Sunteți pe pagina 1din 207

CUPRINS

PREFAŢĂ...........................................................................................5
OBIECTUL, LOCUL ŞI ÎNSEMNĂTATEA ISTORIEI
ISTORIOGRAFIEI
...............................................................................................................
7
Noţiunea de istorie a istoriografiei şi semnificaţiile ei
..........................................................................................................
9
Definirea domeniului
..........................................................................................................
10
Problema de bază: locul istoriei istoriografiei în cunoaşterea
istorică
..........................................................................................................
12
Istoria istoriografiei în perspectivă actuală
..........................................................................................................
13
Obiectivele istoriei istoriografiei
..........................................................................................................
15
CONSTITUIREA ŞI EVOLUŢIA ISTORIEI ISTORIOGRAFIEI.
...............................................................................................................
18
Raportul istoriei istoriografiei cu ştiinţa istorică, filosofia istoriei,
istoria culturii, literatura şi sociologia
..........................................................................................................
28
Raportul istoriei istoriografiei cu ştiinţa istorică
..........................................................................................................
29

3
Raportul istoriei istoriografiei cu filosofia istoriei
..........................................................................................................
30
Raportul istoriei istoriografiei cu istoria culturii
..........................................................................................................
37
Istoria literară şi istoriografia
..........................................................................................................
38
Istoria istoriografiei şi sociologia
..........................................................................................................
39
ISTORIOGRAFIA ANTICĂ
...............................................................................................................
41
Istoriografia Egiptului
..........................................................................................................
43
Consideraţii pe marginea concepţiei ce a prezidat la elaborarea
analisticii egiptene
..........................................................................................................
45
Istoriografia în Babilonia, Asiria şi Persia
..........................................................................................................
46
Istoriografia evreilor
..........................................................................................................
49
Istoriografia preherodotiană
..........................................................................................................
51
Istoriografia clasică greacă I. Herodot
..........................................................................................................
54
Istoriografia clasică greacă II. Tucidide
..........................................................................................................
60
4
Istoriografia clasică greacă III. Polybios
..........................................................................................................
66
Istoriografia latină
..........................................................................................................
74
ISTORIOGRAFIA EVULUI MEDIU
...............................................................................................................
89
Istoriografia creştină. Consideraţii preliminare
..........................................................................................................
89
Evoluţia istoriografiei medievale
..........................................................................................................
94
Istoriografia Bizanţului
..........................................................................................................
106
ISTORIOGRAFIA MODERNĂ
...............................................................................................................
112
Istoriografia Renaşterii
..........................................................................................................
112
Erudiţie şi istorie în secolul al XVI-lea. Preludiu francez la
istoriografia modernă
..........................................................................................................
128
Istoriografia Europei clasice
..........................................................................................................
136
Istoriografia Iluminismului
..........................................................................................................
144
Istoriografia romantică
5
..........................................................................................................
161
Istoriografia pozitivistă
..........................................................................................................
171
Istoriografia metodică sau triumful erudiţiei
..........................................................................................................
178

ISTORIOGRAFIA CONTEMPORANĂ
...............................................................................................................
185
Istoriografia între cele două războaie mondiale
..........................................................................................................
185
De la Anale la Istoria nouă
..........................................................................................................
189
Orientări în istoriografia actuală
...............................................................................................................
199

6
PREFAŢĂ

Un manual de istorie a istoriografiei destinat uzului studenţilor


de la facultăţile de istorie era imperios necesar. Cu ani în urmă
manualul profesorului Vasile Cristian de la Universitatea Alexandru
Ioan Cuza a reprezentat o iniţiativă, care se cuvine apreciată, adiacent
altor contribuţii semnate de profesorul Lucian Boia: Mari istorici ai
lumii sau volumul de studii dirijat de acelaşi istoric sub titlul Études
d’historiographie.
Proliferarea studiilor de istorie a istoriografiei universale, într-o
epocă de regândire a istoriografiei sub impactul mutaţiilor intervenite
în istoria realitate, face necesară o nouă încercare raportabilă la
stadiul actual al cercetărilor în acest domeniu care ocupă în momentul
de faţă în cunoaşterea istorică un loc de prim plan. Dovadă apariţia
unor noi sinteze, a unor monografii şi studii dedicate marilor curente
sau marilor istorici deschizători de drumuri, în limbi de circulaţie, nu
întotdeauna accesibile studentului nostru.
Or, având în vedere precaritatea bibliografiei în limba română,
cu excepţia istoriografiei antice, despre care studenţii au la îndemână,
fie traduceri din marii istorici ai istoriografiei antice, fie
excepţionalele contribuţii ale lui Eugen Cizek consacrate aceleiaşi
istoriografii ne-am propus, nu în afara unor ezitări fireşti, să redactăm
câteva capitole din acest tezaur al scrisului istoric universal.
Evident, în intenţia noastră nu a fost elaborarea unei contribuţii
originale, astfel că ne-am limitat la a oferi studentului câteva repere pe
temeiul unei bibliografii esenţiale în circulaţie. Mărturisim că suntem
îndatoraţi, pentru istoriografia antichităţii, sintezelor şi monografiilor
lui Robert Flacèliere, Pierre Grimal, Arnaldo Momigliano din autorii
de peste hotare, lucrărilor lui Eugen Cizek, Adelina Piatkowski, Gh.
Ceauşescu, ca de altminteri şi altor distinşi clasicişti care au transpus
7
în limba română texte reprezentative. Alături de aceşti savanţi un
omagiu se cuvine lui Dionisie Pippidi care prin studiile sale a
contribuit la înţelegerea spiritului istoric antic.
Pentru celelalte epoci ne-am raportat la marile sinteze, Eduard
Fueter, Elemer H. Barnes, J.W. Thompson, Georges Gusdorf, Charles
Olivier Carbonell, Georges Lefebvre, Hervé Martin, Ernst Breisach,
Georg Iggers. De o deosebită însemnătate pentru înţelegerea
istoriografiei medievale, lucrarea lui Bernard Guenée, Histoire et
culture historique au Moyen Âge, a fost hotărâtoare pentru un
capitol în general ignorat din punctul de vedere al scrisului istoric.
Asociem lucrările profesorului Eugen Cizek au oferit repere în studiul
istoriografiei în general, adiacent cărţilor lui Arnaldo Momigliano. Am
asocia contribuţiile lui Georg Iggers, Geoffrey Barraclough, Jacques
Le Goff, Peter Burke, Eugenio Garin ş.a.
Desigur aceste schiţe pe care le prezentăm rămân în limitele
unui gen didactic, nefiind rodul unor cercetări personale, decât cu
unele excepţii, ceea ce nu a însemnat că nu am recurs la textele
originale. Am nutrit convingerea că un manual universitar, un curs în
general, trebuie să facă cunoscut stadiul actual al cunoaşterii istorice.
Este tocmai ceea ce am încercat să facem cu acest prilej, socotind că
încercarea noastră este perfectibilă. Oricum în ceea ce ne-am străduit
să facem cunoscut se află contribuţiile unor specialişti pe care i-am şi
menţionat mai sus.
Aş dori în ultima analiză, pe urmele a doi mari istorici, Nicolae
Iorga şi Gh. I. Brătianu, să conving tineretul studios că o reală istorie
a României trebuie să ţină seama de mersul istoriografiei generale. În
aceeaşi vreme, aş dori să încredinţez studenţilor noştrii că istoria este
vie asemenea vieţii şi evoluează odată cu ea, o idee exprimată de
Georges Lefebvre, cel care a considerat că istoria se află sub semnul
schimbării.

8
OBIECTUL, LOCUL ŞI ÎNSEMNĂTATEA ISTORIEI
ISTORIOGRAFIEI

Istoria istoriografiei, obiect de cercetare şi disciplină


universitară, s-a impus atenţiei mai cu seamă în ultimele decenii.
Privită cu o îndreptăţită curiozitate, atunci când s-a conturat ca
preocupare distinctă la sfârşitul secolului trecut, ea a rămas, în pofida
succeselor înregistrate, un gen mediocru cultivat, în marginaliile
interesului istoriografiei. Adeseori un demers erudit, istoria
istoriografiei a fost ocolită de unele din marile istoriografii europene,
care au manifestat o evidentă reticenţă pentru ideea introducerii ei în
rândul disciplinelor universitare. Aceeaşi lipsă de interes s-a
manifestat şi dinspre istoria ştiinţei, care constant aplicată asupra
ştiinţelor matematice şi ale naturii sau a celor tehnice, a lăsat deoparte
toate celelalte discipline interesate de organizarea societăţii umane.
Dovadă evidentă cunoscutele Histoire générale des sciences şi
L’Histoire de la Science de l’Encyclopédie ce fac loc numai
preistoriei, antropologiei, etnografiei, sociologiei, demografiei şi
psihologiei. Simptomatic, Congresul de istoria ştiinţei din 1971 nu a
găsit de cuviinţă să-i ofere un loc în rândul ştiinţelor omului tocmai
celei mai umane dintre ştiinţe.
De menţionat însă că în 1945-1946 cunoscutul istoric francez
Georges Lefebvre a iniţiat, la nivel universitar, un curs consacrat
naşterii istoriografiei moderne, publicat ulterior prin grija lui Fernand
Braudel şi Albert Soboul sub titlul La naissance de l’historiographie
moderne. Conştient de noutatea pe care o reprezenta tentativa în
peisajul istoriografiei franceze, prefaţatorul cărţii, Guy Palmade, îşi
însoţea gestul de semnificative observaţii: “Son desein n’en garde pas
moins l’originalité, pour ne pas dire l’audace, qui l’a inspiré.
L’historiographie reste, en France, un genre mediocrement pratiqué
tant dans l’ensegnement que dans la recherche”. Cele două momente,

9
rostirea cursului şi publicarea lui în 1971, sunt semnificative. De
observat:
a. Pe de o parte, preocupările de istoria istoriografiei încep să se
impună după cel de-al doilea război mondial în învăţământul
universitar;
b. Pe de altă parte, istoria istoriografiei devine un câmp de
investigare sistematică distinct;
c. Şi nu în ultimul rând, proliferarea cercetărilor a însemnat şi o
detaşare de viziunea istoriei literare, care avea în vedere
istoricul artist în avantajul unei cercetări având o proprie
metodologie.

Să remarcăm, în pofida persistenţei unei concepţii “literare” în


aprecierea scrisului istoric, recunoaşterea de către Jean Ehrard şi Guy
Palmade, autorii unei inspirate antologii intitulată L’Histoire, a “unui
continent aproape necunoscut al istoriei literare”. Simptomatic,
cartea a apărut în seria Lettres françaises a colecţiei “U”. În esenţă
însă, cei doi autori recunosc evidenţa necesităţii, e adevărat, din
unghiul istoriei literare, a istoriei istoriografiei.
În această perioadă, încă oscilatorie, s-au făcut observate o
seamă de apropieri sistematice de domeniul istoriografiei, în
prelungirea unor demersuri mai vechi, cu intenţia de a o încorpora
cercetării istorice propriu-zise ca domeniu aparte. Faptul ni se pare că
este motivabil dacă raportăm aceste tentative prefacerilor intervenite
în istoria umanităţii, datorate ritmului contemporan, în condiţiile în
care astăzi devine mai curând ieri decât altădată (Arthur Schlesinger
jr.). Avansul înregistrat de istoria istoriografiei poate să fie exprimat în
estimaţii cantitative ce mărturisesc proliferarea studiilor în reviste
istorice, în publicaţii de conţinut istoric, în volume specializate,
consacrate creionării unei imagini de ansamblu.
Aşa se face că în 1980, la Bucureşti, cu prilejul Congresului
Internaţional de Ştiinţe Istorice, s-a constituit Comisia de istoriografie,
care a patronat apariţia unei reviste specializate Histoire de
l’historiographie, ce a mărturisit ascendentul şi instituţionalizarea
unei discipline.

10
Noţiunea de istorie a istoriografiei şi
semnificaţiile ei
Cea mai veche menţiune a noţiunii, cunoscută nouă, pare să fie
lansată în secolului al XVI-lea, de La Popelinière, care a scris o carte
intitulată L’histoire des histoires, o primă parte, urmată de o a doua,
L’histoire des histoires avec l’idée de l’histoire accomplie. Lucrarea
este o meditaţie asupra istoricilor şi scrisului istoric, cu intenţia de a
aşeza bazele unei reale istorii a Franţei. Intrată în desuetudine formula
reapare, ca demers al cercetării, cu un scop precizat în istoriografia
modernă a secolului XVIII-lea şi totodată în tentativele estetice ale
istoricului literar.
De la sfârşitul secolului al XIX-lea istoricii germani şi elveţieni
adoptă, rând pe rând, noţiunea: Historiographie, Geschichte der
Historiographie sau pe aceea de Kulturgeschichtsschreibung.
Englezii, care au manifestat la rândul lor un interes pentru istoria
istoriografiei, s-au oprit la noţiunea de History of History, History of
Historical Writing, History of Historical Scholarship, History of
Historiography. În franceză sunt utilizate formule asemănătoare,
Histoire de l’Histoire, l’Histoire de l’Historiographie sau chiar mai
puţin inspirata Histoire de l’histoire de l’histoire. Italienii, receptivi
la cercetarea istoriei istoriografiei şi la necesitatea integrării ei în
studiul universitar, s-au oprit la noţiunea sugerată de Benedetto Croce,
Storia de la Storiografia sau simplu Storiografia, spaniolii la
Historia de la Historiografica, portughezii la Historia da
Historiographia, istoriografia rusă la Istoriografiia, sau mai recent,
Istoriografia istorii (ex. istoriografiia otcesvennoi istorii).
În preocupările româneşti, noul domeniu apare exprimat prin
noţiunile de istoriografie, istoria istoriografiei, istoria scrisului
istoric. Observăm cu uşurinţă, odată cu fixarea noţională a disciplinei
în mai toate istoriografiile şi o expansiune a cercetărilor consacrate
scrisului istoric. În aceeaşi vreme este necesar să relevăm că fiecare
din aceste noţiuni exprimă puncte de vedere, unghiuri diferite din care
se priveşte fenomenul istoriografic, o evoluţie semnificativă de la
prima tentativă a lui La Popelinière de „istorie a istoriilor”, la aceea,
mult mai completă, de istoria istoriografiei. Toate formulele exprimă
însă conturarea unui domeniu al cunoaşterii istorice şi implicit
necesitatea studierii dialogului istoricului cu trecutul istoriografiei.

11
Definirea domeniului
L’Histoire s’explique historiquement scria odinioară Georges
Lefebvre, un adevăr fundamental care este în măsură să ne
reamintească (ceea ce tot el a subliniat) că istoriografia s-a dezvoltat
sub influenţa vieţii şi evenimentelor desfăşurate în lume, că ea este vie
asemenea istoriei, sub semnul schimbării. Fără să încercăm o definiţie
a istoriei istoriografiei, cu pretenţia de a cuprinde problematica ei, să
recunoaştem, în curs de diversificare, considerăm, în stadiul actual al
evoluţiei sale, o circumscriere a cercului de preocupări în jurul cărora
se fixează investigarea.
Amintim pentru început, şi este util s-o facem, că obiectivele şi
ca atare, preocupările istoriei istoriografiei s-au precizat în timp, pe
măsură ce investigarea a parcurs cele mai variate experienţe. Pentru
Eduard Fueter, în 1911, când publica Geschichte der Neueren
Historiographie, istoriografia urma să se intereseze de filosofia
istoriei, de teoria şi metoda istorică, de gânditorii originali,
deschizătorii de drumuri. “Istoria istoriografiei – scria el – trebuia să
fie altceva decât un lexicon al istoricilor”. Atenţia lui era reţinută de
marile curente istoriografice, de operele care au însemnat o nouă
perioadă în istoria istoriografiei. În 1941, cunoscutul istoric James
Westfall Thompson în A History of Historical Writing socotea că o
istorie a istoriografiei “trebuie să ofere dovezile schimbării
concepţiilor istorice şi a diferitelor modalităţi de scriere a istoriei
până la izbucnirea primului război mondial”.
O remarcabilă încercare de circumscriere a câmpului interesului
istoriei istoriografiei aparţine, fără îndoială, aceluiaşi Georges
Lefebvre. Pentru el obiectivele istorigrafiei sunt: de a face cunoscuţi
lectorului cei mai de seamă autori istorici, înţelegând prin aceasta nu
numai marii scriitori, „les historiens artistes”, ci şi erudiţii şi marii
filosofi care s-au interogat asupra naturii profunde a istoriei. Interesul
său se îndreaptă deliberat spre istoricii cărora contemporaneitatea le
datorează metoda şi concepţia istorică.
Rămânând la autorităţi, relativ recent Charles-Olivier Carbonell
defineşte istoriografia ca ansamblu al operelor istorice, stabilind
istoricului istoriografiei sarcina de a se interesa de producţia istorică la
toate nivelurile: universitare, academice, de producţia istoriografică
dintr-o societate. Acelaşi istoric interogându-se asupra a ceea ce este
istoriografia răspunde: “Nimic altceva decât istoria discursului, un

12
discurs scris care se zice cu adevărat, pe care oamenii l-au realizat
asupra trecutului, asupra trecutului lor”. Am adăuga, un discurs
multiform ca gen, ce conduce la ideea că istoriografia nu se poate
reduce la istoria istoricilor, a cărţilor şi a doctrinelor, nici mărginită la
cercul îngust al erudiţiei. În opinia lui Carbonell trebuie mers mai
departe, dincolo de factorii interiori aparţinând laboratorului
istoricului, căci dezvoltarea creaţiei istorice se efectuează în context
politic şi instituţional.
Un istoric englez, Barraclough, într-un capitol începător dintr-o
carte dedicată tendinţelor din istoriografia postbelică, intitulat Istoria
într-o lume în mişcare: de la sfârşitul sec. al XIX-lea la al doilea
război mondial, nota: “În reculul unui sfert de veac este evident
astăzi că al doilea război mondial a marcat începutul unei epoci noi,
atât în concepţia pe care şi-a făcut-o asupra naturii şi rolul istoriei
cât şi pentru atitudinea istoricilor privitoare la disciplina lor”.
Pentru Ernest Breisach în Historiography Ancient, Medieval
and Modern (1994), sarcina istoricilor istoriografiei este de a trasa
căile din care popoarele din cultura occidentală au meditat asupra
trecutului şi felul în care aceste reflexii au oglindit viaţa umană în
trecutul continuu, prezent şi viitor. Istoricul lansează un şir de
interogaţii. Interesează ce se schimbă, dar ce forţe au acţionat
schimbarea? Ce constituie continuitatea? Ce vor face istoricii
istoriografiei cu răspunsurile la chestiunile formulate de-a lungul
diverselor perioade ale civilizaţie? Vor realiza ei oare simple
compilaţii, inventariind viziunile trecutului istoric, producând o
enciclopedie a istoriografiei? Ceea ce interesează este o informare
despre cariera istoriei de pretutindeni şi impactul ei asupra vieţii
omeneşti.
În cazul lui Jacques Le Goff, cu evidente sugestii din opera lui
Marc Bloch, istoria este cercetare, deci alegere, obiectul său nu este
trecutul, este omul, oamenii, oamenii în timp. Timpul şi mediul sunt
materia constantă a istoriei. Ca atare, istoricul istoriografiei pornind de
la astfel de precepte, urmează să străbată în intimitatea demersului
istoricilor pentru a descifra realul discurs în raport cu epocile istorice.
Reţinând aceste încercări de definire şi conturare a câmpului
cunoaşterii, considerăm că istoria istoriografiei se instituie astăzi ca
ramură a ştiinţei istorice cu scopuri din ce în ce mai bine stabilite,
năzuind la cercetarea istoriografiei văzută ca totalitate a producţiei
istorice, urmărind evoluţia în timp a acesteia, în funcţie de concepţia şi
13
metoda istorică aşa cum acestea se stabilesc la nivelul marilor curente
istoriografice din antichitate până astăzi.
Cercetarea acestui ansamblu de concepţii, metode, idei social-
politice, alături de funcţionalitatea istoriografiei într-o societate,
reprezintă obiectul istoriei istoriografiei. A ne apropia de acest
domeniu al cunoaşterii istorice contemporane înseamnă a ne
familiariza cu laboratorul istoricului, cu scrisul istoric aşa cum el s-a
exprimat de-a lungul epocilor pe care umanitatea le-a traversat. Deci,
se poate considera că istoriografia are o sferă mai largă de preocupări
care încorporează atât producţia istorică dintr-o societate, cât şi studiul
problemelor specifice: concepţia, metoda, ideile social-politice şi
expresia literară. Atentă la dialogul istoriei cu societatea, istoria
istoriografiei are în vedere, din perspectivă sociologică, receptarea
scrisului istoric de către diferitele categorii de beneficiari.

Problema de bază: locul istoriei istoriografiei


în cunoaşterea istorică
Istoria istoriografiei apelează pe parcursul investigării la un
ansamblu de noţiuni fundamentale. Cunoaşterea lor este de primă
necesitate, deoarece fiecare dintre ele are un conţinut bine determinat.
Înainte de toate, să precizăm semnificaţia noţiunii de istorie.
Aceasta s-a impus începând cu Renaşterea (în franceză estoire),
inspirându-se din moştenirea antică, din dialectul ionian. În acest sens,
în Iliada noţiunea designează pe cel care cunoaşte, expertul, cel care
se informează, cercetează, care apare în celebra frază a lui Herodot:
“Iată expunerea anchetei întreprinsă de Herodot din Halicarnas
pentru a împiedica ca acţiunile oamenilor săvârşite să nu fie date
uitării cu trecerea timpului”.
În aceeaşi ordine de idei, urmează să observăm că noţiunea de
istorie, atât în limba română cât şi în multe altele europene, este un
prilej de confuzie.Se foloseşte în două sensuri: istoria cunoaştere,
reconstituire a istoricului care poate să însemne:
a. istoria trecutului cunoscut;
b. producţia istoriografică (ansamblul operelor istorice);
c. ştiinţa istorică, metode, etape, etc.

Al doilea sens în circulaţie este cel de istorie-realitate, care


semnifică istoria umanităţii, realitatea obiectivă, independentă de
14
istoria subiectului cunoscător. Distincţiile pe care le-am operat au fost
semnalate de Hegel în termeni foarte exacţi: “Cuvântul istorie
reuneşte în limba noastră aspectul obiectiv şi aspectul subiectiv.”
Aspectul obiectiv este egal cu istoria realitate, aspectul subiectiv cu
istoria cunoaştere.
În raport cu aceste distincţii să remarcăm altele, subordonate,
din domeniul filosofiei istoriei, de aceeaşi maximă însemnătate. Există
o filosofie a istoriei, aplicată asupra istoriei cunoaştere şi o filosofie
a istoriei care se constituie ca o meditaţie asupra istoriei realitate,
asupra evoluţiei umanităţii. În sfârşit, între termenii cu care operează
istoriografia este şi acela de conştiinţă istorică, în raportul istorie şi
conştiinţă istorică. În acest caz noţiunea de istorie se revendică la
realitatea istorică, mai precis la circumstanţele în care se cristalizează
conştiinţa istorică. Reţinem aşadar, că istoria istoriografiei are ca
obiect scrisul istoric, istoria cunoaştere, producţia istoriografică,
rezultate ale cercetării istorice efectuate în condiţii determinate de
istoric, concepţie şi metoda istorică, expresia literară.

Istoria istoriografiei în perspectivă actuală


Viziunea asupra istoriografiei determină şi oferă un ansamblu
de opţiuni care ne reamintesc un fapt de însemnătate capitală. Istoria
este nu numai făcută de oameni, ci a fost şi este scrisă de ei în condiţii
determinate. Ca atare, pagina istoricului a fost scrisă ca operă a
istoricului participant, care a trăit într-o lume reală, cu
comandamentele şi năzuinţele ei, cu ideealuri proprii epocii căreia i-a
aparţinut şi ale cărei năzuinţe le-a exprimat. Deci, dacă omul este
făuritorul istoriei şi omul istoriceşte determinat este autorul scrisului
istoric, istoria ca ştiinţă a fost şi tinde să fie într-o tot mai mare măsură
o modalitate activă în istoria pe cale de a se face. În alţi termeni,
ştiinţa istorică nu a fost numai un instrument de cunoaştere a
trecutului sau numai o gratuită aventură a istoricului, ci o posibilitate
prin care s-au deschis căile viitorului, drumul spre istoria zilei de
mâine.
Într-un fel sau altul, istoriografia nu a fost şi nici nu putea să fie
în afara unei determinări sociale şi politice, chiar şi atunci când
aparent se situa la nivelul unei naraţiuni nesemnificative. Dimpotrivă,
scrisul istoric a învederat şi învederează, răspicat sau nu, determinaţii
şi finalităţi social-politice. Dovadă istoricul german Erdman, fost
15
preşedinte al Comitetului internaţional de ştiinţe istorice, care într-o
alocuţiune inaugurală la Congresul din anul 1980, afirma că între
politică şi istorie este o strânsă legătură. Problema este, însă, de a nu
face, conştient şi deci intenţionat, din istorie un Instrumentum regni,
ajungând la uzul şi abuzul istoriei care ar confirma ceea ce spunea
Paul Valéry că istoria este un nociv produs al alchimiei intelectului
uman, în sensul că poate să fie manipulată.
Scrisul istoric nu a fost izolat de problemele sociale şi politice
ale timpului. Bunăoară Jean Bodin, celebrul istoric şi teoretician
francez al umanismului, autor al deschizătorului de drum Methodus
ad facilem historiarum cognitionem (1566), socotea că istoria
explică acţiunile oamenilor care trăiesc în societate (actiones hominis
in societate vitam agentis explicat), pentru a constata în cele din
urmă că “în fiecare zi noi legi sunt create, noi obiceiuri, noi instituţii,
noi rituri”. Or, ni se pare evident că atari idei puteau izvorî numai
dintr-o societate cuprinsă de febra înnoirilor, cum a fost secolul XVI
francez care impunea în prim plan o burghezie de robă, un spirit de
toleranţă, un echilibru de nevoie care împiedica perpetuarea unei
religii monolitice, afirmând în ultimă analiză, rolul spiritului ştiinţific
(George Huppert).
Dar exemplul ne oferă imediat şi finalităţile, efectele în
societatea franceză şi mai cu seamă în istoriografie: sporirea spiritului
critic care într-un plan mai larg prepară drumul raţionalismului, iar în
istoriografie şcoala savantă a secolului următor. Privite lucrurile prin
acest exemplu, nu putem să nu recunoaştem un efort de
perfectibilitate, o strădanie de înnoire şi reînnoire metodologică, o
deschidere spre noi concepţii care îngăduie toate împreună interpretări
inedite, îndrăzneli.
Dacă însă vom selecta un alt exemplu, furnizat de personalitatea
şi opera lui Miron Costin, istoricul nostru umanist, vom remarca că el
devine inteligibil numai prin raportare la condiţia lui de mare boier, de
demnitar moldovean, de nobil polon, ataşat desigur clasei sale, dar şi
curentului umanist târziu, infiltrat de Contrareformă. Deci termenii de
referinţă pentru o corectă plasare istorică sunt cei locali şi generali în
acelaşi timp, moldovenii şi polonezi în acest caz, care contribuie la o
mai dreaptă situare a istoricului în republica literelor europene.
O obligaţie elementară ne îndeamnă deci în primul caz să
reintegrăm de ce tratatul lui Bodin apare în Franţa secolului al XVI-
lea şi cum se explică îndrăznelile şi nonconformismele cuprinse în
16
aserţiunile sale. Cel de-al doilea exemplu ne determină să stabilim,
prin raportare la timp şi spaţiu, asemănări şi deosebiri, diferenţe de
nivel de cultură, între cultura istorică europeană şi structura cronicii
sale cu modestia încă a spiritului critic. Dacă însă vom analiza mai
atent genul scrierii De neamul moldovenilor şi îi vom urmări filiaţia în
istoriografia umanistă şi judecăţile de valoare în planul culturii, printr-
un proces de cunoaştere şi selecţie atunci interpretul contemporan al
operei lui Costin nu poate să nu vadă în textele lui orizonturi de
gândire modernă.

Obiectivele istoriei istoriografiei


Istoria istoriografiei este chemată să desluşească efortul creator
al generaţiilor de istorici care ne-au precedat şi care a făcut posibilă, la
urma urmei, istoriografia modernă a zilelor noastre. Aceasta fiindcă
generaţie de generaţie, traversând istoria şi inaugurând în funcţie de ea
curentele mari ale culturii universale, istoricii de odinioară au asociat,
la acumulare de fapte şi date noi şi noi valori metodologice. Intrate în
recuzita istoricului ce vine, ele contribuie la luminarea trecutului şi
progresul disciplinei profesate, făurindu-i un nou instrumentar de
cercetare şi ceea ce este poate mai important, schimbă în bună măsură
utilajul mental al istoricului. Astfel, din relaţiile prezent-trecut, istoric
şi istorie, istoric şi scris istoric, se detaşează această ramură a
cunoaşterii istorice.
Iată că din aceste considerente putem desprinde nu numai
geneza şi evoluţia scrisului istoric, ci şi raţiunile istoriei istoriografiei.
Desigur cunoaşterea faptului că istoriografia evoluează, că drumul de
la Antichitate la zilele noastre a însemnat adiţionări de cunoştinţe în
interiorul disciplinei, clarificări şi renunţări este cu deosebire
important. Ştiinţa istorică prin urmare, n-a fost creată odată pentru
totdeauna, n-a fost investită cu tot ceea ce reprezintă astăzi arsenalul
ei, ea îşi are propria ei istorie. A o cunoaşte înseamnă înţelegerea
istoriei umanităţii, deoarece este ştiut că istoricul prin definiţie şi-a
propus să înregistreze, să nareze la început, să explice mai pe urmă şi
să judece veacurile de istorie. Or, adresându-se istoriografiei fără a-i
cunoaşte statutul într-o anume epocă, metoda, concepţia, prejudecăţile,
eşti pândit de capcanele mistificării adevărului istoric.
Dacă însă diferenţele sunt şi ne par atât de marcate, între ceea
ce a fost şi ceea ce este istoriografia, nu este mai puţin adevărat că
17
prezentul istoriografic însumează într-o formă sublimată trecutul
propriei discipline, strădaniile ei spre perfectibilitate. Cercetarea de
istorie a istoriografiei se justifică astfel sub raport ştiinţific şi didactic,
îşi dovedeşte utilitatea în câmpul cercetărilor istorice, nu de dragul
unei curiozităţi gratuite, savante. Prin istoriografie suntem în măsură
să stabilim reala funcţionabilitate a scrisului istoric într-o epocă,
raportul ei în contextul cultural al unei perioade cu celelalte discipline
în dorinţa de a înţelege trecutul umanităţii. Dar istoria istoriografiei
este tocmai pentru raţiunile enumerate mai adineaori şi un izvor istoric
pentru istoricul de astăzi care poate înţelege mai deplin atmosfera
politică a unei epoci, adresându-se şi istoriografiei devenită un teren al
înfruntărilor de opinii. Dar cea mai importantă sarcină este depistarea
şi stabilirea unui sistem de opţiuni ştiinţifice de cercetare istorică
actuală, ce se poate realiza urmărind evoluţia istoriografiei. A reevalua
stadiul spre exemplu al publicării izvoarelor medievale sau al
istoriografiei agrare la noi sau în spaţii europene, înseamnă prin forţa
împrejurărilor a te adresa istoricului istoriografiei. Acesta din urmă
este în măsură să-ţi indice mai limpede drumul urmat, priorităţile,
invalidând scheme, leitmotive, autorităţi fără acoperire.
Astăzi istoricii ştiinţei discută, după cât se ştie, despre politica
ştiinţei, o nouă disciplină ce se detaşează din cercetarea de istorie a
ştiinţelor particulare. Istoria ştiinţei, dintr-o ştiinţă dedicată până de
curând trecutului, devine datorită concluziilor ce se desprind din
investigarea de istorie a ştiinţei, o disciplină cu o reală
funcţionabilitate socială. Cu atât mai mult, societatea actuală, cu
ritmul ei nebănuit, alert, exploziv în istorie şi ştiinţă, face ca prezentul
să devină trecut mai curând decât odinioară. Este observaţia pe care o
face Arthur Schlesinger jr. într-un studiu intitulat The Historian as
Participant. El sugerează bineînţeles argumente pentru justificarea
istoriei contemporane, a prezentului reconstituit în cartea O mie de
zile, dedicată lui Kennedy, dar credem, în acelaşi timp şi necesitatea
investigărilor de istorie a istoriografiei. Dacă faptul istoric se consumă
în ritmul accelerat al zilelor noastre, în care aproape că nu ne dăm
seama din pricina succesiunii, la intervale reduse, de marile şi
epocalele descoperiri sau de petrecerea unor fapte istorice
memorabile, atunci şi obligaţia istoricului este de acordare la ritm. De
aceea putem să subscriem la constatarea că: Profesia istorică, ca
oricare alta, are nevoie periodic să se revizuiască ea însăşi, să se
reconsidere cu toată obiectivitatea pentru a-şi vedea deopotrivă
18
calitatea şi slăbiciunile ei. La urma urmei am putea să afirmăm că
sunt necesare atât cercetările destinate trecutului istoriografiei, cât şi
prezentului. Dacă examinezi, bunăoară, metodologia istoriei
contemporane pe baza căreia încă cu mijloace tradiţionale se scriu
lucrări istorice, având în vedere în special documentul scris, poţi
îndreptăţit să te întrebi, în epoca telefonului, a benzii de magnetofon, a
casetofonului, dacă este oare metodologia tradiţională aptă să
dezvăluie integral faptul istoric contemporan. Unora din aceste majore
interogaţii le poate răspunde corespunzător istoria istoriografiei.
Am putea să ne întrebăm dacă istoria istoriografiei are închisă în ea
raţiuni utilitare. Să recunoaştem că da, însă de o natură deosebită ce
vizează constituirea, evoluţia şi destinul de astăzi al disciplinei istorice
în general, efortul de interpretare, de înţelegere a trecutului de care
luăm act prin scrisul istoric. Utilitatea ne apare în primul rând ca
vizând destinul disciplinei, statutul şi funcţionalitatea în lumea de
astăzi. Şi numai în al doilea rând – evaluările şi reevaluările stadiului
unei probleme aflate în cercetare, necesare demarajului investigării. Să
ştim ce s-a făcut şi cum s-a făcut este o obligaţie ştiinţifică care
scuteşte de a forţa uşi deschise, dar mai presus istoria istoriografiei
este în măsură să discearnă cum faptele trecutului ne stăpânesc, fie că
ne referim adeseori la ele, fie că se ignoră cazul unor istorici angajaţi,
pentru că sunt neconvenabile unor interese politice. Trecutul este
indiscutabil o dimensiune a omului, faptele lui ajunse la noi prin
mijlocirea istoriografiei, fie că ne imprimă judecăţile unor vremi apuse
sau depăşite de fluxul istoric, fie că ne pot stimula accesul spre viitor.
Iată într-o formă comprimată câteva idei care sunt poate în stare să
stimuleze un interes pentru o disciplină intens cultivată şi invocată în
epoca pe care o trăim şi pe care trebuie să o concepem în limitele unor
opţiuni ştiinţifice. Or, pentru aceste raţiuni apelul la istoria
istoriografiei poate să fie o lecţie utilă. Din aceste motive ni se pare
paradoxal că în condiţiile în care toate ştiinţele şi-au făurit propria lor
istorie, istoriografia la ea acasă să nu-şi cunoască istoria.

19
CONSTITUIREA ŞI EVOLUŢIA ISTORIEI
ISTORIOGRAFIEI

Obiectul şi însemnătatea istoriei istoriografiei pot să apară mai


limpezi dacă vom lua în considerare atât antecedentele care au
determinat constituirea disciplinei, cât şi evoluţia acesteia în timp.
Tentativa nu este lipsită de interes dacă avem în vedere geneza istoriei
istoriografiei care apare la capătul unei îndelungi evoluţii a spiritului
critic care a însoţit cunoaşterea istorică.
Încercarea de explicare pe care o propunem nu este lipsită de
dificultăţi având în vedere lipsa cercetărilor speciale şi chiar a
criteriilor necesare investigării. Cu toate acestea o examinare a
scrisului istoric de-a lungul timpului relevă un adevărat florilegiu de
reflexii care atestă din cele mai îndepărtate timpuri atitudini critice ce
au constituit premise ale istoriei istoriografiei. Astfel multitudinea de
reflexii conţinute în scrierile istorice sau în lucrări teoretice de sine
stătătoare mărturiseşte preocuparea istoricilor pentru felurile de scriere
a istoriei (Hegel), o meditaţie ce străbate scrisul istoric veac după veac
până în epoca contemporană. Ne referim la o primă etapă care
reprezintă perioada anterioară secolului al XIX-lea care a făcut
posibilă constituirea istoriei istoriografiei. Această perioadă este una
de gestaţie care acoperă mai bine de două milenii din evoluţia
scrisului istoric în raport de istoria-realitate, permanentul dialog care
învederează progresul cunoaşterii istorice datorat afirmării spiritului
critic.
Încă din epoca preherodotiană Hecateu din Milet afirmă o
detaşare de legende şi mituri, urmat de Herodot, Tucidide şi Polybios,
în operele cărora enunţurile de valoare teoretică mărturisesc depăşirea
simplei naraţiuni nesemnificative.
Acestor consideraţii li se asociază lucrări de sine stătătoare cum
este Istoria adevărată a lui Lucian de Samosata sau paginile din
cartea a noua a Poeticii lui Aristotel care cuprind judecăţi de valoare
teoretică despre scrisul istoric. Asemenea consideraţii apar în opera lui
Cicero, în De oratore, care îşi propune o definire a funcţiilor scrisului
istoric. În realitate, Antichitatea clasică greacă şi latină aduce o
reflexie critică despre istorici şi scrisul istoric în care se constată
20
contribuţii teoretice care au colaborat în epoca modernă la progresul
cunoaşterii istorice.
Această meditaţie despre istorici şi istorii a fost preluată de
istoricii Renaşterii, când istoriografia, nu în afara progreselor criticii
filologice aplicate textului - cazul lui Lorenzo Valla (1407-1457) - şi
cristalizării erudiţiei individuale, a determinat elaborarea unor lucrări
teoretice de valoare metodologică. În acest sens Renaşterea italiană a
cristalizat o teorie istorică ce a stimulat contactul cu moştenirea antică
istoriografică, pentru ca în spaţiul culturii franceze a secolului al XVI-
lea să apară lucrări teoretice ca Methodus ad facilem historiarum
cognitionum (1566) a lui Jean Bodin sau cartea lui La Popelinière –
Histoire des Histoires, cărora li se asociază disertaţia lui Niccollo
Machiavelli - Discurs asupra primei decade din Titus Livius
(Discorsi sopra la prima deca di Tito Livio).
Aceste contribuţii metodologice apar în ambianţa spiritului
renascentist în condiţiile noii dinamici europene într-un moment în
care istoriografia capătă conştiinţa scopurilor sale şi când se afirmă un
realism venit din sfera laicităţii. Or, în această ambianţă examinarea
scrisului istoric devine o necesitate, istoricul încearcă o explicare a
trecutului prin apelul la metodele criticii filologice aplicate izvoarelor.
Autorii de istorii veniţi în câmpul istoriei din lumea experienţelor
politice şi sociale, cu o formaţie juridică, implicaţi în afacerile
guvernamentale sau diplomatice, încep să examineze critic scrierile
istorice contemporane sau chiar îşi revizuiesc propriile vederi.
Aceşti autori explorează posibilităţile geografiei, antropologiei,
biologiei, pentru ca în cele din urmă să stabilească cauzalităţi terestre
sau să încerce o periodizare a scrisului istoric.
Jean Bodin ne apare în lumina tratatului său unul din cei mai
îndrăzneţi critici la adresa interpretării istoricilor de până la el.
Concepţia lui exprimă o detaşare de interpretările medievale, de genul
istoriilor universale, în locul cărora propune o istorie a civilizaţiei
întemeiată pe ideea progresului istoric. În aceeaşi epocă La
Popelinière întreprinde o consistentă critică a istoricilor care l-au
precedat.: “ Eu – scrie el preocupat de cauzele războaielor religioase –
am început drumul istoriei mele înapoi, înaintea războaielor
religioase”. Această tentaţie a căutării cauzelor într-un trecut, adeseori
departe de eveniment, l-a condus spre investigarea literaturii istorice
despre confruntările confesionale, pentru a stabili adevărul despre un
secol controversat şi bulversat. În cunoscuta lui Istorie a istoriilor el
21
a inserat examinarea critică a scrisului istoric şi a dezvoltat o teorie a
istoriei, adiacentă la o mai generală teorie a civilizaţiei.
Istoricul istoriei “perfecte” la care năzuia, a încercat o
periodizare a istoriografiei, de la istoria naturală la cea poetică, de aici
la proza istorică, care păstrează cele mai notabile evenimente în
maniera analistică, pentru a trece, cu Herodot, în opinia lui la
adevărata maturitate. Deşi nu suntem încă în faţa unei istorii a
istoriografiei, totuşi prin opera lui, datorită căutărilor în trecutul
istoriografiei, prin critica aplicată diferitelor ei stadii şi istoricilor care
s-au ocupat de războaiele religioase, el se dovedeşte promotorul unui
spirit istoric modern, detaşat de simpla naraţiune. În plus, istoricii
istoriei perfecte, expresie a umanismului francez, au asimilat lecţia
marilor istorici ai antichităţii, de la Herodot la Polybios în năzuinţa de
a realiza un progres al cunoaşterii.
Valoarea acestor noi atitudini rezidă cu deosebire în difuzarea
noilor opţiuni datorită revoluţiei tiparului şi posibilităţilor amplificate
de receptare. Dovada că atari insistenţe se multiplică, îl constituie şi
lucrarea lui Nicolas Vigniere, Bibliotheque historiale, un adevărat
ghid al literaturii istorice în care autorii erau pomeniţi dimpreună cu
precizarea subiectului, la care s-au asociat note exemplificative despre
locul şi timpul când ei au scris, în câte cărţi şi volume scrierile lor au
fost publicate. În esenţă, aceşti istorici, mai cu seamă Jean Bodin şi La
Popeliniere, aduc o mai dreaptă perspectivă asupra istoriei umanităţii
pe care o văd într-un continuu progres de la antichitate la umanism.
Această perspectivă asupra istoriei umanităţii le-a oferit, credem, şi
posibilitatea privirii critice a scrisului istoric de până la ei, în vederea
argumentării necesităţii unei noi istorii.
Pentru a se constitui însă ca disciplină particulară, istoria
istoriografiei va trebui să parcurgă experienţa erudiţiei colective, a
cartezianismului, a fizicii, care aduc spiritul ştiinţific riguros şi precis
din ştiinţele naturii în sfera ştiinţelor umane. Istoricul învăţând că
natura este supusă legilor, învaţă să distingă posibilul de imposibil,
repudiind “Le faux merveilleux de la magie et des sciences occultes”.
De acum istoricul începe şi el să fie mai puţin credul vis-á-vis de
vechile texte, fapt ce declanşează, pe marginea controversei
catolicism-protestantism, erudiţia colectivă dominată de maurini şi
bollandişti, cu marile lor colecţii de texte restituite critic ce au mijlocit
o nouă experienţă, aceea a disciplinelor auxiliare ale istoriei.

22
Secolul al XVII-lea aduce însă pe lângă această infuzie de spirit
critic şi îndoiala la adresa istoriei, sub raportul considerării ei. Astfel,
Pascal socotea că istoria nu dezvăluie decât principiul autorităţii, fiind
o ştiinţă livrescă, depinzând de memorie; am adăuga şi faptul că
istoria tradiţională era adeseori utilitară şi literară. Critica lui Pascal, la
care se asociază istoriografia barocului şi preiluminismului, Leibniz,
Muratori, Sainte Palaye, Pierre Bayle şi controversele religioase
ridicate în planul istoriografiei de Bossuet, declanşează un spor de
interes pentru rosturile istoriei, o interogaţie tot mai des îndreptată
asupra naturii ei. Un Fontenelle sau Fenelon încearcă să schiţeze
raţiunile unei noi istorii, chiar dacă soluţiile rămân, în special în cazul
primului, moralizatoare.
Remarcăm însă la Fenelon un Projet d’une traité sur l’histoire
(1714), ce conţinea semnificative îndoieli faţă de discursurile lui
Tucidide şi Titus Livius. Suntem, prin urmare, într-un moment marcat
de semne de întrebare, de repudiere a clişeelor în circulaţie, semn
elocvent al istoriografiei care anunţă iluminismul, ce va accentua
meditaţia critică asupra istoriografiei de inspiraţie medievală sau
retorică.
Sfârşitul secolului al XVII-lea şi începutul secolului al XVIII-
lea cunoaşte un interes pentru lucrările de metodologie istorică care
mărturisesc progresele pe care le-a făcut spiritul critic în prelungirea
erudiţiei colective creând instrumentul cercetării istorice prin ştiinţele
auxiliare. Astfel apar disertaţii ca De iudicio historico (1703) şi De
pyrrhonismo historico (1707), care exprimă tendinţa spre istoria
critică la care se asociază şcoala de la Göttingen, prin Gatterer care
dezvoltă ştiinţele auxiliare ale istoriei. În această perioadă apar însă şi
disertaţii consacrate antichităţii, ca Miscellanae Eruditae
Antiquitatis (1679) sau L’antiquité expliqué (1718) a lui
Montfauçon. Toate aceste disertaţii oferă secolului luminilor
temeiurile unei istoriografii care aduce o reflexie asupra istoriei ce
conturează domeniul filosofiei istoriei. În acest sens Voltaire, prin
Remarques sur l’histoire, Catalogue des ecrivains du siecle de
Louis XIV şi Discours sur l’histoire de Charles XII sau Mably - cu
De la maniere d’ecrire l’histoire (1782) deschid o dezbatere asupra a
ceea ce urma să fie istoria. Spiritul critic voltairian şi pledoaria lui
pentru o istorie a civilizaţiei, mai cu seamă în Essais sur les moeurs
et l’esprit des nations, asociază însemnate judecăţi de valoare asupra

23
scrisului istoric, pregătind astfel drumul constituirii istoriei
istoriografiei.
De acum reflexiile critice devin tot mai abundente, schimbul de
opinii, controversele declanşează adeseori dezbateri istorice, care vor
determina o tot mai insistentă preocupare pentru istoriografie. Se
poate însă observa că apropierea de istorie a istoriografiei rămâne
subsumată noii direcţii critice inspirată de secolului al XVI-lea, de
şcoala savantă a veacului următor şi de spiritul raţionalist al secolului
al XVIII-lea. Se constată în tot acest răstimp o meditaţie istorică pe
marginea scrisului istoric, subordonată încercărilor de interpretare
critică a istoricilor trecutului, cu scopul de a impune o nouă orientare.
Secolul raţionalist în spaţiul german, sub raport istoriografic, se
distinge printr-un spirit istoric critic, propulsat de Şcoala
Göttingenului, prin Mosheim în materie de istoria bisericii şi Gatterer
în istoria laică.
Secolul luminilor debutează şi în spaţiul românesc cu o reflexie
asupra scrisului prin personalităţi ce aparţin luminilor timpurii,
Frühaufklärungului începător, Dimitrie Cantemir, Johann Filstich,
Samuel Köleseri ce aparţin direcţiei inaugurate de Leibniz care, cazul
principelui Moldovei, în Historia Moldo-Vlahica şi în versiunea
română, în Hronic, stabilea canoanele scrisului istoric prin contactul
cu antichitatea, cu opera lui Lucian din Samosata, autorul Istoriei
adevărate (De Vera Historia), dar şi cu şcoala geografică de
cunoaştere a statelor (Staatenkunde).
Istoriografia ţărilor române cunoaşte o infuzie de spirit critic şi
dinspre istoriografia franceză în domeniul istoriei ecleziastice,
ilustrată de Claude Fleury, care a fost tradus şi adaptat de Samuil
Micu, făcând să pătrundă în scrisul istoric românesc noţiuni ca
autenticitate şi critică, ce caracterizează istoriografia modernă. Prin
filosofia wolffiană, ce teoretizase principiile cunoaşterii istorice,
şcoala erudiţiei colective a secolului al XVII-lea şi progresul filologiei
antrenează o meditaţie pe marginea scrierilor istorice.
Un rol în constituirea istoriografiei l-a avut, desigur, Revoluţia
franceză, care a creat istorie. Ea a oferit, cum observau Jean Ehrard şi
Guy Palmade, interpretării o nouă experienţă, un spectacol nou prin
amploare, culoare şi ritm. Revoluţia a deschis arhivele publice şi
senioriale, astfel că documentaţia sporeşte, relevând totodată reversul
unei istorii dinastice. Ea a inaugurat aşadar, o nouă epocă în istoria
umanităţii şi a contribuit prin urmările ei, la declanşarea unei ample
24
dezbateri istorice în timpul Restauraţiei, ce a urmat epocii
napoleoniene.
Faptul poate să fie surprins şi în estimaţii cantitative. Numai în
anul 1825 s-au imprimat aproximativ 40 de milioane pagini de istorie.
Istoria, referinţa la istorie este curentă în discuţiile politice. Liberali
sau conservatori, în egală măsură, caută argumente pentru justificarea
sau contestarea revoluţiei. Acum intervin tot mai des reflexiile la
modul în care trecutul a fost oglindit în istoriografie. Astfel, Augustin
Thierry notează în Dix ans d’Etudes historiques: “Voilá, Monsieur,
le malheur de la France: dans les temps de grandé efforts
patriotiques, la littérature n’était pas née; et quand vint le talent
littéraire, le patriotisme sommeillait; les historiens cherchérent
ailleurs des inspirations pour leurs récite. L’histoire de France, telle
que nous l’ont faite les écrivains moderns, n’est point la vraie histoire
du pays, l’histoire nationale, l’histoire populaire...”
De altminteri, întregul volum nu reprezintă decât o serie de
eseuri pe marginea istoriografiei tradiţionale, manifestări evidente de
istorie a istoriei şi exercitarea spiritului critic.
Prilejuite de controversele politice, discuţiile pe teme istorice
înscriu o pledoarie pentru o nouă istorie şi paralel o meditaţie asupra
scrisului istoric care poate să fie urmărită în mai toate istoriografiile
europene. În esenţă, bogăţia controverselor din vremea Restauraţiei,
tendinţa spre istoria evului mediu din punct de vedere al istoriei
poporului, au însemnat accentuarea desolidarizării de istoriografia
tradiţională. Fenomenul poate să fie sesizat şi în istoriografia
românească, la Mihail Kogălniceanu şi Nicolae Bălcescu, care fac loc
în pledoaria lor pentru o nouă istorie, criticând istoria din trecut
dominată de exagerări sau de tendinţe politice partizane. Deci, în
secolul al XIX-lea, în timpul epocii Restauraţiei, investigarea istorică
îşi asociază şi dimensiunea criticii în dorinţa constituirii unei istorii
reale a poporului.
Aşadar, două împrejurări au înrâurit viitoarea evoluţie a
istoriografiei spre constituirea unei noi discipline în cadrul cunoaşterii
istorice:
1. Metamorfozele intervenite în evoluţia istoriei realitate,
controversele între liberali şi conservatori;
2. Progresele pe care le face spiritul istoric din perspectiva funcţiei
pe care poporul urma s-o ocupe în reconstituirea istoricului şi,
adiacent, înrâuririle noilor doctrine şi a criticii istorice.
25
În cazul noilor doctrine, pozitivismul lui Auguste Comte,
exprimat în Curs de filosofie pozitivă(1839), gândirea marxistă din
Contribuţii la critica economiei politice, iar în ceea ce priveşte
spiritul critic apariţia în 1824 a Appendixului lui Leopold von Ranke
la Istoria popoarelor romanice şi germanice au avut un rol catalitic
în cristalizarea pozitivismului în istoriografia europeană.
Organizarea şcolii metodice prin apariţia generaţiei de istorici
din ultima treime a secolului al XIX-lea care au inaugurat pozitivismul
istoric, spre exemplu, manifestul lui Gabriel Monod din Revue
Historique (1876) şi a Introducerii în studiile istorice (1898) a lui
Charles Langlois şi Charles Seignobos, alături de dezbaterile
metodologice de la turnura secolului, au contribuit la o regândire a
modului în care se scria istoria. Aşa se explică apariţia celor dintâi
contribuţii majore de istoria istoriografiei.
Ca atare, scrisul istoric a trebuit să parcurgă câteva etape pentru
ca, în noi împrejurările istorice şi istoriografice, să fie creat cadrul
care a îngăduit definirea unei noi direcţii în cunoaşterea istorică.
Scrierea istoriei a parcurs varii experienţe de-a lungul epocilor istorice
până la a vedea lumina tiparului cele dintâi lucrări în domeniul istoriei
istoriografiei. Din acestea amintim cărţile lui Franz Wegele,
Geschichte des Deutschen Historiographie seit dem Auftreten des
Humanismus (1885), Georg Wyss, Geschichte der Historiographie
in der Schweitz (189), Ernest Schaukell, Geschichte des Deutschen
Kulturgeschichteschreibung von der Mitte des 18. Jahrhundert
bis zur Romantik (1905), Eduard Fueter, Geschichte der neueren
Historiographie (1911).
Din această serie de lucrări sinteza lui Eduard Fueter rămâne
esenţială prin reconstituirea curentelor istoriografice de la umanism la
epoca contemporană; istoricul de origine germană a stabilit schema de
tratare a marilor curente, oferind, totodată, un adevărat lexicon
bibliografic al istoricilor.
Criteriul adoptat de istoricul elveţian este evident restrictiv,
deoarece el ocoleşte istoria scrisului istoric antic şi medieval. Lucrarea
are în vedere ca metodă şi expunere desfăşurarea marilor curente,
personalităţile marcante dintr-un întreit punct de vedere: concepţia,
metoda şi expresia literară. Istoricul nu a ocolit însă nici ideile social-
politice, rezervându-le un loc în expunerile sale atât de preţioase şi
astăzi. Se poate afirma că până în momentul de faţă, cartea la care ne
26
referim rămâne esenţială, trecerea anilor nu a erodat-o, dimpotrivă, de
la substanţa cărţii au pornit multe alte tentative în domeniu.
Din lucrările care au făcut epocă am aminti originala viziune a
lui Benedetto Croce din Teoria e storia della storiografia (1920),
care a adus o intrepretare cu accentul pe filosofie. Din lucrările
monografice, consacrate secolului al XIX-lea, lucrarea lui G.P. Gooch,
History and Historians in the Nineteenth Century (1913) rămâne
indispensabilă pentru marele secol al istoriei şi mai cu seamă pentru
contribuţia lui Leopold von Ranke. Pentru istoria istorismului german
cartea lui Friedrich Meinecke, Die Entstehung des Historismus
(1936) este necesară înţelegerii unuia din marile şi importantele
curente ale secolului XX.
Din seria lucrărilor generale sinteza lui H.E. Barnes, A History
of Historical Writing (1937), în mare parte tributară lui Fueter,
integrează expunerii antichitatea şi evul mediu. Este, la urma urmei,
un bun manual, exact şi clar în expunerile sale. Din spaţiul aceleiaşi
istoriografii americane, lucrarea lui J.W. Thompson, History of
Historical Writing, I-II, (ed. a doua, 1967) este o operă modernă,
comprehensivă şi adeseori originală, o referinţă sigură pentru
înţelegerea marilor curente istoriografice.
Un moment semnificativ în evoluţia interesului pentru istoria
istoriografiei este marcat de cursul rostit la Sorbona de Georges
Lefebvre, Notion d’historiographie moderne, publicat sub titlul La
naissance de l’historiographie moderne de către Albert Soboul şi
Fernand Braudel, cu o prefaţă de Guy P. Palmade. Cursul profesat
indică cu claritate necesitatea unei introduceri într-un domeniu
neglijat, oferind o expunere a evoluţiei istoriografiei din antichitate la
epoca contemporană, menită să faciliteze reflexia critică. Cartea are
meritul de a prezenta lectorului problemele de bază, istoria ca fapt al
omului, probleme de filosofie a istoriei, principalele curente
istoriografice. Contribuţia istoricului francez este şi astăzi un excelent
instrument de iniţiere într-un domeniu ce a devenit exploziv.
Cursul însă dincolo de expunerile sale mărturiseşte indubitabil
noua epocă pe care o deschideea sfârşitul celui de-al doilea război
mondial care a produs mutaţii substanţiale în istoria realitate, care s-au
repercutat asupra scrisului istoric şi au fost de natură să explice
destinul actual al istoriei istoriografiei. În acest sens istoricul englez
Geoffrey Barraclough a dat la lumină volumul Tendances actuelles
de l’histoire (1980), redactat la iniţiativa UNESCO, în intenţia de a
27
surprinde principalele mutaţii care au marcat lumea de la sfârşitul
secolului al XIX-lea la cel de-al doilea război mondial, pentru ca
sistematic să cuprindă conceptele noi şi metodologiile în afirmare,
influenţele ştiinţelor sociale asupra istoriei, noile dimensiuni ale
acesteia, problemele istoriei naţionale, istoriei comparate, organizarea
cercetării istorice, tendinţele şi problemele actuale. Panorama pe care
cartea o structurează se dovedeşte a fi universală, prin abandonarea
occidento-centrismului în favoarea universalităţii.
Cu numai câţiva ani înainte apărea în Franţa sub direcţia lui
Charles Samaran L’Histoire et ses méthodes (1961), o carte de
metodologie istorică ce prezintă ştiinţele auxiliare sau fundamentale,
pe cele învecinate, în general întregul instrumentar al istoriei actuale
ce dă măsura valorii transformărilor care au schimbat esenţial
domeniul. În această direcţie Jacques Le Goff şi Pierre Nora au
publicat cele trei volume din Faire de l’histoire, care prin
contribuţiile datorate unor istorici de prestigiu conturează noile
terenuri de investigare, noile domenii care au metamorfozat
istoriografia contemporană. La numai câţiva ani distanţă, Jacques Le
Goff a dirijat împreună cu Pierre Nora şi Roger Chartier dicţionarul
La Nouvelle Histoire, o adevărată enciclopedie a cunoaşterii istorice
actuale, redactată prin colaborarea unor specialişti care au tratat
principalele probleme ale istoriografiei.
Paralel au apărut o serie de alte contribuţii încadrabile
istoriografiei generale, precum cartea lui Ernest Breisach,
Historiography. Ancient, Medieval and Moderne (1983, 1994), care
indică prin noile tentative de abordare progresul pe care l-a făcut
cunoaşterea istorică în acest domeniu. Tratarea marilor curente este
însoţită de dezbaterea problemelor contemporane ale cunoaşterii
istorice aducând expunerea până la actualitate. Sub raport
metodologic, datorită unei noi abordări a domeniului, contribuţiile lui
Charles Olivier Carbonell sunt încărcate de sugestii, în special
Histoire et historiens. Une mutation ideologique des historiens
français 1865-1885 (1976) şi L’Historiographie (1981). Utilă pentru
iniţierea în istoriografie este sinteza Les écoles historique (1980) a lui
Guy Bourdé şi Hervé Martin.
O încercare de cuprindere a unui întreg continent problematic
este, fără îndoială, grevată de dificultăţi, având în vedere proliferarea
studiilor consacrate istoriei istoriografiei. În linii generale evoluţia
domeniului vizează studiul curentelor istoriografice, monografii
28
consacrate istoricilor, şcolilor istorice, dezbaterilor unor probleme
referitoare la toate epocile, antichităţii, evului mediu, epocii moderne
şi contemporane, istoriei imediate. Altele au în vedere impactul
ştiinţelor învecinate asupra istoriei cunoaşterii, cazul filosofiei,
antropologiei, sociologiei, etc.
Am remarca că după cel de-al doilea război mondial orientările
noi spre istoria civilizaţiei şi tentativele de interpretare istorică, cu
sugestiile dinspre materialismul istoric au fertilizat scrisul istoric.
Fenomenul semnalat este însoţit tot mai frecvent de o amplă cercetare
a istoriei istoriografiei, fapt ilustrat de cartea lui A. Butterfield, Man
and his Past, the Study of the History of Historical Scholarship,
Cambridge, 1959, de Peter Geyl, Debate with Historians (1957), de
semnificativa lucrare a lui A. Momigliano, Contributo alla storia
degli studi classici (1955) sau seria cărţilor lui G. Iggers, din care
amintim Historiography in the Twenty Century. From Scientific
Obiectivity to the Postmodern Challenge. Un moment hotărâtor în
evoluţia istoriografiei îl reprezintă apariţia cărţii lui Bernand Guenée,
Histoire et culture historique au Moyen Age (1984), o contribuţie
esenţială la studiul istoriografiei medievale, dar prin concepţie şi
metodologia profesată un aport la studiul istoriei istoriografiei în
general. Prin întrebările formulate, istoricul francez şi-a propus să
dovedească că Evul Mediu şi-a avut istoricii săi, că gândirea istorică
medievală a constituit un capitol semnificativ în evoluţia istoriografiei
universale.
O încercare de cuprindere a domeniului istoriei istoriografiei
actuale este temerară, având în vedere abundenţa publicaţiilor, a
modalităţilor şi nu mai puţin a punctelor de vedere. În linii generale se
continuă efortul de sinteză în lucrări tot mai numeroase cu caracter
general, fie în cele noi, fie prin reeditări. Majoritatea lor au în vedere
istoriografia europeană, mai ales occidentală şi americană. Pe de altă
parte, a intervenit seria istoriografiilor naţionale, multe la număr şi din
ce în ce mai interesante, la care se pot adăuga temele speciale,
consacrate istoriografiei curentelor, iluminismului, romantismului sau
pozitivismului. Adeseori pot să fie amintite cercetări dedicate unei
probleme cum este aceea a Renaşterii în istoria istoriografiei sau
investigarea unei personalităţi în tratarea istorică, de exemplu:
Napoleon. Pro şi Contra de Peter Geyl. Amploarea fenomenului este
sesizabilă în programele universitare, unde tot mai des remarcăm
cursuri de istoria istoriografiei sau în tematicile congreselor de istorie.
29
Preocupări de istoria istoriografiei sunt constatabile în istoriografia
română pe căile deschise de Alexandru Zub, Lucian Boia, Pompiliu
Teodor, la care se asociază contribuţiile fundamentale ale lui Eugen
Cizek consacrate istoriografiei latine sau ale lui Dionisie Pippidi
dedicate istoriografiei clasice greceşti. Pot să fie amintite în această
ordine de idei lucrări remarcabile din istoriografia maghiară şi polonă
sau contribuţii ale unor istorici ca Frederik Kellog, O istorie a
istoriografiei române (1996). Este de remarcat şi pentru istoria
istoriografiei central-orientale, de sud-est şi răsăritene o preocupare
pentru acest domeniu al cunoaşterii istorice.
Din aceste însemnări rezultă, credem, că istoria istoriografiei
este astăzi un domeniu constituit, cu o pondere remarcabilă în
cercetările contemporane. Se poate vorbi chiar de o proliferare a
temelor şi modalităţilor, care evoluează de la lucrările speciale,
monografice spre sintezele ample, de mare cuprindere. Nu este însă
mai puţin adevărat că istoria istoriografiei rămâne esenţialmente
adeseori occidento-centrică, restrânsă la mişcarea istoriografică a
continentului nostru sau la cel al Americii de Nord. Desigur că numai
cercetările viitoare, debarasate de prejudecăţile europo-centrice, ne
vor putea oferi reala evoluţie a istoriografiei universale, la care au
contribuit toate marile civilizaţii.

Raportul istoriei istoriografiei cu ştiinţa


istorică, filosofia istoriei, istoria culturii,
literatura şi sociologia
Din consideraţiile precedente s-a putut observa că istoria
istoriografiei a apărut la capătul unei îndelungi evoluţii istoriografice.
A fost în ultimă analiză rezultanta confruntării care a avut loc între
istoriografie, aşa cum ea se constituie ca naraţiune şi explicare, şi
istoria civilizaţiei căreia istoricul i-a aparţinut şi în funcţie de care îşi
stabilise opţiunile. De aceea se poate remarca dialogul permanent al
istoricului cu societatea, cu istoria timpului său, un dialog cu ştiinţele
învecinate. Istoria istoriografiei dialoghează însă cu însăşi obiectul ei,
astăzi ca şi ieri, atentă la inovaţia metodologică, la noile interogaţii,
interpretări, care îşi fac loc în scrisul istoric. Este cu totul firesc ca
astăzi, când după 1990 s-a deschis o nouă epocă, să examinăm
certitudinile şi rădăcinile istorice, să sesizăm evoluţiile recente ale
interogaţiilor istoricilor asupra propriei discipline, tratând succint
30
hipertrofia subiectelor pe multiple planuri ale istoriei cunoaşterii. În
acest sens culegerea intitulată Passés recomposés. Champs et
chantiers de l’histoire (1995) înfăţişează o vastă panoramă a
câmpului şi metodelor investigării, ceea ce mărturiseşte nevoia
raportării scrisului istoric la standardele contemporane. Reexaminarea
mijloacelor de care dispune istoricul, a câmpului vast al cercetării, a
metodelor şi concepţiei pe care le mânuieşte şi le împărtăşeşte îi oferă
un material de meditaţie. Este în fond de neconceput o investigare
istoriografică fără să acordăm atenţie căutărilor istorice contemporane,
ştiinţei istorice.

Raportul istoriei istoriografiei cu ştiinţa


istorică
Problema primordială a istoriei istoriografiei este aceea a
situării scrisului istoric dintr-o anume epocă în raport de ştiinţa
istorică actuală. Această raportare este o necesitate pentru înţelegerea
aportului unui istoric sau a unui curent istoriografic la progresul
cunoaşterii istorice. Aprecierea unui istoric al Renaşterii este posibilă
cunoscând nivelul actual al studiilor renascentiste. În istoria
istoriografiei sunt numeroase exemple de studii care au examinat
istoriografia Renaşterii aşa cum aceasta s-a constituit de-a lungul
epocilor. În acest sens cartea lui Wallance K. Ferguson, Renaşterea în
gândirea istorică a stăruit la evoluţia ideii de Renaştere în
succesiunea vârstelor istorice sau cartea istoricilor A.G. Dickens,
Reforma în gândirea istorică, scrisă în colaborare cu John M. Tonkin
şi Kenneth Powell, reprezintă referinţe pentru înţelegerea fenomenului
prin raportare la nivelul actual al ştiinţei istorice despre problemele
tratate. Având drept reper cartea lui Jean Delumeau, Civilizaţia
Renaşterii, este cu putinţă să se stabilească locul contribuţiilor
renascentiste în istoriografia problemei.
Un alt posibil exemplu îl oferă cartea lui Nicolae Iorga, Essai
de synthèse de l’histoire de l’humanité, receptată la apariţie cu
reticenţe, care raportată astăzi la “Istoria Nouă” franceză concepută ca
istorie globală se dovedeşte anticipatoarea unui curent istoriografic
major.
Cu aceste exemple ni se pare limpede că istoricul istoriografiei
este obligat să recurgă în evaluările sale la ştiinţa istorică
contemporană despre problemele examinate pentru a situa corect
31
aportul unui istoric sau curent. În acelaşi timp cercetătorul actual în
reconstituirea şi interpretarea faptelor trebuie să se raporteze la
concluziile istoriei istoriografiei pentru a realiza un demers justificabil
în drumul său spre înţelegerea istoriei realitate.

Raportul istoriei istoriografiei cu filosofia


istoriei
Aceeaşi problemă se impune şi în cazul filosofiei istoriei, care
ca disciplină filosofică nu poate să nu fie prezentă în interpretarea
istoricului istoriografiei. Există şi aici un raport de reciprocitate,
raporturi interdisciplinare, fără de care istoria istoriografiei este de
neconceput. Reflexia asupra istoriei este asumată de teoria istoriei care
apelează în special la filosofia istoriei în dubla ei ipostază de filosofie
a istoriei, derivată fie din istoria realitate, fie din istoria cunoaştere.
O incursiune în istoria filosofiei istoriei ni se pare obligatorie pentru a
înţelege concepţia istorică de-a lungul veacurilor.
Termenul de “filosofie a istoriei” se întâlneşte relativ târziu în
istoria culturii, fiind utilizat pentru întâia oară de Voltaire în
binecunoscuta lucrare Essai sur les moeurs et l’esprit de nations
(1756). Iluministul francez, care va ilustra secolul raţionalismului, cu
talentul lui inegalabil de istoric, filosof şi om de litere este cel care
înscrie în istoriografie ideea unei istorii a civilizaţiei şi o nouă manieră
de scriere a istoriei. Voltaire, concepând o istorie universală, o vede ca
o istorie a genului uman şi nu a dinastiilor şi suveranilor. “Je
considere donc içi en general le sort des hommes plutôt que les
revolutions du trone”. În consecinţă, pentru prima dată, prin Voltaire
îşi face apariţia noţiunea de filosofie a istoriei: “Il faut lire l’histoire
en philosophe, ne pas se contenter de suivre la succesion
chronologique des evenements, mais leur trouver un sens: l’histoire
doit avoir un sens comme l’univers”. Deci, iluminismul francez este
primul care întrebuinţează noul concept, punând în raport filosofia cu
istoria.
Desigur, apariţia noţiunii nu înseamnă şi constituirea disciplinei
sau, cu atât mai puţin o nesocotire a filosofiei istoriei anterioare datei
la care ne-am referit. Sunt, în realitate, veacuri de meditaţie filosofică
în trecutul istoriei, care poate fi urmărită încă din antichitate, la
istoricii propriu-zişi, începând cu Herodot, Tucidide şi Polybios, la
filosofia lui Aristotel, la filosofia istoriei creştine şi renascentiste.
32
De remarcat însă că o filosofie a istoriei aplicată ansamblului
umanităţii o găsim în Biblie, în gândirea evreilor şi la filosofii
creştinismului, când se depăşeşte sfera istoriei locale în avantajul
universalismului.
Sfântul Augustin în De civitate Dei oferă ideea unei istorii
universale omogene, în care se articulează toate fragmentele
umanităţii într-o accepţiune reductibilă la providenţialism. În acest caz
avem de a face cu filosofia Evului Mediu care s-a prelungit în epoca
modernă. Din punctul acesta de vedere observăm că în Discurs
asupra istoriei universale, opera lui Bossuet, filosofia creştină a
istoriei, ca voinţă a lui Dumnezeu, se plasează în sfera universalului.
În acest sens este de reţinut tendinţa spre stabilirea unei cauze prime
care arată “cum religia diferitelor state se susţine de la începutul lumii
până în timpurile noastre”. Evident că Bossuet exclude cauzalitatea
umană, naturală, care leagă succesiunea evenimentelor şi guvernează
evoluţia umanităţii. Plasând evenimentele acestei lumi în sfera
universalului ca expresie a voinţei divine, Bossuet a exclus rolul
accidentalului în istorie. El a înţeles, vorbind metaforic, potrivit
aserţiunii unui istoric francez, că explicaţia istorică nu se poate reduce
la a măsura nasul Cleopatrei.
Geneza unei noi şi umane filosofii a istoriei trebuie căutată în
tentativele interpretative ale Renaşterii, prelungite în secolului al
XVII-lea, şi în egală măsură, în stăruinţele de constituire a unei noi
istorii la începutul secolului următor. Cristalizarea filosofiei istoriei,
explicaţia fenomenului, trebuie căutată în tentativele secolului al
XVIII-lea, care de la început înscriu cu rară stăruinţă ideea unei noi
istorii, îmbogăţind materia istorică neîncetat. Planul lui Fénelon cu
accentul pe obiceiuri, pe culoarea locală, se amplifică prin
Montesquieu care vrea să “lumineze istoria prin legi şi legile prin
istorie”, căutând explicaţii, urmărind jocul complex al diferitelor serii
de cauze la scară universală. Într-un sens, filosofia istoriei a început
atunci când omul se întrebase nu numai asupra a ceea ce s-a întâmplat,
ci şi de ce s-a întâmplat.
Investigarea în trecutul disciplinei demonstrează existenţa de-a
lungul veacurilor a unei filosofii a istoriei, o concepţie istorică mai
precis, potrivit căreia faptele istorice au fost explicate. Renaşterea,
cum se poate lesne constata, a adus o nouă concepţie în care
cauzalitatea coboară din cer pe pământ.

33
Toate aceste tentative noi contribuie în egală măsură, în acord
cu evoluţia civilizaţiei universale, la conceptualizarea disciplinei care
exprimă o tendinţă generală în secolul al XVIII-lea, deschis de marile
dezbateri în problemele filosofiei istoriei. În esenţă secolul luminilor
pune în discuţie problemele fundamentale ale acestuia. Dovadă
apariţia lucrării lui Giambatista Vicco, Principiile unei ştiinţe noi cu
privire la natura comună a naţiunilor(1723- 1731) – capul de serie
al unor lucrări asupra structurii istoriei ca ştiinţă şi asupra
semnificaţiei istorice. Urmează Montesquieu, cu Consideraţii asupra
cauzelor măririi şi decăderii romanilor (1734) şi Spiritul
legilor(1748), Turgot cu Tablou filozofic al progreselor spiritului
uman(1750), Voltaire, Eseu asupra moravurilor şi spiritului
naţiunilor (1756). În ordine cronologică se impune Herder cu a sa
Filosofie a istoriei umanităţii (1774), precedat de elveţianul Wegelin,
care publică memoriile sale “asupra filosofiei istoriei”, între anii
1770-1776. În sfârşit, Condorcet cu Schiţa unui tablou istoric al
progreselor spiritului uman(1794).
În secolul al XVIII-lea J.G. Herder, ultimul Aufklärer şi primul
romantic, autorul unei Filosofii a istoriei umanităţii (1774), a
publicat şi marea lui operă – Idei cu privire la filosofia istoriei
omenirii (1784-1791), ilustrând o filosofie a istoriei care accentuează
ideea potrivit căreia fiecare popor reprezintă ceva distinct, original,
prin trăsături datorate “spiritului poporului” (Volksgeist). Această
direcţie herderiană venea ca o negaţie a istoriei, întemeiată pe dreptul
natural şi pe ideea unităţii naturii umane.
Deci secolul al XVIII-lea a fixat noţional disciplina filosofiei
istoriei, în acord cu strădania de a fundamenta o nouă istorie, menită
să explice istoria umanităţii. Termenul de filosofia istoriei se
instalează în titlurile unor opere, fapt ce ne convinge că preocupările
de acest gen sporesc. În acelaşi timp secolul al XVIII-lea la sfârşitul
lui ne atestă o turnură provocată de negaţia ideii fundamentale a
raţionalismului, de unitate a umanităţii, prin opera lui Herder,
precursor al romantismului.
Destinul filosofiei istoriei se resimte în mare măsură de pe urma
Revoluţiei franceze, care într-un fel sau altul, a influenţat gândirea
istorică. Restauraţia şi romantismul, la rândul lor, au contribuit la
definirea filosofiei istoriei care începe să-şi precizeze profilul şi aria
preocupărilor. Această filosofie a istoriei debutează sub semnul
reflecţiilor lui Edmund Burke (Reflecţii asupra revoluţiei franceze,
34
1790) şi nu în ultimul rând a lucrărilor lui Chateaubriand, L’Essai sur
les revolutions, Les génie du Christianisme şi Etudes Historiques.
Aceste opere – aduc desigur o filosofie a istoriei nu în sensul unei
expuneri metodice, ci mai curând o predilecţie pentru ideile generale
ce mărturisesc o apetenţă teoretică. Sunt încă şi altele în care
preocuparea de filosofie a istoriei se individualizează devenind
explicită. Atari orientări se fixează trainic în Germania prin Johann
Fichte, Joseph von Schelling etc., care lărgesc calea deschisă de
Herder pentru a constitui istorismul german.
Mişcarea romantică a Europei se îmbogăţeşte cu gândirea
istorică franceză, ai cărei protagonişti au fost François Guizot,
François-Auguste Mignet, Augustin Thierry şi Jules Michelet. Guizot
prin Histoire de la civilization en France, prin Histoire de la
civilization en Europe sau prin Essai sur l’histoire de
France(1823), poate fi considerat dacă nu un filosof al istoriei în
termenii lui Herder, în orice caz un filosof al istoriei prin ideile
generale. Asemenea lui întreaga generaţie aduce o nouă meditaţie în
spiritul stării a treia, încercând să substituie prin Augustin Thierry,
istoria poporului istoriei dinastice. Cu Michelet şi, în special prin
Introduction a l’histoire universelle, meditaţia istorică romantică se
fixează temeinic într-un cadru explicativ mai larg, chemând în sprijin
geografia etc. şi sfârşind prin a reînnoi filosofia istoriei.
De asemenea şi celebra lucrare a lui Hegel, Prelegeri de
filosofia istoriei, curs universitar predat în 1822-1833, deschide o
nouă epocă în filosofia istoriei dintr-un întreit motiv:
1. Filosoful se ridică împotriva istoriei empirice, proclamând drept
motor al istoriei raţiunea;
2. Prin Hegel, după tentativa marelui secol, filosofia istoriei
manifestă o evidentă tendinţă de a se departaja de practica
istorică;
3. Raţionalismul ideealist hegelian exprimat în formula “Tot ce se
produce este raţional şi tot ce este raţional se produce”, a
sfârşit prin a constata că istoria este manifestarea spiritului
universal, în plină evoluţie.
În special metoda dialectică a fost de natură să influenţeze
gândirea istorică a secolului al XIX-lea, şi cu deosebire, materialismul
istoric.
Un rol însă, până la apariţia marxismului, l-a avut în filosofia
istoriei Auguste Comte cu celebra lui operă Cours de philosophie
35
positive (1839-1842). El nu este un istoric propriu-zis, dar a fost
indiscutabil o personalitate care prin filosofia lui socială a încercat să
stabilească un statut ştiinţific istoriei. În esenţă, istoria poate
determina legile care prezideează la mişcarea societăţii, câştigându-şi
un statut propriu ştiinţei, având şi posibilitatea previziunii. De acum
principiul “savoir pour prevoir, prevoir pour pouvoir” devine un
catehism al ştiinţei istorice pozitive.
În timp, interpretarea istorică a fost influenţată prin
materialismul istoric. Esenţa materialismului istoric a fost formulată
de Marx în prefaţa la Contribuţii la critica economiei politice. “ În
producţia socială a vieţii lor, oamenii intră în relaţii determinate,
necesare, independente de voinţa lor, relaţii de producţie care
corespund unei trepte de dezvoltare determinate a forţelor lor
materiale de producţie. Totalitatea acestor relaţii de producţie
formează structura economică a societăţii, baza reală pe care se
înalţă o suprastructură juridică şi politică şi căreia îi corespund
forme determinate ale conştiinţei sociale. Modul de producţie al vieţii
materiale condiţionează în genere procesul vieţii sociale, politice şi
spirituale. Nu conştiinţa lor socială le determină conştiinţa, ci,
dimpotrivă, existenţa lor socială le determină conştiinţa ...”.
Prin urmare, preluând o idee fundamentală a filosofiei germane,
potrivit căreia “lumea este opera omului”, Marx a deschis
posibilitatea unei istoriografii care îşi propune reconstituirea creaţiei
umane. Deci cu alte cuvinte, istoria făuritorilor civilizaţiei, o istorie a
muncii şi acţiunii omului. “Oamenii îşi făuresc ei înşişi istoria, dar şi-
o făuresc nu după bunul lor plac şi în împrejurări alese de ei, ci în
împrejurări care există independent de aceste împrejurări date şi
moştenite din trecut.” Astfel Marx leagă cei doi poli ai dezvoltării
istorice, descătuşând iniţiativa istorică, care însă, presupune
întotdeauna o dezvoltare anterioară. Astfel privită istoria, ca făurită de
oameni în procesul creaţiei materiale şi spirituale şi în condiţii
(independente de ei) “moştenite din trecut”, explorarea trecutului se
dimensionează în funcţie de istoria omului, a producătorului de
bunuri, de fapt o istorie a civilizaţiei umane, istoriceşte determinată. În
virtutea materialismului istoric istoria devine succesiunea modurilor
de producţie, de orânduire socială, care îl implică pe om. Aceasta este
descoperirea fundamentală a materialismului istoric. Acest element
îngăduie cercetării istorice inteligibilitatea necesară integrării faptelor
istorice în contextul lor cauzal.
36
Din această perspectivă istoriei i se integrează şi individul şi
masa, categorii raportate la tipul de structură, a căror succesiune
înseamnă istoria progresivă a civilizaţiei umane. Filosofia istoriei
marxiste, concepând legitatea istorică, înlătură arbitrarul istoriei
evenimenţiale, a creaţiilor individuale, dar, în acelaşi timp, aduce şi
dogmatismul cu întregul ei determinism. Materialismul istoric a
introdus spiritul ordonator, decurgând din ordinea lucrurilor, validând
o filosofie a istoriei care porneşte din logica istoriei şi nu una
apriorică. Potrivit materialismului istoric, ca filosofie a istoriei, acesta
se asociază eforturilor istoricului de a interpreta trecutul prin apelul la
o filosofie izvorâtă din practica istorică şi nu una care pleacă de la
scheme introduse arbitrar în cercetarea faptelor. Astfel, istoria devine
inteligibilă ca o creaţie a omului, iar istoriografia o ştiinţă perfectibilă,
care se apropie de adevăr prin dublul efort de documentare şi
interpretare. O documentare cu mijloacele ştiinţifice moderne şi o
interpretare care fac comprehensibile faptele istorice.
Deci istoriografia reprezintă eforturile conjugate ale unei duble
acţiuni, de documentare şi interpretare.
Aprecierea scrisului istoric presupune şi rolul acestuia în istoria
pe cale de a se face. Istoricul a fost întotdeauna contemporan cu epoca
lui, iar ca atare istoriografia, deliberat sau nu, este o ramură istorică
prin excelenţă, perfectibilă, resimţindu-se de pe urma poziţiei pe care
creatorul ei o ocupă într-o societate şi o are în funcţie de trecutul
istoriografic. Dar valoarea istoriei marxiste constă în elementul de
unitate pe care l-a atribuit creaţiei umane.
Filosofia marxistă şi, în mod deosebit, materialismul istoric, îşi
găseşte o primă aplicare în lucrările istorice ale lui Marx: Luptele de
clasă din Franţa şi 18 Brumar a lui Ludovic Bonaparte, precum şi
în lucrarea lui Engels, Situaţia clasei muncitoare din Anglia. Ele se
voiau modele de analiză materialist-istorică, care în timp, vor inspira o
istoriografie marxistă în secolul XX.
Desigur marxismul a avut un rol în evoluţia istoriografiei
contemporane fiind unul din curentele care au dominat cercetarea într-
o parte de lume, ca doctrină oficială, sau au influenţat gândirea
istorică occidentală. Dovadă “Istoria Nouă” franceză, care a venit la
întâlnirea cu materialismul istoric fără să se confunde însă cu acesta
din urmă. În problema modului de producţie a societăţilor
precapitaliste, marxismul s-a dovedit discutabil prin monismul său şi
deopotrivă, prin dogmatismul profesat, care a făcut din istorie un
37
instrument al puterii. Noua istorie, la rândul ei, a evoluat într-o
direcţie contrară, oferind interpretări multifactoriale care o distanţează
de marxism fără ca să-i nege influenţa sub raport metodologic. În
esenţă materialismul istoric a oferit o metodologie de analiză care a
fertilizat istoriografia, dar, în aceeaşi vreme, prin unilateralitate şi
dogmatism sau excesiva politizare a dus la negarea unei reale
istoriografii, aşezând accentul pe interpretarea unifactorială şi pe lupta
de clasă.
A doua jumătate a secolului al XIX-lea sub raportul filosofiei
istoriei este ocupată de preponderenţa pozitivismului, care acţionează
sub impulsul ştiinţelor naturii. Un rol de seamă în mişcarea pozitivistă
l-a jucat naturalismul secolului al XIX-lea, Originea speciilor (1859)
a lui Darwin, determinantă pentru orientarea evoluţionistă. Dacă până
aici istoria era considerată progresivă şi natura statică, acum
amândouă sunt privite evolutiv. Pozitivismul cu predilecţia pentru
ştiinţele naturii şi cu încercarea de a trata istoria potrivit naturii, nu a
fost propice filosofiei istoriei. Istoricii au aplicat, în general, din
programul comtian cercetarea minuţioasă a faptelor şi au fost reticenţi
în stabilirea legilor dezvoltării istorice. Deviza începând cu Leopold
von Ranke a fost restituirea faptelor istorice aşa cum ele s-au
petrecut, principiu care a dominat viziunea şi metodologia istorică.
Spre sfârşitul secolului apare o reacţie împotriva pozitivismului,
a ideii că ştiinţa este singurul mod de cunoaştere care există sau
vreodată poate exista. Revolta la care ne referim a fost călăuzită de
ideea că istoria poate să fie şi este o formă distinctă a cunoaşterii, din
acest punct de vedere o mixtură de opţiuni pozitiviste şi
antipozitiviste. Esenţial însă la filosofii istoriei ca Windelband,
Rickert, Dilthey şi Xenopol este că ei încearcă să distingă
particularităţile istoriei.
De acum o bună parte din filosofii istoriei vin spre teoria
istorică dinspre logică sau filosofie, excepţie Xenopol, astfel că
filosofia istoriei se plasează în sfera istoriei ca o disciplină filosofică.
Contingenţele sale cu istoria există evident, dar, în esenţă, destinele lor
parcurg căi diferite. Filosoful istoriei este pur şi simplu filosof, iar
istoricul pentru moment se retranşează în practica ştiinţei sale în
termenii erudiţiei filologice. Teoriile ulterioare sunt încărcate adeseori
de relativismul istoric sau exprimă o filosofie a istoriei care are din ce
în ce mai puţin comun cu practica istorică. De acum aceasta din urmă,
întemeiată, bineînţeles, pe o concepţie istorică, se departajează tot mai
38
evident de genul de filosofie a istoriei în circulaţie în perioada
interbelică, ex. O. Spengler cu Declinul occidentului. Divorţul este
exprimat de Fustel de Coulanges: “ Il y a une histoire et ily a une
philosophie mais il n’y a pas de philosophie de l’histoire”. O idee
asemănătoare exprimă şi Nicolae Iorga scriind că “Concepţiile
întinse, mari nu sunt oprite, dar ele-şi pierd orice valoare dacă
stabilirea lor nu e sigură, nu numai din punctul de vedere logic, ci
mai ales al faptelor”.
Astăzi în linii generale filosofia istoriei nu mai cunoaşte voga
din jurul anilor 1900, istoricii se dovedesc mai modeşti, mai reticenţi
la încercările de filosofare, ei nu se închid aprioric la nici o filosofie a
istoriei. Preocuparea de căpetenie se ataşează criticii istorice, dovadă o
recentă publicaţie apărută în colecţia Cahiers des Annales şi intitulată
Initiation á la critique historique (1973). Leon E. Halkin, autorul
acestei cărţi, îndemnând la o resurecţie a spiritului critic, exprimă o
atitudine fundamentală şi generală astăzi, pe care o avusese şi Marc
Bloch, atunci când îşi intitulase cartea Apologie pour l’histoire ou
metier d’historien. În faţa criticii istorice filosofia istoriei îşi pierde
autoritatea. Concluzia la care ajunge autorul citat convinge că tipul de
filosofie a istoriei speculativă, venită din zonele exterioare practicii
istorice sau a unei cunoaşteri superficiale a istoriei este din ce în ce
mai puţin audientă. Pentru istoric sunt recomandabile lucrările lui
Raymond Aron, spre ex: Introducere în filosofia istorică precum şi
cartea lui Paul Ricoeur, Istorie şi adevăr sau a lui Paul Veyne, Cum
se scrie istoria, deopotrivă stimulative pentru interpretarea istorică.
Deşi filosofia istoriei în câmpul istoriografiei cedează în favoarea
teoriei istoriei întemeiată pe practica istoriografiei contemporane şi
într-o apreciabilă măsură pe dialogul cu ştiinţele învecinate, raportul
cu filosofia şi în special cu filosofia istoriei este inevitabil.
Evident, istoricul istoriografiei este chemat să fie atent la
evoluţia filosofiei istoriei de-a lungul veacurilor, la implicaţiile ei în
istoriografie, pentru a înţelege istorici şi opere istoriografice,
concepţia istorică într-o epocă sau alta. Aprecierea istoricului
istoriografiei se poate însă sprijini pe cunoaşterea filosofiei istoriei, ca
teren de investigare. În rest, filosofia istoriei ca disciplină filosofică se
valideează numai în măsura în care porneşte de la examinarea faptelor
istorice, de la experienţa istorică.

39
Raportul istoriei istoriografiei cu istoria
culturii
Un alt domeniu la care ne referim şi pe care vom încerca să-l
conturăm în raporturile sale cu istoria istoriografiei, este acela al
istoriei culturii. Istoria este o creaţie încadrându-se în patrimoniul
cultural a unei epoci. Nu ne referim aici la ceea ce germanii definesc
Kulturgeschichte sau la metoda istoriei culturale în spiritul lui Karl
Lamprecht (1856-1915). Istoricul istoriografiei are în vedere creaţia
culturală dintr-o epocă, instituţiile culturale, ştiinţele pozitive şi ale
omului, curentele în care se încadrează. Istoriografia într-o istorie a
culturii îşi are locul ei bine definit, alături de alte domenii ale creaţiei
spirituale, ca filosofia, literatura sau domeniul vast al diferitelor
ştiinţe. Din acest punct de vedere istoriografia cu statutul ei bine
definit va trebui să ţină seama de datele istoriei culturii epocii în care
se produce scrisul istoric. Pentru istoricul istoriografiei climatul
cultural este un element de referinţă necesar, pe care nici o cercetare
serioasă nu-l poate ocoli. Există între cei doi termeni un raport însă de
reciprocitate, istoriografia apelează la datele istoriei culturii pentru a
explica formaţia unui istoric, iar acestea se îmbogăţesc prin
reconstituirile istoriei istoriografiei. O cercetare de adâncime, o
coborâre în laboratorul de creaţie al istoricului este menită să
evidenţieze valori pe care istoricul culturii nu-şi propune să le
cerceteze sau pur şi simplu le neglijează. Depistând izvoare, idei
social-politice şi sursele lor sau metodologii istorice, istoricul
istoriografiei poate îmbogăţi profilul cultural al unei perioade. Dar şi
invers, apelul la istoria culturii, la elementele de referinţă ale acesteia
poate explica opera istoricului. Aşa de exemplu s-a întâmplat cu
studiul bibliotecii Stolnicului Cantacuzino, care a oferit istoriografiei
elemente complementare, pentru înţelegerea istoricului care a fost.

Istoria literară şi istoriografia


Istoriografia nu poate să nu ţină seama de rezultatele la care au
ajuns istoricii literari în exegeza textului. În general viziunea istoriei
literare fiind în apreciabilă măsură estetică, a avut şi are în vedere
istorici artişti, cu alte cuvinte pe acei istorici care prin calităţi stilistice
reprezintă pagini de literatură ce au un ecou în opinia publică. Istoria
literaturii este însă susceptibilă de luat în considerare din punct de
40
vedere al obiectului său, literatura, care este un izvor remarcabil
pentru reconstituirea istoricului nu în afara istoriei mentalităţilor şi a
imaginarului.
Istoria istoriografiei poate beneficia de genul biografic pentru
studiul personalităţii unor istorici, evocaţi de istoricii literari cu
mijloacele proprii. În acelaşi timp comparatismul literar poate veni în
sprijin pentru descifrarea formaţiei unui istoric şi a ambianţei în care a
creat. Se poate afirma că literatura în sine, romanul istoric a avut o
influenţă asupra genezei romantismului şi studiului evului mediu,
cazul literaturii lui Walter Scott.
Istoria istoriografiei poate să ofere istoriei literare, literaturii,
elemente pentru înţelegerea climatului unei epoci în care s-a afirmat o
literatură de conţinut istoric. Istoriografia este în măsură să furnizeze
un fundal pentru a plasa un subiect în cadrul verosimilului.
Studiul literaturii constituie un izvor pentru reconstituirea
istoricului şi din punct de vedere al conţinutului care este de natură să
explice profilul unei epoci, tendinţe politice şi doctrinare. Tematica
romanului istoric într-o anumită perioadă, în general problematica
unei epoci sub raport politic poate să fie descifrată din literatura cu
subiect istoric devenită un element al ideologizării.

Istoria istoriografiei şi sociologia


Opera istorică fiind intim legată de creatorul ei, de istoric este o
reflectare mediată a grupului social căruia îi aparţine. Istoriografia nu
este de conceput în afara sociologiei, a metodelor cantitative şi a
necesarelor raportări la o ştiinţă care s-a deschis la rându-i metodelor
moderne. În acest sens studiul societăţii dintr-o perioadă istorică este
una din posibilităţile pe care le oferă sociologia. Bunăoară lucrarea
Contribuţii la studiul satelor devălmaşe a lui H.H. Sthal este un
exemplu despre rolul sociologiei în cunoaşterea istorică. Sociologia
oferă însă şi metodele ei de investigare cantitativă care pot lumina în
termeni mai exacţi dimensiunile producţiei istoriografice şi difuzarea
ei în societate. Raportul este şi aici de reciprocitate, fiindcă metodele
istoriografiei, evaluarea producţiei istoriografice a perioadelor istorice
prin încheierile la care se poate ajunge, oferă temeiuri pentru
înţelegerea dinamicii sociale.

Bibliografia generală
41
1. Barnes, H. Elmer, A History of Historical Writing, New York,
1963.
2. Barraclaugh, Geoffrey, Tendances actuelles de l’histoire, Paris,
1980.
3. Breisach, Ernst, Historiography. Ancient, Medieval and Modern,
Chicago, 1994.
4. Bourdé Guy, Martin Hervé, Les écoles historique, Paris, 1977.
5. Carbonnell, Ch-Olivier, L’Historiographie, Paris, 1962.
6. Cizek, Eugen, Essai sur une théorie de l’histoire, Bucureşti, 1998.
7. Etudes d’historiography. Sub redacţia lui Lucian Boia, Bucureşti,
1985.
8. Fueter, Eduard, Histoire de l’historiography moderne, Paris,
1914.
9. Lefebvre, Georges, La naissance de l’historiographie moderne,
Paris, 1971.
10. Thompson, J. Westfall, A History of Historical Writing, vol I-II, A
Gloucester, Mass. Peter Smith, 1967.
11. Georg G.Iggers, Historiography in the Twentieth Century. From
Scientific Objectivity to the Postmodern Challenge, Wesseleyan,
University Press, 1977.

42
ISTORIOGRAFIA ANTICĂ

Introducere
Istoria istoriografiei, în opinia diferiţilor istorici, a fost
concepută diferit. Unii au afirmat că: Istoriografia începe în vremea
Renaşterii – teză susţinută de Eduard Fueter, alţii au considerat că:
istoriografia începe în antichitate când se afirma spiritul istoric (teza
exprimată de François Châtelet). În sfârşit sunt istorici care consideră
că: istoriografia începe din momentul existenţei unei tradiţii scrise sau
că: istoriografia trebuie să fie studiată şi în raport de tradiţia orală care
precede scrisul.
În sprijinul concepţiei potrivit căreia istoria istoriografiei începe
cu antichitatea s-au invocat mai multe opinii:
a. Renaşterea şi umanismul au însemnat o reînviere a studiilor
clasice. Umanismul a restituit antichitatea în integralitatea ei, a
preţuit, prin excelenţă, pe părintele istoriei, pe Herodot,
deopotrivă i-a omagiat pe Tucidide şi Polybios.
b. Din unghiul filosofiei s-a afirmat că renaşterea spiritului istoric
aparţine vremii lui Herodot datorită impactului războaielor
medice, când şocul barbar a generat o autoexaminare colectivă
sub impulsul ameninţărilor persane.
c. Studiul istoriografiei greceşti mărturiseşte un fertil contact cu
realităţile lumii Orientului antic.
d. Asupra Greciei antice s-a exercitat o influenţă a Orientului,
datorită în primul rând vecinătăţii şi multiplelor contacte, ceea
ce dovedeşte realitatea dialogului civilizaţiilor.

43
Deci istoria istoriografiei trebuie să pornească în demersurile ei
din momentul în care există o tradiţie scrisă, un uz extensiv al
scrisului pe piatră, metal, papirus, hârtie etc., din momentul în care
amintirea faptelor este consemnată. Tot scrisul este, într-un fel, istoric,
pentru că îşi propune să păstreze ceva. Istoria este retrospectivă.
Istoria istoriografiei începe cu descoperirea măsurării timpului.
Descoperirea măsurării timpului. Timpul este baza istoriei.
Mintea omului primitiv nu cunoştea săptămâna sau luna ca unităţi ale
timpului. Cunoştea ziua, o zi ca alta, faptul că anotimpurile variază.
Antropologia a subliniat marea revoluţie înfăptuită de om atunci când
acesta fixat pe pământ, în loc să hoinărească, acumulează bunuri, fapt
ce încorporează grija zilei de mâine ce determină calculul pentru
viitor. Progresul a fost lent şi s-a mişcat ca timp traversând lumea
legendelor, miturilor şi a miracolelor. Dovada că lumea antică a ajuns
la maturitate fără o clară idee despre trecerea anilor, chiar cu o lipsă de
cunoştinţă despre ceea ce însemna un an. Or, ştiind că memoria poate
readuce coloritul epocilor şi vocile tăcute, aceasta a devenit istorie din
momentul în care a conservat, prin măsurarea timpului, în scris, ceea
ce poseda şi putea fi transmisibil. Măsurarea timpului a conferit
istoriei calitatea fixării evenimentelor, a faptelor într-o succesiune şi la
o anumită dată.
Măsurarea timpului a făcut ca memoria să devină o moştenire
socială, a ajuns să fie cunoscută prezentului. Trecutul pentru a deveni
istorie trebuie să fie transmis şi datat. Prin aceasta trecutul iese din
zona mitului şi legendarului, putând fi transmis la nivel social,
încetând să mai fie numai oral. Deci istoria realitate a trecutului se
deschide cunoaşterii istorice atunci când mărturiile, izvoarele,
îngăduiau reconstituirea şi când prin măsurarea timpului evenimentele
se fixează într-o succesiune şi la o anumită dată.
Cu aceste constatări suntem în lumea vechiului Egipt, la
primele lui însemnări care au făcut posibile, în raport cu evoluţia
societăţii şi cu posibilităţile oferite în vederea transmiterii
informaţiilor despre trecut (material şi datare), începuturile scrisului
istoric. Aceste însemnări permit fixarea în timp a faptelor şi în
succesiunea lor.
Despre această realitate vorbesc scrierile antichităţii greceşti,
opera lui Herodot, care oferea cunoştinţe despre Egipt şi în general
despre Orientul antic. La rândul lui filosoful Platon, relatează
conversaţia lui Solon cu un preot egiptean, acesta din urmă i-ar fi
44
spus: “Grecii sunt în vârsta copilăriei; voi nu aveţi printre voi o
învăţatură derivată de la părinţii voştri, nici o ramură de cunoaştere
care să acopere vechimea timpului” (Platon, Timaeus). Sesizând o
limită a viziunii istoriei greceşti, dialogul platonician, sublinia în fapt
contribuţia Orientului antic la constituirea preocupărilor istorice.

Probleme:
1. În ce măsură istoriografia Orientului antic a putut, prin calitatea
ei, să fie considerată istorie şi să poată influenţa gândirea
greacă?
2. Există temeiuri pentru a acorda calitatea de istorie produselor
egiptene, de fapt consemnărilor de fapte?
3. Sunt argumente pentru a socoti însemnările şi consemnările
egiptene, analele Vechiului Egipt, ca mărturii ale deschiderii
spre dimensiunea temporală a omului?

Se poate considera că existenţa unor consemnări de valoare


istorică în vechiul Egipt justifică o incursiune în ceea ce s-a socotit că
sunt aceste manifestări ale scrisului istoric.

Istoriografia Egiptului
Însemnările, textele analistice la care ne-am referit îşi au
limitele lor, atâta vreme cât sunt transmise numai fragmentar. În plus,
se poate discuta despre tinereţea relativă a cercetărilor consacrate
scrisului la egipteni. Până în secolul XIX s-a socotit că istoria evreilor
este cea mai veche prin date şi fapte de conţinut istoric transmise de
Vechiul Testament. Se ştia foarte puţin despre Egipt, Babilonia,
Asiria şi Fenicia. Grecii, şi în special Herodot, au transmis totuşi unele
informaţii. În realitate numai după descifrarea hieroglifelor şi după
descoperirile arheologice s-au deschis noile posibilităţi de cunoaştere
a culturii egiptene. Să observăm că fragmentele păstrate sunt nu numai
parcimonioase şi lacunare, ci cele mai multe constituie genuri care nu
sunt încadrabile istoriografiei. Preocupările epocii elenistice, ajunse la
noi prin filtrul istoriografiei creştine, sunt şi ele neconcludente fiindcă
încorporează şi alte experienţe culturale şi istorice.
Cele mai bogate texte datează din vremea dinastiei Ptolemeilor,
scrierea lui Manethon, din timpul lui Ptolemeu Philadelphus (285-247
î.Ch.) preot la Heliopolis. Manethon pe baza informaţiilor anterioare a
45
pregătit o serie a analelor egiptene, de-a lungul a 30 dinastii, cu
numele lor, conţinând datele venirii la domnie şi evenimentele mai
importante. Acestea au fost epitomizate de episcopul Iulius Africanus
(200 d.Ch.), de George Syncellus, călugăr bizantin, (secolul IX) şi în
Chronica lui Eusebius. Textul lui Manethon nu poate servi la
reconstituirea evoluţiei scrisului istoric egiptean dinaintea afirmării
istoriografiei greceşti. Acesta cumulează experienţa elenistică şi
creştină. Lucrarea atestă totuşi continuitatea preocupărilor istorice la
egipteni, mărturisită de sursele folosite.
Evoluţia istoriografiei egiptene. Din totalitatea inscripţiilor
păstrate prea puţine sunt de conţinut istoric. Tabletele de la Abbydos,
Sakkara şi Karnak conţin cronologii de la Seti din a XIX-a dinastie (în
jurul lui 1300 î.Ch.) la Thutmes III din a XVIII dinastie. Sunt liste de
nume care creează un cadru pentru istorie, ce ne transmit o istorie
monumentală a regilor. Aceste liste transmit însă sensul duratei
trecutului, fapt ce îngăduie constatarea unui anume sens al trecutului.
Analistica. Cea mai veche dovadă a analiticii este Piatra de la
Palermo databilă cu 200 de ani înaintea celei mai vechi părţi a
Vechiului Testament. În text sunt consemnate nume de faraoni,
dimpreună cu faptele lor, de la cea dintâi dinastie până la a V-a (circa
2750-2629). Acestea ar fi primele anale cunoscute din istoria
istoriografiei, scrise spre sfârşitul dinastiei a cincea. Datele sunt de
natură religioasă (festivităţi, fixate la nivelul istoriei divine). Cea mai
importantă activitate era construirea templelor. Înregistrarea faptelor
este lapidară, constatativă. Începând cu a doua dinastie caracterul
secular se accentuează prin date de natură economică. În a III-a se
constată un crescendo continuu ca naraţiune, care se continuă pentru a
IV-a dinastie şi primele guvernări din a V-a.
Analele lui Thutmes III. Mai consistente şi mai importante
datorită amploarei naraţiunii, permit cunoaşterea concepţiei despre
istorie. Au fost scrise din porunca faraonului pe pereţii coridorului
care înconjura încăperea ce adăpostea statuia zeului Amon la Karnak.
Inscripţia a fost redactată pe baza unui jurnal de campanie (autor
scribul Thanemi). Însoţindu-l pe faraon în campanie împotriva
regatului Mitami, scribul înfăţişează victoria de la Megiddo, care
constituie punctul culminant al naraţiunii ce atinge valori homerice.
Naraţiunea făcea apologia faraonului, în termeni adjectivali,
accentuând calităţile fizice şi iscusinţa eroului. Momentul Megiddo
oferă deci un punct culminant în care se face apologia faraonului.
46
Scribul prezintă detaliile taberei şi înfruntările, mişcările armatei care
îl au pe faraon în poziţie centrală.

Consideraţii pe marginea concepţiei ce a


prezidat la elaborarea analisticii egiptene

Pe baza acestor fragmente analistice se poate constata că în


vechiul Egipt arhivele faraonilor conţineau mărturii despre domnii,
povestiri despre campanii şi despre evenimente politice de
însemnătate, cronologii etc. De observat că majoritatea dintre ele au
un caracter strict contemporan, referindu-se la fapte istorice trăite.
Sunt însă şi cronologii care acoperă evoluţia istorică a trecutului, o
analistică care coboară în timp, cu date mai bogate, în măsura în care
trecutul era mai apropiat de momentul redactării. Distingem
posibilitatea existenţei unei informaţii păstrate şi accesibile. Analistica
mărturiseşte o preocupare în legătură cu consemnarea faptelor.
Analele egiptene evidenţiază şi alte încheieri utile conturării
unei concepţii potrivit căreia aceste texte au fost redactate. Faptele
sunt de natură divină, festivităţi religioase, liste de faraoni şi dinastii,
activităţi despre construirea templelor, relatări despre apele Nilului,
naşteri în familia regală, războaie, campanii, prizonieri, despre faptele
de arme ale faraonului, cu accentul pe vitejia personală a acestuia.
Deci suntem în preajma unui amestec de istorie divină şi seculară,
într-o înregistrare întâmplătoare, pe măsura trecerii timpului.
În analele lui Thutmes al III-lea există un pasaj lămuritor pentru
sensibilitatea istorică a timpului. “Expunerea faptelor vitejeşti şi pline
de biruinţe pe care le-a săvârşit acest zeu bun în fiecare ispravă a sa,
el cel nespus de puternic, primul dintre oameni. Prin acestea stăpânul
zeilor, domnul de la Hermontis, a făcut să-i fie mari biruinţele pentru
ca vitejiile sale să fie povestite milioanelor de ani viitori, în afara
faptelor de mare laudă pe care măria sa le-a săvârşit în fiecare zi”. Se
poate observa cu uşurinţă rolul voinţei divine în împlinirea marilor
fapte ale faraonului, prezenţa zeului în fiecare ispravă a sa. Avem de a
face evident cu o istorie, expresie a unei forţe supranaturale, în alţi
termeni - o istorie întemeiată pe revelaţia divină.
47
Textul conţine însă şi un al doilea element de natură să
precizeze mai hotărât natura istoriei la egipteni, cuprins în formularea
“pentru ca vitejiile sale să fie povestite milioanelor de ani viitori.”
Deci, o istorie care se scria pentru a păstra gloria prezentului pentru
viitor şi nu una de a scuti trecutul de uitare. “A poruncit Măria sa să
se facă să dăinuie biruinţele pe care i le-a dăruit tatăl său Amon,
printr-o pisanie în templul clădit de Măria sa, pentru ca să rămână
veşnică orice expediţie şi pradă luată de Măria sa în timpul ei,
precum şi tributurile tuturor ţărilor străine, pe care el le-a hărăzit
tatălui sau Amon”.
Se poate constata în această concepţie o evidentă limită a
gândirii egiptene, căreia i-a lipsit esenţial sensul trecutului, detectabil
în relaţia prezent-viitor. Explicaţia acestei viziuni fundamentale
semnalată de interpreţi, ne introduce în mecanismele gândirii egiptene.
Există o preocupare pentru propria grandoare a faraonului, fapt ce
nulifica orice posibilitate de investigare şi reconstituire a trecutului
care să depăşească consemnările unor fapte trăite. În consecinţă tot ce
este contemporan este amplu, tot ce este din trecut este lapidar. În
realitate important era de a consemna tot ce a făcut faraonul sau putea
să facă. Or, potrivit acestor constatări se poate afirma că istoria în
sensul atribuit de gândirea greacă lipseşte.
Există în realitate şi un început de reconstituire a faptelor, cazul
Pietrei de la Palermo, unde avem de a face cu o succesiune a
dinastiilor care oferă consemnări parcimonioase pentru trecut şi o
amploare narativă pentru epocile mai recente. Suntem evident în
situaţia de a constata o anume ambivalenţă, consemnări a faptelor
trăite şi timide reconstituiri a succesiunilor dinastiilor. Remarcăm însă
că fixarea în durată istorică a dinastiilor, relatarea unor fapte
înregistrate de istoricul participant sunt dovezi că un anume spirit
istoric îşi face loc. Chiar formula adoptată, prezent-viitor a contribuit
la elaborarea unei viziuni istorice care are în vedere durata. Oricum
istoria îşi face loc, într-un amestec de mituri şi legende, impregnat de
providenţialism. Este clar că istoricii greci au putut găsi în Egipt
informaţii pentru scrierea istoriei, iar Solon a putut constata un anume
sentiment al istoricităţii.

Istoriografia în Babilonia, Asiria şi Persia

48
Istoriografia Orientului antic cunoaşte o nouă pagină cel mai
devreme în mileniul IV î.Ch. din partea unui popor care a trăit în zona
Eufratului, de origine asiatică, cunoscut sub numele de sumerieni,
popor ce locuia în oraşe, angajat în comerţ sau în agricultură. Despre
această civilizaţie cunoaşterea a sporit odată cu dezvoltarea
arheologiei. Descoperirea scrisului şi practica lui pe bucăţi de argilă a
fost un însemnat instrument pentru consemnarea faptelor de ordin
militar. Aceste tăbliţe s-au păstrat în biblioteci care le conservau, din
care unele conţineau date istorice. Istoriografia babiloniană este
asemănătoare cu a egiptenilor, asociindu-şi însă caracteristici
particulare: curiozitatea pentru originea lucrurilor despre care vorbesc
unele tăbliţe ce fac parte dintr-o literatură mitică. Această “literatură”
este un indiciu despre grija pentru păstrarea textelor ce reprezintă un
pas spre istorie.
Miturile constituie un interes pentru istorie fiindcă, preluate de
evrei şi transformate, au oferit baza pentru origini. Se poate cita mitul
creaţiei, legenda unui oarecare Aapa sau Adamu, Ghilgameş şi
Potopul, cel mai frumos şi impresionant, mai cuprinzător din poemele
ce s-au păstrat din vechiul Babilon. Miturile Babiloniei aparţin mai
mult religiei, reflectând, deşi neclar, realele condiţii şi evenimente,
fără însă, să aibă tonul secular al poemelor homerice. Mitul originilor
spre exemplu conţine date istorice, dar arareori oglindeşte realitatea
vieţii poporului care le-a produs. Istoria realitate ne apare
transfigurată.
Scribii mesopotamieni au alcătuit însă şi liste de nume, cu
scopul de a statornici o scriere corectă ce nu se prezintă ca mărturia
unui real interes pentru trecut. S-au păstrat liste cu numele regilor
babilonieni, de interes pentru istoria succesiunii regilor. Liste similare
au fost descoperite în Sumeria. Se poate afirma că mult înainte de
redactarea codului lui Hammurabi, în Babilonia existau liste de regi
care îngăduiau plasarea anilor prin evenimente sau nume. Aceste liste
au căpătat valoare de document istoric şi au îngăduit prin compararea
sincronismelor din mai multe ţări o viziune universală. Sensul lor era
de a glorifica o domnie.
În prelungirea acestei istoriografii se situează contribuţia Asiriei
la istoria istoriografiei, aceasta fiind apropiată de aceea a Babiloniei.
Există liste de funcţionari ale căror nume dădeau numele anului sau
consemnau expediţii militare, care în final alcătuiesc o literatură ce
poate servi reconstituirii istoricilor, dar care nu reprezintă o reală
49
istorie. În schimb, analele regale, datând din a XIV dinastie î.Ch.
cuprind nu numai faptele războinice sau de vânătoare, dar şi ştiri
despre perioadele de pace. Se scriu pe coloane, spre exemplu domnia
lui Tigleth-Peleser I, (1160 î.Ch.), la nivelul unei naraţiuni
substanţiale. Analele marilor regi asirieni se scriu şi pe piatră, pe
pardoselele camerelor, glorificând o domnie, persoana regelui, sau pe
membrii curţii, fără însă să li se poată conferi calitatea de istorie.
Analele regale asiriene, scrise la date apropiate de eveniment, erau la
îndemâna participanţilor. După ascensiunea la tron, regii aveau grija
să li se scrie analele, ceea ce însemna o relaţie prezent-viitor. Existenţa
analelor învederează un sens istoric care le conferă o anume calitate
istorică, deşi suntem în situaţia de a constata că totuşi ne găsim în
limitele preliminariilor realei istorii.
De amintit că în vremea lui Assurbanipal (668-626 î.Ch.) a avut
loc o tentativă de a ameliora analistica, care de fapt era o aranjare, fără
o atenţie pentru succesiunea cronologică, ceea ce ne îndepărtează
totuşi de la istorie. Oricum analele se scriau pentru viitoarele generaţii.
De remarcat cronicile sincrone ale Asiriei şi Babiloniei ce
ofereau relaţii pentru mai multe veacuri. Erau compilaţii pentru
arhivele oficiale dictate de raţiuni publice, trasarea de graniţe, tratate
etc. În sfârşit, cronica târzie a Asiriei, din timpul celui de al doilea
imperiu babilonian sau chaldeian este cel mai înalt produs al
istoriografiei cuneiformelor. Acoperă anii 745-668 î.Ch. Expunerea se
adânceşte în trecut, conţinând date de natură militară sau politică
referindu-se la Asiria, dar şi la Egipt cu prilejul expediţiilor de ordin
militar. Limba este bogată, încorporând valori literare, dar păstrând o
tonalitate obiectivă. Se încerca o investigare a trecutului mai
îndepărtat. Regii chaldeeni privesc în urmă, fac cercetări ca regele
Nebonidus (556-539 î.Ch.) însuşi, dacă nu un istoric regal cel puţin un
personaj care în vechile aşezări cercetează biblioteci, ceea ce însemnă
un interes pentru trecut.
Regatul persan, la rândul lui, prin Cyrus, continuă tradiţia
regală a Babiloniei şi Asiriei, exaltând faptele regilor care au ilustrat
trecutul. Inscripţia celebră a lui Darius conţine 50 sau 60 de secţiuni
referitoare la diferite subiecte, inclusiv la genealogia lui Darius şi
descrierea provinciilor imperiului. Este scrisă la persoana întâia,
orientată însă spre trecut. Deci un text care conţine ideea de
reconstituire a trecutului, un apel la posteritate, la istoria înaintaşilor,
de la Cambyses şi Cyrus, cu date care interesau extinderea imperiului.
50
Deşi tentativa a fost continuată, analele Persiei nu se ridică la valoarea
celor asiriene. Această tradiţie a Babyloniei, Asiriei şi Persiei a fost
reluată sub influenţa greacă de Berossos, un preot, care scrie cărţile
Babylonica sau Chaldaica, prin 280 î.Ch. care a folosit surse
originale iar în partea propriu-zis istorică se bazează pe fapte reale.
Această literatură a fost cunoscută de istoricii greci care au introdus în
scrierile lor informaţiile transmise.
Se poate afirma că literatura Orientului antic în esenţă nu
reprezintă o reală istorie, deşi un anume sens al trecutului, în unele
cazuri, nu a lipsit, dovadă analele Asiriei sau inscripţia lui Darius.

Istoriografia evreilor
Istoriografia vechilor evrei se afla într-un vizibil contrast cu
produsele istoriografiei egiptene sau babiloniano-asiriene. Aceasta
este expresia unui mic grup de origine semită care ne-a transmis prin
Biblie sau Vechiul Testament o compoziţie unitară, rod al unor secole
de elaborare. Exegeza acestui text coboară în evul de mijloc şi la
începutul epocii moderne când criticismul istoric, în special al
secolului al XVII-lea şi al XVIII-lea, a început să se interogheze
asupra textelor vechi din unghiul filologiei. Spinoza are meritul de a fi
dat cel dintâi real studiu asupra Genezei susţinând că această operă
este rodul unor contribuţii succesive. Discuţiile s-au prelungit în
secolului al XIX-lea, exegeza făcând remarcabile progrese evidenţiind
influenţa babiloniană. Critica biblică a evoluat, oscilând între o
credibilitate absolută şi un scepticism exagerat. Or, astăzi istoricitatea
Bibliei în lumina exegezelor ultime şi a descoperirii manuscriselor de
la Marea Moartă este neîndoielnică.
Sub raport istoriografic începutul naraţiunii istorice aparţine
epocii regale, timpului lui Saul, David şi Solomon, datorat iahviştilor
care au transmis în Joshua, Cărţile lui Samuel şi începutul primei
cărţi a Regilor o reală istorie în proză. De remarcat istoria lui David în
care se află o relatare care transmite fapte neîndoielnice.
Biblia este considerată unul din cele mai de seamă produse din
istoria istoriografiei, o povestire a unei tradiţii naţionale ce nu trebuie
privită din unghiul istoriografiei moderne. Ea trebuie să fie văzută din
unghiul a ceea ce a dat comparativ cu antecedentele Orientului. Biblia
este expresia unui popor care a trecut de la o societate primitivă la
civilizaţie.
51
Este o colecţie de cărţi, un miscelaneu ce include legende din
vremea nomadismului, cu influenţe din antichitatea egipteană,
babiloniană, legi, poeme, profeţii, păstrîndu-şi istoricitatea şi coerenţa,
în pofida redacţiilor succesive.
Biblia se împarte în trei părţi principale: Legea sau Thora,
Profeţii şi un miscelaneu numit Scrieri. Prima parte poartă numele de
Pentateucul, în cinci părţi care furnizează problemele cele mai
importante sub raport istoriografic; a doua se distinge prin valoarea
naraţiunii care include cărţile profeţilor, cele patru istorii, Joshua,
Judecătorii, Samuel şi Regii, a treia, Scrierile din care Psalmii, Job
şi proverbele sunt tipice conţinând cronicile, Ezrah şi Nehmiah,
cartea lui Daniel. Geneza relatează istoria creaţiei, primele veacuri ale
umanităţii. Nu are o valoare istorică fiind mai mult antropologică.
Exodul şi Numeri cuprind istoria nomadă a lui Israel, Joshua şi
Judecătorii aşezarea în Palestina, Samuel, tranziţia de la nomadism
la starea agricolă, începutul regalităţii apare în David. Regii evocă
ascensiunea lui Solomon şi încă două domnii (1500-1100 în Ch.). De
menţionat că cronicile descriu istoria veche şi originea etnică sub
forma genealogică şi tabele cronologice. Existau în trecutul cultural al
evreilor două cronici, a regatelor lui Israel şi Judah. În 722 î.Ch.
istoricii din Judah le-au combinat şi augementat.
Din punctul de vedere al istoriografiei Pentateucul este compus
din patru surse ce datează din secolului IX până în secolului IV.
Primele două, cele mai vechi, sunt de conţinut istoric, dar toate pot să
fie considerate surse ale istoriografiei evreieşti. Primul text care
acoperă perioada de la Geneza la Regi include legende preistorice. În
esenţă structurarea acestor legende şi mituri ale religiei tribale îşi
păstrează însemnătatea lor.
De amintit că în structurarea Bibliei intervin Jahviştii care
redactează o nouă compilaţie a istoriei patriarhilor cu diferite variante
locale ce includ perioada nomadă reprezentând o vârstă prejahvistică.
Exegeza consideră că numele lui Jahve apare în istoria naţională după
perioada nomadă, în timpul cuceririi şi a aşezării. Este vremea lui
Moise când la inspiraţia divină el îi conduce pe evreii din Egipt. În
această perioadă se conturează credinţa într-o divinitate unică, Jahve
care conduce şi comunică prin viziuni. Astfel, zeităţile locale sunt
înlocuite prin opera Jahviştilor. Pentateucul a suferit redacţii
succesive în exilul babilonian sau în perioada persană când se

52
realizează cea mai importantă contribuţie care furnizează cadrul
istoriei de care dispunem astăzi.
Potrivit cunoaşterii actuale evreii au transmis posterităţii o
naraţiune care a înlocuit teogonia cu etnogenia, asociind procesului
istoric un Dumnezeu şi ca atare o tendinţă spre universal. Tradiţia a
fost preluat de creştinism ca bază a teologiei şi ca fundament al
cronologiei.

Bibliografie
1. Barnes, H., E, A History of Historical Writing, New York, 1963,
p. 12-25.
2. Povestirile Egiptului antic. Prefaţă, traducere, note de Constantin
Daniel şi Ioan Acsaon, Bucureşti, 1977.
3. Shotwell, J., T., The Story of ancient History, New York, 1961, p.
62-158.
4. Thompson, J., W., A History of Historical Writing, I, p. 3-20.

Istoriografia preherodotiană
În istoria istoriografiei universale vechea istoriografie greacă
sau în alţi termeni antecedentele preherodotiene ocupă un loc distinct.
Istoricii istoriografiei sunt de acord să constate că părintele istoriei,
Herodot, cu opera lui a fost precedat de încercări istorice care anunţă
istoriografia clasică greacă. Astăzi este un loc comun constatarea că
realul spirit istoric s-a născut odată cu războaiele medice, într-un
moment când Grecia era ameninţată să fie subjugată de perşi. O
interpretare hegeliană, ce aparţine lui François Châtelet, fiind
exprimată într-o lucrare intitulată La naissance de l’histoire,
considera că impactul persan a determinat apariţia spiritului istoric.
O cercetare, în acord cu rezultatele la care a ajuns exegeza
istoriografiei antice, cazul clasicistei Jacqueline de Romilly a avansat
ideea potrivit căreia Herodot a fost precedat de Hecateu din Milet a
cărui operă ni s-a transmis doar fragmentar. Astăzi este o evidenţă că
Herodot, socotit părintele istoriei de Cicero, a fost precedat de proza
istorică a logografilor care au anunţat prin scrierile lor istoriografia
clasică greacă. Chiar dacă războaiele medice au avut un rol în
afirmarea spiritului istoric, confruntarea dintre greci şi barbari a
deţinut un rol catalitic şi nu determinant. Potrivit unei concepţii care
53
împărtăşeşte ideea procesualităţii istorice, sursa istoriografiei clasice
greceşti trebuie văzută în raport cu durata istorică, cu durata lungă,
fiind un proces istoric.
Ca atare, urmează să cercetăm antecedentele, pentru a vedea
cum s-a constituit istoriografia clasică greacă. Un loc îl deţin poemele
homerice, Iliada care în opinia cercetătorilor s-a întemeiat pe
evenimente reale, conţinând cea dintâi relatare a trecutului grec şi cea
dintâi menţiune a noţiunii de istorie. Alături de Homer poate fi
menţionat Hesiod prin poemele sale Munci şi zile şi Theogonia,
ultima destinată genezei grecilor, în timp ce Munci şi zile oferă o
succesiune a vârstelor (vârsa de aur, argint, bronz şi fier). Astfel,
Hesiod rămâne grecul care a încercat să lege prezentul de trecut, de
începutul firii pe calea treptelor cronologice care sunt generaţiile. El
face pasul înainte, încercând să aducă lumină în aprecierea distanţei
dintre perioada arhaică şi cea legendară a istoriei greceşti idee ce avea
să fie reluată în Ionia în secolului VI î.Ch. (Dionisie Pippidi).
Reala istorie apare însă într-o epocă de efervescenţă creatoare,
în Ionia, la interferenţa între civilizaţii, în Milet, într-o colonie
înfloritoare unde oamenii îndrăzneţi acumulaseră cunoştinţe
geografice şi etnografice despre Orient, unde s-au pregătit condiţiile
afirmării istoriografiei. Aici s-au aşezat bazele cercetării printr-o
pleiadă de cărturari care fac posibilă afirmarea istoriografiei clasice. În
rândul acesteia se detaşează Hecateu care a trăit în a doua jumătate a
secolului al VI î.Ch. şi în primii ani ai celui de al V-lea secol. A fost un
om politic, un călător în spaţiile orientale, a redactat o Descriere a
pământului (Periegeza) în care a înfăţişat lumea cunoscută,
Mediterana Orientală şi Egiptul, Regatul Persan, coloniile de la Marea
Neagră. Într-o a doua operă, în Genealogii, a oferit date despre istoria
legendară a grecilor, de la războiul troian, pe temeiul generaţiilor. El
aduce însă prin opera lui afirmarea unui spirit critic care preludează
viziunea lui Herodot. “Astfel grăieşte Hecataios milesianul: scriu
acestea aşa cum că au fost cu adevărat; căci spusele grecilor sunt
multe şi după cât mi se pare bune să stârnească râsul”.
Prin această aserţiune el afirmă îndoiala vis-á-vis de o tradiţie
înrădăcinată în mentalitatea colectivă, încrederea în puterile propriului
spirit, un curaj intelectual rezultat din experienţa unei lumi greceşti în
contact cu spaţiile răsăritene şi cu spiritul de căutare. Ca atare, prin
Hecateu istoria se afirmă, izvorâtă din contactul cu spaţii în care
cunoaşterea făcuse progrese, cu monumentele vechiului Egipt, cu
54
fenicienii ce descoperiseră alfabetul pe care elenii îl vor adapta. O
eminentă clasicistă Jacqueline de Romilly afirma că Hecateus avea
toate calităţile pentru a fi părintele istoriei şi se pare că totuşi nu a fost.
Logografii, autori de proză, s-au încadrat prin preocupările lor
investigării lumii persane în cărţi cunoscute sub numele de Persica
prin Dionysios din Milet, Charon din Lampsacus. Unul din aceşti
autori a fost şi Hellanicus din Lesbos, posibil născut în jurul anului
485 şi care şi-a scris opera în ultima treime a secolului V. El a fost un
real om de ştiinţă, un prolific autor, care a scris aproximativ 30 de
lucrări, poate unele dublete sau apocrife. Desigur, opere mitografice în
care a încercat să povestească miturile vechi ca istorie, căutând
totodată să lege vremurile eroice de prezent. Hellanicus a scris însă şi
lucrări etnografice referitoare la Grecia, la ţările barbare, Egipt, Persia,
Sciţia, Lydia, Cipru, Fenicia. Posibil că a scris o carte intitulată
Obiceiurile barbarilor, poate unele intitulate Persica, Egiptica. Ar fi
scris o cronică despre Atena în care a căutat să sondeze trecutul
îndepărtat.
Mai pot fi amintiţi Cadmos din Milet (cca. 550), Dionysios din
Milet care prin căutările lor pregătesc afirmarea lui Herodot. Ei
marchează tranziţia de la mit la istorie prin istoria locală şi a spaţiilor
învecinate, aşezând temeiurile naraţiunii istorice. Ei s-au distins prin
încercarea pe care o fac de a prezerva memoria trecutului, ilustrând
relaţia prezent-trecut, fapt ce îi distanţează de istoricii vechiului Egipt
care afirmă raportul prezent-viitor. Aceşti logografi reprezintă un
preludiu al istoriografiei clasice greceşti încercând prin operele lor de
cercetare să cunoască istoria omului în spaţiu, prin cronicile cetăţilor
şi genealogiilor pe care le realizează lărgind cunoaşterea istorică.
Astfel se explică, prin aceste precedente, istoriografia clasică greacă.
Proza logografilor, izvorâtă din contactul Ioniei cu Orientul, cu marile
experienţe umane dominate de un spirit de căutare, a oferit exemple
pentru o nouă investigare în aceleaşi spaţii şi totodată o metodă critică.
Păstrarea fragmentară, parcimonioasă adeseori, doar nume de autori şi
opere şi nici acelea precise, fragmente puţine la număr, unul relevant
prin intermediul operei lui Herodot, este de natură să arunce lumină
asupra scrisului părintelui istoriei care apare în prelungirea unei
remarcabile evoluţii în timp.

Bibliografie
1. Barnes, H, E., A History of Historical Writing, New York, 1963.
55
2. Flaceliere R., Istoria literară a Greciei antice, Bucureşti, 1970.
3. Piatkowski A, Studiu introductiv, în Herodot, Istorii, vol I,
Bucureşti, 1998.
4. Pippidi, D., Proza istorică greacă, Bucureşti, 1970.

Istoriografia clasică greacă I. Herodot


Geneza istoriografiei clasice greceşti se plasează cronologic în
sec V î.Ch. în condiţiile create de evoluţia Eladei, prin contribuţiile
epocale ale lui Herodot şi Tucidide. Istoriografia greacă a fost
preliminată de tentativele logografilor şi mai cu seamă de Hecateu din
Milet, care cristalizase în scrierile sale trăsăturile unui discurs istoric
care poartă amprenta spiritului critic şi curiozitatea pentru lumea din
afara Greciei, pentru spaţiul Orientului, prin călătoriile sale. Pentru
aceste raţiuni Jacqueline de Romilly, distinsă clasicistă, o autoritate
ştiinţifică, în Histoire et historiens dans l’antiquité a ţinut să
remarce: “Eu găsesc că este extraordinar că Hecateu nu a putut să fie
părintele istoriei, căci el avea totul pentru aceasta. El de asemenea
avea un sens critic pe care l-a marcat net. El a cercetat informaţii
geografice întinse. El a participat la viaţa politică, deci el avea toate
raţiunile pentru a fonda o istorie şi totul pare a ne indica că nu a
făcut-o”. Într-adevăr, prin, Hecateu, care a trăit în a doua jumătate a
secolului VI î.Ch. şi în primii ani ai secolului V î.Ch. istoriografia
greacă îşi asociază atributele care o vor consacra: îndoiala în faţa unei
tradiţii, încrederea în virtuţile propriului spirit, curaj intelectual.
În sprijinul unei astfel de împrejurări intervine şi o informaţie,
dacă ea este autentică, potrivit căreia în jurul anului 446 î.Ch. Herodot
ar fi făcut o lectură din opera lui înaintea poporului atenian, fapt ce a
stârnit entuziasm. Este o dovadă că la Atena era un interes pentru
istorie, datorită unui spirit favorabil evocării trecutului, prin care
epoca clasică îşi afirmă propria ei existenţă.
Interesul pentru istorie, pentru creaţia lui Herodot, îşi are
explicaţia în evoluţia intelectuală a secolului V î.Ch. în care cultura a
cunoscut, prin genurile literare cultivate, prin meditaţia filosofică şi
elocinţă, o înflorire, expresie a transformărilor petrecute în civilizaţia
greacă. Apariţia istoriografiei clasice greceşti, mai precis a spiritului
56
istoric a fost interpretată de un filosof al istoriei, François Châtelet, ca
efect al războaielor medice asupra societăţii Eladei. La mijlocul
secolului V î.Ch. amintirea şocului provocat de invazia persană, a
marii spaime, a determinat afirmarea eroismului individual şi colectiv,
solidaritatea Eladei ameninţate. Contactul cu o lume-cum s-a spus-
stranie şi îndepărtată de ideealul grec, o lume terifiantă, cunoscută din
relatările logografilor, dar şi din legăturile directe de pe coasta asiatică
a Greciei cu perşii, a prilejuit o meditaţie fără precedent care a
semnificat apariţia unei conştiinţe istorice, întemeiată pe unitatea care
s-a creat pe deasupra particularismului polisurilor, o unitate ce
sălăşluia într-un destin comun şi într-o unitate spirituală.
În acest moment al pericolului iminent şi în cele din urmă al
invaziei, vechea comunitate legendară, oglindită de poemele
homerice, a fost substituită de una reală, eficientă şi solidară în faţa
ameninţării barbare. Lumea greacă era conştientă, în totalitatea ei, că
eşecul în confruntare ar fi adus după sine o Grecie subjugată şi
degradată la nivelul unei satrapii. Or, în această ambianţă solidară s-a
putut naşte într-adevăr, pe temeiul unor factori preexistenţi, un spirit
istoric care a devenit un element caracterizant al istoriografiei clasice.
Această conştiinţă istorică este una colectivă, solidară şi conştientă că
grecii aveau un destin comun.
În împrejurările create de evoluţia civilizaţiei greceşti pe coasta
asiatică, într-un climat stimulativ, aflat la interferenţa zonelor
culturale, îşi face apariţia Herodot, în prelungirea unor tentative
anterioare istoriografice care anunţă opera care l-a făcut nemuritor.
Este evident că înfruntările dintre greci şi persani au contribuit la
maturizarea interesului pentru alte spaţii, la cristalizarea ideii de
istorie cercetare. “Cunoaşterea diversităţii omului în spaţiu, realizată
de logografii generaţiilor precedente, se întregeşte la Herodot, cu o
conştiinţă ascuţită a vicisitudinilor determinate în viaţa societăţilor
de curgerea vremii, în sensul că pentru întâia oară în opera unui
cercetător al trecutului se subliniază schimbările la care sunt supuse
nu numai realizările materiale de orice fel, dar şi instituţiile
colectivităţilor mai vechi sau mai noi” (D.M. Pippidi, Grecii şi
istoria, în Variaţii pe teme clasice, Bucureşti, 1981).
Istoriile lui Herodot au închis în sine noul sens pe care îl
asociază investigării trecutului prin noţiunea de anchetă, cercetare
exprimată de conţinutul cuvântului. Or, aprecierea rolului deţinut de

57
opera herodotiană devine inteligibilă prin cunoaşterea biografiei
istoricului.
Herodot din Halicarnas s-a născut cândva între anii 490-480
î.Ch. şi a murit în 425. Era originar din Ionia, născut într-o familie de
demnitari, având posibil, printre ascendenţi indigeni, non-greci.
Datorită unor împrejurări de natură politică s-a exilat. În cursul vieţii a
întreprins numeroase călătorii în Egipt, Cirene, Babilon, vizitând
Orientul, dar şi Occidentul Mediteranei, devenind cetăţean al oraşului
Thurioi din Grecia Mare, în sudul Italiei. Opera lui reflectă contextul
civilizaţiei căreia i-a aparţinut, situaţii concrete şi schimbări ce s-au
petrecut în societatea greacă aflată în expansiune prin colonizare,
mutaţii de mentalitate, care au pătruns în gândirea greacă. Dovadă
structura operei sale, a Istoriilor, în care războaiele medice sunt
prefaţate de o vastă anchetă în interiorul civilizaţiilor cu care Grecia se
învecina. Istoria scrisă de părintele istoriei însemna cercetare, anchetă,
fiind o adevărată enciclopedie a cunoştinţelor istorice, geografice,
sociologice ce reuneau o diversitate de idei, învăluite de legende şi
pătrunse de o gândire încă tradiţională, interferată însă de observaţii
personale, rodul anchetei întreprinse.
Biografia istoricului este legată de mediul Halicarnasului şi de
Thurioi, o colonie greacă, de călătoriile amintite, prilej de acumulare
de cunoştinţe, de meditaţie despre oameni şi locuri. Planul lucrării sale
are în vedere pe parcursul a şase cărţi, o incursiune în timp şi spaţiu,
însumând antecedentele, de fapt opoziţia dintre Europa şi Asia,
tentativă încercată şi de alţi autori. Astfel, după capitole introductive şi
altele dedicate împărăţiei persane, care rămâne pe primul plan al
lucrării, ne oferă o expunere întretăiată de numeroase digresiuni
despre locurile vizitate şi popoarele întâlnite, pentru ca, în final, să
încheie cu confruntarea dintre greci şi perşi.
Herodot este cel dintâi istoric care a dat o descriere analitică a
unui război, fiind primul care a apelat la date etnografice şi s-a referit
la probleme de ordin constituţional. Interpretarea operei lui Herodot, a
lui Herodot ca istoric, a ridicat şi ridică probleme de deosebită
însemnătate pentru înţelegerea Istoriilor în sine şi sub aspect
compoziţional. Cele două părţi distincte, opera călătorului şi istoria
războaielor medice, oferă cercetătorului actual posibilitatea
chestionării modului în care şi pentru care Herodot a structurat
lucrarea. Ce reprezintă, în ultimă instanţă, primele cărţi şi ce
reprezintă istoria confruntării?
58
Potrivit opiniei unuia din cei mai de seamă interpreţi ai scrisului
herodotian, Hartog, un distins istoric francez, este evident că ne găsim
în faţa unui fenomen de alteritate, noi şi ceilalţi, grecii şi barbarii; este
vorba de primele cărţi scrise înainte de sejurul atenian şi de cele
elaborate după, când viziunea lui este a unui istoric. Ca atare suntem
în faţa a doi Herodoţi, unul al primelor părţi, al doilea al războaielor
medice. Deci în primele capitole sunt în discuţie ceilalţi, în celelalte
este vorba de noi, grecii, dar şi într-un caz şi altul de un trecut
apropiat. În esenţă „noi grecii” sunt prezenţi în întreaga lucrare, deşi,
aparent, nu, pentru că în ambele, în realitate construcţia este
reductibilă la alteritate, la „noi şi ceilalţi.” Problema este a
destinatarului, în cazul războaielor fiind vorba de locul în care se
povesteşte; în prima naraţiunea se referă la teritorii străine, ea fiind
destinată unui public neştiutor, căruia i se vorbeşte despre sciţi
imaginari-istoria unei ficţiuni sau mai precis un raport ficţiune-istorie.
Opera herodotiană s-a întemeiat pe cele trei categorii de
izvoare: etnografice, constituţionale şi militare. Ceea ce este însă
important, este faptul că istoricul s-a orientat spre cercetarea
evenimentelor, că s-a străduit să detaşeze cauzele pe care le-a
categorisit în cauze îndepărtate, cauze imediate şi pretexte.
În ceea ce priveşte izvoarele de care s-a folosit în construcţia sa
istorică au fost unele de natură scrisă, dar se pare, au precumpănit cele
întemeiate pe observaţia directă.
Opera herodotiană ne introduce într-o sensibilitate marcată de
istoria ştiinţifică, cercetare, preocupată de acţiunea umană. “Herodot
din Halicarnas înfăţişează aici rodul cercetărilor sale pentru ca
faptele oamenilor să nu pălească prin trecerea vremii, iar isprăvile
mari şi minunate săvârşite şi de greci şi de barbari să nu fie date
uitării; printre altele va pomeni şi pricina pentru care aceştia s-au
războit întreolaltă” (Istorii, I., p. 15). Scopul lui este să descrie
rezultatul cercetărilor efectuate, pentru ca ele să nu fie date uitării de
posteritate, într-o expunere care nu mai este învăluită de legendă. Ceea
ce el a intenţionat era să evidenţieze faptele omului, deci ce omul a
făcut şi de ce. În acelaşi timp, Herodot şi-a propus să descrie
“isprăvile mari şi minunate săvârşite şi de greci şi de barbari”, ceea ce
înseamnă o evoluţie de la particular la universal. Ca istoric, a supus
unei reflexii critice aserţiunile persanilor pe care le aşează faţă în faţă
cu aserţiunile grecilor, fapt ce indică o atitudine istorică. “Acestea
sunt aserţiunile perşilor şi ale fenicienilor, cât despre mine, nu cutez
59
să rostesc dacă întâmplările s-au petrecut aşa sau altminteri. Mi-e de
ajuns să ştiu pe cel care a început mai întâi şirul jignirilor faţă de
eleni. După ce-l voi fi arătat, îmi voi urma povestirile, depănând,
deopotrivă, istoria cetăţilor omeneşti mari şi mici căci multe din câte
au fost mari odinioară, cu timpul şi-au pierdut strălucirea, pe când
altele, mari în vremea mea, altădată au fost neînsemnate; pătruns de
nestatornicia lucrurilor omeneşti, le voi pomeni deopotrivă şi pe
unele şi pe altele” (Istorii, I., p.17).
Textul evidenţiază o gândire cu adevărat istorică, o orientare
spre universal şi convingerea despre veşnica prefacere a întocmirilor
omeneşti, fapt ce însă închide şi iluzia “perenităţii” sufletului uman,
veşnic neschimbat. Deci, aşa cum a subliniat Dionisie Pippidi,
istoricul grec nu s-a ridicat la înţelegerea corectă a devenirii istorice,
“că în condiţii identice, aceleaşi cauze determină de fiecare dată
aceleaşi urmări” La Herodot, sub aspectul concepţiei istorice
cauzalitatea naturală coexistă cu una miraculoasă, dovadă că el credea
că în lume totul se petrece potrivit unui plan providenţial, că orice
faptă este judecată de zei potrivit unui sever cod moral şi că “invidia
divinităţii” stârnită de acţiuni umane îşi are locul ei în explicaţie.
Herodot nu exclude însă examenul faptelor omeneşti din
punctul de vedere al condiţionării lor psihologice, ceea ce înseamnă o
amendare a ideii de predestinare. “Aşa fiind, se poate spune că
naraţiunea lui Herodot se desfăşoară pe două planuri: unul al
rânduielilor omeneşti; celălalt al rânduielilor superioare care
cârmuiesc lumea” (Pippidi). În condiţiile în care lumen naturale nu
se despărţise de lumen supranaturale, interpretarea acţiunilor
omeneşti la Herodot constituie un pas înainte tocmai prin faptul că
cercetările efectuate erau o încercare de a răspunde la întrebări asupra
unor lucruri despre care se recunoaşte neştiutor.
Examinarea operei herodotiene se caracterizează prin:
1. Istoria este ştiinţă, cercetare, anchetă;
2. Istoria este distinctă de mituri şi de viziunea exclusiv teocratică;
3. Scopul istoriei este ca cele cercetate, faptele petrecute să nu fie
date uitării.
Or, comparativ cu istoriografia Orientului, istoria era chemată
să scutească trecutul de uitare, stabilind o relaţie prezent-trecut.
Exegeza herodotiană a scos la vedere reflexii încadrabile unei
filosofii a istoriei ce merită să fie reţinută. În acest sens să amintim că
în explicaţia faptelor istorice părintele istoriografiei nu se mărgineşte
60
la un principiu unic, ci apelează la mai multe feluri de cauzalităţi.
Fiind mai aproape de spiritul secolului VI, gândirea lui era pătrunsă de
prejudecăţi iraţionale, de mentalităţi prelogice, ceea ce însemnă că în
explicaţia fenomenelor naturale, relaţia cauză-efect nu se explică cu
rigoarea necesară unei legi. Un fapt poate fi explicat printr-o cauză,
dar şi prin contrariul ei (D.M. Pippidi). Deci, o cauzalitate naturală,
vecină cu o cauzalitate miraculoasă, ceea ce înseamnă că una se
repudiază prin alta.
Practicând însă un criticism măsurat este convins că dincolo de
explicaţia providenţială se află afirmată credinţa în instabilitatea
lucrurilor umane, un fel de eternă devenire. Alături de această
convingere ne prezintă ideea existenţei vicisitudinilor istoriei, în care
intervenţia zeilor era menită să îndrepte devierile de la
comportamentul moral. Perşii au fost pedepsiţi fiindcă s-au ridicat ca
putere peste măsură, zeii neîngăduind ca cineva să se ridice prea sus.
În concluzie, această înţelegere a evenimentelor, încadrată
“într-o viziune metafizică a devenirii”, nu exclude pe de altă parte,
examenul faptelor omeneşti din punctul de vedere al condiţionării lor
psihologice. De aceea este corect să constatăm că “naraţiunea la
Herodot se desfăşoară pe două planuri, unul al mobilelor şi
îndreptăţirilor omeneşti, celălalt al rânduielilor superioare care
cârmuiesc lumea”. Cert e că Herodot a căutat adevărul cu stăruinţă
până la capătul lumii cunoscute, nu în afara neglijării miraculosului pe
care îl voia confirmat. Încheierea la care a ajuns un excepţional istoric
al literaturii greceşti, Robert Flaceliere, potrivit căreia opera lui
Herodot a deschis orizonturi largi asupra lumii, că tocmai această
cunoaştere le-a dezvoltat grecilor simţul relativităţii moravurilor şi
obiceiurilor, a fost de natură să lărgească viziunea care a evoluat spre
ecumenism. Contribuţia Istoriilor lui Herodot a fost esenţială în
măsura în care a putut să creeze o solidaritate “naţională” în faţa
pericolului care s-a asociat unităţii spirituale pe care o închideeau în
sine poemele homerice. Se poate considera că aportul lui Herodot la
dezvoltarea istoriografiei universale a fost unul de excepţie prin ideea
de istorie cercetare care a venit la capătul unei evoluţii anterioare,
constituind un moment într-o devenire care se va perpetua la nivelul
operei lui Tucidide.
Bibliografie
1. Herodot, Istorii, vol I-II, Bucureşti, 1988.

61
2. Flaceliere R, Istoria literară a Greciei antice, Bucureşti, 1970
(Capitolele referitoare la istoriografie).
3. Momigliano, A., La storiografia greca, Torino, 1982.
4. Piatkowski, A, Studiu introductiv, în Herodot, Istorii, vol I, p.
8-122.
5. Pippidi, D, Grecii şi istoria în Variaţii pe teme clasice, Bucureşti,
1981.
6. Hartog, F., Le miroir d’Herodote. Essai sur le representation de
l’autre, Gallimard, 1990.

Istoriografia clasică greacă II. Tucidide


Istoriografia greacă cunoaşte o etapă superioară a devenirii sale
prin Tucidide, marele istoric grec care reprezintă realizarea de
căpetenie a istoriografiei antice şi cum s-a mai afirmat “una din
culmile istoriografiei universale”. Opera lui, Războiul peloponeziac,
este un moment de turnură în istoria istoriografiei ca naraţiune şi
explicare. Ea reprezintă saltul spre zonele unei gândiri care închide în
sine atributele istoriei în deplinul sens al cuvântului. Subiectul său se
referă la un eveniment contemporan care, însă, prin dimensiunile lui şi
impactul avut asupra societăţii, se alătură evenimentului central
povestit de Herodot.
Spre deosebire de predecesorul său, Tucidide aduce ca tehnică
istoriografică şi ca filosofie câteva din permanenţele istoriografiei din
toate timpurile. Aprecierea scrisului său ne este uşurată de
numeroasele sale texte risipite în lucrare, în care şi-a expus intenţiile
călăuzitoare şi, totodată, de altele ce condensează substanţa gândirii
sale istorice. Tucidide din acest punct de vedere situează exegetul într-
o poziţie avantajoasă, având la îndemână texte care pot să constituie
un reazem pentru înţelegerea concepţiei şi metodei practicate.
Înţelegerea operei şi a intenţiilor ce l-au călăuzit, precum şi a
concepţiei profesate, nu pot să fie percepute în afara câtorva repere
biografice. Istoricul aparţinea unei familii aristocratice pe care a
ilustrat-o, la rândul său, printr-o carieră, care l-a dus în vârful
demnităţilor publice, în calitate de strateg ales în 424 î. Ch. care i-a
adus în urma unui insucces un exil îndelungat în Tracia. Aici stăpânea,
se pare, unele avuţii, mine de aur, moştenite de la tatăl său, Oloroes,
nume de rezonanţă tracă. De aici, a întreprins numeroase călătorii,
asemenea înaintaşilor şi logografilor sau a lui Hecateu şi Herodot.
62
Născut în jurul anilor 460, era apropiat ca vârstă de “părintele
istoriei” Herodot.
Spirit conservator, se remarca printr-o concepţie care îl
depăşeşte la un interval de o generaţie pe precedesorul său Herodot, ca
şi prin metoda profesată. Opera începută odată cu declanşarea
ostilităţilor dintre Atena şi Sparta numără VIII cărţi, rămânând
nefinisată şi neterminată. În Cartea I, după Cuvântul înainte şi unele
precizări metodologice, istoricul a expus cauze apropiate şi mai
depărtate ale subiectului. În cărţile următoare, II, III, IV şi o parte din
cartea V se povestesc evenimentele primilor zece ani de ostilităţi, iar
capitolele 25-116 din cartea a V-a prezintă împrejurările din Grecia
dintre pacea lui Niceas (421) şi primele pregătiri în vederea expediţiei
în Sicilia (415). Cărţile VI-VIII conţin desfăşurarea evenimentelor din
vremea cuceririlor Siciliei şi catastrofa de la asediul Siracuzei. Cu
Cartea a VIII-a se narează evenimentele din Grecia după revenirea
ostilităţilor din Elada. Opera a rămas neterminată, Tucidide fiind
surprins de moarte înainte chiar de a fi finisat lucrarea, astfel că ultima
carte, a iscat controverse în privinţa paternităţii.
Tucidide îşi scria istoria ca istoric participant, ca observator
direct al evenimentelor, cu convingerea că războiul va constitui un
eveniment epocal. Observator atent al scenei politice a Eladei, a
remarcat polarizarea societăţii greceşti în jurul celor două cetăţi, Atena
şi Sparta. Înţelegerea operei istoricului grec stă în legătură cu
pătrunderea exegetului în istoria realitate a epocii ce a urmat
războaielor medice şi care reprezintă o nouă fază a istoriei Eladei.
Esenţial este că lumea greacă de după solidarizarea ce s-a realizat în
timpul războaielor medice, reprezintă o nouă fază străbătută de
confruntări între cele două puteri aflate în competiţie pentru
supremaţie. De fapt, avem de a face cu două concepţii opuse cu privire
la destinul Eladei; pe de o parte, spiritul de aventură, de inovaţie, de
visul expediţiilor îndepărtate, de aspiraţia spre o dominaţie politică şi
comercială, de misiunea civilizatoare ca efect, de cealaltă parte
prudenţa, de sorginte conservativă, de excesivă reflexie, marcată de un
spirit tradiţional. Deci, de o parte progresul, de alta înţelepciunea
conservativă.
Tucidide realizează că noul conflict, de astă dată în interior, nu
va întârzia, fiindcă totul lăsa să se întrevadă evenimente, confruntări,
datorită polarizării care are loc în Elada în jurul celor două puteri mai
cu seamă după Liga de la Delos. Rivalitatea celor două state era
63
generată de tendinţa Atenei de a constitui un imperiu prin impunerea
autorităţii sale asupra Eladei şi lumii barbare. Cu un cuvânt, Atena
aspira la o talasocraţie. În esenţă, dacă Herodot, prin opera lui, tindea
la o luare de conştiinţă a comunităţii elene culturale, Tucidide pune în
lumină realităţi politice indispensabile înţelegerii nu numai a devenirii
Greciei, ci a istoriei ca acţiune în general (Châtelet, p. 197).
Istoricul însuşi exprima cauzele şi sensul evenimentelor într-un
text revelator încă de la început. “Tucidide din Atena a scris istoria
războiului dintre peloponezieni şi atenieni [arătând] cum s-au luptat
între ei. El a început să scrie chiar de la izbucnirea războiului,
deoarece presupunea că va fi război mare şi cel mai de seamă dintre
toate câte fuseseră duse mai înainte; presupunerea şi-o întemeia [pe
faptul] că şi unii şi ceilalţi ajunseseră în culmea pregătirii tuturor
mijloacelor pentru a-l purta şi vedea că cealaltă elenime trecea, unii
de partea altora, alţii de partea celorlalţi [...]. Acest război a
constituit cea mai puternică zguduire, atât pentru eleni, cât şi pentru
o parte din barbari, s-ar putea spune, chiar pentru o foarte mare
parte din omenire. E adevărat că evenimentele petrecute înaintea
acestui război şi cele încă şi mai de mult au fost cu neputinţă să le
cunoaştem, din pricina noianului de timp (care a trecut de atunci),
dar judecând după dovezile în care se cade să mă încred, după o
îndelungată cercetare, socotim că n-au fost mari, nici în privinţa
războaielor, nici în alte privinţe” (Cartea I,1).
Prin urmare, istoricul atenian înfăţişează o cercetare
argumentată a unui eveniment de valoare universală şi naţională din
perspectiva Eladei. Concepţia istoricului răzbate din cele dintâi
rânduri, în care pragmatic îşi afirmă intenţiile în raport de
însemnătatea subiectului, subliniind limitele cercetării, nu înainte însă
de a avansa o importantă atitudine cauzală.
Războiul peloponeziac se prezintă ca o construcţie istorică
unitară care reuneşte un ansamblu de fapte din viaţa economică, legate
între ele în chip necesar, în afara intervenţiei exterioare sau
întâmplătoare a divinităţii. Tucidide nu a dat o simplă naraţiune
evenimenţială, ci a înfăţişat complexul de cauze, mai apropiate sau
mai îndepărtate, susceptibile de a fi studiate în înlănţuirile fireşti, fapte
individuale şi colective. Tucidide, va constata Robert Flacelière, cu
secole înainte ca determinaţia de natură economică să fie avansată, în
special de marxism, a scris: “Atunci locuitorii de pe coaste, adunând
bogăţii, au început a-şi face aşezări mai puţin expuse, iar unii,
64
mărindu-şi averile, s-au împrejmuit cu ziduri. Pofta de câştig a făcut
pe cei săraci să primească a fi supuşi celor bogaţi: aceştia, puternici
şi avuţi, au supus statele mai mici”.
Istoricul atenian a desfăşurat în redactarea operei sale un
travaliu pe terenul stabilirii principiilor cercetării istorice, meditând
asupra valorii izvoarelor, în general şi a celor specifice subiectului,
aducând în discuţie obiectivitatea şi subiectivitatea acestora. “Acestea,
deci am găsit eu [căci au fost] evenimentele vechi, fiindu-mi greu să
mă încred oricărei dovezi, la întâmplare. Într-adevăr, oamenii primesc
unii de la alţii tradiţiile despre faptele săvârşite mai înainte, fără să
cerceteze, chiar dacă s-au întâmplat în cetatea lor” (I20,I21,I22). Se
poate remarca faptul caracterizant că istoricul atenian a meditat
îndelung şi profund în sfera reconstituirii istorice, asupra limitelor
cunoaşterii istorice, atunci când era vorba de evenimente petrecute cu
mult mai înainte şi care ridică semne de întrebare unui spirit atent la
ideea de reconstituire a adevărului prin fapte riguros stabilite.
Este de observat că istoricul a stăruit asupra faptului istoric
distanţându-se de istoria necritică, aşa cum se transmisese prin mituri
sau în opera logografilor şi poezia epică. El se referă, cum s-a putut
remarca, la dovezile evidente “atât spune el, cât se poate face dovada
despre fapte vechi”, ceea ce atestă o clară delimitare de mituri sau
poezia epică, ceea ce înseamnă afirmarea unei viziuni critice asupra
scrisului istoric. Tucidide a închegat o naraţiune de fapte autentice,
oricum de fapte trecute prin filtrul critic. Cazul elocvent este acela al
reconstituirii cuvântărilor pe care le reda “aşa cum mi se părea că ar
fi putut să vorbească fiecare ... ţinându-mă cât se poate de strâns de
cuprinsul general al celor spuse în realitate”. Rezultă, din propriile
aserţiuni, o metodă istorică ce poartă evidente semne ale unui spirit ce
mărturiseşte examenul critic, o reflexie asupra izvorului.
Un loc important, definitoriu, îl deţine în concepţia istoricului
determinarea cauzelor. Aici, pe acest teren, a relevat cauzalităţi de
natură economică şi psihică, care fac din el un precursor al gândirii ce
va triumfa în epoca modernă pe care a inspirat-o la nivelul
istoriografiei. Desigur că în explicaţiile lui rezidă şi elementul
“întâmplare, acel ansamblu de fapte naturale necunoscute de care
slăbiciunea minţii omeneşti n-a ştiut sau n-a putut să ţină seama”
(Pippidi).
Concepţia istorică a lui Tucidide a prilejuit vii discuţii,
prelungite până astăzi, interogaţii care vizează până şi calitatea lui de
65
istoric pe care i-o atribuim. Unii dintre exegeţi sunt de părere că
aprecierea lui Aristotel făcută despre istoriografie, în comparaţie cu
poezia care prezintă lucrurile cum ar fi putut să fie, nu are în vedere
Războiul peloponeziac, pe Tucidide, considerat în rândul gânditorilor
politici. “Din cele spuse până aici reiese lămurit că datoria poetului
nu e să povestească lucruri întâmplate cu adevărat, ci lucruri putând
să se întâmple în marginile verosimilului şi ale necesarului. Într-
adevăr, istoricul nu se deosebeşte de poet prin aceea că unul se
exprimă în proză şi altul în versuri” [de-ar pune cineva în stihuri toată
opera lui Herodot, aceasta n-ar fi mai puţin istorie, versificată ori ba].
De aceea şi e poezia mai filosofică şi mai aleasă decât istoria: pentru
că poezia înfăţişează mai mult universalul, câtă vreme istoria mai
degrabă particularul”. (Aristotel, Poetica, Cartea IX). La o
examinare mai atentă a operei lui Tucidide se poate remarca existenţa
în paginile sale a unei adevărate istorii în termeni actuali. Este evident
că Stagiritul nu l-a considerat pe autorul Războiului peloponeziac în
tagma istoricilor, ci a gânditorilor politici, acceptându-i ca istorici
numai pe logografi (Jacqueline de Romilly).
Relativ recent, un cunoscut text din opera istoricului atenian a
contribuit la relansarea unei noi tentative interpretative, sub aspectul
filosofiei istoriei. “Poate că la o simplă ascultare, expunerea mea va
părea fără farmec, lipsită cum e de orice element miraculos, pentru
mine însă va fi de ajuns să găsească de folos cel ce va căuta să
pătrundă noima întâmplărilor petrecute ori a celor ce s-ar putea
petrece în viitor, la fel sau aproape la fel, potrivit cu firea omenească.
Ceea ce înfăţişează aici e un bun pentru viitor, nu o compunere
menită să desfete la o întrecere trecătoare.” Problema ridicată de
acest text poate să fie formulată în termenii următori, cum s-a relevat:
a intenţionat Tucidide să depăşească limitele timpului, a sperat oare să
ofere temei pentru previziunea viitorului? Analiza operei şi tendinţa ei
spre generalitate a dus la ideea că el a formulat legi şi ca atare a
gândit, pornind de la experienţă, la posibilitatea previziunii. În
realitate, în locul legilor, cartea lui Tucidide prezintă numai
verosimilităţi sugerate, întemeindu-se pe fapte, riguros stabilite,
potrivit unor principii pe care le-a formulat. El a năzuit la cunoaşterea
faptelor şi nu a pretins la posibilitatea previziunii. Dacă totuşi, afirmă
Dionisie Pippidi, aceste situaţii ale trecutului pot să se întâlnească în
viitor, cu alte cuvinte să se repete, explicaţia repetiţiilor trebuie căutată
în “firea omenească”, în felul de a fi al oamenilor. Ceea ce rămâne din
66
aceste discuţii ca bun câştigat este năzuinţa lui Tucidide de a atinge
dincolo de individual şi vremelnic, universalul şi veşnicul. Or, această
trăsătură a scrisului său îl plasează cu opera lui, în mentalitatea greacă,
la care gândirea lui s-a acordat.
În concluzie, cei doi mari istorici, Herodot şi Tucidide, au
introdus în istoriografie două teme majore, confruntarea dintre est şi
vest, dintre greci şi perşi, dintre Asia şi Europa şi conflictul dintre
Atena şi Sparta, calificat “un război mare şi cel mai de seamă dintre
toate câte fuseseră duse înainte”, care a “constituit cea mai puternică
zguduire, atât pentru eleni, cât şi pentru o parte din barbari, şi s-ar
putea spune, chiar şi pentru o foarte mare parte din omenire”.
Deci două evenimente care prin însemnătatea lor puteau să pună
sub semnul întrebării şi chiar au făcut-o, temeiurile civilizaţiei Eladei.
Prin subiecte şi tratare, istoria pe care au scris-o se ridică indiscutabil
de la particularismul local la universal, introducând în expunere o
informaţie ce învedera complexitatea civilizaţiei la hotarul dintre Asia
şi Europa, precum şi implicaţiile dramatice ale războiului secolului lui
Pericle.
Istoricul istoriografiei, având în atenţie complexitatea faptelor şi
implicaţiile lor, urmează să-şi îndrepte atenţia asupra rostirii istorice.
Din acest punct de vedere se oferă constatarea că spre deosebire de
predecesori, Herodot şi Tucidide, au combinat tentativa investigării
critice cu talentul unor artişti care au ştiut să alcătuiască o arhitectură
în jurul subiectelor tratate. Dacă primul a inaugurat istoria cercetare, al
doilea, printr-un ascuţit spirit critic, a introdus prin consideraţiile sale
explicaţii care preliminează istoriografia europeană modernă. Măreţia
lor constă în concepţia lor istorică care s-a înscris în rândul
permanenţelor istoriografiei umanităţii din toate timpurile.

Bibliografie
1. Tucidide, Istoria războiului peloponeziac, Bucureşti,1966.
2. Châtelet, F., La naissance de l’histoire, Paris, 1962.
3. D.M. Pippidi, Grecii şi istoria, în Proza istorică greacă, p. 5-27,
p. 165-170.
4. Flacelière, R., Istorie literară a Greciei antice, Bucureşti, 1970
(Capitolul privitor la Tucidide), p. 286-299.

67
Istoriografia clasică greacă III. Polybios
Ultimul mare istoric grec, antologat şi deformat de cultura
istorică bizantină, Polybios a fost cultivat de umaniştii secolului XV
italieni, admirat de Machiavelli în secolul următor, şi-a asigurat un loc
în istoriografie, prin opera lui de prestigiu de necontestat. Istoricul
grec a fost produsul cel mai strălucit al gândirii istorice antice prin
principiile metodologice pe care le-a aşezat la temelia construcţiei sale
istorice. Autor al unei opere în care a tratat un subiect contemporan, cu
o remarcabilă pătrundere şi spirit critic, atent la adevărul faptelor
istorice. Originar din Megalopolis, din Arcadia, datorită experienţei
însuşite în cursul unei formaţii care a încorporat istoriografia clasică
greacă, elenismul şi sensul istoriei romane, a dat expresie unei gândiri
ce poartă amprenta originalităţii. Trăind în epoca de trecere de la
pierderea independenţei Greciei la ascensiunea impetuoasă a Romei,
istoricul a înregistrat efectele perioadei elenistice care i-a marcat
gândirea. Beneficiar al tradiţiei istoriografiei clasice greceşti, al
istoriei cercetare, pe urmele înaintaşilor săi, Herodot şi Tucidide, mai
cu seamă a ultimului, a cristalizat o gândire istorică în care a sintetizat
trei din marile experienţe ale antichităţii în planul cunoaşterii istorice.
Istoriei cercetare, cultivată de protagoniştii scenei
istoriografice greceşti, el i-a asociat efectele elenismului care au
colaborat la conturarea istoriei universale. Elenismul, prin depăşirea
viziunii greceşti dinainte de Alexandru Macedon l-a încredinţat că
particularismul grec era unul printre altele şi, deopotrivă, despre
existenţa unei lumi umane, totalitate a unităţilor particulare. Acest fapt
a pregătit cadrul de manifestare al istoriografiei ecumenice, pe care o
conceptualizează prin noţiunea de istorie universală. Grecizarea
lingvistică a unor popoare cu moravuri şi obiceiuri diverse, conştiinţa
cooperării dintr-o scenă larg dimensionată de la Indus la Adriatica, de
68
la Dunăre la Sahara, reprezenta o civilizaţie unitară care i-a înrâurit
viziunea istorică. Epoca elenistică a constituit însă şi o unitate
lingvistică prin formarea unui dialect numit coiné care a fost un
element unificator prin adoptarea lui în Grecia, în Orient şi chiar la
Roma.
Polybios ca istoric a fost însă influenţat de ascensiunea Romei
care prin cuceririle ei s-a suprapus civilizaţiei elenistice. Astfel,
experienţa romană prin ritmul istoric accelerat, a fost un factor
formativ care s-a alăturat aceleia a Greciei clasice şi elenismului care
încorporase şi lumea barbară. Roma în plan istoriografic, însă i-a
prilejuit o experienţă întemeiată pe ideea de continuitate care străbătea
scrierile istorice ale lui Cato Maior şi Titus Livius. Cel dintâi, prin
Origines manifesta un interes pentru originile cetăţii, cel de-al doilea
prin Ab urbe condita pentru ideea de continuitate. Astfel, ritmul
istoric şi ineditul evoluţiilor politice şi de civilizaţie au fost de natură
să impună istoricului interogaţii menite să ofere răspunsuri
prezentului. Aşadar s-a cristalizat prin Polybios ideea de istorie
universală căreia istoricul grec i-a dat o strălucită expresie.
Înţelegerea aportului avut de Polybios la dezvoltarea
istoriografiei antice este posibilă reţinând câteva din datele principale
biografice, în special privind formaţia lui intelectuală care este de
natură să ne desluşească concepţia şi metoda care l-au călăuzit.
Originar din Megalopolis, născut în 201-200 î.Ch. a murit imediat
după 121. Aparţinea unei familii care a avut un rol în ierarhia oraşului,
el însuşi hipparh al Ligii aheene, şi-a însuşit o experienţă politică şi
militară care a devenit consubstanţială scrisului său. Educaţia lui
culturală şi filosofică, cunoaşterea literaturii greceşti, iniţierea în
ştiinţele timpului i-au conferit posibilitatea stăpânirii unui subiect de o
rară complexitate: ascensiunea Romei.
De altminteri opera lui prin subiectele tratate, la care se alătură
trimiteri la medicină, etc., atestă faptul că Polybios a ilustrat genuri
istorice, ca biografia, Viaţa lui Philopoimen, personaj ilustru al
oraşului natal, Tratatul de tactică militară, disertaţia Despre
locuirea în zona ecuatorială sau Războiul numatin, ce mărturisesc
un orizont enciclopedic care a fost de natură să uşureze înţelegerea
subiectului Istoriilor.
Lucrarea lui Polybios, Istorii, opera lui de căpetenie care l-a
făcut nemuritor, condensează prin arhitectură şi concepţie, alături de o
reflexie adâncă şi vastă cunoştinţe cultural-ştiinţifice. O înrâurire cu
69
totul excepţională a deţinut-o contactul său cu filosofia şi cu gândirea
politică a timpului, cu opera lui Platon şi Aristotel, ideile ultimului
deţinând un rol major în propria lui gândire.
Istoriile lui Polybios au fost concepute în 40 de cărţi din care în
întregime s-au păstrat doar primele cinci şi fragmente extrase din
celelalte, din care unele, cum sunt acelea din Cartea XII sunt
reprezentative pentru concepţia profesată. Subiectul pe care l-a tratat
este ascensiunea Romei la rangul de mare putere, fenomen pe care l-a
urmărit de-a lungul a 53 de ani. Primele două cărţi constituie de fapt o
introducere la lucrarea propriu-zisă pe care a conceput-o şi în care a
reconstituit devenirea republicii la nivelul de mare putere. Astfel,
Polybios a conceput Istoriile astfel încât să ofere o explicaţie a
devenirii Romei, urmată de o istorie evenimenţială consacrată
războaielor purtate de Roma, celui de al doilea război punic,
evenimentelor din Grecia, Asia şi Egipt, războiul din Rhodos şi
Bizanţ, o naraţiune întretăiată de digresiuni din care se distinge
discuţia despre constituţia romană şi organizarea militară a Republicii.
Expunerea merge până la distrugerea Cartaginei (146), încheindu-se
cu un epilog.
Lucrarea mărturiseşte un proces de elaborare în timp, în care
exegeza a remarcat intervenţii ulterioare, reveniri, adăugiri, rezultate
din evenimentele trăite. Opera a fost concepută potrivit unei concepţii
cauzale ce se reflectă în structura ei, alcătuită dintr-o parte
introductivă menită să răspundă ideii centrale, ridicarea Romei, pe
care a formulat-o încă de la începutul scrierii.
În ceea ce priveşte geneza Istoriilor, trebuie s-o raportăm la
propria experienţă de viaţă, la participarea sa la evenimentele care au
dus la pierderea independenţei Eladei, la prăbuşirea Macedoniei şi la
înălţarea Romei ca putere mondială. Ca istoric participant, Polybios a
asistat la evenimente care au contribuit la definirea unei concepţii
cauzale şi la genul de istorie cultivat. Demnitar în patria sa, implicat
de timpuriu în evenimente politice şi militare epocale, ostatec la
Roma, cu un regim privilegiat, sub patronajul Scipionilor, a putut să
surprindă declinul Greciei, căderea puterii macedoniene şi
mecanismele care au determinat ascensiunea Romei.
Dintr-un duşman al republicii romane a devenit un admirator al
Romei în ambianţa cercurilor politice, militare şi culturale, consilier
militar şi executant al unor misiuni încredinţate de Senat. Participă la
campanii, la războiul care a dus la eradicarea Cartaginei, la viaţa
70
publică romană, ceea ce a determinat un cumul de experienţe sub toate
aspectele vieţii interne şi externe a Republicii. El a reuşit în aceşti ani
să pătrundă, printr-o reflexie întemeiată pe observarea atentă a
formelor de guvernământ, constituţia romană, într-o manieră
comparată, faţă de care îşi dezvăluie de fapt opţiunile.
Astfel istoria trăită, împrejurarea că a participat la fenomenele
care au marcat istoria timpului său, pierderea independenţei patriei
sale, prăbuşirea Macedoniei şi ridicarea Romei i-au oferit un subiect
de meditaţie care s-a reflectat în operă ca istorie evenimenţială şi
deopotrivă în concepţia profesată. Or, dinspre aceste evenimente trăite
a venit şi interogaţia istoricului pe care a adresat-o trecutului pentru a
găsi un răspuns la întrebarea pe care a formulat-o. “Căci ce om poate
să fie aşa de nechibzuit sau de nepăsător încât să nu dorească să
cunoască în ce chip şi prin ce fel de politică a fost biruită aproape
toată lumea în mai puţin de cincizeci şi trei de ani” (Cartea I, 1). Este
fără îndoială în textul istoricului o gândire cauzală, constatabilă şi la
înaintaşi, care însă la el câştigă sensurile întemeiate pe o cercetare a
faptelor petrecute într-o perioadă de timp de mai bine de o jumătate de
secol. Deci, elementul definitoriu la Polybios este adâncirea
cercetărilor într-un trecut îndepărtat menit să explice fenomenul
discutat, ascensiunea romană. Prin urmare în Istoriile pe care le-a
scris despre o perioadă marcată de evenimente epocale el a realizat că
în vremea în care a trăit s-au petrecut transformări care au statornicit o
nouă ordine. Deci, stimulul investigării trebuie căutat într-un fenomen
contemporan pe care încearcă să-l lămurească prin cercetarea critică a
faptelor. Este important să relevăm totodată că scrierea lui Polybios a
fost rezultatul şi al unei reflexii pe marginea istoriografiei care l-a
precedat şi a cărei critică o întreprinde, pentru ca din analiza efectuată
să detaşeze principiile unei istorii noi pe care o califică ca istorie
universală. “Caracteristica lucrării mele şi minunăţia timpurilor
noastre sunt următoarele: după cum soarta a îndreptat către un
singur punct aproape toate întâmplările din lume şi le-a silit pe toate
să tindă către unul şi acelaşi scop, astfel în cursul istoriei mele voi
înfăţişa cititorilor într-o vedere de ansamblu mijloacele de care s-a
servit soarta pentru a-şi îndeplini opera. Acesta a fost mai ales
motivul care m-a îndemnat şi m-a împins să mă apuc să scriu istoria,
precum şi faptul că nimeni din vremea noastră n-a încercat să
compună o istorie universală” (Istorii, Cartea I, 4)

71
Genul de istorie pe care îl propunea avea în vedere, prin urmare
istoria globală, universală, care nu trebuia să fie un cumul de istorii
particulare, ci dimpotrivă, o construcţie în care părţile trebuiau să fie
în legătură unele cu altele. “Căci de la o parte se poate căpăta o idee
despre întreg, însă o cunoaştere şi o noţiune adevărată nu se poate
dobândi. De aceea trebuie să conchidem că istoria parţială contribuie
foarte puţin la cunoaşterea sigură a ansamblului. Numai prin
împletirea şi compararea tuturor părţilor, precum şi prin asemănarea
şi prin deosebirea lor se poate ajunge la aceasta; şi numai cine
cercetează cu atenţie istoria sub toate aspectele va putea să tragă din
ea folos şi desfătare” (Istorii, Cartea I, 4).
Raţiunea istoriei sale a fost determinată în opinia lui de
unicitatea evenimentului care a dus la dominaţia romană în toate
părţile cunoscute ale lumii. În propriile cuvinte: “cum, când şi din ce
cauză au ajuns sub dominaţia romanilor toate părţile cunoscute ale
lumii”. Polybios atent la detaşarea cauzelor fenomenelor istorice, pe
urmele lui Tucidide, distinge între cauze imediate şi îndepărtate,
pretext şi început, între istoria evenimenţială şi explicaţia istorică, de
aceea “nimic – va scrie el – nu trebuie cercetat şi observat cu mai
multă grijă decât cauzele fiecărei întâmplări pentru că din lucruri
neînsemnate iau naştere adesea cele mai mari evenimente, dar
oricărui rău este uşor de tămăduit primele izbucniri”. (Istorii, Cartea
II, 7). Aşa se explică că în opera istoricului intervin cu frecvenţă
interogaţiile: cum? când? de unde?, pe care le motivează printr-o
judecată de valoare ca “Cel care trece sub tăcere cauza răpeşte
tocmai ceea ce este caracteristic istoriei” (Cartea XII, 25, b).
Având în vedere faptul că Polybios a conceput o istorie
explicativă a fenomenului ascensiunii Romei care a ajuns să domine
lumea cunoscută, suprapunându-se pe unitatea elenistică, a încercat,
dincolo de evenimenţial, o motivaţie mai adâncă pe care a găsit-o în
constituţia romană, în superioritatea acesteia în comparaţie cu altele.
“Numai – scrie el – cercetând în acest fel constituţia Romei vom
ajunge să-i cunoaştem originile, înflorirea, apogeul şi tot aşa
eventualele transformări. Căci şi acest stat, care ca oricare altul, s-a
format şi s-a dezvoltat după legile naturii, va avea, potrivit aceloraşi
legi, o schimbare în sens opus” (Istorii, Cartea VI, 9). Şi pentru a fi
şi mai concludent, istoricul face o analiză a instituţiilor republicii, care
în opinia lui, explică înflorirea statului în epocă.

72
Consideraţiile lui Polybios despre constituţia romană se înscriu
într-o gândire cauzală. El a socotit că cititorii pot astfel să cunoască
“cum şi datorită cărui fel de constituţie aproape toate ţările de pe
pământul locuit au fost învinse şi au căzut sub o singură putere, aceea
a romanilor, în mai puţin de cincizeci şi trei de ani, ceea ce nu se ştie
să se fi întâmplat mai înainte (Cartea VI, 2). Ceea ce încântă şi
aduce folos celor doritori de învăţătură este tocmai cercetarea
cauzelor şi aceea ce este mai de seamă în fiecare moment istoric.
Structura constituţiei unui stat trebuie socotită cea mai însemnată
cauză a reuşitei sau a nereuşitei oricărei acţiuni. Căci din ea ca dintr-
un izvor, nu numai că ţâşnesc toate planurile şi începutul oricăror
lucrări, dar tot din ea se trage şi sfârşitul “ (Cartea VI, 2).
Deci istoricul grec, pe temeiul experienţei romane, căutând
înfăţişarea adevărului, potrivit principiilor unei gândiri cauzale de
sorginte greacă, a desfăşurat în Istoriile sale o meditaţie despre
scrierea critică pe temeiul analizei scrisului istoric. El a dat un
adevărat breviar de critică a istoriei pe temeiul analizei faptelor
istorice cu intenţia de a le relata critic, aşa cum s-au petrecut. Făcând
critica operei lui Timaios afirma că: “Dacă într-o lucrare de istorie
descoperi unul sau două falsuri şi constaţi că adevărul a fost cu
deliberare ocolit, este evident că la un atare autor nu poţi găsi nici
certitudine nici crezare în ceea ce relatează.” (Cartea XII, 25, a). În
egală măsură a considerat că simpla naraţiune fără comentarii nu poate
să fie în avantajul cunoaşterii adevărului şi implicit a utilităţii istoriei.
“A povesti fără nici un comentariu cele întâmplate poate deveni
captivant, dar în nici un caz nu poate aduce vreun folos. În schimb,
dacă este expusă cauza evenimentelor, utilitatea istoriei abia atunci
poate să dea roade” (Cartea XII, 25, b). Istoric pragmatic prin
excelenţă, s-a oprit la analiza limitelor scrisului istoric, care, în opinia
lui, păcătuia prin distorsiunea adevărului şi la critica istoricilor care
alunecă spre faptele miraculoase menite să impresioneze cititorul prin
patetismul retoricii care semnifica de fapt o îndepărtare de la adevărul
faptelor. Într-un anume sens el amendează concepţia ciceroniană,
historia opus oratorium maxime. Partizan al descoperirii adevărului,
a oferit preceptele unei reale cercetări realizabile prin căutări în
însemnările înaintaşilor, în vizitarea oraşelor, regiunilor, a geografiei,
a particularităţilor.
Întemeiat pe cercetarea faptelor, de o mare diversitate,
evenimenţiale şi ne-evenimenţiale, rezultat al reconstituirii trecutului
73
pe baza însemnărilor înaintaşilor, recte ale istoricilor, istoricul
asociază necesitatea studiului faptelor politice (Cartea XII, 25, e). Să
amintim însă că istoria cauzală la Polybios este multifactorială, în care
faptele de natură politică nu constituie o motivaţie absolută.
Concepţia critică profesată de istoric se relevă şi din modul în
care tratează problema discursurilor introduse în lucrările istorice.
Reluând idei ce pot să fie regăsite în Războiul peloponeziac,
asemenea înaintaşului său se dovedeşte reticent, invocând exemplul
lui Timaios a cărui procedură o incriminează ca neistorică, copleşită
de retorică. “Căci el nu consemnează cele spuse de vorbitori, nici nu
le reproduce cu exactitate ci le potriveşte după cum i se pare că ar
trebui să fie spuse.” (Cartea XII, 25, a). Polybios chiar dacă critică
procedura lui Timaios, nu o respinge de fapt ci o doreşte critică. La o
analiză mai atentă a celor spuse de istoric rezultă că el reprobă
modalitatea adoptată de Timaios care “potriveşte (discursurile n.n.
P.T.) după cum i se pare că ar trebui să fie spuse”. În timp ce Tucidide
afirmă că a redat discursurile “aşa cum mi se părea că ar fi putut să
vorbescă fiecare ţinându-mă cât se poate de strâns de cuprinsul
general al celor spuse în realitate”, Polybios se arată reticent la
potrivirea lor “după cum i se părea că ar trebui să fie spuse”. Textul
polybian lasă să se înţeleagă că istoricul se cuvine să respingă retorica
şi intervenţia personală în avantajul reproducerii corecte a adevărului.
Autorul Istoriilor a fost însă nu numai un teoretician al istoriei,
ci şi un filosof care a mediat asupra cunoaşterii istorice şi a sensului
istoriei. Beneficiar al filosofiei greceşti, unul care a asimilat filosofia
antică greacă, pe Platon şi Aristotel, a ţinut să remarce specificitatea
istoriei potrivit viziunii Stagiritului. “Datoria istoricului este nu să-l
uimească pe cititor, povestind în istoria sa fapte impresionante, nici să
caute vorbe care ar fi putut să fie pronunţate şi să enumere ceea ce ar
fi putut să urmeze sau să însoţească fiecare întâmplare despre care
vorbeşte, cum fac autorii de tragedii, ci să menţioneze în întregime
faptele şi vorbele potrivite adevărului lor, chiar dacă ar fi cu totul
obişnuite. Căci scopul istoriei nu este acelaşi, ci opus. Într-adevăr
poetul tragic trebuie, prin vorbele cele mai evocatoare, să uimească şi
să încânte pentru un moment pe autori; istoricul însă, prin fapte şi
vorbe adevărate trebuie să înveţe şi să convingă pentru toată vremea
pe cititorii de învăţătură, pentru că în tragedie domneşte verosimilul,
chiar dacă este neadevăr, pentru a amăgi desfătând pe spectator; în
istorie însă domneşte adevărul, pentru folosul celor iubitori de
74
învăţătură.” (Cartea II, 56). Se poate limpede remarca aici
reproducerea aserţiunilor lui Aristotel pe care şi le apropie. Aderând la
concepţia despre istorie avansată de Aristotel, istoricul se raliază unui
punct de vedere care afirmă specificitatea cunoaşterii istorice. Ca
filosof al istoriei, el a adus în discuţie problema previziunii faptelor
istorice, cu alte cuvinte posibilitatea repetării lor, în termenii istoriei
ciclice, atunci când discută constituţiile într-o manieră comparativă. În
opinia lui potrivit legii naturale, constituţiile se rotesc astfel că
formele politice se transformă, decad şi ajung iarăşi la punctul de
plecare. “Aceasta este rotaţia constituţiilor, aceasta este legea
naturală datorită căreia formele politice se transformă, decad şi
ajung iarăşi la punctul de plecare.” (Cartea VI, 9).
Meditaţia lui Polybios pe marginea constituţiilor, a celei romane
în special, readuce în discuţie una din temele care au străbătut şi
însoţit evoluţia istoriografiei antice. Ideea istoriei ciclice, a
repetabilităţii în istorie, reprezintă o încercare de a supune mersul
istoriei unor legi universal valabile: “... se cuvine relevată
împrejurarea ca întemeiată sau tentativa lui Polybios ... de a supune
mersul istoriei unor legi universal-valabile şi, prin aceasta,
studiabile, reprezintă ultima încercare, în istoria istoriografiei antice,
de a introduce în explicarea trecutului, în locul intervenţiilor
supranaturale şi al unor factori subiectivi, scăpând oricărei
previziuni, o rigoare cvasi-ştiinţifică, chiar dacă insuficient
întemeiată în postulatele ei” (Dionisie Pippidi, Grecii şi istoria,
Proza istorică greacă, 1970, p. 25).
Istoricul grec a dat expresie clară tentativei de a lărgi câmpul de
acţiune al raţiunii (Pippidi, Ibidem), cum ne dovedeşte fără putinţă de
tăgadă un text revelator pentru concepţia de care a fost călăuzit.
“Când este vorba de întâmplări ale căror cauze sunt cu neputinţă sau
numai anevoie de desluşit pentru mintea omenească, poate că suntem
îndreptăţiţi să le atribuim intervenţiei unui zeu sau întâmplării. Când
ne găsim înaintea unor evenimente a căror origine sau ale căror
pricini determinante pot fi stabilite, nu văd de ce s-ar cuveni să le
punem pe seama unor intervenţii dumnezeieşti”(Cartea XXXVI, 17).
Or, consideraţiile lui Polybios erau o încercare de desacralizare a
istoriei prin explicaţii posibile, realiste, omeneşti, în afara unor
intervenţii supranaturale. Faptul că introduce în aserţiunile sale apelul
la mintea omenească, ce relativizează intervenţia zeităţilor, înseamnă
fără îndoială, o deschidere spre o explicaţie istorică antropocentrică.
75
Opera lui Polybios reprezintă fără îndoială un pisc al
istoriografiei greceşti, care a dus mai departe gândirea istorică a
înaintaşului său Tucidide, dar şi o sinteză a scrisului istoric care l-a
precedat, la care a asociat fenomenul istoric şi istoriografic roman.
Ideile sale vor fi reluate în discursul istoric umanist care l-a aşezat
alături de marii înaintaşi, Herodot şi Tucidide.

Bibliografie
1. Polybios, Istorii, vol I-III.
2. Pippidi, D., Grecii şi istoria, în Proza istorică greacă, p.p. 5-27.
3. Flaceliere, R, Istoria literară a Greciei antice, Bucureşti, 1970.
4. Momigliano, A, La storiografia greca, Torino, 1982.

Istoriografia latină
Istoriografia de expresie latină ocupă un loc distinct în cultura
antichităţii. Prin vechimea şi amploarea ei, istoriografia latină
încorporează una din marile experienţe ale istoriografiei universale.
Comparată cu istoriografia greacă, ea reprezintă însă o linie diferită
din punctul de vedere al concepţiei profesate şi al finalităţii politice şi
sociale. În timp ce istoriografia greacă era concepută ca cercetare,
istoriografia latină trebuia să servească omului de stat, să ofere
exemple pentru dezbaterile publice, discursurilor din senat sau for.
Deci, Historia magistra vitae, opus oratorium maxime. Cicero în
dialogul De oratore, examinând virtuţile istoriei, declarându-se de
acord că sarcina istoricului este căutarea cauzelor, socoate că istoria
poate să-şi atingă ţelurile prin retorică. El distinge între analişti,
naratores rerum şi cei care realizează o proză cu calitatea de ex-
ornatores rerum deci, istoria ca artă şi care poate să fie comparată cu
oratoria.
Punând istoria în lumina acestui sens, atribuit ei de Cicero, şi în
general de istoricii latini ce împărtăşeau acest punct de vedere,
istoricii literaturii latine sau ai istoriografiei, mai cu seamă unii din cei
din urmă, au considerat că istoriografia latină nu a contribuit la
progresul disciplinei. Li s-a părut paradoxal că într-o civilizaţie care a
structurat una din cele mai strălucite alcătuiri politice, un grec,
76
Polybios, a scris istoria ridicării Romei la rangul de mare putere
universală.
La o cercetare mai din aproape şi mai cu seamă din unghiul
istoriei istoriografiei şi a specificităţii sale, rezultă că scrisul istoric
latin, prin marii lui reprezentanţi, a avut o influenţă decisivă asupra
istoriografiei Evului Mediu şi deopotrivă Renaşterii. În realitate,
istoriografia latină a oferit modele şi genuri istorice care au determinat
evoluţia istoriografiei medievale şi a primelor timpuri moderne. Mai
mult chiar, aserţiunile lui Cicero în De oratore privitoare la istorie pot
să constituie un îndemn spre o evaluare nuanţată. În acest sens
lucrările lui Eugen Cizek, cu deosebire Istoria în Roma antică
(Teoria şi poetica genului) sunt stimulative pentru o reală înţelegere a
valorii istoriografiei latine.
Istoriografia antică de expresie latină reprezintă, alături de
aceea a Greciei clasice, a doua majoră manifestare a antichităţii, care
conţine reale note originale, ce au făcut să progreseze ştiinţa
cunoaşterii trecutului. În realitate ea închide în sine o valoare, o
experienţă ce se cuvine privită în ordinea specificităţii sale.

Începuturile istoriografiei romane


Cele dintâi scrieri de conţinut istoric au aparţinut genului
analistic. Acestea îşi au originea în cronica pontificală în care erau
notate fapte diverse care priveau timpul, oamenii, lucrurile, cele
întâmplate fiind notate pe o planşă înălbită, tabula dealbata şi făcute
publice de pontifex maximus la sfârşitul anului. În aceste însemnări se
notau - după numele consulilor şi a altor magistraţi - evenimente
politice, fapte interesând viaţa cotidiană care au fost cuprinse într-o
culegere ce a fost distrusă în urma unui incendiu. Ulterior a fost
refăcută şi publicată ca Annales Maximi în 88 î.Ch.
Istoriografia romană arhaică începe o dată cu Fabius Pictor
(aprox. 254-m. după 201) prin opera al cărei titlu posibil a fost
Faptele romanilor, în şapte sau opt cărţi din care una privea
întemeierea Romei. Lucrarea a fost scrisă în atmosfera creată de
confruntarea cu Cartagina prin care Roma încerca o proprie
interpretare a originilor legendare, cu alte cuvinte, într-un moment în
care cetatea era în căutarea unui spirit identitar. Fabius Pictor
reprezintă începutul de fapt al analisticii latine în limba greacă.
Adevăratul ctitor al istoriei romane a fost însă Lucius Cornelius

77
Sisenna, autorul unei istorii în care se remarcă aluzii la legendele
interesând originea Romei.
Într-o altă etapă istoriografia este ilustrată de Marcus Porcius
Cato (234-149 î.Ch), Lucius Caelius Antipater, Sempronius Asellio.
Cato este autorul unei scrieri în limba latină întitulată Origines, iar
Lucius Caelius Antipater, autor al unei monografii dedicate celui de al
doilea război punic, Bellum Punicum, în care s-a dorit un istoric
imparţial care reprobă modalitatea analistică stăruind la originea
cetăţilor. Sempronius Asellio, influenţat de Polybus şi Cato, se
diferenţiază de analistică afirmând că: “Aceasta (analistica) înseamnă
a spune poveşti copiilor, iar nu a scrie istorie”.
Cato Maior reprezintă triumful spiritului roman care se voia
eliberat de influenţa greacă, deşi reproduce mitul grec al originilor.
Origines, redactată în şapte cărţi, reprezintă o adevărată operă
naţională în care accentuează valoarea pragmatică a istoriei,
recomandând-o contemporanilor. El elogiază truda şi curajul
mulţimilor anonime care fac măreţia patriei, în disonanţă cu ambiţiile
aristocraţiei. El s-a oprit la origini şi la dezvoltarea oraşelor din Italia
care avuseseră legături cu politica romană anunţând prin opera lui
viitoarea măreţie a Romei, şi un ideeal: expansiunea romană. Duşman
neîmpăcat al Cartaginei este interesat de terra Italia în centrul căreia
aşează Roma, a cărei măreţie consideră că este în legătură cu
solidaritatea italicilor, găsind virtuţi în rândurile lor comparabile cu ale
romanilor. Ca istoric a apelat la istoricii greci şi la precedente romane,
la Fabius Pictor. Sub aspectul tehnicii istorice Cato se detaşează de
metoda analistică, de înregistrarea faptelor aşa cum ele au fost relatate
de cronica pontificală. El pledează pentru o istorie aşezată în serviciul
poporului roman, adevăratul lui erou, cu alte cuvinte republica, de fapt
terra Italia organizată de Roma. Intercalarea în naraţiune a
discursurilor, în special ale sale, era menită să argumenteze ideealul
roman conţinut în conceptul de mos maiorum, obiceiurile strămoşilor.
Autorul Originilor – observa Eugen Cizek – reprezintă, aşadar o
personalitate complexă şi pregnantă. Om politic şi scriitor, Cato ni se
dezvăluie ca un conservator lucid, am spune luminat, care accepta
tehnologiile noi ale vremii şi exalta nu numai Roma, ci şi întreaga
Italie. Prin opera lui, conservatoare, prin ideile vehiculate, a dat
expresie unui ideeal republican şi unei mentalităţi opuse influenţelor
elenizante. A rămas un model la care posteritatea romană s-a
revendicat.
78
Teoria istorică ciceroniană
Marius Tullius Cicero (106 î.Ch. - 43 î.Ch.) a fost o
personalitate multilaterală, un adevărat om universal, nu a fost un
istoric propriu-zis, ci un spirit care a reflectat asupra istoriei
cunoaştere dând expresie unei teorii care a influenţat gândirea istorică
romană, cu toate că nu şi-a expus principiile la care a aderat într-o
lucrare de teorie istorică de sine stătătoare. În câteva din discursurile
sale şi în special în De oratore şi De legibus el a exprimat o teorie
istorică.
Potrivit dialogului ciceronian De oratore, istoriografia la Roma
îşi are începuturile în analistică. Noţiunea de anale la romani designa
istoria trecutului, iar noţiunea de Historie istoria contemporană. Este
adevărat însă că în De inventione se afirmă că Historia est gesta res
ab etatis nostrae memoria remota. Deci, istoria vorbeşte de un fapt
anterior generaţiei celui care scrie; Cicero foloseşte, însă noţiunea ca
una ce acoperă o situaţie generală-aceea de istorie care s-a impus.
Marele orator al antichităţii examinând în celebrul discurs, în De
oratore, rosturile istoriei este de acord că nu este suficient numai să
povesteşti evenimentele, ci să cauţi cauzele, dar că istoria nu poate să-
şi atingă ţelurile decât prin retorică. În ultimă analiză stilul îl distinge
pe istoric de analist. El disociază între naratores rerum şi exornatores
rerum. Deci istoria este artă şi trebuie comparată cu oratoria, scopul ei
final fiind furnizarea de exemple pentru acţiunea politică ca ilustrări
pentru discursuri. De aici şi formula ciceroniană Historia magistra
vitae şi totodată opus oratorium maxime.
În realitate Dialogul ciceronian exprimă mai mult decât s-ar
putea observa la prima vedere. Deşi nu a consacrat o lucrare specială
reflexiilor asupra istoriei şi istoriografiei, din opera lui se desprinde cu
claritate concepţia sa despre desfăşurarea procesului istoric.
Cauzalitatea la el este considerată în alianţa între acţiunea omului şi
cea a soartei (Cizek). Pentru el însă era important rolul istoriografiei în
desăvârşirea omului pe temeiul unor fapte memorabile. Istoriografia
trebuia să ofere romanilor modele de bun demers politic şi de
practicare a bunelor moravuri “... istoria însă este martorul
timpurilor, lumina adevărului, viaţa memoriei, călăuza vieţii
(magistra vitae), mesagerul celor vechi”. Cicero considera istoria ca o
întreprindere prin excelenţă oratorică, opus oratorium maximae. El
are în vedere complexitatea şi frumuseţea textului istoric şi nu atât
ornamentele exterioare. El a conştientizat autonomia istoriei sub
79
raport stilistic, care trebuie să fie proprie istoriei, istoricului, pentru a
nu confunda planurile oratoriei cu ale istoriei. Deci istoriografia nu
reprezenta, în opinia lui Cicero, o parte a genului oratoric, ci numai o
specie literară apropiată (Cizek). Deşi considera că istoriografia
trebuie să fie ornamentală o putea face împrumutând din practica
oratoriei, nu însă ignorând legile istoriei. Ca atare, istoricul trebuia să
evite falsul, să spună adevărul, să evite poziţia partizană şi să respecte
ordinea cronologică. El este de acord cu o concepţie atentă la cauzele
şi efectele evenimentelor, la cunoaşterea oamenilor şi a caracterului
personajelor memorabile. La Cicero adevărul istoric, veritas este de
fapt fides, ceea ce înseamnă credibilitatea faţă de naraţiunea
istoricului. El pledează pentru o naraţiune utilă, corectă, împodobită
care să-i sporească influenţa. Este vorba de fapt de o poetică
istoriografică care va înrâuri dezvoltarea şi specificitatea istoriografiei
latine. În realitate dialogul ciceronian şi alte reflexii ale marelui orator
evidenţiază înclinarea spre pragmatism a romanilor: adevărul de
dragul adevărului, dar adevărul apt de a fi subliniat şi oferit romanilor
din raţiuni educative. Romanii care făceau istorie aveau nevoie de o
istoriografie care să nu distrugă legătura care dă sens întregului.
Pentru aceste considerente au împrumutat de la greci arta elocinţei, a
retoricii care i-a condus spre formula Historia magistra vitae.
Meditând mai mult asupra afirmaţiei ciceroniene se pare că
trebuie să descifrăm în ea sensul mai profund pe care îl conţine.
Cicero ştie să facă diferenţa între naraţiune şi istoria cauzală, fiindcă el
cunoştea în profunzime pe Tucidide, avea o viziune clară asupra
ambelor istoriografii. Istoria la el nu este simplă cercetare, ci una
practică, condusă de anumite legi, dar desigur subordonată uzului
omului de stat, oratorului, o istoriografie menită să influenţeze prin
frumuseţea expresiei, prin procedeele stilistice.
Cicero, prin meditaţia lui asupra istoriei cunoaştere a oferit,
cum a remarcat Eugen Cizek “un adevărat catehism” în care a
teoretizat precedentele încheieri istoriografice dând expresie unei
teorii istorice care a stimulat arta istoricilor ce au urmat. “După teoria
ciceroniană a istoriei centrată îndeosebi pe problemele de poetică, de
perfecţionare a scriiturii, însă şi de decantarea unor semnificative
dimensiuni epistemologice-istoriografia latină a intrat într-o nouă
fază de expansiune, ilustrată de performanţe artistice şi teoretice
relevante. Cicero a ajutat sensibil istoricii să lase în urmă dificultăţile
şi dilemele federaţiei de specii, căreia îi aparţineau. Pedagogia
80
ciceroniană a obligat chiar pe arhaizanţi să-şi şlefuiască stilul, care
devine de-a dreptul performant. A luat naştere astfel un orizont de
aşteptare favorabil emergenţei unei istoriografii majore” (Eugen
Cizek, Istoria ..., p. 72-73).

Evoluţia istoriografiei latine


Istoriografia latină a cunoscut prin opera lui Sallustius, care nu
se plasează în afara influenţei preceptelor lui Cicero, o etapă majoră a
scrisului istoric latin. Perioada marcată de prezenţa în câmpul
istoriografiei a lui Caesar şi Sallustius reprezintă fără îndoială, o
evoluţie semnificativă spre înfăptuirile strălucite ale marii istoriografii
ilustrată de Titus Livius, Tacitus, Suetonius.
În galeria de personalităţi ce au marcat scrisul istoric printr-un
gen integrabil noţiunii de Historiae este Caius Iulius Caesar, scriitor
prolific, autor de poeme, al unui tratat Despre analogie, dar care a
rămas în opinia posterităţii prin De bello Gallico. Istoric, de fapt
memorialist, s-a născut în 13 iulie 101 î.Ch şi a murit în 44 î.Ch. Şi-a
început cariera în rândul popularilor, a parcurs o carieră senatorială,
integrându-se în viaţa politică, participând la primul triumvirat, fiind
cuceritorul Galiei, sfârşind ca dictator năzuind să organizeze o
monarhie de tip elenistic.
Opera lui Caesar care l-a făcut nemuritor este De bello Gallico
şi De bello civilis. Se pare că a redactat un ansamblu unic: Însemnări
despre faptele lui Gaius Iulius Caesar. Memoriile lui sunt structurate
în 10 cărţi, de fapt în nouă, deoarece ultima a fost redactată de
locotenentul său Hirtius. În primele şapte cărţi tratează războiul galic,
campaniile militare, mişcările de trupe, moravurile şi mecanismele
sociale ale diferitelor popoare.
Memoriile sunt o monografie istorică scrisă pe baza unei
temeinice informaţii, astfel că acestea aparţin genului istoric. Ele au
fost publicate – scrie Hirtius – pentru ca nişte evenimente atât de
importante să nu rămână necunoscute de istorici, dar sunt atât de
apreciate de toţi, încât se pare că nu au oferit, ci mai curând răpit
istoricilor orice putinţă de a scrie. Credincios concepţiei profesate, el
repudiază retorica, începând naraţiunea ex abrupto, realizând o
structură narativă în care se constată o anume filosofie politică. Ca
mesaj, opera lui Caesar, într-o manieră raţionalistă, echilibrată exaltă
misiunea Romei, aceea de a reconcilia popoarele socotind că romanii
îi fac pe barbari mai umani, mai civilizaţi. El apelează la noţiunile de
81
cultus şi humanitas. Se orientează prin ideile expuse împotriva
oligarhiei senatoriale. Astfel, în Războiul civil, în care se înfăţişează
ca popular a stăruit asupra ideii de salvgardare a “libertăţii”. Este de
fapt un moderat ce se plasa între oligarhia senatorială şi populari,
profesând o mentalitate tradiţională întemeiată pe fides şi parţial pe
pietas. Prin De bello Gallico formulează un program de transformare
a Europei occidentale în folosul Romei.
Ca tehnică de redactare Caesar vorbeşte la persoana a treia
practicând o artă a deformării istoriei, a disimulării printr-o naraţiune
justificativă. Caesar a fost un maestru al disimulării portretizându-şi
personalitatea în raport de calităţile duşmanilor. Ca scriitură el practică
concizia, limbajul clar, sintetic, aticist. El a pregătit arta marilor
istorici romani.
Un istoric ce se înscrie în sfera unei reale istoriografii prin
realismul operei sale şi poziţia deterministă în interpretarea faptelor
este Caius Sallustius Crispus (86 î.Ch-35 î.Ch.). El e autor al
Conjuraţiei lui Catilina în care s-a oprit la un episod recent al epocii
din anul 63. î.Ch., un discurs în care şi-a propus să evidenţieze
degradarea moravurilor la Roma şi decăderea sistemului social-politic.
În această operă, polemică, el semnalează necesitatea meditaţiei pe
care o presupunea istoriografia, dar şi scopul moralizator al acesteia.
Aşa cum Eugen Cizek a observat, Sallustius a crezut în rolul
moralizator al istoriei. Deşi în esenţă Conjuraţia nu era o operă
istorică, Sallustius anunţa, prin meditaţia lui, scopurile istoriei şi
îndatoririle istoricului.
Opera însă propriu-zis istorică, este De bello Jugurtino în care
şi-a propus să incrimineze iresponsabilitatea oamenilor politici,
corupţia lor în timpul confruntării cu regele Numidiei, ceea ce atestă
acelaşi rol moralizator atribuit istoriei. În lucrarea consacrată
războiului jugurtin el ne apare ca un adevărat istoric ce se
documentează sistematic, adâncind probleme de ordin social, căutând
explicaţii evenimentelor. El a fost un istoric imparţial ceea ce atestă un
progres al metodei, fiind influenţat de Tucidide în ceea ce priveşte
importanţa atribuită cauzelor în discursul istoric.
El a reflectat însă şi asupra raportului dintre politica internă şi
externă, examinând răspunderea statului şi a personalităţilor în
fluctuaţiile puterii. Sallustius a scris şi o operă intitulată Historiae în
care s-a oprit la războiul din Hispania, la răscoala lui Spartacus, la
campaniile împotriva piraţilor. Din păcate din această lucrare s-au
82
păstrat doar fragmente. Prin opera lui şi spiritul ce o anima Sallustius
a deschis calea marilor istorici romani printr-un discurs istoric care şi-
a însuşit însă moştenirea istoriografiei greceşti şi în special a lui
Tucidide.
Cu Titus Livius (64 sau 59 î.Ch. - 17 d.Ch.) istoriografia latină
câştigă atributele clasicului, iar autorul calitatea de cel mai
reprezentativ istoric roman din toate timpurile. De altminteri, el a fost
considerat istoricul naţional al Romei, cel care a dat o istorie de la
începuturi, a războaielor şi a politicii romane, până la imperiu. În timp
ce alţii au avut în vedere părţi ale istoriei romane, el a lucrat cu
întregul, de aici monumentalitatea textului, care s-a fixat în nu mai
puţin de 142 cărţi. Dar dincolo de vastitate, impune concepţia care
domină opera şi care a stăpânit istoriografia romană până la Niebuhr.
Ideea istoriei pe care o scrie este aceea a misiunii Romei ca
centru unificator al lumii civilizate, încrederea în progresul uman şi
vitalul interes într-o societate organizată; el merge în urmă de-a lungul
secolelor de obscuritate, legând împreună trecutul, prezentul şi viitorul
într-o perspectivă culminantă. În plus, patriotismul este un adevărat
leitmotiv care rămâne o inspiraţie a vremurilor viitoare, chiar după
prăbuşirea lumii romane. Titus Livius afirma cu francheţe scopurile
sale patriotice, dorinţa de a inspira în tineret patriotismul atât de
necesar unei epoci care începea să-şi manifeste declinul. “Fie că
osârdia mea pentru opera de faţă aşa fel m-a prins în mreajă încât m-
a vrăjit, fie că într-adevăr n-a fiinţat pe lume o republică mai mare,
mai sfântă şi mai bogată în zile frumoase şi măreţe ca republica
romană, fie că în nici o cetate din lume n-au pătruns atât de târziu ca
în Roma lăcomia şi poftele de îmbogăţire, precum şi risipa, totuşi în
cetatea noastră a fost atâta vreme la loc de mare cinste sărăcia şi
cumpătarea, aşa fel încât, cu cât erau mai puţine bogăţii cu atât mai
puţine păcate”. Ceea ce îl interesează pe Titus Livius este cunoaşterea
“faptelor omeneşti”, “învăţătura temeinică şi rodnică”, pilda pe care
o pot oferi “fapte strălucite” ce îndrumă ”ca să-ţi zideşti o viaţă
nouă, adevărată pentru binele şi propăşirea ta, dar mai ales a patriei
tale” (Ab Urbe condita).
Cu toate că nu a fost partizanul indiscutabil al regimului şi nici
nu l-a acceptat întru totul, el vede decadenţa, moravurile corupte,
stabilind epoca de aur între al doilea şi al treilea război punic.
Roma în concepţia lui este centrul lumii civilizate, astfel ea
merită întreaga preţuire a cetăţenilor ei, dar şi a lumii. “Şi dacă
83
oricărui popor se cade să-i îngăduim a-şi trage izvorul vieţii din
lumina sfântă a cerului, cu atât mai vârtos este îndreptăţit poporul
roman, care l-a ridicat în azurul slavei prin isprăvile sale fără
seamăn, săvârşite în atâtea războaie, să-l socotească în primul rând
pe Marte drept tată al întemeietorului Romei, şi în acelaşi timp, şi
celelalte popoare ale pământului să îngăduie cu suflet împăcat
această credinţă a romanilor, în aceeaşi măsură în care se închină în
faţa puterii Romei.” (Ibidem).
Aprecierea lui Titus Livius ca istoric ne apare mai limpede dacă
vom lua în considerare şi metoda lui istorică, atitudinea faţă de
izvoare, concepţia de care a fost călăuzit. Meşteşugul istoricului este
desigur în legătură cu tradiţia anterioară a istoriografiei, dar şi cu
ideile despre funcţia morală a istoriei. Am semnala întâi că el situează
cerinţa ştiinţifică la un nivel nu tocmai ridicat, nu-şi propune cercetări
originale sau metode originale. Aceasta fiindcă el accentuează scopul
moral. Este o a doua trăsătură a scrisului său. În sfârşit, istoria este
umanistă. El este interesat de felul cum a fost viaţa şi ce obiceiuri şi
datini au avut romanii, cum s-a întemeiat şi a crescut puterea Romei,
prin ce bărbaţi şi prin ce mijloace, fie în timp de pace, fie în timp de
război. Interesante ni se par şi consideraţiile lui Titus Livius despre
izvoarele legendare cu care istoricul originilor romane este confruntat.
El este foarte limpede, îşi dă seama prea bine de relativitatea lor, de
materia fabuloasă care stă înaintea istoricului unor vremuri obscure.
“Cugetul mă îndeamnă să nu pun temei dar nici să resping
frumuseţea legendelor îmbrăcate în rolul străveziu al poeziei pentru
faptele petrecute cu mult înainte de întemeierea Romei sau înainte de
a plănui zidirea acestei cetăţi, fapte ce s-au transmis urmaşilor mai
mult prin poveştile răspândite din gură în gură şi nu prin monumente
şi dovezi nestricate de rugina vremii”. Mai mult chiar, legendele sunt
creaţia minţii omeneşti “de bună seamă cu scopul de a învălui în
vraja tainelor cerului obârşiile cetăţilor”. Ne dăm seama limpede că
demersul critic este atenuat de scopul moral-patriotic în funcţie de
care interpretarea istoricului se împlineşte. Oricum însă criticismul lui
rămâne moderat, dar să recunoaştem că modestia critică a însoţit până
în secolul al XIX-lea originile Cetăţii Eterne. Rămân însă mai
presupus calităţile lui de moralist, funcţia educativă a paginilor sale
care n-au încetat atâtea veacuri să fie rostite mereu şi mereu. Dar
poate cel mai mare elogiu i l-a adus Machiavelli, cel mai realist

84
gânditor politic, când s-a oprit la el în Discorsi sopra la prima deca
di Tito Livio.
Titus Livius a fost, în pofida unor rezerve formulate de unii
autori, un istoric care şi-a făcut cunoscute opţiunile sale teoretice în
prefaţa lucrării şi în prologurile unora din cărţile operei sale. El a
meditat asupra forţelor care acţionează în istoria realităţii socotind că
istoricul nu trebuie să se îndepărteze de rostirea adevărului pe care îl
reduce la lealitate, credibilitate, la “fides historica” fiind aşa cum a
arătat Cizek în “căutarea utilităţii morale”,(Cizek, Istoria..., p. 92).
La el a prevelat factorul moral în raport cu cel politic, subliniind
valoarea instructivă a istoriografiei (Cizek). În opinia lui factorii care
au acţionat în cucerirea romană au fost: vita, mores, artes, deci viaţa
politică şi cotidiană, moravurile, bărbaţii, personalităţile şi care au
determinat evoluţia Romei, al celui dintâi popor al pământului. La
marele istoric roman soarta acţionează prin oameni, astfel că el
“conferă evenimentului politic concret o pondere pe care n-o atribuie
niciodată destinului propriu-zis” (Cizek, Istoria..., p. 97). Ca scriitură
el se plasează în cadrul preceptelor ciceroniene, doar că el merge mai
departe despărţindu-se de model situându-se între procedeul lui Cicero
şi Tacitus, adoptând un stil curgător, echilibrat, clasicizat cum s-a
spus.
Titus Livius, prin Ab Ube condita rămâne un model care a
influenţat veacurile de istorie deţinând un rol de prim plan în
istoriografia universală.
Cel din urmă mare istoric roman a fost Publius Cornelius
Tacitus (55/57/58 d.Ch.? - 120 d.Ch.). El a fost un om de acţiune prin
excelenţă, asemenea lui Tucidide şi Polybios, un admirator al
tradiţiilor republicane şi un pesimist în mijlocul vieţii imperiale al
cărui istoric a fost. Autor al unei opere care acoperă şi încercările de
critică literară (vezi Dialogul oratorilor), biografia (Viaţa lui
Agricola) sau care include Germania, el rămâne pentru posteritate
autorul istoric imparţial din Historiae ce se ocupă de perioada cea mai
recentă, de la moartea lui Nero la cea a lui Domitian (69-96) şi din
Anale, care narau evenimentele mai îndepărtate, de la moartea lui
Augustus la cea a lui Nero (14-69). Cu alte cuvinte, Tacitus a trecut de
la elocinţă la istorie nu brusc, ci pe-ndelete deoarece încă în Dialog şi
lucrările ce au urmat, Agricola sau Germania simţul lui istoric este
cu totul evident. Dacă a dubitat poate între formele elocinţei
ciceroniene şi istorie, după experienţa monografiilor sale hotărârea
85
este definitivă, balanţa înclinând în favoarea istoriei, a explicaţiei
istoriei mai cu seamă.
Ca istoric Tacitus procedează ca un om de ştiinţă, se
documentează, citeşte istorii, consultă memorii şi chiar mărturii orale,
recurge la arhivele senatului. Se ştie, Tacitus a pretins că va fi un
istoric imparţial. “Dar acela care se pune-scrie el-în slujba adevărului
curat trebuie să vorbească despre oricine fără părtinire şi fără ură.”
O încercare de apropiere a scrisului său istoric ar trebui să-l plaseze
între Titus Livius şi Polybios. El a fost mai puţin grijuliu şi credul
decât Titus Livius, dar nu a avut sobra imparţialitate a lui Polybios şi
nici viziunea filosofică a acestuia din urmă. El este desigur împotriva
imperiului, scriind de pe poziţiile clasei senatoriale şi cu o hotărâtă
afecţiune pentru vechile instituţii republicane, deşi recunoaşte că
republica a căzut datorită propriei ei slăbiciuni. A fost, apoi autorul
descrierilor dramatice a intrigilor, autor inegalat în arta portretului.
Scopul lui a fost de a nu lăsa nici o acţiune de seamă necomentată şi a
provoca mânie posterităţii pentru faptele reprobabile. Tacitus este un
istoric pentru care cercetarea cauzelor şi raţiunea lucrurilor a fost
primordială: “Dar, înainte de a povesti pe rând cele ce mi-am propus,
mi se pare că trebuie să înfăţişez starea de lucruri din Roma, credinţa
oştilor, atitudinea provinciilor, ce era sănătos şi ce era putred pe
întreg rotogolul pământului, pentru a se putea cunoaşte nu numai
evenimentele şi urmările lor, care de cele mai multe ori sunt
întâmplătoare, ci şi raţiunea şi cauzele lor” (Historiae, I,4).
Valoarea istoricului Tacitus ne apare ca deosebită dacă vom
aminti că el s-a făcut, asemeni lui Polybios, exponentul teoriei ciclice.
În Anale putem descoperi un pasaj care ne oferă o preţioasă indicaţie
în acest sens. “Ori poate mersul tuturor lucrurilor va fi fiind întocmit
ca un cerc, aşa încât vin schimbări în moravurile oamenilor precum
se manifestă anotimpurile, nu tot ce e bun a fost la înaintaşii noştri, ci
şi vremurile noastre au adus cu ele multe virtuţi şi creaţii ale
spiritului care merită să fie imitate de urmaşi” (Anale, III, 55).
Formularea conţine şi atitudinea care completează concepţia lui
istorică. Tacitus a fost, fără îndoială, un istoric care a crezut în
progresul umanităţii.
Textul citat este de natură să ne releve, în pofida părerilor
contrare, care negau aptitudinea istoricului pentru filosofie, că Tacitus
deşi nu şi-a expus sistematic opiniile sale filosofice, concepţia pe care
a profesat-o învederează contrariul, o gândire susţinută de filosofie.
86
Adevărul este, cum s-a remarcat, că Tacitus a afirmat preferinţa pentru
reflecţia filosofică. Chiar în Agricola exprimă încrederea într-o
practică a filosofiei. El lasă să se întrevadă legătura dintre tradiţiile
filosofice şi educaţia romană, fiind de părere că o filosofie validă este
aceea aşezată în serviciul cetăţii, una autentic romană subordonată
omului pentru o participare utilă. Filosofia lui este aşadar militantă,
pragmatică prin excelenţă.
Textul lui Tacitus demonstrează o înţelegere a ideilor generale,
filosofice care dau operei sale o coloratură specifică. Aceste idei apar
în textul taciteic în modul în care sunt zugrăvite personajele unde apar
unele înclinaţii clare spre curentele filosofice, ca stoicismul. În egală
măsură exegeza a distins elemente de platonism, dar mediat de
Carneade care a profesat un ecletism în care se pot remarca atitudini
sceptice. Această filosofie l-a influenţat pe Cicero de unde Tacitus a
preluat-o. El a asociat însă, pe urmele acestei filosofii, imposibilitatea
certitudinii absolute, de unde au rezultat motivaţiile duale sau
multiple, deci probabilism şi incertitudine ca principii. Se poate
afirma, în cazul lui Tacitus, un sistem filosofic care deşi se constituie
nesistematic, există chiar pragmatic orientat spre îndoială şi
probabilism (Cizek, Tacit, p. 181).
Concepţia despre istorie apare evident tributară filosofiei
profesate, istoricul fiind în căutarea unor semnificaţii profunde,
universale. Convins de decăderea istoriografiei în vremurile imperiale,
el se cantonează, datorită faptului că puterea era concentrată în mâna
unui singur om, la elementul psihologic prin cercetarea detaliilor. De
aici a rezultat explorarea multilaterală a psihologiei umane, motiv
pentru care a ales acele fapte în măsură s-o releve în toată
complexitatea sa.
În ceea ce priveşte concepţia lui ea era pătrunsă de ideea
istoricităţii faptelor, dovadă că el nu concepe liniar fenomenele, ci mai
curând în cerc, ciclic, cum am văzut: “poate că sensul lucrurilor se
desfăşoară ca un cerc, încât moravurile să se schimbe întocmai ca
anotimpurile”.
Tacitus a fost, am văzut, un istoric cauzalist, îndrumat de
filosofia sa care se raporta la ideea pluralităţii factorilor care să
motiveze apariţia şi dezvoltarea fenomenelor. De altminteri, el şi-a
intitulat una din operele sale reprezentative Historiae, inovaţie care
presupune, prin excelenţă, investigarea cauzelor. Cauzalitatea la el
este evenimenţială, psihologică, separat sau îmbinat; poate că el ţine
87
seama de lecţia lui Polybios, cauză, început, pretext – (Cizek, p. 183-
184) ca atunci când prezintă mişcarea lui Vitelius: “acum vom trata
despre începuturile şi cauzele mişcării lui Vitelius”.
În Prologul Istoriilor, aşa cum am văzut, Tacitus declara: “
Dar, înainte de a povesti pe rând cele ce mi-am propus, mi se pare că
trebuie să înfăţişez starea de lucruri la Roma, credinţa oştilor,
atitudinea provinciilor, ce era sănătos şi ce era putred pe întreg
rotogolul pământului, pentru a se putea cunoaşte nu numai
evenimentele şi urmările lor, care de cele mai multe ori sunt
întâmplătoare, ci şi raţiunea şi cauzele lor”. Deci un interes pentru
cauza propriu-zisă, aitia, pentru mecanismul intern al fenomenelor, în
căutarea a ceea ce a numit ratio etiam causaque pentru a pătrunde în
miezul evenimentelor, aparent superficiale, care duc însă la marile
fapte. Căutarea cauzelor era la el o finalitatea educativă, raportabilă la
primordialitatea omenescului.
Providenţialismul factorilor raţionali, profunzi-este ambiguu, el
afirmă intervenţia zeilor, dar o şi contestă, la fel procedând şi cu
destinul: “judecata mea, când ascult aceste fapte şi altele
asemănătoare stă la îndoială dacă întâmplările omeneşti sunt impuse
de destin şi de o necesitate neschimbătoare sau de jocul hazardului”
(Anale, 6, 28, 1). Aparent interpretări contradictorii, de fapt avem de a
face cu o dilemă profundă, o pendulare tragică între încredere şi
neîncredere faţă de supranatural. Problema religiozităţii sau a
nereligiozităţii la el este profund omenească, îndoiala sa se manifestă
în climatul unor tensiuni majore, fiind expresia unei atitudini umane.
Destinul se realizează prin acţiunea oamenilor în termenii
determinismului uman.
Cunoaşterea, în lumina analizelor operelor, este de natură
morală, cauza ultimă, o forţă motrice; degradarea Romei va fi expresia
decăderii, renunţării la virtus Romanae, care era întemeiată pe o
solidaritate.
Ca istoric Tacitus se relevă şi prin apelul la surse diverse, istorii,
documente etc. Chiar dacă ficţiunea împlineşte un rol, el este un spirit
critic, care confruntă sursele. Le utilizează însă liber şi personal,
topindu-le într-o naraţiune captivantă care trebuie să respecte adevărul
– sine ira et studio! – rerum fide. De fapt între principiu şi realitate
se poate remarca o anume neutralitate a imparţialităţii. A fost un
istoric la care intenţia morală a prevalat, a fost un istoric în termenii
viziunii romane despre istorie.
88
Caius Suetonius Tranquillus
În istoria istoriografiei latine Suetonius reprezintă o
personalitate distinctă prin creaţie şi metoda istorică pe care a
profesat-o. Considerat datorită simplităţii aparente a scrisului său,
consacrat vieţii celor 12 cezari – un autor de a doua mână, el rămâne
în lumina unor exegeţi ca Wolf Steidle şi Eugen Cizek unul din
istoricii de prim plan. Prin interpretarea celor doi savanţi care au
provocat o adevărată revoluţie, autorul vieţii celor 12 Cezari se
dovedeşte un istoric care a găsit subiectul potrivit unei tehnici
compoziţionale, care a apelat la analiza eidologică (prin care a relevat
caracterele cezarilor).
Născut în jurul anilor 70-76 d.Ch. şi mort aprox. la 130 d.Ch.,
Suetonius aparţine ordinului ecvestru, fapt ce se reflectă în concepţia
lui politică. Cariera pe care a parcurs-o şi responsabilităţile în ierarhia
imperială, conducător al biroului documentelor principelui, membru în
Consiliul imperial, consilier al lui Hadrianus, i-au pus la îndemână o
vastă informaţie. Fiind un om de mare cultură, autor al unei bogate
opere, De viris illustribus care l-a familiarizat cu întreaga cultură
latină, el a fost în măsură să redacteze opera lui majoră Vitae
duodecim Caesarum, în opt cărţi, în care cronologic tratează viaţa
împăraţilor de la Iulius Cesar la Domitian. El a considerat că şirul
cezarilor începe nu cu Augustus ci cu Cesar.
Apelând la o bogăţie de izvoare, arhive, testamente, inscripţii la
istoricii timpului, el a reuşit o amplă şi complexă frescă biografică
fiind atent la o diversitate problematică, zugrăvind caractere,
îndreptându-şi interesul spre viaţa globală a cezarilor. S-a oprit la
perioadele dinainte şi din vremea domniei, astfel că la el domină
factorul eidologic, zugrăvirea caracterelor pe “rubrici”, per species
cum a remarcat Eugen Cizek într-o strălucită exegeză: Structures et
idéologie dans les Vies des douze Cesars de Suetone (1977).
Adiacent tehnicii compoziţionale ce nu este reductibilă la o
schemă tip, Suetonius s-a dovedit purtătorul unei ideologii în care să
domine Concordia Ordinum, înţelegerea ordinelor, cu alte cuvinte
cooperarea între senat, cavaleri şi curte, în care a văzut stabilitatea
structurii imperiale reprezenta ideealul profesat. El a pledat pentru
moderaţie şi abstinenţă la care adaugă atitudinea cetăţeană (civilitas),
clemenţa şi pietatea, virtuţi pe care le voia profesate de principi. De
aceea a încercat o demistificare a propagandei oficiale prin relevarea
tuturor aspectelor vieţii cezarilor.
89
Adept al modelului ciceronian, a oferit o proză concisă,
profesând un aticism arhaizant, ce indică nu simplism ci o atentă şi
profundă descriere a vieţilor. Astfel, Suetonius rămâne un moment în
specia biografică care a făcut carieră şi în Evul Mediu.
Ammianus Marcellinus (n. 330/-335 d.Ch. m. posibil prin 400
d.Ch.) a fost considerat pe bună dreptate un geniu al culturii romane
târzii, alături de Augustin. El apare într-o epocă de evident declin al
puterii imperiale, dar în prelungirea unor experienţe istoriografice din
secolele precedente care au ilustrat diferite specii istoriografice prin o
seamă de autori ce deşi nu se mai ridică la nivelul atins de proza
istorică prin Tacitus şi Suetonius dovedesc resursele scrisului istoric
latin şi în special bogăţia lui. Istoria Augusta este reprezentativă prin
imaginea globală pe care o oferă asupra Romei.
Ammianus Marcellinus, un ofiţer în armata romană, grec de
origine, dar admirator al Romei, a câştigat o experienţă datorită unei
biografii care l-a purtat în apusul şi răsăritul Imperiului. El a scris o
Res Gesta-Ammianus Marcellinii rerum gestarum libri – o operă
din care s-a păstrat o parte ce ocupă anii 354-378 d.Ch., în care a
povestit faptele din vremea principatului lui Nero până la moartea lui
Valens. El a dorit să continue Istoriile lui Tacitus, scriind despre
vremea trăită. A utilizat însă şi documente, alte istorii, arhive publice,
rapoartele guvernatorilor dar şi experienţe personale.
Metodologic, a încercat să reconstituie evenimentele într-un
context universal, raportându-se la faptele de seamă şi nu la amănunte,
încercând însă o istorie întemeiată pe adevăr care nu l-a ferit de
subiectivitate. S-a dovedit un judecător al faptelor relatate, relevând
vicii şi virtuţi. Sub aspectul cauzalităţii se referă deopotrivă la virtus şi
fortuna (soartă), oferind însă acţiunii umane un loc. Sub raportul
scriiturii a fost, cum observa Eugen Cizek, un artist, un mare istoric
roman.

Bibliografie
1. Cizek, E., Istoria literaturii latine, vol II, Bucureşti, 1994.
2. Idem Istoria în Roma antică. Teoria şi poetica genului, Bucureşti,
1998.
3. Idem, Structures et idéologie dans Les vies des douze Cesars de
Suetone, Bucureşti, Paris, 1977.
4. Idem, Tacit, Bucureşti, 1974.
5. Grimal P., Literatura latină, Bucureşti, 1997.
90
6. Idem, Tacit, Bucureşti,2000.

91
ISTORIOGRAFIA EVULUI MEDIU

Istoriografia creştină. Consideraţii


preliminare
Între antichitate şi Evul Mediu a existat o epocă de tranziţie ce
se manifestă în formele de civilizaţie şi cultură. Istoriografia
reprezintă şi ea trăsăturile perioadei de trecere de la antichitate la
lumea medievală în formare. Este evident că se constată o trecere
treptată care este marcată de un sistem de continuităţi şi discontinuităţi
ce învederează interferarea vechiului cu noul. Ceea ce s-a numit
prăbuşirea antichităţii reprezintă elementul politic de suprafaţă
deoarece impactul barbar s-a grefat pe criza imperiului roman în
formele cunoscute, ca infiltraţie, migraţie, invazie, barbarizare pe de o
parte, romanizare pe de alta.
Istoriografia a fost influenţată de fenomenele şi procesele care
au însoţit perioada dintre sfârşitul antichităţii şi începuturile Evului
Mediu. În primul rând, se constată declinul lumii antice, reflectat în
cultura epocii, datorită unor factori interni şi externi. Se poate remarca
decadenţa preocupărilor intelectuale, într-o epocă marcată de
marasmul politic, evidenţiat de criza secolului III. Fenomene anunţate
de opera lui Tacitus, pesimismul şi critica vieţii politice, apar
amplificate de opera lui Ammianus Marcellinus. Paralel se evidenţiază
ascendentul creştinismului care se impune treptat, într-o epocă în care
cultele păgâne supravieţuiesc, un timp. Creştinismul a adus cu sine şi
distrugerea de bunuri culturale ce au fost sacrificate de intoleranţa
creştină. Însă noua cultură pe cale de a se naşte este penetrată de
moştenirea antică culturală, ea nu a putut să facă abstracţie de legatul
păgân, de cultura clasică greacă şi romană. În primul rând uzul
limbilor clasice supravieţuieşte în opera intelectualilor şi, în general,
în societatea Evului Mediu timpuriu. În pofida noilor structuri politice,
rezultate ale invaziei barbare, regatele care au luat naştere pe ruinele
imperiului, prelungesc destinul lumii clasice, instituţional şi cultural,
datorită conjuncţiunii dintre barbarii şlefuiţi cu romanii decadenţi
(Jacques Le Goff). Se asociază la aceste continuităţi intelectuale din
perioada antică, ce au supravieţuit în centrele de cultură ale Europei,
92
continuitatea reprezentată de Bizanţ, prin imperiu şi civilizaţia lui.
Pentru noua perioadă pe cale de afirmare este definitorie o anume
forma mentis a populaţiei romanizate care s-a impus creaţiei statale
barbare.
Tot ca element de continuitate, noua filosofie, derivată din
filosofia iudeo-creştină, în dezacord cu viziunea păgână a fost
infiltrată de neoplatonism, de versiunea creştinizată a “ierarhiei
celeste”, de teza despre superioritatea emoţionalului şi intuiţiei asupra
raţiunii şi intelectului, de încrederea în religios.
Astfel ne apare firesc să constatăm, adiacent tradiţiei tacitiene
care supravieţuieşte în opera lui Ammianus Marcellinus (aprox. 330-
400 î.Ch.) mai cu seamă, orientarea istoriografiei spre spaţii exterioare
Italiei care oglindesc mentalitatea barbarilor şi ca atare, are tendinţa de
a deveni universală. Prin aceasta istoriografia a creat un nou cadru de
manifestare creştin, ce se structurează treptat în perioada de trecere.

Cele dintâi manifestări ale culturii istorice


creştine şi a noii concepţii
Sub incidenţa filosofiei creştine istoriografia se îndepărtează de
la ideea originară a noţiunii de istorie, devenind alegorică, astfel că
alegoria înlocuieşte spiritul critic ce derivă din istoria cercetare.
Teologi precum Origene Grigore cel Mare şi Isidor de Sevilla vor
deţine un rol major în construirea istoriografiei creştine. Origene, un
mare învăţat al bisericii, un interpret îndrăzneţ al Genezei şi Noului
Testament, învederează, prin opera lui, elemente raţionaliste,
scepticism şi erudiţie, ce au fost în măsură să realizeze interpretarea
Scripturii într-o modalitate alegorică.
În acest timp de constituire a istoriografiei creştine se produce o
delimitare între sacru şi profan, dar şi o influenţă manifestă a cărţilor
Bibliei asupra spiritului istoric. În special Thora este o carte esenţial
istorică, astfel că Vechiul Testament pregăteşte drumul apariţiei lui
Hristos.
Cei dintâi istorici creştini vor să ofere prin scrierile lor o bază
noii religii. Dintre aceştia poate să fie amintit Iulius Africanus (180-
250), autor al unei Cronografii, de fapt o cronologie clasică şi biblică,
o schemă dominată de simbolică şi fantezie, de la creaţie la 221 d.Ch.
S-ar putea asocia Lactantius cu De mortibus persecutorum, o
încercare de a dovedi superioritatea creştinismului asupra cultelor

93
păgâne, ce reprezintă un studiu de fapt util despre cultele din Imperiul
roman.
În rândul manifestărilor majore, definitorii pentru istoriografia
creştină, o reală creaţie istorică, cu repercursiuni pentru dezvoltarea
istoriografiei medievale, o realizează Eusebiu din Cesareea (260-340
d.Ch.). Pe bună dreptate poate să fie considerat părintele istoriografiei
ecleziastice prin sensul operei sale, textele interesând istoria
creştinismului şi genurile cultivate. Cartaginez de origine, educat prin
urmare în Africa, profesor de retorică în Nicomedia, păgân devenit
creştin, a fost un adevărat Cicero creştin. Opera lui cuprinde Divinae
Institutiones, ce reprezintă o coerentă expunere a doctrinei creştine,
posibilă datorită informaţiei ce i-o oferea bogata lui bibliotecă,
esenţială pentru noua religie.
Scrisul său istoric s-a materializat în trei majore lucrări:
Cronica, Istoria ecleziastică, Viaţa lui Constantin, ce reprezintă şi
principalele genuri pe care le va cultiva Evul Mediu.
Cronica este o cronologie comparată a tuturor popoarelor
cunoscute, în 2 cărţi, în care locul primordial îl ocupau cele vechi,
chaldeenii, asirienii, evreii. Eusebiu a redactat şi o cronologie biblică.
Evenimentele istorice sunt divizate în sacre şi profane, aşezate pe
coloane. Partea a doua este o cronologie – canoanele cronologice – o
reală contribuţie prin comparaţia învederată.
Eusebiu a dat însă şi o periodizare istorică în care reperele sunt
preluate din Biblie şi din istoria Greciei antice, Imperiul persan şi
istoria creştinismului, de la Hristos la Constantin cel Mare. Cronologia
lui Eusebiu este o contribuţie esenţială pentru lumea răsăriteană, care
a fost completată de Sfântul Ieronim în traducerea Cronicii lui
Eusebiu pentru lumea apuseană.
Istoria ecleziastică este o critică şi interpretativă istorie a
bisericii în 10 cărţi, întemeiată pe izvoare şi pe un spirit de înţelegere.
Lucrarea reprezintă o naraţiune a triumfului religiei creştine şi a
organizării bisericii în vremurile apostolice şi patristice. De fapt,
cartea este o antologie a celor mai importante documente creştine care
constituie principala informaţie pentru istoria bisericii.
Viaţa lui Constantin cel Mare şi Cartea martirilor
inaugurează genuri care se vor perpetua în istoriografia medievală. El
a avut continuatori ca Sozomen sau Theodoret. Viaţa lui Constantin
cel Mare este un gen care va fi reluat în istoriografia medievală încă

94
din epoca renaşterii caroligiene, în timp ce cartea despre martiri va
face carieră fiind modelul hagiografiilor (vieţile sfinţilor).
Istoriografia creştină în devenirea ei a fost înrâurită de opera
Sfântului Augustin (354-430), un reprezentativ filosof al
creştinismului, o personalitate care a contribuit la evoluţia filosofiei
creştine şi la progresul interpretării istorice în Evul Mediu. Formaţia
lui Augustin a fost una tipică pentru lumea de tranziţie în care s-a
format, aceea a sfârşitului lumii antice şi de început al Evului Mediu.
A fost educat într-un mediu păgân şi creştin, în ambianţa cenaclurilor
epocii, în care păgâni şi creştini animau controversele ce se vor
reflecta în Confesiuni, una din operele sale reprezentative, care
mărturisesc tradiţia antică şi supraveţuirea ei. Confesiunile,
Solilocviile şi De civitate Dei constituie un aport reprezentativ la
constituirea filosofiei creştine în general şi a istoriei în special, prin
ultima lucrare.
Sfântul Augustin a fost însă prin excelenţă un filosof al istoriei,
cel mai de seamă prin comprehensiva lui viziune asupra întregului
câmp al speculaţiei şi experienţei din sfera discuţiilor teologice. El a
manifestat un interes pentru drama umană, marcată de evenimentele
care au cutreierat declinul şi prăbuşirea antichităţii. Învăţat care a
absorbit esenţialul culturii antice, un discipol al lui Cicero, a fost un
îndepărtat elev al lui Isocrate, un gramatician, o personalitate care a
asimilat realele valori ale culturii antice.
Cetatea lui Dumnezeu, începută în jurul anilor 413,
demonstrează o viziune asupra lumii, meditând despre ceea ce s-a
întâmplat şi de ce. Lucrarea nu este o istorie în adevăratul sens al
cuvântului, dar formează, prin arhitectura ei, planul în care istoria
urmează să fie scrisă în Evul Mediu. Ca atare, el are loc în
antecedentele istoriografiei medievale, în gândirea istorică creştină,
care va domina vârstele viitoare. Conţinutul istoriei, în lumina
concepţiei Sfântului Augustin, este lupta dintre cetatea lui Dumnezeu
şi cetatea terestră în care biruinţa va fi a celei dintâi. Fiecare perioadă
este, în concepţia lui Augustin, un segment al eternităţii, în care se
încadrează istoria evreilor şi istoria greco-romană, în spiritul ideii de
succesiune a imperiilor.
Cetatea lui Dumnezeu a exercitat o influenţă covârşitoare
asupra filosofiei istoriei în Evul Mediu şi în timpurile ce au urmat, în
epoca modernă, în opera lui Bossuet, Discurs asupra istoriei
universale. Opera lui a putut atrage interesul istoricilor fiindcă în ea
95
se inserau probleme istorice în forma unei viziuni asupra lumii. În
structura gândirii lui Augustin sunt trei elemente constitutive: Roma,
barbarii şi Biblia. Doctrina lui nu se încheagă numai în timp, ci se
constituie în dezbaterea unor doctrine, maniheismul, donatismul, care
străbăteau epoca.
Sfântul Augustin a dezbătut, pornind de la realităţi istorice,
atacul lui Alaric (410), problema războiului şi violenţa care au
străbătut istoria declinului şi prăbuşirii imperiului. În opinia lui
Augustin eşecul Romei semnifica căderea unei civilizaţii, sfârşitul ei,
ceea ce l-a îndemnat să reflecteze şi să înţeleagă destinul tragic al unei
cetăţi terestre pentru a proba perenitatea cetăţii lui Dumnezeu.
Gândirea lui politică s-a forjat la întâlnirea a două civilizaţii, a
două tradiţii, iudeo-creştină şi greco-latină. La el se poate vorbi de o
cunoaştere istorică a cetăţii Romei, de înţelegerea succesiunii
regimurilor pe temeiul stăpânirii operelor gânditorilor politici. El s-a
oprit la istoria cetăţii, la Roma, căreia i-a asociat Biblia care conferă
conceptele: cetate, popor, naţiune la care se referă Augustin, şi care
vor pătrunde în viitoarea istoriografie.
Se poate spune că sub impactul invaziei a recurs la o relectură,
la o regândire a istoriei umanităţii. Astfel reflexia lui politică şi
teologică are în vedere experienţa celor două cetăţi care îşi împart
lumea, înrâurind destinul popoarelor. Civitas este o organizare
politică, o existenţă istorică, ce încorporează de drept, alternarea
războiului şi păcii, ce designează locul unei lupte spirituale între sfinţi
şi necredincioşi. El, se poate spune, a oferit o teologie a istoriei, o
viziune asupra umanităţii de sorginte biblică. În fapt, el a propus o
periodizare, lumea înainte şi după Hristos, o viziune liniară care
contrazicea viziunea ciclică a antichităţii.
Evoluţia istoriografiei creştine este ilustrată de Orosius (340-
420), de o istorie providenţială, universală, de spiritul unei istorii
partizane, orientată împotriva păgânilor. Inspirată de Augustin, opera
lui pledează pentru ideea potrivit căreia nenorocirea ar fi venit de la
păgânism. Prin Historia calamitatum Lactantiu încercase să
demonstreze că de la începuturi omenirea n-a fost lipsită de
vicisitudini şi că ele au fost şi mai cumplite decât cele contemporane.
La rândul său Sulpicius Severus (cca. 360 - cca. 425), este autor al
unui rezumat istoric, o cronică, o istorie universală începând cu
facerea lumii, întemeiată pe cronica lui Eusebiu. Alături - Historia
Tripartita a lui Cassiodorus - (cca. 480-570) este un manual de istorie
96
sacră, de largă circulaţie. Acesta are meritul de a fi fost şi un
colecţionar de manuscrise care astfel au fost salvate.
Concluziile care se detaşează din această sumară prezentare
sunt următoarele: istoriografia creştină a fost universală mergând la
originea omului. A descris cum diferite neamuri au apărut şi cum s-a
produs naşterea şi căderea civilizaţilor. În sfârşit a distrus ideea unui
centru al lumii civilizate; a fost o istorie providenţialistă, stabilind o
periodizare a istoriei înainte de naşterea lui Hristos şi după. Această
periodizare a fost pusă în circulaţie de Isidor de Sevilla în secolul VII
şi popularizată de Beda Venerabilul. Astfel istoriografia ecleziastică
constituie începutul de fapt al istoriografiei medievale.

Evoluţia istoriografiei medievale


Interesul pentru istoria istoriografiei medievale a intervenit
târziu, prin teologi ca E. Gilson şi H.I. Marrou, care au afirmat
continuitatea tradiţiei istorice din antichitate până astăzi. Dovadă că
Eduard Fueter începea istoria istoriografiei sale odată cu istoriografia
umanistă, lăsând în afară istoriografia antică şi medievală. Astăzi,
însă, istoriografia medievală apare bine conturată datorită progreselor
pe care le-a făcut istoria scrisului istoric. Ideea actuală nu mai este
dacă în Evul Mediu a existat un interes pentru istorie, dacă au existat
istorici ale căror opere merită să fie studiate, ci cine au fost ei, care au
fost operele lor.
Bernard Guenée, unul din cei mai de seamă savanţi care au
ilustrat istoria istoriografiei medievale, a dat la lumină o lucrare
fundamentală intitulată: Histoire et culture historique dans
l’Occident medieval (1980), prin care a oferit o nouă viziune asupra
scrisului istoric din Evul Mediu. El a dovedit printr-o erudiţie de
excepţie că perioada la care se referea a avut un sens al trecutului, că a
avut istoricii săi, că în sfârşit ei au avut cititorii lor. Ca atare, a încercat
să răspundă la câteva întrebări esenţiale: Care a fost în Evul Mediu
rolul istoriei? Cine a fost istoric? Cum au lucrat istoricii ? Prin ce efort
au reconstituit trecutul apropiat său îndepărtat? Cine i-a citit? Cine i-a
ascultat? Ce sumă de cunoştinţe, ce imagine a trecutului au transmis
contemporanilor şi urmaşilor lor? Ce greutate au avut aceste
cunoştinţe şi aceste imagini şi cum au grevat asupra mentalităţii şi
comportamentelor? Câteva întrebări majore pentru situarea
istoriografiei medievale în evoluţia scrisului istoric, în ultimă analiză
97
pentru precizarea aportului deţinut de cercetarea trecutului în Evul
Mediu.
A răspunde la aceste întrebări înseamnă a urmări genurile
istorice cultivate, de la anale la cronici şi istoriile medievale. Unul din
genurile specifice medievale este reprezentat de anale care nu-şi
găseşte corespondent în istoriografia antică sau biblică şi nici în
patristică. Genul aparţine lumii medievale şi reprezintă o formă
completamente nouă, în pofida noţiunii pe care o constatam, dar într-
un alt sens, în antichitate (Denys Hay, Storici e cronisti dal medio
evo al XVIII secolo, 1981). Analele fiind cea mai veche formă de
înregistrare istorică, cea mai primitivă se regăsesc pretutindeni în Evul
Mediu. Acest gen istoric se învecinează însă cu cronica şi istoria între
secolele VI-XVI având sensul de relatare a faptelor petrecute, fără
semnificaţia antică sau a celei a lui Isidor de Sevilla. Chiar dacă
începând cu secolul XII spirite elevate se raportează la distincţiile
făcute de Isidor de Sevilla, Eusebiu din Cesareea sau Cassiodor,
definiţiile date sunt neclare şi variabile de la un autor la altul. Ele sunt
adesea pur teoretice, fiindcă accepţiunile sunt dependente de nivelul
de dezvoltare cum remarca Bernard Guenée în Les genres historiques
au Moyen Age în Annales (1973, 28, nr. 4, p. 1015-1016).
Analele erau în general scurte notaţii de evenimente ordonate,
urmând schimbarea anuală a unui monarh sau în general a
conducătorilor. Analele îşi au punctul de plecare în Tabelele Pascale,
în care se inserau date istorice, în forma unor notaţii lapidare
(începând cu secolul al VII-lea). Ele au fost redactate în Anglia, de
unde s-au difuzat pe continent. Destinate calculării Paştilor, în
Tabelele Pascale se însemnau date şi fapte pe măsura petrecerii lor. În
timp, în Tabelele Pascale se păstrează numai anul mântuirii şi data
sărbătorii. Evoluţia a fost în sensul emancipării de caracterul iniţial,
astfel că datele notate încep să contureze analele ca gen istoric.
Geneza analelor nu exclude însă influenţa tradiţiei antice care a putut
contribui la cristalizarea genului medieval. Este limpede că Biblia a
oferit un cadru cronologic şi a influenţat cronologia, aşa cum latina a
furnizat instrumentul de comunicare.
Exemplul cel mai elocvent al evoluţiei de la Tabelele Pascale la
anale este oferit de Cronica engleză, în variatele sale forme, fiind
scrisă în limba engleză şi nu în latină. Punctul de plecare este desigur
de căutat în Tabelele Pascale, cu influenţe din opera lui Beda şi din
alte surse. Compilaţia primelor anale revăzute, datând de la mijlocul
98
secolului VIII se bazează pe amintitele Tabele Pascale, pe opera lui
Beda, pe lucrări de istorie universală.
Din aceste surse, an după an, se dezvoltă o naraţiune care
porneşte de la naşterea lui Hristos, cuprinzând informaţii continentale,
dar din a doua jumătate a secolului V Britania ocupă centrul scenei.
Analele sunt deci o naraţiune continuă, cu fapte, în general fără
legătură unele cu altele, dar uneori şi conexate între ele; astfel se
cristalizează cronica ca gen istoriografic. Din Winchester, locul de
origine a cronicii, se difuzează şi se multiplică în variante, asociindu-
se date despre epoca anterioară.
Analele continentale au ca punct de plecare Tabelele Pascale
aduse de Alcuin, în general de misionarii anglo-saxoni (secolului
VIII). Ele au ajuns la mănăstirea de la Fulda din care au rezultat
Analele de la Fulda (Annales Fuldense Antiquissimi), Annales
Corbeiensis, Analele de la Sainte Germaine des Pres) în a doua
jumătate a secolului al VIII-lea - începutul secolului IX. S-a considerat
că existenţa acestora nu este decât o ipoteză fecundă. Faza a doua este
reprezentată de însemnările analistice detaşate de tabelele pascale,
purtând denumirea de Analele mici, datând din secolul al VIII şi
continuând până în vremea lui Carol cel Mare. Sunt scrieri
contemporane care au circulat nu numai în mănăstiri ci şi la curte, de
aici însemnătatea istorică şi istoriografică, inclusiv culturală. Exemple
sunt Analele de la Sainte Amandi (708-810), Analele de la Lorsch,
Analele Tiliane. Faza a treia este reprezentată de Analele de la
Lorsch (Annales Laurissenses Maiores), localizate la Lorsch, celebra
mănăstire, dar posibil redactate la palat. Ele reprezintă ceea ce s-a
numit Annales Regni Francorum (741-829). Aceste anale sunt o
operă informată, oficială, datând din vremea lui Carol cel Mare. De
remarcat că începând cu 793 sunt contemporane ca redactare,
elaborate an de an sau tot la trei ani. Între 814-817 analele se
revizuiesc din punctul de vedere al formei, fapt ce indică interesul
politic al Curţii şi un evident progres al latinei, revizuirea este însă şi
de fond, dacă avem în vedere Analele care se zic ale lui Einhard
(Annales Mettenses Einhardi). Există o serie de anale contemporane
celor regale (Annales Mettenses Priores) ce reprezintă o compilaţie în
sensul strict al cuvântului. Se înregistrează existenţa unor anale
consacrate zonelor imperiului, Annales Fuldenses pentru Francia
Orientalis, Annales Bertiniani pentru Francia Occidentalis, redactate
la iniţiativa regală.
99
Paralel sunt cunoscute anale ale abaţiilor ce mărturisesc
proliferarea genului în Anglia, în Imperiul Carolingian, în Italia, etc.
Genul analistic a evoluat, îmbogăţindu-şi conţinutul şi forma
prin sursele puse la contribuţie, prin naraţiune şi progresul latinei şi în
acord cu evoluţia societăţii. Cronica lui Siegebert, monah benedictin
la o mănăstire aproape de Bruxelles, Gemblaux, datează din secolul
XI-XII. Datorată unui om de cultură, un cleric interferat în disputele
dintre împărat şi papalitate, începe cu anul 381, în continuarea cronicii
lui Eusebiu, asociind o mare bogăţie de fapte şi o naraţiune compozită.
Cronica mărturiseşte un interes pentru istoria Europei, pentru
popoarele germanice, pentru franci, considerat “poporul nostru”
pentru vandali, goţi şi huni, prezentând cadrul în care s-au produs
invaziile. A utilizat ca surse Gesta regnum Francorum, Gregoire de
Tours etc. Toate aceste informaţii sunt cuprinse în prefaţă şi în prima
parte a cărţii. Naraţiunea începând cu secolul X se amplifică prin
cunoaşterea directă a evenimentelor. Autorii consultaţi sunt reproduşi
fără comentarii, potrivit tehnicii compilaţiei. Autorul asociază pentru
secolului al XII-lea documente faimoase, de ex. reconcilierea între
imperiu şi sacerdoţiu. Textul este lapidar, astfel că a cunoscut o amplă
difuziune prin accesibilitatea lui.
În evoluţia cronisticii, secolul al XII-lea a avut o influenţă
asupra destinului genului, datorită transformărilor în regimul
proprietăţii asupra pământului. Stăpânii trebuiau să-şi legitimeze
dreptul, astfel că în mănăstiri se depozitează o seamă de acte scrise în
colecţii numite cartularii, aşezate în ordine cronologică. În aceste
documente încep să fie intercalate date şi fapte, iar documentele la
rândul lor sunt introduse în cronici (Cronica de la Abingdon).
Desigur că această activitate bogată şi în plină expansiune a fost
un apanaj al clerului, exprimând monopolul său asupra actului culturii
scrise.
Această literatură istorică, aparţinând analisticii cronicăreşti, a
cunoscut două faze: o fază carolingiană, prin aportul lui Einhard, o a
doua determinată de secolul al XII-lea, de evoluţia societăţii feudale şi
de progresul culturii. În evoluţia genului, momentul cronicii engleze
reprezintă o realizare importantă ca vechime şi prin faptul că textul a
fost scris în vernaculară.
Cronicile medievale cunosc în secolele XI-XII o dezvoltare
europeană, pe întregul întins al continentului, având tendinţa de
depăşire a cadrului ecleziastic prin cronicile orăşeneşti, cronica
100
Londrei, Florenţei, Genovei, Coloniei etc. O parte dintre ele cuprind
realităţi regionale sau ale statelor, aşa zisele cronici naţionale, Cronica
de la Saint Denis, dar şi cronicile din Europa, din Ungaria, Polonia,
etc. Genul cronistic mărturiseşte o individualizare a unor realităţi,
evoluţia statelor, acestea fiind în căutarea propriei identităţi Un
summum în evoluţia cronicistii medievale îl reprezintă Otto de
Freising (cca. 1114-1158), care a scris o cronică intitulată Cartea a
două cetăţi care dezvăluie influenţa Sfântului Augustin. Otto de
Freising ilustrează lupta dintre cele două cetăţi: a lui Dumnezeu şi a
Satanei, de la creaţie la timpul său, subliniind cauzele şi efectele şi
apelând la istorie pentru a explica prezentul.
Istoriografia medievală a cunoscut şi un alt gen, acela al
istoriilor medievale care reprezintă o naraţiune mai bogată, în care
regăsim trimiteri la autorităţile consacrate de biserică, Biblie, Eusebiu
din Cesareea etc. din care se preiau texte substanţiale, prin tehnica
reproducerilor într-o naraţiune organizată analistic sau în funcţie de
domnii ori de materie, cu judecăţi de valoare asupra faptelor.
Din seria autorilor de istorii medievale este de reţinut, dintr-un
ansamblu larg dimensionat şi diversificat, Gregoire de Tours
(Georgius Florentinus Gregorius), născut în 538 sau 539, mort în 594.
Originar dintr-o familie senatorială, născut la Clermont, ajuns episcop,
fiind totodată autor al Istoriei Francilor-Decem libri historiarum.
Scrierea este compozită ca structură în care se învecinează cadrul de
istorie generală, prin excelenţă o istorie sacră interferată de istoria
imperială romană. Dintre sursele la care a apelat sunt de menţionat
Biblia, Cronica lui Eusebiu din Cesareea. În partea introductivă se
constată o juxtapunere de texte socotite sacre. Această parte este
urmată de expuneri de istorie galo-romană şi francă, pentru ca treptat,
în următoarele cărţi, naraţiunea să devină o istorie legendară, mai
puţin exactă, chiar deformată, sumară, întemeiată pe surse de a doua
sau de a treia mână. Progresiv relatarea se amplifică şi devine mai
sigură. Treptat istoria lui îşi pierde caracterul de compilaţie, fără să
dispară, dar accentuându-şi caracterul informativ real. De la cartea V
la X avem de a face cu povestirea unui contemporan, cu opera unui
istoric participant. Interesul lui este reţinut de istoria cronologică a
dinastiei merovingiene, de războaiele civile, din care se desprinde
angajarea personală. Gregoire de Tours a fost un bun cunoscător al
părţii vestice a regatului, a centrului şi a sudului Galiei, în mare parte
Neustria, Burgundia şi Aquitania. Nordul şi estul îi sunt mai puţin
101
familiare, iar părţile de dincolo de Rin sunt o terra incognita. În
general istoria lui este o naraţiune de fapte particulare, de istorie
locală, de războaie, în care personajele se individualizează. El a avut
sensul pitorescului, al tragicului evocând o lume de lumini şi umbre,
printr-un discurs alert. Sub aspectul filosofiei istoriei atitudinea lui
este providenţialistă, providenţa conducând umanitatea spre mântuire.
Este evidentă filosofia Noului Testament şi a hagiografiei. Gregoire
de Tours a fost istoricul unei comunităţi barbare într-o provincie
romană infiltrată de viziunea creştină catolică. El a ilustrat, în pofida
latinei precare ce o mărturiseşte, o nouă etapă în evoluţia istoriografiei
medievale. Istoria a fost epitomizată în Cronica lui Fredegarius care a
pus în circulaţie mitul troian prin care se explică originea francilor.
Un rol important prin stăruinţa în jurul genurilor istorice l-a
deţinut Isidor de Sevilla, autor al unei Istorii a regilor vizigoţi-
vandali şi suevi în care a conturat locul Spaniei în istoria medievală.
Dar cel mai reprezentativ istoric al epocii de tranziţie a fost
Beda Venerabilul, autorul Istoriei ecleziastice a poporului englez.
Istoric al expansiunii şi triumful creştinismului în Anglia şi a stabilirii
culturii anglo-saxone este fără îndoială personalitatea reprezentativă
prin cultura şi erudiţia teologică şi istorică. Expunerea lui acoperă
răstimpul de la 597 la 731, la nivelul unei relatări întemeiate pe
cercetarea surselor şi a istoriografiei în general. El prezintă în primul
rând progresul creştinismului în Anglia. În realitate, el povesteşte
fuziunea dintre cultura anglo-saxonă cu elementele culturale locale.
Cartea este importantă şi pentru informaţiile biografice ale
personalităţilor ecleziastice şi ale sfinţilor. Lucrarea se încheie cu o
cronologie a istoriei engleze de la Cesar la anul 731.
Beda nu a fost un analist sau compilator, şi-a întemeiat lucrarea
pe surse căutate pretutindeni, chiar în afară, la Roma, conferind
naraţiunii o structură organică şi o expunere latină remarcabilă. A fost
un învăţat clasic, un erudit prin opera de ansamblu şi deopotrivă prin
calitatea cercetării indicând modul în care a lucrat. Erudiţia lui este
mărturisită de lucrarea de cronologie, De Temporum Ratione, de la
creaţie până la 729.
Între autorii de istorii a fost şi Otto de Freising, care a scris o
istorie universală ce ajungea cu expunerea la domnia împăratului
Frederic, până la 1156. Aparţinând familiei imperiale, s-a format în
ambianţa pariziană, stabilind un contact cu umanismul epocii, cu
opera lui Abelard şi cu a lui Aristotel, tradusă în latină. Istoria lui Otto
102
de Freising se încadrează viziunii lui Augustin, dar şi unei formaţii în
care se reflectă cultura medievală.
Istoria ecleziastică se distinge şi prin Patru cărţi a istoriei
scrise de Nithard (cca. 795-843) ce ilustrează epoca lui Ludovic cel
Pios până la 843. Istoric participant care examinează sursele cu
acurateţea omului de ştiinţă, descrie în termeni lucizi şi nu retorici
evenimentele. Lucrarea este importantă fiindcă prezervă jurămintele
de la Strasbourg.
Istoriografia încadrabilă genului istoriilor medievale a fost
ilustrată de o serie de autori care au redactat lucrări dedicate
împăraţilor, afacerilor italiene, istoriei barbarilor (Istoria
longobarzilor a lui Paulus Warnefridus-cca 730-800).
Din această bogată literatură Faptele regilor englezi a lui
William de Malesbury şi Istoria englezilor a lui Henry de
Huntington, alături de Gilbert de Nogent (1053-1124) mărturisesc
interesul pentru istoria naţională, cum e cazul lucrării Gesta Dei per
Francos.
Pot să fie amintite şi alte istorii cum ar fi Cucerirea
Constantinopolului a lui Godefroy de Villehardouin sau Robert de
Clari care tratează acelaşi subiect.
Scrise într-o perioadă agitată, istoriile medievale reflectă
constituirea statelor barbare şi evoluţia culturii istorice din epoca
carolingiană şi postcarolingiană în care diferitele culturi istorice îşi
caută propria individualitate.
Un alt gen istoric medieval este reprezentat de biografia
istorică, un exemplu fiind Vita Caroli a lui Eginhard, scrisă la curte
cu sugestii dinspre istoriografia antică având drept model pe
Suetonius.
Genul a proliferat în Evul Mediu, astfel au existat o serie de
vieţi, având ca model Liber Pontificalis, care înregistrau vieţile
papilor. Amintim şi vieţile regilor, Vita Lodovici VI, a abatelui Suger
de la Saint Denis şi Viaţa regilor Angliei a lui Wilhelm Malmesbury.
Gesta Regnum Anglorum este interesată şi de vieţile sfinţilor, dar în
esenţă este o istorie scrisă cu spirit critic vis-a- vis de elementul
legendar. Autorul a trasat istoria Angliei de la Brutus, strănepotul lui
Aeneas, care ar fi dat numele insulei, evident o viziune legendară care
eclipsează expunerea cronologică, dinastică, încărcată cu multe detalii.
Galez de origine, face un elogiu ţării, apelând la o diversitate de surse,
inclusiv galeze.
103
În concluzie, analele apărute între secolele VII-VIII, sunt notaţii
lapidare, expuse pe ani, în marginea Tabelelor Pascale, graţie cărora o
comunitate încearcă să păstreze amintirea evenimentelor marcante
dintr-un an. Încetul cu încetul analele se eliberează de tabelele pascale,
fiind scrise autonom şi cu o mai mare bogăţie de fapte. Simplele
notaţii devin naraţiune, distingându-se prin înregistrarea faptelor
petrecute sub numărul anului. În cronică, materia primă a istoriei,
evenimentele sunt notate tot analistic în urma unui calcul, fiind
rezultatul chiar al unei reconstituiri care încearcă să pătrundă mai
adânc în trecut. Astfel analele devin cronici treptat, fără ca acestea din
urmă să se dispenseze de ordinea cronologică anuală. Secolul al XII-
lea nu face însă deosebirea dintre anal şi cronică. Gervais de
Canterbury, în jurul anului 1200 scrie: “cronica este un alt nume
pentru anal”. Wilhelm de Malmesbury la începutul sec. al XII-lea îşi
scria lucrarea “cronico more”. Genul cronistic se distinge prin
prioritatea dată timpului, data fiecărui eveniment care s-a petrecut,
prin precizie şi concizie. În ceea ce priveşte istoriile, în acest caz
prioritatea este data povestirii, însă în aceeaşi ordine cronologică,
ordo temporum, gestarum series.
Aceste genuri ale Evului Mediu în plan istoriografic prelungesc
distincţiile făcute de Eusebiu din Cesareea, preluând însă prin Isidor
de Sevilla definiţii raportabile la antichitate. A existat însă o anume
ambiguitate care nu a putut să modifice esenţial specificitatea
genurilor. Indiferent însă de distincţiile care au fost făcute încă din
Evul Mediu este însă o certitudine că în această perioadă istoriografia
îşi caută modalităţi de exprimare în funcţie de timp şi de nivelurile de
cultură, nu în afara progresului societăţii medievale.

Concepţia şi metoda istorică medievală


Incursiunea pe care am întreprins-o în istoria scrisului istoric
medieval îngăduie câteva încheieri ce ni se par necesare pentru a
stabili locul şi rolul deţinut de scrisul istoric în veacul de mijloc.
Exegeza contemporană a reuşit să convingă că în Evul Mediu a existat
un sens al trecutului, că au existat istorici, că ei şi-au avut cititorii lor.
Aceasta este principala concluzie care se detaşează din investigarea lui
Bernard Guenée. Este evident că exegeza actuală a reuşit să
învedereze că o civilizaţie situată între antichitate şi epoca modernă s-
a definit prin memoria ei, prin istorie, cu alte cuvinte, prin scrisul
istoric şi prin istoria-realitate pe care de fapt a avut-o.
104
Istoria s-a definit în occidentul medieval prin conceptele
furnizate de antichitate. În esenţă, în Evul Mediu s-a înţeles prin
istorie nu numai naraţiunea, ci şi faptele în sine. Prin naratio rei
gestae, povestirea faptelor făcute înţelegem şi distincţia dintre adevăr
şi poezie, adevăr şi ficţiune. În evul de mijloc cunoaşterea istorică s-a
redus la trei elemente fundamentale: personajele prin care
evenimentele se produc, locurile unde s-au produs şi timpul când s-au
produs. Spre deosebire de antichitate, care concepea istoria ciclic,
creştinismul a venit cu o percepţie lineară a timpului. Toată istoria
lumii, de la creaţie până la sfârşitul ei, se derula într-un singur timp, de
la Adam la judecata de apoi. Exemple sunt oferite de Cronica lui Otto
de Freising, de Vincent de Beauvais, care scriu o istorie “ab intitio
seculi usque ad finem”. Aceşti istorici se întemeiau pe Biblie, având
sentimentul unităţii timpului trecut-memoria temporum-capacitatea de
a povesti-gesta temporum-succesiunea timpului-series temporum-de a
stabili-temporum certitudo. Se poate constata că istoria medievală era
evenimenţială, exprimată în verbe ca: accidere, evenire, advenire,
sau actus, facta, gesta, res gesta (evenimentele înseşi) şi povestirea
lor (historiae). Istoricul scrie Historia de rebus gestis. În dreaptă
consecinţă istoricul se opreşte la fapte notabile-notabila facta ca:
eventus bellicum, socotind mai puţin ceea ce s-a petrecut decât ceea
ce a fost făcut. Evenimentele vor fi mai puţin remarcabile prin ele
însele decât prin cei care le-au făcut. Istoricul se interesează mai puţin
de faptele remarcabile şi mai mult de oamenii remarcabili (istoria
celor mari, laici şi ecleziastici) oferind o istorie a faptelor memorabile,
a pontifilor, împăraţilor romani, a regilor. Deci faptele celor mari, laici
şi ecleziaşti.
În Evul Mediu istoria nu se scria uşor, dar se citea cu plăcere,
era un divertisment, o distracţie, nefiind departe de literatură. Era, însă
fundamentum omni doctrinae, utilă deci contemporanilor, servind
moralei, teologiei, dreptului. Era o magistra vitae, exemplum vitae,
o furnizoare de exemple, potrivită uzului şcolii, dovadă cărţi de istorie
aşezate alături de gramatică. Istoria în Evul Mediu era providenţială,
totul pornea de la Dumnezeu, tot ce se petrecea era din voia lui, era
Gesta Dei, fapt ce mărturiseşte legătura dintre istorie şi teologie, fiind
de altminteri un fundament al doctrinei sacre. Dacă la început citatele
din Biblie sunt ornamentale, în timp studiul Scripturii creează
instrumentele de lucru. Se redactează Historia scholastica, care va

105
deveni un suport al culturii istorice în occident, unind teologia, istoria
şi exegeza.
Transformările din societatea feudală au conferit un impuls
istoriei datorită faptului că metamorfozele care au avut loc reclamă
apelul la drept, pentru legitimarea posesiunilor asupra domeniilor ceea
ce a impus aşezarea textelor într-o perspectivă istorică. Cu timpul,
istoriei scolastice i se asociază istoria papilor şi împăraţilor, istoriile
mănăstirilor, în vederea menţinerii şi apărării domeniilor. Aşa s-au
născut cartulariile redactate prin apelul la documente, la alte
instrumente, cum sunt cataloagele de papi, împăraţi, genealogiile.
Istoria, astfel încetul cu încetul îşi câştigă autonomia, devenind întâi o
ancilla scientiae politicae, pentru ca apoi să devină autonomă.
Progresele societăţii, cele de ordin cultural şi filosofic au colaborat la
perfecţionarea tehnicilor de cercetare şi la avansul metodei critice.
La început istoricii erau episcopi, apoi în epoca carolingiană
apare o istoriografie de curte, care îşi prelungeşte destinul în mănăstiri
care devin adevărate laboratoare istoriografice. Rolul benedictinilor a
fost deosebit în promovarea istoriei prin scriptoriile lor, la care se
alătură cistercienii care elaborează istoria colectivă. Ei alcătuiesc o
operă din extrase juxtapuse, prin excerptarea textelor ca în epoca
carolingiană, iar în secolul al XIII-lea se procedează la compilare; de
aceea cel care scria istorie purta denumirea de compilator. Această
istorie livrescă se situează între genurile propriu-zis istorice (anale,
cronică, vieţi), şi hagiografie. În general, ordinele călugăreşti se
ocupau şi de scrierea istoriei, cazul dominicanilor, care vin cu
cunoştinţe geografice, ce lărgesc orizontul cunoaşterii. Există însă în
Evul Mediu şi o istorie a laicilor, opera notarilor italieni care apelează
la documente originale, astfel că erudiţia lor influenţează destinul
istoriei medievale. Cu secolul al XVI-lea istoria se laicizează treptat,
devine naţională prin limbă, erudiţie prin aportul scriptoriilor, locurile
de adeverire (loca credibilia) a birourilor administrative şi cabinetelor
anticare.
Progresele cercetării istoriografiei medievale au făcut lumină şi
în ceea ce priveşte munca istoricului medieval, în cunoaşterea
laboratorului de creaţie. Se ştie că istoricul medieval s-a întemeiat şi
pe surse. Încă Orosius a distins între ceea ce a văzut, ceea ce a auzit şi
ceea ce a citit. Ei apelează la surse orale, fiind convinşi de limitele
acestora. Autorii de istorii medievale disting între nostra aetas, etas
praesens şi antiqua tempora, vetus tempora. Scriu pe baza a ceea
106
ce au văzut, ca participanţi apelează la surse orale şi scrise,
monumente şi inscripţii, diplome originale, se adresează cartulariilor
în care se păstrau şi cronicile. Istoricii utilizează biblioteci, consultă
izvoare, le citează. Bibliotecile medievale nu erau cu deosebire bogate
în cărţi de istorie, acestea fiind amestecate, fără să aibă un spaţiu
anume, ceea ce mărturiseşte locul deţinut de istorie în ansamblul
culturii medievale.
În Evul Mediu se poate vorbi de o tehnică compoziţională
observabilă în cronici şi istorii care conţin o mai mare abundenţă de
fapte. Acestea din urmă rezultă din efortul de colectare a informaţiilor,
uneori culese din călătorii de studiu. Bibliotecile medievale au păstrat
dosare în care se conservă notele istoricilor, alteori caiete de note,
dosare pentru antichitate, pentru epoca lui Carol cel Mare, cruciade
pentru ţară, oraş. Aceste informaţii constituie referinţele lucrărilor care
atestă existenţa unui statut al istoriei. Autorii de istorii consemnează
liste de cărţi la începutul lucrării, indicând chiar locul unde se găsesc.
Deci, a existat o muncă a istoricului, o tehnică care culminează cu
elaborarea.
Acest proces nu a reprezentat însă o simplă consemnare de fapte
sau pur şi simplu, reproducere de texte, dovadă că în Evul Mediu a
existat o critică a mărturiilor, funcţionând un anume spirit critic.
Autorii se refereau la ceea ce au văzut sau auzit, uneori lăsând cititorul
să decidă între două versiuni, atenţionând asupra mărturiilor suspecte.
Este o dovadă că tradiţia antichităţii nu s-a pierdut, deşi aceasta a fost
amendată de concepţia creştină despre istorie în care a prevalat
credibilitatea.
Evul Mediu s-a întemeiat pe ideea de autoritate-auctoritas.
Istoricii menţionează că o istorie este singulară (mirabilis),
surprinzătoare (mirandus), neauzită (inauditus), că este o fabulă
ridicolă (ridicola fabula). În Evul Mediu domneşte criteriul moral al
credibilităţii care este primordial-visa, audita, lecta ce caracterizează
primele secole ale Evului Mediu. În general se ajunge la o ierarhizare
a surselor după natura lor.
Înţelegerea spiritului istoriei medievale depinde de înţelegerea
noţiunilor de autentic şi apocrif. Criteriul esenţial prin care se
stabileşte ierarhia surselor, scrise sau orale, în concepţia medievală,
când autorul este cunoscut (scrierile creştine) este cuvântul autentic.
Operele mai recente solicitau o autoritate mai precisă (papa, împărat,
episcop, capitlu). Se consideră autentice actele, scrierile redactate de o
107
mână publică şi aprobată de o autoritate. Apocriful este contrariul,
vizează scrieri şi nu persoane. Istoricul împrumută criteriile teologului
şi jurnalistului, raportându-se la autorităţi. Istoricii Evului Mediu nu
critică mărturiile, ei cântăresc martorul. Demersul critic porneşte
natural de la distincţia fundamentală dintre sursele care aveau girul
autorităţii şi cele cărora le lipsea, deci de la autentic la apocrif.
În legătură cu aceste aspecte stă problema originalului şi
falsului. În secolului al XI-lea se practica falsul documentelor, produs
al progresului erudiţiei. Această problemă a adevărului şi falsului era
concepută în chip diferit. Spre exemplu, un text apocrif putea să
devină autentic şi demn de încredere dacă avea aprobarea unei
autorităţi; problema dacă un act era adevărat sau fals era secundară,
căci apocriful putea să devină autentic prin autentificarea de către o
autoritate. Ca atare această concepţie ce respiră o mentalitate specific
medievală proiectează asupra scrisului istoric medieval o lumină
particulară ajutând la înţelegerea acestuia.
Or, o reală comprehensiune a scrisului Evului Mediu depinde în
mare măsură de problema stăpânirii timpului. Specifică acestei
perioade a fost situarea evenimentelor în timp, dovadă analele şi
cronicile. Se poate afirma că istoriografia medievală a fost obsedată de
dată. Deci meritul ei este şi acela că a cucerit timpul. Or, acesta pentru
omul medieval decurgea din viziunea universală ce considera lumea o
creaţie a lui Dumnezeu, de la începutul la sfârşitul lumii. Evul Mediu
a depăşit ideea celor patru monarhii, limitate în spaţiu şi timp,
înlocuind-o cu perioada înainte şi după Hristos. Istoria se poate
rezuma la succesiunea imperiilor, babilonian, persan, macedonian sau
roman. Deci după o evoluţie seculară, Occidentul se punea de acord
pentru a situa fiecare an într-o serie continuă, având drept criteriu
naşterea lui Hristos. Sarcina istoricului a fost de a pune de acord
datele surselor cu cronologia adoptată. De fapt Evul Mediu nu a putut
stăpâni timpul istoriei lumii, datarea faptelor se face în funcţie de un
reper fundamental, domnia. Istoricul medieval a avut însă şi sensul
spaţiului, istoria medievală a avut ambiţia de a situa evenimentele în
timp şi spaţiu.

Bibliografie
1. Carbonell, Ch.O., L’historiographie, Paris, 1962.
2. Barnes, H.E., A History of Historical Writing, New York, 1963.

108
3. Guenée, B., Histoire et culture historique dans l’occident
medieval, 1980.
4. Lefebvre,G., La naissance de l’historiographie moderne, Paris,
1971.
5. Ganshof, F.L., L’historiographie dans la monarchie franque sous
les Mérovingiens et les Carolingiens. Monarchie franque unitaire
et France Occidentale, Spoleto, 1970.

Istoriografia Bizanţului
Istoria Bizanţului reprezintă, sub multiple aspecte, un capitol
distinct în istoriografia europeană, prin diversitate şi originalitate. Cu
toate acestea scrisul istoric bizantin nu a atras în chip deosebit pe
istoricii istoriografiei, deşi contribuţiile dedicate scrisului istoric nu au
lipsit dacă avem în vedere viziunea literară şi culturală a acestuia. Ca
o notă caracteristică a acestor contribuţii prevalează nota literară şi
componenta clasicismului. Ea merită totuşi, o stăruinţă particulară
deoarece datorită supravieţuirii Imperiului de Răsărit, s-a realizat o
continuitate de la antichitate la Evul Mediu şi ca atare a fost posibilă
perpetuarea moştenirii istoriografiei clasice greceşti şi romane. Mai
mult, istoriografia bizantină se cuvine să fie examinată fiindcă dinspre
ea au iradiat influenţe asupra culturii europene medievale şi moderne,
asupra umanismului renascentist. Chiar după prăbuşirea imperiului, a
asociat un aport important la cultura Renaşterii, nu însă singular,
istoriografia bizantină prin trăsăturile şi specificitatea ei reprezintă o
experienţă istoriografică inconfundabilă dinspre care au emenat idei în
special în răsăritul ortodox, balcanic, slav, în spaţiul rusesc sau
românesc care şi-au pus amprenta asupra scrisului istoric din aceste
zone.
Din istoria milenară a Bizanţului primele trei secole, de la
Constantin cel Mare la Iustinian, constituie o perioadă care a oferit un
loc de întâlnire al oamenilor de cultură, ce au salvat manuscrisele
antichităţii greceşti şi romane, Imperiul creând prin organizarea unui
scriptorium de stat, un centru în care s-au alcătuit acei “codices de
pergament”. Aceste valori s-au transmis Occidentului latin şi au
colaborat la afirmarea marilor curente de cultură europeană. În mare
măsură, decisivă chiar, istoriografia spaţiului răsăritean a fost
debitoare istoriografiei bizantine care a contribuit la structurarea
propriilor culturi istorice. În plus, se poate afirma că prin cultura
109
bizantină s-a cristalizat un umanism răsăritean de expresie greacă şi
bizantină. Prin urmare cultura greco-slavă şi română s-a născut prin
aportul paradigmei bizantine, care a avut propria ei misiune culturală,
punându-şi amprenta asupra întregului răsărit diferenţiat şi în parte
opus culturii occidentale.
Cultura bizantină şi implicit istoriografia a avut trei elemente
constitutive: elenismul, romanitatea, creştinismul, la care s-a asociat
componenta orientală, care şi-a avut rolul ei în definirea culturii
istorice a Bizanţului.
Aşadar apropierea de istoriografia Bizanţului este necesară,
fiind un imperativ de valoare ştiinţifică, pentru înţelegerea caracterului
dual al culturii europene, care ar fi de neînţeles în afara aportului
acestuia şi al spaţiului răsăritean în ansamblul lui.
Istoriografia bizantină acoperă un mileniu de existenţă, timp în
care s-a structurat o cultură istorică, cu proprii caracteristici, în care
clasicismul a deţinut un rol precumpănitor. Cultura antichităţii ce s-a
continuat şi dezvoltat în Bizanţ a înrâurit istoriografia, ca de altminteri
toate domeniile vieţii spirituale, prin faptul că aici, în Imperiul de
Răsărit, nu s-a produs o întrerupere, atâta vreme cât statul a
supravieţuit şi a fost învelişul protector al vieţii culturale. Pentru
aceste raţiuni tradiţia antichităţii a rămas o permanenţă, astfel că
scrisul istoric reprezintă, prin particularităţile sale proprii, o expresie a
unei mari culturi de certă originalitate.
Într-o primă perioadă elementul de continuitate se remarca prin
prelungirea de către istorici a istoriei împăraţilor, aidoma ca la Roma,
acoperind scurte perioade de timp, potrivit modelelor anterioare. În
acelaşi timp în Bizanţ s-a scris şi istorie universală, pentru ca apoi,
odată cu domnia lui Iustinian, să se cultive o istorie seculară, ca istorie
politică până la cucerirea Constantinopolului de latini (1204). Aproape
un mileniu din istoria scrisului istoric poartă amprenta continuităţilor
şi discontinuităţilor în care prelungirile culturii şi tradiţiilor romane se
menţin pentru a se sfârşi după Iustinian în ambianţa unui Bizanţ
grecizat. Or, istoriografia oferă exemple evidente pentru ilustrarea
acestui complex de continuităţi şi discontinuităţi care au dominat
cultura istorică bizantină şi post-bizantină.
Dintr-o întreagă pleiadă de istorici sunt de reţinut câteva
personalităţi care ilustrează specificul istoriografiei bizantine. Am
aminti, înainte de toate, pe cel mai de seamă istoric al vremii lui
Iustinian, Procopius din Cesareea, un continuator al lui Ammianus
110
Marcellinus şi Zosimus. Originar din Cesareea, ajuns la
Constantinopol, a intrat în serviciul generalului Belisarius, îndeplinind
funcţia de secretar, în care calitate l-a însoţit în campaniile din Africa,
Italia, Persia. A fost un istoric participant, un observator perspicace, un
narator prin excelenţă şi un stilist remarcabil. Autor al Istoriei secrete,
al unei lucrări întitulată De Aedificiis, a fost influenţat de tradiţia
greacă în gândirea profesată şi în scrisul său. Desigur, din punctul de
vedere al concepţiei a fost un creştin, un deist, un fatalist într-o lume
dinamică şi plină de neprevăzut. Ca istoric a fost influenţat de
Tucidide, de la care împrumută modelul naraţiunii, tehnica redactării,
vizibilă în inserarea cuvântărilor în operă, în exordiu, în care expune
natura subiectului şi metoda de tratare.
Este însă tributar şi lui Herodot de la care a împrumutat
aplecarea spre digresiuni. Lucrările lui sunt relevante pentru istoria
vieţii bizantine, pentru ceea ce s-a numit istoria arcana, reprezentativă
pentru istoria internă.
Vecinătatea Orientului a determinat preocuparea pentru istoria
confruntărilor militare din răsărit, pentru istoria războaielor cu Persia,
pentru realităţile Asiei, Phrigiei, Lydiei, contribuind astfel la lărgire
orizontului cunoaşterii istorice.
În seria istoricilor care au ilustrat istoriografia bizantină se
înscrie Theophilactus din Simocata care a scris o Istorie în 8 cărţi,
fiind şi autorul unei descrieri a Chinei în una din cărţile sale,
precedându-l pe Marco Polo. La acest istoric este evidentă predilecţia
pentru fenomenul universal care conturează genul de istorie universală
în manierea lui Eusebiu din Cesareea, începând cu Adam, în spiritul
istoriografiei creştine şi medievale.
În istoriografia bizantină se constată şi un interes pentru istoria
provincială determinată de geografia politică bizantină. În Bizanţ a
fost cultivată însă şi cronografia, cazul lui Ioannes Malalas, care însă
nu a strălucit prin gândire şi compoziţie. În general aceste cronografii
s-a adoptat ca metodă de expunere maniera orizontală corelând istoria
provincială cu a centrului imperiului.
În Bizanţ se remarcă şi personalitatea împăratului Constantin al
VII-lea Porphirogenetul (905-959), în timpul căruia Iosif Genesius a
scris Istoria Constantinopolului în patru cărţi. Autoritatea perioadei
a fost Leo Diaconus pentru secolului al X-lea care a dat atenţie
războaielor împotriva bulgarilor şi musulmanilor. Cel mai de seamă
istoric a fost însă Mihail Psellos a cărui Cronografie acoperă anii
111
976-1077, pe care o scrie din interiorul realităţilor, fiind secretarul mai
multor bresle. El a scris cu sentimentul că datoria istoricului este aceea
de a reda faptele cu fidelitate, nu însă în afara retoricii bizantine,
urmat de alţi autori ca Ioan Schilites şi George Cedrenus, de Ioan
Zonaras, un abil cronicar al Evului Mediu prin cronica universală.
Între cronografii bizantini s-a distins Ana Comnena (1081-
1118), o strălucită autoare a Evului Mediu prin Alexiada, în 15 cărţi,
acoperind anii de domnie ai imperialului său tată. Lucrarea este bine
informată, stăpânind tradiţia orală şi informaţia documentară
disponibilă. Cartea, alături de o semnificaţie politico-ideologică,
reprezintă şi un moment important în evoluţia istoriografiei şi
literaturii bizantine. Ca orizont istoriografic, Ana Comnena a
frecventat modelele antichităţii ale căror idei transpar în lucrare, cu
deosebire în prefaţă. Aici se află adevărate locuri comune pe care le
regăsim identice în marea istoriografie clasică greacă şi latină. Sunt în
general idei despre frumuseţea istoriei, valoarea adevărului,
obiectivitatea scrisului istoric sau funcţia educativă a istoriei. Ea a dat
biografia unei vieţi, organizată pe criterii istorice, fapt ce reprezintă un
specific al scrisului autoreflexiv. Ea nu a dorit să facă un portret
imperial, care să sublinieze calităţi şi defecte ci a încercat să reînvie o
lume şi o personalitate. A înfăţişat planurile unei activităţi, externe,
diplomatice, militare interne într-o ordine cronologică.
Ca metodă, Ana Comnena şi-a întemeiat discursul pe o
documentare directă de la colaboratorii imperialului ei tată, a cules
informaţii de la străini, apelând în acelaşi timp la legende, cântece
populare. Scriind despre o personalitate, Ana Comnena prezintă fapte
din sfera secularului, ceea ce evidenţiază o limitare a sacrului, atât cât
i-au îngăduit convenţiile timpului. Totuşi providenţa, deşi accentul
cade precumpănitor pe omenesc, nu lipseşte din explicaţia istorică.
În Prefaţa operei sale ea ne dezvăluie, însă viziunea ei despre
istorie, despre cum singură mărturiseşte: “ştiinţa istoriei pe care o
socoate o pavăză trainică împotriva trecerii timpului ajutând la
păstrarea faptelor”.
Semnificativ, în prefaţă creionează propria formaţie intelectuală
care de fapt explică demersul ei istoric. Ea a scris despre o
personalitate convinsă că merită să i se păstreze faptele în amintirea
urmaşilor; a făcut-o cu obiectivitate, potrivit unor precepte antice.
Trimiterile ei în această privinţă sunt clare, autorităţile la care se referă
sunt Lucian din Samosata, Tacitus. Preocupată de găsirea adevărului
112
nu poate să nu scrie obiectiv despre oamenii epocii de care s-a ocupat
în opera ei.
Literar, Alexiada reprezintă un triumf al tendinţei realiste fată
de retorica clasicizantă. Desigur, asupra discursului ei istoric s-au
exercitat fireşti influenţe dinspre marii istorici ai antichităţii,
poeţi,scriitori şi istorici bizantini pe care îi citează frecvent. Ea s-a
emancipat însă în practica discursurilor tucidiene, depăşind oricum
estetica tradiţională, fiind o iniţiatoare a curentului realist. Se poate
spune că ea a oferit o frescă a vieţii bizantine sub multiple aspecte.
Literatura istorică bizantină este, fără îndoială bogată, cultivând
genuri istorice moştenite din antichitate sau din istoriografia creştină,
cronici şi istorii, vieţile cărora le-a conferit un conţinut şi o formă
potrivit cu experienţa şi sensibilitatea bizantină. Istoriografia
Bizanţului s-a continuat până la sfârşitul imperiului şi dincolo de
Bizanţ, sub stăpânirea otomană, cazul lui Chalkokondylas, care în
cartea întitulată Povestiri, cuprinde perioada de la 1298 şi 1463,
intrând în istoria otomană.

Consideraţii generale
Literatura istorică a Bizanţului a continuat tradiţia antichităţii
prin modelele ilustre, socotite demne de a fi imitate. Istoriografii
bizantini au considerat că antichitatea trebuie însuşită, scrisul ei imitat,
prelucrat, transformat. În general istoricii bizantini îşi expun în prefeţe
concepţia lor despre istorie, tributară marilor istorici ca Tucidide,
Polybios, Diodor din Sicilia. Ideile antice despre istorie devin un loc
comun prin integrare şi asimilare. În aceste prefeţe se constată
existenţa unor toposuri, stereotipuri ce exprimau năzuinţă spre adevăr.
“Trebuie să se aducă sacrificii numai adevărului” este una din
sentinţele preluate din Lucian din Samosata. Totodată, prin scrisul lor,
ei încearcă să satisfacă cerinţe literare. Pentru ei istoria nu se prezintă
ca o ştiinţă, ci ca o pasionantă lectură de agrement.
Modelul antic a fost urmat mai cu seamă în latura formală sub
aspect stilistic, în vocabular chiar. Aşa se explică că în expunerile lor
întâlnim numeroase citate, proverbe, locuţiuni, alegorii, comparaţii,
aluzii mitologice. Toate acestea sporesc valoarea artistică a scrisului
istoric bizantin. Ei încorporează în operele lor mituri narative antice,
descrieri, povestiri, etc. Naraţiunea de fapt este structurată potrivit
modelului antic, deşi selecţia este veridică în sensul că modelul este
compatibil cu situaţiile reale. În esenţă, chiar dacă au cunoscut direct
113
un eveniment ei îl descriu potrivit modelului antic, un procedeu
întâlnit şi în istoriografia renascentistă, care a elaborat conceptul de
istorie adevărată, de imitaţie. Împrumută chiar elemente de conţinut,
folosind nume arhaizante, cu alte cuvinte apelează la topii antici. De
fapt, avem de a face cu un conservatorism bizantin, întemeiat însă pe
credinţă antică în imuabilitatea naturii umane. Imitarea antichităţii
oferă un paralelism cu concepţia renaşterii occidentale, ilustrat de o
renaştere bizantină.
Istoriografia bizantină a avut însă o decisivă influenţă asupra
ariei culturale răsăritene, sud-slave, ruseşti şi slavo-române. Este fără
îndoială că influenţa bizantină a înrâurit literatura bulgară, sârbă şi
rusă, dar prin intermediul sud-dunărean şi cea română. Este de
observat însă că influenţa bizantină în această arie s-a manifestat nu în
epoca de apogeu a literaturii istorice bizantine. În această arie sunt
cultivaţi Constantin Manasses, Zonaras, târziu însă, datorită modestei
cunoaşteri a limbii greceşti şi existenţei altor priorităţi. La români
circulau cronografe bizantine prin intermediul sud-slav, detectabile în
coligatele mănăstireşti.
Literatura bizantină a exercitat o influenţă şi asupra
istoriografiei primului umanism italian care nu s-a dezvoltat în afara
acestor realităţi istoriografice. Se poate deci afirma că istoriografia
Bizanţului a reprezentat o expresie a istoriografiei europene, de
valoare complementară ce reflectă particularităţi răsăritene care au
structurat un specific cu urmări de durată în spiritualitatea europeană.

Bibliografie
1. Bréhier, L., Civilizaţia bizantină, Bucureşti, 1994, p. 269-278.
2. Literatura Bizanţului. Traducere şi Introducere, N. Şerban
Tanaşoca, Bucureşti, 1971.
3. Psellos, M., Cronografie. Un veac de istorie bizantină (976-1077),
Iaşi, 1998. Traducere de Radu Alexandru. Cuvânt înainte de
Nicolae Şerban Tanaşoca, p. 7-12.

114
ISTORIOGRAFIA MODERNĂ

Istoriografia Renaşterii
Istoriografia Renaşterii marchează, prin concepţie şi metodă,
afirmarea unei noi modalităţi de scriere a istoriei prin care se
distanţează de scrisul istoric medieval. Ea acordă istoriei o nouă
funcţionalitate pe măsura structurilor moderne care s-au cristalizat pe
fondul dinamicii continentului european. Renaşterea este un timp de
generală resurecţie în sfera civilizaţiei, culturii, şi artelor în plină
afirmare.
Este oare Renaşterea o epocă integral nouă, reprezintă o ruptură
vis-a-vis de perioada precedentă? Sau, în alţi termeni, înseamnă
Renaşterea o redescoperire a antichităţii, a metodelor sale de
investigare, ceva structural deosebit în afara tradiţiei medievale?
Chiar dacă rămânem la prejudecata unei Renaşteri care
descoperă tradiţia antică, trebuie să remarcăm faptul că aceasta din
urmă nu a încetat să fie prezentă în istoriografia medievală, că în
istoriografia creştină tradiţia clasică n-a dispărut, că în Bizanţ
antichitatea şi-a prelungit destinul, că de fapt istoriografia
renascentistă a preluat ca metodă de expunere formele analistice
anterioare.
În realitate, în Renaştere se constată un sistem de continuităţi şi
discontinuităţi, rezultă că ea nu a venit după o perioadă de saecula
barbara, ci, dimpotrivă, şi-a avut precedente istorice şi istoriografice
care s-au cristalizat la hotarele lumii medievale: viaţa citadină,
formele de civilizaţie materială, experienţa cruciadelor, dinamica
comercială italiană animată de comerţul genovez şi veneţian. Se poate
afirma că realităţile amurgului Evului Mediu au pregătit o lume de
tranziţii care justifică, pe de o parte una din aserţiunile lui Johan
Huizinga care aprecia că “ în spiritele renaşterii trăsăturile medievale
sunt săpate mult mai adânc decât suntem convinşi de obicei”
(Amurgul Evului Mediu, p. 515); iar pe de alta, adiacent, apar noi
idei în perioada precedentă în istoriile ce se scriu care anunţau
trăsături ce vor deveni specifice istoriografiei umaniste.
115
În ambianţa dinamicii orizontale şi verticale ce caracterizează
Renaşterea (Jean Delumeau, p. 42-48) îşi face apariţia o nouă
intelectualitate în serviciul cetăţii, apar noi clase profesionale,
regimuri politice, republici independente expresie a unei burghezii
comerciale în expansiune. Or, dinspre aceste procese care au avut loc
în structurile de civilizaţie îşi face loc o politică pozitivă care
influenţează construcţia de stat, un realism diplomatic şi o teorie
politică care exprima structurarea echilibrului european.
Continuităţile sunt evidente şi în planul istoriografiei şi, în
general, în ansamblul culturii, unde lecţia istoriografiei clasice este
prezentă masiv, având o pondere semnificativă prin receptarea
integrală a valorilor antichităţii. Se ştie că de la sfârşitul antichităţii
până la afirmarea Renaşterii cultura antică a supravieţuit potrivit
grilelor medievale. Noutatea o aduce însă fenomenul receptării
integrale a antichităţii păgâne, fără filtrul opticii creştine medievale. În
Renaştere sugestia metodelor istorice ale istoriografiei clasice dă curs
liber explicativului, în legătură cu realismul epocii ce se afirma ca
expresie a noilor forţe sociale.
În măsura în care istoriografia Renaşterii se constituie în raport
cu experienţele politice contemporane, cu pragmatismul timpului,
generat de oraşele state, funcţia istoriei se metamorfozează servind
unor raţiuni practice din sfera laicităţii, omului politic deschis
exemplelor istoriei. Noul tip de stat, în noile circumstanţe, se
dovedeşte interesat de prosperitatea oraşelor state italiene, de
diplomaţie prin oamenii politici deveniţi istorici care prospectează
realităţile pentru a găsi soluţii practice la noile provocări ale istoriei în
mers.
Aceste sensibilităţi asociază istoriei noi teritorii de investigare,
economia, socialul, politicul din interiorul oraşelor state italiene, în
general din ţările europene sau extraeuropene. Astfel, sfera cunoaşterii
se lărgeşte la alte geografii, la fenomene care conferă istoriei o
dimensiune universală. La aceste fenomene ce ţin de noua dinamică a
civilizaţiei intervin altele de ordin spiritual: Reforma, cu tendinţele ei
novatoare, cu controversele religioase, revoluţia cărţii prin
descoperirea imprimeriei ce determină o difuzare a culturii, o
accentuare a spiritului critic în cultură prin apelul insistent la filologie,
la critica de text care din sfera religiosului se transferă în planul
istoriografiei în secolul al XV-lea şi al XVI-lea. În această ambianţă
116
Cetatea lui Dumnezeu face loc cetăţii omului, unei atitudini
antropocentrice, fără ca bazele credinţei să fie dislocate. “Învăţaţilor
din vremea aceea nu le era teamă să generalizeze despre condiţia
umană”, aşa cum o numea Poggio, sau să compună discursuri, precum
Pico della Mirandola, despre “Demnitatea omului” – cu toate că Pico
nu intenţionase prin aceasta să facă o declaraţie de independenţă faţă
de Dumnezeu” (Peter Burke, Renaşterea, p. 21).
Umanismul debutează în Italia fiind prilejuit de noua
conjunctură socială şi economică, de expansionismul maritim care a
oferit cadrul afirmării istoriografiei Renaşterii. Autorii scrierilor
istorice umaniste sunt diplomaţi, jurişti, dar şi oameni ataşaţi bisericii,
Curiei papale care promovează o viziune seculară. Istoricii reprezintă
viziunea dominantă a oraşelor state care cunosc noi experienţe, într-un
context diferit de cel medieval cultivând civismul. Istoricii noii vârste
sunt pragmatici, fiind interesaţi de probleme de ordin practic, de viaţa
internă a cetăţii în calitate de mari demnitari sau de oameni implicaţi
în jocul diplomatic contemporan. Evoluţia istoriografiei umaniste
exprimă realităţi politice contemporane sau atitudini ce mărturisesc o
gândire laicizată.

Originea umanismului
Potrivit exegezei contemporane cultura Renaşterii stă în
legătură cu antecedentele medievale, idee exprimată cu claritate de
Eugenio Garin atunci când menţiona că Evului Mediu nu i-a fost
străină cultura clasică, că oamenii de cultură îi citeau pe clasici, că
această perioadă nu a fost întunecată şi barbară ci a încorporat
luminile civilizaţiei şi mândria gândirii, că s-a hrănit din valorile
antichităţii pe care le-au preluat-o selectiv. Deci, umanismul nu a
însemnat câtuşi de puţin o descoperire a antichităţii, ci s-a datorat unei
lecturi diferite de aceea a intelectualului medieval, optând pentru o
preluare neselectivă a creaţiilor lumii clasice. Ca atare, Evul Mediu a
adus, în raport cu antichitatea, moduri, tonuri şi forme diferite de viaţă
şi cultură, iar Renaşterea şi umanismul au readus din cercurile
teologiei dialectica aristotelică pe terenul raporturilor lumeşti,
introducându-l pe Aristotel într-un colocviu uman. “Trebuie, fără
îndoială, să se reamintească faptul că Evul Mediu îi citea pe clasici, îi
traducea, ştia limba greacă, cel puţin în anume vremuri şi locuri,

117
avea interese legate de ştiinţele naturii. Trebuie să se înţeleagă că,
desigur, Evul Mediu, deloc întunecat şi barbar, ci plin de luminile
civilizaţiei şi de măreţia gândirii, s-a hrănit din antichitate şi şi-a
însuşit-o. Numai că problema mai gravă este cu totul alta, şi anume
determinarea pozitivă a unor moduri şi tonuri şi forme diferite de
viaţă şi cultură. Pe măsură ce este cunoscut mai bine Evul Mediu, se
vede mai bine cât anume din cultura antică s-a prelungit în cultura
sa” (Eugenio Garin, Umanismul italian).
Renaşterea nu a fost de asemenea doar un timp al artiştilor ci şi
al oamenilor de ştiinţă, posesoarea unei culturi aşezate în serviciul
cetăţii, care ridică epoca în propria ei conştiinţă. În esenţă Renaşterea
şi umanismul înseamnă un nou spirit care străbate întreaga creaţie
umană, un stadiu nou de dezvoltare care a însemnat un sistem de
continuităţi şi discontinuităţi de la lumea Evului Mediu la Renaştere.

Evoluţia istoriografiei umaniste. Primul


umanism italian
Istoriografia modernă începe cu umanismul timpuriu fiind o
expresie a Renaşterii, nu în afara antecedentelor medievale care au
anunţat afirmarea scrisului istoric modern. Francesco Petrarca (1304-
1374) reprezintă începutul prin exprimarea cultului pentru limba
latină, care a readus la lumină “ antica eleganţă a stilului pierdut şi
stins”. Petrarca a avut conştiinţa umanităţii clasice, humanitas
clasica, considerând valoarea literelor umane şi caracterul social al
unei umanităţi adevărate. “Trebuie să acţionăm pentru a fi de folos
acelora cu care trăim şi nimeni nu se poate îndoi că sufletelor lor le
putem fi de folos în cel mai înalt grad cu cuvintele noastre” (Apud
Eugenio Garin, Umanismul italian, p. 28). Deopotrivă în legătură cu
disponibilitatea pentru social el dezvoltă teza vieţii active, vita activa,
a unor oameni uniţi de legătura socială. Ca istoric a scris o istorie
biografică a Romei antice Quorumdam clarissimorum virorum
epitome, cunoscută ca Liber de viris illustribus în care tratează 21
de eroi din istoria Romei, de la Romulus la Caesar. În Rerum
memorandarum libri IV a alcătuit o culegere de anecdote ce de fapt
nu aparţine istoriografiei propriu-zise fiind o operă moralizatoare.
Opera lui istorică era o aspiraţie utopică spre unitatea Italiei, o reacţie
la prezent, trecutul apărându-i ca o compensaţie, transpunându-l în

118
actualitate. Ca istoric, a făcut un pas înainte prin critica surselor
considerându-le pe cele latine credibile, respingând, totodată, fabulaţia
medievală. Petrarca marchează apariţia unei noi epoci prin cultul
antichităţii şi prin faptul că fiind un istoric independent, un laic, a
cultivat istoria antică şi a tratat-o potrivit unei concepţii personale. El
a creat o adevărată vogă prin imitarea antichităţii, a marilor istorici ca
Cornelius Nepos, Suetonius, Plutarh, contribuind astfel la
popularizarea biografiei şi la afirmarea individualismului Renaşterii.
Giovanni Boccaccio (1313-1375) s-a distins cultivând acelaşi
gen biografic astfel că el ne apare ca un continuator al lui Petrarca.
Opera lui De claris mulieribus reprezintă o culegere de 104 biografii
de inspiraţie legendară, urmată de Casibus virorum illustrium libri
IX, care cuprind o meditaţie în jurul inconstanţei fericirii umane.
Viaţa lui Dante reprezintă expresia veneraţiei pentru maestrul poeziei
italiene. Opera este mai mult un protest împotriva exclusivismului
clasic, fiind o primă veritabilă biografie a unui poet în care s-a văzut
un efort orientat spre zugrăvirea caracterului poetului şi omului. El a
inaugurat în literatura istorică un nou gen, al biografiei artiştilor în
care opera lui Boccaccio ocupa un loc de prim plan. De asemenea a
scris şi o biografie a lui Petrarca De vita et moribus domini
Francisci Petrarche în care a omagiat un predecesor pe care l-a avut
drept model.
Filippo Villani (1325-1405) a cultivat şi el genul biografic prin
Liber de origine civitatis et ejusdem famosis civibus având drept
model pe Boccaccio, fără să dovedească un talent istoriografic şi
literar. Astfel a reprodus fără discernământ legende, făcând aprecieri
mărginite, fiind tributar înaintaşului. Cu el ia naştere un nou gen
biografic care face loc vieţilor în relaţie cronologică, ceea ce a
determinat o evoluţie originală în istoriografia umanistă. A intenţionat
să lase posterităţii ceva din măreţia Florenţei zilelor sale adiacent
preţuirii oraşului stat.
Primului umanism italian îi mai aparţin Dino Compagni (cca.
1260-1323), şi Giovanni Villani (m. 1348). Dino Compagni a scris o
Cronică a Florenţei de la origini la zilele sale. El nu a fost un narator
pur şi simplu încercând să interpreteze faptele, cronica fiind dominată
de spiritul civic. Giovanni Villani prin Cronica Florenţei s-a oprit la
Evul Mediu începând cu originea oraşului. Scrisul său cuprinde

119
descrierea cetăţii, istoria comerţului, industria, structurile sociale,
viaţa religioasă, conflictele existente.
Primul umanism italian a adus o contribuţie semnificativă prin
subiectele tratate, istoria oraşelor – state, de la originea lor la epoca
medievală, prin istoria personalităţilor. Datorită genurilor cultivate, ca
biografiile oamenilor de litere sau artiştilor, istoria devine la ei
seculară şi antropocentrică. Giovanni Villani şi Dino Compagni au
meritul de a se fi detaşat de providenţialismul medieval, fără ca să se
îndepărteze de preceptele doctrinei creştine. Ei anunţă prin scrisul lor
viitoarea dezvoltare a umanismului italian, decisivă pentru noua
concepţie pe care o promovează.
Al doilea umanism italian a fost ilustrat de o pleiadă de istorici
care afirmă prin opera lor noi orizonturi ale istoriografiei moderne:
Leonardo Bruni (1368-1444), Poggio Bracciolini (1380-1459), Flavio
Biondo (1388-1463), Aeneas Silvio Piccolomini (1405-1464).
Adiacent, prin critica istorică de text, prin aportul filologiei Lorenzo
Valla (1406-1457) a influenţat decisiv evoluţia scrisului istoric
umanist. Aceşti umanişti, prin subiectele scrierilor lor, au conturat o
direcţie seculară în istoriografia modernă care nu s-a mai mărginit la
istoria peninsulară, ce rămâne esenţială, ci au lărgit interesul la spaţiul
general european. Concepţia lor istorică, metoda practicată, în pofida
genului analistic, preluat din istoriografia medievală, şi interpretarea
faptelor istorice îi plasează la începuturile propriu-zise ale
istoriografiei moderne. În egală măsură prin Aeneas Silvio
Piccolomini s-a introdus în istoriografie genul descrierilor istorico-
geografico-etnografice.
Leonardo Bruni este o personalitate definitorie pentru
umanismul italian prin concepţia modernă practicată în care se afirma
o detaşare de concepţia medievală. Născut la Arezzo în 1368 studiază
jurisprudenţa, ajungând la demnitatea de secretar al papei.
Îndeplineşte o seamă de funcţii publice de ordin secular ceea ce i-a
oferit o comprehensiune a proceselor istorice.
Opera lui cuprinde o istorie a Florenţei, Historiarum
Florentinarum libri XII care duce expunerea până în anul 1404. A
doua lucrare intitulată Rerum suo tempore in Italia gestarum
commentarius constituie de fapt, dacă nu începutul istoriografiei
umaniste, cu certitudine un izvor pentru istoriografia modernă. Opera
lui are o valoare documentară remarcabilă, iar prin concepţia critică
120
rămâne un model pentru noul spirit critic detaşat de fabulaţia
medievală, de miracole, de legendele ecleziastice şi profane. Acordă
atenţie, datorită pragmatismului rezultat din funcţiile practicate,
influenţei circumstanţelor generale, anunţând prin aceasta opera lui
Machiavelli. În aceeaşi măsură a fost un spirit obiectiv, care s-a dorit
imparţial. Încearcă o explicaţie umană a faptelor, amendând
providenţialismul şi acordând spaţiu motivaţiilor naturale.
Ca istoric a fost influenţat de antichitate, neputându-se sustrage
preceptelor antice, retoricii care deforma de fapt realitatea. În ceea ce
priveşte modul de expunere, acesta este analistic, deşi naraţiunea nu a
fost fără valoare. Din punctul de vedere al expresiei a practicat un
purism latin prin care voia să exprime realităţile contemporane. Se
poate afirma că locul pe care îl deţine în istoriografia umanistă este
conferit de Istoria Florenţei. A doua lucrare reprezintă mai mult
genul memorialistic, cu toate că în Prefaţă enunţă programul
umanismului istoric. A scris opera lui în latină deoarece nu a socotit
vernaculara capabilă să exprime idei înalte. A emancipat scrisul istoric
de legende datorită unui realism practicat de pe poziţiile înaltului
funcţionar. De aici a rezultat spiritul analitic şi constructiv. A apreciat
cultura Florenţei ca un set cultural conectat la viaţa civică a
comunităţii. A fost primul italian din Renaştere care a accentuat
principiul definitoriu al acesteia: virtú. În acelaşi timp a conferit un
loc privilegiat civismului întemeiat pe învăţămintele morale în care a
acordat prioritate statelor şi guvernărilor care pot asigura fericirea
tuturor. Traducând Politica lui Aristotel el afirma legătura dintre lecţia
antichităţii şi etica creştină. “Această parte a filosofiei îi scria lui
Eugeniu al IV-lea care tratează despre obiceiuri, despre conducerea
statelor, despre cel mai bun mod de a trăi, este aproape la fel la
filosofii păgâni şi la ai noştri” (Apud Eugenio Garin, Umanismul
italian, p. 48). Este fără îndoială una din ideile centrale ale unei
gândiri care anunţa zorii umanismului întemeiat pe vita activa.
Poggio Bracciolini (1380-1459) ilustrează, la rândul său, cel de
al doilea umanism italian. Ataşat Curiei romane, rămâne însă un laic
cu o profundă formaţie clasică. A participat la Conciliul de la
Constanza. A fost un asiduu cercetător al manuscriselor latine din
bibliotecile germane. Opera lui intitulată Historia Florentina ab
origine urbis usque ad annum 1455. Libri VIII a fost scrisă în
finalul vieţii fiind tradusă în vernaculară. Admirator al clasicismului şi
121
mai cu seamă al lui Titus Livius, a încercat în De varietate fortune o
înfăţişare a rămăşiţelor Romei comparându-se cu scriitorii latini, Titus
Livius, Vitruvius. A fost şi un traducător al lui Xenofon, Cyropedia şi
a Istoriei Siciliei a lui Diodor din Sicilia. Laic prin excelenţă, a
profesat ceea ce s-a numit viaţa activă. Pentru el literele sunt de folos
vieţii şi moravurilor, el fiind ostil ascezei. El subliniază valoarea unei
nobleţi izvorâtă din virtute, din muncă şi nu din moştenirea
strămoşilor.
Flavio Biondo (1388-1463) poate să fie considerat un
întemeietor al arheologiei prin Roma illustrata, Roma instaurata şi
Roma triumphata. El s-a distins însă şi prin Historiarum ab
inclinatione Romnorum imperii decades ab anno 472 ad annum
1440. Ca istoric porneşte de la cronicile medievale fiind însă conştient
că studiul Evului Mediu este posibil prin investigarea antichităţii. A
considerat Evul Mediu ca o epocă în sine, distinctă. A pus bazele
criticismului umanist istoric respingând fabulaţia medievală, originile
mitice ale oraşelor, profesând o imparţialitate critică. A fost un
anticipator al istoriografiei secolului erudiţiei colective. El a privit
istoria în durată apropiindu-se de Gibbon. Rămâne în istoriografie prin
studiile sale un iniţiator al arheologiei spre care s-a îndreptat datorită
admiraţiei pentru antichitate. El a furnizat însă în opera lui comentarii
pe marginea receptării clasicismului şi modele pentru aplicarea
metodelor critice în interpretarea faptelor.
Dintre personalităţile care au inovat cercetarea istoriei prin
genurile cultivate trebuie menţionat şi Aeneas Sylvios Piccolomini,
viitorul papă Pius II. Sienez prin origine, provenit dintr-o familie
nobilă a parcurs o carieră spectaculară, secretar al conciliului din
Basel, funcţionar în cancelaria imperială în timpul lui Frederic III, în
oficiile Curiei papale, episcop de Trieste, de Sienna, legat papal,
cardinal, în final papă ales în 1458. Este autorul unei opere întinse
care a cuprins fie realităţi conciliare ca istoric participant, precum
Commentarii de gestis Basiliensis concilii, deşi titlul nu corespunde
conţinutului, dar şi De rebus Bassileae gestis stante vel dissolutio
concilio publicată mai târziu. Este autorul unei Historia austriaca, de
fapt o compilaţie, a unei Historia Bohemica şi a lucrării cunoscută
sub numele Historia Europae în care se preocupă de istoria
contemporană. A mai scris Cosmographia del mundo universo
historiarum libri (în care tratează Asia). Ca istoric s-a dedicat istoriei
122
spaţiului german oferind date importante care au influenţat
istoriografia de mai târziu. Opera lui este vie datorită faptului că a
înregistrat ce a trăit şi văzut, astfel ce se poate afirma că a avut
interesul universal al lucrurilor. A manifestat independenţă faţă de
estetica umanistă astfel că scrisul său, datorită tehnicii jurnalului, a
fost ferit de retorica convenţională. El a adus însă în istoriografia
umanistă genul descrierilor istorico-geografico-etnografice care s-a
impus în istoriografia europeană făcând o carieră de durată.
În evoluţia istoriografiei umaniste Lorenzo Valla (1407-1457)
deţine un rol major din punctul de vedere al metodologiei istorice.
Iniţiază un curent critic în cultura umanistă prin disertaţia De falso
credito et ementita sub titlul de De Constantini donatione
declamatio (1440) prin care a dovedit falsul aşa zisei donaţii pe care
papalitatea îşi întemeia autoritatea laică. Excepţional latinist, autor al
unei lucrări întitulate De elegantis lingua latinae, a fost în măsură să
dovedească ţinând seama de limbă şi scris, că latina Donaţiei nu era
aceea a secolului IV. Prin această contribuţie a iniţiat de fapt marele
curent critic care prin apelul la filologie a transmis istoricilor un
instrument de dovedire a autenticităţii sau neautenticităţii textelor
istorice. El poate să fie considerat iniţiatorul de fapt al criticii externe
şi interne care va rodi în evoluţia viitoare a istoriografiei la nivelul
erudiţiei secolelor XVI şi XVII. Metoda scrierii istorice a Reformei,
este oferită de Centuriile din Magdeburg, ce se întemeiază pe
principiile enunţate de Lorenzo Valla.
Al doilea umanism italian înregistrează o sporire a numărului
umaniştilor recrutaţi din personalităţi angajate în mare parte în afaceri
seculare. În acest răstimp se poate remarca o diversificare tematică în
care un loc îl deţin istoriile cetăţilor state, biografiile unor
personalităţi, istoriile unor provincii sau istoria Europei, precum şi a
altor spaţii extraeuropene. Prin subiectele tratate se observă o
secularizare a istoriei şi o limitare a providenţialismului. Ei ignoră
ideea celor patru monarhii, istoria lor fiind pragmatică şi suferind
influenţa lui Polybios. Istoricii celui de al doilea umanism sunt critici,
fapt ce se manifestă prin scepticism datorită experienţelor rezultate din
cunoaşterea ştiinţifică şi mai cu seamă datorită expansiunii geografice
prin comerţ. Manifestă un cult pentru antichitate imitând forma
istoricilor antichităţii. În sfârşit, interesul lor precumpănitor este
reţinut de politic ceea ce determină neglijarea altor aspecte ale vieţii.
123
Admiraţia pentru antichitate luată drept model a nesocotit achiziţiile
Evului Mediu.
Al treilea umanism italian. Prin marile personalităţi care l-au
ilustrat, al treilea umanism italian s-a impus în prim planul
istoriografiei moderne. Istoria scrisă de oameni angajaţi în
guvernământ, cunoscători ai dinamicii politice europene, atenţi la
frământările şi metamorfozele interne ale propriei cetăţi, cazul
Florenţei, sau a peninsulei dă măsura valorii unui demers în care
gândirea politică din Principele lui Machiavelli se îmbina cu filosofia
istoriei pe care o profesează sau cu experienţa omului politic şi a
diplomatului. Pentru aceste raţiuni impactul invaziei franceze de la
sfârşitul secolului al XV-lea în peninsulă va înrâuri scrierea istoriei
infuzându-i o doză de realism.
Dintr-un ansamblu de autori se detaşează două puternice
personalităţi, Niccolo Machiavelli (1469-1527) şi Francesco
Guicciardini (1483-1540). Deopotrivă oameni politici, istorici şi
gânditori au lăsat urme adânci în scrisul istoric european. Niccolo
Machiavelli era fiul unui judecător, un studios ce stăpânea latina,
cunoscător al autorilor clasici, inclusiv Polybios care l-a influenţat în
special cu gândirea lui pragmatică. A ocupat eminente poziţii în
guvernământ, secretar al doilea al Marelui consiliu, secretar al
Consiliului celor zece, angajat în misiuni diplomatice şi politice, a fost
un strălucit doctrinar prin Principele (1532), un filosof al istoriei prin
Discorsi sopra la prima deca de Tito Livio.
Istoria Florenţei a fost scrisă în opt cărţi la invitaţia
cardinalului de Medicis, viitorul papă Clement al VII-lea, pe care o va
publica în 1532. În prima carte a dat o privire generală a istoriei Italiei
după invazia barbară până la 1434, celelalte fiind rezervate istoriei
Florenţei până în 1492, anul morţii lui Lorenzo de Medicis. După
cartea IV suntem în faţa unei naraţiuni detaliate a evenimentelor
externe de care a fost captivat.
Istoria Florenţei a fost întemeiată pe surse umaniste, fără însă
să fie o simplă naraţiune a faptelor. Ea este o încercare de a reflecta
asupra evenimentelor.
Exegeţii operei lui Machiavelli nu au fost din cale afară de
generoşi cu aprecierile, socotind scrierea sa grăbită. În realitate,
Machiavelli a fost interesat de istorie în măsura în care opera lui putea
să fie un reper pentru biografia şi ideile sale, motiv pentru care căuta
124
să găsească în istorie dovezi pentru doctrina sa politică. El face din
istorie o ancilla scientiae politicae. În scrisul său Machiavelli este
tributar surselor sale din care extrage arbitrar date sau, pur şi simplu,
le sacrifică modificându-le în avantajul teoriilor sale.
Discursurile inserate în Istoria Florenţei arată de fapt maniera
sa de lucru, atitudinea teoreticianului care triumfă asupra istoricului.
El lămureşte cititorul cu obiectivitate deoarece are în vedere
dezvoltarea unor teorii politice generale. Totuşi cartea lui îşi păstrează
caracterul de originalitate prin istoria internă a Florenţei de la origini
până în anul 1420 (cartea a doua şi a treia). Lucrarea se detaşează însă
prin lărgimea orizontului, prin darul de a recunoaşte mari conexiuni
istorice şi de a cuprinde faptele particulare într-o dezvoltare generală.
El s-a interesat de efectele istorice, meditând asupra raţiunilor
lucrurilor de ordin politic sau militar. Putem spune că este mai modern
decât alţi umanişti, debarasându-se de tradiţia cronicărească, realizând
o veritabilă naraţiune. Lucrarea este împărţită pe cărţi corespunzătoare
materiei tratate. De observat însă că în compunerea ei se întemeiază pe
o unică sursă în care inserează şi alte relatări. El scrie însă cu veritabil
talent, reflectând în scriitură spiritul Principelui, în care se observă
distincţia dintre imaginaţie şi realitate, între deziderat şi fapt. De aceea
urmăreşte adevărul faptelor ceea ce este o formulă definitorie pentru
un gânditor politic realist. Influenţa lui asupra spiritului umanist este
enormă în materie de doctrină politică.
Al doilea mare umanist italian a fost Francesco Guicciardini
(1483-1540). Născut la 6 martie, studiază la Padova, apoi devine
profesor de drept la Florenţa. Începe în 1511 o carieră diplomatică,
îndeplineşte misiuni în Franţa şi Spania, prilej pentru interesante
reflexii. Istoria Florenţei este o istorie a oraşului între anii 1378-
1509. Este şi autorul unui tratat asupra guvernământului precum şi a
unei colecţii de aforisme, Ricordi. Cartea care i-a adus însă faima a
fost Istoria Italiei care a cunoscut până la sfârşitul secolului 10 ediţii
italiene, 3 latine, 3 franceze, traduceri în engleză şi germană, olandeză
şi spaniolă. Istoria o începe cu intrarea lui Carol VII (1494) în Italia.
Lucrarea reprezintă o inovaţie prin subiect şi tratare. Tendinţa
dominantă era pragmatică, didactică, fiind pătrunsă de spiritul critic
accentuat. Vasta experienţă de om politic îl face să sesizeze planul
universal al istoriei şi să profeseze pesimism în aprecierile politice. În
Istoria Italiei rupe cu tradiţia istoriei locale tratând un subiect în spirit
125
general, istoria unei unităţi care era mai mult decât geografică. În carte
se întrevede experienţa politică a diplomatului mai cu seamă. De
aceea trasează pentru prima dată un tablou exact al politicii
internaţionale. El a pus în lumină dependenţa statelor, conexiunile
politice interne şi externe, influenţa afacerilor militare văzute dinspre
realităţile europene. Viziunea lui este prin excelenţă politică, eroii săi
nu există decât ca oameni politici, pe care i-a urmărit şi din unghiul
caracterului. El a fost, fără îndoială, un realist care a beneficiat ca
istoric de pe urma imensei sale experienţe politice acumulate în
călătoriile sale fixate în consideraţii despre misiunile sale diplomatice.
A doua lucrare, Istoria Florenţei cunoaşte două redacţii: cea
dintâi este scrisă în maniera istoriei adevărate, potrivit cu normele
umaniste, de imitare a modelului antic; a doua se îndepărtează de acest
concept, evoluând în urma impactului invaziei franceze şi a luptelor
dintre marile puteri pentru stăpânirea Italiei, spre înfăţişarea faptelor
mai aproape de realitate, spre diversitatea fenomenelor aflate într-o
constantă schimbare. Prin această lucrare şi-a găsit un loc independent
în cunoaşterea istorică. El a fost un înregistrator de fapte şi un
interpret al lor, deci nu un simplu narator, ci un istoric care se
interoghează asupra acestora.
Asupra operei sale s-a exercitat la începutul secolului XIX
critica lui Ranke care, la distanţă de trei secole, nu era întru totul
justificată. Istoria lui este analitică, modernă ca spirit, o scriere
independentă, precis informată, clară. Analiza penetrantă a
caracterelor, a ambiţiilor vremii, calitatea descrierilor este însoţită de o
judecată matură a acţiunilor principilor, a liderilor populari şi a
maselor. Rămâne relevant pentru calitatea istoricului realismul celei
de a doua versiuni realizată sub impactul faptului contemporan care îi
dovedea că Alpii nu constituie o barieră impenetrabilă.
În legătură cu scrisul lui Guicciardini sunt de observat:
zugrăvirea operaţiilor militare şi inserţiunea discursurilor. Cea dintâi
este tributară modelului antic, imitaţiei, în al doilea caz avem de a face
cu acelaşi model antic, dar să remarcăm şi existenţa unor elemente
utile, prin îndepărtarea de retorică. Ca istoric a apelat la arhive
folosind informaţia în maniera istorică şi nu prin reproducerea
faptelor.

Teoria istorică a umanismului italian


126
Istoriografia umanistă italiană a secolului al XV-lea a cristalizat
o teorie a istoriei, cunoscută din surse teoretice directe şi din practica
istoriografică. Sursele teoretice ne sunt oferite de o scrisoare a
umanistului Bernardo Rucellai către Roberto Accianoli în care
mărturiseşte opiniile Academiei Pontano despre istorie precum şi de
dialogul Actius, opera umanismului napolitan Pontano ce cuprinde o
meditaţie asupra naturii istoriei. Se poate asocia Oratio in Historiae
Laudationem, lucrare a lui Bartolommeo della Fonte, cu numele
umanist Fontius.
În aceste texte se discută problema modelelor antice care
trebuiau urmate de istoricii umanişti, cu alte cuvinte imitarea lor.
Modelele agreate erau Sallustius şi Titus Livius. Teoreticienii umanişti
accentuau: necesitatea clarităţii, elocvenţei, organizării şi stilului.
Potrivit opiniei curente autorii de istorii trebuiau să urmeze principiul
imitaţiei, stilul şi forma, împărţirea pe cărţi, expunerea analistică,
consideraţiile preliminare la fiecare carte. Ei adoptă o schemă generală
de tratare a anticilor la istoria oraşelor state sau la desfăşurarea
luptelor, punctul culminant al lucrării.
În expunerea subiectelor se constată şi motivaţii psihologice,
realizate prin introducerea cuvântărilor. Exemplul îl oferă opera lui
Rucellai, De Bello Italico Commentarius în care autorul procedează
conform preceptelor Academiei Pontano. Despre lucrare Erasmus
scria că a fost scrisă de un alt Sallustius sau cel puţin în timpul lui.
Opera este încadrabilă teoriei adevăratei istorii, adică e o operă de
imitaţie.
Sub aspectul metodei imitarea modelului antic a servit la
cristalizarea istoriografiei umaniste a oraşelor state, la o istorie în care
omul îşi câştigă un loc în istorie în detrimentul providenţei. Acest
element definitoriu al concepţiei umaniste este potenţat de îmbinarea
pragmatismului cu scopurile educaţionale. Imitarea antichităţii a dus
însă şi la supraestimarea unei surse unice, fără criterii bine precizate.
În acest sens autorii au acordat un credit exagerat surselor antice în
detrimentul celor medievale. În evoluţia istoriografiei umaniste
italiene cel de al treilea umanism constituie o nouă direcţie ce poartă
marca unui realism şi a unei metode care îi fixează profilul.
Renaşterea italiană a văzut manierea modernă de scriere a
istoriei prin stil şi în general prin discursul istoric. A preluat modelul
antic, al istoricilor clasici, naraţiunea, înclinaţia spre evenimentele
127
politice şi militare. Istoria se identifica cu politica trecutului.
Umaniştii care au scris istorie au reprezentat un progres în concepţie şi
metodă, restrângând influenţa supranaturalului. Au profesat o istorie
umană, antropocentrică. Formaţia lor clasică, experienţa
contemporană, laică, burgheză au conferit istoriei pe care au scris-o
originalitate şi modernitate. Aceasta nu a însemnat că medievalismul a
dispărut din scrisul lor, el continuând să se manifeste în conţinut şi în
forma analistică. Ei au celebrat gloria trecutului, oferind-o prezentului,
oraşelor-state. Ţelul lor era literar sub multiple aspecte, subordonat
patriotismului. Sub aspectul metodei ei au periodizat astfel istoria:
antichitatea şi timpul ce a urmat declinului. Petrarca vorbeşte de
istoria veche şi recentă, distingând între perioada romană şi a statelor
barbare. Numeşte antică perioada dinaintea adoptării creştinismului şi
nouă aceea care i-a urmat.
Prin cel de al treilea umanism italian istoriografia devine într-o
mare măsură o relatare a unei materii seculare. Machiavelli şi
Guicciardini deschid o nouă epocă în istoriografia italiană, opera lor
constituind o imensă noutate care a asociat istoriei un nou elan de
gândire. Istoria la ei a devenit explicativă, introducând în sfera
preocupărilor instituţiile militare şi problemele de politică internă şi
externă în corelaţia lor. Esenţial este însă antropocentrismul manifestat
prin sondarea sufletului omenesc, prin aceasta distanţându-se de
istoriografia medievală.
Prin calităţile ei istoriografia umanismului italian a făcut epocă
prin receptarea ei în largi spaţii europene şi a asociat noi trăsături
umanismului istoriografic european.
Istoriografia renascentistă nu se opreşte deci la Italia,
umanismul se înstăpâneşte şi în alte arii ale civilizaţiei europene, în
Elveţia, Germania, Scandinavia, Anglia, ideile urmându-şi destinul pe
largi suprafeţe continentale. Din seria istoricilor umanişti elveţieni am
aminti pe Vadianus (1484-1551), care a excelat prin erudiţie şi spirit
critic, prin explicaţia cauzală care nu se mai opreşte la rolul
personalităţilor. În Germania Albert Krantz (1450-1517), cu sugestiile
lui Aeneas Sylvios studiază istoria popoarelor primitive, a saxonilor;
Aventinus (1477-1534) cu Analele ducilor de Bavaria, este un
exemplu despre influenţa primilor analişti umanişti italieni. Marele lui
merit, alături de faptul că a colectat surse, rămâne descrierea ţărilor şi
popoarelor, înfăţişând moravuri, obiceiuri. Istoriografia umanistă
128
germană câştigă accente noi, prin Ulrich von Hutten (1488-1523), care
se distinge prin note de satiră la adresa bigoteriei. În sfârşit, Beatus
Rhenanus (1486-1547), amicul lui Erasm, aplică critica filologică la
studiul istoriei de început a Germaniei. El este un spirit modern şi din
punctul de vedere al metodologiei, mânuind cu discernământ sursele
originale, citându-le cu grija omului de ştiinţă. De pe poziţiile
umanismului respinge fabulele şi legendele ecleziastice.
Istoriografia umanistă încorporează în egală măsură Anglia.
Polydore Vergil (1470-1535) este un exemplu pentru modul în care
tinde să invalideze legendele începuturilor engleze. Dar primul istoric
umanist englez este Sir Thomas More (1478-1535), cu Istoria lui
Richard al III-lea. A scris-o în engleză şi latină, realizând un model
al stilului umanist. Lucrarea este reprezentativă pentru virtuţile ei
stilistice, pentru mânuirea cu o rară artă a cuvântului englez. Să
amintim şi pe Sir Walter Raleigh (1552-1618), autorul unei Istorii a
lumii, care reprezintă o combinaţie între preţuirea clasicilor şi
atitudinea puritană libertară. Erudiţia engleză îşi găseşte
reprezentantul în William Camden (1551-1623) – a cărui Britannie a
fost o admirabilă colecţie de antichităţi, cronologie şi geografie a
insulelor britanice.
Spania contribuie şi ea la istoriografia umanistă prin Diego
Hurtado de Mendoza (1503-1575), Geronimo de Zurita (1512-1580) şi
Juan de Mariana (1535-1625). În linii mari ei unesc experienţa
militară şi administrativă, cu posibilităţile de a vedea mai adânc în
istorie cauze, pe care le surprind în judecăţi de valoare. Istoria pe care
o scriu potrivit specificului peninsulei iberice este provincială,
Analele regatului de Aragon de Zurita sau în cazul lui Mendoza
(Guerre de Granada) dedicată răscoalei moriscilor din Granada.
Ultimul, Juan de Mariana a elaborat însă o Istorie a Spaniei de la
începuturile biblice şi până la descoperirea Americii.
Istoriografiei umaniste i se încadrează şi o foarte bogată
literatură istorică ca biografia, memorialistica şi jurnalul care
dovedesc disponibilităţile pentru meditaţia istorică. Toate aceste
genuri probează că istoria a devenit antropocentrică, fie că mobilul
uman acţionează procesul istoric, fie că omul, autor istoric, începe să
se examineze. Marele câştig al istoriografiei umaniste a fost acela de a
fi amendat providenţialismul, rezumând istoria la istoria omului.

129
În al doilea rând apropiindu-şi lecţia antichităţii, această
istoriografie a preluat acele idei care puteau să susţină noul demers
explicativ, motivaţia psihologică, etc. A făcut-o însă pornind
esenţialmente de la realităţile civilizaţiei oraşelor state italiene. Şi în
acord cu aceste împrejurări, istoria a devenit una scrisă de laici, de
oameni care porneau din mijlocul acestor realităţi. Astfel, istoriografia
umanistă se îndepărtează de autoritatea bisericii, devine laică prin
excelenţă. Deşi autorii umanişti nu se opun bisericii şi religiei, ei nu
mai caută evenimentelor cauze supranaturale, ci reale, amendând,
providenţialismul şi oferind o expunere activităţii umane, inspirată de
motive omeneşti.
Bineînţeles la aceasta a contribuit şi educaţia clasică, dar să nu
uităm că ei ca autori scriau de pe poziţiile laicităţii, că erau oameni de
afaceri, jurişti, diplomaţi ori politicieni. Cu alte cuvinte exprimau
ideealurile burgheziei italiene, a clasei celei mai influente atunci în
Italia. Desigur că apreciind această istoriografie, trebuie s-o facem în
funcţie de trecut. Evident că n-o putem considera în bloc; trebuie să
distingem între analiştii umanişti, Bruni, Bracciolini şi istoriografia
medievală, între Machiavelli şi Guicciardini şi scrierile anterioare ale
celui de al doilea umanism sau a compilatorilor Evului de mijloc.
Măsurând distanţa în timp, progresul spre modern pe care fiecare din
aceste categorii îl realizează, vom putea să constatăm evident
modernitatea lor. Oricum, însă, trecerea la istoriografia modernă nu s-
a realizat brusc, idei şi forme vechi întârzie încă un timp în structura
scrierilor umaniste, ele nemaifiind desigur medievale, dar nici pe de-a
întregul moderne. Aportul acestei istoriografii a fost însă imens, a
deschis un drum nou afirmării personalităţii umane în istorie şi prin
istorie. Cu ei istoria devine într-o mai mare măsură istoria omului. Un
ideeal pe care îl transmit posterităţii.

Bibliografie
1. Burke, P., Renaşterea, Bucureşti, 1998.
2. Carbonell, Ch.O., L’Historiographie, Paris, 1981.
3. Delumeau, J., Civilizaţia Renaşterii, vol. I-II, Bucureşti, 1995.
4. Fueter, E., Histoire de l’historiographie moderne, Paris, 1914.
5. Garin, E., Umanismul italian, Bucureşti, 1982.
6. Idem, Omul Renaşterii, Iaşi, 2000.

130
7. Lefebvre, G., La naissance de l’historiographie moderne, Paris,
1971.
8. Oţetea, A., Renaşterea şi Reforma, Bucureşti, 1968.

Erudiţie şi istorie în secolul al XVI-lea.


Preludiu francez la istoriografia modernă
Secolul al XVI-lea reprezintă epoca afirmării lumii moderne în
care s-a stabilit echilibrul european şi a triumfat un nou spirit prin
dezvoltarea capitalismului. Fenomene ca descoperirile geografice,
cuceririle comerciale, revoluţia cărţii prin invenţia tiparului, spargerea
monolitismului catolic în Occident prin apariţia Reformei şi
contracararea acesteia prin Contrareformă sunt numai câteva din cele
care influenţează decisiv dezvoltarea vieţii intelectuale în întreaga
Europă. Aceşti factori privesc inclusiv Răsăritul Europei aflat sub
autoritatea Imperiului Otoman, unde lumea ortodoxă înregistrează
efectele dinamicii renascentiste.
Secolul lui Montaigne şi Rabelais a fost însă prin excelenţă o
vreme a afirmării unei vieţi intelectuale animate de disponibilităţile
comunicării intelectuale, de solidarităţi care îi unesc pe oamenii de
litere din întreaga Europă ce se constituie într-o amplă republică
literară în care se afirmă personalităţi ca Erasmus de Rotterdam,
Thomas Morus, dar şi Nicolaus Olahus. Această solidaritates
litterarum reprezintă celulele elementare prin care circulă seva
înnoitoare a unei lumi care va sta la temelia istoriografiei moderne.
În istoria istoriografiei secolul al XVI-lea francez ocupa un loc
distinct prin mişcarea erudită care se dezvoltă sub semnul
umanismului, nu însă în afara influenţelor italiene care alimentează
viaţa spirituală dominată de noi iniţiative intelectuale, de
controversele religioase sau de înfruntările politice. Astfel, dezvoltarea
intelectuală a Franţei reflectă mutaţiile intervenite ca urmare a
Reformei, efectele spiritului critic care avându-şi punctul de plecare în
controversa religioasă, sfârşeşte în a se înstăpâni în domeniul erudiţiei
şi istoriografiei. Această epocă oferă exemplul unor evidente
continuităţi cu etapa anterioară a umanismului, italian sau francez, dar
şi procesul de consolidare instituţională de după conciliul de la Trento.
Astfel, de la jumătatea secolului cultura franceză înregistrează o

131
expansiune fără precedent a activităţii umaniştilor orientaţi spre
valorile antichităţii, dar şi spre cultura umanistă a Italiei care
fascinează spiritualitatea galică. Acest interes pentru a doua
antichitate, de fapt pentru Italia, prelungeşte tentativele umanismului
peninsular prin cultivarea gloriilor antichităţii, ce cunosc de acum
traduceri în limba naţională.
Istoriografia franceză înregistrează în secolului al XVI-lea
experienţa erudiţiei individuale care câştigă un indiscutabil primat.
Acum se afirmă o galerie de savanţi ca Guillaume Budé (1468-1540),
fondatorul Colegiului Franţei sub patronajul lui Francisc I, promotorul
unui spirit intelectual în care ştiinţele deţineau un loc de indiscutabil
prestigiu. Această mişcare erudită impulsionată de noi forţe sociale şi
intelectuale, de nobilimea de robă, se orientează decis spre studiul
dreptului, cazul lui Guillaume Budé care comentează Pandectele, sau
a lui Jacques Cujas ce introduce în studiul dreptului o viziune istorică.
Prin pleiada de savanţi ce s-au afirmat, mişcarea erudită
înregistrează un spor de atenţie pentru întocmirea unor dicţionare şi
lexicoane indispensabile studiului antichităţii ca Thesaurus linguae
latinae (1531), redactat de Robert Estienne şi Thesaurus linguae
graecae (1572) elaborat de Henri Estienne.
Orientarea filologică devine o componentă a instrumentarului
istoric solicitat de valul de interes pentru examinarea textelor invocate
în sprijinul unor finalităţi confesionale. Erudiţia cunoaşte o epocă de
rară bogăţie prin diversificarea interesului pentru o întreagă gamă de
ştiinţe auxiliare istoriei, ca tratatul lui J.J. Scalinger, De emendatione
temporum ce aşează cronologia pe baze ştiinţifice, aşa cum
Guillaume Budé prin De asse pune bazele numismaticii. Se poate
remarca un interes în creştere pentru cercetarea literaturii medievale, a
celebrelor Chansons de geste, pentru cercetarea dreptului cutumiar
francez prin Pierre Pithou care aplica metoda lui Cujas. În această
ambianţă, în care politica se interferează în istorie într-un context
stimulativ politic european, se investighează libertăţile galicane vis-a-
vis de biserica romană.
În legătură cu această eflorescenţă a erudiţiei a fost şi
dezvoltarea literaturii istorice naţionale. Paul Emile publica Istoria
generală Franţei – o scriere dominată de admiraţia pentru antichitate
şi pentru istoriografia umanistă italiană ce cultiva ideea “istoriei
adevărate”.
132
Evenimentele care marchează scena franceză, politică şi
religioasă îl îndeamnă pe De Thou să redacteze Historia mei
temporis, de pe poziţiile unui catolic liberal şi om de stat, cu respectul
cuvenit pentru fapte, o personalitate dominată de spiritul toleranţei în
materie de religie. Secolul al XVI-lea, traversat de vicisitudinile
confruntărilor religioase, de marile probleme politice continentale, se
interoghează curând asupra raţiunilor istoriei într-o manieră
antropocentrică, ce năzuieşte la examinarea condiţiei umane.
Istoriografia câştigă în aceste împrejurări o pondere însemnată în
peisajul spiritului francez, având orientări diverse care oscilează între
istoria de factură umanistă, retorică şi eroică şi istoria marcată de
spiritul critic.
Spre mijlocul secolului îşi fac apariţia personalităţi remarcabile
de istorici şi teoreticieni care reconstituie trecutul naţional sau
încearcă să mediteze asupra sensului istoriei. Evident că peisajul
istoriografic francez, original şi exprimând împrejurări proprii de
civilizaţie, înregistrează şi influenţele formative şi catalizatoare ale
umanismului istoriografic italian. Lecţia lui Lorenzo Valla şi Leonardo
Bruni se extinde în Franţa, în întreaga Europă contribuind la
cristalizarea unor istoriografii ce poartă amprenta locală şi a spiritului
critic. Istoricii francezi au reţinut ideea însemnătăţii surselor, a
autorităţii mărturiilor, asociind totodată distincţia între original şi
sursele derivate. În acest creuzet francez se conturează ceea ce s-a
numit preludiul francez la istoriografia modernă.
Această mişcare de amploare a avut un rol decisiv în evoluţia
istoriografiei europene, constituind de fapt un real început al scrisului
istoric modern. Contrar unor opinii care au considerat că adevăratul
început al istoriografiei critice este raportabil la contribuţiile
metodologice ale lui Leopold von Ranke, în urma consideraţiilor lui
Gabriel Monod, din 1876, s-a impus ideea unui preludiu francez la
istoriografia critică modernă. De aici şi ideea unei istorii perfecte, care
a unit erudiţia cu istoria începând cu mijlocul secolului al XVI-lea.
Acest capitol al istoriografiei moderne merită întreaga atenţie
pentru valorile ce le conţine prin subiectele tratate, concepţia şi
metoda la care apelează. Istorici ca Estienne Pasquier, La Popeliniere,
Jean Bodin sunt câteva din personalităţile care dau strălucire
istoriografiei franceze. Ei fac trecerea de la istoriografia umanistă care
imită modelele antichităţii la istoria civilizaţiei.
133
Tranziţia spre istoria perfectă, ca istorie critică orientată spre
studiul civilizaţiei proprii, a fost anunţată de antecedente istoriografice
care străbat cultura franceză încă la sfârşitul secolului al XV-lea.
Erudiţia individuală îi oferă noii istoriografii instrumentarul, iar noul
spirit de astă dată francez, naţional, prin accentuarea istoriei proprii,
creează alături de noile forţe sociale, cu deosebire nobilimea de robă,
climatul în care se va manifesta o nouă istoriografie. Lucrarea lui
Paulo Emilio, De rebus gestis Francorum şi altele anunţă
sensibilităţi politice care prezintă interesul pentru propriul trecut.
Lumea nobilimii de robă, descendenţii magistraţilor cu aceeaşi
stăpânire a instrumentarului umanist aspiră spre afirmarea identităţii
etnice prin studiul trecutului.
Întreaga pleiadă de umanişti francezi tinde să infuzeze trecutul
cu motive patriotice franceze. Explicaţia trebuie căutată în climatul
politic european care antrenase Franţa în lupta pentru supremaţie, în
echilibrul politic ce se stabilea în spaţiul unei Europe moderne. Aşa se
explică detaşarea de modelele italiene, sentimentul patriotic naţional
care îşi face loc şi alimentează opţiunea pentru subiecte de istorie
naţională. Astfel umaniştii francezi, asemenea celor italieni, se
orientează spre istorie pentru a înţelege prezentul şi problemele lui, în
care văd un vast rezervor de învăţături. Ca atare, îndepărtându-se de
tradiţia cronicărească, de modelul istoriei de imitaţie a anticilor,
umaniştii secolului al XVI-lea îşi apropie spiritul critic al istoriografiei
italiene, evoluând spre legatul lui Leonardo Bruni şi Lorenzo Valla.
Acest spirit critic, realismul care le va domina opera a fost infuzat
practicii istorice de educaţia lor laică, filologică şi juridică, de
cunoaşterea realităţilor prezentului prin implicarea lor în practica vieţii
publice. Formaţia juridică i-a învăţat să caute faptele autentice şi să le
detaşeze de fals, să distingă între autentic pe de o parte şi apocrif, pe
de alta. Ei au extins metodele critice la sursele nonliterare, structurând
o metodă de investigare care va deveni esenţială pentru noile
demersuri ale istoriei. Umaniştii vor da expresie clară necesităţii unei
istorii noi pentru care erau convinşi că deţin instrumentarul:
“mulţumită lui Dumnezeu – va scrie La Popeliniere – mijloacele sunt
la îndemâna noastră”. Ei exprimă convingerea că prin noile metode
se poate da un sens istoriei Franţei.
Cel dintâi istoric francez care a înţeles nevoia unei istorii care
să legimitizeze, în condiţiile unei crize politice, instituţiile regatului a
134
fost Estienne Pasquier. Orientarea spre trecut avea desigur o motivare
politică, astfel că istoricii încearcă să răspundă unor probleme
contemporane cu argumente istorice, din trecutul medieval. Opera sa
Recherches de la France (1560) investighează perioada medievală a
Franţei adresându-se surselor primare, documentelor regale sau
tradiţiilor folclorice, ce probează interesul pentru antichităţile proprii.
Cartea a fost consacrată primelor timpuri ale istoriei Franţei,
propunând prin chiar titlul ei o cercetare şi nu o simplă naraţiune. Ea
era menită să contureze o imagine reală a trecutului, să înlăture
fabulaţia medievală, legendele care grevau cronistica. El începe istoria
cu galii, introducând în istoriografie o idee independentă: Franţa a
existat înainte şi separat de regii săi, biserica sa, nobilimea francă şi
Roma. Autorul încearcă să răspundă la o întrebare: Ce este Franţa?
Răspunsul lui este semnificativ, un popor distinct de altele prin
instituţiile lui. Prin aceasta el deschide calea istoriei civilizaţiei
franceze care se relevă prin originalitatea instituţiilor sale. Aparţinând
burgheziei, Pasquier se simţea detaşat de nobilime şi cler, ceea ce l-a
dus spre încercarea de legitimare a categoriei sale sociale prin recursul
la temeiurile civilizaţiei franceze. Opera lui este o cercetare orientată
spre adâncurile trecutului îndepărtat, în lumea civilizaţiei galilor spre
perioada preromană. Astfel istoriografia umanistă realizează studiul
Evului Mediu din perspectiva instituţiilor sale ceea ce a deschis
drumul istoriei naţionale. Istoria lui este de fapt istoria Franţei, diferită
de Roma, prin legile, instituţiile, literatura sa care sunt de natură să
contureze un profil distinct al civilizaţiei franceze.
Datorită acestei viziuni ne găsim în preajma afirmării unui spirit
naţional căruia Pasquier i-a dat expresie prin demersul său
istoriografic. Orientat spre surse autentice, apelând la metode critice el
elimină din naraţiune legendele eroice, propunând ca început al ţării
istoria reală care se află dincolo de regalitate sau de nobilime şi
biserica romană. Din acest punct de vedere el inaugurează o nouă
tentativă în istoriografie prin reconstituirea unui trecut care nicicând
nu a fost sondat. Deci, opera lui este o cercetare prin apelul la surse şi
la metodele critice pe care le-a moştenit de la generaţia precedentă de
umanişti, care a apelat la resursele filologiei şi dreptului. El s-a
întemeiat pe metoda lui Budé şi Cujas, dar şi pe moştenirea italiană
promovată de Valla. Metoda lui este aceea a filologului în care critica
textelor se combină cu tehnica arheologică care poate permite o
135
reprezentare veridică de acurateţe ştiinţifică. Este, de asemenea,
remarcabil faptul că Pasquier ca metodă istorică face trimiteri la surse,
pentru a proba veridicitatea naraţiunii. Ceea ce el a dat a fost, fără
îndoială, o reconstituire istorică şi nu o simplă naraţiune de factură
medievală.
Ideologic el a fost un istoric pentru care identitatea naţională a
fost un factor precumpănitor care a conferit istoriei un rol vis-a-vis de
societate. Unind identitatea naţională cu istoria el proiectează istoria
Franţei în durata lungă ceea ce a dat măsura valorii unui prezent
distinct.
Concepţia istorică a lui Pasquier este ataşată ideii de
continuitate şi schimbare, o concepţie evolutivă potrivit scurgerii
timpului. Pentru el legile sunt supuse schimbării, fiind produsul
timpului, aşa cum sunt de altminteri şi moravurile. În opinia lui
Pasquier soarta sau politica au fost hotărâtoare în perpetuarea
regatului francez. Desigur el are în vedere misterul divin, dar şi
politica care i se pare relevantă pentru destinul Franţei. Într-o lume
europeană cutreierată în secolul al XVI-lea de seisme politice care au
dus la un echilibru continental el nu a putut trece cu vederea valoarea
factorului politic. A introdus însă în explicaţie şi factorul climă ceea ce
anticipează gândirea secolului luminilor. Propunându-şi să dea o
cercetare a Franţei, el se interoghează asupra unei probleme esenţiale
şi anume dacă este cu putinţă să cunoşti ceea ce s-a întâmplat în trecut.
Oricum el a definit prin cercetările sale Franţa nu ca un teritoriu şi nici
ca o posesiune dinastică, ci ca o realitate în perpetuă schimbare.
Aceasta ca şi continuitatea cooperează în a menţine ceea ce a
fost distinct pentru spiritul francez: legile, obiceiurile, limba
poporului. Astfel a reuşit o reconstituire prin care a definit realitatea
civilizaţiei franceze ca entitate distinctă de Roma prin ansamblul
culturii. De aceea se poate considera că Pasquier a propus o nouă
viziune şi o nouă metodă de investigare prin apelul la instrumentarul
modern care au asigurat tranziţia de la studiile antice şi medievale la
istoria modernă şi la filosofia istoriei. Prin opera lui a deschis o nouă
pagină în istoriografia franceză care se va preocupa într-o tot mai largă
măsură de origini, fapt ce alimentează conştiinţa de sine a francezilor.
Din aceeaşi familie spirituală face parte şi Jean Bodin, autorul
tratatului Methodus ad facilem historiarum cognitionem (1566), dar
şi a lucrării Despre Republică(1576). În Methodus ..., Bodin
136
postulează o istorie umană ce explică acţiunile omului în societate
(actiones hominis in societate vitam agentis explicat). El a fost prin
Methodus un filozof al istoriei care operează distincţii între istoria
umană, istoria naturală şi istoria divină. Pe cea dintâi a considerat-o un
apanaj al omului de ştiinţă, pe acea divină – a clericilor, iar istoria
umană o percepe ca rezultat al voinţei oamenilor. Ca interpretare, el
este un analist în căutare de raţiuni ce ţin de existenţa unor forţe
terestre, fizice, economice, politice, cu alte cuvinte oferă explicaţii.
Prin aceasta el depăşeşte naraţiunea nesemnificativă a faptelor,
evoluând spre o istorie raţionalistă, în termenii unei istorii a
civilizaţiei. Remarcabilă este invocarea factorului geografic care face
din el un anticipator al lui Montesquieu. Lui Bodin îi aparţine şi
tentativa de a fi formulat o schemă a istoriei universale în care se
disting trei stadii de dezvoltare: al popoarelor orientale, al naţiunilor
mediteraneene şi unul al popoarelor nordice. Năzuinţa lui a fost de a
reduce schimbările la câteva legi generale. Astfel el se declară prin
excelenţă un partizan al istoriei universale care îmbrăţişează integrala
dezvoltare a umanităţii. El a îndrumat istoricii spre studierea
civilizaţiei asupra căreia a meditat, socotind că motivul schimbării este
localizat în instinctul de prezervare al omului. A fost un partizan al
civilizaţiei ale cărei valori le vede în pace, proprietatea privată şi
cultură. De aceea se poate afirma că embrionar lucrarea lui conţine
principiile viitorului liberalism.
Cartea lui Jean Bodin a făcut epocă declanşând adeziuni şi
controverse care au determinat un interes în creştere pentru istoria
universală. Loys Le Roy a publicat lucrarea intitulată Vicissitude, în
care conceptul de civilizaţie a fost dezvoltat plenar. A fost preocupat
de istoria civilizaţiei universale, reconstituind tehnologia militară,
tehnicile agrare, construcţiile de nave, cu un cuvânt fapte de istorie
nonevenimenţială. A fost atras de originea civilizaţiei universale fiind
de părere că adevărata istorie începe cu Egiptul. El a aplicat la studiul
său o metodă comparată, care va înflori în secolul luminilor. La el
detectăm toate elementele unei filosofii a istoriei, aşa cum ea se va
defini în secolul al XVIII-lea. A fost unul din marii precursori ai unui
spirit universal, iar opera lui a devenit un adevărat manifest filosofic,
un prototip a ceea ce vor fi lucrările enciclopedice.
Secolul istoriei perfecte se distinge şi prin opera lui Vignier,
Bibliothèque historiale care marchează cristalizarea modernă a
137
profesiunii de istoric. Cartea lui a fost un ghid al istoricului, o
bibliotecă istorică în care toţi istoricii sunt citaţi cu precizie în ce
priveşte subiectul tratat, dimpreună cu toate detaliile. În esenţă avem
de a face cu o istorie universală care dă măsura valorii istoriei
perfecte.
Una din marile personalităţi care a ilustrat decisiv gândirea
istorică a secolului al XVI-lea a fost La Popelinière, autorul unor
scrieri reprezentative. Ideea unei istorii perfecte; Histoire des
histoires. Tome premier Proiect pentru o nouă istorie a Franţei
constituie un strălucit triptic ca reconstituire istorică şi deopotrivă ca
gândire. Ca şi Bodin sau alţii a primit o educaţie clasică, parcurgând o
carieră militară deşi fusese destinat unei îndeletniciri administrative.
Opera este relevantă prin subiectele tratate, prin metoda pe care a
aplicat-o, încercând explicaţia faptelor prin studiul trecutului istoriei
Franţei, a confruntărilor religioase, dar şi prin privirea critică a
istoriografiei. Scriind Istoria Franţei şi-a îndreptat atenţia asupra
cauzelor şi nu spre istoria evenimentelor. Încercând să pătrundă
originea confruntărilor confesionale, a stăruit la cauze adevărate, la
motivele care le-au generat. În Istoria istoriilor el angajează un
dialog critic cu istoriografia ce l-a precedat dezvoltând o teorie istorică
ataşată teoriei istoriei civilizaţiei. El încearcă o istorie integrală în care
a inclus caracterul, moravurile şi obiceiurile popoarelor, repudiind
istoria evenimenţială. Pledează pentru istoria generală, deosebită de
istoria simplă, care se ocupa de aspectele particulare. Gândul său
merge spre istoria orală, care a precedat istoria scrisă, ce are propriile
ei surse.
Pentru el evoluţia istoriografiei a urmat un drum de la istoria
naturală, la istoria poetică, succedată de istoria întemeiată pe
mărturiile scrise. Cunoştinţele lui sunt profunde în acest sens,
cuprinzând elemente ale literaturii analistice evreieşti, asiriene,
persane, arabe sau greceşti. Pentru el adevărata istoriografie începe cu
Herodot. În Istoria istoriilor el a dat o reconstituire a scrisului istoric,
o meditaţie asupra problemelor evoluţiei istoriografiei universale. În
esenţă incursiunile lui detaşează ideea momentului grec în evoluţia
istoriografiei. Concepţia lui La Popelinière este expusă cu deosebire în
tratatele intitulate Ideea unei istorii perfecte, Proiect pentru o nouă
istorie a Franţei, în Istoria istoriilor. El pledează pentru ideea
istoriei generale pe care o consideră adevărata istorie. În concepţia lui
138
istoria nu este determinată de forţe exterioare ci de tendinţele care îşi
fac loc la generaţia de istorici ce aparţin secolului al XVI-lea. Istoria
generală rezultă, potrivit opiniei la care subscrie, din modul de tratare
a subiectului. Deci istoria trebuie să fie completă, incluzând
caracterul, moravurile, modul de viaţă. El defineşte istoria generală ca
reprezentare a orice, cu alte cuvinte a întregului tablou de activităţi
umane. Această istorie generală înseamnă emanciparea de haosul
evenimenţial, o strădanie de a reprezenta semnificaţia materiei
primare. Deci istoria desăvârşită, generală, historia integra, iusta,
perfecta era de fapt o metodă prin care se încerca explicarea omului.

Bibliografie
1. Carbonell, Ch., L’historiographie, Paris, 1981.
2. Ferguson, W., La Renaissance dans la pensee historioque, Paris,
1950.
3. Huppert, G., L’idée de l’histoire parfaite, Paris, 1950.
4. Lefebvre, G., La naissance de l’historiographie moderne, Paris,
1971.

Istoriografia Europei clasice


3. Istoriografia umanismului târziu. Secolul al XVII-lea
prelungeşte tradiţia istoriografiei umaniste a secolului
precedent prin istoricii care scriu în limbile naţionale
ce se generalizează în cultură. Scrisul istoric devine
adeseori o pagină de literatură venind în întâmpinarea
unui public care dorea ca istoria să placă. Pentru
moment tradiţia istoricilor civilizaţiei din secolul
precedent, ilustrată de Estienne Pasquier, Jean Bodin,
La Popelinère intra în desuetudine pentru a fi reluată
cu un nou elan în epoca Luminilor. Totodată, este
observabilă o reacţie la erudiţia pură chiar la
protagoniştii acesteia care încep să se intereseze de
problemele reconstituirii istorice. Dar reticenţele vis-
a-vis de lucrările de erudiţie vin şi dinspre istoria
cultivată de istoriografia umanistă, pentru care
scrierile erudite nu mai satisfăceau gustul public,

139
dornic de a lua act de ideile generale ale epocii. Un
public nou, format în colegii cu educaţie literară făcea
atractivă o istoriografie care trebuia să se îndepărteze
de erudiţie prin accesibilitate. Se dorea o istorie bine
scrisă, un gen istoric în măsură să satisfacă
sensibilităţile literare, printr-o naraţiune romanţată
sau chiar anecdotică.
De un real succes s-a bucurat istoria ce glorifica regalitatea, în
cazul istoricilor francezi, prin scrieri care reflectau năzuinţele
burgheziei. În această categorie se număra François Eudes, cunoscut
sub numele de Mezeray (1610-1683) care s-a bucurat de un real
succes, dovadă ediţiile succesive ale cărţii sale care circulau încă în
prima jumătate a secolului al XIX-lea. În aceeaşi categorie a istoricilor
de succes figurează Gabriel Saint Réal de Chambéry (1650-1692) care
a ilustrat istoria literaturizată.
În general istoricii francezi umanişti cultivă o istorie naţională,
glorioasă, asemenea unor istorici englezi care scriu despre Istoria
revoluţiei engleze, cazul lui Clarendon (1609-1674) care reduce
istoria la poziţiile partizane prin apelul la resursele memorialisticii.
Influenţat, îndeosebi, de memorialistica franceză, el dovedeşte talent
în portretizarea personajelor în care se reflectă istoria trăită. Acordă un
rol definitoriu rolului oamenilor de stat şi nu conjuncturilor vieţii,
condiţiilor reale ale proceselor istorice care au determinat revoluţia.
Concepţia lui Clarendon şi-a găsit un continuator în Gilbert Burnet
(1643-1715), autor al Istoriei timpului său (History of my own time),
o istorie contemporană în care memorialistica se amestecă cu istoria
potrivit caracterizării lui Ranke. Aparţinând bisericii, scrie o istorie
omagială fiind un om de partid interesat de problemele particulare ale
Angliei, profesând un partizanat politic.
Dintre istoricii spanioli, se remarcă Juan de Mariana care a
alcătuit o istorie a Spaniei pe gustul publicului larg, prin stilul
accesibil al operei sale, ce mărturiseşte evoluţia spre istoriile naţionale
şi deschiderea spre publicul cititor.
În secolul al XVII-lea s-a afirmat memorialistica prin cardinalul
de Retz care ilustrează un gen prezent în mai toate istoriografiile
europene. Într-un secol cutreierat de vicisitudini, intelectuali ce cultivă
istoria examinează problemele istoriei trăite, orientându-se spre
analiza pshiologică a faptelor relatate. Prin Memoriile sale cardinalul
140
de Retz (1613-1679), ataşat Franţei, apreciază actele politice după
oportunităţile la care aderă şi nu după caracterul moral. El oferă pagini
de certă valoare literară printr-o limbă viguroasă şi cu un indiscutabil
talent de evocare. Ideea iniţială era de a scrie o istorie a Franţei care
până în cele din urmă a devenit memorialistică, în care nota
autobiografică devine preponderentă. Problema centrală a Memoriilor
sale era aceea a libertăţii, el căutând să stabilească până unde aceasta
putea să fie limitată în avantajul coroanei.
Secolul al XVII-lea a fost prin excelenţă unul care, alături de
erudiţie şi meditaţia filosofică, a manifestat o predilecţie pentru faptele
trecutului. Operele de conţinut istoric reprezentau 16% din producţia
librăriei franceze, în Germania se înregistrează acelaşi avans al cărţii
de istorie, iar în spaţiul Europei centralo-orientale istoria devenea o
modalitate de afirmare a spiritului identitar. Interesul pentru istorie a
cunoscut un crescendo de la sfârşitul secolului al XVI-lea ce se
exprima prin istoria preocupată de evenimentele recente, prin
memorii, jurnale, istoria statelor, cu accentul pe principi, pe istoria
Romei, reminiscenţă a istoriei umaniste, pe istoria exotică, a
popoarelor din Extremul Orient sau America. Adiacent se remarcă la
sfârşitul secolului al XVII-lea şi începutul lui XVIII un interes pentru
istoria Europei orientale. În general istoria scrisă în secolul al XVII-
lea este interesată de originea popoarelor şi a statelor fiind stimulată
de istoriografia barocului care manifesta o adevărată sete de origini.
Peisajul istoriografic al secolului a depins în apreciabilă măsură
de sensibilitatea publicului cititor interesat de o istoriografie
romanţată, cum a fost istoria Frondei a abatelui Velly în care regii
franci apar ca seniori angajaţi în bătălii glorioase, în care s-a combinat
inspiraţia cavalerească medievală cu viziunea renascentistă eroică prin
apelul la retorică sau la reflexia morală. Istoria glorioasă îndeplinea
funcţia satisfacerii gustului public, ideea dinastică fiind menită să
educe omul, să-l instruiască prin studiul omului cum recomanda
Lenglet Dufresnoy: “Etudier l’home”, ceea ce semnifica o
autocunoaştere a omului etern. Or, din acest punct de vedere apare
comparativ o deosebire între concepţia lui Jean Bodin care plasa omul
în societate, studiul omului singular în raport de transformările care
aveau loc.
În esenţă, istoriografia umanistă târzie a Europei clasice
reprezintă o faţetă a cercetării trecutului, distinctă de erudiţia colectivă
141
prin retorica naţională şi aderarea la gustul publicului cititor. Într-o
epocă de ascensiune a spiritului identitar, în prelungirea secolului al
XVI-lea care a cultivat propriile tradiţii, istoricii Europei clasice
manifestă pretutindeni pe continent un interes pentru originea
popoarelor. Un Ioannes Lucius în Croaţia, un Laurenţiu Toppeltinus în
Transilvania sau Miron Costin în Moldova sondează originile
popoarelor, ale propriei naţiuni. Apologia identităţii etnice anunţă
emergenţa conştiinţei naţionale ce va triumfa în veacul Luminilor. Se
poate afirma că efectele erudiţiei colective, ilustrate de ştiinţele
auxiliare, spre sfârşitul secolului tind să realizeze o conjuncţiune cu
istoria ca reconstituire şi naraţiune în lucrări de factura celor scrise de
Tillemont, Claude Fleury sau Leibniz care asimilaseră lecţia erudiţiei.
Adiacent, în acelaşi final de secol îşi fac apariţia disertaţii de teorie a
istoriei care au în vedere reconstituirea trecutului prin apelul la
achiziţiile erudiţiei.
Un rol în cristalizarea istoriografiei moderne l-a deţinut
filosofia carteziană şi ştiinţa prin care s-a depăşit retorica umanistă şi
erudiţia în avantajul istoriei. Astfel, secolul al XVIII-lea este prelimin
at de iluminismul timpuriu care integrează rezultatele erudiţiei în
naraţiunea istorică prin reflexia teoretică care contribuie la
cristalizarea unei gândiri istorice ce va sta la temelia istoriografiei
Luminilor.
b) Erudiţia colectivă. În evoluţia istoriografiei moderne
erudiţia colectivă deţine un loc privilegiat datorită creării ştiinţelor
auxiliare ale istoriei care au dotat cercetarea istorică cu instrumentarul
necesar accesului la conţinutul izvoarelor. Redactate în limbi de
cultură, latină, greacă, izvoarele specifice epocilor puteau să fie
consultate prin apelul la epigrafie, paleografie, cronologie,
diplomatică etc. Cunoaşterea acestor discipline se situează în secolul
al XVII-lea în prelungirea erudiţiei individuale a secolului precedent,
când erudiţii ecleziastici şi laici au pus bazele unor tratate care au
facilitat accesul la documente. Istoricii istoriografiei vorbesc de o
vârstă a erudiţiei pe care o plasează aproximativ între anii 1600-1750.
De fapt erudiţia colectivă era practicată de congregaţiile religioase, ale
benedictinilor, un ordin călugăresc interesat de cultură, având ca
centru mănăstirea de la Saint Maur, de părinţii iezuiţi, bolandiştii al
căror nume deriva din Jean Bollandus, o distinsă personalitate a

142
ordinului iezuit care a format un grup de specialişti în editarea vieţilor
de sfinţi (Acta Sanctorum).
Paralel, erudiţia în secolului al XVII-lea a fost cultivată de laici,
în universităţi şi societăţi academice în mediile protestante în care
încetase după Reforma luterană existenţa aşezămintelor monastice.
Erudiţii protestanţi în secolului al XVI-lea redactează Centuriile din
Magdeburg, o lucrare de conţinut polemic, îndreptată împotriva
temeiurilor doctrinare ale bisericii catolice. Lucrarea este rodul unei
opere de colaborare, dirijată de Illircus Flacius care a provocat o
amplă dispută istoriografică în mediile catolice şi protestante.
Erudiţia colectivă şi-a avut antecedentele în sec al XVI-lea
când o seamă de personalităţi alcătuiesc lexicoane, tratate de
paleografie, arheologie, numismatică care vor oferi istoricilor
importante instrumente auxiliare. Această orientare a fost determinată
de impactul Reformei care a desfăşurat o critică severă la adresa
bisericii romano-catolice, sub aspect doctrinar, prin Luther şi
Melanchton, ultimul în domeniul istoriei, care îşi va găsi noi temeiuri
în istorie prin Centuriile din Magdeburg. Acestea au fost elaborate
pe temeiul principiilor criticii filologice formulate de Lorenzo Valla ce
contestase primatul papal. În replică cardinalul Baronius prin Annales
ecclesiactici, din sfera bisericii catolicii, pe baza unor cercetări de
amploare în arhive şi nu în afara spiritului critic, contribuie la
progresul erudiţiei istorice. Cardinalul Baronius se plasează la nivelul
aceleaşi percepţii teologice cu diferenţa că Centuriile din
Magdeburg vedeau în Noul Testament punctul de sprijin al
dogmaticii luterane, în timp ce Baronius găsea în Evanghelii adevărul
despre instituţiile bisericii proprii. Istoriografic, Baronius utilizează
sursele documentare, culese din arhive, raportându-se la preceptele
şcolii critice ale lui Bollandus, pe care le filtrează cu grijă. Ceea ce a
dat Baronius a fost o istorie de fapte, deşi promite în prefaţă să trateze
legile şi ceremoniile bisericeşti, promisiune pe care nu a realizat-o.
Expunerea rămâne aceea a relatării faptelor pe secole.
Metodologic a profesat metoda surdinei, făcând abstracţie de
fapte, deturnând atenţia de la principal la subsidiar. Chiar dacă discută
Donaţia lui Constantin şi ca atare considerând-o neautentică, o
socoate ca fiind falsificată de greci, cu alte cuvinte de ortodocşi. El
trece astfel peste unele documente neconvenabile bisericii catolice.
Scrierea este polemică prin excelenţă contribuind la progresul
143
cercetării istorice. În aceeaşi linie polemică se situează Bossuet,
episcopul primat al bisericii franceze, care prin Discurs asupra
istoriei universale profesează această doctrină catolică. Ca istoric,
continuându-l pe Baronius prin Istoria variaţiilor bisericii
protestante, aderă la criteriile erudiţiei încercând să iasă din
naraţiunea faptelor exterioare pentru a evidenţia consecinţele generale
ale evenimentelor.
Acestor controverse religioase care au plasat confruntările pe
terenul istoriografiei li s-au asociat cercetările şi reflexiile istoricilor
francezi ai secolului al XVI-lea, Estienne Pasquier, Jean Bodin şi La
Popelinière care au fost promotorii unei istoriografii critice. Această
orientare care a beneficiat de rezultatele erudiţiei individuale şi de
climatul culturii franceze a secolului al XVI-lea a deschis calea
erudiţiei colective din secolul următor.
Impactul Reformei şi replicile dinspre Contrareformă şi
Reforma catolică au creat climatul pentru revigorarea creştinismului
atât în cadrul protestantismului, cât şi al catolicismului. Într-un fel sau
altul polemica religioasă, dintre catolici şi protestanţi, îşi caută un
teren de dezbateri în istoria creştinismului. Astfel depozitele de
manuscrise colecţionate în bibliotecile mănăstirilor, în bibliotecile
universităţilor sau în colecţii particulare încep să fie cercetate în
ambianţa disputelor religioase. Animate de jansenişti (o grupare
religioasă, un curent a cărui denumire deriva de la Jansenius, autorul
unui tratat numit Augustinul) sau de pietişti (un curent în cadrul
protestantismului), de personalităţi aparţinătoare galicanismului(o
orientare laică şi ecleziastică care pleda pentru tradiţiile franceze în
materie laică şi religioasă), deopotrivă de profesori sau oameni ai
bisericii luterane polemicile contribuie la sporirea interesului pentru
istorie. Deopotrivă jansenişti şi pietişti, pledau pentru revigorarea
creştinismului prin revenirea la valorile originare ale sfinţilor părinţi
profesate în primele secole. Aceste orientări au fost în avantajul
dezvoltării istoriografiei moderne prin creaţia erudiţilor care au
dezvoltat o operă uriaşă în domeniul ştiinţelor auxiliare. Punctul de
plecare deşi nu era cel istoric propriu-zis, prin consecinţele
cercetărilor din sfera religiosului a fost în avantajul istoriei ca
disciplină ştiinţifică.
Or, în această atmosferă de dezbateri, de controverse religioase
polemica dintre bollandişti care şi-au propus editarea unei colecţii din
144
vieţile sfinţilor, Acta Sanctorum (1590-1715) şi ordinul benedictin
s-a tradus în acumularea unor observaţii metodologice privitoare la
modalitatea de editare a textelor. Protagoniştii întreprinderii iezuite au
fost Herbert Rosweyde, Jean Bollandus, Geofrey Henschen, Daniel
Papebroche. În Propylaeum antiquarium circa veri ac falsi
discrimen in veteris membranis, al cărui autor a fost Papebroche, s-a
discutat autenticitatea diplomelor atribuite lui Dagobert I, fapt ce a
antrenat replica părinţilor maurini prin Jean Mabillon. El aparţinea
comunităţii de la Saint Germain des Pres (un aşezământ monastic
benedictin) fiind cel care a răspuns atacului iezuit prin examinarea
critică a izvoarelor concretizată în De re diplomatica (1681) prin care
s-a definit diplomatica (ca ştiinţă a documentelor). Momentul este
semnificativ în evoluţia scrisului istoric şi mai cu seamă pentru cel
care priveşte perioada medievală.
În aceeaşi epocă a erudiţiei se afirma Bernard de Montfauçon
prin lucrarea Paleographia Graeca (1708) care a contribuit esenţial la
studiul izvoarelor greceşti, fiind un instrument inestimabil pentru
istoriografia bizantină şi în general europeană a Evului Mediu. În
aceeaşi ambianţă creatoare se distinge Charles Dufresne Seigneur Du
Cange care publică Glossarium ad scriptores mediae et infime
Latinitatis şi Glossarim ad scriptores mediae et infime Graecitatis
prin care a utilat istoriografia medievală cu două instrumente şi astăzi
de reală valoare. Laic, s-a asociat efortului de creare a instrumentelor
investigării Evului Mediu prin glosarele solicitate de latina medievală
şi greaca bizantină.
Erudiţia colectivă a făcut posibilă prin spiritul critic cultivat
editarea izvoarelor în condiţii ştiinţifice oferind medieviştilor
înţelegerea conţinutului noţiunilor latine sau greceşti potrivit
realităţilor medievale.
Rezultatele acestui efort colectiv de investigare şi de redactare
critică a izvoarelor au înrâurit cu deosebire istoriografia ecleziastică.
Unul din cei mai străluciţi reprezentanţi ai acestei orientări a fost Le
Nain de Tillemont (1637-1698) care a publicat două monumentale
lucrări: Memoires pour servire a l’histoire ecclesiastiques des six
premieres siecles în 16 volume şi Histoire des empereurs et des
autres princes qui ont regné durant les six premiers siècles de
l’église. Aceste două lucrări au făcut epocă în istoriografia ecleziastică
prin spiritul erudit care a beneficiat de pe urma congregaţiilor
145
religioase şi în aceeaşi vreme datorită ideealului bisericii originare la
care năzuiau janseniştii. Aceste lucrări deţin un loc în evoluţia
istoriografiei ecleziastice europene stimulând istoricii care au făcut
cunoscută o reală istorie a bisericii.
Erudiţia colectivă a înzestrat istoriografia cu lucrări privitoare la
istoria monarhiei franceze, cum au fost Les Monuments de la
monarchie française sau Bibliotheca Bibliothecarum, ultima
încorporând cataloagele bibliotecilor europene, amândouă elaborate
de Montfauçon. Epoca erudiţiei colective s-a distins printr-o
efervescenţă creatoare în domeniul istoriei ecleziastice şi laice care
inaugurează istoriografia critică modernă. Comparativ cu secolul
precedent care a cultivat erudiţia individuală, secolul XVII a
determinat evoluţia istoriografiei în veacul următor. Dovadă că în
acest final de secol apar, într-o perioadă dominată de scepticism şi de
gândirea raţionalistă, lucrări istorice fundamentat elaborate pe izvoare
autentice. Lucrările lui Tillemont de istorie a bisericii, Analele
Ordinului Sfântului Benedictin, operă a lui Mabillon şi Histoire
ecclesiastique de la France a lui Montfauçon şi multe altele, în
Franţa şi în alte ţări europene, în Anglia sau în Italia asimilează
spiritul erudiţiei, inclusiv pe terenul istoriografiei laice. Oricum,
erudiţia colectivă a oferit cunoaşterii istorice metode moderne de
investigare care au stat la baza erudiţiei germane a secolului al XIX-
lea când colecţiile benedictine au fost modelul pentru Monumenta
Germaniae care a făcut posibilă critica pozitivistă. În aceeaşi vreme
opera erudiţiei a contribuit la îndepărtarea de tradiţia literară şi
artistică promovată de umanişti şi mai cu seamă de retorica secolului
al XVII-lea.
Erudiţia istorică aşa cum s-a constituit a întâmpinat critici în
pofida aportului substanţial la progresul cunoaşterii istorice datorat
noilor metode aplicate la editarea textelor. S-a incriminat metoda care
s-ar fi mărginit în a compila documentele şi cronicile şi la unele
observaţii care evidenţiau caracterul tardiv al unor dogme formulate în
documente sau în general la probleme de conţinut prin referire la date
istorice. S-a exprimat acordul la principiul că datoria istoricului şi cea
dintâi lege este de a cerceta şi a afirma adevărul; aceasta nu însemna
însă istorie dacă erudiţia nu era în măsură să releve adevărul istoric în
toată complexitatea sa. De fapt, erudiţia s-a constituit într-o disciplină
de sine stătătoare, iar istoria a reprezentat pentru moment, cu unele
146
excepţii, o disciplină distinctă. Ideealul era de fapt de a uni meseria
istoricului cu a eruditului.
Treptat, însă, şi paralel cu progresele erudiţiei, îşi fac loc
tentative care aproprie cele două planuri, erudiţia şi istoria, ceea ce
anunţa o nouă epocă în istoriografie. Pe măsura trecerii timpului şi a
experienţelor acumulate se au în vedere regulile pe care le formulează
istoricii în tratate speciale şi care urmau să fie aplicate reconstituirii
adevărului trecutului. Una din cele mai importante era aceea a
proximităţii mărturiilor şi a pluralităţii acestora. Or, atari reflexii atestă
calea spre istorie care încorporează achiziţiile erudiţiei, fapt
demonstrat de o suită de lucrări istorice propriu-zise. Înfăţişând două
evoluţii paralele, erudiţia şi istoria, în timp lucrările erudite intră în
atenţia istoricului, în opera de restituire a trecutului ce nu se mai
reduce la o naraţiune pur şi simplu, evenimenţială şi necritică în
spiritul retoricii umaniste sau al istoriei glorioase a monarhiilor.
Sfârşitul secolului al XVII-lea, cu noile metamorfoze ce străbat
societatea europeană inaugurează o nouă vârstă, aceea a iluminismului
timpuriu ce anunţă, noua epocă a Luminilor europene prin şcolile
istorice ale secolului al XVIII-lea.

Bibliografie
1. Burdé, G., Martin, H., Les écoles historiques, Paris, 1983.
2. Barret-Kriegel, Blandine, La défaite de l’éruditions, Paris, 1988.
3. Carbonell, Ch.O. L’historiographie, Paris, 1981.
4. Idem, Retour baroque a une histoire narative. Les théoriticiens
de l’histoire en France au XVII-e siecles în Etudes
d’Historiographie sour la direction de Lucian Boia, Bucureşti,
1985, p. 83-95.
5. Fueter, Ed., Histoire de l’historiographie moderne, Paris, 1914.
6. Lefebvre, G., La naissance de l’historiographie moderne, Paris,
1971.

Istoriografia Iluminismului
Istoriografia iluminismului reprezintă un capitol semnificativ
din evoluţia scrisului istoric universal. Despre scrisul istoric al
secolului al XVIII-lea s-a afirmat cu îndreptăţire că niciodată istoria

147
nu a fost mai populară şi că niciodată nu a fost atât de bine scrisă şi
într-un atât de perfect acord cu ideile dirigente ale epocii (Ferguson,
La Renaissance dans la pensée historique). Aceste aprecieri sunt
desigur fondate pe istoriografia de factură voltairiană care a făcut apel
la raţiune şi gust, combinând stilul literar cu gândirea raţională şi cu o
dreaptă măsură a exactităţii critice. Dacă este adevărat că intelectualii
Luminilor şi ai vârstelor viitoare au fost fascinaţi de viziunea
filosofică a lui Voltaire, de consideraţiile lui teoretice consonante
sensibilităţii secolului şi de calităţile literare ale discursului său istoric
şi critic la adresa puterii, nu este mai puţin adevărat că în secolul al
XVIII-lea au existat tentative care au promovat o diferită orientare în
cercetarea trecutului.
Istoria filosofică a prilejuit reflexii negative, în sensul că unii
dintre exegeţi au socotit istoriografia Luminilor anistorică, preluând
de la romantici opinii ale căror motivaţii trebuie căutate în atmosfera
ce a urmat Revoluţiei franceze când filosofii secolului au fost puşi în
discuţie pentru rolul deţinut în pregătirea revoluţiei democratice.
Principalul susţinător al unei percepţii corecte despre secolul filosofic
a fost filosoful german Ernst Cassirer.
Dincolo de interpretările care s-au dat acestei istoriografii, prin
rolul deţinut de aceasta în ansamblul secolului şi în general în epoca
modernă, a reprezentat un moment în evoluţia scrisului istoric. În
realitate, istoricii secolului Luminilor au ştiut să îmbine în chip
strălucit înţelegerea exactă a istoriei ce i-a precedat cu o clară
conştiinţă de sine, având meritul de a fi ridicat epoca în propria lor
conştiinţă angajând un dialog cu Dumnezeu şi cu puterea constituită.
Iluminiştii încă la începutul secolului al XVIII-lea au aprofundat
originea feudalităţii provocând dezbateri prin personalităţi ca
Boulainvilliers, abatele Du Bos sau Montesquieu care au pus capăt
concepţiei clasice umaniste despre istorie, văzută ca o colecţie de
fapte strălucite, împestriţate cu discursuri inventate sau cu tonalităţi
retorice ce o transformau într-o pagină de literatură.
În acelaşi timp, istoriografia Luminilor a încercat să stabilească
legi care să fundamenteze periodizarea istoriei sau să explice, potrivit
unei determinaţii terestre, mersul istoriei. Încercarea lui Cellarius (pe
numele lui adevărat Cristophor Keller) de periodizare a istoriei a
însemnat un punct de plecare şi o depăşire a expunerilor cronologice
analistice specifice istoriografiei secolului XVII. El a împărţit istoria
148
universală în istoria antică, a evului mediu şi în istoria modernă, o
tripartită periodizare care, în linii generale, în pofida unor variaţii,
rămâne fundamentală până astăzi.
Ca atare se poate afirma că iluminismul nu a avut numai
conştiinţa propriei epoci, ci şi a mersului umanităţii de la antichitate la
epoca modernă, potrivit specificităţii proprii. De remarcat că
periodizarea era tributară evenimenţialului care rămâne elementul care
separa epocile. Deci sensul periodizării lui Cellarius trebuie căutat în
integrarea propriei epoci în evoluţia mai generală a umanităţii.
Istoriografia Luminilor ca manifestare a epocii moderne,
potrivit cercetărilor actuale, urmează să fie percepută nu ca un
fenomen nediferenţiat, ci dimpotrivă ca unul ce încorporează perioade
distincte ca preiluminismul, iluminismul dezvoltat de expresie
filozofică voltairiană sau de factura Aufklärungului german. De
remarcat că în aceeaşi vreme sunt sesizabile manifestări specifice ariei
culturale occidentale sau din Europa centro-orientală şi răsăriteană ori
de sud-est. Dacă în Europa apuseană Revoluţia franceză separă
iluminismul de perioada romantică, în Europa central-orientală care
nu a cunoscut o revoluţie democratică, iluminismul îşi continuă
destinul, asimilând principiile enunţate în timpul revoluţiei. Ca atare,
viziunea filosofică reductibilă la exemplul francez, susţinută de Paul
Hazard sau Eduard Fueter, urmează să fie corectată de consideraţiile
lui Georges Gusdorf care atrăgea atenţia asupra unui peisaj mult mai
complex sub aspectul concepţiei şi metodei care a prezidat la
conturarea profilului istoriografiei iluministe (Georges Gusdorf,
L’avenement des sciences humaines au siecle des Lumieres, 1973).
Savantul francez a demonstrat că în veacul luminilor se constată o
continuitate de la secolul precedent, de la erudiţie, baroc şi
preiluminism în cazul Aufklärungului german, care conturează un
adevărat câmp epistemologic prin şcoala Göttingenului. Prin urmare,
reflexia filosofică de factură voltairiană este într-adevăr strălucită şi în
stare să captiveze, cum s-a şi întâmplat în secolul al XVIII-lea.
Iluminismul cuprinde în limitele lui o varietate de direcţii, de genuri şi
manifestări ce cu anevoie pot să fie integrate unei unice paradigme.
Investigarea istoriografiei secolului XVIII, din unghiul
continuităţilor şi discontinuităţilor învederează câteva faţete
semnificative, atât în ordinea cantitativă cât şi calitativă. În Franţa
producţia istoriografică creşte de la 10% la începutul secolului din
149
ansamblul producţiei la 15% la sfârşitul Vechiului Regim. Se
înregistrează o creştere a celei ecleziastice, un spor în evoluţia spre
modernitate, spre universal şi bineînţeles spre european în special.
Istoriografia câştigă conştiinţa spaţiului în timp.
În aceeaşi vreme se remarcă apariţia unor reviste savante cum a
fost aceea a lui Gatterer – Historiche Jurnal (1772), destinată –
recenzării publicaţiilor, fapt ce atestă un spaţiu epistemologic
conştient de specificitatea sa. În realitate, în Germania istoriografia a
atins maturitatea găsindu-şi un loc în cunoaşterea istorică prin erudiţia
care prevalează asupra calităţii scriiturii. Dar şi în acest caz, al
exemplului german, inspirat de tradiţia Reformei, istoria ca ştiinţă a
omului, creaţie a savanţilor ce stăpâneau tehnici riguroase de
investigare, pe baza aportului ştiinţelor auxiliare câştigă teren.
Exemplele invocate reprezintă desigur două din direcţiile
majore: istoria filosofică care aducea o conştiinţă antropologică,
unicitatea naturii umane care a determinat orientarea spre universal a
istoriei, ca istorie a civilizaţiei, şi istoriografia de factură germană
ilustrată de Şcoala Göttingenului care a venit cu un aport
epistemologic în interpretarea şi reconstituirea trecutului. Deopotrivă
însă şi o direcţie şi alta sunt dominate de o viziune raţionalistă, de
spirit laic, ca subiect şi interpretare sau ca viziune metodologică. Se
remarcă orientarea spre universal la Voltaire în Essai sur les moeurs
et l’esprit de nationes; în Anglia se publică Universal History, în
Germania, Allgemaine Weltgeschichte ce mărturisesc spargerea
vechilor tipare prin noua comprehensiune a istoriei umanităţii.
Interesul pentru istorie este expresia unui nou raport cu lumea,
evoluând în direcţia unei ştiinţe a omului pentru om.
Sub aspectul concepţiei istoriografia Luminilor are ca punct de
plecare demersurile preiluminismului, Dicţionarul istoric şi critic al
lui Pierre Bayle (1694) şi Enciclopedia (1751) care prin reflexiile
despre istorie cuprinse în articolele semnificative, prin semnăturile
ilustre proiectează o nouă lumină asupra istoriografiei. Dovadă a
interesului pentru istorie este procentul de 10% al articolelor cuprinse
în Enciclopedie, fapt ce atestă însemnătatea cunoaşterii trecutului.
Legătura dintre istoriografia Europei clasice şi a iluminismului
o face preiluminismul. Scrisul istoric preiluminist s-a cristalizat la
sfârşitul secolului al XVII-lea şi începutul secolului al XVIII-lea
suprapunându-se istoriografiei clasice şi a barocului. Istoriografia
150
preiluministă s-a afirmat în Franţa prin Pierre Bayle, iar în spaţiul
german prin filosoful Leibniz. Pierre Bayle este autorul unui
Dicţionar istoric şi critic în care a profesat o critică istorică în spiritul
erudiţiei benedictine care a supus textele unui riguros examen. El a
afirmat o concepţie raţionalistă, obiectivă, îndreptată împotriva
autorităţii. Leibniz, la rândul său ca istoric, s-a manifestat printr-o
monografie consacrată casei de Brunswik-Lunebourg, prin editarea
unor colecţii de documente potrivit metodelor erudite. El a contribuit
la organizarea academiilor, cazul Academiei din Berlin, concepută ca
institut de cercetare sau a celei ruse. A manifestat un interes pentru
istoria şi limbile popoarelor din Răsăritul Europei, inclusiv a
românilor.
Istoriografia preiluministă, prin metoda de cunoaştere a statelor
(Staatenkunde), a contribuit la cercetarea Europei centro-orientale,
influenţând istoriografia română, prin Dimitrie Cantemir, istoriografia
săsească prin Iohann Filstich şi maghiară prin Samuel Köleseri.
Preiluminismul s-a afirmat deopotrivă în Italia prin Lodovico
Muratori, autorul unor colecţii de surse narative cum a fost Rerum
italicarum scriptores şi Antiquitates Italiae medii aevi.
Preiluminismul, prin conţinutul operelor date la lumină, concepţia şi
metoda practicată a anunţat spiritul Enciclopediei şi epoca Luminilor.
Istoria filosofică. Examinarea mai din aproape a istoriei
filosofice face să se remarce că raţionalismul este un Weltanschaung
care pleca de la ideea că omul prin apelul la raţiune şi metoda
empirică poate constata legi, cum au făcut Galileo şi Newton. Filosofii
secolului al XVIII-lea resping revelaţia şi autoritatea, supranaturalul şi
transcedentalul, accentuând încrederea în raţiune şi în ideea de progres
ca efect al cunoaşterii. Omul, ca personaj al istoriei devenea în acest
ansamblu de idei un teren susceptibil de a fi studiat ştiinţific. Raţiunea
şi observaţia erau chemate să descopere adevărul, atât în natură cât şi
în societate, cărora li se aplica aceeaşi unitatea de măsură. Pe această
cale istoria devine seculară, scrisă dintr-o perspectivă raţionalistă, fapt
ce face să se depăşească în bună parte umanismul şi să se ataşeze ca
act al cunoaşterii preiluminismului. În această ordine de idei
cauzalitatea devine seculară, substituind voia divină cu legea naturală.
Având în vedere specificitatea contextului social, problema era
de a vedea cum anume acţionează legea naturală în problemele
omului, care erau de fapt forţele motrice imediate. Pentru
151
Montesquieu elementul explicativ este de căutat în geografie, pentru
Voltaire climatul, guvernământul, religia (factor variabil, particular
după timp şi loc). În esenţă tot ce aparţine naturii umane este identic,
de la un capăt la altul al lumii, tot ce depinde de obiceiuri, cutume
diferă. Diferenţele, variabilităţile sunt explicabile prin hazard. În
opinia istoricilor filosofi imperiul cutumei este mai vast decât al
naturii. Omul este pretutindeni acelaşi, dar fiecare este fasonat de
generaţia lui. Voltaire deschide calea istoriei civilizaţiei care va
recunoaşte particularităţile şi variaţiile în spiritul naţiunilor şi
timpurilor. Deci, pe de o parte atribuite proprii naturi umane,
invariabile, pe de altă parte variabile cum sunt climatul, instituţiile,
religia, opiniile, spiritul timpului şi al naţiunilor. În esenţă, ca
explicaţie se invocă raţiuni umane, individuale, de tipul hazardului,
chemat să motiveze cauzele fenomenelor istorice. Deopotrivă
iluminiştii sunt partizanii teoriei progresului, profesând un optimism
istoric întemeiat pe acţiunea umană, crezând în fericirea realizabilă
prin cultură şi educaţie. D’Alambert, în articolul intitulat Elements
des Sciences scria: “Cu privire la istoria regilor, cuceritorilor şi a
popoarelor într-un cuvânt evenimentele care au schimbat sau tulburat
pământul, ea nu poate fi obiect de filosofie decât atunci când ea nu se
mai mărgineşte la fapte singulare; această cunoaştere de pură
convenţie când se închide în limitele înguste; dar în mâinile omului
care ştie gândi, ea poate deveni cea dintâi dintre toate”. El afirma că
ştiinţa istoriei când ea nu este luminată de filosofie, este cea din urmă
cunoaştere umană. Mai precizează că studiul, “va fi mai interesant
dacă se scrie mai mult istoria oamenilor, în loc de a scrie aceea a
prinţilor, care nu este în mare parte decât splendoarea viciului sau a
slăbiciunii.”
În egală măsură aserţiunile lui Voltaire despre istoria “en
philosophie” şi pledoaria împotriva istoriei evenimenţiale sunt de fapt
temeiurile istoriei civilizaţiei. Enciclopedia condamnă istoria
evenimenţială, dar este încredinţată că istoria reală, veritabilă trebuie
să ocupe un loc de prestigiu în cultură.
În acest spirit Voltaire scrie Eseu asupra moravurilor şi
spiritului naţiunilor, care este de fapt o istorie consacrată Europei de
după Carol cel Mare până la Ludovic al XIII-lea şi Rusia în timpul
lui Petru cel Mare.

152
Secolul Luminilor în Franţa se relevă şi prin Montesquieu,
autorul unei lucrări fundamentale, Spiritul Legilor, care deşi nu este o
scriere istorică învederează o concepţie istorică deterministă,
raportabilă la spaţiul geografic. El a publicat şi o carte intitulată
Consideraţii asupra cauzelor măririi şi decăderii romanilor în care
cauzalitatea este redusă la factorul moral. Gândirea istorică franceză
s-a afirmat şi prin Rousseau care aduce în prim plan factorul popor:
Discurs asupra originii inegalităţii dintre oameni şi Contractul
social, pregătind astfel spiritul revoluţiei democratice.
Reflexia despre istorie şi metoda istorică constituie o parte
importantă a istoriografiei secolului al XVIII-lea. Pentru Diderot
istoria trebuie studiată pornind de la aceea a naţiunii, de la timpurile
apropiate pentru a se adânci apoi spre trecutul îndepărtat. Cercetarea
acesteia trebuie făcută apelând la metoda regresivă, adică începând cu
istoria timpului trăit, contemporan pentru a se coborî la vremurile
îndepărtate. De fapt, se poarte afirma că munca istoricului recuperează
trecutul după voinţa prezentului. Cercetarea adevărurilor oamenilor şi
evenimentelor, se face trecând prin documente şi prin apelul la critica
istorică. În ce priveşte interpretarea, aceasta se dezvoltă în umbra
ideologiei şi a valorilor dominante. Deşi istoricii secolului XVIII se
orientează împotriva predominării istoriei genealogice, militare şi
diplomatice, evoluând spre explorarea domeniului culturii şi
civilizaţiei, istoriei de artă, sub raportul restituirii ei se situează între
istorie şi metaistorie.
Istoricul secolului XVIII se poate spune că este tributar
instituţiilor stabilite, că îndeplineşte o funcţie în cadre sociale care-i
condiţionează activitatea. Problema este cine scrie istoria, în ce
intenţie şi în avantajul cui. În locul unei cercetări a ştiinţei de dragul
ştiinţei, se profesează o istorie angajată, fie în sprijinul unor forţe
sociale şi politice, fie religioase sau în serviciul statului modern care a
promovat multiplicarea istoriilor naţionale ce au relevat o apologetică
politică. Istoria îşi găseşte un loc în învăţământ, în universităţi în care
aceasta se bazează pe cercetare prin intermediul unui instrumentar
modern. În aceste aşezăminte se afla un tineret avid de cunoaştere,
istoria începând să fie un obiect de curiozitate sau o armă politică,
devenind ca aspiraţie o ştiinţă, găsindu-şi un loc în universitas
scientiarum. Pentru a ajunge aici secolului al XVIII-lea a trebuit să
parcurgă o evoluţie de la istoria retorică, istoria politică prin excelenţă,
153
legitimatoare sau impregnată de considerente morale la o istorie
raţională cu aplicaţii în societate. Rolul decisiv l-a deţinut în această
evoluţie Enciclopedia şi şcoala Göttingenului.
În istoriografia Luminilor şcoala Göttingenului deţine un loc
însemnat prin care ştiinţa istoriei în secolului al XVIII-lea a atins
maturizarea epistemologică câştigându-şi un prestigiu în plan
universal. Opera înfăptuită în această universitate a fost una realmente
savantă datorată unor personalităţi care s-au întemeiat pe informaţii
obiective şi vaste, cărora le-au aplicat tehnici de reconstituire
riguroase.
Această direcţie istoriografică s-a bazat pe tradiţia umanistă şi
deopotrivă pe moştenirea Reformei care i-a conferit metodele
erudiţiei. Germanii în noile condiţii ale secolului atribuie istoriei şi
învăţământului o semnificativă însemnătate în rândul ştiinţelor umane.
Mediul german a fost propice prin efectele Renaşterii şi Reformei,
ultima încercând să reformeze creştinismul prin întoarcerea la sursele
primare. Astfel, divergenţele catolicism-Reformă au contribuit la
crearea condiţiilor afirmării istoriografiei moderne care a împrumutat
din teologie, mai cu seamă din exegeza cărţilor sacre, metoda
hermeneutică. Istoricii, pentru a-şi justifica protestantismul se
adresează istoriei pentru producerea argumentelor. Filip Melanchton,
preceptorul Germaniei, introduce istoria universală în programele
academice, făcând din istoria ecleziastică un domeniu rezervat, fără
însă să limiteze dezvoltarea istoriei civile şi culturii, într-un cadru de
istorie universală. Astfel s-a dezvoltat o istorie universală legată de
geografie, ataşată unei universalităţi a spaţiului uman.
Această nouă istoriografie s-a dezvoltat în centrul universitar al
Göttingenului unde vor profesa istorici de meserie care vor combina
concepţia Luminilor cu metodele filologiei, cu erudiţia olandeză şi
germană. Aici s-a realizat o sinteză interdisciplinară într-o manieră
savantă, continuă şi sistematică care a fost prin excelenţă o creaţie
germană universitară. Întemeierea Universităţii din Göttingen în 1734-
Georgia Augusta s-a evidenţiat printr-o structură novatoare care
năzuia la pregătirea tineretului pentru afaceri politice, administrative
şi diplomatice. Astfel istoria devine un antidot al dogmatismului,
retoricii legitimatoare şi speculaţiilor filosofice. Din 1765 la Göttingen
a fiinţat un învăţământ universitar de istorie universală, de istoria
umanităţii încorporând istoria ecleziastică şi a religiei, dar şi de istorie
154
naţională a Germaniei, Rusiei şi a ţărilor nordice, o istorie
precumpănitor politică a statelor europene.
La Göttingen au funcţionat o pluralitate de catedre care indicau
o diversitate de domenii. Gatterer, adevăratul spiritus rector, preda un
curs intitulat Enciclopedia ştiinţelor istorice, de fapt o introducere în
ştiinţele auxiliare, geografie, cronologie, heraldică, diplomatică. S-a
înfiinţat o Societate a ştiinţelor (1750), cu o secţie de istorie şi
filologie care publica o revistă. Gatterer a creat şi un Institut de
istorie cu un Jurnal istoric, precum şi o Bibliotecă istorică
generală, instituţii ce mărturisesc instituţionalizarea cercetării şi
învăţământului istoric.
În ambianţa Göttingenului a fost ilustrată istoria ecleziastică
prin Johann Lorenz Mosheim (1693-1755), teolog şi istoric, autor al
unor remarcabile lucrări care au pus bazele de fapt ale istoriei
ecleziastice moderne. Compendium historiae christianae
antiquioris (1737), Institutiones historiae ecclesiasticae Novi
Testamenti, lucrare continuată prin Institutiones historiae
recentiores (1741) sau De rebus christianorum ante Constantinum.
Commentarii (1753) reprezintă lucrări de bază pentru istoria
creştinismului. Meritul lui a fost că a desacralizat istoria bisericii
dintr-o perspectivă raţionalistă.
Istoriografia Göttingenului a fost continuată de Einchorn care
publica o Istorie generală a culturii şi literaturii Europei (1796),
preambul al unei Istorii a artei şi a ştiinţelor de la Renaştere până
la sfârşitul secolului al XVIII-lea, o lucrare interdisciplinară prin
excelenţă.
Personalitatea de prim plan este însă Johann Christoph Gatterer
(1727-1799) care se face remarcat prin studiile diplomatice,
genealogice şi cronologice, cu alte cuvinte prin cultivarea ştiinţelor
auxiliare. Opera lui fundamentală este Versuch einer allgemeinnen
Weltgeschichte bis zur Endeckung America (1792) în care se face
prezentă ideea voltairiană a civilizaţiei. În esenţă, istoricul german
prin opera lui a ridicat în prim plan problemele epistemologice ale
istoriei, întemeiat pe o metodologie tributară progreselor erudiţiei
colective. El a fost continuat de August Ludwig Schlözer(1735-1808),
un istoric orientat spre universal prin lucrările sale consacrate istoriei
generale nordice, printr-o introducere în istoria universală. Totodată a
publicat o ediţie a Cronicii lui Nestor prin care s-a apropiat de istoria
155
răsăriteană. Istoricul german, de audienţă în istoriografia central-
europeană, şi-a propus să releve revoluţiile de pe suprafaţa
pământului, să cunoască fundamentele stărilor actuale, să scrie o
istorie a umanităţii, atât a Occidentului cât şi a Orientului. El a
încercat şi o periodizare a istoriei, propunând o concepţie diacronică şi
sincronică, pentru a vedea cum s-au dezvoltat statele şi naţiunile
vremii sale, formele de guvernământ, familiile domnitoare, oraşele,
cultura.
Istoricii Göttingenului au avut elevi în Europa centro-orientală,
îndrumând mai cu seamă prin Schlözer cercetarea sud-estului. Johann
Christian von Engel este un exemplu pentru spiritul critic profesat în
scrierile sale în care s-a oprit şi la istoria românilor fiind un cunoscător
al literaturii istorice româneşti prin Istoria Moldovei şi Valahiei
publicată în 1804.
Istoriografia germană ilustrată mai cu seamă prin şcoala
Göttingenului reprezintă o contribuţie esenţială la progresul
cercetărilor istorice şi la promovarea unei reale cunoaşteri istorice
moderne.
Istoriografia de expresie germană înregistrează o direcţie
particulară în Monarhia habsburgică sub înrâurirea Contrareformei şi
Reformei catolice a secolului precedent. Astfel se afirmă, sub semnul
barocului, istoriografia Casei de Austria, o istoriografie de curte,
istoriografia ordinelor călugăreşti şi istoriografia ţărilor austriece. Cea
dintâi este o istorie apologetică, a doua dominată de Contrareformă şi
cea din urmă orientată spre înfăţişarea particularităţilor ţărilor ce
alcătuiau Monarhia habsburgică.

Istoriografia iluministă engleză şi americană


Anglia – ca manifestare istoriografică – se înscrie într-un
context socio-cultural diferit comparativ cu spaţiul francez sau
german. Studiul trecutului a avut în insulele britanice, în Anglia şi
Scoţia, mai cu seamă în ultima, un destin propriu, tradiţii particulare
încă din Evul Mediu, cunoaşterea istorică stând sub semnul unor
iniţiative individuale din afara instituţiilor universitare. Dreptul de
cetate al istoriei a fost câştigat în universităţi de abia după restauraţia
Stuarţilor, când instituţiile de învăţământ superior au ajuns centre ale
studiilor istorice.

156
La început au existat şi istorici independenţi, ca de altminteri, în
Franţa, cazul marchizului Bolingbroke cu ale sale Scrisori asupra
studiului istoriei (1735), dar şi a lui David Hume, Edward Gibbon,
ultimii formaţi în universităţi.
În acelaşi timp cadrul creat de revoluţia engleză, în special de
glorioasa revoluţie (1688) influenţează în decisivă măsură orientarea
politică şi socială a istoricilor. Se poate menţiona şi specificul religios,
anglicanismul, una din soluţiile religioase, adiacente altor opţiuni,
catolice sau puritane. Istoriografia a fost însă influenţată şi de
diferitele soluţii politice: doctrina regală, aristrocratică, democratică
(Locke). În Anglia dezbaterile se desfăşoară atât în planul
confruntărilor religioase, cât şi al celor juridice. Un exemplu este
lucrarea lui Wiliam Blackestone. În esenţă se poate vorbi de o uniune
a istoriei cu politica, prin integrarea personalităţilor, autori de istorii,
în înfruntările politice. Astfel istoria nu este doar o întreprindere
istorică, o aventură în trecut ci un instrument al prezentului, având un
caracter utilitar, propriu empirismului britanic. Revoluţia istorică este
un aspect, un corolar al mutaţiei baconiene. Or, epistemologia
baconiană a rupt cu sistemul artelor liberale, stabilind o legătură între
istoria naţională şi istoria civilă, îndrumând la investigaţia lumii
umane. Astfel critica cauzelor finale capătă o importanţă particulară în
domeniul inteligibilităţii istorice. Istoricul trebuie să procedeze
asemenea naturalistului, să examineze faptele. Gândirea baconiană s-a
aplicat la toate aspectele realităţii umane, a multiplicat perspectiva
acţiunilor, încercând să supună lumea controlului gândirii. Ca atare
inspiraţia baconiană, ambiţionând să contribuie la progresul umanităţii
s-a reflectat în constituirea Societăţii regale (1662). Asemenea
societăţi au proliferat în Anglia şi Scoţia contribuind la excepţionala
difuzare a studiilor istorice. În Anglia şi-a făcut loc ideea că studiul
trecutului îngăduie aprofundarea cunoaşterii prezentului. În acest sens,
rolul Colegiului Elisabetan al Anticarilor(1586) este semnificativ
pentru orientarea spre studiul relicvelor trecutului. Deci, în epoca
modernă, începând cu epoca elisabetană şi continuând cu
instituţionalizarea secolului următor a fost posibilă afirmarea
istoriografiei secolului al XVIII-lea.
Din aceste tradiţii au rezultat caracteristicile istoriografiei
engleze, operele unor mari istorici care nu au însă un caracter polemic
ca în Franţa deoarece aici revoluţiile se produseseră anterior. Istoricii
157
practică o istorie pragmatică, văzând în faptele istorice lucruri
naturale, făcând astfel mai puţine concesii epocii în care trăiesc.
David Hume (1711-1775) a fost istoric şi deopotrivă filosof.
Tratatul asupra naturii umane, Anchetă asupra înţelegerii umane
ilustrează filosofia secolului. În plan istoriografic s-a afirmat prin
Istoria Angliei de la invazia lui Iulius Caesar la Revoluţia din
1688. Ultima parte, istoria Angliei sub Stuarţi, a apărut sub titlul
Istoria Marii Britanii, din care partea de mijloc era dedicată dinastiei
Tudorilor şi Evului Mediu. Este de fapt cea dintâi istorie completă a
Angliei. Stilul şi raţionalismul aplicat istoriei i-a prilejuit o imensă
popularitate. În opinia lui istoria şi-a propus un inventar de posibilităţi
şi evenimente care să îngăduie naturii umane să-şi desfăşoare
mijloacele şi scopurile sale. Istoria este la el un câmp pentru
antropologie şi morală.
A scris însă şi Eseuri asupra istoriei recomandând cititorului
cărţi de istorie. Istoriografia în cazul său realizează o filosofie
experimentală în ordine culturală, politică şi socială. El a crezut că
consistenţa naturii umane îngăduie aplicarea în prezent a inducţiilor
scoase din studiul trecutului. Istoria Angliei este o operă importantă,
nu însă un mare moment al ştiinţei istorice. Hume nu era un erudit şi
nici un anticar specializat. A apelat la surse accesibile, asemenea lui
Voltaire, fiind un filosof care a proiectat în trecut ideile sale
dominante. Nu a făcut o critică a surselor ceea ce se resimte în opera
lui ca interpretare. Istoria lui rămâne cantonată la Anglia având astfel
o însemnătate insulară, nu însă generală. Este considerat totuşi un
întemeietor al şcolii istorice care a fost marea contribuţie la
istoriografia secolului al XVIII-lea.
William Robertson (1721-1793), pastor şi demnitar al bisericii
sale, cleric presbiterian admirator al lui Voltaire, ocupă un loc aparte.
Comparativ cu David Hume istoricul scoţian a fost un savant care s-a
aplecat asupra surselor imprimate şi deopotrivă arhivistice. A fost un
erudit temeinic şi sistematic, beneficiar al unei metode istorice
disciplinate, cultivând informaţiile documentare. Opera lui este
dedicată istoriei Scoţiei (Istoria Scoţiei, 1759), acoperind o perioadă
care se opreşte la 1603. Se întemeiază pe arhivele din Edinburgh şi
British Museum. Mare colector de date pe care le introduce în ediţiile
succesive ale lucrărilor sale.

158
A doua lucrare este Istoria împăratului Carol al V-lea (1769)
în care însă nu a apelat la fapte de arhivă. Importantă este însă
Introducerea la carte în care dă o imagine a istoriei Europei în Evul
Mediu depăşindu-l pe Voltaire în această privinţă. Influenţat însă ca
viziune şi metodă de istoriografia voltairiană este un istoric al Evului
Mediu prin excelenţă pe care îl expune metodic de la anarhia feudală
la ordinea politică a regalităţii moderne. A întreprins cele dintâi
cercetări ale constituţiei statelor europene în Evul Mediu. Acolo unde
Voltaire nu a văzut decât campanii, mode, arbitrar, el a stabilit
legături, acţiuni continue şi conştiente. El a abandonat viziunea
insulară, specifică lui Hume, făcând loc unei viziuni cosmopolite.
Dovadă lucrarea despre Carol al V-lea, fiindcă în timpul lui puterile
europene au format sistemul politic al echilibrului european. A depăşit
concepţia restrictivă protestantă, socotind biserica în Evul Mediu ca o
putere civilizatoare.
Tot lui îi aparţine şi o Istorie a Americii (1777), scrisă cu
talent, vervă şi cu simţul culorii locale. Este o autentică istorie a
Americii spaniole. În esenţă a făcut loc particularităţilor etnice şi
societăţilor precolumbiene, eradicate de imperialismul hispanic. Ca
interpretare este un cauzalist, atent la determinaţii şi efecte. El nu a
acordat prioritate personalităţilor şi evenimentelor, istoria la el nefiind
o colecţie de curiozităţi şi trivialităţi ci o disciplină care trebuia să
înveţe. Este beneficiarul unui spirit istoric, un portretist, zugrăvind
caractere, adiacent unor judicioase reflexii. Astfel a elogiat evoluţia
societăţii europene de la barbarie la civilizaţie, atitudine specifică
iluminismului în general care a profesat o teorie a progresului şi un
optimism politic.
În aceeaşi galerie de istorici scoţieni figurează Adam Ferguson
(1723-1816), educat la Colegiul St. Andrews, fiind şi el format în
ambianţa studiilor teologice. Capelan militar, profesor de filosofie
morală la Edinburgh a fost creatorul unei semnificative opere istorice:
Eseu asupra istoriei societăţii civile; Istoria progresului şi
sfârşitului republicii romane (1783). A profesat un sistem etic, fiind
încrezător în ideea progresului uman, încadrându-se astfel în concepţia
general iluministă. El admitea ca Hume şi Hobbes rolul interesului
personal, spiritul utilitar, introducându-l într-un sistem moral ca lege a
prezervării de sine. Este însă un adept al gânditorului francez
Montesquieu, pledând pentru libertatea şi guvernământul liber.
159
Personalitatea reprezentativă a istoriografiei engleze cu rol
decisiv în istoriografia europeană, a fost Edward Gibbon (1737-1794)
fără îndoială cel mai de seamă scriptor rerum gestarum pentru
lumea engleză şi de limbă engleză, de largă audienţă europeană.
Faima i-a adus-o Decăderea şi prăbuşirea Imperiului roman,
lucrare care nu a fost egalată decât de Leopold von Ranke prin Istoria
ecleziastică şi politică a papilor în secolul al XVI-lea şi XVII-lea.
Aparţinea unei familii de elită, era un cititor asiduu al clasicilor,
în special al literaturii istorice, fiind fascinat de istoria popoarelor din
Orient. Trimis la Lausanne, unde ajunge în contact cu mediul calvin,
dar în acelaşi timp şi francez, face lecturi din Pascal, Montesquieu,
Giannone, posibil şi din Voltaire. Călătoreşte la Paris, stabilind
contacte cu D’Alambert, Diderot, Raynal, Helvetius, Holbach. In
această vreme face proiecte de cercetări istorice, orientându-se spre
istoria Italiei, a Florenţei. Vizitează Roma în anul 1764 care îi
prilejuieşte o excepţională experienţă pe care o evocă cu admiraţie. Se
decide să scrie istoria declinului şi prăbuşirii Imperiului roman.
Publicată între 1776-1788 a rămas o carte clasică a istoriografiei
universale, un reper în istoria istoriografiei. S-a consacrat scrierii
istoriei, deşi prima lui lucrare era dedicată literaturii prin Eseu asupra
stării literaturii (1762). În opinia exegezei actuale, după
Montesquieu istoricul declinului roman completează opera
predecesorului, stăruind la istoria religiei creştine care a spulberat
splendoarea lumii clasice. El se deosebeşte însă de iluministul francez
prin deplasarea cauzelor de la factorul moral spre alte determinaţii.
Lucrarea lui Gibbon este bine informată prin apelul la lucrările
secolului XVI şi XVII pe care le-a trecut prin filtrul gândirii sale. În
Memorii şi în Vindication a relevat, în cea dintâi o informaţie bogată,
colectată de erudiţia franceză, italiană, Tillemont, Muratori, Baronius,
alături de alte surse pe care le-a frecventat. În Vindication a recurs la
documente originale. Publicarea operei sale majore i-a atras admiraţia
lui Robertson şi Ferguson, stârnind însă şi critici în cercurile
ecleziastice pentru modalitatea liberă în care a tratat istoria bisericii.
Istoria lui Gibbon a retrasat istoria romană cu obiectivitatea şi
detaşarea istoricului critic, ducând expunerea până în Evul Mediu,
oprindu-se la Roma în secolul XV. Opera lui Gibbon a ocupat un
teritoriu al cunoaşterii puţin frecventat, spre exemplu rolul
migratorilor. El a descris, în proprii termeni, triumful barbariei şi
160
religiei creştine. A făcut-o întemeindu-se pe surse şi nu într-un spirit
pamfletar supunând faptele cercetării metodice şi critice. Opera lui
Gibbon a traversat secolele prin soliditatea ei. Ca istoric cauzal,
explicativ, a semnalat extinderea teritorială, lenta degradare a
civilizaţiei romane, atacurile conjugate ale barbarilor şi creştinilor,
luptele intestine între acţiuni şi interesele opuse. A fost însă, dincolo
de reconstituirea faptelor, un gânditor care a stăruit pe marginea
trecutului pe care l-a evocat.
Se poate afirma că istoriografia insulară a constituit un punct de
plecare pentru cea din coloniile americane, în secolul al XVIII-lea.
Scrisul istoric american din secolul luminilor are antecedente în
istoriografia puritană a secolului precedent. Această istoriografie a fost
prin excelenţă provincială, o istorie a coloniilor cu aspectele lor
particulare. A fost scrisă de aristocraţia colonială, de autori formaţi în
spiritul istoriografiei engleze, cu interese culturale ce se înscriau între
cultura clasică şi puritanism. Ca provenienţă istoricii se recrutau dintre
demnitarii coloniali, mari plantatori, oameni implicaţi în administraţie,
pragmatici, cu interes pentru stările locale.
Ei scriau o istorie şi din perspectivă ecleziastică având în vedere
tradiţia puritană. Ca tematică abordează probleme ca întemeierea
coloniilor, conflictele intercoloniale sau din interiorul cercurilor
conducătoare, dar şi disensiunile ivite între colonii şi metropolă.
Deopotrivă se orientează spre problematica indiană care ocupă un loc
proeminent în istoriografia coloniilor. Autorii sunt conştienţi că
trebuie să corecteze concepţiile eronate despre colonii şi rolul lor în
evoluţia spre o societate distinctă. Istoriografia colonială propriu-zisă
se afirmă prin Cotton Mather cu The Magnolia Christi Americana –
Ecclesiastical History of New England în şapte cărţi în care se pot
remarca interese pentru începuturile coloniei, pentru guvernatori,
magistraţi, istoria intelectuală-istoria Harvardului, istoria ecleziastică
sau istoria indienilor. Cotton Mather ridică prin opera lui probleme de
concepţie istorică, mărturisind preocupări pentru motivaţia economică
în procesul de colonizare. Cartea şi-a pus amprenta asupra evoluţiei
viitoare a istoriografiei coloniale.
În general se constată la istoricii coloniali o îmbinare a
politicului cu literatura, prevalând însă căutările pentru istoria
începuturilor. Formaţia lor este engleză sub raport intelectual. Un
reprezentant de seamă este Robert Beverley cu Istoria Virginiei în
161
patru părţi, din care una este consacrată aşezării coloniştilor şi
guvernământului, a doua descrierii produselor naturale, a treia
indienilor şi religiei lor, pentru a încheia cu starea de atunci a
provinciei, cu politica şi administraţia colonială. Scopul lui a fost să
descrie colonia pentru a atrage emigranţi, ceea ce indica un
pragmatism dacă avem în vedere detalierea bogăţiilor şi
oportunităţilor existente.
Asemenea lucrări sunt dedicate şi altor colonii, în aceeaşi
manieră descriptivă, cu multe informaţii, inclusiv despre populaţia
băştinaşă. S-a scris însă şi o istorie a conflictelor intercoloniale, cazul
lucrării lui William Byrd II, Istoria liniei de separaţie între Virginia
şi Carolina de Nord. Educat la Londra, posesor al unei biblioteci
impresionante, membru al Societăţii Regale, el a mai scris o lucrare în
care face apologia Americii în forma unui jurnal de călătorie. A mai
redactat în prelungirea lucrării dedicată conflictului dintre Virginia de
Nord şi Carolina, o lucrare intitulată Istoria secretă a liniei. Regăsim
şi în aceste lucrări interesul pentru istoria locală, pentru bogăţiile
existente, cu alte cuvinte o tendinţă pragmatică. Importantă este însă şi
cartea lui Cadwllalader Colden, Istoria celor cinci naţiuni indiene,
fiind reprezentativă pentru istoria socială şi instituţională a indienilor.
Istoricul reprezentativ al Americii este însă Thomas Jefferson,
om politic, polihistor, preşedinte al Statelor Unite, unul din părinţii
fondatori, enciclopedist prin întinsele sale lecturi, prin diversitatea
preocupărilor, un iluminist de valoare europeană. Ca istoric a redactat
o carte care l-a consacrat, intitulată Notes on the State of Virginia ce
indică nivelul la care se află cunoaşterea istorică în coloniile
americane. Scrisă înainte de 1785, reflectă profundele sale cunoştinţe
asupra coloniei natale, dovedind o flexibilitate în gândire, lărgime de
orizont. Lucrarea se ocupă de resursele naturale şi instituţii, în care
descrierea hotarelor Virginiei este pe un plan important. S-a oprit la
geografia provinciei, la caracteristicilor ei, la oameni în general, la
natura guvernământului, investigând relaţia dintre individ şi societate.
Notele sunt expresia ideilor iluministe într-un sens general, dar în mod
expres a percepţiei americane. El era convins că în America ideile
iluministe au devenit instituţii, aşa cum a afirmat istoricul Commager.
În America, credea Jefferson, omul poate să se îmbogăţească dacă face
efort, în condiţiile libertăţii care este în măsură să asigure achiziţii de
cunoştinţe. Ideea este americană, virginiană, dar mai curând general
162
umană. Notele lui Jefferson reprezintă tranziţia de la naraţiunea
faptelor la expunerea unor idei prin care se distanţează de produsele
anticare ale predecesorilor. În esenţă, lucrarea lui este un testament al
libertăţii ce constituie o pagină semnificativă a istoriei americane.
Istoria lui este regională, scrisă ca istorie a civilizaţiei de către un
spirit enciclopedic, pragmatic dar şi de un om politic şi ideolog ce
privea spre viitor. Cartea lui Jefferson este un pas în istoria pe cale de
a se face.
Alte istoriografii iluministe. Istoriografia iluministă nu s-a
oprit la realităţile franco-engleze, germane sau americane, a cuprins
însă şi semnificative manifestări italiene sau spaniole. În Italia
personalitatea reprezentativă este Pietro Giannone (1676-1748),
autorul Istoriei regatului civil de Napoli, care datorită
nonconformismului ei a fost pusă sub interdicţie. El a exprimat ideea
insubordonării puterii civile bisericii care uzurpase drepturile statului.
În acelaşi secol al Luminilor, în Spania se întemeiază
Academia regală de istorie (1735), se fac cercetări de istorie civilă şi
ecleziastică, se colectează documente în spiritul orientării benedictine
cazul lucrării Theatro geografico-historico de la Iglesia de Spania
în 29 de volume.
Un loc aparte îl deţine istoriografia rusă, aceasta având
caracteristici proprii, ca absenţa unei tradiţii biografice şi o prevalenţă
a istoriei intelectuale, sociale şi economice. Istoricii au acordat un rol
epocii şi personalităţii Ecaterinei a II-a încă din timpul vieţii ei.
Istoricii sunt preocupaţi de politică şi de aspiraţiile moştenite din
vremea lui Petru cel Mare. Unii dintre ei au stăruit asupra vieţii
personale a Ecaterinei, iar alţii au dat expresie unor critici, de exemplu
Gherbatov în Asupra corupţiei moralei în Rusia.
Dezvoltarea scrisului istoric în Rusia a fost stimulată de opera
culturală a lui Petru cel Mare, de reformismul rus prin care s-a năzuit
la modernizarea Rusiei. Epoca petrină s-a remarcat printr-un
constructivism cultural, dovadă crearea Academiei ruse (1725), prin o
seamă de intelectuali germani veniţi pe filiera pietistă datorită
legăturilor cu Universitatea din Halle. În rândul istoricilor ruşi, cu rol
de iniţiator, a fost V.N. Tatiscev (1688-1756) care a scris Istoria
Rusiei din cele mai vechi timpuri în care se fac remarcate trăsături
ce caracterizează epoca luminilor. Este de amintit şi puternica
personalitate a lui Lomonosov (1711-1765) care a scris o Istorie a
163
vechii Rusii în care a respins teoria normanistă (întemeierea statului
rus de normanzi). Concepţia lui este tributară teoriei personalităţii,
deşi manifestă şi interes pentru factorul popor. Lomonosov se înscrie
în rândul propagatorilor despotismului luminat şi deopotrivă a
enciclopediştilor prin varietatea intereselor sale ştiinţifice. Este
menţionabil pentru rolul acordat spiritului istoric şi Radiscev, autorul
Călătoriei de la Petersburg la Moscova, o virulentă critică a
orânduielilor timpului în care se apelează la motivaţii de ordin istoric.
Iluminismul sub aspect istoriografic reprezintă una din
contribuţiile esenţiale ale scrisului istoric universal. Istoriografia
Luminilor a adus o nouă viziune asupra istoriei prin raţionalismul
profesat, o orientare spre istoria civilizaţiei pornind de la ideea
unicităţii naturii umane. În aceeaşi vreme în mediul german se aşează
bazele unei istoriografii care prin metodologia profesată evidenţiază
trăsăturile istoriografiei moderne prin apelul la ştiinţele auxiliare ale
istoriei. În această perioadă istoricii au ridicat epoca în propria ei
conştiinţă şi au adus în dezbatere raportul omului cu Dumnezeu şi cu
puterea constituită.

Bibliografie
1. Barnes, H.E., A History of Historical Writing, New York, 1963.
2. Carbonell, Ch.O., L’Historiographie, Paris, 1981.
3. Fueter, E., Histoire de l’historiographie moderne, Paris, 1914.
4. Gusdorf, G., L’avenement des sciences humaine au siecles des
Lumières, Paris, 1973.
5. Lefebvre, G., La naissance de l’historiographie moderne, Paris,
1971.
6. Kraus, M. Şi Joyce D. Davis, The writing of American History,
Norman, 1985.

Istoriografia romantică
Istoriografia romantică reprezintă un moment distinct în scrisul
istoric universal prin noua concepţie pe care o profesează, prin
metodele practicate şi ideile politice încorporate. Aceasta a devenit o
revoluţie intelectuală care şi-a lăsat amprenta asupra civilizaţiei
europene şi dincolo de hotarele continentului, marcând interpretarea

164
istorică prin reacţia vis-a-vis de raţionalism. Romantismul a însemnat
o afirmare a calităţilor umane, a valorilor emotive şi estetice pe care
raţionalismul le-a neglijat. Revocând judecăţile de valoare ale
predecesorilor, romantismul a dat expresie unei noi filosofii a istoriei.
Trecutul în epoca romantică a stârnit un entuziasm fără precedent,
dovadă popularitatea de care s-a bucurat istoria care îşi asumă o
funcţie socială devenind limbajul politicii. Acum apar colecţii istorice,
ziarele publică articole de istorie, se deschid dezbaterilor, iar în
universităţi istoria câştigă un rol dominant.
Cadrul de manifestare al romantismului a fost Restauraţia care
prin dezbaterile ce le prilejuieşte imprimă istoriei un caracter militant.
În condiţiile unui climat nefavorabil afirmării libere a ideilor,
controversele se transferă în trecut care devine o sursă pentru
argumente în înfruntările dintre legitimişti şi liberali. Principalele
grupări politice, emigranţii, reprezentanţii Franţei democratice şi
instituţiile create de aceasta devin un subiect la ordinea zilei. La istorie
apelează personalităţi ca Chateaubriand, Joseph de Maistre, abatele
Barurel care exprimă spiritul antirevoluţionar. Partizanii
liberalismului, ca Augustin Thierry, Jules Michelet, François Guizot
sunt apărătorii tradiţiilor democratice, încercând să susţină moştenirea
revoluţiei prin apelul la trecut, justificând-o.
În această ambianţă se cristalizează o orientare filosofică prin
valorificarea gândirii lui Giambattista Vico, filosof italian din secolul
al XVIII-lea, autorul unei celebre lucrări, Scienza Nova ale cărei idei
sunt popularizate de traducerea lui Michelet. Vico care s-a opus
filosofiei carteziene şi raţionalismului în general este integrat
ideologiei romantice. El a afirmat că ştiinţa oamenilor nu este decât
relativă, fiind numai o aparenţă. În opinia lui, Dumnezeu stăpâneşte
realitatea. Istoria este văzută de filosoful italian nu numai ca o istorie
politică ci ca tot ce priveşte activitatea spirituală şi materială a omului.
În esenţă este umanitatea şi opera sa prin ea însăşi. El a încercat să
compare diferitele popoare pentru a detaşa drumul general al
umanităţii. A considerat că pasiunile determină decadenţa, astfel că
după o perioadă de apogeu un popor decade, pentru ca un altul să reia
totul de la capăt. Acest proces a fost definit prin formula corso et
ricorso. În opinia lui, Dumnezeu conduce totul prin forţa naturii,
filosoful evoluând spre o teorie panteistă concepându-l pe Dumnezeu
ca o forţă a universului, inseparabilă de universul însuşi al cărui suflu
165
animator este. Datorită conţinutului filosofiei sale el a fost receptat şi
valorificat de romantici.
Johann Gottfried Herder prin operele lui, Filosofie a istoriei
umanităţii şi Idei asupra filosofiei istoriei umanităţii, a socotit
popoarele deosebite unele de altele, considerând că nu există o unitate
umană, fiecare popor avându-şi individualitatea sa proprie. Poporul în
opinia sa formează un tot distinct, original, avându-şi caracteristici
particulare interioare. Pentru Herder unitatea umanităţii nu există,
fiecare popor formând o entitate distinctă mânată de o forţă interioară-
Volksgeist, o realitate specială care este proprie fiecărui popor,
inexplicabilă. Această originalitate este genetică, organică, care face
ca fiecare popor să se dezvolte prin forţa sa interioară.
Explicaţia se aplică tuturor manifestărilor originale ale
popoarelor, religiei, artei, moravurilor, cântecelor populare. Dumnezeu
activează prin spiritul poporului. El a considerat că popoarele, deşi
diferite, prin educaţie pot crea între ele o comunitate. Herder, ca
teoretician al romantismului, s-a bucurat de audienţă în ambianţa
mişcării romantice europene fiind prin ideile sale şi ultimul Aufklärer.
Ideile lui Herder au propulsat interesul pentru creaţiile populare,
pentru folclor, astfel că în epoca romantică culegerile de literatură
populară deţin un rol în inspiraţia literară şi în afirmarea originalităţii
popoarelor. Fenomenul este constatabil în toate culturile, fiind de
natură să influenţeze istoriografia, oferindu-i o sursă la care s-a apelat.
În aceeaşi măsură Jean Jacques Rousseau a fost prin ideile sale
la originea romantismului, fiindcă a acordat atenţie sentimentului
căruia îi conferă o putere intuitivă, socotit superior raţiunii în procesul
de cunoaştere. Filosoful francez, prin Discurs asupra originii
inegalităţii printre oameni şi Contractul social a contribuit la
afirmarea rolului poporului în istorie, acesta devenind un factor
primordial în filosofia socială a romantismului.
Ideologia romantică a contribuit în largă măsură la dezvoltarea
interesului pentru Evul Mediu în care a văzut leagănul naţiunilor. În
apreciabilă măsură Chateaubriand (1768-1848) prin lucrările sale
Eseuri morale şi politice despre revoluţie, Geniul creştinismului şi
Martirii, contribuie la sporirea interesului pentru Evul Mediu
exercitând o influenţă asupra contemporanilor. El a sprijinit
substanţial dislocarea viziunii raţionaliste despre Evul Mediu, evocând
în pagini celebre, creştinătatea medievală şi legendarii regi ai Franţei.
166
Elogiul primilor creştini, viaţa acestora în catacombe,
sentimentalizarea creştinismului au contribuit la emergenţa spiritului
istoric romantic.
La rândul ei, Anne Louis de Stäel, influenţată de Rousseau, a
expus doctrina Revoluţiei franceze şi conceptele populare ale
progresului şi perfectibilităţile umane. Lucrările sale – Literatura în
relaţie cu condiţiile morale şi politice ale naţiunii, precum şi
Germania au avut o influenţă asupra cristalizării spiritului romantic.
Acest interes pentru creaţia Evului Mediu a fost prezent şi în istoria
literaturii prin Abel François Villemain care în Schiţă a literaturii
franceze în Evul Mediu a încercat o tentativă recuperatorie a unei
epoci ce fusese condamnată de raţionalismul secolului al XVIII-lea.
Aceeaşi orientare se regăseşte în istoriografia engleză unde interesul
pentru anglo-saxoni se asociază criticii istoricilor iluminişti prin John
Whittaker şi Saron Turner. Istoria anglo-saxonilor a lui Turner a
extins interesul istoricilor la Evul Mediu. Un aport hotărâtor l-a
deţinut în cultivarea evului de mijloc Walter Scott prin romanele lui
care au fost stimulative.
Istoriografia romantică a cunoscut o preocupare pentru
instituţionalizarea istoriei şi pentru crearea instrumentarului cercetării
prin editarea unor colecţii de izvoare istorice. Publicarea inscripţiilor
greceşti, studiul mitologic şi al istoriei literaturii antice, al legendelor
şi miturilor reprezintă o trăsătură distinctivă a romantismului în care
au excelat istoricii germani.
În egală măsură istoricii dreptului, precum Karl Friederich
Eichorn în Statul german şi istoria dreptului, au conceput dreptul ca
o expresie a vieţii poporului, exact cum Winckelmann considera arta
sau Wolf literatura.
Afirmarea continuităţii istorice era orientată împotriva
revoluţiei, dreptul, fiind considerat ca o parte a vieţii naţionale pe care
trebuie să se sprijine constructivismul statal. Istoria dreptului roman
a lui Savigny a accentuat: continuitatea dreptului roman şi influenţa sa
asupra culturii şi instituţiilor. De aici a rezultat constructivismul
romantic cultivat de Wilhelm von Humboldt şi de baronul von Stein.
Publicarea izvoarelor germane din Evul Mediu atesta însemnătatea
acestora în vederea organizării statului naţional pe realităţile istorice
proprii. Ideea a fost de largă audienţă în istoriografiile europene care

167
exprimau dezideratul întemeierii statelor în concordanţă cu tradiţiile
naţionale.
În galeria de istorici germani Leopold von Ranke (1795-1885)
deţine un loc prioritar, fiind istoricul total ce reprezintă o piatră de
hotar în istoriografia universală prin marile lui lucrări şi spiritul critic.
Format în mediul romantic german, într-o perioadă de emergenţă a
naţionalismului, Leopold von Ranke anunţa spiritul pozitivismului
prin critica istorică pe care a profesat-o. El a stat la temelia
istorismului german. Opera lui acoperă spaţii întinse din istoria
europeană, Istoria popoarelor romanice şi germanice (1824),
Istoria germană în epoca Reformei; Papi romani, biserica şi statul
lor în secolului al XVI-XVII; Istoria germană în epoca Reformei,
completată prin Otomanii şi monarhia spaniolă în secolului al XVI-
XVII. Ranke a conceput şi o istorie universală pe care nu a dus-o până
la capăt. A publicat o serie de lucrări consacrate istoriei Franţei,
istoriei Angliei, istoriei Veneţiei, Florenţei, istoriei Serbiei.
În concepţia lui Ranke a existat o unitate a lumii romano-
germane pe care s-a întemeiat civilizaţia europeană. În viziunea lui
influenţa Revoluţiei franceze s-a tradus în accentuarea rolului ideilor
directoare şi a tendinţelor dominante în fiecare secol. Ideea lui majoră,
a unităţii popoarelor romanice şi germanice era rezultatul epocii
Restauraţiei, a experienţelor pe care le-a perceput. În acest sens,
istoricul a subliniat în opera lui importanţa Reformei şi
Contrareformei, tratând perioade în care regăsea rolul popoarelor
romanice şi germanice. Ca atare a respins izolarea romantică a
naţiunilor.
Aportul lui Ranke s-a manifestat şi în cunoscutul Appendix la
istoria popoarelor romanice şi germanice în care a pus bazele
criticismului istoric al secolului al XIX-lea, în esenţă al
pozitivismului. Lui îi aparţine afirmarea principiului restituirii istoriei
aşa cum a fost, care a constituit ideealul pe care l-a profesat în critica
operei lui Guicciardini. Ideea lui despre istorie poate să fie surprinsă
în formula: criticism, precizie, penetraţie. Istoric care a cultivat ideea
reconstituirii trecutului prin cercetarea arhivelor, a trasat o linie de
conduită pentru investigarea istorică. A organizat de fapt seminarul
universităţilor întemeiat pe hermeneutica de text, care a constituit, în
ultimă analiză, principalul suport al istoriografiei pozitiviste europene.
Pledoaria pentru reconstituirea faptelor, pentru ceea ce a fost în opinia
168
lui istoria în sine, tendinţa spre obiectivitate, refuzul misterului şi
speculaţiei sunt câteva din trăsăturile demersului său istoric. El a creat
şcoală în istoriografia germană şi deopotrivă în istoriografia
europeană, atrăgând admiraţia unor mari istorici ca N. Iorga care îl
oferea de exemplu al istoricului total în lecţia lui de deschidere la
cursul de istorie generală din anul 1894.
În pofida criticilor ce i-au fost aduse, el rămâne definitoriu
pentru istorismul german, unul din cei mai de seamă istorici care s-a
confundat cu istoriografia germană a secolului al XIX-lea şi prima
jumătate a secolului XX. S-a definit prin metoda filologico-istorică,
prin ideea unităţii civilizaţiei europene pe care a văzut-o prin aportul
popoarelor romanice şi germanice, prin ideea de istorie universală.
În peisajul istoriografiei romantice europene, istoriografia
franceză deţine la rândul ei un rol eminent prin galeria de personalităţi
care au ilustrat un curent care a influenţat profund dezvoltarea
istoriografiei europene. Între marii istorici care au deţinut un rol de
prim plan, Jules Michelet (1798-1874) reprezintă fără îndoială, prin
opera lui o permanenţă a istoriografiei moderne cu influenţe în
istoriografia secolului XX, asupra Istoriei Noi care l-a reţinut între
antemergătorii concepţiei istorice profesate. Savant, poet, istoric,
romancier a reînviat în opera lui trecutul, depăşind prin viziunea lui,
simpla reconstituire de fapte. Influenţat de Giambattista Vico, a cărui
operă a tradus-o, de Herder, în general de ideealismul german, a fost
un exponent al liberalismului şi ca atare, un admirator al revoluţiei
democratice.
Impregnat de tradiţia revoluţiei, ca profesor la Collège de
France, traversează revoluţia din 1830, nu în afara unor efecte asupra
concepţiei sale. Şef al secţiei istorice a Arhivelor Naţionale, îl
suplineşte pe Guizot la Sorbona. Prin prezenţa lui la Collège de France
a contribuit, alături de Edgar Quinet, Mickiewicz la promovarea
spiritului democratic din care s-au împărtăşit membrii emigraţiei
central-europene paşoptiste, Nicolae Bălcescu etc.
Introducere în istoria universală, Istoria Franţei, Istoria
revoluţiei franceze sau Manual de istorie modernă (Précis de
l’histoire moderne) sunt numai câteva din operele lui majore. Istoric
liberal, ataşat ideealului Revoluţiei Franceze, face istorie globală,
însoţind-o de reflexii filosofice, adeseori polemice. Ca istoric global a
inspirat, alături de istoriile civilizaţiei secolului al XVI-lea, marele
169
curent al Istoriei Noi. A conceput istoria ca o luptă între spirit şi trup,
libertate şi necesitate. Încearcă să traseze istoria internă a poporului,
exprimând psihologia naţională, fapt ce l-a îndemnat să apeleze la
literatura populară. El a dorit să reconstituie umanitatea în care
naţiunea trăieşte, motiv pentru care a acordat spaţiu cadrului fizic. Or,
toate aceste demersuri îl indică drept un precursor al şcolii Analelor,
de fapt al Istoriei Noi franceze care i-a reluat ideile. A studiat originile
Franţei până la sfârşitul perioadei feudale. Franţa, în opinia lui, este
rezultatul elementelor constituente france şi romanice, la care a asociat
elementul celtic. Istoria Evului Mediu pe care a scris-o este văzută din
perspectiva poporului, nu a statelor. El a reconstituit istoria în
continuarea Evului-Mediu de la Renaştere la Revoluţie. Încercând o
resurecţie a trecutului a consacrat Vechiului Regim un spaţiu cu
gândul de a oferi o motivaţie a revoluţiei.
În Istoria revoluţiei franceze el a reconstituit viaţa poporului
cu entuziasmul şi iluziile profesate pe care le-a reînviat prin apelul la
tradiţia orală, încercând să pătrundă în intimitatea gândurilor
poporului. Concepţia lui Michelet se întemeiază pe filosofia lui Vico şi
Herder, motiv pentru care vede o istorie care izvorăşte din credinţa
inconştientă în geniul şi spiritul poporului. El a propus o viziune
colectivă asupra istoriei, de aici rezultând tendinţa spre globalitate,
care să încorporeze totalitatea manifestărilor. Această viziune a
îmbogăţit istoria conferindu-i o amploare care depăşea gândirea
raţionalistă. Istoria pe care a scris-o este naţională, ce accentua
perioada medievală. Deci ideea directoare era: “Franţa prin ea însăşi,
prin această lucrare interioară ...”, dar şi prin lupta neîncetată
exercitată asupra ei. El este istoricul care a conceput ansamblul istoriei
poporului, care a contribuit la clădirea Franţei prin munca asupra lui
însuşi. Ca istoric romantic, atent la artistic, stilul său este pitoresc,
ceea ce face din el un scriitor, artist, dar şi un creator al unei tradiţii
franceze în scrisul istoric.
Din rândul marilor istorici francezi de sorginte romantică,
Augustin Thierry (1795-1856) reprezintă spiritul liberal, o
personalitate angrenată în politică, având un debut jurnalistic, fiind
unul din cei mai de seamă publicişti istorici în epoca Restauraţiei.
Autor al unor scrieri celebre pentru definirea romantismului, el a
deschis ceea ce s-a numit o revoluţie în scrisul istoric care a schimbat,
complet, potrivit aprecierii lui Renan, faţa studiilor istorice convins că
170
generaţia anilor 1820 a produs o veritabilă revoluţie în maniera de
scriere a istoriei. În Zece ani de studii istorice, Scrisori asupra
istoriei Franţei, Istoria cuceririi Angliei de normanzi, Povestiri din
timpul Merovingienilor reprezintă o remarcabilă contribuţie la
istoriografia romantică franceză şi europeană, cu ecouri în o seamă de
lucrări istorice. Formaţia lui este romantică, el acordând loc spiritului
liberal, manifestând interes pentru culoarea locală, situându-se pe
poziţiile stării a treia, văzând în istorie o confruntare între rase, între
aristocraţie şi democraţie. Istoria pe care o propune este o istorie a
poporului pe care o socoate că trebuie scrisă, atâta vreme cât adevărata
istorie a acestuia zace în pulberea arhivelor.
Thierry a făcut elogiul istoriei adevărate care este aceea a
poporului. Pentru el reconstituirea trecutului era însoţită de
reabilitarea imaginaţiei care fusese repudiată de istoricii iluminişti.
Lucrări ca Povestiri din timpul Merovingienilor integrează în
propria naraţiune scrierile medievale, pe Gregoire de Tours sau în
Cucerirea Angliei de către normanzi apelează la surse literare.
Problema majoră pentru istoricul romantic a fost de a evidenţia
importanţa cuceririi, opoziţia dintre rase, explicând astfel raportul
dintre cuceriţi şi cuceritori, în ultimă analiză existenţa claselor sociale,
achiziţie a istoricilor Restauraţiei la care s-a oprit şi sociologul
Gumplowitz.
Între istoricii romantici se plasează la loc central François
Guizot (1787-1874), originar dintr-o familie protestantă pe care o
elogiază, profesor la Sorbona, ministru, care a ilustrat raţionalismul în
plină eră romantică. Istoric universal prin excelenţă, admirator al
realităţilor engleze a scris Istoria revoluţiei în Anglia, pe care a
continuat-o cu Istoria republicii în Anglia şi Oliver Cromvell şi
Istoria protectoratului lui Richard Cromwell şi restauraţia
Stuarţilor. A fost însă prin excelenţă istoricul civilizaţiei în Franţa,
precum şi al unei istorii americane Washington: fondarea Republicii
Statelor Unite dar şi al unei lucrări consacrate originilor
guvernământului reprezentativ.
Guizot a fost un istoric de fapte, în care a căutat să găsească
lecţii pozitive pentru prezent. El a fost un istoric la care se observa
raţionalismul secolului precedent şi angajarea politică în actualitate.
Ca istoric de fapte se ataşează unei istorii la care metoda
ştiinţifică prevalează. Pentru el orice idee urmează să rezulte din fapte,
171
să fie dominată de rigoare, prudenţă, de rezervă, de spiritul ştiinţific,
de o metodă filosofică. În gândirea sa orice idee generală nu poate
avea valoarea reală dacă nu rezultă din fapte. În ordinea politică, în
lumea reală, faptele sunt atotputernice şi legitime.
Guizot a fost însă şi un istoric al civilizaţiei, în prelungirea
spiritului secolului luminilor care nu s-a limitat la faptele de ordin
politic, cum observa Georges Lefebvre, ci se orientează pentru a
cuprinde ansamblul civilizaţiei. El a înţeles prin istoria civilizaţiei
sensul general, uman, popular ce trebuie studiat, văzut ca expresie a
burgheziei, a stării a treia. Raţionalist în plină epocă romantică,
François Guizot rămâne reprezentativ prin ideea de istorie a
civilizaţiei, ilustrând o direcţie inaugurată de Voltaire în secolul
precedent.
Edgar Quinet (1803-1875) a fost un gânditor angajat în
realitatea timpului său, un scriitor care a investigat trecutul pentru a
oferi un suport valorilor politice. Profesor la Collège de France şi
autor al unei Istorii a Revoluţiei Franceze. Prin creaţia sa a încercat
o reevaluare a revoluţiei din perspectiva efectelor. Opera lui este de o
rară varietate, el cultivând deopotrivă literatura de călătorie, poezia
epică şi critica literară. Quinet se aşează la baza teoriei căutările
adevărului, ideea naţională şi sensibilitatea religioasă. A scris şi
Eseuri asupra istoriei moderne în raport cu imaginaţia, Istoria
personalităţii, Studii asupra Evului Mediu. A fost influenţat în
opera lui istorică de Herder despre care a publicat două eseuri în afara
unor rezerve vis-a-vis de determinismul acestuia. Sub raportul
ideologiei politice a privit critic revoluţia considerând că a realizat o
ruptură de trecut. El a crezut că o revoluţie politică poate să se
realizeze printr-o revoluţie religioasă. El rămâne un istoric, un
gânditor care anunţă o nouă viziune asupra revoluţiei ilustrată cu
prilejul bicentenarului de François Furet.
Istoriografia romantică franceză se continuă prin François
Auguste Mignet (1796-1884) şi Adolphe Thiers(1797-1884) istorici ai
revoluţiei franceze şi ai consulatului, care se disting, primul prin
erudiţie, în Istoria Revoluţiei franceze, al doilea prin Istoria
consulatului şi imperiului. Fără să se ridice la nivelul predecesorilor,
cei doi istorici au continuat un demers care se remarcă prin implicarea
în contemporaneitate.

172
În aceeaşi epocă istoriografia engleză se deosebeşte de
istoriografia continentală fiind un demers care nu avea în vedere
justificarea unei revoluţii care de altminteri nu era contestată.
Istoriografia engleză se afla la nivelul unei încercări ce se ataşează
spiritului de partid. În special liberalii, (Whigs) se implică spre
deosebire de conservatori în istoriografie. Din seria de istorici englezi
se detaşează Thomas Babington Macaulay (1800-1859), istoric
angajat în politică; autor al Istoriei Angliei de la ascensiunea lui
James la 1861 a scris şi câteva eseuri reunite în Eseuri critice şi
istorice şi Eseuri biografice. Macaulay a fost prin excelenţă un
istoric politic, liberal şi popular, un istoric profund prin concepţie şi
înţelegerea ideilor politice. Maucaulay a combinat ideile liberale cu o
formă romantică fiind influenţat de Walter Scott. Alături de el se
situează şi alţi istorici, ca Finley care a excelat în bizantinologie,
istoria Greciei sub stăpânire otomană şi istorie veneţiană.
În aceeaşi epocă istoriografia americană din Statele Unite se
distinge prin William Prescot, istoric al Spaniei, cuceririi Mexicului, a
Perului şi a domniei lui Filip al II-lea. Continuă istoriografia
raţionalistă, pe Robertson. Istoricul romantic prin excelenţă a fost
George Bancroft, autorul unei Istorii a Statelor Unite şi al Istoriei
formării constituţiei Statelor Unite. Pregătit în mediul german,
Bancroft reprezintă istoricul Statelor Unite într-un timp în care
conştiinţa de sine şi spiritul identitar al noii naţiuni se afirmă cu
putere.
Se asociază la aceşti doi istorici, Francis Parkman, istoric al
dominaţiei franceze în Canada, dar mai cu seamă al lucrării intitulate
Franţa şi Anglia în Nord America, în care tratează conflictele între
puterile europene pentru hegemonie în Lumea Nouă.
În spaţiul german se afirmă un interes pentru istoria romană
prin Eichorn, dominat de spirit critic, anunţându-l pe Mommsen.
Istoriografia germană propriu-zisă se relevă prin istoricii liberali,
istorici ai dreptului ca Rotteck, prin Gervinus dedicat istoriei literaturii
poetice germane, prin studii florentine, precum şi prin Strauss în
domeniul istoriei ecleziastice.
Istoriografia romantică a reprezentat o epocă prin aportul avut
în cunoaşterea istorică a naţiunilor şi fenomenelor istorice europene şi
de pe alte continente. Inspirată de filosofia unor mari gânditori ca
Vico, Herder, Rousseau, a asociat propriile reflexii izvorâte din
173
practica istoriografică. Contribuţia ei esenţială a fost că a ilustrat
istoriile naţionale şi deopotrivă istoria civilizaţiei. Romantismul
istoriografic a cunoscut o amplă răspândire în toate istoriografiile
europene, în Rusia prin Karamzin, în spaţiul românesc prin
Kogălniceanu şi Bălcescu care se inspiră din concepţiile istoricilor
romantici germani şi francezi atunci când tratează istoria propriei
naţiuni din perspectiva poporului. Romantismul a contribuit la
instituţionalizarea istoriei, prin învăţământul istoric, societăţile create
şi revistele publicate. Romanticii au promovat spiritul identitar. În
egală măsură romantismul istoriografic a contribuit la cristalizarea
istoriei universale, a celor europene în special, care a făcut posibilă
apariţia marilor sinteze din perioada următoare. Pozitivismul a dus
mai departe acest demers dintr-o altă perspectivă.

Bibliografie
1. Barnes, H., A History of Historical Writing, New York, 1963, p.
178-206.
2. Bourdé, Guy, Hervé Martin, Les écoles historique, Paris, 1983, p.
115-136.
3. Lefebvre, G., La naissance de l’historiographie moderne, Paris,
1971.
4. Kraus, M. şi Joyce D. Davis, The writing of American History,
Norman, 1985.

Istoriografia pozitivistă
Pozitivismul în istoriografie coincide cu a doua jumătate a
secolului al XIX-lea, prezentând o varietate de aspecte care se
revendică la o unitate de concepţie ce determină fizionomia perioadei.
Noţiunea de pozitivism îşi are originea în filosofia lui Auguste
Comte (1798-1857) care a publicat între 1839-1842 Cursul de
filosofie pozitivă. Sub aspect filosofic Comte a aşezat bazele unei
gândiri care afirmă imposibilitatea metafizicii, enunţând regulile care
prezidau la existenţă societăţii. Prin aceasta el a creat sociologia care a
influenţat destinul istoriografiei. Noua ştiinţă a distins între statica şi

174
dinamica socială, deci între condiţiile sociale (statica) şi evoluţia
societăţii (dinamica), ultima constituind domeniul istoriei.
Deşi nu a fost istoric, Comte a oferit istoriografiei un subiect de
meditaţie, istoricii încercând să distingă legile care prezideează la
dezvoltarea societăţii omeneşti. El a considerat iraţională diferenţa
între mişcarea ştiinţifică care este guvernată de legi şi mişcarea
politică supusă arbitrarului. El a voit să întemeieze o ştiinţă care să
determine legile ce conduc dinamica socială. Ca metodă ştiinţa
pozitivă a considerat observaţia necesară examinării faptelor istorice,
doctrina părintelui sociologiei fiind o aplicare în plan teoretic a
revoluţiei ştiinţifice şi industriale. Un aport în cristalizarea
pozitivismului l-a avut viziunea naturalistă inspirată de Darwin prin
Originea speciilor şi de Herbert Spencer care au impulsionat
evoluţionismul cu efecte notabile în interpretarea istorică. În această
epocă se constată o reacţie la romantism şi implicit o revenire la
valorile ştiinţifice ale secolului al XVII-lea şi al XVIII-lea. Este epoca
în care Leopold von Ranke se orientează spre studiul tradiţiilor ştiinţei
germane, redactând memoriile sale către Academia bavareză în care a
insistat asupra necesităţii unei istorii a ştiinţei germane.
Corespondenţa cronologică între ascendentul naturalismului şi
interesele istoricului pentru istoria ştiinţei este relevantă pentru
orientarea epocii.
În consecinţă, în această epocă îşi face loc ideea unei
istoriografii concepută în termenii unei cercetări a faptelor trecutului,
aidoma celor din realitatea fizică. Din această perspectivă faptele
rezultate din reconstituirea istoriei realitate prin aplicarea metodelor
din ştiinţele naturii erau în măsură, potrivit concepţiei pozitiviste, să
colaboreze la identificarea legilor care guvernează societatea. Deci
istoricul era chemat să investigheze documentele prin apelul la
metodele filologiei, să stabilească autenticitatea lor pentru a
reconstitui istoria aşa cum a fost. Ideealul pozitivist, sugerat de
filosofia comtiană, se cantona în sfera operei de reconstituire a
faptelor în integralitatea lor. Ca atare, se solicită o deplină informaţie
documentară şi bibliografică o investigare a documentelor prin apelul
la critica internă şi externă, prin recursul la ştiinţele auxiliare în afara
subiectivităţii istoricului în materie de selecţie.

175
Aşa se explică orientarea spre publicarea izvoarelor istorice,
documentare şi narative, în prelungirea tentativelor romantismului,
fenomen ce caracterizează istoriografiile europene.
Una din trăsăturile pozitivismului istoric a fost sub aspect
metodologic aplicarea criteriului cronologic, care dimpreună cu
privilegierea documentului, se bucura de o adevărată suveranitate.
Prin aceasta istoriografia era redusă la reconstituirea faptelor şi la
interpretarea acestora potrivit conţinutului lor. De aici a rezultat o
ştiinţă academică, riguros specializată, prin aplicarea unei metodologii
specifice care devine o procedură în sine. Cercetătorul îşi asumă
menirea unui tehnician, expert specializat, înarmat cu instrumentarul
istoriografiei erudite, în care practica filologică devine suverană prin
metoda hermeneutică. Principiul de bază era reductibil la formula,
totul de la document, nimic în afara documentului. În consecinţă
seminarul universitar a devenit un adevărat templu sacru al ştiinţei
istorice, prin spiritul critic care a câştigat un rol precumpănitor. În
acest context institutele universitare, seminariile devin adevărate
laboratoare de creaţie, care contribuie la autonomizarea istoriei prin
metodele practicate. La Paris, Berlin, Viena, în general în marile
istoriografii istoricii reţin din filosofia comtiană ideea reconstituirii
documentului, deopotrivă însă ideea determinismului întemeiat pe
faptele naturale şi pe uzul metodelor din ştiinţele naturii.
Istoriografia pozitivistă s-a afirmat în condiţiile ascensiunii
spiritului ştiinţific şi a determinismului profesat, potrivit căruia ideea
unei legităţi în societate era posibilă şi în măsură să contracareze
cunoaşterea bazată pe intuiţia impusă de romantism.
Ideile lui Auguste Comte, adiacent progreselor realizate în
societatea celei de a doua jumătate a secolului al XIX-lea, au creat,
cadrul în care s-a dezvoltat o nouă istoriografie marcată de filosofia
comtiană. Răspunsurile istoriografiei europene, au fost semnificative
în Anglia, Franţa şi Germania. Ideile pozitivismului istoric au stârnit
ecou şi în istoriografia română prin A.D. Xenopol care discută operele
istoricilor pozitivişti în revista “Convorbiri Literare”, în care tânărul
istoric formulează reticenţe vis-a-vis de determinismul avansat de
protagoniştii pozitivismului. Nota comună a acestei istoriografii era
conferită de ideea istoriei civilizaţiei care îşi propune aplicarea
efectelor progresului ştiinţei, literaturii şi a artelor, a invenţiilor utile, a
obiceiurilor în vederea confortului poporului.
176
Astfel la mijlocul secolului al XIX-lea un nou curent
istoriografic se afirma, prin personalităţi care aderând la ideea de
civilizaţie formulează o diversitate de răspunsuri. Semnificativ în
Anglia, unde se produsese de timpuriu revoluţia ştiinţifică şi
industrială îşi face apariţia tentativa istoricului Henrry Thomas
Buckle(1821-1862) care, în spiritul ideilor lui Comte, publică Istoria
civilizaţiei în Anglia, Spania şi Scoţia proiectată în mai multe
volume. Lucrarea în intenţia autorului era menită să contracareze
exclusivismul istoriografiei politice şi în acelaşi timp să fundamenteze
o ştiinţă a istoriei care în mod deductiv să arate efectele cauzelor
materiale ale civilizaţiei umane.
Aceste istorii ale civilizaţiei conţin sugestii care au avut darul să
stimuleze gândirea istorică care a produs opere rezistente cu influenţe
asupra mersului istoriografiei. Ideea fundamentală care prezida
interpretarea lui Buckle era orientată spre analiza fenomenelor
singulare şi a raportului dintre cauze şi efecte, extinzând observaţiile
la un mai mare număr de fapte pentru a detaşa reguli generale. El a
apelat la statistică, a făcut comparaţii în vederea discernerii viitoarei
evoluţii în măsură să scruteze viitorul. El a exclus providenţialismul
din interpretarea istorică dar în aceeaşi vreme a limitat acţiunea umană
printr-un determinism exagerat. Omul în istorie este potrivit acestei
concepţii asemenea unui pasager al unei nave care îl poartă într-o
direcţie determinată. Deci cursul istoriei nu este condiţionat de forţe
spirituale, religioase sau morale, ci de forţe materiale, natura, solul
clima. Aceşti factori se manifestă în spaţiul european occidental şi
extraeuropean fiind de natură să explice faptele istorice. Elementul
intelectual într-un sens naturalist antimetafizic a fost dezvoltat de
William Hartpole Lecky (1838-1903) şi Lesley Stephen (1832-1902)
cel dintâi autor al Istoriei moralei europene de la Augustus la Carol
cel Mare, al doilea s-a distins prin Istoria gândirii engleze în sec al
XVIII-lea în care a relevat impactul revoluţiei newtoniene asupra
teologiei, statornicind bazele deismului. Lesley Stephen a acordat
factorilor intelectuali un loc privilegiat în cunoaştere, afirmând că
ştiinţa şi teologia nu se pot ignora reciproc. Aceşti istorici englezi au
scris în atmosfera pozitivistă, aplicând dezvoltării istorice canoanele
şcolii comtiene.
În această ambianţă se manifestă un determinism social de
sorginte pozitivistă în Statele Unite. John William Draper (1811-1882)
177
care a scris o Istorie a dezvoltării intelectuale a Europei şi o Istorie
a conflictului dintre ştiinţă şi religie, se înscrie în viziunea
pozitivistă despre istorie. Aceste lucrări sunt inspirate de raţionalism şi
evoluţionismul darwinist, care îşi prelungesc influenţa până târziu spre
sfârşitul secolului al nouăsprezecelea.
În Franţa pozitivismul a însemnat expresia clasică prin
Hyppolite Taine (1828-1893), un exponent al culturii istorice franceze,
preliminat de Sainte Beuve care a aplicat principiul observaţiei la
studiul literaturii. Lucrarea lui, Port-Royal nu este o operă istorică
propriu-zisă, fiindcă pe el îl interesează personajele şi nu raportul cu
Contrareforma ci cu politica lui Richelieu sau Mazarin. Lucrările sale
Eseu asupra lui Titus Livius (1856), Literatura franceză în sec. al
XIX-lea, Istoria literaturii engleze (1863), Vechiul regim (1886)
reprezintă, alături de Originile Franţei contemporane o aplicare a
principiilor comtiene. Taine a manifestat o încredere absolută în
inteligenţa umană dovadă lucrarea Eseu asupra inteligenţei. Istoria
pentru el a devenit o anatomie, o mecanică prin care se poate explica
cum lucrurile evoluează. Un suflet pentru el este un mecanism
asemănător plantelor, ca atare este materie pentru ştiinţă. În
Introducere la literatura engleză încearcă să explice fenomenul
literar prin analiza aspectelor de ordin material. Taine a introdus în
istorie un principiu determinist, considerând că istoria poate descoperi
legi, ca în fizică sau chimie. El a disociat între ştiinţele exacte şi
inexacte, între cele ce se grupează în jurul matematicii şi între cele ce
se grupează în jurul istoriei. Amândouă, în opinia lui, operează cu
cantităţi, primele măsurabile, cele de a doua nemăsurabile. Este de
acord că în ştiinţele omului se pot stabili constante. În acest sens sunt
relevante Istoria literaturii engleze şi Originile Franţei
contemporane. El gândeşte că în studiul unui personaj literar trebuie
descoperită facultatea dominantă prin raportare la mediu, rasă,
moment. Un exemplu este referinţa la spiritul englez, la caracterul
imuabil al naţiunilor, relevabil prin personalităţi ce lucrează în
anumite condiţii. De fapt, în Istoria literaturii engleze el are în
vedere istoria poporului englez şi a civilizaţiei sale văzută prin prisma
literaturii. În Originile Franţei contemporane se referă la Revoluţia
franceză încercând un diagnostic al Franţei contemporane prin apelul
la o metodă ştiinţifică de investigare. El analizează fenomenele
urmărind dovedirea unei teze. Taine considera că revoluţia a fost
178
precedată de raţionalismul secolului al XVIII-lea, de filosofia
iluministă. De fapt el adoptă şi transformă tezele lui Edmund Burke şi
ale istoricilor romantici împărtăşind ideea dezvoltării organice a
civilizaţiei. Dispunând de o capacitate de pătrundere psihologică el s-a
oprit la problematica spirituală şi socială definitorii pentru
posibilităţile revoluţiei.
În acelaşi spirit Tocqueville (1805-1859) prin Democraţia în
America şi Vechiul Regim şi revoluţia a analizat forţele care au
contribuit la constituirea societăţii democratice căutând explicaţia
instituţiilor în condiţiile geografice, în întinderea noului stat şi în
iniţiativele individuale. Sub raportul cauzelor istorice el s-a oprit la
imigraţie, la organizarea socială, la clase, la situaţia diferitelor grupuri.
A stabilit un raport între starea socială şi legile politice. Apologia
Americii efectuată prin accentuarea spiritului naţiunii evidenţiază
caracterul democratic al noului stat. În ce priveşte Vechiul regim şi
revoluţia aceasta reprezintă un studiu analitic al originilor revoluţiei
pe care le vede în comparaţie cu vechiul regim. El a invocat în
interpretarea revoluţiei ideea revoluţiei înainte de revoluţie, afirmând
că structura vechiul regim traversează evenimentele revoluţionare.
Concepţia lui Tocqueville a fost întemeiată pe ideea de continuitate
inspirată de evoluţionism.
În ambianţa pozitivismului se afirma Fustel de Coulages (1830-
1889) un istoric ataşat universităţii care a cultivat la începuturile
activităţii sale istoria antică printr-un studiu dedicat insulei Chios,
urmat de o teză despre Polybios şi de fundamentala lui lucrare
Cetatea antică, la care s-a asociat Instituţiile politice a vechii
Franţe şi scrieri de conţinut teoretic. L-a avut drept model pe Guizot
şi Tocqueville. Fustel de Coulanges a fost un pozitivist prin excelenţă,
având cultul documentului, manifestând totodată reticenţe vis-a-vis de
filosofie afirmând că “există o filosofie şi există o istorie dar nu o
filosofie a istoriei”. Ideea o regăsim la Nicolae Iorga care a manifestat
rezerve în ce priveşte filosofia. Fustel de Coulanges se diferenţiază de
Auguste Comte în privinţa legilor care guvernează societatea, deşi
ajunge şi el la concluzii sociologice. Preocupat de stat, societate,
origini el este străin ideii de forţe misterioase, metafizice, de
providenţialism. Metoda aplicată în cercetarea istorică nu a exclus
ipoteza, dovadă Cetatea antică în care a aşezat la originea curentelor
religioase cultul morţilor.
179
În ce priveşte istoria instituţiilor el a conferit socialului un rol în
explicarea statului. La Fustel de Coulanges se poate vorbi de
regalitatea documentului, cum a considerat Georges Lefebvre, prin
care a contracarat tendinţele de proiecţie în trecut a ideilor istoricului,
ceea ce explică locul deţinut de erudiţie în opera sa.
Un reprezentant de prim plan al pozitivismului francez a fost
alături de Taine, Ernest Renan (1823-1892). Studiază la seminarii
teologice celebre fiind destinat intrării într-un ordin monastic. În
această ambianţă se iniţiază în ebraică şi în istoria orientală. Opera lui
de filolog şi istoric s-a orientat spre studiul limbiilor şi istoriei
semitice. El ajunge profesor la Collège de France, desfăşurând o
strălucită carieră. Publică Istoria generală şi sistemul comparat al
limbilor semitice(1855), Originile creştinismului şi Viaţa lui Isus,
Istoria poporului lui Israel. Studiile sale reprezintă rezultatul unei
cariere universitare, în calitate de profesor de limbi semitice, ebraica,
caldeica şi siriaca. Renan a fost mai mult decât un cercetător, iar
religia nu era decât un obiect de studiu. A cercetat religia din unghiul
psihologiei, convins că acest domeniu nu este un obiect de cult ci de
cercetare. El a încercat să reconstituie trecutul integral, să pătrundă
sensul evenimentelor, transformând istoria ecleziastică într-o istorie a
vieţii religioase. Profesând un eclectism, un scepticism chiar, a reuşit
să fie un real om de ştiinţă, un maestru al istoriei religiilor, ceea ce i-a
asigurat un loc în istoriografia universală.
Prin istoricii pozitivişti istoriografia universală a înregistrat o
experienţă care a asociat cercetării trecutului, pe de o parte un spirit
ştiinţific, prin factorii materiali care prezideează la evoluţia istoriei, iar
pe de alta, datorită ideii de istorie a civilizaţiei, o contribuţie la o nouă
abordare a fenomenului istoric. Însemnătatea pozitivismului alături de
marxism, a fost una din experienţele istoriografice care au făcut
posibilă şcoala metodică de la sfârşitul secolului al XIX-lea. Chiar
dacă determinismul profesat a fost un element forţat ca interpretare,
investigarea factorilor materiali din procesele istorice a colaborat la
lărgirea spectrului cunoaşterii istorice.

Bibliografie

180
1. Barnes, H. Elemer, A History of Historical Writing, New York,
1963.
2. Bourdé, G., Martin, H., Les écoles historiques, Paris, 1977.
3. Breisach, E., Historiography Ancient. Medieval and Modern,
Chicago, 1994.
4. Fueter, Ed., Histoire de l’historiographie moderne, Paris, 1914.
5. Lefebvre, Georges, La naissance de l’historiographie moderne,
Paris, 1971.
6. Thompson, J.W., A History of Historical Writing, vol. II, 1967.

Istoriografia metodică sau triumful erudiţiei


În evoluţia istoriografiei universale ultima treime a secolului al
XIX-lea şi primele două decenii din secolul următor reprezintă o
perioadă distinctă. Unul din pionierii istoriei istoriografiei în Franţa,
Georges Lefebvre în cursul pe care l-a profesat la Sorbona şi care a
devenit ulterior prin publicarea lecţiilor de către doi din elevii săi,
Fernard Braudel şi Albert Soboul, o carte cunoscută sub titlul de La
naissance de l’historiographie moderne, afirma cu îndreptăţire, că
după 1870 se înregistrează fenomenul cuceririi erudiţiei. Stăpânirea
erudiţiei în câmpul cunoaşterii istorice pe scară largă a fost
determinată de metamorfozele petrecute în civilizaţia mondială,
expansiunea capitalismului, integrarea unor puteri, Statele Unite şi
Japonia în politica internaţională, afirmarea unor noi forţe sociale care
au produs un recul al spiritului elitar, multiplicarea ideologiilor
politice şi nu în ultimul rând schimbări în mentalitatea intelectuală. În
acest răstimp de câteva decenii se înregistrează o adevărată
expansiune a ştiinţelor tradiţionale care suferă un proces de înnoire,
apariţia unor noi discipline care reprezintă tot atâtea provocări pentru
istoric. În acest cadru cunoaşterea istorică face progrese pe orizontală
şi paralel pe verticală datorate descoperirilor arheologice care
îmbogăţesc spectrul cunoaşterii istorice.
Istoriografia numită metodică sau pozitivistă (ultimul termen
aplicat excesiv istoriografiei perioadei) nu este însă sub toate aspectele
una nouă, dacă ţinem seama de antecedentele pe care le-a reprezentat
pozitivismul propriu-zis la mijlocul secolului al XIX-lea, de
progresele înregistrate de cercetarea istorică prin istoricii civilizaţiei

181
de la Buckle, Lecky la Fustel de Coulanges, la care se asociază Renan
în domeniul filologiei şi istoriei semitice sau Taine în literatură,
istoriografie şi în teoria istorică. În cadrul antecedentelor sunt de
amintit progresele de ordin metodologic pe care le-a făcut Leopold
von Ranke in Appendixul la Istoria popoarelor romanice şi
germanice care a devenit un adevărat catehism al criticii istorice. De
fapt, adevărul este că un spirit erudit nu a lipsit nici în istoriografia
romantică, în editarea marilor colecţii de izvoare istorice, narative şi
documentare.
Perioada la care ne referim este totuşi una distinctă, dacă nu în
totalitatea demersurilor, una substanţial nouă, prin numeroase alte
aspecte care au provocat o profundă schimbare în istoriografia
europeană, dar şi în istoriografia americană care adaptează, la propriul
spaţiu noi metode şi concepţii de largă audienţă. Metamorfozele la
care ne referim sunt însă generale în istoriografiile naţionale, potrivit
unui propriu specific, teoretizate în manifeste şi aplicate în
învăţământul istoric universitar şi în general în cercetarea trecutului.
Mutaţia esenţială pe care o aduce acest răstimp este de căutat în
planul teoriei istorice în care istoriografia îşi defineşte domeniul,
metodele şi finalităţile la care năzuia. Noile aspiraţii se
desolidarizează de interferarea teologiei, filosofiei în avantajul unei
teorii a cunoaşterii istorice în care cultul pentru document devine
prioritar şi exprimabil programatic, aplicabil în laboratorul istoricului
în acord cu hermeneutica de text.
Esenţială este însă asimilarea erudiţiei istorice la scară generală
şi cristalizarea unor şcoli istorice în cadrul istoriografiei universale în
care se detaşează direcţia metodică care cucereşte universităţile,
pătrunde în seminarii care devin adevărate creuzete ale noilor
cercetări. Deceniile la care ne-am referit indică un ascendent al istoriei
universale în plină diversificare, spiritul de colaborare, apariţia unor
colecţii semnificative, cum au fost Histoire generale a lui A.
Rambaud sau colecţia lui L. Halphen şi Ph. Sagnac Peuples et
civilisation. Paralel se remarcă istoriile naţionale, exemplu Histoire
de France a lui E. Lavisse sau colecţia dirijată de Karl Lamprecht,
Istoria statelor europene în care N. Iorga a scris Istoria poporului
românesc, precedată în ţară de Istoria românilor din Dacia Traiană
a lui A.D. Xenopol, la care pot să fie asociate numeroase altele din
Europa sau Statele Unite.
182
Şcoala metodică se afirmă în toate marile istoriografii europene
potrivit unor proprii tradiţii, în Franţa, Germania, Anglia, Italia sau
Statele Unite etc. Dacă în spaţiul german şcoala lui Leopold von
Ranke dominată de istorism se instalează în universităţi cu un discurs
naţionalist ce pledează pentru specificitatea spiritului german; în
Franţa are loc de asemenea o resurecţie naţională după înfrângerea în
războiul franco-prusac, pe fondul căreia se afirmă un nou program
istoriografic prin apariţia publicaţiei periodice, Revue Historique
(1876), care face cunoscut programul noii orientări prin Manifestul
lui Gabriel Monod. Prin acest manifest se organizează, de fapt, o
nouă şcoală istorică care grupează o seamă de istorici, profesori,
arhivişti, bibliotecari, protestanţi în marea lor majoritate, liberi
cugetători, francmasoni, evrei. Ceea ce îi unea era aderenţa la spiritul
critic, antiaristocratic şi desolidarizarea de extremismul catolic.
Grupul de la Revue Historique se organizează ca o adevărată
şcoală în jurul lui Gabriel Monod şi G. Fagniez într-un cadru eclectic
sub raport ideologic. Orientarea revistei prin conţinutul şi programul
ce o animă era îndreptată împotriva istoricilor din jurul periodicului
Revue des questions historiques, ce promova o concepţie elitară şi
aristocratică reticentă vis-a-vis de înnoiri. Manifestul lui Monod îşi
propunea publicarea cercetărilor originale pe subiecte franceze sau de
istorie generală în articole şi studii, dări de seamă în care se promova
obiectivitatea, iar în planul atitudinii reticenţe vis-a-vis de
ultramontanism şi legitimism, de spiritul monarhic sau catolic. Mai
mult, revista năzuia la a stabili o legătură între istorici, prin infuzarea
noilor metode. În esenţă însă, potrivit opiniilor din Manifest, revista
trebuia să se distanţeze de unilateritatea doctrinară, politică sau
religioasă, socotind că istoria poate să fie studiată prin ea însăşi, fără
preocupări pentru o atitudine sau alta. Ca atare, directiva revistei
admitea opinii şi aprecieri divergente cu condiţia ca ele să fie bazate
pe fapte şi să nu fie simple afirmaţii. “Revista noastră va fi (scrie
Monod) o culegere de ştiinţe pozitive şi discuţii libere, dar ea se va
închide în domeniul faptelor şi va rămâne închisă teoriilor politice
sau filosofice”. De aici unitatea de ton şi de caracter, de simpatie
respectuoasă, dar independentă, fără să se transpună în locul
oamenilor de odinioară sau să judece faptele în afara mediului în care
s-au produs. Deci istoria propusă nu trebuie să aibă alt scop şi sfârşit
decât profitul rezultat din adevăr, lucrând de o manieră sinceră şi
183
sigură pentru grandoarea patriei şi în acelaşi timp în sensul progresului
uman. Spiritul revistei era universitar, academic în avantajul unei
cunoaşteri raţionale. “Istoria este cunoaşterea raţională a faptelor”.
Nici un mister, nici o transcendenţă, nici un miracol, fără recurgere la
revelaţie şi providenţă.
Gabriel Monod face o vastă incursiune în istoria spiritului critic
al istoriografiei franceze evidenţiind că înainte de normele stabilite de
Ranke, în secolului al XVI-lea francez a funcţionat un spirit critic care
a stat la baza erudiţiei individuale şi colective. El a evocat cu acest
prilej instituţiile creatoare de istorie, École de Chartes, École
pratique des Hautes Études, Societatea istorică a Franţei şi alte
societăţi savante risipite în departamentele franceze. Cu acest prilej
face elogiul şcolii germane cu realizările ei socotind că istoriografia
franceză se află într-o perioadă de pregătire prin programele existente,
de elaborarea a metodelor, astfel considera justificată chemarea la
înregimentare în sfera aceloraşi intenţii şi scopuri. Se dorea publicarea
cercetărilor originale potrivit normelor ştiinţifice riguroase în măsură
să îmbogăţească ştiinţa istoriei. Deci, unitate metodologică, soliditatea
ştiinţifică şi colaborarea la opera întregului prin coordonare. Îndemnul
era orientat spre cercetarea arhivelor furnizoare de fapte în vederea
reconstituirii trecutului, cu un cuvânt o operă de cercetare dar şi de
organizare a profesiei.
Ca orientare ideologică gruparea era democratică, dovadă
interpretarea Revoluţiei franceze, mitul fondator al celei de a treia
republici potrivit căruia istoria Franţei trebuia să fie văzută în
continuitatea şi solidaritatea ei cu generaţiile anterioare. “Studiul
trecutului Franţei este o sarcină primordială prin care noi putem să
redăm ţării noastre unitatea şi forţa morală”. Se urmărea să se redea
ţării, după înfrângerea suferită, conştiinţa de sine prin cunoaşterea
aprofundată a istoriei.
Ideea organizării cercetării potrivit unor principii critice se
reflectă în manualul lui Langlois şi Seignobos, Introducere în
studiile istorice în care se stabileau regulile aplicabile cercetărilor
istorice. Ei se declară împotriva filosofiei lui Bossuet, Hegel, Comte
sau a istoriei ca literatură a lui Michelet. Potrivit concepţiei profesate
istoria se dorea empirică, consacrându-se cercetării faptelor şi
determinării lor aşa cum erau descoperite în special în documentele
scrise. A doua cerinţă era aceea de a critica, aceasta fiind misiunea de
184
fapt a istoricului. Ca atare istoria este o metodă ce ajută la extragerea
faptelor din documente în vederea determinării relaţiilor dintre ele,
ceea ce este o procedură euristică. În opinia Introducerii ... critica
externă este de erudiţie, de procedură, critica internă (hermeneutica)
era dedicată dezvăluirii conţinutului documentului. În esenţă analiza
documentelor şi critica pozitivă de interpretare erau destinate relevării
conţinutului, analizei condiţiilor în care documentele se produc, la
care se asociase critica negativă necesară pentru a controla ceea ce
spune autorul. De aici a rezultat recursul la lingvistică, la semnificaţia
noţiunilor care variază potrivit epocilor.
Una din obligaţiile istoricului este şi interogaţia asupra acelora
care produc documentele. În sfârşit urmează operaţia sintetică,
compararea documentelor pentru a stabili factorul particular. În acest
sens se solicită regruparea faptelor izolate într-un cadru general şi
raportările la condiţiile naturale. Astfel aprecierea prin deducţie şi
analogie era recomandabilă pentru a stabili legăturile dintre fapte şi
astfel pe această cale să se poată completa lacunele documentaţiei.
Şcoala metodică recomanda alegerea evenimentelor şi a faptelor din
masa documentelor. Se venerau generalizările şi recursul la
interpretare fără a avea iluzia de a pătrunde în misterul originii
societăţilor, deci şcoala metodică nu riscă cu orice preţ concluziile.
Generalizările impun, în opinia autorilor manualului, o complexitate
de operaţii, instaurarea unei diviziuni a muncii în interiorul
ansamblului disciplinar, apelul la experţi, la virtuţile profesioniştilor
pentru a lămuri punctele obscure în vederea unei imagini provenite din
examinarea grupelor de fapte.
Istoria metodică presupune şi existenţa unei probleme de
psihologie atâta vreme cât în faza iniţială a cercetării se implică
chestionarea sincerităţii şi autoritatea mărturiilor care transmit
imaginea formată. În faza explicativă istoricul urmează să ţină seama
de faptul că istoria este ţesută din fapte umane motivate de fenomene
psihologice. Aşadar personalitatea umană apare ca ultima ratio a
evidenţei istorice, care relevă că istoria empirică devine un atomism
psihologic. De observat că şcoala metodică nu repudiază stările
colective, dar le reduce la acte individuale luate drept model ca acţiuni
ale unei reuniuni de indivizi. În concepţia şcolii metodice suverane
sunt însă faptele individuale, personalităţile care accentuează
evenimenţialul, supraestimarea lui.
185
Şcoala metodică a profesat în esenţă un determinism, o
atitudine cauzală, pe care o reduce însă la precedente, fapt ce
accentuează rolul cronologiei şi însemnătatea ei. Această suveranitate
a cronologiei rezultă din expunerile consacrate istoriei Franţei a lui E.
Lavisse. Concepută de la epoca galo-romană la revoluţie care respecta
stricta ordine cronologică într-o tratare în care criteriul esenţial era
personalitatea, succesiunea regilor, chiar dacă tratarea avea în vedere
tabloul geografic al Franţei sau unele fenomene ca Reforma sau
Fronda, dar şi acestea corelate de personalităţi. Aşa cum s-a remarcat
istoria lui Lavisse este istoria statului naţiune sub semnul regalităţii
sau altor personalităţi care au ilustrat o epocă. Istoria este în esenţă
evenimenţială, o istorie bătălie, care surclasa faptele de natură
economică sau socială dar şi acestea văzute din punctul de vedere al
personalităţilor dirigente, Ludovic al XIV-lea sau Colbert. Atât istoria
Franţei de până la Revoluţie, cât şi istoria Franţei contemporane de la
revoluţie la pacea din 1919 s-au realizat prin apelul la specialişti în
problemele tratate, ceea ce corespundea programului.
Şcoala metodică franceză a acordat o atenţie instituţiilor
difuzoare a istoriei încercând pe canalele învăţământului să
înfăptuiască o educaţie naţională în spiritul ideealurilor celei de a
Treia Republici. Beneficiind de poziţia ministerială a lui Ernest
Lavisse, prin intermediul manualelor, se încerca educaţia tinerei
generaţii şi în general a mediului rural francez în spiritul ideealurilor
patriotice. Manualul lui Lavisse, numit Micul Lavisse servea unui
ideeal naţional şi liberal într-o societate pentru care valorile trecutului
nu cunoscuseră o receptare substanţială într-o perioadă anterioară.
Ideea unei Franţe eterne, rezultat al unei evoluţii de durată, trebuia să
încoroneze statul naţiune. Pe prim plan era însă şi ideea republicană în
spiritul ideealurilor revoluţiei democratice care acum cunosc, în raport
cu nivelele de cultură, o receptare de proporţii. Ideealul naţional se
împletea cu spiritul patriotic care devine un apanaj al istoriei ce
câştiga sensurile unei adevărate pedagogii naţionale. Această idee
militantă îşi asocia şi clare opţiuni coloniale în serviciul unei
expansiuni civilizatoare în opinia guvernanţilor.
Situarea istoriografiei la nivelul unei politici de stat a redus prin
angajare cerinţele obiectivităţii propuse de Manifestul lui Monod.
Ideile acestuia însă şi-au avut rolul în evoluţia istoriografiei franceze
influenţând şi alte istoriografii europene. La scurtă vreme după
186
apariţia Manifestului şi vis-a-vis de practica şcolii metodice se ivesc
reacţii dinspre legatul pozitivit care propune o revenire la modelul
formulat de părintele sociologiei. L. Bourdeau în Istorie şi istorici;
eseu critic asupra istoriei considerată ca ştiinţă pozitivă (1888)
reactualizează viziunea acesteia îndemnând la urmarea modelului
sociologiei şi în consecinţă la lărgirea sferei cercetărilor spre societate
în toate dimensiunile ei. Situându-se de fapt în sens contrar ideealului
Manifestului lui Monod, noua tentativă anunţa reacţia care va afirma
noile tentative ale secolului XX prin Henri Berr şi şcoala Analelor.

Bibliografie
1. Bourdé, G., Hervé, M., Les écoles historiques, Paris, 1983.
2. Carbonell, Ch.O., L’Historiographie,Paris, 1982.
3. Lefebvre, G., La naissance de l’historiographie moderne, Paris,
1971.

187
ISTORIOGRAFIA CONTEMPORANĂ

Istoriografia între cele două războaie


mondiale
Perioada între cele două războaie mondiale este tributară
metodologic principiilor istorice care s-au cristalizat la sfârşitul
secolului al XIX-lea încorporând ideile pozitivismului şi şcolii
metodice. Ideea dominantă era aceea de a descoperi fapte noi şi de a
elimina erorile prin critica istorică, în spiritul tratatelor de
metodologie, astfel că studiul trecutului a devenit o meserie a
specialiştilor care aplicau tehnicile cercetării. Ca atare, o întreprindere
practică, un instrument de acţiune şi o forţă care contribuie la forjarea
viitorului potrivit viziunii istoricului englez Lord Acton.
În perioada interbelică continuă să domine spiritul istoriilor
generale cum au fost: L’Histoire generale a lui Lavisse-Rambaud,
The Cambridge Modern History, Istoria statelor europene sub
redacţia lui Karl Lamprecht la care se asociază Istoria generală sub
redacţia lui Gustav Glotz, Popoare şi civilizaţii sub redacţia lui
L.Halphen şi Sagnac, Istoria lumii a lui Cavaignac etc. Adiacent apar
mari sinteze de istorie naţională ce reflectă particularităţile diferitelor
state sau naţiuni în istoriile generale. Se constată un progres în scrierea
istoriei, apariţia unor noi domenii de investigare, noi discipline ca
demografia istorică sau antropologia care oferă noi perspective. Or,
perioada care se deschide în istoriografie după primul război mondial
prezintă evident o continuitate cu etapa precedentă, dar şi
discontinuităţi. Pe de o parte se continuă tentativele anterioare în
domeniul istoriei generale, prin noi ediţii, în care se observă atitudini
agnostice vis-a-vis de o “istorie definitivă”, pe de alta filosofia lui
Dilthey şi Croce câştigă teren, paralel cu avansul înregistrat de
sociologie sau de apariţia iniţiativelor lui Henri Berr prin “Revue de
synthese historique” ce deschid un nou câmp de cercetare. Apariţia
colecţiei L’evolution de l’humanite dirijată de Henri Berr se deschide
prin cartea lui Lucien Febvre, La Terre et l’evolution humaine în

188
care se afirma că în istorie condiţiile geografice nu sunt determinante,
ele oferind posibilităţi pe care oamenii le pot alege.
În epoca postbelică se continuă influenţa lui Henri Berr prin
scrierile sale teoretice, La synthese historique (1935) orientate
împotriva istorismului german, tentativa căreia i s-a asociat
convergenţa disciplinelor şi ideea organizării cercetării. Henri Berr a
conferit istoriografiei franceze o nouă orientare în care îşi găseşte
rădăcinile şcoala Analelor, reprezentată de Lucien Febvre şi Marc
Bloch. Adiacent, continuă cultivarea istorismului german, în
prelungirea secolului precedent şi a istorismului italian, reprezentat de
Benedetto Croce. Istorismul cultivat pretutindeni, în diferite
istoriografii, a determinat paralel o reflexie filosofică antipozitivistă
prin Raymond Aron în Intoducere în filosofia istoriei care însă
articulează o meditaţie critică asupra filosofiilor istoriei, inclusiv
asupra filosofiei marxiste.
În general istoricii europeni şi din afara continentului rămân
credincioşi tradiţiei istoriste, formulei lui Ranke, fiind în căutarea
istoriei aşa cum a fost, arătându-se puţin dispuşi să părăsească
postulatele istoriste, ceea ce se va întâmpla în Germania târziu, în
1954, prin Frederick Meinecke, reprezentant al istorismului şi istoric
al acestuia care se îndepărtează de principiile care au prezidat la
cercetarea istorică germană în secolul al XIX-lea.
Mutaţii importante totuşi se relevă încă de la începutul
deceniului trei când Henri Pirenne, la Congresul mondial de istorie de
la Bruxelles afirmă necesitatea comparatismului sau rolul ipotezei în
istorie ce au deschis noi perspective cercetării istorice. Perioada
interbelică se face remarcată prin istoriografiile naţionale ce conferă
un suport marilor sinteze de istorie universală care într-o manieră
evenimenţială, cu accentul pe politic şi instituţional, adâncesc
cunoaşterea istoriei antichităţii, a Evului Mediu şi a perioadei
moderne.
Cercetarea istorică se orientează însă spre istoria socială şi
economică, cazul lui Henri Hauser, iar în aceeaşi perioadă
istoriografia marxistă face progrese în Uniunea Sovietică prin
accentuarea proceselor sociale, a condiţiilor materiale, a rolului
maselor şi a structurii de clasă a societăţii. Materialismul istoric ca
filosofie a istoriei a devenit însă, prin concepţia marxistă,
unifactorială, o direcţie dogmatică care a stânjenit progresul
189
cercetărilor, deformând în spiritul leninist realitatea. Spre deosebire de
istoricii Internaţionalei a II-a care au accentuat determinaţii
plurifactoriale, politizarea istoriei după Revoluţia din octombrie a
devenit o dogmă, iar istoria un instrument al politicii. În schimb,
Antonio Gramsci în Italia a avansat idei novatoare în articole în care a
criticat determinismul economic sovietic. În Materialismul istoric, A.
Gramsci formulează o seamă de teze antidogmatice care l-au
diferenţiat de istoriografia sovietică.
Istoriografia europeană şi pe un plan mai larg cea universală a
fost puternic marcată de contribuţiile lui Lucien Febvre şi Marc Bloch,
care în prelungirea Congresului de ştiinţe istorice de la Oslo (1928) şi
a propriilor cercetări anterioare organizează la Strasbourg revista
“Annales” (1929) care va deveni o principală direcţie în istoriografia
universală, o adevărată revoluţie istoriografică. Şcoala Analelor
organizată în jurul revistei de cei doi protagonişti, un modernist şi un
medievist, afirmaţi într-o perioadă anterioară, a fost preliminată de
spiritul promovat de Henri Berr, de demersurile lui Henri Pirenne şi
Johann Huizinga de lucrările publicate în domenii adiacente, ca
sociologia, economia, geografia la interferenţa dintre două culturi
istorice, germană şi franceză. Prin spiritul intredisciplinar şcoala
Analelor va domina istoriografia europeană prin revoluţia
documentară şi interdisciplinaritate provocând o mutaţie în gândirea
istorică universală.
Lucrările lui Marc Bloch, Regii taumaturgi, eseu de istoria
mentalităţilor, monografia lui Lucien Febvre, Philipp II et la Franche
Comté, anticipează noua direcţie pe care o va promova revista
“Annales” (1929). De asemenea Martin Luther un destin, cartea lui
Lucien Febvre se înscrie în demersul realizat de Henri Bremond,
autorul Istoriei literare a sentimentului religios în Franţa după
sfârşitul războaielor religioase (1916-1924) Marele istoric,
codirectorul revistei, va deschide prin studiul originilor Reformei o
nouă direcţie care va considera fenomenul o revoluţie profundă a
sentimentului religios.
În intervalul dintre primul şi al doilea război mondial s-au reluat
congresele mondiale de istorie, caracterizate de discutarea unor
probleme de interes general, structurile sociale, problema naţiunii,
aspecte de ordin metodologic, la care s-au asociat congresele de
bizantinologie, care au determinat intensificarea colaborării
190
internaţionale şi schimbul de idei între istoriografia europeană şi din
afara continentului.
În perioada interbelică se afirmă istoriografiile noilor state
naţionale din Europa central-orientală, în prelungirea antecedentelor
demersuri, Istoria civilizaţiei românilor, Istoria românilor a lui N.
Iorga, Istoria românilor a lui C.C. Giurescu, Istoria Ungariei sau
Formarea Iugoslaviei etc.
Elementul caracterizant al perioadei este însă afirmarea unei noi
generaţii de istorici din întreaga Europă central-orientală, formată în
ambianta şcolilor istorice europene occidentale. Istorici din Polonia,
România, Iugoslavia stabilesc fertile contacte cu istoriografiile
franceză, italiană, în timp ce în Ungaria şi Bulgaria vor gravita în jurul
centrelor istorice germane.
În această perioadă se accentuează procesul de specializare, de
autonomizare a istoriei, istoriografia înregistrând în jurul anilor ’30 o
mutaţie metodologică prin revista “Annales”, “Revue Historique”
“Revue d’histoire comparée”, o prestigioasă revistă maghiară. În
deceniul patru al secolului îşi fac apariţia noi institute specializate
Institutul de istorie sud-est europeană la München, Institutul
balcanic la Bucureşti, şcolile istorice naţionale în centrele istorice
occidentale, la Paris, Roma etc. În general se constată o efervescenţă
istoriografică, un spirit de inovaţie metodologică care anunţă noile
evoluţii postbelice.
Izbucnirea războiului va întrerupe comunicarea, mersul normal
al istoriografiei, va obstacula contactele astfel că tendinţele de
colaborare, iniţiativele de alcătuire a noi sinteze de istorie universală
vor intra în desuetudine pentru moment. Comunicarea dintre istorici se
va relua după război, nu însă în afara unor sinuozităţi determinate de
raţiuni politice.

Bibliografie
1. Barraclough, G., Tendances actuelles de l’histoire, Paris, 1980:
2. Bourdé, G., Martin, H:, Les écoles historiques, Paris, 1977.
3. Burke, P., Una rivoluzione storiografica, Roma-Bari, 1999.
4. Iggers, G., Historiographie in the Twentieth Century. From
scientific obiectivity to the Postmodern challenge, Wessellyn
University, Press, 1977.
3. Aries Philippe, Timpul istoriei, Bucureşti, 1997.
191
De la Anale la Istoria nouă
De mai bine de şaptezeci de ani istoriografia universală a fost
marcată insistent de prezenţa în câmpul cercetării şi interpretării
istorice a unei noi reviste istorice “Annales d”historie economique et
sociale”. Apărută în 1929 la Strasbourg, sub direcţia a doi cunoscuţi
istorici, Lucien Febvre şi Marc Bloch, revista va face o spectaculoasă
carieră, determinând în timp un curent istoriografic de amploare, care
a ştiut să polarizeze multiple interese interdisciplinare. Evoluţia
revistei şi succesiunea a trei generaţii de istorici în ambianţa ei au fost
de natură să cristalizeze noi opţiuni epistemologice ce conturează
astăzi “Istoria nouă”, aşa cum aceasta este concepută şi definită de
protagoniştii actuali ai unei orientări ce năzuieşte spre restituirea
globală a fenomenului istoric. Creatoare de istorie nouă de-a lungul
anilor, contestatară şi polemică, dialogală prin pretenţiile ei
interdisciplinare, aureolată de prestigiul unor spirite polarizante,
revista a devenit la rându-i subiect de istorie cum o dovedesc studiile
ce i-au fost consacrate la aniversarea din 1979 şi titlurile tot mai
numeroase care stăruie pe marginea “paradigmei” “Analelor”.
Recent, din spaţiul politologiei franceze s-a insistat într-o teză
de doctorat asupra Istoriei noi, din perspectiva unei duble determinări,
strategică şi ideologică în încercarea de a-i explica succesul. Poate
fenomenul cel mai revelator este insistenţa protagoniştilor actuali
asupra istoriei curentului pe care îl ilustrează. Pierre Chaunu, mai
prolific decât oricând, a revenit într-o carte intitulată Pour l’histoire
(1984), de fapt o culegere din articolele sale adresate publicului larg,
asupra fenomenului Istoriei noi, examinând şi reexaminând producţia
istorică actuală.
În aceeaşi măsură, cu puţin înainte, în L’atelier d’histoire
François Furet venea să se asocieze tentativelor succesive ale lui
Jacques Le Goff din Faire de l’Histoire sau din Pour un autre Moyen
Âge pentru definirea direcţiilor de investigare şi reafirmare a
temeiurilor metodologice a istoriei noi. Simptomatic ni se pare a fi
apariţia unei dicţionar istoric intitulat La Nouvelle Histoire, sub

192
direcţia lui Jacques Le Goff, Roger Chartier şi Jacques Revel, în care
în 10 articole esenţiale şi 120 de termeni se constituie un dicţionar al
“Istoriei noi”.
Devenită subiect de istorie, “Istoria nouă”, îndrumată spre
restituirea integralităţii faptelor istorice, interesată de dialogul cu
cititorul contemporan, traversează, – şi insistenţa de autodefinire ne-o
probează –, un moment într-o istorie în care se afirmă reticenţe faţă de
propriul trecut, în orice caz de delimitare de viziunea fondatorilor.
Istoria deschisă, istorie nouă de astăzi, aşa cum este teoretizată
sau practicată, se distanţează de experienţele precedente, asociindu-şi
noi teritorii, fiind “istoria omului şi a restului”, pentru a-l cita pe
Fernand Braudel.
Descinsă din “Anale” şi şcoala creată de părinţii fondatori,
“Istoria nouă”, credincioasă refuzului iniţial în materie de formulări
programatice, păstrând însă esenţialul demersului, se constituie astăzi
ca nouă etapă în devenirea unei orientări ce îşi defineşte bazele sale
teoretice şi direcţiile de investigare. Iată motivul pentru care ne-am
intitulat incursiunile noastre, De la Anale la Istoria nouă, cu
convingerea că noua etapă, reprezintă, sub multiple aspecte, un diferit
totuşi continent al cunoaşterii istorice. Ne simţim datori înainte de a
intra în expunerea propriu-zisă a subiectului cu o motivaţie a stăruinţii
noastre asupra unei din cele mai importante orientări istoriografice
actuale. Înainte de toate subiectul este recomandat de voga din istoria
istoriografiei pentru cunoaşterea dinamicii scrisului istoric universal,
dar şi de interesul manifestat pentru “Anale” şi “Istoria nouă” în
cultura română. Un interes justificat, de apreciat în orice caz, pentru
încercările ce se fac mai cu seamă pe terenul înfăţişării istoriei noi sau
a aplicării metodelor sale. Această audienţă incontestabilă, nu poate să
neglijeze un fapt pe tot atât de neocolit, raportul noii şcoli cu
materialismul istoric, faptul că în evoluţia istoriografiei universale
actuale ea îşi are contestatarii ei ce evoluează spre noi orientări ale
cunoaşterii istorice, dar în afara preceptelor ei.
Pentru aceste raţiuni din punctul nostru de vedere, în raport cu
tonalitatea ce adeseori însoţeşte rostirea despre “Istoria nouă”,
apologetică şi unilaterală, tendinţa de a o apropia mai mult decât se
cuvine de marxism, în pofida tezelor exprimate de teoreticienii săi, o
prezentare a drumului parcurs, începând cu geneza, şcolii creată de
“Anale”, a opţiunilor ei actuale este necesară. Desigur încercarea, ne
193
grăbim să adăugăm, îşi are limitele sale, ea nu năzuieşte la
originalitate, fiind de fapt o prezentare istoriografică, critică, a ceea ce
a reprezentat şi reprezintă în cunoaşterea actuală “Istoria nouă”.
Dincolo de orice alte considerente şi explicaţii a fenomenului ce
s-a conturat în jurul revistei Annales, de faptul că revista se justifică
prin raţiuni ce ţin de climatul autohton, un fapt este sigur: momentul
apariţiei. Revista a apărut într-un timp de criză economică, la
Strasbourg, în ambianţa unei Universităţi de curând redevenită
franceză, în legătură cu alte experienţe istoriografice, din iniţiativa a
două spirite eminente, nu însă marginale, afirmate în revistele
timpului, în măsură să atragă colaborarea unor specialişti din
domeniile sociologiei, economiei, geografiei, psihologiei. Deveniţi,
unul profesor la Collège de France, Lucien Febvre, altul la Sorbona,
Marc Bloch, ei definesc orientarea revistei, cu alte cuvinte ceea ce s-a
chemat doctrina “Analelor”. Într-o scurtă perioadă de timp, începând
încă din anii de pregătire a revistei, din vremea congresului de la Oslo,
din 1928, Marc Bloch năzuia la o revistă de istorie socială, de caracter
internaţional, la care urma să colaboreze, aşa cum s-a şi întâmplat şi
Gh. I. Brătianu, alături de alţi istorici de prestigiu, ca Johann Huizinga
etc.
“Analele” sub direcţia celor doi mari istorici, le urmează
destinul, fiind transferată curând la Paris. Revista se impune nu atât
prin afirmarea unui program, cât prin spiritul contestatar, de care sunt
pătrunse recenziile pe care le redactează. Studiul grupurilor sociale şi
a forţelor colective, a oamenilor şi niciodată a omului, promovarea cu
precădere a istoriei economice şi sociale şi excluderea istoriei politice
şi instituţionale, a istoriei relaţiilor internaţionale sau a istoriei militare
mărturisesc concepţia istorică a noii şcoli. În aceeaşi vreme,
propunând interdisciplinaritatea, pentru a multiplica modul de
apropiere a realităţii sociale şi decompartimentarea disciplinelor,
revista, prin spiritul încorporat, cultivă antidogmatismul şi
marginalitatea, primul semnificând refuzul unei teorii prestabilite a
realităţii sau a unui domeniu delimitat în avantajul unui câmp de
inepuizabile probleme puse şi trăite de umanitate, a doua însemnând la
începuturi o evidentă preferinţă pentru mediile nonuniversitare,
experţi internaţionali, specialişti în afacerile bancare, cărora li se
propune în raport cu criza posibilitatea pătrunderii prin istorie în
mecanismele schimbării.
194
Cei doi istorici schiţează încă în primii ani de viaţă a revistei
două direcţii metodologice, studiul trecutului din perspectiva
experienţei prezentului, metoda recurentă şi istoria problemă. Cea
dintâi este propusă de Lucien Febvre într-un articol din 1933, intitulat
De l’histoire-tableau: essai de critique constructive, în care afirmă că
între prezent şi trecut nu este un perete despărţitor, îndemnând la
cunoaşterea faptelor contemporane pentru înţelegerea trecutului. Pe
această cale este cu putinţă a reconstitui geneza unei situaţii sau a
distinge permanenţele şi inovaţiile.
În termenii ideilor propuse însemna a porni de la o situaţie
prezentă, un peisaj agrar, habitudini alimentare, o cartă electorală, şi a
urca în timp pentru a reconstitui geneza unei situaţii, diferitele nivele
de combinaţie a timpului scurt şi a duratei lungi care pregătesc
prezentul. A doua problemă constă în a porni de la o temă actuală, de
fapt de la forţa de sugestie pe care o exercită asupra spiritului
istoricilor cunoaşterea faptelor contemporane şi de a chestiona
experienţa istorică. În esenţă se propune a se studia fenomene pornind
de la sensibilitatea contemporană care poate îngădui înţelegerea
mecanismelor schimbării. Împărtăşită la noi de Gh.I. Brătianu în anii
manifestărilor crizei, istoricul o reafirmă în 1941 atunci când scriind
despre criza antisemită în Bizanţ din secolul VII, stabileşte, sub
impulsurile faptelor contemporane, între perioada antonesciană şi
experienţa bizantină permanenţele regimurilor totalitare. În esenţă
“Analele” îşi propun să rupă cu discursul profetic care vedea în trecut
anunţul şi pregătirea prezentului, cu istoria tribunal sau cu legitimarea
situaţiilor prezente în trecut. Practicând o critică severă la adresa
presupoziţiilor pozitiviste, elitiste, prin recursul la disciplinele
învecinate, “Analele” pregătesc de fapt drumul integrării istoriei în
rândul ştiinţelor omului, multiplicând neîncetat curiozitatea în credinţa
că întregul poate deveni istorie. Întâlnind ştiinţele sociale în demersul
ei, istoria propusă de “Annale” îşi lărgeşte neîncetat câmpul de
investigare, împrumutând domenii prealabile de la economie sau
sociologie, de la alte ştiinţe învecinate. Programul cristalizat în mers
de revistă a fost dominat de ideea scoaterii din izolarea disciplinară şi
a deschiderii ei întrebărilor şi metodelor celorlalte ştiinţe sociale.
Ideile nu erau desigur noi în momentul apariţiei revistei, istoria
grupurilor sociale şi a forţelor colective figurează în manifestul din
1876 scris de Gabriel Monod pentru “Revue Historique”, cum nu era
195
nouă nici tentativa spre o istorie a mentalităţilor, preliminată strălucit
de Johann Huizinga, de lucrările redactorilor revistei, publicate
anterior. Istoricii care s-au apropiat de istoria Analelor, au ţinut să
remarce pe bună dreptate, preexistenţa unor curente care au condus la
cristalizarea orientării promovată de revistă. În acest sens publicaţia îşi
datorează fiinţa şcolii geografice a lui Vidal de la Blache şi
Demangeon, mişcării istorice promovată de Henri Berr în jurul
periodicului “Revue de Synthese” şi sociologiei durkheimiene. De la
cea dintâi “Analele” au reţinut relaţia între timp şi spaţiu, relaţia între
grupurile umane şi mediul natural ca posibilitate de analiză şi
restituire a realităţi sociale.
Nu este nici o mirarea că Lucien Febvre publica în colecţia
-dirijată de Henri Berr La terre et l’evolution humaine:
Introduction geographique a l’histoire (1921) precedată de Philippe
II et le Franche Comté, etude d’histoire politique, religieuse et
sociale (1912), iar Marc Bloch - Caracteres originaux de l’histoire
rurale francaise (1931) şi nu în ultimul rând de Regii taumaturgi, o
încercare de istorie a mentalităţilor.
În ce priveşte influenţa fondatoare a lui Henri Berr, se poate
afirma că revista direcţionată de Henri Berr a fost un adevărat creuzet
în care s-au catalizat ideile noi, legătura dintre geografie şi istorie,
dintre psihologie şi istorie, tendinţe spre studiul fenomenului mental
colectiv, dar şi ideea organizării cercetării istorice. Noua sensibilitate
istorică pentru fenomenul colectiv căreia i se dedică Lucien Febvre şi
Marc Bloch a fost deopotrivă stimulativă pentru desolidarizarea de
istoria evenimenţială. În sfârşit, influenţa lui Durkheim, a determinat o
filiaţie teoretică şi mimetică, cum s-a mai spus, îndeosebi prin revista
“L’Année sociologique” care a vrut să facă din sociologie ştiinţa
socială unificatoare a diferitelor discipline în vederea unui statut
ştiinţific.
Dialogul purtat cu istoria la începutul de secol, adeseori
conflictual, a determinat o regândire a propriilor poziţii din partea
istoricilor, un dialog în propriul avantaj. Filiaţia dinspre şcoala
durkheimiană a fost însă indiscutabilă, ce anima programul
“Analelor”, concepând însă o polarizare a ştiinţelor umane în jurul
istoriei. Deci din aceste direcţii a rezultat ideea istoriei problemă,
căutarea modelelor, convergenţa ştiinţelor omului şi invitaţia la munca
colectivă, la anchetă.
196
Problema care s-a pus cu insistenţă atunci când s-a încercat să
se explice succesul “Analelor” a fost desigur în legătură cu aceste
antecedente şi cu deosebire cu sociologia durkheimiană. Întrebarea
este cum se explică de fapt caracterul polarizant al “Analelor”? Larga
audienţă de care revista s-a bucurat? Răsunetul ei internaţional?
Răspunsul care s-a dat, din unghiul istoriografiei sau al politologiei s-a
rezumat în a afirma strategia revistei, maniera în care a ştiut să-şi
impună programul, să construiască un sistem de relaţii în sfera
învăţământului universitar, constituind un grup în care dimensiunea
ideologică condiţionează strategia. Desigur, reţinând explicaţia, mai
larg împărtăşită de interpreţi, din care nu lipsesc nici chiar
protagoniştii istoriei noi, credem totuşi că audienţa internaţională a
revistei, încă din primii ani, răsunetul ei extraeuropean, indică totuşi
existenţa unui proces istoric mai general care a determinat, în
condiţiile unei presiuni a fenomenelor istoriei contemporane,
cristalizarea unui spirit nou istoriografic ce a sintetizat idei
preexistente, pentru a constitui în cele din urmă un fond doctrinar
coerent.
Apelând la interdisciplinaritate pe scară largă, dilatând continuu
câmpul faptelor istorice şi în consecinţă faptul istoric însuşi, şcoala “
Analelor” pregăteşte revoluţia documentară. Practicată sub semnul
istoriei deschisă spre istoria oamenilor, istoria nouă pe cale de
constituire răspunde într-o mai mare măsură sensibilităţii
contemporane. Într-o lume în care socialul pătrunde năvalnic în
istorie, presupoziţiile elitiste cedează făcând loc istoriei globale. În
opinia fondatorilor, încă de la început, barierele disciplinare care
separau istoria de toate celelalte discipline care se consacră studiului
societăţilor şi economiilor contemporane, trebuiau să cadă pentru a
unifica în jurul istoriei întregul câmp al ştiinţelor sociale. Unificarea la
care năzuiau era aceea pe care o puteau conferi istoriei viaţa, idee care
îi aducea iniţiative, experienţe nelimitate, dinamismul federator, care
situa istoria în centrul ştiinţelor omului. Istoria trăieşte din realitate, ea
trebuia să fie vie asemenea vieţii, fapt ce explică forţa de atracţie a
revistei. Privit din acest unghi succesul şcolii este evident că nu numai
strategia şi ideologia la care aderase constituia explicaţia audienţei de
care s-a bucurat. În realitate deschiderea spre complexitatea vieţii şi
desolidarizarea de o istorie elitistă cu deosebire politică, a contribuit la
constituirea grupului din jurul revistei într-o şcoală. Între anii 1929 şi
197
1939, timp de un deceniu gruparea din jurul revistei îşi construieşte
platforma doctrinară, axată pe studiul motivelor reale, profunde şi
multiple, a marilor mişcări de mase, determinate nu de un factor, ci de
o multiplicitate. Recuzând istoria de suprafaţă, superficială şi
simplistă, noua şcoală evoluează spre istoria totală, profundă. Cu
această moştenire, la care urmează să asociem critica faptului istoric
pozitivist, Marc Bloch şi Lucien Febvre, în faţa realităţii imense şi
adeseori confuze, sugerează constituirea documentului a cărui analiză
poate îngădui reconstituirea trecutului. Prin această istorie i se
deschide câmpul vast al vieţii de odinioară, conferind ipotezei, în
spiritul lui Henri Pirenne, rosturile sale creatoare în funcţie de trăirile
contemporane. Traversând experienţa războiului, a înfrângerii Franţei,
dar şi a resurecţiei naţionale, rezistenţa şi eliberarea în climatul nou al
epocii postbelice cu dosarul ei încărcat, “Analele” renasc având în faţă
am putea să spunem Testamentul lui Marc Bloch din Apologie pour
l’Histoire ou Metier d’historien, pledoaria postumă a marelui istoric.
De acum cuvântul civilizaţiei din restituirea lui Marc Bloch face o
spectaculară carieră. Îl regăsim în titlul schimbat al revistei, “Annales,
Economies, Societes, Civilisation”. De remarcat, şi în acest caz,
pluralul, oamenii, nu omul, formula îndrăgită a protagoniştilor,
adevăratul leitmotiv al concepţiei şcolii. Continuând desigur liniile
directoare anterioare, revista prin unicul ei director îşi propune înainte
de toate să înţeleagă cursul noilor vremi, prin o istorie problemă,
potrivită timpului traversat, pentru a îngădui accesul spre o lume în
stare de “instabilitate definitivă”.
Intitulându-şi manifestul Face au vent, Lucien Febvre exprimă
esenţialul unei istorii ce se voia deschisă. Revista în noua ei formă şi
manifestul lui Lucien Febvre dau expresie în termeni fără echivoc
unor idei mai mult implicate odinioară în practica istorică. Ca şi la
începuturile sale, revista şi noua tentativă a şcolii “Analelor” au în faţă
reperele tipului de istorie propus în Societatea feudală a lui Marc
Bloch şi în La Probleme de L’incroyance au XVI siècle: la religion
de Rabelais, prima oferind o istorie problemă, prin depăşirea istoriei
juridice şi instituţionale, a doua introducând în istoria profundă a
secolului al XVI-lea, durata lungă a ideilor şi sentimentelor. Şcoala “
Analelor” în preajma noului său destin era încă la această dată un
reper teoretic în opera lui Marc Bloch, Apologie pour l’histoire a
cărei carieră neobişnuită se datora criticii modului de a scrie şi gândi
198
istoria. Noul demers reţine două din ideile marelui istoric: refuzul
originilor şi atenţia pentru raportul prezentului şi trecutului, pentru
înţelegerea prezentului prin trecut, dar de asemenea a trecutului prin
prezent.
În acest moment al istoriei şcolii “Analelor” ne aflăm în faţa
unei evidente continuităţi cu precedentele demersuri, dar totodată în
faţa unor noi şi fertile căutări ce anunţă o altă istorie, de fapt “ Istoria
nouă”, aşa cum o va structura directoratul lui Fernand Braudel după
moartea lui Lucien Febvre în 1956. În această perioadă, mai precis
după 1946, istoria “Analelor” parcurge o etapă a reafirmării şi
redefinirii poziţiilor sub semnul apariţiei studiilor de metodologie ale
lui Lucien Febvre.
Combats pour l’histoire reprezintă al doilea moment
programatic şi în aceeaşi vreme o pledoarie pentru “Istoria nouă”,
făcută prin anchete colective, ce anunţau viitorul. Era drumul pe care
se angajase Centrul de cercetări istorice de la Secţia a VI-a a Şcolii
de înalte studii care va grupa, în cele din urmă, numeroase
departamente istorice universitare. Pledoaria lui Lucien Febvre pentru
dialogul cu alte ştiinţe umane, cu psihologia, ocupă în această carte de
metodologie şi atitudine un loc preferenţial. Definirea “Istoriei noi” a
fost datorată şi unei opere de organizare a cercetării care de fapt
reprezintă un acord cu tradiţia secolului al XIX-lea, prin Şcoala
practică de înalte studii un centru de învăţământ, în aceeaşi măsură,
în care interdisciplinaritatea a dat posibilitatea realizării istoriei
globale. Din acest laborator de cercetare şi de gestaţie a noilor idei
“Istoria nouă” îşi găseşte instrumentul de difuzare.
“Analele” grupează o nouă echipă în frunte cu Braudel, care
asociază prin opera lui capitală La Mediterannée et le monde
mediteranéen á l’epoque de Philippe II noi dimensiuni gândirii
istorice, prin descompunerea istoriei în planuri etajate: Istoria quasi
imobilă, aceea a omului în raport cu mediul care îl înconjoară,
istoria ritmată lent, o istorie a grupurilor sociale şi istoria
evenimenţială, istoria de suprafaţă. În alţi termeni, istoria timpului
geografic, a unui timp social, a unuia individual. Fernand Braudel a
fost după moartea lui Lucien Febvre de fapt inspiratorul noii istorii
prin “Anale”, în care de altminteri publica studiul Istoria şi ştiinţele
sociale: la longue durée, hotărâtor pentru evoluţia viitoare a “Istoriei
noi”. Timp de mai bine de douăzeci de ani, autorul cărţii despre
199
Mediterana a lărgit continuu câmpul cercetării istorice, făcând să se
dezvolte spectacular ştiinţele sociale. Prin “Anale” şi Secţia a VI-a,
“Istoria nouă” se deschide geografiei, economiei şi sociologiei, dar
foarte curând psihologiei, antropologiei şi lingvisticii.
Braudel este de fapt creatorul dialogului, prin consideraţiile sale
teoretice din 1950 şi 1958, dar şi prin programul de la Şcoala de
înalte studii istorice. El propune şi realizează condiţiile dialogului,
făcând să înceteze discuţiile despre frontierele dintre disciplinele
învecinate, trasând programul unor cercetări colective, propunând
teme de convergenţă sau sugerând un limbaj comun, dar mai presus,
transpunând în practica istoriografică ideile pe care le-a formulat. Cu
Braudel de fapt, “Istoria nouă” îşi defineşte concepţia potrivit schemei
ce îi aparţine, dovada că Lucien Febvre a sesizat în recenzia despre
Mediterana drumul “spre o altă istorie”, titlul de fapt al paginilor pe
care le scrisese. Avându-şi punctul de plecare în şcoala” Analelor”, în
special în ideile lui Lucien Febvre, dar delimitându-se adeseori,
Braudel pregăteşte terenul, renunţând la ideea de colonizare a
ştiinţelor sociale în jurul istoriei, integrării în rândul ştiinţelor sociale.
Pentru el cum avea să afirme într-un recent interviu, “istoria este omul
şi restul”, precizând imediat că “Totul este istorie, pământul, climatul,
mişcările geologice” şi că “ Istoria este ştiinţa omului cu condiţia de a
avea toate ştiinţele omului alături de ea.” Atunci când în 1968 el
părăseşte direcţia “ Analelor” colaboratorii săi constituiau mai mult
decât o şcoală, de fapt o nouă istorie, un curent care acoperea o serie
infinită de probleme noi, tentative în spaţiul unor discipline
tradiţionale, dar şi noi obiective de studiu, climatul, inconştientul,
mentalităţile. Volumele publicate sistematic de reprezentanţii Istoriei
noi pe teme metodologice asociază mereu noile experienţe,
patrimoniului unei istorii care deliberat s-a vrut deschisă vieţii, istoriei
oamenilor. Dicţionarul publicat sub titlul La Nouvelle Histoire
mărturiseşte prin simpla lui compartimentare dimensiunile şi opţiunile
istoriei noi: Istoria şi durata lungă, Istoria structurilor,
Antropologia istorică, Istoria mentalităţilor, Istoria culturii
materiale, Istoria imediată, Marxismul şi istoria nouă, Istoria
marginalilor, Istoria imaginarului, iată 9 din marile teme ce
conturează direcţiile istoriei noi, prezentată în geneza şi evoluţia ei de
Jacques Le Goff în a zecea secţiune. Cu acest prilej, istoricul afirma
existenţa unui curent istoriografic înnoitor care a modificat nu numai
200
domeniul tradiţional al istoriei, dar şi pe cele al ştiinţelor sociale
învecinate şi fără îndoială, adaugă istoricul, câmpul cunoaşterii.
Istoria nouă a modificat însă şi structura ştiinţei istorice, punând
în discuţie critica istorică tradiţională, datorită metodelor cantitative
care privilegiază seria şi nu individul, documentul. Explozivă prin
demersurile ei “Istoria nouă” a îmbogăţit incontestabil câmpul
cunoaşterii istorice, influenţând în mod decisiv istoriografia în
ansamblul ei. Este indiscutabil că reprezintă astăzi un front
istoriografic alături de altele în afirmare. Principalul dialog se leagă
astăzi între “Istoria Nouă” şi alte tentative, în beneficiul cunoaşterii
istorice.
Desigur între curentele istoriografice nemarxiste ea nu este
singulară, alături de Istoria nouă, imperialistă, în tendinţele sale
tinzând să încorporeze sau să anexeze chiar orientări ce-i sunt departe,
este totuşi contestată şi departe de a fi acceptată pretutindeni. Dacă
concepţia şi metodele ei rămân străine multor istorici, nu este mai
puţin adevărat că blocurile masive de rezistenţă se deschid datorită
impactului ei, dialogului şi înnoirii utilajului conceptual. Sub acest
aspect rosturile ei au fost adeseori salutare, determinând regândirea
statutului istoriei. Dacă în anii imediat următori războiului s-a spus
despre poziţia istoriei că nu este una confortabilă, astăzi este evident
că istoria şi-a recucerit o poziţie privilegiată şi datorită “ Istoriei noi”.
În finalul acestor consideraţii sumare am dori să semnalăm două
aspecte: întâi, “Istoria nouă” nu-şi are sorgintea exclusivă în marxism
cum uneori se sugerează, şi nu este confundabilă cu el, punctele ei de
vedere filozofic vorbind sunt altele. În al doilea rând “Istoria nouă”,
am spune, a repurtat până în momentul de faţă mai multe victorii în
vecinătatea imediată, decât în interiorul istoriografiei propriu-zise.
Insuficienţa victoriei se exprimă şi prin regândirea de către
reprezentanţii curentului a propriilor temeiuri metodologice şi, nu în
ultimul rând, prin numărul excesiv al lucrărilor de aspect teoretic,
doctrinar, ce trădează sentimentul necesităţii explicitării şi apărării
propriilor poziţii. Această ultimă situaţie este mărturisită de Pierre
Chaunu, într-una din ultimele sale cărţi, ceea ce nu este sigur că la ora
actuală este chiar ultima: “Această culegere este o luptă pentru o
istorie utilă, o istorie care nu refuză vocaţia care îi revine, de la
Lumini, a unei inseraţii supletive în identitatea noastră dificilă şi
dureroasă, o luptă pentru a face cunoscută în această ţară munca
201
istoricilor de meserie a căror funcţie nu este de a distra, ci de a
instrui”. Ideea istoricului merită să fie împărtăşită de slujitorii lui Clio
din ţara noastră. A se constitui şi a explica trecutul nu poate dispensa
pe istoricul actual de necesarul dialog cu cititorul de istorie căruia i se
cuvine să i se explice atelierul istoricului. De fapt - responsabilitatea
celui care scrie istorie în faţa celui care o face.

Bibliografie
1. A. Burguiere, La naissance des Annales, în Annales, Economies.
Societés. Civilisation, 34, 1979, nr. 6, p. 1344-1359.
2. Hervé Couteau-Begarie, Le Phenomene” Nouvelle Histoire”
Strategie et ideologie des nouveaux histories, Paris, 1983:
3. Le Nouvelle Histoire. Sur la directions de Jacques Le Goff, Roger
Chartier, Jacques Revel, Paris, 1958.
4. Peter Burke, Una rivoluzione storiografica, Roma-Bari, 1999.
5. Georg Iggers, Istoriography in the Twentieth Century. From
Scientific Objectivity to the modern Challenge, 1997, p. 51-64.

Orientări în istoriografia actuală


Evoluţia scrisului istoric universal în a doua jumătate a
secolului al XX-lea ce coincide cu perioada postbelică, înregistrează
transformări substanţiale în climatul cunoaşterii trecutului. În acest
răstimp, de o jumătate de secol, se accentuează îndepărtarea de la
paradigma rankiană a secolului trecut, care supraestima istoria
politică, în avantajul socialului şi economicului. Se poate constata o
democratizare a istoriei, direcţie în care ştiinţele sociale încep
sistematic să deţină un rol în istorie. Orientarea inaugurată de şcoala
de la “Annales” câştigă în această perioadă un ascendent prin
orientarea imprimată revistei datorită manifestului pe care îl lansează
după război Lucien Febvre sub titlul Cu faţa la vânt, cu alte cuvinte
spre complexitatea vieţii contemporane. Prin Fernand Braudel, autorul
lucrării Mediterana şi lumea mediteraneană în epoca lui Filip al II-
lea se inaugurează o nouă direcţie care are în vedere destinele
colective, istoria structurilor, sistemele economice. Tentativei lui
Braudel i se poate asocia La Mer Noire, lucrarea lui Gh.I. Brătianu
care, orientată spre studiul spaţiului răsăritean, ce relevă în raport cu

202
ambianţa geografică, raportul Occident-Orient şi impactul comerţului
italian care a conferit Mării Negre rolul de placă turnantă a comerţului
internaţional.
În lumea occidentală s-a impus istoria cantitativă, în atmosfera
creată de Secţiunea VI a Centrului de cercetări istorice de la École
des Hautes Études care a prilejuit noi direcţii de cercetare. Jacques
Le Goff, Emmanuel Le Roy Ladurie, Marc Ferro au reprezentat a treia
generaţie a “Analelor” care au dat expresie Istoriei Noi. Astfel se
afirmă din anii ’60, ’70 problemele suprastructurii, studiul familiei
prin Philippe Aries, psihoistoria, ideologia imaginarului social şi
istoria mentalităţilor, Jacques Le Geff şi Georges Duby studiind
raporturile dintre realitatea materială şi mentală în evoluţia societăţii.
În aprecierea dinamicii istoriografiei, cel de al doilea război
mondial a marcat începutul unei noi epoci, atât în ce priveşte
concepţia despre natura istoriei, cât şi pentru atitudinea istoricilor vis-
a-vis de disciplina prestată (Barraclogh, Tendances actuelles de
l’histoire, p. 13 şi următoarele). Se poate observa că aproximativ din
1955 studiul istoriei intra într-o fază nouă de manifestare care se
resimte în toată lumea. Se manifestă totodată un progres al impactului
ştiinţei şi a noilor tehnologii, un declin al eurocentrismului sau al
occidentocentrismului, producându-se o schimbare în interogaţia
istoricului adresată trecutului, în scrisul istoric sovietic şi al ţărilor
satelite, ca expresie a trecerii de la monolog la dialog în plan politic în
anii ’60. În aceeaşi măsură se poate remarca o dezintegrare a sintezei
bazată pe spiritul liberal şi naşterea unei instituţii care diferă de cele
din secolul al XIX-lea, un fapt ce se va repercuta în istoriografie.
În general, într-un cadru nou se produce o reevaluare a gândirii
istorice şi desigur a istoriei realitate care s-au schimbat radical. Sub
influenţa acestor factori se produce o critică a istorismului,
manifestată încă înaintea primului război mondial care se adânceşte în
anii postbelici prin şcoala Analelor. În aceeaşi vreme se remarcă
mutaţiile ce au loc în gândirea marxistă sovietică care se deschide
dialogului cu istoriografia universală, dar totodată cu ea însăşi. În
aceeaşi vreme se produce, paralel, în Statele Unite un ascendent al
pragmatismului influenţat însă de sociologia germană, de Max Weber
în special.
Noul suflu se resimte mai cu seamă în Europa occidentală, unde
şcoala iniţiată de Lucien Febvre şi Marc Bloch câştigă teren, devenind
203
influentă în Franţa şi în afara ei, cazul istoriografiei polone este
relevant, afirmându-se în interiorul acestei istoriografii personalităţi ca
Bronislaw Geremek sau Christoph Pomian etc. Trebuie spus că şi în
alte istoriografii, în istoriografia engleză, Louis Namier, cercetând
istoria politică au în vedere structura politică a secolului XVIII.
Elementul caracterizant este fără îndoială, expansiunea curentului
Istoriei Noi ce descinde din şcoala lui Marc Bloch şi Lucien Febvre
care are în vedere relevarea ansamblului manifestărilor umane,
potrivit ideilor lui Braudel. Or, această concepţie demonstra
insuficienţa istoriei istorizante, incriminată de Henri Berr şi o
corespunzătoare orientare spre istoria structurilor de civilizaţie. Ca
atare dialogul cu ştiinţele sociale, cu economia s-a impus în
laboratorul istoricului, ceea ce înseamnă apelul la noi metode.
Renunţarea la istoria evenimenţială a adus în câmpul cercetării
metodele cantitative, o istorie ce apelează la matematică, istoria
socială ce are în vedere mulţimile de date, fapt ce a influenţat critica
istorică care nu se mai bazează pe singularitatea documentului, ci
seriile de documente. În acest răstimp s-a impus însă şi istoria
culturală, cu deosebire cultura populară (Mandrou) care a antrenat
cercetările de istorie a vieţii religioase şi istoria mentalităţilor, religia
populară sau religia trăită.
Aceste noi orientări au adus după ele în dialogul cu geografia
fizică şi umană, climatologia, demografia, etnografia, antropologia, iar
în cazul istoriei mentalităţilor psihologia.
Pentru istoriografie o importanţă deosebită o are contactul cu
sociologia, cu ştiinţele sociale în general. În această direcţie dialogul
cu sociologia a fost benefic pentru amândouă disciplinele care
beneficiază de noi metode, cantitative care contribuie la schimbarea de
perspectivă atât a istoricului cât şi a sociologului.
Ascensiunea istoriei sociale, a adus un spor de interes pentru
problemele teoretice şi până în cele din urmă la o convergenţă a teoriei
cu istoria. Se constată apelul la modele şi metode, la cele cantitative,
un subiect de meditaţie pentru istoric, dar şi apelul la comparatism, la
noi concepte şi probleme, ca rolul social al familiei, a relaţiilor de
înrudire, la problema identitate-comunitate, mobilitatea socială,
mentalitatea şi ideologia, oralitatea, mitul.
Evoluţia societăţii postbelice a adus în prim plan un ansamblu
de probleme cum sunt: comportamentul maselor, aculturaţia,
204
urbanizarea, rolul elitelor, problema deplasării unor mari mase etnice
dintr-o zonă în alta, dintr-un stat în altul, emigraţia din timpul
regimului totalitar în Europa de est, care au solicitat apelul la metode
noi şi tehnici de cercetare adecvate complexităţii fenomenelor sociale.
În acest sens apelul la sociologie şi la antropologie, la ultima mai cu
seamă, a devenit imperios necesară pentru cercetarea actuală. Se
constată o aspiraţie spre exactitatea ştiinţifică şi o posibilitate de a
descoperi legi ce conduc cursul istoriei umane. Dialogul istoriei cu
sociologia şi antropologia a fost benefic pentru demersul istoricului,
dar şi pentru sociolog sau antropolog.
Istoriografia actuală, reluând tentativele lui Lucien Febvre şi
Marc Bloch, ale lui Johann Huizinga au introdus în laboratorul propriu
psihologia, astfel că istoria mentalităţilor şi a imaginarului colectiv au
devenit inseparabile. Studiul mentalităţilor colective, inspirat de
protagoniştii amintiţi, a luat un avânt deosebit care a determinat
cunoaşterea psihologiei sociale în cazul conflictelor rasiale, a
antisemitismului, violenţei, naţionalismelor. Unele manifestări ale
evenimentelor recente nu pot să fie explicate în afara aportului
psihologiei, cazul tensiunilor emoţionale, a istoriei inconştiente, viaţa
tăcută prin apelul la studiul imaginilor, simbolurilor, gesturilor,
miturilor etc.
În istoriografia actuală, istoricul trebuie să ţină seama de forţele
colective, de reacţiile psihologice prin care se explică tensiunile
existente în societate, la nivelul maselor. Ca atare această realitate a
vieţii cotidiene ce se află în spatele istoriei conştiente se găseşte istoria
inconştientă sau subconştientă cum remarca Alphone Dupront. În
realitate manifestările naţionalismului agresiv sau islamismului, la
nivelul unor grupuri etnice, impun noi metode de studiu pentru a
releva şi explica şi aceste fapte istorice. De interes este fără îndoială
problema mentalităţilor din unghiul motivaţiilor ţărănimii răsculate, a
maselor în general, a propriilor motivaţii.
În ceea ce priveşte mentalităţile colective este observabilă şi
contribuţia lui Carlo Ginzburg din Brânza şi viermii. Universul unui
morar din secolul XVI-lea, unde se oferă o perspectivă dinspre
individ, ceea ce modifica cel puţin parţial perspectiva lui Lucien
Febvre.
Ca atare, istoricul a început să examineze raportul dintre
psihologia individuală şi colectivă, problema manifestărilor tipice de
205
contagiune mentală, care se iveşte atunci când se studiază psihologia
unei personalităţi, Luther precum şi a maselor care fac să apară în
scena istorică emoţionalul ce urmează să fie explicat. Cazul răscoalei
lui Horea, problema manifestărilor de contagiune mentală şi
personalitatea reală sau imaginară conduce istoricul pe terenul
psihanalizei, aspect care nu trebuie să fie examinat şi explicat decât cu
maximum de prudenţă.
Una dintre direcţiile studiilor istorice actuale este economia şi
cadrul demografic, atâta vreme cât forţele economice deţin un rol
covârşitor în desfăşurarea evenimentelor. Istoricii au acordat o
însemnătate acestor fapte care au intervenit în istoria realitate şi care
solicitau noi metode de investigare şi o altă pondere în evoluţia unor
fenomene cum au fost revoluţia atlantică sau criza din 1929. Astăzi
economia îşi are un loc important în scrisul istoric contemporan,
deopotrivă istoria economiei mondiale, care, în cazul istoriografiei
americane se concretizează în econometrie. Or, apelul cu prioritate la
istoria cantitativă aduce această orientare care operează cu mulţimi de
date, fapt ce facilitează studiile de proporţii, cazul comerţului atlantic
în secolul al XVI-lea. Istoria cantitativă generează şi o nouă critică
istorică în care important nu este documentul în sine ci ceea ce
precede şi succede, cu alte cuvinte seriile de date, de unde şi istoria
serială.
Desigur istoria cantitativă şi mai cu seamă econometria în
materie de istorie a economiei îşi are limitele ei, ca şi întreaga istorie
cantitativă, deoarece într-o astfel de istorie interesează globalitatea
fenomenului şi nu nuanţele, deoarece omul practic dispare din vizorul
istoricului. Exagerările sau, mai curând, absolutizările unei metode
sau a unei direcţii, închid în sine, ca şi excesiva psihologizare,
pericolul dizolvării istoriei în câmpul ştiinţelor sociale. În esenţă
dialogul istoriei cu ştiinţele umane este recomandabil şi de neînlocuit,
dar istoria trebuie să-şi păstreze propriile metode, aşa cum a afirmat
Brătianu în istoriografia română, încă prin 1947, altminteri însemna
pierderea identităţii istoriei din punct de vedere metodologic.
În istoriografia actuală, una din direcţiile justificabile este şi
demografia, cu deosebire demografia istorică în care în ultimele
decenii un rol important l-a deţinut aportul lui Dupaquier sau Goubert.
Ca o direcţie de cercetare cu deosebire fertilă demografia a contribuit
în largă măsură la exploatarea registrelor parohiale, cu scopul
206
evidenţierii urmărilor efectelor epidemiilor ţărăneşti, asupra
mortalităţii infantile, structurilor de clasă, a mobilităţii populaţiei,
raportului între oraş şi sat etc. Dar, aşa cum s-a remarcat prin unele
cercetări sunt importante şi efectele contraconcepţiei asupra limitării
naşterilor. Aceste cercetări, prin apelul la metodele cantitative aruncă
o lumină asupra unor probleme ce vizează aspecte nesesizate în
cunoaşterea istorică.
Istoriografia în a doua jumătate a secolului a lărgit câmpul
cunoaşterii istorice în timp şi în spaţiu, cu atât mai mult cu cât în
această epocă schimbările de după cel de al doilea război, printre care
noul ritm al evoluţiilor şi expansiunea cercetărilor la spaţii
extraeuropene au evidenţiat universalitatea fenomenelor şi
interdependenţa lor. Se poate afirma că europocentrismul şi cu atât
mai mult occidento-centrismul este depăşit în favoarea încorporării în
cercetare a fenomenelor planetare. În acest sens, o privire asupra
programelor congreselor de istorie internaţionale relevă noua
dinamică istoriografică, universalitatea interesului şi diversitatea
problematică.
În aceeaşi vreme, în laboratorul istoricului a intrat istoria
imediată, istoria istoricului participant, iar adiacent istoria orală,
ultima stimulată de valoarea pe care o capătă istoria trăită.
Cercetarea istorică s-a extins diacronic prin studiul adâncit al
preistoriei care oferă o perspectivă nouă, prin apelul la noile
tehnologii, asupra istoriei umanităţii la perioade în care urmele scrise
lipsesc sau cele de ordin material erau cu anevoie de datat. Este şi
cazul istoriei africane, precoloniale, în care sursele arheologice pot
contribui la elucidarea trecutului umanităţii. Istoriografia actuală se
orientează precumpănitor spre problematica din afara Europei care
este de natură să învedereze realităţi nebănuite. Studiul, de exemplu,
al naţionalismelor africane prin raportare la societăţile tribale este de
natură să ofere un teren de reflexie pentru înţelegerea tipologiilor
naţionalismelor şi a proceselor de formare a naţiunilor.
Câmpul cunoaşterii istorice s-a extins în ultimele decenii la
domeniul istoriei ecleziastice şi religioase care oferă astăzi un teren
plin de promisiuni, în măsura în care istoria instituţională câştigă
astăzi semnificaţii suplimentare prin elaborarea unor hărţi a
jurisdicţiilor diecezelor. În aceeaşi vreme istoria sentimentului
religios, istoria religiei populare aduce în prim plan trăiri colective din
207
mediul rural care relevă diferenţe notabile între acurateţa doctrinală şi
realitatea religiei practicată în comunităţi în care subsistau urmele
unor practici imemoriabile, păgâne sau superstiţii în istoria trăită. În
acest caz, Gabriel Le Bras din unghiul sociologiei, Bernard Plongeron
şi Raoul Manselli din acel al istoriei au adus în cunoaşterea istorică, a
trecutului aspecte nebănuite sau ignorate. De fapt, începuturile acestor
preocupări au fost relevate de cercetările efectuate în Franţa pe baza
jurnalelor de vizitaţie canonică în ruralitatea franceză care au
descoperit realităţi puţin concordante cu religia oficială. Or, această
direcţie de investigare prin o pleiadă de istorici ca Robert Mandrou
sau André Vauchez au adus contribuţii esenţiale la cunoaşterea unor
trăiri colective în ordinea sentimentului religios. Rezultatele obţinute
în ultimele decenii pe acest teren au angajat un dialog fertil cu istoria
mentalităţilor, cu rezultate adeseori spectaculoase pentru înţelegerea
epocilor istorice. Dilatarea cunoaşterii istorice, explozia documentară,
a angajat o seamă de consecinţe în sfera metodologiei istorice care,
determinată de dialogul istoriei cu ştiinţele învecinate, au oferit noi căi
de acces spre complexitatea trecutului.
În egală măsură se constată noile sensuri ale istoriei naţionale,
datorită comparatismului istoric şi a impactului dinamicii politice
contemporane care evoluează spre ideea unificatoare a structurilor
politice. Deci se evidenţiază evoluţia spre structurile politice
universale în care un loc important îl deţin istoria naţională sau
regională de care noua arhitectură europeană trebuie să ţină seama. Or,
din acest punct de vedere este la ordinea zilei comparatismul istoric
pentru a evidenţia reale similarităţi şi diferenţe care solicită o
explicaţie prin compararea fenomenelor pentru a distinge
permanenţele şi specificităţile, precum şi marginile posibilului.
Istoriografia pare a evolua în sensul unei concepţii în care trecutul
poate să fie restituit în funcţie de categoriile şi paradigmele politice,
sociale, economice, culturale şi psihologice şi nu după separaţiile
naţionale sau perioadele artificial delimitate (Barraclough, p. 209).
Pe drumul deschis de comparatismul propus de Marc Bloch,
încă în 1929, care avea în vedere compararea a două structuri
învecinate sau a două realităţi care nu au comunicat una cu alta, noua
evoluţie a comparatismului militant a lui Etiamble, un interpret actual
al comparatismului, Adrian Marino, îşi întemeiază demersul pe
existenţa invarianţilor care impun definirea şi ilustrarea
208
permanentului, a esenţialului şi prin aceasta a universalului literaturii
(Marino, Comparatism şi teoria literaturii, p. 66). Ca şi în domeniul
literaturii, învăţământul devine modalitatea prin care istoria poate
participa la universalitate ceea ce însemnă, în viziunea lui Adrian
Marino, de a atribui elementelor sale comune o semnificaţie
universală. Deci, o istorie universală este posibilă ca şi în literatură,
“o viziune universală, integratoare, structurală abstractivă; pe scurt
o gândire literară în acelaşi timp universalizată şi universală”.
Transpunerea unei atari viziuni în istoriografie poate sta la baza unei
adevărate istorii universale spre care, într-o lume deschisă globalităţii,
cercetarea istorică se cuvine în mod necesar să evolueze. De fapt, la o
atare istorie universală gândea şi Nicolae Iorga în tentativele sale, în
care universalitatea fenomenelor transcede naţionalul fără să-l
anuleze.
Apariţia, prin urmare, a unor realităţi noi pe mapamond au
impus istoriografiei o nouă percepţie a trecutului şi prezentului
umanităţii. De aici a rezultat proliferarea marilor sinteze şi subsecvent
o reflecţie metodologică ce învederează noile dimensiuni ale
istoriografiei care solicita o adaptare la ritmul dezvoltării actuale, la
noile provocări ale istoriei realitate. Or, dialogul cu ştiinţele sociale,
justifică rolul istoriei ca furnizoare de noi lumini de care lumea
actuală are nevoie, pentru mai buna comprehensiune a celor actuale.
Istoria are nevoie stringentă de o regândire a propriului domeniu, de o
adecvare a discursului istoric la metodele actuale, de reexaminare
pentru a fi în măsură să contribuie la cunoaşterea istoriei realitatea de
ieri şi de astăzi.

Bibliografie
1. Historical Studies Today. Edited by Felix Gilbert and Stephen R.
Graubard, New York, 1972.
2. International Handbook of Historical Studies. Contemporary
Research and Theory. Edited by Georg G. Iggers and Harold T.
Parker, Gramamod Press, 1979.
3. L’Histoire et ses méthodes, Edité par Ch. Samaran, Paris, 1961.

209