânt cu cuvânt, în
noul document (transsumptum / transumpt). Asemănătoare ca formă, dar
diferită ca scop juridic, este forma copială autentificată prin vidimus, caz în
care este vorba despre nevoia beneficiarului (proprietarului) de a dobândi
duplicate autentificate ale unui document unic – din considerente de
securitate sau de a nu periclita originalul (insert, suret). În diplomatică sunt
delimitate mai multe categorii de documente originale:
autograf (orice document sau text scris de mâna proprie a autorului),

90
prototip, sinonim cu autograf, fără a cuprinde neapărat şi noţiunea
de a fi scris de mâna autorului; scris sau dictat de autor ori care
provine de la o autoritate,
arhetip, manuscris original de la care pornesc una sau mai multe
copii.
Neoriginalele fără valoare juridică servesc doar uzului intern al
emitentului, beneficiarului sau proprietarului documentului, ori
cercetării ştiinţifice. Multe documente medievale sunt cunoscute
doar din asemenea copii. Deja în evul mediu au fost alcătuite copiare
sau chartularii care serveau acestor scopuri.
Conceptul (imbreviatura, minuta sau nota), o schiţă a documentului,
aşa cum este ea redactată în faza pregătitoare, are o valoare
deosebită în cercetarea istorică mai cu seamă în cazul în care
documentele originale s-au pierdut, conţinutul acestora putând fi
astfel cunoscut. Asemănător conceptelor sau ciornelor, realizate în
cancelaria emitentului, registrele, în cazul ieşirii documentelor, conţin
texte prescurtate.
Caietele sau actele legate împreună reprezintă o sursă la fel de
importantă pentru cercetarea diplomatică. Ele pot fi grupate:
Registre de scrisori (existente în arhivele princiare, bisericeşti sau
orăşeneşti, la Sibiu: Repetitorium epistolicum aliorumque
scriptorum). În diplomatică se înţeleg prin registre acele volume în
care sunt transcrise documentele emanate de un emitent şi păstrate
pentru memoria acestuia; prin cartularii, acele volume în care sunt
transcrise documentele primite, receptate, şi păstrate pentru
memoria destinatarului. Cartulariile sunt desemnate de mulţi
diplomatişti drept copiare, dar numele este echivoc
Conscripţii
Cadastre, mai ales pentru impozite şi contribuţii
Protocoale ordonate în arhive după principiul provenienţei
Protocoale de şedinţe
Acta judicialia, acta juridica
Copiare

91
 Statute
Urbarii (transmissionales) cu privire la înregistrarea titlurilor de
proprietate funciară şi a drepturilor de proprietate
Registre de partaj, privitoare la bunurile lăsate moştenire
Acte normative, codice de legi
Registre ale vecinătăţilor şi breslelor
Registre de socoteli (consulare, privitoare la posesiuni şi alodii)
Registre de bilanţ, privitoare la construcţii, cheltuieli pentru
materiale şi materii prime, de depozitare, la mori, spitalizare, etc.

7.9 Falsurile
Motivul principal al apariţiei ştiinţei diplomaticii în secolul al XVII-lea a
fost necesitatea de a depista multitudinea de documente medievale
falsificate, fiind dezvoltate metode precise în acest scop. Şi pentru istoric
„discrimen veri ac falsi“ stă la baza oricărei cercetări critice a documentelor,
abia apoi putând ele fi valorificate ca izvoare de nădejde.
Falsificarea documentelor s-a practicat masiv în evul mediu, mai ales
între secolele X-XIII, într-o măsură mult mai mare decât îşi poate închipui un
cercetător neavizat. Astfel din presupusele documente merovingiene
păstrate aproximativ două treimi sunt falsuri.
Istoricul trebuie să-şi pună întrebări cu privire la motivele acestui
fenomen:
1. Raportul omului antic şi medieval cu adevărul şi minciuna, cu
dreptul de provenienţă este altul decât cel cu care suntem obişnuiţi
astăzi. Conceptul de adevăr nu este unul absolut, ci relativ şi
subiectiv, fiind dependent şi de ierarhia bisericească şi
socială.Tocmai mulţimea dumentelor bisericeşti falsificate este
explicată de posibilitatea de a sprijini o convingere subiectivă cu
privire la adevăr pe o pia fraus, deci pe un fals, în scop bisericesc-
religios. Calitatea unei acţiuni de a fi contrară legii nu este aşadar
motivată în ea însăşi, ci în scopurile ei.
2. Puterea joacă în jursdicţia evului mediu un rol mult mai mare,
recunoscut teoretic, decât în statul modern de drept, ceea ce a

92
 făcut pe reprezentanţii bisericii să recurgă la falsuri pentru a-şi
justifica privilegiile.
3. Adesea falsurile provin din intenţia beneficiarului unui drept de a
actualiza şi proba cu acte anterioare o stare de fapt care nu putea fi
acoperită juridic din cauza imobilităţii formelor administrative şi a
jurisdicţiei medievale. În intenţia sa este vorba despre o corijare
documentară la care se simte îndreptăţit.
Depistarea falsului documentar se sprijină pe critica externă şi cea
internă. Critica externă cuprinde toate demersurile care pot fi întreprinse
asupra piesei originale: suportul scrierii, materialul scrierii, tipul de scriere,
materialul sigilar şi forma sigilară, etc. Caracteristicile interne cuprind analiza
asupra limbii, stilului, anacronismelor, a formularului de cancelarie, etc.
Documentul falsificat poate fi sigilat cu peceţi autentice (fals parţial) sau cu
peceţi falsificate (fals total).

7.10 Actele
O condiţie esenţială a înţelegerii istoriei este cunoaşterea regulilor
formale cu privire la acte. Acest fapt presupune cunoaşterea structurii
interne a instituţiilor care au operat cu actele respective.

7.10.1 Geneza unui dosar de acte

O întrebare la care istoricul trebuie să-şi răspundă, pentru a înţelege
această problemă este cum se ajunge de la o singură piesă scrisă (document)
la acte.
O piesă scrisă, o „intrare“, ajunge la un for de autoritate, la o instituţie.
În epoca modernă timpurie aceste intrări purtau numele de praesentatum,
după menţiunea de registratură, folosită şi în Transilvania între secolele
XVIII-XIX, care includea data prezentării, a primirii actului. Printr-o menţiune
pe act, acesta este dat spre lucru serviciului autorizat, o chestiune de rutină,
indicându-se ordinea şi sarcinile de lucru. Menţiunile cu privire la ceea ce
trebuie întreprins într-o anumită chestiune apar ca note marginale, însoţite
în mod normal de dată şi de parafa sau semnătura prescurtată a
funcţionarului.

8 Heraldica
Heraldica este disciplina blazoanelor, ca o simbolistică caracteristică
prin forme, culori şi utilitate a vieţii sociale europene medievale. Prin blazon
93
se înţelege în acest context însemnul durabil, alcătuit după reguli precise,
medievale, al unei persoane, familii sau corporaţii. Chiar dacă a luat naştere
din premise specifice medievale, ştiinţa blazoanelor s-a păstrat vie, în diferite
forme, până în epoca contemporană. Importanţa ei ca izvor pentru istorici
stă mai ales în ţinuta ei juridică şi social-istorică.
În forma lor clasică medievală blazoanele au apărut în epoca
cruciadelor, în prima jumătate a secolului al XII-lea, aşadar în legătură cu
constituirea unor armate mari ale noului tip de luptă, formate din cavaleri în
armuri. Originea blazoanelor este încă discutată, vechea derivare a lor din
obiceiurile orientale fiind astăzi pe bună dreptate, în general, respinsă.
Necesitatea de a-i face pe conducătorului armatei şi luptători uşor de
recunoscut prin însemne de
Denumirea ştiinţei heraldicii derivă din cuvântul heraldus, germ.
Herold, maestrul de blazoane, cel care verifica în evul mediu blazoanele.
Cuvântul blazon, derivat din germ. blasen, a suna din corn, face referire la
momentul prezentării cavalerilor şi simbolurilor heraldice ale acestora, în
timp devenind chiar însemnul sau stema unui personaj sau al unei instituţii
de stat, urbane, ecleziastice sau culturale. Heralzii anunţau participanţii la
întrecerile şi turnirurile epocii, prilej cu care se făcea descrierea însemnelor
sau semnelor distinctive de pe scuturile, armurile luptătorilor, înspre a fi
recunoscuţi.

8.1 Preocupări de heraldică

Cele mai vechi reprezentări heraldice cunoscute le aflăm în secolul X la
curtea regilor germani, acestea extinzându-se apoi şi în Franţa, unde s-au
dezvoltat. Cruciadele au contribuit şi ele la răspândirea şi fixarea stemelor şi
blazoanelor.
Specialiştii în heraldică au încercat o periodizare a evoluţiei disciplinei:
Faza scutului, sec. X-XIII, în care stema era reprezentată doar prin scut
şi imaginea de pe el.
apogeul heraldicii, sec. XIII-XV, când scutului i se adaugă coiful cu
onamentele lui.
Decăderea heraldicii, sec. XVI, când apar preocupări de teorie a
heraldicii, fiind puse bazele disciplinei, devenită de timpuriu o ştiinţă
auxiliară a istoriei.

94
 În epoca modernă a decăzut blazonul de familie, dar s-au răspândit
stemele, mai ales ale statelor şi instituţiilor.
Stemele şi blazoanele sunt simboluri reprezentate iconografic,
adoptate ca embleme specifice ale instituţiilor, statelor, comunităţilor,
persoanelor şi familiilor. Asemenea reprezentări simbolice sunt cunoscute
din antichitate, însă abia cu începutul evului mediu ele devin embleme
permanente ale cavalerilor, comunităţilor urbane, ale breslelor, instituţiilor şi
statelor. Ele sunt transmise ereditar sau create o dată cu înnobilarea
persoanei sau cu instituţia respectivă.
În acest fel heraldica se ocupă de istoricul stemelor şi blazoanelor, de
chestiuni de terminologie, de compunere a stemelor, de reprezentările
iconografice şi simbolistica acestora.
Bazele disciplinei heraldicii au fost puse de Clément Prinsault prin
lucrarea sa din anul 1416. În secolele XVI-XVIII apar tratate de heraldică în
Franţa, Germania şi Anglia: Jérome de Bara, Les blasons des armoires (Lyon,
1579), Pére Cl.-Fr. Menestrier, Le véritable art du blason (Lyon, 1671), Les
recherches du blason (Paris, 1673). În secolele XVII-XIX se realizează
importante colecţii de desene ale blazoanelor, preocupare potenţată şi de
dezvoltarea studiilor de genealogie.20

8.2 Simbolistica heraldică

studiază şi interpretează reprezentările de pe blazoane şi steme,
caracteristice familiilor sau instituţiilor purtătoare. Înţelesul simbolurilor
heraldice stă în mituri şi practici vechi, adesea considerate sacre (leii înaripaţi
ai oraşului Ninive, acvila, vulturul bicefal bizantin). Soarele simbolizează
lumină, fertilitate, căldură, libertate, luna veşnicia, strălucirea, leul puterea,
salamandra curăţenia sufletească, puritatea, porumbelul simplitatea,
fidelitatea (conjugală), vulpea viclenia, licorna puritatea şi curajul, sirena
seducţia, vulturul bicefal puterea imperială (Bizanţ).
Culorile şi smalţurile heraldice au şi ele valori simbolice: azurul
simbolizează speranţa, sinceritatea, credinţa; argintul puritatea, nevinovăţia;
aurul puterea, suveranitatea, dreptatea, gloria; negrul ştiinţa, modestia,
durerea, roşul curajul, sacrificiul, dragostea, verdele tinereţea, libertatea,
frumuseţea.

20
Dan Cernovodeanu, Ştiinţa şi arta heraldică în România, Bucureşti, 1977; Marcel Sturza-Săuceşti,
Heraldica – tratat tehnic, Bucureşti, 1974.
95
8.3 Elemente de heraldică
Ansamblurile heraldice, blazoanele şi stemele, se compun din mai
multe elemente reprezentate.
Elementul central este scutul (gr. skutos, piele; lat. scutum), imaginea
armei de apărare, dispus în partea centrală a stemei. El a cunoscut diferite
forme de la o epocă şi regiune geografică la alta: triunghiulară,
dreptunghiulară, ovală, pătrată, rococo, etc.
Scutul poate fi simplu sau compus. Atunci când este compus, scutul
este împărţit în mai multe cartiere sau partiţiuni (fig. 1). Scartelarea scutului
presupune împărţirea câmpului în patru cartiere. Prin fascii şi bande se pot
obţine şi alte partiţiuni sau piese onorabile ale scutului (fig. 2). De reţinut
este că accepţiunea termenilor heraldici dextra (dreapta) sau sinistra
(stânga) corespund poziţionării tenantului sau ţinătorului scutului, invers
accepţiunii privitorului.
Scutul este în mod frecvent mobilat cu imagini, mobile ale scutului. Ele
pot reprezenta figuri zoomorfe, antropomorfe – considerate mobile naturale,
himere sau figuri artificiale (cruci, turnuri, etc.). Toate acestea se constituie
în aşa-numitele figuri ordinare. Piesele onorabile ale scutului sunt suprafeţe
diferite ca smalţ de restul câmpului, fiind realizate prin trasarea unor linii
drepte, oblice sau curbe în interiorul acestuia. Şeful reprezintă segmentul
dispus orizontal în partea superioară a scutului, talpa sau câmpia este
aşezată în partea inferioară a acestuia. Palul este segmentul realizat prin
trasarea a două linii verticale în centrul scutului, iar brâul prin trasarea a
două linii orizontale în centru scutului. Brâul reprezintă piesa obţinută prin
trasarea a două linii orizontale în centru scutului. Banda este obţinută prin
două linii oblice care pornesc din colţul superior dextru spre colţul inferior
sinistru. Bara reprezintă piesa realizată prin trasarea a două diagonale duse
din colţul superior sinistru înspre cel inferior dextru. Crucea ca piesă
onorabilă reprezintă suprapunerea palului cu brâul. Săritoarea sau crucea în
curmeziş înseamnă o suprapunere a benzii cu bara, după cum chevron-ul
este piesa care se realizează prin unirea benzii cu bara pe o porţiune de ¾
din suprafaţa lor. Furca este obţinută prin combinarea părţii superioare a
crucii în curmeziş cu palul, iar furca răsturnată prin combinarea părţii
inferioare a crucii în curmeziş cu palul.
Smalţurile heraldice definesc metalele, culorile şi blănurile folosite în
alcătuirea blazoanelor. Ele au fost şi sunt utilizate după reguli precise.
Metalele sunt două, aurul şi argintul. Culorile, şase la număr, sunt azurul,
96
purpura, roşul, negrul, verdele şi portocaliul. Blănurile sunt două, hermina şi
sângeapul. Hermina este reprezentată convenţional printr-o suprafaţă albă
semănată cu codiţe negre. Simbolizând măreţia şi suveranitatea, hermina a
fost utilizată mai ales în reprezentarea stemelor de stat, în special la
căptuşirea pavilioanelor şi mantourilor. Contrahermina este reprezentată
prin codiţe albe semănate pe un câmp alb. Sângeapul este înfăţişat
convenţional prin clopote alternative de argint şi azur, iar contrasângeapul
prin câte două clopote de azur alipite la bază, alternând cu alte două din
argint.
Ornamentele exterioare ale scutului sunt coiful, coroana sau colanul,
creştetul, pavilioanele şi mantalele, deviza şi tenanţii.
Coiful, reprezentând acoperământul de cap al cavalerilor - confecţionat
din aur, argint sau oţel – timbrează scutul. El este înfăţişat din profil sau din
faţă. Coiful poate fi prevăzut cu vizieră deschisă sau închisă, ori cu grilă.
Gradul de deschidere a vizierei exprima la începuturi rangul social al
purtătorului; suveranul îşi timbra scutul cu un coif cu vizieră deschisă, viziera
deschisă pe jumătate desemna un principe sau duce.
Scutul poate fi încoronat. Coroana ca element heraldic corespunde
rangului purtătorului scutului (imperială, regală, princiară, ducală, de
marchiz, conte, etc.).
Creştetul (cimier), elementul din partea superioară a blazonului este
realizat prin plasarea deasupra coifului cu coroană a unui element (mobile) a
scutului sau din afara stemei.
Pavilioanele reprezintă ornamente exterioare ale scutului sub formă de
mantou, fiind prevăzute în partea superioară cu baldachine. Ele pot fi
alcătuite din purpură, căptuşite cu hermină şi brodate cu franjuri şi ciucuri
din fir de aur.
Lambrechinii ca ornamente exterioare ale scutului reprezintă fâşii de
stofă sau vrejuri vegetale care cad din vârful scutului spre laturile sale. Forma
lambrechinilor a fost influenţată de evoluţia stilurilor artistice (gotic,
renascentist, baroc, rococo).
Deviza blazonului, plasată frecvent într-o eşarfă, este o inscripţie care
conţine o maximă, o formulă de credinţă sau un angajament. Deviza stă în
legătură cu numele purtătorului şi al familiei sale, cu figurile heraldice
reprezentate în stemă, ori cu evenimente marcante.

97
 Tenanţii, susţinătorii sau suporţii scutului, sunt fie antropomorfi
(cavaleri, îngeri, heruvimi), zoomorfi (lei, vulturi, centauri) sau himere
(grifoni).

8.4 Terminologia heraldică - glosar

Acolat – poziţie a două scuturi înclinate unul spre celălalt; încolăcirea
unei plante pe un obiect.
Acostat – alăturarea a două scuturi sau mobile
Acvilă – pasăre heraldică bicefală sau cruciată
Afrontare – personaje sau animale poziţionate faţă în faţă.
Ajurare – construcţie cu ferestre deschise din reprezentări heraldice
Azur (albastru heraldic
Alerion – vultur dezarmat
Alezat – piesă heraldică care nu atinge marginile scutului
Ampenare – redarea penajului săgeţii în altă culare decât arma
Aprins – reprezentarea flăcărilor unei torţe
Arme – totalitatea elementelor ce formează o stemă
Armorial – culegere de armoarii, arme, prin redarea reprezentărilor
heraldice
Bandă – piesă a scutului prin trasarea a două diagonale între colţurile lui
Bour – animal heraldic, I se reprezintă de regulă doar capul
Brizură – modificarea blazonului pentru reprezentarea unei noi ramuri a
familiei
Brâu – piesă a scutului care desparte câmpul orizintal
Canton – piesă heraldică de formă pătrată
Cartier – compartiment al scutului după împărţirea lui
Cimier – creştet, element situat în partea superioară a scutului
Câmp – suprafaţa scutului
Coif – ornament exterior al scutului, iniţial coiful cavaleresc
Copac – arbore heraldic reprezentând colonizare
Coroană – ornament al în creştet (princiară, regală, imperială)
Credinţă – două braţe care îşi strând mâinile
Cunună de lauri (sau stejar), simbolizează victoria
98
Dalmatica – îmbrăcămintea îngerilor
Despicat – împărţirea printr-o linie verticală a câmpului scutului
Deviză – inscripţie concentrată a blazonului
Dextra – poziţionartea unei piese a scutului în partea dreaptă
Ecuson – ansamblul însemnelor unei persoane
Emblemă – totalitate elementelor dintr-o stemă
Eşarfă – banda devizei
Fasciat – scut al cărui câmp este împărţit prin tăiere, fasciile fiind de
regulă în număr cu soţ.
Front – centrul părţii superioare a scutului
Gironat – scut împărţit în opt cartiere prin scartelare
Grifon – animal fantastic (acvilă cu leu)
Herb – stemă
Inorog – unicorn, licornă
Lambrechin – ornament exterior, fâşii de stofă, vrejuri vegetale
Mobilă – piesă din compunerea blazoanelor şi stemelor
Nova plantatio – compoziţie heraldică care reprezeintă două
personaje afrontate şi un arbore între ele, simbol al colonizării de
teritorii
Pajură – partea superioară a suportului (hampei) steahului, unde este
plasată pasărea heraldică
Palmat – imaginea unui braţ cu palma desfăcută
Panoplie – arme şi steaguri dispuse simetric pe scut
Pavilion – ornament exterior al scutului, de forma unui mantou care
porneşte dintr-un baldachin
Piese onorabile ale scutului – suprafeţe ale scutului delimitate prin linii
drepte, oblice sau curbe
Rampant – animal în poziţie ridicată, aşezat pe labele posterioare
Scartelat – suprafaţă împărţită în patru cartiere, printr-o linie orizontală şi
una verticală, ori în curmeziş
Smalţuri – metale, culori şi blănuri care compun blazoanele şi stemele
Tenanţi – suporţii, sprijinitorii scutului

99
8.5 Fig. 1 Partiţiunile scutului:
D – cantonul din dreapta şefului
B – cantonul central al şefului
E – cantonul din stânga şefului
G – cantonul central al flancului drept
A – cantonul din inima scutului
H – cantonul central al flancului stâng
I – cantonul din dreapta talpei
C – cantonul central al talpei sau cantonul vârfului
J – cantonul din stânga talpei
F – punctul de onoare

Şeful – partea superioară (DBFE)

Talpa – partea inferioară (ICJ)
Flancul drept – cantoanele DGI
Flancul stâng – cantoanele EHJ

Scut tripartit:
a b c
a) scut tripartit în brâuri;
b) scut tripartit în bandă;
c) scut tripartit în bară.

100
8.5.1 Fig. 2 – scartelarea scutului

1 2 3 4

5 6 7 8

1. tăiat; 2. despicat; 3. despărţit (tăiat în bandă); 4. spintecat (tăiat în bară); 5.

scartelat în cruce; 6. scartelat în curmeziş; 7. gironat; 8. furcă.

101
9 Numismatica

9.1 Istoricul disciplinei

Numismatica, devenită de multă vreme ştiinţă auxiliară a istoriei, îşi
trage numele de la grecescul nomisma (nomisma, lat. numisma, monedă), şi
se ocupă cu studiul apariţiei şi evoluţiei monedelor, al tehnicii de
confecţionare sau batere a lor, sistemelor şi circulaţiei monetare. Moneda ca
instrument economic reprezintă piesa de metal care foloseşte schimbului şi
tezaurizării de valori.
Moneda a parcurs o evoluţie îndelungată, din antichitate până astăzi.
La sfârşitul evului mediu ea începe să fie studiată din perspectivă ştiinţifică.
În secolele XVII-XVIII pe lângă marile biblioteci iau fiinţă cabinete
numismatice, apărând şi primele societăţi de numismatică. Joseph Hilarius
Eckhel (1737-1798), care organizează colecţiile numismatice de la Viena, este
considerat a fi părintele numismaticii. El a scris prima mare operă de teorie a
monedelor, Doctrina numorum veterum, în opt volume, apărută la Viena
între 1792 şi 1798. La mijlocul secolului al XIX-lea, lucrarea lui Theodor
Mommsen, Geschichte des römischen Münzwesens (Berlin, 1860) pune
bazele numismaticii romane, după cum monedele bizantine sunt analizate în
lucrarea lui J. Sabatier, Description générale des monnaies byzantines
frappées sous les empereurs d’Orient depuis Arcadius jusqu’á la prise de
Constantinople par Mohamed II (Paris, 1862). Monedelor medievale le este
dedicat volumul lui A. Engel şi R. Serrure, Traité de numismatique du Moyen-
Age (Paris, 1891-1895).
Societăţile numismatice apar în secolul al XIX-lea ca urmare a
intensificării preocupărilor de studiere a monedelor (Royal Numismatic
Society of London, 1836, urmată de societăţi în Belgia, Germania, SUA,
Franţa şi Austria). Concomitent se realizează cataloagele colecţiilor de
monede şi apar periodice de numismatică.

9.2 Apariţia şi evoluţia monedei

În evoluţia monedei distingem trei perioade majore, antică, medievală
şi modernă.

102
 Grecii şi romanii dezvoltat cele mai importante sisteme monetare care
stau la baza celor medievale. Schimbul de valori era realizat iniţial, înainte de
apariţia monedei, prin evaluarea acestora în animale (pecus – turmă, la
romani, de unde derivă pecunia – moneda), în sare (salarium), apoi în metal
preţios, aur şi argint. Greutatea monedei în metal preţios a dat iniţial şi
numele acesteia. Cele mai cunoscute sunt halcous, şi dublul ei dihalcon,
obolos – din aramă, care valora trei halcous, cu subdiviziuni, hemibolicon
(1/2 de obol), diobolon (2 oboli), tetrabolon (4 oboli), apoi drahma din argint
care valora şase oboli (didrahma, tetradrahma), talantul (6000 drahme) şi
staterul din aur. Romanii au folosit libra, uncia şi asi, cu subdiviziuni, din
aramă, denarii (denarius = 10 asi) din argint şi aur, şi aureus. Marcarea valorii
piesei metalice a dat naştere monedei propriu-zise. Evul mediu a cunoscut o
mare diversificare a sistemelor monetare. Cele mai răspândite monede au
fost dinarul, succesor al denarului roman (aureus), bătut în apusul Europei,
în Italia, Serbia, dar şi de către arabi. În zonele germane a fost bătut în
secolele X-XII pfennigul (penn, pfand, amanet). În Bizanţ era folosit solidul de
aur. În a doua jumătate a secolului XIII în Anglia este emis sterlingul, în
Austria creiţarul (Kreutzer, după crucea dublă de pe aversul monedei), iar la
Florenţa apare florinul, care avea pe avers floarea de crin, stema oraşului.
Florinul din aur se răspândeşte şi în spaţiul german, unde va fi numit gulden.
În Veneţia este bătut la sfârşitul secolului XIII ducatul sau ţechinul de aur
(zecca era numele monetăriei veneţiene). În Ungaria au fost bătuţi denari
arpadieni şi angevini, iar mai apoi şi ducaţi. Monedele de argint mai
importante erau groşii, bătuţi iniţial la Tours (grossi touronienses), apoi la
Praga, şi şilingul (schilling). La sfârşitul evului mediu apar talerul de argint
(Austria), cu emisiuni şi în Olanda, guldenii, ducaţii şi ludovicii de aur.
Sistemul monetar din statele medievale româneşti s-a aflat în legătură
cu cele din centru, apusul şi sudul Europei. Cele dintâi monede au fost
bătute de Vladislav I şi Petru Muşat – ducaţi şi groşi, de argint şi bronz.
La sfârşitul evului mediu în afara monedelor de aur (gulzi, ducaţi,
ludovici – în Franţa secolului al XVII-lea) apare talerul de argint în Austria şi
apoi în Olanda, folosit în paralel cu creiţarii şi groşii de argint, hellerul de
bronz în centrul şi în parte în răsăritul Europei.

9.3 Numismatica descriptivă

Numismatica descriptivă urmăreşte analizarea:
metalului,
dimensiunilor şi formelor,
103
 greutăţii,
a imaginii reprezentate
şi a inscripţiei monedei.
Rolul acestui domeniu este semnificativ în contextul identificării
monedelor, al încadrării acestora în emisiunile monetare, al identificării datei
şi emitenţilor. Corpusurile numismatice include ca elemente aceste
informaţii, deşi faza descriptivă este doar un prim stadiu al investigaţiilor.
Forma monedei este de obicei rotundă, grosimea ei fiind proporţională
cu circumferinţa. Cele două aspecte, grosimea şi circumferinţa variază în
funcţie de valoare. Monedele schifate sau brachteate de formă concavă,
bătute mai ales în Bizanţ, încorporează astfel o cantitate de metal
corespunzătoare valorii intrinsece.
Monedele au de regulă reprezentări pe ambele feţe, avers şi revers,
aşa-numitele monede bifaciale, deşi au fost emise şi monede monofaciale.
Imaginile reprezentate pe monede au evoluat în decursul timpului. În
Orientul antic şi la vechii greci aflăm reprezentate divinităţile şi locurile de
cult ale civilizaţiilor vremii. Locurile de cult reprezentate deschid seria tipului
topografic. Imaginile ulterioare sunt de tip heraldic (stema ţării oraşului,
blazonul emitentului) sau portrete (busturi) ale suveranilor sau fondatorilor
legendari ai oraşelor sau statelor emitente. La Roma sunt reprezentaţi regii şi
împăraţii romani, uzanţă continuată şi în Bizanţ. Portretul monetar
înregistrează un vast repertoriu iconografic.
Inscripţiile monetare, redate circular sau în legendă, include
denumirea oraşului, ţării ori numele şi titlul emitentului.
Dacă iniţial monedele conţineau o valoare reală de metal preţios (aur,
argint) care dădea valoarea de schimb, cu timpul s-a trecut la valoarea
acesteia pe una din feţe, ajungându-se la o îndepărtare de valoarea
nominală şi la adoptarea sistemului valorii convenţionale, mai apoi al
bancnotelor. Metrologia numismatică oferă date despre sistemul ponderal al
monedelor, sistemul lor divizionar, etalonul şi acoperirea monedelor în aur.
Deja în civilizaţiile Orientului antic s-au pus bazele sistemului bimetalic,
regele Cresus al Lydiei stabilind raportul între cele două metale preţiose, au
şi argint, de 1 la 13 1/3. Grecii au bătut monede după diverse sisteme
metrologice. Unitatea metrologică fundamenală era drahma, având diferite
greutăţi în funcţie de raportarea sa la aur. În vremea lui Filip Macedoneanul
s-a impus staterul de aur, iar în timpul lui Alexandru Macedon tetradrahma.
Romanii au avut ca unităţi metrologice livra (327 gr.) şi uncia (35 gr.), aceasta
104
din urmă fiind şi astăzi folosită în raportările greutate – aur a monedelor şi
bancnotelor naţionale. Sistemele metrologice monetare medievale, inspirate
din cel roman sau bizantin, sunt tot atât de diverse ca şi entităţile statale sau
comunitare.

9.4 Monetăriile. Dreptul monetar şi circulaţia monedei

Baterea monedelor este condiţionată de existenţa materialului din
care se produc acestea, a atelierului monetar şi a dreptului de a emite
monedă. Exploatările de metal preţios constituiau un drept regal sau
imperial, ele fiind o sursă importantă de venituri ale puterii centrale.
Monetăriile au fost instituite pe lângă autoritatea centrală, fiind condiţionate
de existenţa unui jus monetae, a unui drept monetar. În legătură cu
monopolul autorităţii centrale asupra emisiunilor monetare stă şi principiul
teritorialităţii monedelor, aşadar delimitarea spaţiului în care acestea circulă.
Valoarea intrinsecă a monedelor, în antichitate şi evul mediu, permitea
circulaţia nelimitată teritorial a acestora, deci anularea principiului
teritorialităţii. Circulaţia largă a monedelor era întărită de valoarea întreagă a
monedelor, de numărul pieselor bătute la o emisiune monetară şi de
puterea economică şi politică a emitentului.

9.5 Corpusurile monetare

Încă din 1690 François Le Blanc publica un tratat despre monedele din
Franţa, iar numismaţii germani alcătuiesc repertorii şi cataloage ale
monedelor emise în zonele germane. Utile sunt pentru istoricii spaţiului
nostru mai ales Corpus Nummorum Italicorum (19 volume, Roma, 1910-
1940), Corpus Nummorum Hungariae al lui Réthy László (2 vol., Budapesta,
1899, 1907), Corpus Nummorum Poloniae, I, al lui Marian Gumovski
(Cracovia, 1939), lucrarea lui V. Miller, A. Loehr şi E. Holzmair,
Österreichische Münzprägungen 1519-1938 (Viena, ed. II, 1948). Pentru
monedele emise în Transilvania este încă utilă lucrarea lui A. Resch,
Siebenbürgische Münzen und Medaillen von 1538 bis zur Gegenwart, Sibiu,
1901. Studiile privitoare la numismatica Ţării Româneşti (Bucureşti, 1910) ale
lui N. Docan şi Istoria monedei în România (în “Cronica numismatică şi
arheologică”, I-IV, 1920-1924) a lui C. Moisil sau Istoria monetei româneşti
(Bucureşti, 1938) a lui C. Secăşanu sunt în aceeaşi măsură lucrări de referinţă
pentru numismatica românească.

105