066 Studii Si Articole de Istorie LXVI 2001

https://biblioteca-digitala.
ro
SOCIETATEA DE STllNTE ISTORICE
' '
DIN ROMÂNIA
STUDII 51 ARTICOLE
!1
DE ISTORIE
LXVI
B U CUREŞTI
2001
EDITURA C U RTEA VECHE

https://biblioteca-digitala.ro
COLEGIUL DE REDACŢIE:
• IOAN SCURTU - preşedintele Colegiului de redacţie

· BOGDAN TEODORESCU - secretar general de redacţie
•N ICH ITA ADĂ N ILOAIE - membru
• M I HAIL ANDREESCU - membru
•ALEXANDRU BARNEA - membru
• BOGDAN MURGESCU - membru
• ŞTEFAN P ĂUN - membru
•GHEORGH E SMARANDACHE - membru
Notă
Atenţionăm pe toţi colaboratorii noştri viitori să redacteze materialele şi

studiile în conformitate cu normele ştiinţifice în vigoare. Nu publicăm
materiale fără note sa u cu citări eronate ! Oe asemenea, rugăm
colaboratorii ca la studii să ataşeze şi un rezumat într-o limbă străină.
Vă mulţumim!
Redacţia
Tipografia CURTEA VECHE Trading S.R.L.

SUMAR
DE LA MEDIEVAL LA MODERN
BOG DAN M U RGESCU, O alternativă la periodizarea tradiţională: epoca

modernă timpurie . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 5
LUCIA POPA, Premodernitatea sau redescoperirea şi reinventarea
Europei . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 19
N. ADĂN I LOAI E , Rolul ideologiei paşoptiste În făurirea României
moderne . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 27
ION BULEI, Doctrina conservatoare .. . . . .. .. . . . . . .. ... .. .. .. .... 35
APOSTOL STAN. Liberalismul politic În România până la 1 9 18 . . . . . . . . 49
DIDIACTICA
MI HAI STAMATESCU, Educarea valorilor şi atitudinilor . . . . . . . . . . . . . . 59

VALENTIN BĂLUŢO I U , Un exemplu de utilizare a calculatorului la orele
de istorie . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 67
MAGDA STAN, Proiect didactic: Revoluţia tehnologică şi expansiunea
societăţii industriale . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 79
AURELIAN TU DO RICĂ, Proiect didactic: Conservatorism -
idei şi medii sociale . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 89
DIANA BARBU, Proiect didactic.: Revoluţia de la 1848- 1849 cauze,
scopuri, documente programatice . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 97
DIANA BARB U , Onisifor Ghibu - Propuneri pentru idealul educaţonal . . . 1 01
ISTORIA Î NVĂŢĂ MÂ NTULUI

GH, PÂRN UŢĂ, GH. SMARANDAC H E , \locaţia educaţională
la români (I) . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 1 05
PAUL GRIGO R I U , Din activitatea seminarului pedagogic universitar . . . . 1 1 9
ALEXAND R U A. MAREŞ, Societăţi de caritate feministe şi unităţi de
Învăţământ preşcolar din capitală la Începutul secolului al XX-iea 13 1
MISCELANEEA
ANGELA M IHAELA BĂLAN, Din istoria revoluţiei de la 182 1 . . . . . . . . . . . 1 39
N. ADĂNILOAIE, Data proclamării independenţei naţionale . . . . . . . . . . . 1 45
ELV I RA IORGOVAN, Lupta naţională a români/or din Banat în perioada
1900- 1918 . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 1 51
D U M ITRU TOMON I , "Astra " în Banat până la Marea unire . . . . . . . . . . . . 1 59
CONSTANTIN I. STAN, Studiu de caz : Moartea lui Ion l. C. Brătianu . . . . 1 71
DORU DUMITRESCU , Din viaţa cotidiană a României (eseu istoric) . . . . 1 81
MIHAIL M. ANDREESCU, Dicţionar de locuri şi regiuni istorico-geografice . . 1 85
PUNCTE DE VEDERE
DAN, PRODAN, Metodica şi metodicile predării istoriei în învăţământul
preuniversitar românesc . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 1 97
BOGDAN TEODORESCU , Masă rotundă : Învăţământul preuniversitar
de istorie. Bilanţul unui deceniu . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 209
BOGDAN TEODORESCU, Bibliografie . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 217
BOGDAN TEODORESC U , M I HAIL M . AN DREESCU, Din activitatea
Societăţii de Ştiinţe Istorice . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 225
Mesa u
j l adresat Societăţii de Geografie din România cu pri e l u
jl
aniversării a 125 de ani de la în fiinţare . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 233
CRONICA
DORU VILH ELM, Profesorul de istorie - Gheorghe Romândaşu la cea
de-a 95-a aniversare . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 235
DE LA MEDIEVAL LA MODERN
O ALTERNATIVĂ LA PERIODIZAREA TRADITIONALĂ: '
EPOCA MODERNĂ TIMPU RIE

BOGDAN MURGEscu·
I. Ti puri de periodizări istorice

Una dintre operaţiunile la care istoricii recurg frecvent şi deseori aproape
i n s t i n ct i v este î m p ă rţ i rea menta l ă a p ro c e s e l o r i s t o r i c e pe s e g m e n t e
cro n o l og ice. Această operaţi u n e d e periodizare este a b s o l u t n ecesară,
d eo a rece a m p l oa rea ş i c o m p lexitatea i storiei î m p iedică o c u n o a ştere
instantanee a întregii evol uţii istorice, şi obligă la o etapizare şi eşalonare atât a
procesului cognitiv, cât şi a expunerii cunoştinţelor istorice.
După cum atrăgea atenţia istoricu l polonez Witol d Kula, atunci când
istoricii trec la diviziunea pe segmente temporale a unor evoluţii istorice, ei pot
opta fie pentru o periodizare convenţională, fie pentru o periodizare „realistă"1 .
Pri ntr-o periodizare convenţională se înţelege o îm părţire pe epoci ş i sub
perioade al cărei principal criteriu este consensul stabilit între specialişti, sau
măcar p ractica d o m i n antă p ri ntre istorici , i n diferent dacă ac easta este
întemeiată sau nu pe caracteristici fundamentale ale realităfii istorice studiate.
Prin periodizare „realistă" - eu aş prefera în locul termenului „realistă" expresia
periodizare „substanţialistă" - se înţelege că epocile sau sub-perioadele în care
este împărţită istoria au o „substanţă" proprie, adică sunt definite printr-o serie
de trăsături specifice, care le dau identitate şi unitate în interior şi le deosebesc
în mod net de celelalte epoci sau sub-perioade istorice.
Desigur, atât convenţionalismu l categoric cât şi „realismu l" („substan
ţi a l i s m u l ") i ntegral s u nt poziţii extreme, de neacceptat pentru istorici. De
exemplu, „su bstanţialismul" pune accentul pe deosebirea netă dintre diversele
epoci şi sub-perioade istorice; or, cele mai m ulte studii istorice evidenţiază
elementele de continu itate dintre diferitel e epoci istorice, şi refuză ideea
schimbărilor bruşte la nivelul trăsăturilor fundamentale ale organizării sociale.
În cazul concret al trecerii de la evul mediu la epoca modernă, această idee
este exprimată prin refuzul de a accepta că până la momentul X l umea a avut o
organizare de tip medieval, şi apoi din momentul X+ 1 a trecut la o organizare
de tip modern, radical deosebită de cea medievală. Sau, şi mai brutal spus,
este imposibil de acceptat că un individ, fie el Erasmus din Rotterdam, Descartes
• Profesor la Facultatea de Istorie, Universitatea din Bucureşti.

6 BOGDAN MURGESCU
sau James Watt, a trăit medieval până la o anumită dată, să zicem până într-o
d u m i n ică, i a r în z i u a u rmătoare s-a trezit „ m o d ern". Pe de altă p a rte,
convenţionalismul pur este şi el cu neputinţă de realizat, deoarece în practică
nu s-a întâmplat ca aceeaşi convenţie cu privire la conţinutul şi limitele exacte
ale epocilor şi sub-perioadelor istorice să fie împărtăşită de totalitatea istoricilor;
or, atunci când în mediile ştiinţifice circu lă variante diverse de periodizare,
competitorii tind firesc să-şi susţină opţiunile prin argumente „substanţialiste".
Având în vedere cele de mai sus, majo ritatea istoricilor tind să opteze în
prob lema period izări lor pentru un convenţionalism moderat, fiind totodată
conştienţi de relativitatea tuturor periodizărilor şi de faptul că acestea servesc
mai mult în a orienta investigaţiile actuale ale istoricilor decât în a demarca în
mod net fragmente ale realităţii istorice.
li. Opi nii şi controverse referitoare la începutul epocii moderne
Deşi cuvântul „modern" este atestat încă din epistolele papei Gelasius
din anii 494-495, iar derivatul său „modernitate" din secolul al XI-iea, înţelesul
acestor termeni a variat mult de-a lungul istoriei2. Aceasta înseamnă că printre
istorici (şi printre specialiştii celorlalte discipline socio-umane) nu s-a realizat un
consens ferm cu privire la definirea modernităţii. Două înţelesuri par totuşi să fi
prevalat în discuţiile referitoare la modernitate.
Unul di ntre acestea, frecvent folosit în limbaj u l curent, consideră că
„m odern " înseamnă „act u a l izat", „adus l a zi"; potrivit acestei con cepţ i i ,
conţinutul modernităţii se schimbă permanent, iar ceea ce a fost ieri modern
poate fi depăşit astăzi.
Cel de-al doi lea înţeles p o rneşte d e la i d eea că modernitatea a
reprezentat o etapă majoră (un stadiu) în evoluţia istorică a omenirii. Potrivit
acestei concepţii, modernitatea are un conţinut fix, imuabil; chiar dacă între
partizanii acestei concepţii apar uneori dezacorduri cu privire la caracteristicile
considerate definitorii pentru modernitate, ei sunt de obicei de acord cu privire
la fapt u l că modernitatea s-a conturat în co ntextu l treceri i de la l u m ea
medievală, rurală şi covârşitor agrară, la o lume urbanizată, bazată pe schimbul .
de mărfuri şi pe dezvoltarea industriei şi a serviciilor3.
Acest al doi l ea înţeles al modernităţii este p reva lent în discuţ i i l e
istoricilor. De altfel , ideea unei „epoci moderne" c u un loc precis în schemele de
periodizare a istoriei umane s-a impus de mu ltă vreme în istoriografie. De
reg ulă, împărţirea istoriei în istorie antică, medievală şi modernă este asociată
cu numele istoricu lui german Christopher Keller (latinizat Cel larius), care la
sfărşitul secolului al XVI 1-lea a publicat o istorie a lumii în 3 părţi, Historia
anti qua (1 685), Historia medii aevi (1 688) şi Histor ai nova (1 696). Chiar dacă
ulterior această schemă în 3 epoci a fost extinsă prin adăugirea unei aşa
numite „epoci contem porane" (defin ită variabil de diverş i i istorici) şi prin
O ALTERNATIVĂ LA PERIODIZAREA TRADIŢIONALĂ: EPOCA MODERNĂ TIMPURIE 7
distingerea unei „pre-istorii" anterioare antichităţii propriu-zise, în aproape toate

schemele de periodizare istorică elaborate în ultimele trei secole „evul mediu"
ş i „epoca modernă" au fost c o n s iderate etape fundamenta l e şi i m edi a t
succesive î n devenirea omenirii.
Există deci un consens printre i storici că „epoca modernă" u rm ează
„evului mediu". Consensul lipseşte însă atunci când se pune problema stabilirii
momentului (sau a perioadei) când se produce tranziţia, ca şi în legătură cu
conţinutul concret al acestei tranziţii. În această privinţă părerile istoricilor diferă
în fu ncţie de concepţia lor generală despre factorii consideraţi esenţiali în
organizarea societăţii, iar discuţiile şi dezbaterile capătă repede o componentă
„substanţialistă", fiecafe opinent încercând să pledeze pentru rolul hotărâtor al
factorilor privilegiaţi de el în analiza istorică. Nu vom intra acum într-o discuţie
detaliată cu privire la factorii consideraţi defin itorii pentru diferitele epoci
istorice, în acest caz pentru evul mediu şi pentru epoca modernă, de diverşii
istorici şi specialişti ai altor discipline socio-umane. Ne vom m u lţumi doar să
inventariem câteva din opţiunile exprimate de-a lungul timpului cu privire la
hotarul dintre evul mediu şi epoca modernă, evidenţiind totodată unele dintre
premisele teoretice ale acestor propuneri de periodizare.
C h ri stopher Kel ler considera că evu l m ed i u se sfârşeşte o dată c u
cucerirea Constantinopolu l u i de către turcii otomani ( 1 453) , i a r epoca nouă
(modernă) începe odată cu declanşarea Reformei de către Luther ( 1 5 1 7);
această ultimă opţiune era cu atât mai firească, cu cât Keller era profesor la
U niversitatea din Halle, veritabil bastion al luteranismului la sfârşitil secolului al
XVI I-iea. În felul acesta el postula - mai m ult implicit decât explicit - existenţa
unei epoci de tranziţie de c i rca o j u m ătate de seco l4. Tot u ş i , o p ţ i u nea
referitoare la periodizare nu era argumentată în mod deosebit la Keller - de
altfel , acesta nici n u resimţea o nevoie specială în a�est sens, deoarece
p r o b l e m a n u era î n că o b i ect u l u n o r c o n t ro v e r s e i s t o r i o g raf i c e - i a r
eveni mentele s e l ectate d e el pentru a m a rca sfărşit u l evu l u i m ed i u ş i
încep ut u ri l e epocii moderne era u p rea „ p rovi n c i a l e" pentru a f i u n a n i m
acceptate. Astfel, căderea Constantinopolului stârnise poate unele emoţii în
secolul al XV-iea, dar imaginea generală a Bizanţului în secolul al XVI I I-iea era
prea proastă pentru ca prăbuşirea sa să fie acceptată ca marcând sfârşitul
uneia dintre marile epoci din istoria omenirii. Cu atât mai mult, ceea ce putea fi
acceptab i l în med i u l l uteran de la H a l l e - începutul epocii moderne prin
acţiunea lui Luther - era inacceptabil în mediile cato lice, anglicane, calvine
şi/sau ortodoxe.
Datele propuse de Keller se refereau la evenimente majore cu implicaţii
politice (şi religioase). Alţi istorici au propus alte evenimente politice majore
pentru a marca trecerea de la evul mediu la epoca modernă. Amintim dintre
aceste propuneri pe cele referitoare la anul 1 492 (descoperirea Americii de
B BOGDAN MURGESCU
către Columb), 1 494 (începutul războaielor italiene, considerat în secolul a l

X I X-iea de către Leopold vo n Ranke a marca destrămarea medievalei res
publica christiana şi începutul formării sistemului modern al statelor europene)
şi chiar 1 51 9 (alegerea ca împărat a lui Carol Quintul)5•
Delimitarea prin evenimente politice nu a fost însă unanim acceptată de
istorici. Dimpotrivă chiar, mulţi istorici mai vechi sau mai noi au evidenţiat că
evenimente politice aparent s pectaculoase au influenţat doar într-o mică
măsură viaţa efectivă a oamenilor. De aceea, au existat şi tendinţe de a defini
epocile istorice prin caracteristici ţinând de structurile profunde ale organizării
societăţii, ceea ce însemna că trecerea de la o epocă la alta trebuie legată de
transformarea acestor structuri. Aceste structuri consid�rate definitorii pentru
l u m ea medieva lă şi respectiv cea m odernă au fost căutate îndeosebi în
domeniile culturii şi ale organizării economico-sociale.
De altfel , ideea de a lega „epoca nouă" de revitalizarea culturii este
extrem de veche. Încă u maniştii italieni, cei care au lansat ideea împărţirii
istoriei în trei epoci (antică, medievală şi modernă), au considerat că elementul
definitoriu pentru aceste epoci este dezvoltarea culturală. Pentru Boccaccio, cel
care a resuscitat literatura antică este Dante6. Din perspectiva lui Lorenzo
Ghiberti, care scrie a sfârşitul secolului al XIV-iea, cel care „a creat o artă nouă"
este Giotto7. Astfel , din punctul de vedere al umaniştilor italieni, începuturile
Renaşterii (şi imp licit cele ale epocii moderne) ar fi de plasat în perioada
creaţiei lui Giotto şi Dante, adică la începutul secolului al XIV-iea.
Pentru istorici scriind mai recent, Renaşterea şi u manismul în ansamblul
lor sunt mişcările culturale care fac trecerea de la l umea medievală la cea
modernă, iar evenimentul decisiv în planul transformării culturii ar fi inventarea
tiparului cu litere mobile de către Gutenberg (prima realizare majoră folosind
noua tehnică, Biblia cu 42 de rânduri , este finalizată în 1 456). Acum câteva
decenii, Gordon McLuhan aprecia că trecerea la folosirea tiparului a deschis o
nouă „galaxie" în istoria omenirii, cuprinzând nu numai epoca modernă, ci şi
cea mai mare parte al lumii contemporane8• Iar i storicul german Johannes
Burkhardt considera şi el relativ recent (în 1 990) că tiparul, prin „efectele sale
comu nicativ-multipl icatoare şi cog nitiv-acu m u l atoare" reprezintă „cel mai
puternic argument al cezurii"9 dintre evul mediu şi cel modern.
O altă direcţie majo ră în periodi zarea i storiei a pornit de la i deea
primatului formelor de organizare economico-socială. Această direcţie este de
obicei asociată cu marxismul, dar nu a fost apanajul strict al marxismului, fiind
împărtăşită şi de numerosi istorici nemarxişti.
În concepţia marxistă, epoci l e istorice m ajore au la bază a n u m ite
formaţiuni economico-sociale (orânduiri sociale)10, definite în mod esenţial prin
modu l de prod ucţie specific fiecăreia, care determină în mare măsură şi
configuraţia . suprastructurii politice şi culturale a fiecărei asemenea formaţiuni
economico-sociale. l n această concepţie pe care, potrivit discuţiei noastre

iniţiale cu p rivire la princ i p i i l e de periodiza re, t reb uie s-o cal ificăm drept
radical„su bstanţia l i stă", evu l m ed i u este defin it prin feu d a l i s m , iar epoca
modernă prin capitalism. Ca atare, trecerea de la evul mediu la epoca modernă
ar trebui să coincidă cu trecerea de la feudalism la capitalism 1 1 •
Aici a intervenit însă o inconsecvenţă majoră. Astfel, istoricii sovietici (şi
după ei majoritatea istoricilor din ţările socialiste) s-au oprit la revoluţia burgheză
din Anglia ca marcând începutul epocii moderne, iar manualele au reţinut anul
1 642 ca dată de început pentru epoca modernă. lată câteva argumente aduse
în sprijinul acestei opţiuni: „ Din motive de ordin metodic-didactic, fixarea datei
iniţiale a istoriei moderne nu poate oscila între limite atît de largi [secolele
X V I -XVI I I , i n vocate anteri or ca f i i n d perioada în care se i m p u n relaţ i i le
capitaliste de producţie - BM]. Trebuie aleasă acea revoluţie burgheză care, pe
lângă rolul ei important în viaţa unei ţări sau a alteia, a avut şi o influenţă pe
p l a n m o n d i a l , contri b u i n d în a n s a m b l u la victoria ca pi ta l i s m u l u i a s u p ra
feudalismu l u i. Revol uţia b u rg h eză din Anglia, di ntre a ni i 1 640- 1 660 este
evenimentul care a exercitat, pe plan mondial, o influenţă profundă în sensul
subminării şi doborîrii regimurilor feudale, a înclinării balanţei forţelor de partea
burg heziei, a orînduirii capitaliste. Revoluţia din Anglia a fost prima revoluţie
burgheză de anvergură europeană"12. Trecem peste inexactitatea referitoare la
anvergura europeană (şi mondială) a revoluţiei engleze; după cum este bine
ştiut, i mpactul continental al revoluţiei burgheze din Anglia, ca şi cel al revoluţiei
burgheze din Ţările de Jos din ultima treime a secolului al XVI-iea, a fost redus,
a b i a în cazul revol uţiei franceze începute în 1 78 9 putâ n d u -se vorbi de
consecinţe revol uţionare l a scara celei mai mari părţi a E u ropei. Alegerea
revoluţiei din Anglia se explică poate prin ideea că Anglia este ţara în care s-a
dezvoltat capitalismul în forma lui clasică (de altfel, în Capitalul Marx acordă
Angliei o atenţie cu totul specială) ; totuşi, în secolul al XV I I -iea Anglia era mai
puţin dezvoltată din punct de vedere capitalist decât Olanda (Provinciile Unite),
iar capitalismul englez a datorat foarte mult importurilor instituţionale şi intrărilor
de capital din Olanda. Inconsecvenţa în raport cu nucleul teoriei marxiste n u se
limitează la privilegierea nejustificată a revoluţiei burgheze din Anglia în raport
cu cele din Ţările de Jos sau din Franţa. Revoluţia burgheză din Anglia a fost
p ri n excelenţă u n fen o m en d e n a t u ră p o l itico - m i l it a ră , deci ţ i n â n d d e
suprastructură, î n timp ce teoria marxistă consideră că decisive sunt mutaţiile
p roduse la n ivel u l bazei econ o m ico-sociale, ad ică la n ivel u l m o d u l u i de
producţie (compus din forţele de producţie şi din relaţiile de producţie); cum în
timpul revol uţiei burgheze din Anglia nu au fost adoptate nici un fel de măsuri
de natură să genereze mutaţii semnificative în plan economico-social, din punct
de vedere ri g u ros marxist revol uţia b u rg h eză din Angl ia nu poate marca
trecerea de la feudalism la capitalism, şi deci nici începutul epocii moderne.
10 BOGDAN MURGESCU
Totodată, nu este nici întâmplător şi nici inocent faptul că istoricii din ţările
socialismului real au ales ca dată decisivă anul 1 642 (începutul războiului civil)
în dauna anului 1 640 (începutul fazei politice a revoluţiei burgheze din Anglia);
preferinţa pentru fazele violente ale confruntărilor pol itice (să nu uităm că şi
trecerea de la capitalism la socialism era realizată printr-o revoluţie violentă,
cea din octombrie 1 9 1 7) este în acest sens în acord cu o viziune asupra istoriei
care lipsea trecutul de nuanţe şi complexităţi, îl punea sub semnul opoziţiilor
radicale, soluţionabile numai prin lupte de clasă fără menajamente.
Dincolo de aceasta, istoricii de i nspiraţie marxistă nici nu ar fi avut nevoie
să caute începutul epocii moderne în Anglia secolului al XVII-iea. Chiar dacă
Marx nu fixează o dată clară pentru trecerea la capitalism, totuşi opţiunea lui
pentru secolul al XVI-i ea ca moment d e afi rmare a mod u l u i de p roducţie
capitalist este suficient de clară pentru a n u îngădui controverse: „Cu toate că
primele elemente ale producţiei capitaliste se întâlnesc sporadic în unele oraşe
de pe ţărmul Mediteranei încă din secolul al XIV-iea şi al XV-iea, începutul erei
capitaliste datează abia din secolul al XVl-lea"13 .
În istoriografia românească, opţiunea marxistă pentru secolul al XVI-iea
ca început al epocii moderne a fost s usţin ută de către Andrei Oţetea14 şi
î n d eosebi de către Vas i l e C ri s ti a n , c a re a a d ă u g at însă a rg u mentel o r
referitoare l a afirmarea relaţiilor d e producţie capitaliste (impunerea proprietăţii
de tip capitalist asupra pământului, rolul crescând al forţei de mu ncă li bere
juridic, dezvoltarea producţiei manufacturiere, a schimburilor comerciale şi a
operaţiunilor financiare de tip capitalist) şi arg umente legate de impunerea
statelor naţionale moderne, succesul Reformei religioase, modernizarea culturii
şi unificarea lumii ca urmare a marilor descoperiri geografice 15•
Şi în istoriografia occidentală de inspiraţie marxistă, dincolo de unele
încercări nu lipsite de interes de a identifica o criză generală de sistem în secolul
al XVll-lea16, trecerea la capitalism a fost datată de regulă în secolul al XVI-iea,
ceea ce înseamnă că tot atunci trebuie p lasat şi începutul epocii moderne.
Deosebit de energic în susţinerea acestei opţiuni este Immanuel Wallerstein,
care a argumentat în mai multe rânduri faptul că economia-univers capitalistă şi
sistemul mondial modern se constituie în „lungul secol XVI", adică într-o perioadă
cuprinsă grosso-modo între 1 450 şi 1 620/1 64017. Această idee a lui Immanuel
Wallerstein a fost contrazisă de pe poziţii non-marxiste de către Fernand Braudel,
care, deşi a fost de acord cu cea mai mare parte a ·analizei lui Wallerstein cu
privire la modul de funcţionare a sistemului capitalist, a argumentat că originile
capitalismului sunt mult mai vechi, şi că secolul al XVI-iea nu marchează din
acest punct de vedere un moment de ruptură în istoria lumii1e. În ceea ce mă
priveşte, am argumentat în altă parte că în această dispută opinia lui Braudel se
susţine mai bine, şi că secolul al XVI-iea nu reprezintă instaurarea sistemului
capitalist nici la nivelul Europei, şi nici la nivel mondial19.
III. Anii 1500-1800 c a perioadă d isti nctă între evu l med i u

şi epoca modernă
Dacă ren unţăm la ideea marxistă că esenţa epocii moderne este dată de
modul de producţie capitalist, atunci faptul că secolul al XVI-iea nu reprezintă
începutul capitalismului nu înseamnă neapărat că el nu poate marca începutul
unei noi epoci istorice. De altfel, opinia că istoria omenirii cunoaşte o mutaţie
profu ndă către 1 500 a fost susţin ută de către Voltaire încă de la mij locu l
secolului a l XV I I I-iea: „Aş vrea s ă s e înceapă un studiu serios al istoriei din
timpul când aceasta devine cu adevărat interesantă pentru noi: mi se pare că
aceasta este pe la sfârşitul secolului al XV-iea. Tiparul care este inventat în
acea vreme o face mai puţin nes i g u ră . E u ropa îşi sch i m bă faţa; turcii în
expansiune izgonesc l iterele şi artele fru moase (Ies Bel/es-Lettres) de la
Constantinopol; ele înfloresc în Italia; ele se stabilesc în Franţa; ele vor şlefui
Anglia, Germania şi Nordul. O nouă religie separă jumătate din Europa de
obedienţa faţă de papă. U n nou sistem politic se statorniceşte. Cu aj utorul
busolei se face ocolu l Africii; şi se neguţătoreşte cu China_ mai uşor decât de la
Paris la Madrid. America este descoperită; este subjugată o lume nouă, iar a
noastră este schimbată cu totul. .. lată istoria care trebuie cunoscută de toată
lumea. Banii cu care noi ne procurăm hrana, mobilele, nevoile, noile plăceri,
totul ne aminteşte în fiecare zi că America şi Marile lndii, şi în consecinţă toate
părţile întregii lumi, sunt reun ite de două secole şi j u m ătate prin strădania
părinţilor noştri"20. Această opinie, dincolo de unele inexactităţi sau naivităţi
factu a l e ( d e exemplu , c o merţ u l cu C h i n a n u era c h i a r atât de s i m pl u ) ,
impresionează încă ş i astăzi prin vigoarea argumentaţiei multifactoriale. I storicii
mai noi care susţin ideea unei mutaţii majore în preajma anului 1 500 leagă de
reg u l ă această m utaţie de consecinţele descoperi rii Americii în 1 492 pri n
expediţia condusă de C ristofor Columb. Desigur, a u existat ş i arg um entaţii
contrare, dintre care cea mai interesantă este probabil cea a lui Bartolome şi
Luciile Bennassar, care susţin că 1 492 reprezintă o „falsă ruptură", şi că abia
anii '1 520 marchează „instaurarea tim purilor noi", prin revoluţia geografică
(circumnavigaţia l u mii), prin diviziunea creştinătăţii apusene, prin atingerea
limitelor expansiunii otomane în Europa centrală, prin catastrofa demografică a
popu laţiilor aborigene din America şi prin începutul traficului transatlantic cu
sclavi negri, prin i nstau rarea unor legături econ omice semnificative între
Europa şi Lumea Nouă21. Dincolo însă de discuţiile referitoare la datarea fină a
diverselor m utaţii22, este evident faptul că perioada din j u rul a n u l u i 1 500
reprezintă o răscruce în istoria lumii, măcar prin faptul că atunci încep să se
stab i lească l egături s u b stanţiale şi d u ra b i l e între părţi a l e l u m i i anterio r
separate.
Dacă mutaţia majoră din j urul anului 1 500 este acceptată de marea
majoritate a istoricilor care se ocupă de această perioadă, în schimb îndoieli tot
12 BOGDAN MURGESCU
mai serioase se manifestă în legătură cu omogenitatea unei „epoci moderne"

lungi, care ar dura de pe la 1 500 până la primul război mondial. Astfel, pare tot
mai clar faptul că există deosebiri majore între lumea deja industrial-mecanică
a secolului al XIX-iea şi lumea secolelor XVI-XV I I I . Convingerea că în preajma
a n u l u i 1 800 au avut l oc, mai întâi în Occident ş i u lteri o r în restul l u m i i ,
schimbări fundamentale în evol uţia omenirii este deosebit d e puternică atât
printre istorici, cât şi printre economişti, sociologi şi specialişti ai altor discipline
socio-umane. Aceste schimbări sunt legate îndeosebi de impactul revoluţiei
industriale, care a mărit considera b i l capacitatea oamen i l o r de a domina
natu ra23, şi de cel al revoluţiilor b u rg h eze, care a u condus la modificarea
regulilor de funcţionare a regimurilor politice în sensul lărgirii drepturilor de
participare activă a cetăţenilor la decizia politică. Schimbările nu s-au limitat
însă la sfera economicu l ui şi politic ulu i , ci au afectat toate domeniile vieţii
oamenilor24. Ele au fost deosebit de puternice în p la nul vieţii biologice a
oamenilor, demografii remarcând faptul că în a doua ju mătate a secolului al
XVI I I -iea a început în Occident „tranziţia demografică", proces de trecere de la
„vechiul regim demog rafic" (caracterizat de o natalitate mare, o mortal itate
mare şi „în salturi", şi o speranţă medie de viaţă relativ redusă) la un „nou regim
demografic" (caracterizat prin prel ungirea considerabilă a duratei vieţii datorită
progreselor medicinei , scăderea drastică a mortalităţii , scăderea ceva mai
târzie, d a r încă ş i m a i p utern ică a n atal ităţii )25. De asemenea, t reb u i e
remarcate şi implicaţiile majore presupuse de schimbarea habitatului unei mari
părţi a oamenilor din aşezări rurale de relativ mici dimensiuni în mari aglomerări
urbane. Transformări majore s-au produs şi în ceea ce p riveşte structurile
sociale, ca şi în plan cultural (să amintim aici generalizarea învăţământului
şcol a r ş i progresele d ecisive ale a l fabetizări i ) . Deşi u n i i d i n t re istori c i ,
preocupaţi d e evidenţierea continuităţilor l a nivelul duratei lungi, argumentează
că mutaţia din preajma anului 1 800 nu a reprezentat nici ea o ruptură completă
î n i st o r i a o m en i ri i , ş i că d e exem p l u meca n i sm e l e d e f u n c ţ i o n are a
capitalismului rămân în esenţa lor aceleaşi ca şi înainte de 1 80026, totuşi nici ei
şi nici altcineva nu poate nega în mod serios faptul că la cumpăna secolelor
XVI I I-XIX se declanşează transformări de mare amploare în aproape toate
domeniile vieţii umane.
Printre istorici s-a conturat astfeJ un consens relativ asupra faptului că în
preaj ma anilor 1 500 şi 1 800 au avut loc la scara lumii transformări istorice mai
importante decât cele realizate în alte momente istorice, să zicem în preajma
anilor 1 400, 1 600, 1 640 sau 1 700. Ca atare, perioada dintre anii 1 500-1 800
este tot mai mult considerată în ansamblul său ca o epocă istorică distinctă,
relativ omogenă şi unitară în interiorul său, şi totodată deosebită atât faţă de
evu l med i u propri u-zis, cât şi faţă de seco l u l al XIX-iea (epoca modernă
p ropriu-zisă) . Prin convenţie, această perioadă tinde să fie n umită epoca

modernă timpurie27•
înainte de a discuta trăsăt u ri l e atrib u ite acestei perioade trebuie să
clarificăm un aspect. Epoca modernă timpurie n u a fost o simplă perioadă de
tranziţie între evul mediu şi epoca modernă. O perioadă de tranziţie de 3 secole
este este prea lungă pentru a fi acceptată; în plus, o perioadă de tranziţie ar
p res u p u n e accelerarea ritm u l u i s c h i m bă r i l o r c o m parativ cu perioadele
învecinate, or nimic nu ne îngăduie să apreciem că schimbările modernizatoare
au fost de exemplu mai rapide în secolul al XVI I I-iea decât după 1 800.
P rin urmare, epoca modernă timpurie este de definit drept o epocă
distinctă atât în raport cu evu l m ed i u , cât şi în raport cu epoca modernă.
Trăsăturile sale au fost astfel sintetizate de istoricul german R udolf Vierhaus:
„- persistenţa unui peisaj dominat de agricultură şi de viaţa rurală, cu unele
reg i u n i meşteşugăreşti şi c u o lentă îndesire a reţelei de o raşe ş i căi de
comunicaţie; - u n mod de viaţă determinat de h rana limitată, recolte ratate,
epidemii şi războaie; - domi naţia socială a p roprietăţii funciare, dominaţia
politică a nobilimii, ascensiunea economică a unor părţi ale burgheziei u rbane
ş i ascen s i u n ea p rofesională a elitelor b u rg h eze funcţionale; - afirmarea
suveranităţii statale faţă de exterior şi a monopolului exercitării violenţei în
interior în cazul statelor monarhice, care însă, chiar şi atunci când reuşesc să
limiteze puterea politică a stărilor privilegiate, îngăduie păstrarea drepturilor
speciale şi a instituţiilor reg ionale şi de stări , m enţi n ân d astfel armătura
societăţii p rivi legiilor de stări; - raportul d i ntre orientarea spirituală şi cea
lumească este determinat de biserica de stat , formarea confesiunilor şi a
s ectel o r , tensi u n ea d i ntre d i s c i p l i n a ec leziastică ş i p i o ş e n i a p o p u la ră,
monopolul educaţional al bisericii, critica ştiinţifică şi mişcările de reformă din
interiorul bisericii; - expansiunea transoceanică a puterilor europene, geneza
comerţului mondial şi a unor conflicte militare globale, formarea diplomaţiei
internaţionale, a u n u i d rept codificat al p opoarel o r şi a u n u i p racticat ius
publicum europaeum ; înflorirea ştiinţei moderne, a criticii filosofice, istorice şi
-
literare, şi a teoriilor raţiunii de stat; - crescânda alfabetizare şi apariţia spaţiului

public de comunicare"28. Desig ur, se poate discuta m ult pe marginea setului de
trăsături definitorii propus de R udolf Vierhaus; dincolo însă de eventualele
amendamente p u nctuale, este de reţinut fapt u l că epoca 1 500- 1 800 se
deosebeşte astfel s ubstanţial atât de evul mediu, cât şi de epoca modernă
propriu-zisă. Şi, d upă cum au eşuat încercările de a susţine că secolele XVI
XVI I I se desfăşoară sub semnul u nei modernităţi deplin conturate, tot aşa şi
încercările unui Jacques Le Gott de a include această perioadă într-un lung ev
mediu29 au rămas fără vreun ecou semnificativ.
14 BOGDAN MURGESCU
IV. Aplicativitatea la istoria României
Şi în cazul istoriei româneşti au existat o mare diversitate de păreri cu

privire la data la care se încheie evul mediu şi începe epoca modernă. Dintre
variante vom aminti aici opiniile lui A. D. Xenopol, care începea epoca modernă
cu anii 1 633-1 634 (începutul domniilor lui Matei Basarab şi Vasile Lupu)30 sau
ale autorilor tratatu lui de istorie a României din anii '1 96031, care au reţinut
revol uţia de la 1 848 ca început al epocii moderne în România. Către 1 970 s-a
conturat însă opinia dominantă că istoria modernă a poporului român începe cu
revoluţia din 1 82 1 condusă deTudor Vladimirescu, opinie care a fost inclusă şi
în documentele oficiale ale regimului ceauşist32. Separat de aceasta, s-au mai
exprimat şi alte opinii, care tindea u să coboare data de început al epocii
moderne fie în secolul al XVII I-iea, fie chiar în anul 1 600, momentul U nirii
Ţărilor Române sub conducerea lui Mihai Viteazul. Am argu mentat în altă parte
faptul că Unirea din 1 600 nu a fost dictată de considerente naţionale, a avut un
efect de antrenare destul de li mitat asupra contemporanilor evenimentului şi -
spre deosebire de amintirea l u ptei antiotomane conduse de el - nici nu a
influenţat cu adevărat gândirea politică românească din secolele XVl l-XVl l l33;
este deci complet abuziv să se considere că acest eveniment, care a căpătat
însemnătate istorică abia în ideologia naţională a secol elor XIX-XX, poate
marca trecerea la o nouă epocă în istoria românească.
Pe de altă parte însă, oricine studiază istoria românească poate lesne
constata faptul că în secolul al XVI-iea au avut loc în societatea românească
prefaceri considerabile34: intensificarea circulaţiei monetare şi monetarizarea
crescândă a societăţii, creşterea impozitelor către stat, decăderea ţărănimii libere
şi spori rea ponderii ţărănimii aservite, s po ri rea exportu rilor, reorganizarea
aparatului de stat, progresul culturii scrise în limba română ş.a. Cele mai multe
dintre aceste prefaceri sunt consecinţe ale instaurării ferme a dominaţiei otomane
asupra Ţărilor Române, dar în destule cazuri se poate observa şi o dinamică
proprie. Dincolo de deosebirile care apar între diferitele fenomene şi procese
enumerate mai sus, este lesne observabil faptul că structurile economico-sociale,
politice şi chiar culturale statornicite în secolul al XVI-iea se menţin în trăsăturile
lor esenţiale până în prima parte a secolului al XIX-iea, adică în toată perioada
cât s-a menţinut dominaţia otomană asupra Ţărilor Române35.
Dacă m utaţia majoră s urvenită în i storia românească în seco l u l a l
XVI-iea a fost conştientizată doar treptat d e istorici, în schimb există încă de
mu ltă vreme un consens legat de semnificaţia transformărilor din secolul al
XIX-iea, transformări subsumate modernizării prin conectarea la fluxul de valori
generat de Occident36_
Având în vedere consensul care s-a clădit treptat cu privire la mutaţiile
majore din secolele al XVI-iea şi al XIX-iea, nu mai era decât un pas până la a
considera că secolele XVI-XVIII formează şi în istoria românească o perioadă
distinctă atât în raport c u perioada d e dinainte de 1 500 cât şi în raport c u epoca

modernă propriu-zisă de după 1 800 (1 830). Această idee a fost formulată cu
claritate încă din anii 1 980 de către Răzvan Theodorescu37, şi numai lipsa de
apetit pentru discuţii teoretice şi metodologice într-un deceniu agitat de patimi
politice a amânat însuşirea acestei sugestii de periodizare şi de către alţi istorici
după 1 990. Totuşi, dacă citim cu atenţie sinteza istorică realizată în anii 1 990
de către p rofesorul Ştefan Ştefănesc u , p utem constata acelaşi refuz de a
încadra perioada dintre sfârşitul seco l ului al XVI-iea şi sfârşitul secolului al
XVI I I -iea epocii medievale sau epocii moderne; influenţat de cartea lui Henri
Hauser despre modern itatea seco l u l u i al XVI-iea, şi insistând totodată pe
mutaţiile profunde de la sfârşitul secol ului al XV I I I-iea, Ştefan Ştefănescu, deşi
nu foloseşte explicit termenul de epocă modernă timpurie, propune implicit o
perioadă intermediară între evul mediu şi epoca modernă propriu-zisă38.
Avantajele adoptării unei asemenea periodizări sunt substanţiale. Pe
lângă adecvarea în raport cu conţinutul real al trecutului istoric, istoricii români
ar fi scutiţi şi de d izarmoniile evidente care făceau ca evu l m ed i u să se
sfârşească pe plan universal pe la 1 500 sau 1 600, iar în cazul românesc doar
după 1 800. Desigur, faptul că acum am avea o epocă propriu-zis medievală până
la 1 500, o epocă modernă timpurie39 grosso-modo de la 1 500 la 1 800, şi o epocă
modernă propriu-zisă în secolul al XIX-iea nu trebuie să ascundă faptul că au
existat şi o serie de decalaje de dezvoltare între spaţiu l românesc şi zonele mai
dezvoltate ale lumii europene; afirmarea existenţei unei epoci moderne timpurii,
comune istoriei româneşti şi celei universale, poate ajuta la de-dramatizarea
deosebirilor, cu atât mai m ult cu cât şi pe plan european, în ciuda multelor
progrese ale modernităţii, satul şi agricultura au prevalat până la 1 800.
NOTE
1 . Witold Kula, Prob/emi e metodi di storia economica, Milano, 1 972, p.1 33-1 34.
2. Hans Ulrich Gumbrecht, Modern, Modernităt, Modern, în Geschichtliche Grundbegriffe.
Historisches Lexikon zur politisch-sozialen Sprache in Deutschland. Herausgegeben von Otto
Brunner, Werner Conze, Reinhart Koselleck. Bd.4, Mi-Pre, Stuttgart, p.93- 1 3 1 .
3. Pentru această problematică a se consulta îndeosebi lucrarea de referinţă a lui Hans
Ulrich Wehler, Modernisierungstheorie und Geschichte, Găttingen, 1 975, şi volumul colectiv
Modernity. An lntroduction to Modern Societies. Edited by Stuart Hali, David Held, Don Hubert, and
Kenneth Thompson. Cambridge-Oxford, 1 996.
4 . A se vedea comentariile lui llja M i eck, Die FrOhe Neuzeit. Definitionsprobleme,
Methodendiskussion, Forschungstendenzen, în Nada Boskovska Leimgruber (hrsg .), Die fruhe
16 BOGDAN MURGESCU
Neuzeit in der Geschichtswissenschaft: Forschungstendenzen und Forschungsertrage, Paderborn,

1 997, p . 1 9.
5. Ibidem.
6. Giovanni Boccaccio, Viaţa lui Dante, Bucureşti, 1 965.
7. Text reeditat în Bogdan Murgescu (coord.), Istoria lumii în texte. De la începuturi până în
zilele noastre, Bucureşti, 1 999, p.1 36.
8. Gordon McLuhan, Galaxia Gutenberg. Omul şi era tiparului, Bucureşti, 1 975.
9. Citat apud llja Mieck, op.cit., p. 1 9.
1 O. Jerzy Topolski, Metodologia istoriei, Bucureşti, 1 987, p.408.
1 1 . Pentru dezbaterile marxiste pe această temă, extrem de interesante în Occident în
primele decade postbelice, a se vedea contribuţiile republicate în volumul The Transition from
Feudalism to Capitalism, London, 1 978.
1 2. Dumitru Almaş, Constantin Velichi, Alexandru Vianu, Camil Mureşan, D. Rosenzweig,
I. I. Kovacs, Manual de istorie universală modernă (1642- 1918). Voi.I: 1642- 1848. Partea I (1642-
1 794), Bucureşti, p.5-6.
1 3. Karl Marx, Capitalul. Critica economiei politice, în Karl Marx, Friedrich Engels, Opere,
vol.23, p.721 .
1 4 . Xle Congres lnternational des Sciences Historiques, Stockholm, 2 1 -28 aout 1960.
Actes du Congres, Uppsala, 1 962, ă.57-58; de menţionat că luarea de poziţie a lui Andrei Oţetea s
a produs în condiţiile când istoricul sovietic E. M. Jukov prezentase ca raport oficial un material
susţinând opţiunea sovietică pentru anul 1 642 şi provocase reacţii extrem de critice din partea
reprezentanţilor istorigrafiei din ţările occidentale.
1 5. Vasile Cristian, Consideraţii privind începutul epocii moderne în istoria universală,
,,Anuarul Institutului de Istorie şi Arheologie A.D.Xenopol", XV, 1 978, p.403-41 4.
1 6. Eric Hobsbawm, The crisis of the seventeenth century, „Past and Presant", XVI, 1 954,
republicat îm Trevor Aston (ed.), Crisis in Europe, 1560- 1660, London, 1 965, p.5-58; a se vedea şi
studiile reunite în Geoffrey Parker, Lesley Smith (eds.), The General Crisis of the Seventeenth
Century, London, 1 978.
1 7 . Immanuel Wallerstein , The Capitalist World-Economy, Cambridge-Paris, 1 979,
îndeosebi p.1 3-26 şi 1 38-1 5 1 ; idem, Sistemul mondial modern. Agricultura capitalistă şi originile
economiei mondiale europene în secolul al XVI-iea, vol . 1 -2, Bucureşti, 1 992.
1 8. Fernand Braudel, Timpul lumii, voi . I , Bucureşti, 1 989, îndeosebi p.1 6-1 8 şi 60. De
asemenea, observaţiile făcute cu ocazia colocviului de la Chateauvallon din 1 985, în Une lei;:on
d'histoire de Femand Braudel, Paris, 1 986, p.87-1 57.
1 9. Bogdan Murgescu, Florin Bonciu, Consideraţii asupra abordării mondiale a proceselor
istorico-economice, "Anuarul Institutului de Istorie A. D. Xenopol", XXX, 1 993, p.523-547.
20. Citat apud Bartolome Bennassar, Luciile Bennassar, 1492. Un monde nouveau?,
Paris, 1 991 , p.229.
2 1 . Ibidem, p.230-258.
22. Există astfel în istoriografiile occidentale din ultimele două decenii o tendinţă de a
considera că anumite elemente ale modernităţii s-au impus încă dinainte de 1 500. De exemplu, se
consideră că statul modern, bazat pe fiscalitate, pe un aparat militar şi birocratic salarizat, şi pe
O ALTERNATIVĂ LA PERIODIZAREA TRADIŢIONALĂ: EPOCA MODERN Ă TIMPURIE 17
norme c u un caracter general, se conturează în Occident încă d e p e l a 1 300 (a s e vedea îndeosebi

Jean-Philippe Genet (ed.), Genese de J'etat modeme. Bilans et perspectives, Paris, 1 990).
23. David S. Landes, The Unbound Prometheus: Technological Change and Industria/
Development in Western Europe from 1 750, Cambridge, 1 969; Walt W. Rostow, The Stages of
Economic Growth, Cambridge, 1 971 .
24. Daniel Chirot, Societăţi în schimbare, Bucureşti, 1 996, îndeosebi p.143-1 50 (cu atenţie
însă la e rorile generate de o traducere absolut catastrofală).
25. Lucrarea de referinţă este cea a lui J ean-Claude Chesnais, The Demographic
Transition. Stages, Patterns, and Economic lmplications. A Longitudinal Study of Sixty-Seven
Countries Covering the Period 1 720- 1984, Oxford, 1 992. A se vedea în limba română şi Vladimir
Trebici, Ion Ghinoiu, Demografie şi etnografie, Bucureşti, 1 986, îndeosebi p.36-41 .
26. De exemplu Fernand Braudel, op.cit., vol.2, p.220-357, sau Immanuel Wallerstein, The
Modern World-System III. The Second Era of Great Expansion of the Capitalist World-Economy,
1 730-1 840s, San Diego, 1 989, p.3-53.
27. Din englezul „early modern era", sinonim cu germanul „FrOhe Neuzeir. De menţionat
faptul că istoriografia franceză a folosit încă din secolul trecu1 o periodizare similară, care grupa
laolaltă secolele XVI-XV I I I şi le separa prin momentul 1 789 de perioada ulterioară; totuşi,
terminologia franceză, care rezerva pentru perioada d e di nainte d e 1789 termenul „epoca
modernă" şi considera că „epoca contemporană" începe de la 1 789, are puţine şanse de a fi
acceptată pe plan mondial, fiind eclipsată de terminologia de inspiraţie anglo-saxonă.
28. Rudolf Vierhaus, Vom Nutzen und Nachteil des Begriffs „Fruhe Neuzeit". Fragen und
Thesen, în R udolf Vierhaus ( h rsg . ) , Fruhe Neuzeit - frOhe Moderne? Forschungen zur
Vielschichtigkeit von Ubergangsprozessen, Gottingen, 1 992, p.24-25.
29. Jacques Le Gott, Pentru un alt ev mediu, voi . I , Bucureşti, 1 986, p.41 .
30. A. D. Xenopol, Istoria românilor din Dacia Traiană, ed. a IV-a, voi.III, Bucureşti, 1 988,
p.53 1 ; a se vedea şi comentariile critice din postfaţa lui Nicolae Stoicescu la ibidem, voi .IV,
Bucureşti, 1 993, p.495-499.
31 . Istoria Romîniei, voi.III, Bucureşti, 1 964, p.591 .
32. Programul Partidului Comunist Român de făurire a societăţii socialiste multilateral
dezvoltate şi înaintare a României spre comunism, Bucureşti, 1 975, p . 1 5.
33. Bogdan Murgescu, Istorie românească - istorie universală (600- 1800), ed. a li-a,
Bucureşti, 1 999, p . 1 58- 1 64; idem, Etnii şi stări în raport cu acţiunea lui Mihai Viteazul în
Transilvania, "Revista de istorie militară", 2000, nr.2, p.25-29.
34. Bogdan Murgescu, Circulaţia monetară în Ţările Române în secolul al X VI-iea,
Bucureşti, 1 996; idem, Istorie românească ... , îndeosebi p.45-46, 69-71 , 75-77, 83-92, 1 46- 1 86.
35. Fireşte, cazul Transilvaniei este mai complicat, întrucât la sfârşitul secolului al XVII-iea
aceasta a trecut sub stăpMirea habsburgică. Am arătat însă cu un alt prilej că, aşa după cum şi în
vremea principatului Transilvania oscilase între atracţia pentru Europa centrală şi cea pentru sud
est, nici după 1 699 legăturile cu Moldova, Ţara Românească şi lumea otomană nu se diminuează
(Bogdan Murgescu, Istorie românească. . , p.67-68 şi 1 86).
.
36. A se vedea mai recent Bogdan Murgescu (ed.), Romania and Europe. Modernisation
as Temptation, Modemisation as Threat, Bucureşti, 2000.
18 BOGDAN MURGESCU
37. Răzvan Theodorescu, Civilizaţia românilor între medieval şi modem. Orizontu/ imaginii
(1550-1800), voi. I, Bucureşti, 1 987, îndeosebi pS-35.
38. Ştefan Ştefănescu, Istoria medie a României. Partea a li-a. Principatele Române -
Secolele XIV-XVI, Bucureşti, 1 992; idem, Istoria românilor. De la Mihai Viteazul la Constantin
Brâncoveanu, Bucureşti, 1 996; idem, Istoria românilor în secolul al XVIII-iea. intre tradiţie şi
modernitate, Bucureşti, 1 999, îndeosebi p.6-7, 86-90, 1 39-142.
39 Într-un studiu publicat tot în acest număr al revistei .studii şi articole de istorie", doamna
Lucia Popa propune termenul de .premodemitate" pentru a desemna epoca dintre 1 500 şi 1 800. În
ceea ce mă priveşte am preferat termenul de epocă modernă timpurie pentru a realiza o racordare
terminologică la istoriografiile anglo-saxone şi germană. Până la urmă terminologia este o
problemă de convenţie, iar convenţiile sunt cu atât mai eficiente cu cât sunt adoptate de un număr
mai mare de participanţi la actul de comunicare. Dincolo însă de preferinţele terminologice diferite,
argumentarea doamnei Lucia Popa este convergentă cu cea realizată de mine mai sus, şi pe
această bază putem spera să realizăm şi în istoriografia românească un nou consens referitor la
periodizare.
PREMODERNITATEA SAU R EDESCOPERI R EA
SI R EINVENTAR EA E U ROPEI
'
LUCIA POPA*
De la trecut la prezent
Termenul de epocă modernă 1 are în sine o mare doză de relativism. El

incumbă "un sâmbure" de polemică şi o potenţială sursă conflictuală de opinii.
Cearta dintre antici şi Moderni care a debutat în co ntextul Renaşterii şi
Umanismului a antrenat idei şi atitudini conform cărora MODERN înseamnă a
conştientiza contemporaneitatea t i m p u l u i istoric în care tră i eşti , a avea
conştiinţa valorilor moştenite, consimţite sau contestate, a te solidariza/asimila
cu valorile timpului tău ca repere ale existenţei. La sfârşitul secolului al XVI I-iea
şi în secol u l al XVI I I -iea, termen u l intra într-o nouă fază a uzanţelor, având
drept conotaţie opoziţia tot mai i reconciliabilă dintre tradiţii şi ideal urile cu care
se identifică, deşi nu exclusiv, b u rg hezia: raţionalism, utilitarism, progres .
Devine asimilabi l în l i mbaj u l p o litic şi c u ltural-artistic odată cu jumătatea
secolului al XIX-iea, susţinut fiind de conştientizarea/conştiinţa modernităţii ca
model politic, economic, cu ltural bazat pe valori de va labilitate universală
(constituţionalitate, garantare a drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti, ega litate
ju ridi că) sancţionate prin Re voluţia franceză şi o societate bazată pe o
civilizaţie de tip industrial acreditată de şi prin Revoluţia industrială.
În centrul procesului de trecere la modernitate se afla Europa. Bazat pe
câteva atuuri ce se constituiau într-un patrimoniu comun, avansul european face
din continent un performant în raport cu Lumea cunoscută. Europocentrismul
este susţinut de un sistem economic şi politic propriu (încă eficient), o civilizaţie
de tradiţie g reco-romană, un cod mora l şi comportamental bazat pe valorile
creşti ne, o tradiţie culturală i ntelectuală şi ştiinţifică care valorifica decantat
antichitatea, un orizont al cunoaşterii în plin progres şi diversificare ceea ce
oferă o nouă imagine asupra Lumii şi o modificare a relaţiei ei cu Universul.
Începând cu secolul al XVI I-iea, continentul va fi însă confruntat cu o
mu ltitudine de noi imperative2 venite din "câmpuri" diferite (economic, politic,
• Conferenţiar univ. dr. la Universitatea din Bucureşti.
20 LUCIA POPA
cultural, spiritual). ln faţa acestora, Europa va trebui ori să-şi adapteze valorile
la noua conjunctură, ori să inventeze altele noi pentru a-şi construi o identitate
bazată pe u n al t s i stem de va l o ri. În funcţie de i nterese şi i d ea l u ri se
accentu ează ş i d iversifică p l ural itatea continentală evi d enţ iată p ri ntr-o
geografie politică variabilă/fluctuantă şi o geografie religioasă diferenţiată. Deşi
miturile fondatoare clasice ale unităţii europene3 (Monarhia Universală, Pacea
universală) supravieţuiesc fiind susţinute prin acţi uni concrete sau reactualizate
în funcţie de aspiraţiile momentului, ele se dovedesc în fapt tot mai utopice.
Vechile forme de exprimare şi manifestare identitară eu ropeană care a u
fluctuat de-a lungul timpului sunt înlocuite treptat c u no i simboluri ("Eu ropa
savanţilor'', "Europa raţiunii"). Semnificativ în plan politic este simbolul idealului
suveranităţ ii Statului, ca expresie nu a intereselor dinastice ci a raţiunii de stat
şi care istoric devansează principiul suveranităţii naţionale. Un stat suveran
care se identifică nu atât cu o comu n itate teritorială etno-cu lturală ci cu o
comunitate politică de interese, bazată pe stimularea demnităţii col ective,
creatoare a specificului naţional. Statele suverane vor constitui cadrul evoluţiei
spre identităţi naţionale şi de diversificare a formelor de exprimare a acesteia4•
Mutaţiile produse de creşterea rolului statului ca administrator şi garant al păcii
civile, au antrenat schimbări p rofunde în din a mi c a po l itică continentală
(revizuirea noţi u n i i de frontieră, a pariţia noţi u n i l o r de ech i l ibru şi concert
european, evidenţierea ro lului diplomaţiei , permanentizarea şi diversificarea
relaţiilor dintre state) . Nevoia de identificare a E u ropei 5 cu Creştinătatea
încetează de a mai întruni unanimitatea şi de a mai fi singurul criteriu/punct de
referinţă identitar european. Idealul religios este înlocuit de idealul politic, iar
stat u l devine princi p a l u l actor al epoci i . În acest context, d i m e n s i u nea
e u ropea n ă a modernităţii evidenţiază două as pecte: u n u l stata l şi a l t u l
continental (occidentalizarea Europei).
Pentru înţelegerea complexităţii şi diversităţii factorilor care au concurat
la intrarea Europei în epoca modernă, vom încerca, fie şi parţia l, a da u n
răspuns unor întrebări considerate esenţiale.
Când şi unde debutează în istoria continentului modernitatea?
Acordând o atenţie privilegiată factorilor politici şi sociali ca rezultat

particular al realităţilor economice (în special producţiei materiale) , istoriografia
marxistă a fost singura în măsură a fi dat un răspuns fără echivoc, dar deloc
inocent, din punctul de vedere al perspectivei ideologice şi politice. Reperul
cronologic: 1 642-1 649; evenimentul i storic : revol uţia burgheză; localizarea :
Anglia. Selectând ca importanţă şi semnificţie (ruperea bruscă cu trecutul)
a n u mite momente politice din desfăş u rarea even i m ent u l ui (Rep u blica şi
Protectoratul) au fost impuse drept criterii unice, de referinţă, operaţionale
PREMODERNITATEA SAU REDESCOPERIREA ŞI REINVENTAREA EUROPEI 21
pentru istoria universală. Construindu-şi demersul pe conceptul luptei de clasă

şi a rolului exclusiv al unei clase sociale ca pu rtătoare a progresului istoric,
m arxi ştii nu au acordat, de exem p l u , "revol uţiei g l o rioase" şi princi p i u l u i
separării puterilor î n stat prin care s-a legitimat monarhia parlamentară decât o
conotaţie retrogradă. Se contestă astfel, tocmai ceea ce premodernitatea va
sancţiona ca element fundamental şi de valabilitate universală pentru modelul
pol itic care d iferenţiază epoca modernă de tradiţia m ed ievală a g uvern ă
mântului. Trecerea la modernitate6 nu poate f i însă abordată î n mod simplist ş i
redusă l a un eveniment istoric, fie el şi revol uţia engleză. Premisele epocii
moderne (premodernitatea) şi însăşi construcţia modelului de modernitate nu s
au născut în urma unui proces continuu (liniar) , nici la o dată anume şi nici într
un spaţiu g eo-politic bine conturat. Modernitatea se a rticulează în timp ca
rezultat al acumulărilor succesive şi al m utaţiilor survenite în cadrul societăţii
europene de a cărei istoricitate (tradiţii) nu putem face abstracţie. În conse
cinţă, epoca modernă se află într-o legătură directă cu valorile evului mediu
creştin, iar indirect, cu implicaţiile diferite ca n atură şi urmări ale istoriei de
lungă durată. Într-o astfel de perspectivă epoca modernă este rezultatul unor
provocări venite din direcţii diferite şi în timp istoric diferit, din partea: spaţiului
(descoperi r i l e g eo g rafice) , a d ivers ităţii m e diului geografic şi a climei
(insularitatea Angliei, faţadele atlantice, mica g laciaţiune din anii 1 550-1 700), a
economicului (universalizarea comerţului, capitalizarea economiei, concurenţa
şi piaţa de schimb), a religiei (Reforma, Contrareforma), a culturii (Renaşterea,
Umanismu l , "revol uţia tiparului"), a războiului7.
Toate au contribuit la dezanclavarea treptată a sistemului clasic feudal, la
desacralizarea şi laicizarea societăţii, la conştientizarea şi eliberarea individului
de sub tutela autorităţilor: Biserică şi Stat. Aceste provocări, cumulativ, prin
implicaţi ile de ordin menta l , comportamental, social , politic, cultural, nasc şi
armonizează, începând cu secolul al XVI-iea, un alt tip de societate care, într-un
timp istoric imprevizibil, va deveni "model ul de modernitate". Până la sfârşitul
secolului al XVII I-iea, premodernitatea este aşadar, în aceeaşi măsură rezultatul
continuităţ ii şi inovaţiei, fără ca în testul economic, social, instituţional sau politic
tradiţional să fi survenit o ruptură bruscă.
C o nv e n ţi o n a l , d i n p u n ct de vedere c ro n o l o g i c , p remodern itatea
e u ro p e a n ă c u p r i n d e secolele X V I-XV I I I . S u b a s p ec t u l c o n ţi n ut u l u i ş i
problematicii, cele trei secole nu pot f i privite, analizate şi interpretate î n mod
un itar, ci diferenţiat. După cum Europa nu a fost ''feudalizată" nici la acelaşi
grad şi nici în acelaşi timp şi ritm istoric, nici modernitatea nu poate fi înţeleasă
decât diferenţiat atât pentru Occident şi cu atât mai m u lt pentru centrul şi
răsări t u l c o n t i n en t u l u i 8 . Î n cen t r u l p remod ernităţii conti n enta l e s e află
"feudalitatea clasică" cu legile ei specifice, fundam entale şi tradiţionale de
22 LUCIA POPA
funcţionare, cu ritmurile de creştere alternând cu descreşterea sau stagnarea,

cu conflictele interne specifice unei societăţi bazate pe ierarhii ale corpurilor
sociale de stare şi privilegiu. În cadrul sistemului/ansamblului feudal care îşi
dovedeşte pe parcursul celor trei secole nu numai perenitatea ci şi capacitatea
de a d a ptare ş i c o n s o l i da re în faţa p rovocări l o r l a care este s u p u s , s e
evidenţiază tot mai mult locul şi rolul feudalităţi/or europene. În consecinţă, pe
baza unei dinamici interne proprii, fiecare din cele trei secole accentuează şi
diversifică pluralitatea continentală (inclusiv inegalităţile ritm urilor istorice şi
subdezvoltarea). Astfel, secolul al XVI-iea este considerat de F. Braudel ca un
secol de echilibru al structurilor societăţilor în care "orice rană se vindecă". În
ciuda evidenţelor de intoleranţă religioasă, a conflictelor militare, a fluctuaţiilor
economice etc. secolul are capacitatea recuperatorie şi de progres. "Bunul şi
frumosul" secol al XVI -iea este "optimist şi cuceritor". Seco lul a l XVI I -iea,
turb u lent sub aspectul rivalităţilor pol itice şi conflictelor specifice corpurilor
sociale tradiţionale, ameninţând cu dezordinea "ordinii prestabil ite", este un
secol conservator, intolerant religios şi civil , profund ataşat valorilor morale
bazate pe stabilitate, ordine, autoritate, ierarhie. În schimb, secolul al XVI I I-iea
este un secol dinamic, deschis inovaţiilor, invenţiilor şi experimentelor în planul
gândirii (cartezian i s m u l ) , ideologiei (fi losofia i l u m i ni stă) , politic (refo rmele
i l u mi n i ste) , economic (progresu l teh nic ş i şti i nţific) , mental . Treptat, fără
ruperea structurilor şi echilibrelor interne, societăţile europene, în cadrul unei
fenomen de dimensiune continentală, tranzitează către un alt tip de civilizaţie
ca alternativă a evoluţiei . În cadrul "marii tranziţii", premodernitatea pune în
discuţie şi reflectă opoziţia devenită tot mai ireconciliabilă şi greu de administrat
de către autorităţi, valorile sigure ale trecutului, bine asimilate la nivelul societăţii
şi mentalului colectiv dar devenite între timp, unele dintre ele obstacole în calea
evoluţiei şi valorile unui prezent, insuficient formu late, credibile şi asi mi late
(libertăţile individuale, constituţionalitatea, reprezentativitatea etc.). Şi mai ales,
relevă în cadrul corp u l u i soc i a l , naşterea opoziţiei şi eroz i u n i i încrederii
manifestate, sub diverse forme, faţă de cele două instituţii care dominau şi
controlau spaţiul public şi spaţi ul privat: Bi serica şi Statul. Premodernitatea
înseamnă deci, reviz u i rea spectacu loasă a va lorilor şi doctri nelor despre
guvernământ moştenite de la evul mediu, ieşirea din câmpul de argu mentare
teologic şi al moralei creştine şi intrarea pe terenul gândirii şi argu mentării
ştiinţifice, raţionale.
Dilema premodernităţii: reformă sau revoluţie?
La jumătatea secol ului al XVI I-iea , deja în li mitele aceluiaşi sistem,

Europa nu mai" este o unitate ci o diversitate, un continent profund diferenţiat ca
tipuri de societate şi ritmuri istorice9• Ritmul inegal de evoluţie cadrul sistemului
economic evidenţiază o "lum e" în curs de restructurare: societăţi maritime

(burghezia comercială activă şi legată de activităţile trans-atlantice) ; societăţi
continentale (agrariene, bazate pe exploatarea solului şi economia rurală).
Dominantă la n ivel continental este civilizaţia rurală (90%), deşi civilizaţia
urbană este în expansiune. Starea de subdezvoltare istorică a unor state şi
z o n e g e o g rafice devi n e evi dentă şi t i n d e să se accentu eze. " B o g a ţ i i "
occidentului (Spania, Olanda, Franţa, Anglia) cunosc m utaţii ireversibile la
nivel u l s u p ra structu ri l o r societăţii (capitalizarea eco n o mi i l o r, "revo l uţia"
bancară, construcţii edilitare, reţele de transport etc.). Sunt activi economic nu
numai pe continet ci şi în afara lui (imperiile coloniale), dinamici în iniţiative
(politice, militare, culturale), dar minoritari şi inegali ca potenţial (uman, militar,
comercial) . Cei "retardaţi" economic, în raport cu primii dar şi cu ei însăş i ! ,
cunosc mutaţii d ificile, sunt tradiţionalişti (dominantă economia şi societatea
rurală, comerţul continental de tranzit) sunt mai mult constrânşi, de factori
politici interni şi externi, să se adapteze la noul context decât să recupereze
rămânerile în urmă. Sunt însî dominaţi ca pondere continentală. « Centru l » ,
regiunile aflate în progres cantitaiv, coexistă în plan economic (şi n u numai!) cu
« Periferia» care nu înseamnă neapărat «declin economic» , ci o altă dinamică
internă, un alt ritm de dezvoltare. De aici şi imaginea în epocă, de "periferie"
arhaică şi puţin activă în comparaţie cu "centrul" dinamic şi "elanul" occidental .
Spre sfârşitul secolului a l XVI I-iea, pentru unele state occidentale fructificarea
elementelor de modernitate apărute în mod organic în cadrul sistemului clasic
feudal (preindustrialismul, munca salariată, arendăşia) se constituie într-o nouă
provocare. Pentru ele, i mperativul (nu opţiunea ! ) o constituia refo rmarea/
adapta rea la n o i l e rea lităţi a s istem u l u i de relaţii socia l e care prezenta
numeroase anomalii şi disfuncţionalităţi născute din anacronismul instituţional
bazat pe autorităţi, supunere, ierarhii sociale de rang şi privilegiu şi mai ales, pe
restricţii colective. Esenţa "no u l u i sistem" de relaţii o constituia individu/ şi
recunoaşterea drepturilor sale naturale, (viaţă, libertate, proprietate) , ceea ce
presupune existenţa u n u i n o u contract social bazat pe no i raporturi între
instituţii şi societate şi. mai ales prioritatea i ndividului în raport cu societatea.
Începând cu Renaşterea se evidenţiaseră lente progrese în ceea ce priveşte
desprinderea individului de structurile colective tradiţionale. Dar� începând cu
familia şi trecând prin formele asociative comerciale sau profesionale şi până la
comunitatea religioasă şi însăşi societatea ierarhizată în corpuri sociale, toate
consacrau subordonarea individului grupului (solidarităţi, responsabi lităţi şi
libertăţi colective). Sistemul de valori morale şi idealul social exalta încă, în
mod tradiţional, ordinea naturală ierarhizată în funcţie de originea prin naştere,
sacralizată prin voinţa Divină, deci grupul şi nu individul. "Revoluţia" individuală
pres u p u n e nu n u mai existenţa u n ei reflecţii teoretice a s u p ra indivi d u l u i ,
24 LUCIA POPA
prezentă de altfel în gândirea j uridică, politică şi socială europeană (Grotius,

Hobbes, Locke, Beccaria, Montesquieu, Rousseau), ci mai ales schimbarea
mentalităţilor elitelor politice şi ale societăţii în general, privind abandonul unor
tradiţii de g uvernare ce se dovedesc constrângătoare şi contraperformante.
Di rect sau indi rect, revoluţia individuală este s usţin ută de societate prin
evidenţierea importanţei activităţilor productive (manufacturiere, comerciale,
financiare), de profesi u n i l e l i bera l e dar şi de p rotesta ntism10, de creaţia
culturală sau opinia publică. Toate evidenţiază rolul i niţiativei personale, al
talentului în afaceri, importanţa şi semnificaţia banului şi bogăţiei create prin
muncă, a proprietăţii individuale şi a libertăţilor economice, juridice, civice. În
occidentul catoloc, cu tot reculul înregistrat, Biserica catolică opune, în cadrul
societăţilor, rezistenţă la capitalizare şi modernizare. Constituindu-se într-un
factor nestimulativ, ea va contribui indirect la creşterea in iţiativelor Statul ui .
E u ropa catolică dovedeşte astfel, faţă de E u ropa protestantă, dacă n u o
întârziere faţă de exigenţele premodernităţii, cel puţin un alt ritm de dezvoltare.
În sch i m b , p rotestan t i s m u l , c a u ţ i o n a s e c a p i ta l u l sti m u l â n d i n i ţ i ativele
individuale. Iar modelul său de societate, cu tot regresul spaţial european înre
gistrat după 1 660, se dovedeşte viabil, performant, concurenţial. Revoluţia
individuală, ca fenomen fără graniţe, prin pledoaria făcută gândirii indepen
dente şi afi rmării de sine a o m u l u i , depăşeşte cu m u lt ca i mpo rtanţă de
perspectivă, orice alt eveniment istoric al epocii. Legiferarea şi garantarea
drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti vor constitui de altfel premisa fundamentală
şi baza construcţiei regimurilor libera lo-democratice moderne. Pe continent,
până la 1 789, primează logica reformării, dar nu a g uvernământului şi a statului
patrimonial pe baza unui nou contract social. Implicit acesta ar fi însemnat, prin
transferu l un ei părţi a suveran ităţii monarh u l u i către naţi une, o g uvernare
constituţională. Noi sunt, cel puţin declarativ, principiile în numele cărora sunt
înfăptuite aceste reforme şi dimensiunea geografică a spaţi ului reformat. În
lipsa unei elite economice ("clasa de mijloc") şi politice de orientare liberală,
monarh u l va fi cel ce stabileşte o portun ităţile p rogramului de reformare a
societăţii tradiţionale. Peste tot, reformele de inspiraţie iluministă (economice,
j u ridice, leg is l ative, cu l t ura l-educaţio n a l e, i n stituţio n a l e) au un caracter
rec u p erator al deca l aj e l o r şi s u b d ezvo l t ă ri i , avâ n d d rept c o n s ec i nţă
occidentalizarea şi mai buna racordare a acestor societăţi la elementele de
modernitate europeană ale timpului. Deşi actul de guvernământ a devenit mai
raţional, a utoritatea monarh ului şi a statului p rin care se legitimează actul
reformator, a. crescut. Spectaculoase prin consecinţele imediate, reformele
iluministe 1 1 sunt ambigue şi contradictorii, contribuind p rin ameliorarea şi
eficientizarea sistemului la conservarea lui.
ln ceeace priveşte "oportunitatea" şi semnificaţia revoluţiei, ele trebuie

înţelese cu logica timpului. Conceptul de revol uţie, chiar şi după ev�nimentele
din Anglia secolului al XVI I-iea, nu are conotaţia unui proces complet şi radical
de schimbări distructive, de rupere a structurilor societăţii şi de construcţie a
unui nou reg im, aşa cum îl va sancţiona revo luţia franceză. Împrumutat din
şti inţele astronomice ş i m ecan ice ( C o perni c , Kepl er) term en u l revo l u ţ i e
desemnează/semnifică mişcarea de întoarcere î n puctul de plecare. Englezii I
a u folosit cu sens politic î n desemnarea evenimentelor "revoluţiei glorioase",
care au avut ca finalitate precizarea sferei p uterilor monarhului şi Parlamentului
şi a mecanismelor care reglau funcţionarea şi raporturi le dintre cele două
instituţii ale statului (separa rea p uterilor) . Revol uţia engleză, ca eveniment
specific generat de particularităţile societăţii, restabilind/restaurând în deplină
cunoştinţă de cauză - o situaţie politică şi religioasă bulversată temporar prin
încălcarea contractului de g uvernare de către autoritatea civilă şi nerespec
tarea l i bertăţi lor tradiţionale, dar adaptând-o la exigenţele moment u l u i , îşi
manifestă caracterul conservator, nu distructiv, al valorilor patrimoniale. Deşi
sistemu l politic engl ez va constitui pentru gândirea p o l itică europeană a
secolului al XVI I I-iea, un permanent punct de referinţă, deşi cuvântul revoluţie
circula în epocă, el ou îşi deturnează sensul iniţial. De altfel, nici un gânditor
iluminist nu va anticipa că revol uţia va fi o schimbare radicală, bazată pe
distrugerea regimului existent, ci o adaptare a lui prin reformare, care prin ea
însăşi ar fi o revoluţie. Odată cu revol uţia americană, al cărui proiect politic se
construieşte pe rolul activ şi pragmatic al naţiunii în libera alegere a formei de
guvernământ şi a regimului politic bazat pe câteva principii fundamentale ale
libertăţilor cetăţeanului, totul devine posibil. Până la 1 789, revoluţia în sensul
resping eri i/n egării unei rea l ităţi ş i a l acţiu n i i conştiente prin solidariza re/
identificare cu valorile ti m p u l u i p rezent, n u face parte din orizontul politic
european, ci eventual numai din orizontul de aşteptate. Societăţile europene, în
diversitatea lor, creaseră o burghezie cu predispoziţii şi potenţial inegal în plan
economic şi politic. Existenţa, conduita şi comportamentul burg h eziei sunt
condiţionate prioritar de activităţile economice. U n spaţiu de m an ifestare
convenabil pentru ea îl constituia cultura, activităţile intelectuale, administraţia
publică. Oportunităţile burghezeiei în plan politic se identifică deocamdată cu
valorile de valabilitate universală care pun în evidenţă autonomia individului în
raport cu societatea dependenţelor. Viitoru l ei politic, deocamdată incert,
trebuie însă "inventat".
Premodernitatea relevă aşadar, că este mai puţin creaţia "unei clase"
decât a unei societăţi12. Societăţile insuficient reformate vor acumula însă în
timp un potenţial de criză care nu va mai putea fi administrat prin mijloace
trad iţionale. Solidarizarea până l a identificare cu imperativele t i m p u l u i şi
26 LUCIA POPA
conştiinţa noilor valori, vor depăşi faza negaţiei şi revo ltei exprimate sub
d iverse forme în cadrul sistem u l u i existent. Even i mentele care vor rupe
"ec h i l i brul relativ" în care E u ropa se afla de trei secole, basculând-o în
modernitate ca produs al raţiunii şi gândirii (modelul politico-economic liberal şi
civilizaţia industrială) vor fi revoluţia industrială şi revoluţia franceză.
Prin urmare, în urma unor "experienţe" îndelungate modelul de moder
nitate se naşte fragmentar în timp şi spaţiu. Asamblarea lui într-un sistem
operaţional şi performant este o problemă nu numai de timp ci şi de context
istoric. După 1 789, revol uţiile liberalo-democratice vor treb ui să imagineze
modelarea/construcţia societăţilor pornind de la instituţii şi forme de guvernare
bazate pe sistemul separării puterilor în stat, ceea ce va pune în valoare rolul
activ al naţi unilor în plan politic. De asemenea, va însemna ieşirea din sfera
"universalismului abstract" prin personalizarea juridică şi legislativă a drepturilor
individuale (civice şi politice) garantate pe baza unui nou contract social, de
instituţiile statului şi de guvernanţi.
N OTE
1 . Pentru "ideea de modernitate" vezi: M. Călinescu, Cinci feţe ale modernităţii, Editura
Univers, Bucureşti, 1 995. Vezi şi: P. Hazard, Criza conştiinţei europene (1680- 1 715), Editura
Univers, Bucureşti, 1 973.
2. O analiză mai detaliată şi bibliografia aferentă vezi: Lucia Popa, Secolele XVII-XVIII: În
căutarea Europei modeme, în: Miscel/anea în honorem Radu Manolescu emerito, Editura Univers,
Bucureşti, 1 996, p. 258-267.
3. Vezi: J.B. Duroselle, L 'idee de d'Europe dans l'histoire, Paris, 1 965; B. Voyenne, Histoire
de /'idee europeenne, Editura Payot, Paris, 1 964.
4. Vezi: Anne-Marie Thiesse, Crearea identităţilor naţionale în Europa. Secolele XV/1/-XX,
Editura Polirom, laşi, 2000.
5. Vezi: D. Rougemont, Vingt-huit siecles d'Europe: la conscience europeenne a travers Ies
textes d'Hesiod a nas jours, Editura Payot, Paris, 1 96 1 .
6. Vezi: C. Mureşanu, Europa modernă, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1 997.
7. Vezi: M. Howard, Războiul în istoria Europei, Editura Sedona, Timişoara, 1 997.
8. Vezi: L. Wolff, Inventarea Europei de Est. Harta civilizaţiei în Epoca Luminilor, Editura
Humanitas, Bucureşti, 2000.
9. Vezi: R. Remond, lntroduction a /'histoire de natre temps. I. L 'Ancien Regime et la
Revolution ( 1 750- 1815), Editura Seuil, Paris, 1 974.
1 O. Vezi: M. Weber, Etica protestantă şi spiritul capitalismului, Editura Humanitas,
Bucureşti, 1 993.
1 1 . Vezi: F. Bluche, Le despotisme eclaire, Editura Fayard, Paris, 1 969.
1 2. Vezi: F. Furet, Reflecţii asupra Revoluţiei franceze, Editura. Humanitas, Bucureşti,
1 992; Le passe d'une il/usion, Editura Robert Laffont, Paris, 1 995, p. 1 5-35.
ROLUL IDEOLOGIEI PAŞOPTISTE
ÎN FĂURIREA ROMÂNIEI MODERN Ex
N. ADĂNILOAIE'
În p ri măvara a n u l u i 1 848 - denu m i tă şi "pri măvara popoarelor" -

declanşarea măreţului val revoluţionar, înălţând stindardul luptei pentru progres
social, libertate, independenţă şi unitate naţională, avea să cuprindă în iureşul
său o serie de state europene, inclusiv ţările române. Pentru poporul român
revoluţia din 1 848 reprezintă un eveniment de o importanţă capitală. Prin ideile
sale progrmatice, ea stă la temelia formării statului nostru naţional, a abolirii
structurilor feudale şi a înfăpt ui ri i reformelor înnoitoare pe care le va trăi
România în epoca modernă.
Se spune, pe bună dreptate, că într-o revoluţie o generaţia de luptători
se sacrifică pentru un ideal, pentru a asigu ra un trai mai b u n generaţiilor
următoare şi că ceeace nu a reuşit să înfăptuiască insurgenţii va izbândi mai
târziu poporul respectiv, punând în practică ideile revoluţionare. Se mai spune
că, uneori, groparii revoluţiei sunt" nevoiţi să devină executorii ei testamentari,
neputând să se mai opună evol uţiei societăţii . Prima variantă e valabilă şi
pentru ţările române cu adăugirea că unii dintre fruntaşii paşoptişti, luptând cu
abnegaţie în deceniile următoare - atât pe plan naţional cât şi social - au
izbutit să pună în aplicare o bună parte din ideile revoluţionare, contribuind
efectiv la fău rirea României moderne. Vom reveni asupra acestor chestiuni.
În pragu l epocii moderne, în condiţiile deşteptării conştiinţei naţionale, pe
măsură ce elementele ideologiei burg heze au pătruns în Principate - urmate şi
de o firavă apariţie a unor elemente capitaliste - observăm că lupta poporu lui
nostru pentru autonomie şi neatârnare se îmbină tot mai strâns cu lupta pentru
unitate naţională, menită să ducă la formarea unui stat liber, în care toţi românii
să poată contribui, cu talentul şi capacitatea lor creatoare, la tezaurul civilizaţiei
umane. Lu ptătorii patrioţi - în majoritatea boi eri sau fii de boieri cu vederi
liberale - au acţionat cu stăruinţă, p ri n memorii şi alte proiecte, fie pentru
• Comunicare prezentată la Filiala Bărlad a Societăţii de Ştiinţe Istorice.

• Profesor univ. dr. la Universitatea din Bucureşti.
28 N. ADĂ NILOAIE
unirea Moldovei şi Ţării Româneşti într-un stat "neatârnat de Turcia", fie pentru
"crearea unui mare ducat al Daciei", fie pentru a reda "o patrie slobodă şi
independentă" întregii naţiuni române, cum promisese în 1 838 partida naţională
condusă de colonelul I. Câmpineanu 1 .
P re s a , l i tera t u ra ş i reviste l e d i n d e ce n i u l p re m e rgător revo l uţ i e i
paşoptiste, prin conţinutul lor ş i chiar prin titulatura lor simbolică - "România",
"Dacia literară", "Magazin istoric pentru Dacia" - învederau, de asemenea, că
scopul mişcării naţionale era refacerea vechii Dacii , adică, unirea poporului
român într-un stat naţional, indepedent.
Toate aceste acţiuni şi mărtu rii reprezintă dovezi pere mptorii că, în
preajma revoluţiei de la 1 848, unitatea naţional-statală devenise crezul politic al
patrioţilor români , atât al celor din ţară, cât şi al ce lor plecaţi la studii în
străinătate. Ideea de unitate naţională era susţinută în felurite chipuri şi ocazii şi
manifestată atât pe ocolite cât şi făţi ş; rapoartele reprezentanţilor austrieci
semnalau cu îngrijorare vehicularea ideii de "făurire a Daco-României". Ideea
unităţii naţional-statale este exprimată limpede de N. Bălcescu într-o cuvântare
program, ţin ută în noaptea anului anului nou 1 847, în faţa studenţilor români de
la Paris: "Ţinta noastră, domnilor, - spunea N. Bălcescu - socotesc că n u
poate fi alta decât unitatea naţională a românilor. Unitate mai întâi î n idei ş i în
simţăminte, care să aducă apoi cu vremea unitatea politică, care să facă din
munteni, din moldoveni, din basarabeni, din bucovineni, din transilvăneni, din
bănăţeni, din cuţovlahi, să facă un trup politic, o naţie românească, un stat de
şapte mi lioane de români. La crearea acestei naţional ităţi, la o reformare
socială a românilor, bazată pe sfintele principuri ale dreptăţii şi ale egalităţii ,
trebuie s ă ţi ntească toate silinţele noastre. Românismul dar e steagul nostru,
supt dânsul trebuie să chemăm pe toţi românii"2 .
Este adevărat că ti neretul i ntelectual român care se afla atunci în
capitala Franţei a fost influenţat de ridicarea la luptă a parizienilor din februarie
1 848 (unii români participând direct la acţiune) şi de izbucnirea revoluţiei la
Viena ( 1 3 martie) , dar aceste evenimente n-au cauzat revoluţia paşoptistă din
ţările române, ci au grăbit doar declanşarea ei. N. Bălcescu afirma, pe bună
dreptate, că mişcarea generală europeană a fost "ocazia nu cauza revoluţiei
române".
P recum se ştie, revoluţia de la 1 848, creând un cadru favorabil de
manifestare, a deschis calea luptei publ ice de amploare, pentru înfăptuirea
un ităţii naţional-statale a poporului nostru, implicit pentru făurirrea României
moderne. Deşi scopul principal al revoluţionarilor era unirea ţărilor române într
un stat naţioal, independent şi modernizat din punct de vedere al legislaţiei,
luptătorii paşoptişti n-au putut - din cauza condiţiilor externe nefavorabile -
exprima categoric în programele lor oficiale acest deziderat, iar uneori l-au
ROLUL IDEOLOGIEI PAŞOPTISTE ÎN FĂURIREA ROMÂNIEI MODERNE 29
introdus n u mai parţ ia l ; adică au prop u s , ca pri m obi ectiv, n u mai u n i rea
Moldovei cu Ţara Românească într-un stat independent care ar fi constituit,
bineînţeles, o bază şi pentru unirea Transilvaniei. Unele mărturii concludente
ale vremii demonstrează că unitatea naţională, Unirea Principatelor, autonomia
ori chiar independenţa au fost preocupări majore ale revoluţionarilor paşoptişti
români, chiar dacă în programe n-au figu rat pregnant decât parţial aceste
revendicări, în funcţie de condiţiile istorice specifice. Nicolae Bălcescu sublinia
că "împrej u rările politice" n u -i ie rta ră pe revoluţionari i paşoptişti din Ţara
Românească "a pune din început în programa lor chestia unităţii naţionale", dar
ei "n-au pierdut un minut din vedere solidaritatea ce îi leagă cu toate ramurile
naţiei române. Ei au apărut şi s-au luptat deopotrivă pentru drepturile Moldovei
ca şi pentru ale Ţării Româneşti . .. ei mereu au apărat.. drepturile românilor din
Ardeal, Banat şi Ungaria ... "3. Î mprejurările politice potrivnice - după cum arăta
M. Kogălniceanu şi Ion Ghica - erau cauzate de ostilitatea imperiilor absolutiste
limitrofe. Neoficial însă, ascuns sau pe faţă, voinţa de unire a celor trei ţări
române este clar exprimată în presă, în corespondenţă, în manifestări publce
ale revoluţioarilor şi chiar în participarea unora dintr-o ţară în alta la acţiunile
revoluţionare.
Mărturiile vremii reliefează solidaritatea naţională a paşoptiştilor şi dau
expresie forţei cu care s-a manifestat ideea de unitate. Plan urile şi acţiunile
dovedesc unitatea naţiunii române şi rolul de catalizator, în acest sens, ce l-a
jucat revoluţia de la 1 848. Trebuie însă să admitem că, deşi generală, expresie
a unei naţi u n i u n itare, revoluţia română de la 1 848 a avut o desfăşu rare
provincială, adică reg ională şi fragmentară. Condiţiile istorice fiind diferite,
raţiunile de ordin politic şi tactic au impus desfăşurarea regională a revoluţiei în
cele trei ţări române. De asemenea, pentru a se evita amestecul sau intervenţia
străină s-au impus, din aceleaşi raţiuni, anumite limite mai ales în formularea
dezideratelor naţionale din programele oficiale ale revoluţiei. De pi ldă, teama
de intervenţia armatei ruse - ce se găsea concentrată la n umai 30 km - i-a
făcut pe revoluţionarii moldoveni, participanţi la adunarea de la laşi din 27
martie - care a reprezentat încep utul revoluţiei române de la 1 848 - să nu
includă, p ri n t re revendicările d i n c u n oscuta Pe tiţie.proclamaţie u n itatea
naţională, deşi această p ro b l e m ă fusese abordată în d iscuţi i l e adunării
respective.
Revoluţionari moldoven i , izgoniţi prin represiunile domn itorul ui Mihail
Sturdza, şi-au găsit adăpost în Transilvania şi Bucovina, unde s-au întâlnit cu
cei veniţi de la Paris şi care fuseseră opriţi de a intra în Moldova şi împreună au
întocmit noi programe prevăzând în ele, la loc de cinste, unirea şi independenţa
Princi patelor. U n i i di ntre ei - Al . I . Cuza, C. Neg ri , G h . Sion , N . Ionescu,
P. Cazimir, Teodor Moldovanu, Alecu Russo, Lascăr Rosetti ş.a. - vor participa:
30 N. ADĂ NILOAIE
la Adunarea naţională de la Blaj din 3 mai; iar u ltimii doi vor lua parte şi la
adunarea revoluţionarilor bănăţeni ţinută la Lugoj la 1 5 iunie şi prezidată de
Eftimie Murgu.
Revoluţionarii români din Transilvania, întruniţi la 3 mai 1 848, pe Câmpul
l i b e rtăţi i d e la Bl aj , a u p roclamat naţi u ne a ro mână ca "naţi u n e de s i n e
stătătoare ş i parte întregitoare a Transilvaniei p e temeiul libertăţii egale". Cei
40000 de ţărani adunaţi acolo prin acel strigăt entuziast "Vrem să ne unim cu
ţara" - care reprezenta o splendidă afirmare a conştiinţei naţionale - şi-au
expri mat dori nţa de a se u n i cu fraţii lor de peste Ca rpaţi . Totodată, în
atm osfera de l u m in ă şi entuziasm a B laj u l u i - p rovocată de m u lţimea şi
dârzenia participanţilor la impresionanta Adunare naţională - V. Alecsandri a
scris şi publicat la Braşov poeziile patriotice Hora Ardealului şi Către români în
care a îndemnat poporul român la luptă pentru unitate naţională. Tot în acea
primăvară Andrei Mureşanu a publicat entuziastele versuri din Răsunetul ce
avea să devi n ă , s u b n u me l e de Deşteaptă-te române, i m n u l român i lo r
transilvăneni până l a 1 91 8, iar d i n 1 989 imnul ţării noastre.
Revoluţionarii moldoveni, care participaseră la adunarea de la Blaj şi
primiseră de acolo noi forţe morale de luptă, au mers apoi la Braşov unde,
întâlnindu-se cu alţi compatrioţi exilaţi, au dezbătut şi redactat, la 1 2/24 mai un
nou program de luptă, intitulat Prinţipiile noastre pentru reformarea patriei,
care, în articolul 6, revendica: "Unirea Moldovei şi Valahiei într-un singur stat,
neatârnat, românesc". Programul e semnat de 1 4 luptători moldoveni printre
care C. Negri, Al. Russo, V. şi Iancu Alecsandri, G. Sion, N. Ionescu ş.a.
De la Braşov grupul patrioţilor moldoveni a plecat în Bucovina unde au
format un comitet revoluţionar, din însăcinarea căruia Mihail Kogălniceanu a
elaborat şi publicat la Cernăuţi, în august 1 848, un nou program al mişcării
intitulat Dorinţele partidei naţionale în Moldova. Î n acest program, după ce se
înşirau revendicările de bază ale mişcării, se sublinia că "Unirea Moldovei cu
Ţara Românească" reprezintă "cheia bolţii, fără care s-ar prăbuşi tot edificiul
naţonal". Kogălniceanu accentua, totodată, că această unire "este dictată atât
de vederat prin aceaşi origine, limbă, obiceiuri şi interese" şi este "dorită de
veacuri de toţi românii"4 •
Revoluţionarii din Muntenia, deşi declaraseră că românii "sunt o naţie
mai mult de 8 milioane suflete" care "va sti să-si . apere vetrele" de orice invazie
.
5
.
străină , totuşi, temându-se de intervenţia otomană, n-au inclus în programul

de la Izlaz problema independenţiei şi unităţii naţionale. Cu toate acestea, chiar
de la începutul revoluţiei, revendicarea libertăţii şi a un ităţii naţionale a fost
manifestată public de presa bucureşeteană, inclusiv prin înflăcărate apeluri la
u n i re ad resate m o ldove n i l o r . Astfe l , z i a r u l " P ru n c u l ro m â n " , ed itat d e
C.A. Rosetti, a publicat la 12 i unie 1 848, în primu l său n u măr, u n articol-
ROLUL IDEOLOGIEI PAŞOPTISTE ÎN FĂ URIREA ROMÂ NIEI MODERNE 31
manifest Către fraţii noştri din Moldova în care se spunea: "Uniţi-vă cu noi, fraţi
de dincolo de Milcov, peste undele lui vă întindem braţele . . . Să ne dăm mâna
ca nişte fraţi şi să ne ajutăm unii pe alţii. Uniţi vom fi tari, uniţi vom sta împotriva
oricărui vrăj maş al l i be rtăţi i noastre. Trăiască România!" 6 . Î n săptămânile
următoare s-au făcut ş i a lte ape l u ri la u n i re, arătând u-se că m u ntenii şi
moldovenii având aceleaşi interese şi formând "o singură naţie" trebuie să
formeze ş i " u n singur corp" politic.
Î n f i n a l u l u n u i a rtico l , d i n 1 3 i u l i e , C . A . Ro setti a p e l a d i n n o u la
moldoveni: "Vă întindem mâna fraţi moldoveni, în i nteresul nostru comun vă
cerem unirea ... Vom alcătui un singur stat, . .. o singură Românie liberă, mare şi
puternică"7 . Şi ziarul "Poporul suveran", editat de D. Bolintineanu, arăta de la
primul său n umăr că avea drept ţintă "unirea provinciilor române şi tot ce va
putea d uce România la fericire şi la mă rire". Ia r ziarul "Ko n stituţion a l u l"
exprima, de asemenea, deschis dezideratul unirii tuturor românilor: "Toate ţările
locuite de români - scria acest ziar la 8 iulie 1 848 trebuie să se n umească
-
îndeobşte România şi să formeze un stat, pentru că toate sunt patria românilor

şi pentru că toţi patrioţii români, locuitori pe dânsele, formează naţia română,
care cere să fie u na şi nedespărţită".
La apelurile publicate de presa bucureşteană, moldovenii refugiaţi la
Cernăuţi au răspuns la 25 iulie printr-o scrisoare a lui V. Alecsandri către ''fraţii
din T. Românească" în care se preciza: "Dorul cel mai înfocat al nostru, al unei
mari partide din Moldova, este u n i rea Moldovei cu Valahia sub un singur
guvern şi s u b aceiaşi constituţie"8 .
D u pă înăbuşi rea revol uţiei de fo rţe l e reacţionare externe, fruntaşii
paşoptişti, deşi au fost siliţi să emigreze în străinătate, şi-au continuat lupta
pentru aplicarea ideilor programatice revoluţionare. Revistele scoase de ei în
capitala Franţei: "România viitoare" ( 1 850) , "J u n imea ro m â n ă" ( 1 85 1 ) şi
"Republica română" ( 1 85 1 -1 853), reviste dirijate d e C.A. Rosetti, N . Bălcescu şi
l . C . Brătianu, a u devenit adevărate tribune d e propagandă pentru formarea şi
organizarea statului naţional român. În coloanele acestor publicaţii au apărut
manifeste şi apeluri înflăcărate la luptă pentru dreptate, libertate, independenţă
şi unitate naţională. N. Bălcescu arăta într-un articol că "revoluţia viitoare va
cere unitatea şi libertatea naţională; deviza ei va fi dreptate, frăţie, unitate" l.C.
Brătianu, la rându-i, scria că "steagul naţionalităţii, al libertăţii şi al democraţiei
trebuie să fie unul" şi că "sufletu l României nu se poate manifesta decât în
unitatea naţională". Este de subliniat, totodată, că revista "J unimea română"
preciza, de la primul număr, că unul din ţelurile ei este "independenţa şi unirea
tuturor românilor".
Î ntrucât condiţiile externe nu erau favorabile unirii simultane a celor trei
ţări române, foştii luptători paşoptişti, din emigraţie şi din ţară, au convenit că e
32 N. ADĂ NILOAIE
oportun să meargă treptat la constituirea statului naţional român , făcându-se

primul pas prin unirea Moldovei cu Muntenia. Însufleţiţi de ideologia paşoptistă,
ei au desfăşurat o propagandă intensă pe lângă guvernele unor mari puteri şi
opinia publică din diferite capitale europene pentru cauza unirii Principatelor.
Prin broşuri, memorii şi audienţe la factori politici din Franţa şi Anglia, ei au
izbutit să trezească interesul pentru ţările române, iar contradicţiile survenite în
t i m p u l război u l u i Cri m e i i între ma ri l e puteri au făcut ca proble ma u n i ri i
Principatelor s ă capete o importanţă europeană şi s ă fie discutată la tratativele
de pace de la Viena în 1 855 şi la Congresul de la Paris în 1 856.
Conjunctura europeană devenind acum favorabilă, emigranţii paşoptişti
m unteni s-au întors în ţară şi au conl ucrat strâns cu cei din Moldova, care
veniseră încă din 1 85 1 şi începuseră propaganda unionistă. Î mpreună au
condus lupta pentru unirea Principatelor - în condiţiile cunoscute - izbutind să
o încununeze prin alegerea aceluiaşi domnitor la 5 şi 24 ianuarie 1 859, punând
astfel puterile garante în faţa faptului împlinit. Alegerea colonelului Al. . I . Cuza -
cunoscut luptător paşoptist - a reprezentat o garanţie că acesta va favoriza
aplicarea programelor şi dezideratelor revoluţionare. Şi întradevăr, după ce,
sprijinit de colaboratorii săi, a izbutit să realizeze în 1 862 unirea administrativă,
a trecut la înfăptuirea marilor reforme: agrară, administrativă, şcolară, militară şi
j u ri d i c ă , i n c l u siv la e l aborarea cod u ri l o r : civi l , p e n a l şi comercial şi la
secularizarea averilor mănăstireşti care, toate, îşi aveau originea în programele
paşoptiste şi la toate aportul lui M. Kogălniceanu a fost direct şi eficient. Prin
aceste reforme s-au leg iferat dezideratele paşoptiste privind gratuitatea şi
o b l i g ativitatea învăţă mâ nt u l u i primar, e m a n c i pa rea şi î m p ropri etă ri rea
clăcaşi lor, înfii nţa rea gă rzi i naţi o na l e , abol i rea ra n g u ri l o r şi privi l e g i i l o r
personale, egalitatea î n drepturi pentru toţi cetăţe ni i , alegeri l i bere pentru
consiliile comunale şi judeţene, libertatea individuală, a conştiinţei, a cuvântului,
a întrunirilor, a tiparului şi a tranzacţiilor comerciale etc.
Aceste reforme modernizatoare, continuate în timpul domniei princepelui
Carol I şi sancţionate prin Constituţia din 1 866, au favorizat dezvoltarea
economică, politică şi militară a statului naţional român, determinând guvernele
să pună cu mai mult curaj problema independenţei naţionale. Este de subliniat
că unii fruntaşi paşoptişti care au condus lupta pentru unire şi reforme, vor
acţiona şi pentru proclamarea independenţei naţionale, la 9 mai 1 877, punând
şi de data aceasta puterile garante în faţa faptului împlinit. Este meritul lui M.
Kogălniceanu, l.C. Brătianu şi C.A. Rosetti de a se fi aflat în primele rânduri
atât la 1 848, cât şi la 1 859 şi 1 877 devenind astfel adevăraţi ctitori ai României
moderne. Un merit la fel de mare îl are pe plan cultural V. Alecsandri care a
evocat atât de frumos toate aceste eve n i m ente favorizate de ideologia
paşoptistă.
ROLUL IDEOLOGIEI PAŞOPTISTE ÎN FĂ URIREA ROM Â NIEI MODERNE 33
Dacă u n i rea P ri nci pate l o r a constituit o p.remi ză a i n dependenţei,

victoriile de la Griviţa, Plevna şi Smârdan au avut darul să impulsioneze lupta
de eliberare naţională a transilvănenilor şi bucovinenilor constituind o premiză a
desăvârşi ri i unităţii naţional-statale româneşti, adică a Marii Uniri din 1 91 8,
înfăptuindu-se astfel şi acest deziderat al revoluţionarilor paşoptişti.
Trebuie să mărturisim însă că o parte din dezideratele realizate până în
1 9 1 8 au fost ignorate în anii totalitarismului, iar unele dintre ele n-au putut fi
repuse în aplicare de politicieni nici în zilele noastre. De pildă, în dezbaterile
Comisiei proprietăţii, din august 1 848, s-a subliniat că proprietatea va fi sfântă
după ce "se va împărţi şi clăcaşului câte o părticică din ea". Acest lucru s-a
înfăptuit prin împroprietărirea din 1 864. De aceea, pri n Constituţia din 1 866,
proprietatea de o rice natură este declarată "sacră şi inviolabilă", i a r în
Constituţia d i n 1 923 se p recizează că p ro p rietatea este g a rantată. Î n
Constituţia din 1 991 se menţionează doar că "proprietatea privată este ocrotită
de l e g e " , d e c i n i c i sacră, n i c i g a ra ntată. U n a l t e xe m p l u se refe ră l a
responsabilitatea ministerială cerută d e Proclamaţia de l a I slaz ş i prevăzută în
constituţiile din 1 866 şi 1 923. În Constituţia anului 1 99 1 citim însă la art. 1 08
u rmătoarel e : "Cazu ri l e de răspun d e re şi pedepsele apli cabile me m brilor
Gu ve rn u l u i s u nt reg l e m e ntate p ri n t r-o l e g e p ri v i n d r e s po n s a b i l itatea
ministerială". Dar, această lege n-a fost adoptată n ici până astăzi.
Şi acum, ca dovadă că ideologia paşoptistă m-a i nfluenţat şi pe mine, în
loc de încheiere, vreau să aduc în discuţie un document emis îndată după
înăbuşirea revoluţiei spre a-l confrunta cu o stare de lucruri actuală. E vorba de
cunoscuta scrisoare a lui Bălcescu, din martie 1 850, în care arăta că poporul
român mai avea de făcut două revoluţii: una pentru unitatea naţională şi alta
pentru independenţa naţională. Totodată, Bălcescu sublinia că unirea Moldovei
şi Ţării Româneşti "nu poate să nu se realizeze neîntârziat", iar "românii din
Austria cer toţi cu mu ltă i nsistenţă să se constituie într-un singur corp de
naţiune, de trei milioane şi j umătate". Când cele "două mari g rupe de patru
milioane şi de trei milioane şi j umătate de români se vor constitui unul alături de
celălalt, cine le va mai putea împiedica să se unească? România noastră va
exista deci. Am această convingere intimă. E orb cine n-o vede; ... eu cred că
,
nu vom mai avea mult de suferit şi de aşteptat"9 .
Parafrazându-l pe Bălcescu şi actualizând l ucrurile, putem afirma că ne
găs i m , oarec u m , într-o s i t u aţ i e a s e m ăn ătoare , având însă două state
independente româneşti unul alături de celălalt, de o parte şi de alta a P rutului.
Fie-ne permis a spera că atunci când economia şi democraţia dar şi conştiinţa
naţională a locuitorilor din cele două state vor ati nge un nivel maxim d e
dezvoltare, i a r conjunctura internaţională va f i favorabilă, cine le va împiedica
să se unească? România Mare va exista din nou! E orb cine n-o întrezăreşte.
34 N. ADĂ NILOAIE
NOTE
1 . N . Adăniloaie, Independenţa naţională a României, Bucureşti, Editura Academiei,

1 986, p. 52-53.
2. Vezi Corneliu Badea, 1848 la români. O istorie în date şi mărturii, Voi. I, Bucureşti,
Editura ştiinţifică şi enciclopedică, 1 982, p. 31 9-320.
3. N. Bălcescu, Opere. Studii şi articole, Voi. I, Bucureşti, Editura Academiei, 1 953, p. 335.
4. Anul 1848 în Principatele Române, Acte şi documente, tomul IV, Bucureşti, 1 903, p. 97,
1 09-1 1 0 şi 1 34.
5. Ibidem, tomul I, p. 500.
6. Ibidem, p. 547-548.
7. Ibidem, voi. li, p. 1 39-1 40.
8. Apud Gândirea social politică despre Unire ( 1 859). C u l e g e re îngrij ută de P .
Constantinescu-laşi şi Dan Berindei, Bucureşti, 1 966, p . 43.
9. Ibidem, p. 49.
DOCTRINA CONSERVATOARE
ION BULEI*
În ultimele două secole de istorie şi civilizaţie europeană, dominate de

libera l i s m u l şi democraţia triu mfătoare dar ş i d e ideol ogi ile d e stânga şi
extremă stângă, termenul de conservatorism a servit mai m u lt ca antiteză a
progresului. Reuşite de analiză a conservatorismului în sens constructiv au fost
în general puţine. Cele mai importante vin din cultura britanică 1 şi germană2 .
Dar rămân importante şi scrierile gânditorilor francezi contrarevoluţionari 3 . Î n
Anglia, ţară tipic "gradualistică", cu o dezvoltare evolutivă, nu revoluţionară, cu
o remarcabilă elasticitate şi putere de adaptare la nou a straturi lor sociale
aristocratice, se naşte critica la adresa revoluţiei franceze4.
Cea mai coerentă critică la adresa revol uţiei franceze şi a evoluţiei în
genere se dezvoltă însă în Germania. Cum observa Marx: "Germania a trăit
revoluţia franceză pe planul filosofiei. În Germania g radualismul, atâta cât a
existat, s-a susţinut pe puternica presiune a straturilor dominante asupra celor
dominate, neîngăduindu-le acestora din urmă nici o revoluţie majoră. N ucleul
corpului social german a fost constituit de stratul militar. Prusia în special dintre
statele germane a fost un stat militar. Aceasta a însemnat mult pentru mişcarea
conservatoare şi pentru lumea intelectuală germană. Gradualismul german nu
a fost deschis ca în Anglia, ci închis. În Anglia a fost o "conpenetrare" între
partide şi straturi sociale, care în Germania a lipsit. Aici conservatorismul s-a
dezvoltat prin propria sa dinamică şi s-a dezvoltat p ur i ntelectual, ca o ideologie
conservatoare. Mai mult de jumătate de secol al 1 9-lea în Germania n-a fost
prezentă o viaţă parlamentară. Necesităţile luptei practice ar fi impus limitări
purităţii şi consecvenţei ideologiei. Dieta prusacă abia după 1 847 poate fi
văzută ca iniţiind o activitate de parlament conservator6 .
Conservatorismul de tip occidental este dezvoltat în lucrările unor clasici
cum ar fi David H ume, Jacques Necker, Robert Salisbury, H ippolyte Taine,
George Santayana sau G . K. Chesterton ( Fragmente din scrierile lor sunt
publicate şi în limba română, mai nou, de revista "Polis", nr. 3/1 998, p. 1 1 3- 1 8 1 ) .
Vezi, de asemenea, l ucrările lui Tocqueville, asupra revoluţiei franceze şi a
democraţiei în America, ca şi ale lui Ortega y Gasset, cu a sa Revoltă a maselor,
* Profesor univ. dr. la Facultatea de Istorie a Universităţii din Bucureşti.

36 ION BULEI
Bucureşti, 1 994. Apoi excelenta cercetare a lui K. Mannheim din anii 1 924-
1 92 7 , a d u n ată ma i n o u în l uc rarea Kon servatori sm u s. Ein Beitrag zur
Sozio/ogie de s Wi ssen s, apărută la Frankfurt pe Main în 1 984 şi tradusă şi în
alte limbi europene (noi am folosit ediţia italiană) .
Conservatorismul din ţări mici ale Europei s-a bucurat de asemenea de
studii al căror răsunet a rămas mai mult local 7 .
Conservatorismul nu este deloc sinonim cu tradiţionalismul, cum numea
Max Weber "conservatorism natural" (termen folosit de Lord H. Cecil) 8 .
T rad i ţ i o n a l i s m u l este c o m porta m e n t u l c o n t ra p u s i n i ţ i a l o ri c ă r u i
reformism , este rezistenţa la orice n o u . E u n iversal u m a n . U n astfe l de
tradiţionalism este prezent şi în epoca modernă, nu doar în cea veche. Denotă
"o caracteristică psihologică formală", activă mai mult sau mai puţin în orice
individ. Comportamentul tradiţional nu e legat nici măcar în epoca modernă de
conservatorismul politic. Sunt persoane politic "progresiste" care în chestiuni de
viaţă sunt tradiţionaliste şi invers9 .
U n tradiţionalist în faţa introducerii, de pildă, a dru m u l u i de fier e ,
desigur, împotrivă, un conservator, unul care acţionează î n conservatorismul
politic,reacţionează în funcţie d e programul partidului conservatorilor în ţara
respectivă. Conservatori s m u l este un fenomen specific modern , istoric.
C o nse rvatori s m u l p o l itic este "o struct u ră s p i ritu ală obiectivă", faţă d e
subiectivismul indivizilor singulari, care acţionează î n sens tradiţionalist. Cu alte
cuvinte, tradiţionalismul este un concept sociologico-generalizant vechi de când
lumea, în vreme ce conservatorismul este un concept istorico-sociologic, care
desemnează un fenomen modern, istoric şi sociologic determinant. Între cei doi
termeni este o diferenţă esenţială. cel dintâi care a conferit conservatorismului
această conotaţie, de struct u ră spirituală ob iectivă, ieşită d i ntr-o anume
conju nctură istorică, a fost Chateaubriand, care şi-a intitulat periodicul său
destinat să servească ideea restaurării politice şi religioase în Franţa "Le
Conservateur". în Germania termenul devine frecvent în anii 30 ai secolului 1 9.
În Anglia din 1 830.
Ca şi liberalism ul, conservatorismul îşi are şi el rădăcinile în revol uţia
franceză. Este reacţia socială, politică, i n te l ectuală la acest remarcabil
eveniment. După Mannheim revoluţia a creat condiţiile sociale şi politice, care
au determinat apariţia conservatorismului 1 0 .
Aceste condiţii s-ar putea rezuma astfel:
1 . Cu revoluţia complexul i storico-social a devenit mai dinamic şi în
cadrul lui s-a relevat cu claritate importanţa pentru ansamblu a oricărui element
component. S-a dimin uat corespunzător numărul unităţilor izolate, închise în
s i n e , care ma i în aite erau d o m i n ante. Au fost î n lăt u rate de asemenea
elementele intermediare.
2 . D i n a m ica c o m p l ex u l u i i storico-politic a p rod u s tot m a i m u l t o
diferenţiere socială. Au apărut straturi sociale care reacţionează mai mult sau
m a i p u ţ i n omog e n . U n e l e acceptă n o i l e t e n d i nţe de dezvoltare. Alte le
promovează oprirea sau chiar întoarcerea procesului dezvoltării însăşi (într-un
mod din ce în ce mai conştient).
DOCTRINA CONSERVATOARE 37
3. Lumea ideilor şi a intenţiilor fundamentale vehiculate de aceste idei se

divide şi curentele sociale corespunzătoare acestor idei se manifestă potrivit
diferenţierilor sociale reprezentate.
Această dividere în e l eme nte care pro m ovează sau obstacolează
dezvoltarea se referă tot mai m ult la politică (şi, în consecinţă şi la economie),
astfel că politica devine autonomă şi se constituie într-un nucleu în jurul căruia
se cristalizează straturile sociale.
Acestea ar fi aşadar elementele principale care individualizează originile
istorice şi sociale ale conservatorismului. Plecând de la ele se poate stabili şi
conţinutul lui intelectual şi spiritual. Conservatorii resping conceptul burghez de
egalitate care stă la baza teoriei burgheze de libertate. Pentru conservatori
oamenii sunt prin natura lor intimă inegali şi adevărata libertate consistă în
posibilitatea ce se acordă fiecăruia de a-şi dezvolta ceea ce are particular.
Scrie Adam Muller: "Nimic nu vine în contradicţie mai mult cu libertatea ... decât
conceptu l unei exterioare egalităţi . Dacă libertatea n u este altceva decât
strădania naturilor celor mai d iferite spre dezvoltare şi viaţă, nu se poate
concepe contradicţie mai mare decât aceea de a introduce libertatea şi de a
distruge în acelaşi timp întreaga sferă de individualitate dată de natură" 1 1 .
Cu alte cuvi nte conservatorii res p i n g l i bertatea abst ractă, resping
egalitatea indivizilor, care nu au cum s ă fie egali 1 2 · . Acceptă însă libertatea
unor comun ităţi organice. I nevitabil această libertate presupune şi anumite
privileg i i , care, tot i n evitab i l , crează alte inegalităţi. S u nt mai mari aceste
inegalităţi decât celelalte? Conservatorii spun că nu. Conservatorii resping şi
concepţia burgheză a proprietăţii. Maser a dezvoltat conceptul unei "proprietăţi
genuine" 1 3 .
Potrivit acestuia proprietatea g e n u i n ă de mai înainte era legată d e
proprietar diferit de aceea mo d e r nă . Ea confe rea p ropri etaru l u i a n u m ite
privilegii şi prerogative, consfinţindu-i de pildă dreptul de a avea un cuvânt în
afacerile statul u i , dreptu l de vânătoare, apartenenţa la jurii ş.a. Era deci o
proprietate strâns legată de onoarea personală a proprietaru l u i . Dacă de
exemplu proprietarul îşi înstrăina posesia, dreptul de vânătoare nu putea fi
înstrăinat, era s e m n u l di sti nctiv că n o u l proprietar n u e ra cel "autentic".
Onoarea nu e ra transfera b i l ă . E ra deci o relaţie n o n f u n g i b i l ă între o
determinată proprietate şi un determinat proprietar şi orice proprietate era
impregnată de acest raport personal 1 4 , distrus de efectele revoluţiei franceze.
O altă trăsătură esenţială a gândirii conservatoare este aderentă la ceea
ce este i mediat, la concret, " u n refuz radical al domniei posi b i l u l u i şi al
speculativului" 1 5 • Conservatorul pleacă totdeauna de la un fapt singular, de la
un fapt dat, n u se aruncă spre un orizont dincolo de acest fapt imediat. E
preocupat să acţioneze imediat, cu detalii concrete şi nu-şi pune întrebări la
care n u are un răspuns în acel moment. Aceasta spre deosebire de modul de a
acţiona liberal-burghez, progresist, care pleacă totdeauna de la ceea ce ar
putea fi posib i l , trecând peste ceea ce este un dat imediat. Reform i s m u l
conservator t i n d e totdeauna să înlocuiască fapte s i n g u lare c u a lte fapte
singulare. Nu tinde să transforme l umea întreagă, cum o face liberalismul, ci să
38 ION BULEI
substituie un fapt singular cu un alt fapt singular; să amelioreze o situaţie nu să

o schimbe. Tendinţa progresistă este spre sistem , cea conservatoare spre
cazuri particulare.
Totodată c o n s e rv at o r u l e p re o c u pat d e c o n t i n u a re a t re c u t u l u i .
Semnificatul unui fapt particular derivă din ceea ce e în spatele lui, în trecut, din
ceea ce era prefigurat în germene. Progresistul trăşeşte prezentul ca început al
viitorului, în timp ce pentru conservator prezentul e ultima etapă a trecutului. De
aici toate programele conservatoare în toată lumea şi în România, care toate
voiau să amelioreze, nu să schimbe dintr-o dată.
Acestea a r fi trăsătu rile esenţia l e a l e conservatori s m u l u i contra
revoluţionar, ale conservatorismului ca reacţie hotărâtă la revoluţia franceză.
Numai că acest tip de conservatorism nu defineşte curentul conservator şi în
evoluţia sa. Îl defineşte doar în faza sa iniţială, Odată depăşite straturile sociale
şi intelectuale care i-au dat naştere, se dezvoltă şi un alt tip de conservatorism,
radical diferit de precedentul , şi care sub anumite forme dăinuie şi în zilele
noastre.
Şi în această fază el se manifestă ca o reacţie. O reacţie a e litei
împotriva unor stări de fapt. "Cu slăbirea legături lor de castă, de clasă, de
corporaţie, de familie între oameni, ei primesc un important impuls de a se
ocupa de nimic altceva decât de interesele lor particulare, de a nu se gândi
decât la ei înşişi, de a se închide într-un feroce individualism unde orice virtute
publică e destinată să piară". Sunt afirmaţiile lui Alexis de Tocqueville 1 6 .
Tot el comenta asupra s ocietăţii moderne capitaliste: "Î ntr-o atare
societate, unde nimic nu este sănătos, fiecare se simte fără încetare asediat de
frica de a coborî şi de mania de a se ridica; şi aceasta pentru ca banul, care a
devenit semnul distinctiv de categorisire a fiecăruia, a cucerit o extraordinară
mobilitate trecând neîncetat dintr-o mână într-alta, transformând condiţia
individului, înălţând şi dărâmând familii..." 1 7• Şi Tocqueville acuză frenezia de
îmbogăţire cu orice preţ, căutarea doar a bucuriilor materiale.
O reacţie împotriva conformismului. Tocqueville constata cum încet încet
cetăţenii devin tot mai egali şi mai asemănători şi fiecare doreşte să fie aşa
cum sunt toţi ceilalţi, constată "gigantica presiune a spiritului tuturor asupra
inteligenţei fiecăruia", felul în care încrederea în opinia publică devine o altă
specie de religie în care profetul e majoritatea. Apare astfel pericolul unui nou
despotism, cu atât mai periculos, cu cât nu controlează nu numai autonomia
acţi u n i l or exterioare, dar a n i h i l ează auto n o m i a s p i rit u l u i şi l oveşte în
creativitatea inteligenţei. Conformismul îşi găseşte o manifestare deplină în aşa
numita cultură de masă, o cultură săracă în idei originale şi bogată în schimb în
idei generale, acceptate fără discuţie, pe baza unei aşa zise eficacităţi sociale.
Oamenii au multă curiozitate, dar puţin timp liber, sunt agitaţi şi activi, dar au
puţin timp pe ntru a gândi . I de il e generale îi scutesc de stud iul cazurilor
particulare. Vor succes dar fără mare efort. Egali în drepturi, în educaţie, în
avere, de o egală condiţie, oamenii au inevitabil aceleaşi nevoi, obiceiuri şi
g usturi simi lare. Din această cauză sub liberalism şi democraţie marile revoluţii
intelectuale şi spirituale nu mai au loc. Peste tot şi peste toate se întinde un fel
de materialism negator de orice transcendenţă. Oamenii se izolează de ei înşişi

şi unii de alţii ·şi fiecare n u mai este îndemnat să se ocupe decât de el însuşi,
de propriul său statut social 1 8 •
Faptul duce inevitabil la un dezinteres crescând pentru treburile publice,
pentru cauzele comune (afară de cazul când ele sunt purtătoare de posibilităţi
de îmbogăţire). Posturile de g uvernare rămân în aceste condiţii la dispoziţia
tuturor ambiţiilor, care găsesc deschis drumul puterii. Într-o societate de acest
tip elitele sunt mo rtificate , centrali s m u l b i rocratico-ad m i n istrativ a n u lează
responsabilitatea elementelor singu lare, distruge sau dimin uează formaţiile
intermediare şi organismele autonome din sfera politico-statală, deci ceea ce
poate susţine societatea civilă. D upă O rtega y G asset e l itele au g uvernat
societăţile până la sfârşitul sec. 1 9. Fiecare din aceste elite elabora un program
şi masele erau chemate să aleagă, să se recunoască în acel program şi în
acea e l ită. La un moment dat s-a întâmplat ceva catastrofic . Masele a u
răsturnat elitele şi li s-au substituit. Evident Ortega nu condamna bunăstarea
adusă de societatea industrială. Dar problema reală era dominaţia exercitată
de " o m u l m a s ă " , î n f râ n g e re a a ri st o c r aţ i e i i nt e l e ct u a l e , c u re z u l t at e
dezastruoase. "Masa d ă l a o parte tot ceea c e este diferit, singular, individual,
calificat, selecţionat. Cine nu este ca toată lumea, cine nu gândeşte ca toată
lumea, acela riscă să fie eliminat" 1 9 •
O m u l masă e inert , n u are obiective de larg ă respiraţie, n u-şi pune
întrebări, n u are incertitudini, nu respectă aristocraţia intelectuală, nu tolerează
dimensiunile de păreri. Acest om este, după Gasset "un Naturmensch ieşit în
mijlocul lumii civilizate".
Realitatea progresului e evidentă pentru oricine, dar conservatorismul
modern refuză .optimismul vechiului istoricism şi respinge şi mitul progresului ca
ceva automatic şi garantat. Conservatorismul pleacă de la constatarea reală că
nu există progres sau evoluţie fără o ameninţare de involuţie şi de regres, fără
risc. Şi societatea de masă este tocmai o astfel de perioadă de regres, de
sterilitate. Nu este vorba de societăţile democrate, ci de cele superdemocrate,
în care masa acţionează direct, nu respectă legea, impunând cerinţele sale şi
gusturile sale. Analiza lui Gasset nu este reacţionară, este conservatoare. Ea
pleacă de la adevăruri cunoscute. Pentru că, într-adevăr, trăim într-o lume în
care masificarea e tot mai extinsă, stimulată mult de mass-media, care are azi
o putere enormă, în care cultura de masă face legea, impune modelele sale,
produce modele culturale destinate să dureze un sezon. Ori adevărată cultură
este aceea a elitelor.
D i n to a t e a c e s t e m o t i ve i n t ră în a cţ i u n e s a u t re b u i e să i n t re
conservatorismul de tip nou. Instrumentele folosite: libertatea presei, asociaţiile
autonome în toate domeniile. Scopul: crearea unui spirit conservator din partea
celor mai buni, un spirit îm potriva tuturor rapidelor inovaţii şi improvizaţii în
câmpul intelectual şi social, împotriva schimbărilor pentru schimbare. Individul
nu poate ieşi de sub tendinţele distructive ale societăţii democratice de masă
decât l ă rg i n d secto rul societăţii c i v i l e , decât p ro p u n â n d u - ş i ca o b i ectiv
conservarea unor determinate valori care să salveze integritatea i ntelectuală şi
40 ION BULEI
m o rală a fie căru i a . C u alte cuvinte, salvgard a rea individ u l u i d e t i ra n i a

majorităţii, autonomia societăţii civile d e opresantul aparat birocratic generat de
societatea democratică de masă20 .
Conservatorismul român se aseamănă cu conservatorismul european în
genere. Dar, spre deosebire de liberalism, el se revendică şi dintr-o realitate
românească proprie, din tradiţii ,proprii. Fie şi parţial el moşteneşte ideologic
pătura conducătoare a Principatelor române. În ţările vecine României de la
sud, în Bulgaria sau actuala I ugoslavie, această clasă conducătoare a lipsit în
secolele asupririi turceşti. Situaţia din ţările române nu se aseamănă deci cu
aceea de la sud de Dunăre. În Ungaria şi Polonia această clasă conducătoare
a existat, dar, prin catolocism, e orientată de la început spre Occident. Î n plus,
în secolul XIX Polonia nu mai exista ca stat. Legătura din acest punct de
vedere în epoca modernă dintre români şi vecinii lor de la nord, şi vest nu are
semnificaţii deosebite. Atunci când ro mânii intră în modernitate şi caută
contractu l strâ n s cu civi lizaţia Occident u l u i îl stabilesc d i rect cu e ng lezii,
francezii, germanii, austriecii, fără intermediari. Singura apropiere care s-ar
putea face ar fi cu clasa conducătoare din Rusia, care, mai bogată şi apropiată
mai dinainte de Occident, a influenţat şi clasa conducătoare română mai cu
seamă în timpul deselor ocupaţii ruseşti ale Principatelor în secolele XVI I I şi
XIX (ofiţerii armatelor ru seşti erau exclusiv ari stocraţ i ) . O materializare a
acestei influenţe ar fi Regu lamentele Organice. O cercetare în plan religios,
cultural şi, în genere, spiritual poate desprinde nuanţele necesare. Inclusiv ar
nuanţa aceste legături prin prisma conştiinţei naţionale, în sensul în care clasa
conducătoare română privea cu mare teamă spre ţarism, ale cărui intenţii
ofensive în Balcani nu erau deloc ascunse2 1 •
Şi în România conservatorismul îmbracă cele două aspecte pe care le
·
îmbracă şi în Occident. Înainte de toate se manifestă şi aici ca o reacţie nu la
revoluţia franceză ca atare (boieri i româ n i au privit cu simpatie revoluţia
franceză22 , gândindu-se că Franţa revoluţionară va ajuta ţări le române să
scape de fanarioţi), ci ca o reacţie la spiritul revol uţionar în impulsionarea unor
transformări sociale prea repezi. Nu se prelua decât o parte din mesaj u l
revoluţionar, cel extern, ignorând aspectul său social, d e egalitate socială. Nu
puţin a contribuit l a aceasta modul î n care s-a făcut modernitatea în spaţiul
românesc, cu un proces de reforme care şi el s-a acomodat cu împrejurările
internaţionale şi care a rămas neterminat23 •
Când împrejurările au fost favorabile procesul reformelor a fost mai alert.
D a r el s-a încet i n i t c â n d c o nd iţ i i l e externe i s-au î m potrivit. P ro c e s u l
revoluţionar-reformist24 a avut un caracter naţional predominant. Unirea şi
independenţa au fost imperative care au trecut înaintea libertăţilor din interior.
Unele se legau de altele, desigur, dar cele din urmă nu s-au pus până nu se
împlineau cele dintâi (vezi, de pildă, dezbateri le din Adun ări le ad-hoc din
Moldova şi Muntenia din 1 857) . Şi atunci când a venit timpul să se aducă în
p ri m plan problemele din interior, "fierbinţeala" procesului revoluţionar se
domolise. Şi răs p u n s u ri l e şi soluţi i l e n-au mai fost radicale, ci poto l ite.
Revoluţiile n u au fost niciodată duse până la capăt în spaţiul nostru de istorie.
Şi aceasta datorită intervenţiilor străine. ln 1 784, în confruntarea dintre

ţăranii români ai lui Horea-Cloşca-Crişan şi no � ilii unguri, au intervenit armatele
habsburgice, l uând partea celor din u rmă. ln 1 82 1 au i nte rvenit armatele
turceşti, Tudor Vladimirescu neavând timp decât să-şi enunţe programul său
revoluţionar nu şi să-l pună în practică. În 1 848, armate ţariste, turceşti sau
austriece au pus capăt unor revoluţii în mers care, fără îndoială, ar fi creat alte
condiţii dezvoltării naţionale şi sociale a românilor. În ţări mari cum erau Franţa
sau Rusia, revoluţii ca acelea din 1 789 sau 1 91 7 au măturat dintr-o dată un
regim, punând în locu-i altu l . Pentru că aici revoluţiile s-au desfăşurat în
întregul lor, consumându-se în ele însele. Nici pe departe nu e cazul ţărilor
române, despărţite şi necontenit la discreţia mai puternicilor vecini. Nevorbind
de revol uţia propriu-zisă, vorbim , în s ituaţia românilor, doar de un proces
revoluţionar. Ritmul său de desfăşurare n-a fost rapid şi s-a acomodat cu
împrejurările internaţionale.
La consideraţiile de mai sus se pot adăuga altele care ţin de psihicul
naţional şi specificitatea etnică românească25 .
C o n s e rv a t o ri s m u l p o l i t i c e s t e p rod u s u l ri t m u l u i n e a lte rat d e
transformarea modernă a societăţ i i româneşti . Existe nţa l u i e de natu ră
obiectivă. Manifestarea lui nu îmbracă de multe ori forme clare, bine definite.
Conservatorii şi liberalii, cu semnificative excepţii, n-au dat prea multe
lucrări de doctrină, nici programe doctrinare. Oamenii politici români aveau de
regulă o structură de gândire specific juridică, exprimată mai ales prin formule
retorice. Ideile care se vehiculează au avantaj ul de a fi uşor discutate. Ca
niciodată înfloresc talente oratorice, unele cu totul de excepţie. Elocinţa se
cultivă. Orice succes parlamentar o presupunea. O floare de stil putea fi mai de
efect decât orice construcţie savantă26 .
P ut e m v o r b i m a i c u râ n d d e u n e l e pe r s o n a l ităţi c a re a u i l u st rat
conservatorismul: M . Eminescu, P.P. Carp, T. Maiorescu, C. Rădulescu-Motru,
N. Filipescu, Al. Marghiloman sau, înaintea lor, Barbu Catargiu sau, în afara
vreunei înregimentări politice, Aurel Popovici. P utem vorbi, iarăşi, de câteva
direcţii ale acestei orientări. Mai puţin de un sistem închegat de principii şi teze
fundamentale27 .
Î nai nte de toate o ri e ntarea doctrinară conservatoare încearcă să
răspundă asupra chipului în care s e dezvolta civilizaţia română în veacul trecut
şi la începutul celui de-al XX-iea. Care erau căile de dezvoltare ale acesteia,
mijloacele sale, care era sau trebuia să fie sistemul ei?
Conservatoris m u l c o n stata m a rea d i s c repanţă d i ntre form e l e noi
introduse în ţară prin procesul revoluţionar de dezvoltare a capitalismului în
România şi fondul preexistent şi, de fapt, în bună măsură încă existent. Adică
se constata o realitate. Popoarele care intrau mai nou în sfera de cuprindere a
capitalismului n u refăceau evol uţia celorlalte popoare mult mai înainte pe
această cale ci se puneau dintr-o dată "în planul actualităţii", supunându-se
legii sincronismului şi a dominaţiei a ceea ce era superior asupra inferiorului.
Fatal apăreau greutăţi de asimilare a noilor forme, cu inerente inadvertenţe. La
români fazele dezvoltării istorice s-au precipitat ş i redus la i ntervale toarte
42 ION BULEI
scurte. ln mai puţin de un secol ţările române au trecut de la un capitalism

primar, cum era înainte de 1 82 1 , 1 829, la unul comercial, pentru ca la sfârşitul
secolului să intre într-unul industrial, cu regim protecţionist, stăpânit de ideea
valorificării pe loc a bogăţiilor ţării, şi până în 1 91 8 să aj ungă şi la un capitalism
organizat cu marea finanţă pe de o parte şi cu statul pe de alta. Astfel, că de la
1 829 la 1 9 1 8 România "a .ars" toate etapele evol uţiei sociale şi economice
capitaliste. Sitematizarea bazelor de dezvoltare a capitalismului o dă încă Şt.
Zeletin după modelul clasic al lui Sombart. După acelaşi model alţi cercetători
d i n perioada interbelică, cum era de p i ldă P . E rcuţă în Die Genesis des
modernen Kapita/ismul in Rumănien, Leipzig, 1 941 , ajung la precizări destul de
p u e r i l e : " De la 1 8 29 l a 1 86 6 capita l i s m comerc i a l ; de l a 1 8 66 l a 1 886
mercantilism; de la 1 886 la 1 903 capitalism industrial; de la 1 903 imperialism".
Discuţia a continuat şi după al doilea război mondial în cadrul unei periodizări
după criterii marxiste fără a se putea ajunge la mai multe precizări.
Î n sfera politică acelaşi ritm nervos şi trepidant. La începutul. secolului al
XIX-iea era un sistem legislativ bazat pe vechi pravile şi pe obiceiul pământului.
"Garanţiile individuale" ale acestui sistem rămâneau la discreţia "simţului de
dreptate al boierilor''. De la această fază, prin revoluţia de la 1 848 şi întreaga
l u ptă pe ntru U n i re , s-a trecut direct la constituţia de la 1 86 6 , bazată pe
concepţia i n dividual istă b u rg h eză. Astfel că fazele clasice a l e evo l uţiei
capitaliste s-au precipitat, s-au comprimat sau chiar desfiinţat pentru că aşa
cerea legea sincronismului de evoluţie cu Occidentul .
Raporturile comerciale cu Occidentul acţionau c a un pivot. E le necesitau
adaptarea instituţiilor pu blice, a sistem ului politic la un nivel apropiat ţărilor
partenere de comerţ. De pildă, ţările române nu puteau măsu ra şi cântări cu
vechile lor sisteme de măsuri şi g reutăţi şi în acelaşi timp vinde Occidentului cu
metru l şi k i l o g ram u l . Apoi raporturile comerciale n u puteau l u a o mare
dezvoltare atâta timp cât legile româneşti nu ofereau toată siguranţa posibilă
afacerilor. Trebuiau deci create legi comerciale moderne, modernizată viaţa
juridică. Î n acelaşi timp partenerele de com e rţ occidentale cereau, pentru
garantarea nu numai a comerţului lor, dar şi a împrumuturilor ce le acordau, un
s istem politic adaptat formelor democraţiei occidentale. Cum scria Zeletin:
"I nvazia capitalismului în România a ridicat circulaţia mărfuri lor la nivelul vieţii
moderne şi modernizarea a antrenat cu ea întreaga societate". Evident întreg
procesul nu s-a desfăşurat nici atât de simplu, nici atât de schematic28 , cum
l-am redat noi, şi în nici un caz prin simplă imitaţie, fără participarea factorului
local. Evident, iarăşi, procesul modernizării rapide nu putea să nu aibă urmări.
Î n Occident fenomenele istorice au avut o dezvoltare re lativ îndelungată,
îngăduind sedimentări, trăiri în cursul mai multor generaţii. La noi precipitarea
fazelor istorice n-a lăsat timp pentru astfel de sedimentări. De pildă, pe plan
social capitalismul comercial n-a dezvoltat şi o puternică burghezie comercială
şi nici n-a format un spirit comercial autohton 29 . Mai mult, precipitarea n-a atins
în aceeaşi măsură agricultura şi a avut efecte dezastruoase asupra ţărănimii. În
loc să se determine satisfacerea cererii crescânde de produse agricole, prin
folosirea p rog resului te hnic s-a aj u n s la i ntensificarea exploatării mu ncii
ţăranului. Acesta a continuat să muncească cu aceleaşi mijloace "ca în u rmă

cu 50 de ani", cum scria Eminescu 30 , iar trebuineţele "artificiale" i mportate de
aiurea, transformările petrecute i-au înzecit sarcinile.
Î n accepţia sprijinitorilor teoriei conservatoare cadrul instituţional şi j uridic
capitalist, creat în România, nu era adecvat structurii social-economice a ţării;
era o copie, fără spirit critic, a celui din Apus; noile forme aveau un caracter
"străin" de particularităţile româneşti; între ele şi situaţia de fapt era un decalaj.
În altă ordine de idei apărea o contradicţie între cultura naţională şi civilizaţia
modernă, în defavoarea celei dintâi care risca să fie înăbuşită, falsificată. Pe
plan politic se trăgeau concluzii în definirea scopurilor şi alegerea mijloacelor
partidelor de guvernământ a căror activitate trebuia să se fixeze într-un real
posibil şi nu în utopii reformatoare, nepotrivite nivelului dezvoltării societăţii
româneşti.
N u fără exagerare, porn ită d i n nevo i l e Part i d u l u i Conservator, M .
E m i nescu scria: " U n i rea , A d u n a rea ad-hoc d i n M o l dova a făcut- o , d e şi
compusă î n cea mai mare parte d in conservatorii actuali (!), o adunare în care
nu existau partizi, de vreme ce toate se votau aproape cu unanimitate. Tot
acea adunare a stabilit toate principiile Constituiei actuale, programul ei întreg
e trecut în legislaţiunea noastră". Cu exagerările sale M. Eminescu răspundea
însă exagerărilor din partea cealaltă. Ecoul acestora din urmă se vor face peste
timp g â nditori ca E . Lovi n e s c u . Î n cartea sa "I storia civil izaţiei rom â n e
moderne", Lovinescu pleacă d e la o premisă greşită ş i aj unge la o concluzie
asemănătoare. Civilizaţia română (adică modernizarea României după 1 821 ) îi
apare drept creaţia ideologiei revol uţionare franceze care s-a i mpus românilor
prin interdependenţa morală şi materială dintre popoarele europene3 1 .
După schema hegeliană ideologia revoluţionară franceză ar fi teza. Ei i
se opun forţele reacţionare, antirevoluţionare din i nterior, ce se confundă cu
conservatorii. Aceasta ar fi antiteza. Sinteza ar fi civilizaţia modernă al cărei
instrument necesar a fost liberalismul, exprimat îndeosebi prin 1 . 1 .C. Brătianu.
"lată d a r cum s-a născut acest prunc [ . . . ] care vrea să fie odată civilizaţia
română! exclama cu ironie C. Rădulescu-Motru. Copil născut din flori, în toată
puterea cuvântului. Tatăl său adoptiv, entuziastul Ion C. Brătianu, l-a găsit pe
malurile Senei. L-a crescut cât a trăit, apărându-l de primejdiile reacţiunii şi apoi
l-a încredinţat parti d u l u i li bera l , care l-a înfiat pentru veşnicie". I ronia l u i
Rădulescu-Motru era tot atât d e corozivă privind exagerarea factorului extern
din partea lui Lovinescu: "La formarea civilizaţiei române, după d. Lovinescu,
fondul sufletesc al poporului român nu contribuie cu nimic [ . . . ]. Ştim despre el
numai că se formează după bătaia vântului. Cât bate vântul de la răsărit este
rău şi tulbure în civilizaţia română. Cât bate vântu l de la apus este bine.
Această fatalitate de hotare i-a fărămiţat poporului român cu desăvârşire orice
y el eitate de autodeterm i n a re . El este o fii nţă p u r pasivă şi i m itatoa re 32 •
lntr-adevăr, modernizarea României nu s-a datorat unui transplant al ideologiei
revoluţionare franceze, ci a fost u rmarea unor transformări progresive ale
fondului de realitate proprie ce a primit, nu se putea altfel, îndem n din ideile
revoluţionare franceze, cum a primit întreaga Europă şi prin ea lumea întreagă.
44 ION BULEI
Pe de altă parte, din punct de vedere politic nu nu mai liberalii au patronat

modernizarea ţării, în vreme ce conservatorii ("forţele reacţionare", antiteza) n
au avut alt rol decât să excite forţele revoluţionare, să se ridice din când în
când şi apoi să capituleze. Patronajul politic s-a exercitat succesiv şi de unii şi
de alţii , diferind uneori mijloacele, ritmul, adesea procesele de intenţii. Acest
patronaj este până la urmă opera întregii clase conducătoare care vrând
nevrând trebuia să răspundă unor necesităţi ale acelei epoci, în condiţiile în
care se man ifestau e l e , prin dezvoltarea b u rghezie i , a proletari at u l u i , a
prefacerilor economice şi sociale de ansamblu, a ideologiei vremii.
J udecând astfel conservatorilor nu le poate fi refuzată orice operă de
iniţiativă în politica românească în epoca modernizării. Căci faptul nu se verifică
în practică. Orice schemă, de altfel, dinainte construită nu poate fi aplicată tale
qua/e în inte rpretarea unor real ităţi complexe. O trecere în revistă, fi e şi
sumară, n u constată de pildă în acţiunea legislativă de după 1 866 un dublu
proces: revoluţionar din partea liberalilor, reacţionar din partea conservatorilor.
Dimpotrivă, această acţiune este subordonată u nor cerinţe imediate şi
satisfăcută În spirit de continuitate. O extremă liberală şi una conservatoare pot
fi puse în evidenţă încă din vremea lui Cuza. Dar în practica politică extremele
puteau influenţa într-o oarecare măsură dar nu hotărî. Nici revoluţionarismul
u n u i C . A . Ros etti - şi p â n ă la un p u n ct şi a l l u i l . C . B ră t i a n u - , n i ci
reacţionarismul lui Gr. Sturdza, cel cu Petiţia de la laşi, n u dictează opera de
g uvernare. Poporul român a refuzat totdeauna extremele. Un bun simţ politic
care a marcat şi clasa conducătoare, capabilă să facă faţă încercărilor la care a
fost supusă.
Conservatorismul politic românesc este un produs al ritmului nealertat de
transformare modernă a societăţii româneşti . Existenţa lui este aşadar de
natură obiectivă. El merge mână în mână cu liberalismul multă vreme. Se lasă
potenţat de aceasta în mu lte privinţe sau contribuie la conturarea lui. Indiferent
de domeniul în care s-a manifestat, conservatorism u l , prin i ntrod ucerea
spiritului critic, a dat modernizării României conştiinţa de sine. T. Maiorescu în
cultură, P . P . Carp în politică, A.O. Xenopol în istoriografie. M. Eminescu în
gândirea pol itică, Th . Rosetti , G . Pan u , P . Missir ş.a. în viaţa pub lică au
_
contribuit esenţial la dezvoltarea domeniilor respective. ln acelaşi timp, prin
scrierile lui M. Eminescu, C.Rădulescu Motru, A.C. Popovici, P.P. Negulescu,
conservatorismul defineşte tradiţionalismul în România. Prin contribuţiile lui V.
Conta, A . O . Xenopol, T. Maiorescu , A l . Lahovari , Al. Marg h i loman , P . P .
Negulescu, C. Rădulescu Motru este definit evol uţionismul. Nu mai puţin este
precizat sensul naţionalismului românesc33 .
Ş i conservatori s m u l ro mân este potriv n i c concep t u l u i "j u rn a l i stic
burghez" de egalitate, care-şi avea originea în concepţia burgheză a libertăţii.
Oame n i i e rau i n eg a l i p ri n natura lor, susţinea de pi ld ă A l . Lah ovari , şi
adevărata libertate era aceea de a lăsa fiecăruia posibilitatea să-şi dezvolte
propria-i personalitate. P .P. Carp sau Barbu şi Lascăr Catargiu erau împotriva
libertăţii abstracte a individului şi propuneau libertatea comunităţilor organice.
Tot astfel , ei combătea u concepţia b u rg heză a proprietăţii şi propuneau o
proprietate văzută ca o relaţie vie, reciprocă între proprietate şi proprietar, o

fuzi une între persoane şi l ucruri (nonşalanţa cu care m u lţi boieri rom â n i
a rendau m o ş i i l e l o r ş i s e d u c e a u s ă p e t r e a c ă O c c i d e n t s a u î n o raşe
contrazicea însă în practică această teorie). În acelaşi timp, conservatorismul
român promovează u n reformi s m concret, i mediat , posi b i l . De aici toate
prog ram e l e de refo rme conservatoa re în R o m â n i a , care toate voiau să
amelioreze, nu să schimbe, şi mai ales nu să schimbe dintr-odată.
Şi în România conservatorismul îmbracă şi altă formă decât aceasta,
schiţată mai sus. Nu este numai o reacţie la revol uţionarism. Şi în România
există u n conservatorism reacţie la democraţia de masă (vezi atitudinea lui
P.P. Carp , a l u i Al. Lahovari, L. Catargiu împotriva prog ramelor de i ntenţii
liberale, pe care le considerau nepractice tocmai pentru că îşi propuneau să
vindece toate bolile societăţii ş i nu să rezolve doar unele nevoi româneşti
concrete. Sau vezi reacţia lui T. Maiorescu la tot felul de idei în cultură care
voiau s-o îndrepte pe alte căi decât acelea fireşti şi proprii). De aici şi cultivarea
spiritului de elită, neîncrederea în mase (uneori chiar dispreţul faţă de ele,
atunci când n u acceptau "leacurile" elitei şi se lăsau manipulate de ideile facile
ale demagogilor de duzină). De aici şi neîncrederea în inovaţiile rapide, pripite,
în improvizaţiile în câmpul social, economic, i nte lectua l , în schimbările de
dragul schimbării. Oe aici apărarea valorilor în cultură idee scumpă Junimii, şi
apărarea aristocraţiei în câmpul social-politic.
Distinct de tradiţionalism, chiar dacă adeseori se revendică din aceasta,
ca şi l i beralism u l , un cu rent c reaţie a epocii modern e , conservatoris m u l
potenţează societatea românească modernă cu valoare şi originalitate. El a
avut succes în epoca de dinainte de primul război mondial, o epocă mai liniştită
şi mai stab i ă . S - a p r ă b u ş i t î ns ă în vâ n z o l e a l a de p reface r i , c u rente ş i
experienţa d e d u pă războaiele mondiale. N -a m a i rămas decât nostalgi a
cărturarului du p ă "spiritul Juni mii". Ceea c e a încercat conservatorismul în
România a fost să păstreze şi să întărească individualitatea proprie a poporului
român într-o yreme în care, prin legea dezvoltării sincronice a modernităţii în
lume, individualităţile îşi ştergeau contururile.
Elemente ale concepţiei doctrinare conservatoare vor fi puse în evidenţă
de alte curente de gândire din România, de ţărănism, gândirism, trăi ri sm,
trad i ţ i o n a l i s m o rt o d o x , f a s c i s m . Dar, ne g ră b i m s ă ad ă u g ă m , v o r fi
individualizate în alte cadre de gândire , corespunzătoare altor man ifestări
politice, altui substrat de interese şi de împrejurări i nterne şi externe. Căci nu
trebuie judecată doctrina conservatoare d i n România, în definitiv orice popor
are o astfel de doctrină mai mult sau mai puţin pusă în evidenţă, prin efectele ei
extreme şi îndepărtate. Ceea ce încerca acest sistem de idei conservator era,
în ultimă i n stanţă, să păstreze şi să întărească i n dividual itatea proprie
poporu l u i român într-o v reme în care , prin legea dezvoltării si ncron ice a
capitalismului în lume, individualităţile îşi ştergeau contururile. Mai mult decât
alte popoare, al nostru a căutat să refuze imitaţia şi n-a suferit de ceea ce
Constantin Noica n u meşte "graba determinaţiilor". Adică "poporul nostru,
departe d e a fi u n u l care să-şi caute identitatea, s ă încerce a se afirma în toate
46 ION BULEI
chipurile şi să cucerească în afară, a înţeles mai degrabă să-şi păstreze

identitatea'84 . În planul civilizaţiei spirituale ea se revendică şi se susţine din
autohtonism. Î n plan politic, refuzul de a-şi da şi g re utatea în a accepta
determinaţii generale pe care le-a manifestat o parte a clasei conducătoare
româneşti din epoca modernă au dus la ceea ce s-ar putea numi, citându-l pe
acelaşi fi lozof ro m â n , "determ i n ă ri « staţionare » " , adică menţi n e rea u nor
privilegii, nu sub forma lor juridică, dar sub cea economică şi politică. Opoziţia
e l e m e ntelor conservatoare d i n R o m â n i a în rezolvarea a u n ei p rob le me
esenţiale ca acea agrară sau aceea a drepturilor politice, şi-a avut susţinerea
teoretică în orientarea doctrinară. Tot telul de argumente, pentru menţinerea
averilor imobiliare şi a influenţelor politice, în această orientare doctrinară îşi
aveau izvorul. Or, legându-se atât de strâns de nişte chestiuni prea concrete,
făcând corp comun cu ele, după desăvârşirea unităţii de neam şi teritoriu şi
reformele ce au premers-o sau succedat-o , orientarea politică doctrinară
conservatoare, în forma în care se manifestase până atunci, nu se mai poate
acomoda. Elemente ale ei vor fertiliza alte curente de gândire35 . Societatea de
masă, actualizată şi în România după introducerea votului universal (chiar dacă
nu ca în alte părţi ale lumii occidentale, în România democraţia fiind, de fapt,
limitată în conţinut - nu şi în forme de manifestare) este o grea lovitură pentru
doctrina conservatoare în g e ne re . " I n t rarea maselor pe scena politică a
reprezen tat, î n prima j u mătate a seco l u l u i , tema p r i n c i p a l ă a con ser
vatorismului - a se vedea, de exemplu, gândirea lui Jose' Ortega y Gasset,
care nu se mai poate considera altfel decât incapabil de reacţie şi acţiune
independentă" (36). Iniţial a crezut că, în noile condiţii , poate impune o educaţie
a maselor prin chemarea la ordine socială. S-a impregnat tot mai m u lt de
valorile ştiinţei, şi-a schimbat propria ontologie tilosofică pentru valorile practice
ale ştiinţelor naturale. Dar în acest tel şi-a trădat raţiunea de a fi, care era
aceea a apărării stabilităţii sociale în numele filosofiei imperfecţiunii umane. În
telul acesta n-a ieşit învingător ci învins (singurul loc în care conservatorismul
va mai cunoaşte o dezvoltare, constatabilă şi în zilele noastre, este S.U.A. Aici
s-a dezvoltat, sub forma unui neoconservatorism de inspiraţie burkeniană, ca o
reacţie la despersonal izarea pe care a adus-o societatea de masă. E o
dezvoltare explicată de condiţiile particulare ale S . U .A. şi n u modifică în
su bstanţă im presia de criză a doctri nei conservatoare p retuti ndeni unde
societatea de masă s-a ·instaurat).
NOTE
1 . Vezi remarcabila scriere a lui Edmond Burke ( 1 729-1 797), Reflecţii asupra revoluţiei
franceze, apărută în 1 790.
2. Vezi Friedrich Schelgel ( 1 772- 1 829), cu lucrările sale: Lecţii de istorie universală, din
1 805-1 806 şi "Filosofia istoriei" din 1 828, Fridrich Schelling ( 1 775-1 854), cu Noua sorginte a
dreptului natural din 1 796 şi Sistemul idealismului transcendental ( 1 800), Novalis (pseudonimul lui
Fried rich Lepold von Hardenberg) ( 1 772- 1 801 ) , Adam Muller ( 1 779-1 829) şi Karl Ludwig Haller
(1798-1 854).
3. Vezi Joseph de Maistre ( 1 753- 1 82 1 ) , Louis de Bonald ( 1 754-1 840), Lamennais (Felicite
de La Mennais, 1 782-1 854) .
4. Vezi excelenta carte a lui David Cannadine, The Decfine and Fa// of the British
Aristocracy, Londra, 1 991 . Asupra conservatorismului britanic, vezi, mai nou, Arthur Audhey, Greta
Jones . W.T.M. Riches, Tra diţia politică conservatoare în Marea Britanie şi Statele Unite,
Rutherford, 1 992 (un capitol din lucrare, cel mai interesant, e preluat în româneşte în "Polis", voi. 5,
nr. 3/1 998, p. 53 şi urm.) ; vezi şi scrierile lui Adrian Paul Iliescu, Conservatorismul anglo-saxon,
Bucureşti, 1 994 şi Radu Carp, Partidul conservator din Marea Britanie între tradiţie şi modernitate,
în "Polis", nr. 3, p. 1 02- 1 1 2 .
5. K. Marx, Critica de/la filosofia hegelina de/ diritto pubblico, î n Opere filosofiche giovanili,
Roma, 1 974, p. 389.
6. De văzut K. Mannheim, Konservatismus, ein beitrag zur Soziologie des Wissens,
Frankfurt an Main, 1 988 (noi am consultat ediţia italiană, în traducerea lui G. Sadun Bordoni),
capitolul închinat conservatorismului german, pp. 1 35-235; de asemenea, de văzut Roger Scruton,
Sensul conservatorismului, Robert Nisbet, Schimbarea socială şi Irving Kristol, Confesiunile unui
"neoconservator", în "Polis", nr. 3, p. 27-52; Tiziano Bonazzi, Conservatorismo, în "Dizionario di
politica", diretto da Norberto Bobbio, Nicola Matteucci, Gianfranco Pasquino, Torino, UTET, 1 983,
p. 228-233.
7. Vezi asupra conservatorismului în genere Adrian paul Iliescu, Conservatorismul, în
Doctrine Politice, Concepte universale şi realităţi româneşti, volum coordonat de Alina Mungiu
Pippidi, laşi, 1 998, p. 73-83 şi Ion Bulei, Conservatorismul românesc, în op. cit., p. 84-93.
8. Lord H. Cecil, Conservatorism, Londra, New York, 1 91 2, pp. 9 şi urm.
9. G. Bedescchi, Conservatorismo vecchio e nuovo (prefaţă la ediţia italiană a cărţii lui K.
Mannheim), p. VI.
1 O. K. Mannheim, op. cit„ pp. 1 0 1 . 1 03.
1 1 . A.H. Muller, op. cit„ p. 1 5 1 .
1 2. J . Maser, Semtliche Werke, p . 1 58.
1 3. J . Maser, Semtliche Werke, p. 1 58.
1 4. Vezi Karl Mannheim, op. cit„ 1 08-1 09, unde sunt folosite contribuţiile lui J. Maser şi
A.H. Muller.
1 5. Ibidem, pp. 498-499.
1 6. A. de Tocqueville, Scritti politici, voi. I, pp. 598-599.
1 7. Ibidem, p. 601 .
1 8. Ibidem, pp. 499, 505, 5 1 0.
1 9. Ortega y Gasset, Revolta maselor, Bucureşti, 1 996, pp. 1 6- 1 8.
20. G. Bedeschi , op. cit„ pp. XV-XVI I I . Vezi şi D. Keuttler, V. M eja, N . Stehr, "Karl
Mannheim and Conservatorism, în American sociologica/ Review", nr. 49, 1 , 1 984, pp. 71 -85.
21 . Vezi şi altele în Ion Bulei, Conservatorismul, în Curierul Românesc, an VIII, nr. 5, mai 1 996.
22. VI. Georgescu, Memoires et projets de reforme dans Ies Principautes Roumaines,
1 769- 183 1 , Bucarest, 1 970; A. Pippidi, Hommes et ideeas du Sud-Est europeean a l'aube de l'age
moderne, Bucarest, 1 980.
23. I. Bulei, La revolution et l'e volution dans la modernite de la Roumaine, în "Revue
Roumaine d'histoire", apr. mai, 1 990; vezi şi acelaşi, În jurul publicisticii eminesciene, în "Revista
de istorie şi teorie literară", nr. 2-3, apr. sept. 1 986, oct.-dec. 1 986.
24. În cartea sa Sincronism european şi cultură critică românească, Bucureşti, 1 984,
sociologul Ilie Bădescu crede că în a doua jumătate a sec. XIX-iea centrul revoluţiei europene nu
era în Occident, ci în Orientul european, iar centrul acestuia din urmă era Bucureştiul (p. 41 ).
Evident că în Apus noile structuri moderne burgheze se aşezaseră de mai înainte, chiar şi cu
corolarul lor de naţiuni unitare (cu prelungirea germană şi italiană), iar momentul unei revoluţii
proletare nu venise. Deplasarea era dar firească, însă prin "revoluţie" în această parte a Europei nu
48 ION BULEI
poate fi înţeles altceva decât un proces revoluţionar de sincronizare a dezvoltării de aici cu aceea
occidentală (Vezi pe larg întregul proces în studiile lui Pompiliu Teodor, Nicolae Bocşan, Gheorghe
Platon, Liviu Maior, Alexandru Duţu în Naţiunea română, Bucureşti, 1 984, cap. l i , Cristalizarea şi
afirmarea naţiunii române, p. 297-445).
25. Chestiune foarte interesantă şi la care în epoca modernă şi contemporană, au încercat
răspunsuri (mai importanţi): D. Drăghicescu în Din Psihologia poporului român, Bucureşti, 1 907;
Mihai Ralea, Fenomenul românesc, Bucureşti, I.a.; G. Călinescu în Istoria literaturii române de la
origini până în prezent, ed. a III-a, Bucureşti, 1 982; C. Ciopraga, Personalitatea literaturii române,
laşi, 1 973; Edgar Papu, Tipul creativ românesc în contextul universal, în Aesthesis carpato
dunărean, antologie realizată de Florin Mihăilescu, Bucureşti, 1 981 sau Florin Mihăilescu Psihicul
naţional şi specificul românesc în Aesthesis .. , p. 459-489 şi lucrarea Naţiunea română, p. 547-565;
.
Mai nou, vezi volumele "Dreptul la memorie", voi. I-IV, Bucureşti, 1 993-1 994.
26. Vezi studiul lui T. Maiorescu din 1 902, Oratori, retori şi limbuţi în care mentorul "Junimii"
stabileşte şi nişte perioade ale dezvoltării oratoriei române (1 866-1 884, 1 884-1 899 şi de la 1 899
încoace) şi unde-şi exercită cu o forţă de expresie remarcabilă strălucitul său spirit critic. Faptul e
bine pus în evidenţă, pe un plan sociolog general, de G. !brăileanu în Spiritul critic în cultura
românească, Ed. Junimea, laşi, 1 970.
27. În general, trebuie spus, conservatorismul pretutindeni nu s-a străduit prea tare să se
autodefinească ("la slaba înclinare a conservatorilor ei înşişi de a-şi sistema propriile idei se
adaugă abuzul care se face cu termenul de conservator în limbajul politic cotidian". De aceea, scrie
Tiziano Bonazzi, conservatorismul a aşa greu de definit (T. Bonazzi, op. cit., loc, cit., p. 229).
28. O schemă, de altfel meticulos făcută, ne dă, de pildă, C.G. Rommenhoeller, consulul
general al României în Olanda, în valoroasa sa lucrare. La Grande Roumanie. La structure
economique, sociale, financiare, politique et particulierement ses richesses, la Haye, 1 926, p. 508
şi urm.
29. "Românii nu se integraseră încă sufleteşte în era capitalistă şi nu-şi dezvoltaseră încă
gustul pentru câştigul speculativ, când - sub puternice impulsuri din afară - a început să se
dezvolte capitalismul industrial" (M. Manoilescu, op. cit., p. 72).
30. M. Eminescu, Opere, voi. IX, publicistica 1 870-1 877, Bucureşti, 1 980, p. 1 7.
3 1 . Vezi lămuritorul studiu introductiv al lui Z. Ornea la reeditarea Istoriei civilizaţiei române
moderne a lui E. Lovinescu, la Editura minerva, 1 997, voi. I, p. I-XXXVI, unde anticipaţia
ideologicului, fenomenul imitaţiei, manifestarea liberalismului şi în general punctul de vedere
sociologic pe care-l propune Lovinescu (şi !brăileanu) sunt tratate cu nuanţări contemporane.
32. "Mişcarea literară", an li, nr. 29 şi 30 din 30 mai şi 6 iunie 1 925.
33. Vezi, mai ales, P.P. Negulescu, op. cit., Acad. Rom., Manuscrise, Arh. P.P. negulescu,
VII, mass. 1 7.
34. Constantin Noica, Spiritul românesc în cumpătul vremii. Şase maladii ale spiritului
contemporan. Colecţia Eseuri, Bucureşti, 1 978, p. 1 54-1 55.
35. Tizziano Bonazzi, op. cit., p. 232.
36. Ortega y Gasset, op. cit.
LIBERALIS M U L POLITIC ÎN ROMÂNIA PÂNĂ LA 1 91 8
APOSTOL STAN*
Punctul de plecare al liberalismului este libertatea individuală a omului,

apărarea acestu ia printr-o solidaritate de g r u p u ri umane, prin care să se
asigure u n maxi m u m de l i b e rtal e . Libera l is m u l este u n colectivis m care
garantează individ u l u i l ibertate , i n iţiativă şi reuşită în acţ i u ne . Contestând
privilegiile social-economice şi absolutismul politic, liberalismul, fără a suprima
puterea, o divizează, o echilibrerază şi o moderează. Fundamentat teoretic în
secolele al XVI-iea ş i al XVI I- iea de gânditorii Thomas Hobbes, Benedict
Spinoza şi John Locke, libe ralismul s-a dezvoltat apoi de către parlamentul
englez. Prin revoluţiile americană şi franceză de la finele secolului al XVI I I-iea,
el s-a desăvârşit n u numai doctrinar, ci şi instituţional-politic.
O trăsătură specifică liberalismului a fost principiul "laissez faire, laissez
aller'', temeiul economic care exclude privilegiile şi restricţiile feudale, etatic
corporatiste şi socialist-marxiste. Liberalismul este în contradicţie antinomică şi
cu absolutizarea puterii în numele colectivismului, care anihilează individul şi
libertăţile publice. Tot el se întruch ipează şi ca morală politică tinzând să
instituie d o m n i a d rept u l u i faţă de arbitrari u , persecuţii şi sclavaj etatic
colectivist.
Î n România, liberalismul apare în condiţii dificile. Cauza a constituit-o
vicisitudinile externe, faptul că Moldova şi Ţara Românească s-au aflat secole
în şir în sferea de dominaţie şi gravitaţie a unor mari puteri absolutiste. Cu toate
acestea şi în pofida faptului că noile clase sociale legate intrinsec de asemenea
idei - burghezia şi orăşenimea în general - erau slabe, liberalismul a pătruns
dinspre Occident în întreaga zonă a continentului european. El poartă pecetea
revoluţiilor franceze din 1 789 şi 1 848, care au influenţat decisiv o parte a
cărturarilor şi boierimii româneşti.
Liberalismul din Principatele Române, chiar în faza lui de începuturi, se
remarcă prin constituirea· unor nuclee de asociaţi sub forma unei partide sau
partid naţional, ale cărui temelii datează din 1 800. Asce nsiunea în această
direcţie era lentă, fiind însă revigorată de revoluţia din 1 821 de grupuri de boieri
care, combătându-i pe străini, îşi propuseseră să înfăptuiască între români o
* Cercetător ştiinţific principal dr. la Institutul de Istorie "Nicolae Iorga" al Academiei Române.
50 APOSTOL STAN
"legătură naţionalicească". Intenţia de armonie între clasele sociale implica

abolirea unor privilegii, dar mai ales îmbunătăţirea situaţiei ţărani lor. Boierii
reacţionari blamau o atare tendinţă, considerând-o urmarea unei "influenţe
l iberale".
Revoluţia de la 1 82 1 este şi un moment de asimilare a ideilor liberale.
Tudor Vladimirescu era familiarizat cu o parte din termenii unui atare vocabular
politic, introducându-i pe aceştia în actele lui politice. P reconiza, astfel, o patrie
pentru toate clasele sociale, organizată prin abolirea privilegiilor şi conducerea
societăţii de către o "adunare a norodului". O asemenea linie de gândire politică
este dezvoltată de exponenţi ai boierimii mici şi mijlocii, expusă în Constituţia
cărvu n arilor d i n 1 82 2 , al cărui principal autor f u sese I o n ică Tăutu . Se
proclamau, astfel , egalitatea în faţa legilor, respectul proprietăţii, expropierea
pentru cauză de utilitate publică, atribuirea ·funcţiilor publice potrivit meritului,
libertatea muncii etc.
Partida sau partidul naţional, închegat la începutul secolului al XIX-iea
sub formă embrionară, în 1 822 se scinda. Cărvunarii pun ·bazele unui partid
liberal, prin ideile lor de reformă întinse spre pragurile de jos ale societăţii. O
atare tendinţă provoacă o reacţie a boierilor mari. Î n 1 823, Mihail Stu rdza,
viitorul domnitor al Moldovei, îşi propusese să organizeze o rezistenţă politică
în n u mele "principiilor conservatoare". A ni i 1 822 şi 1 823 reprezi ntă deci
momentul închegării embrionare a celor două partide politice moderne, liberal
şi conservator, care au contribuit la naşterea şi dezvoltarea României moderne.
Du p ă 1 82 9 , s u b ocu paţia şi apoi protectorat u l exc l u siv al Ru siei,
concreti zat pol itico- i n stituţional pri n cele d o uă R e g u lamente Organ ice,
Principatele Române sunt dominate de spiritul conservator boieresc. Totuşi,
începând cu 1 836, s u b cond ucerea l u i Ion Câmpineanu apare o opoziţie
naţional-constituţională, care promova planuri îndrăzneţe de unitate naţională
î n t r- u n cadru l a r g de refo rme l i b e ra l e , i n c l u s i v î n i n t e re s u l ţără n i m i i .
I ntelectualitatea epocii, s u b impactul infl uenţei culturale franceze devenită
predominantă, se organizează în societăţi secrete şi acţionează pentru abolirea
regimului politic boieresc.
Revoluţia de la 1 848, prin "Constituţia" în 22 de puncte, este un moment
crucial în ascensiunea liberalismului cu puternice accente democratice. Sunt,
astfel , puse bazele ideologice şi parţial instituţionale ale unui şir de libertăţi
i n d i v i d u a l e ş i d e g ru p , p r i n a b o l i rea p r i v i l e g i i l o r s o c i a l - e c o n o m i c e şi
emanciparea prin împroprietărire a clăcaşilor. Instituţiile preconizate urmăresc
o formă de stat republicană, separaţia puterilor statului şi un corp legiuitor
bazat pe votul universal. O parte din aceste principii, pe parcursul celor trei luni
de g uvernare, erau total sau parţial înfăptuite, în ciuda ameninţărilor Rusiei.
Fru ntaşii revoluţiei, în ambele principate, fuseseră formaţi la şcoli şi
u niversităţi occidentale, îndeosebi franceze, posedând astfel semnificative
legături externe, inclusiv în cercurile masonice. Ei s-au constituit în grupuri sub
n u m e l e de partid liberal, atât în Moldova, cât şi în Ţara Româ n ească.
LIBERALISMUL POLITIC ÎN ROMÂNIA PÂNĂ LA 1 91 8 51
Calificativul menţionat alterna sau era asociat cu acela de naţional. Acest din
urmă nume, consacrat în deceniile anterioare, nu era abandonat, ci preluat în
1 848 . Dar, pentru că di recţia de schimbare în acel moment era radicală,
conducătorii revoluţiei cumulează ambele n ume, naţional şi liberal. Î n Ţara
Românească îndeosebi, se încheagă chiar un "partid naţi onal-liberal", din
condusătorii Ion Heliade Rădulescu, Christian Tei i , N . Golescu, N. Bălcescu,
A.G. Golescu, Gh. Magheru, Ion C. Brătianu, C.A. Rosetti etc. Toţi aceştia, în
pofida unor dispute privind soarta revoluţiei, sunt călăuziţi de aceeaşi ideologie
liberal-democrată. Ei îşi atrag vrăjmăşia unei părţi importante a boierimii şi
cleru l u i s u p e rior, constitu ită într-o fo rţă u ltraconservatoare care, pentru
salvarea reg imului privilegiului, colaborează cu Rusia şi Turcia la instaurarea
regimului de ocupaţie al celor două puteri.
Liberalismul - după căderea revoluţiei - era blocat de Rusia şi Turcia,
dar era revigorat, apoi, după războiul Crimeii, în urma căruia Congresul de
pace de la Paris din 1 856 crea românilor un cadru extern favorabil, care le
permitea Unirea din 1 859. Convenţia de la Paris din august 1 858 asigura un şir
de reglementări constituţionale pe temei ul principiilor liberale. Marile obiective
politice externe - întregirea statului naţional în atributele de suveranitate - şi
interne - reformele sociale - sunt reflectate de gândirea liberală în confruntare
cu aceea conservatoare. Fosta clasă politică, privilegiată electoral de sistemul
convenţional, constituia principalul obstacol intern în calea concretizării ideilor
egalitare.
Î n Principatele U nite, viaţa politică este animată îndeosebi de liberali.
Aceştia, deşi numeroşi, erau divizaţi. Cei mai avântaţi erau radicalii sau "roşii"
munteni, raliaţi în jurul lui Ion C. Brătianu, C.A. Rosetti, fraţii Golescu, Dumitru
Brătianu etc. Ei erau organizaţi în cluburi şi se adresau predilect orăşenimii.
Ben efi ciau de adezi u n e a u n o r p u b l icişti re n a rca b i l i : N. O răşea n u , l . G .
Valenti ne a n u , E u g e n i u C a rada, Va s i l e A l e xa n d re sc u - U re c h i a etc. U n
contingent d e libera l i î l rep rezentau moderaţii I o n G h i ca , Ch ristian Te i i ,
Gheorghe Costafo ru, Vas i l e Boerescu, A. G . Golescu-Negru , Con stantin
Bosianu etc. Unii dintre aceştia proveneau din acelaşi mediu revoluţionar al lui
1 848, dar respingeau radicalism u l politic, ca şi conservatorismul retrograd
întruchipat de Barbu Catarg i u . Prin moderaţie, acestui g ru p se alăt u ra u
moldovenii asociaţi c u M. Kogălniceanu, Anastase Panu şi Vasile Mălinescu.
Sub domnia lui Cuza Vodă, liberalismul se afirmă îndeosebi în economie
şi în sfera ideilor privitoare la statul de d rept, cu i n stituţii întemeiate pe
separaţia puterilor, cu un sistem parlamentar de largi drepturi şi libertăţi politice.
Aceeaşi doctri n ă res p i n g e a p r i vi l e g i i l e soci a l e , p ro m o v â n d p r i n ci p i u l
emancipării ş i împroprietăririi clăcaşilor. Comercianţii, industriaşii mari ş i mici
trebuiau debarasaţi de taxe şi impozite împovărătoare. Aceste straturi sociale
mai aveau nevoie de a fi ocrotite în faţa străinilor beneficiari ai unor imunităţi
juridice şi fiscale, prin care sugrumau elementul autohton în încercarea lui de a
se afirma pri n concurenţă. Şi pentru ca România să devină un stat cu o
52 APOSTOL STAN
economie diversificată, radicalii îndeosebi acţionau pentru o i ndustrie naţională,

respingând conceptul conservator România ţară eminamente agricolă. Tot
l i b e ra l i i p re c o n i z a u n u n u m a i i nd e p e n de n ţa stat u l u i , c i ş i p rotej area
conaţionalilor de dincolo de frontiere din perspectivă daco-română.
Doctrina liberală însă era un ansamblu de idei şi principii împărtăşite în
doze diferite la nive l u l g rupărilor menţionate. Ca u rmare, difuzarea acestei
doctrine se rez u mă la presă, reu n i u n i p u b lice şi politice, i nclusiv tribuna
parlamentară. Datorită unei legi e lectorale restrictive, în Adu nările e lective
liberalii sunt grupuri minoritare în raport cu majorităţile conservatoare. Chiar
atunci când devin m iniştri : Ion G hica, Constantin A. Creţulescu, Ni colae şi
Ştefan Golescu, Anastase Panu (şefi de g uverne efemere), liberalii sunt blocaţi
în intenţiile lor reformatoare. După 1 862 unirea administrativă -, conservatorii
-
conduşi de Barbu Catargiu, în iunie 1 862, adoptă o lege ag rară prin care ţăranii
erau transformaţi în proletari agricoli.
Aspra înfruntare între radicalii lui Ion C. Brătianu şi C.A. Rosetti, pe de o
parte, şi Barbu Catargiu, pe de alta, cu privire la natura regimului social-politic,
l-a determinat pe Cuza Vodă să preia el un asemenea obiectiv. L-a asociat pe
M. Kogălniceanu cu care, la 2 mai 1 864, printr-o lovitură de stat a suprimat
regimul politic convenţional dominat de o oligarhie şi a constituit o democraţie
formal ă , aceea a Stat u l u i dezvoltător. Cuza Vodă, pre l u n d o parte din
revendicările liberale, a organizat un sistem politic al domniei personale, prin
care a sol uţionat principalele probleme: emanciparea şi împropi rietări rea
clăcaşilor, organizarea autonomiei comunale, edictarea codurilor de lege civil,
penal şi comercial etc.
Răsturnând pe Cuza în februarie 1 866, o parte din l iberalii rămaşi în
afara regimului domniei personale: Ion C. Brătianu, C.A. Rosetti, N . Golescu,
Ion Ghica, cu concursul u nor conservatori ca Lascăr Catargiu, Dimitrie Ghica
etc., contribuiau deopotrivă la înscăunarea lui Carol I de Hohenzollern, la 1 O
mai 1 866, pe tronul României. I nstau rau apoi u n regi m politic al monarhiei
constituţionale, întrupat în Constituţia din 1 866. Aici erau înscrise principiile
clasice ale g uve rnării bazate pe separaţia puteri l o r stat u l u i , garantarea
proprietăţii şi a unui şir de libertăţi , pluralismul politic şi instituţiile aferente.
Liberalii şi conservatorii au convenit, de asemenea, o lege electorală restrictivă,
cu un parlament bicameral: două colegi i pentru Senat şi patru colegii pentru
Cameră.
Ascensiunea liberalilor în noile condiţii beneficia de scăderea ponderii
politice a conservatorilor. Ca atare, între martie 1 867 şi noiembrie 1 868,
România era cârmuită de liberali, prin trei preşedinţi de Consiliu: Constantin A.
Creţulescu, Ştefan Golescu şi Nicolae Golescu. Guvernele sunt însă dominate
de Ion C. Brătianu care avea nu numai un puternic sprijin parlamentar, dar prin
simţul lui politic, îşi câştigase încrederea şi simpatia tânărului domnitor Carol I.
Ion C . Brătianu fusese însă trecut pe planul al doilea, pe diverse posturi
ministeriale, datorită trecutului revoluţionar, căci stârnise neîncredere inclusiv în

rîndul unor puteri garante occidentale.
Propunându-şi să modernizeze ţara, guvernele liberale se preocupă de
echil ibrarea bugetu lui, extinderea şi constituirea drumurilor publice, îndeosebi a
căi lor ferate, reformarea armatei prin i ntroducerea obligativităţii servici ului
militar, apărarea şi dezvoltarea micii proprietăţi instituită în 1 864, constituirea
administraţiei comunale, dezvoltarea învăţământul u i public etc. U rmărind
apărarea economiei naţionale, în 1 867 se legifera sistemul monetar al leului,
insistându-se prin demersuri politice asupra desfiinţării capitulaţiilor otomane,
dar şi asupra împiedicării Austriei de a-şi revărsa prea plinul ei de evrei sărăciţi
în România. Ţintind independenţa statală, Ion C. Brătianu susţinea revoltele
naţiunilor balcanice împotriva Porţii. Tot astfel , în 1 867, era combătut dualismul
Austro-Ungar prin reactivarea daco-românismului în provinciile naţionale de
peste Carpaţi.
O asemenea guvernare venea în conflict atât cu Poarta, cât şi cu puterile
garante occidentale. Î ndeosebi Franţa îl contesta pe Ion C. Brătianu pentru că
menţinea încă legături cu cercuri revoluţionare potrivnice lui Napoleon I I I , dar
mai ales p e n tru că a răta i nteres faţă de p l a n u ri l e R us i e i şi P ru s i e i d e
reconstituire politică a centrului ş i sudestul continentului. D e aici presiuni ale
împăratului francezilor soldate, în noiembrie 1 868, cu demisia nu numai a lui
Ion C. Brătianu, ci a întregului g uvern liberal.
Carol I p l a s a în frunt e a R o m â n i e i g u ve rn u l D i m i t r i e G h ica
- M.
Kogălniceanu, cu intenţia de a reorienta politica internă ş i externă pe poziţii
moderat conservatoare. Ca ministru de I nterne şi prin ponderea majoritară a
liberalilor în Cameră, asigurată prin alegerile din martie 1 869, Kogălniceanu se
străduise să creeze un partid al "liberalilor de ordine", dar n u reuşea să-şi
atingă un asemenea obiectiv pentru că încercarea lui de a marg inaliza pe
radicali eşuase. Rezultatul era că, după prăbuşirea guvernului în care deţinea
Mi niste ru l de I ntern e , în i a n u a rie 1 870, l i b e ra l i i se l a n s a u într-o aspră
confruntare nu atât cu g rupările conservatoare, ci mai ales pentru depăşirea
dezbinărilor şi închegarea unei coaliţii . N umai că, în vara lui 1 870, radicalii
continuau aceleaşi atitudini nerealiste: independenţa şi agitaţia contra Austro
Ungariei, alunecarea spre un antidinasticism şi republicanism, solidarizarea cu
Franţa în războiul acesteia cu Prusia şi, în fine, proclamarea unui simulacru de
republică la Ploieşti, în august 1 870.
Toate aceste agitaţii care paralizaseră ţara se sfârşeau în decembrie
1 870 cu impunerea de către Cameră a unui guvern liberal condus de moderatul
I on Gh ica. C a ro l I î n s ă , d e z a m ă g i t de s la b a p e rform anţă a reg i m u l u i
constituţional căzut pradă luptelor politice, î n ianuarie 1 871 , anunţa public într-un
ziar german intenţia de a abdica. Era motivul carea aprindea în parlament şi în
opinia publică aceleaşi contestaţii antidinastice, amplificate de demonstraţii de
stradă, la 1 1 martie 1 871 , ca o reacţie emoţională faţă de înfrângerea Franţei
de către Prusia. Într-un moment în care tronul României şi chiar regimul politic
54 APOSTOL STAN
al monarhiei constituţionale erau în pragul prăbuşirii, conservatorii , prin Lascăr

Catargiu, după demiterea g uvernului Ion Ghica, au constituit un g uvern de
ordine şi stabil itate, punând astfel capăt unor frământări politice extrem de
păgubitoare pentru ţară.
Reviri mentul liberal survenea g reu, cu atât mai mult cu cât în corpurile
legiu itoare deţineau o pondere marg i nală. Solidaritatea dintre g rupuri se
încheagă treptat, pe măsură ce conservatorii concepeau guvernarea ca un fel
de restauraţie regulamentară, amendând regresiv unele legi. Dar elementele
l i berale dis pe rsate la nive l u l ţări i , în ciuda fapt u l u i că începând din 1 871
cooperaseră în vederea constituirii unor cluburi judeţene şi chiar comunale nu
se regăseau decât în 1 875, cu ocazia alegerilor parlamentare. Deşi câştigate
de conservatori prin fraudă şi ingerinţe, alegerile amplifică procesul de fuziune
liberală. La 24 mai 1 875, exponenţii liberalilor reuniţi în casa Mazar Paşa,
pu neau temei urile Partidului Naţional Libera l . Se aflau astfel alături Ion C.
Brătianu , M. Kogălniceanu, Ion Ghica, D.A. Sturdza, C.A. Rosetti , Du mitru
Brătianu, G heorghe Vernescu, Nicolae Ionescu etc.
Cum se configurează PNL? Denumirea lui este o chintes3nţă istorică a
două c u rente de politică românească d i n care s-a întrupat stat u l român
modern. Acestea s-au contopit şi s-au regăsit în ideologia şi practica unui partid
care, după 1 866, a devenit principalul vehicul de modernizare a României. În
titulatura lui se îngemănau două concepte, naţional şi liberal, care exprimau
sensul dezvoltării societăţii şi statului român. Termenul naţional semn ifica
recuperarea identitară nu numai sub raportul suveranităţii şi independenţei, ci
sub acela al dezvoltării economice, cultu rale şi intelectuale din perspectivă
daco-ro m â n ă . C uv â n t u l l i beral e x p r i m a n a t u ra reg i m u l u i soci a l - p o l itic
i n stituţ i o n a l i zat pe pro p ri etate şi l i b e rtate, prin căutarea permanentă a
ech i li b ru l u i dintre clasele sociale şi revigorarea îndeosebi a categoriilor
d ezavantajate de vicisitudin i , b u rg hezia şi masele ţărăneşti. Liberalismul
deschidea larg porţile democratismului.
Organizaţi astfel într-un autentic partid de alternativă, liberalii erau aduşi
la conducere la 26 aprilie 1 876, pentru că g uvernul conservator nu avea soluţii
adecvate nu numai la politica internă, care cerea reforme mai adânci, dar nici la
cea externă, pe fondul redeschiderii crizei orientale prin răscoalele naţiunilor
balcanice, stimulate de Rusia şi Austro-Ungaria. Îndată aduşi la putere, prin M.
Kogălniceanu la Externe, liberalii ţintesc independenţa, în iunie 1 876, printr-un
demers diplomatic. N u izbutesc, fiind o b l i g aţi să permită Rusiei printr-o
convenţie să-şi tranziteze trupele peste Dunăre, iar, apoi, să intervină chiar
m i l i tar, s p re a a s i g u ra i n depend enţa p roclamată la 9 mai de corp u ri l e
legiu itoare. Conflictul cu Rusia cu privi re la cele trei j udeţe basarabene,
rezolvat de marile puteri la Berlin, în 1 878, prin alipirea Dobrogei la România,
arată că puterea ţaristă devenise cel mai temut adversar al u nei Românii
i ndependente. Pentru protejarea îm potriva acesteia, l iberali i , prin I o n C.
Brătian u, în 1 883, încheiau tratatul de alianţă cu Austro-Ungaria, cu garanţia
LIBERALISMUL POLITIC ÎN ROMÂ NIA P Â N Ă LA 1 91 8 55
Germaniei. E ra scutul extern care asigu ra dezvoltarea României până în

preajma primului război mondial.
Pentru l iberali însă i ndependenţa avea ş i o componentă economică.
Convenţia comercială cu Austro-Ungaria semnată de conservatori în 1 875 era
nesati sfăcăto a r e , c ă c i R o m â n i a , o ţ a r ă cu o e co n o m i e în n e v o i a d e
diversificare, era copleşită de manufacturatele I m periului habsburgic. Ion C.
Brătianu ş i M. Kogăl n icea n u acţ i o nează pe ntru d ezvoltarea u n u i sector
industrial al economiei, printr-o politică protecţionistă. Ion C. Brătianu elabora
doctrina "prin noi înşine", ceea ce însemna bizuirea în primul rând pe forţele
interne şi colaborarea cu capitalul străin în fu ncţie de interesele majore ale
societăţii româneşti . Din aceste necesităţi o serie de legi de încurajare a
industriei naţionale cu bază de materii prime în ţară, prin măsuri protecţioniste
şi prohibitive.
O altă direcţie de creaţie liberală s unt instituţiile de credit. Exceptând
unele societăţi de asigurare ca "Dacia" şi "Unirea", de abia în 1 873 se fonda
Creditul funciar rural, cu funcţia de a salva marea proprietate funciară robită de
camătă. O bancă naţională ce rută cu i ns i stenţă de Ion C . Brătianu şi M .
Kogălniceanu începând d i n 1 859, d a r g re u de rea lizat datorită u n u i ş i r de
vicisitudini, se întemeia abia în 1 880. I nstituţia, asociind statul cu bancherii din
ţară, era într-o contin uitate de g â ndi re ş i acţiune liberală. Ea venea după
crearea sistemului monetar naţional, în 1 867, potrivit modelului bimetalist al
Uniunii monetare latine: Franţa, Italia, Belgia şi E lveţia. Temenul mai fusese
pregătit de e m i s i u n e a d e b i l et e i potecare d i n ti m p u l răz b o i u l u i p e n t r u
independenţă. În 1 881 , prin Casele d e c redit agricol s e creau nuclee d e bancă
ţărănească.
Agricu ltu ra interesează pe l iberali, mai întâi, din punctul de vedere al
unor relaţii echilibrate dintre mica şi marea proprietate. Legea conservatoare a
tocmelilor ag ricole d i n 1 872, care d efavoriza pe ţărani prin constrângere
extraeconomică, o ameliorau în 1 882, desfiinţând executarea silită. C onfruntaţi
cu cererea de pământ a u nor grupuri relativ numeroase de ţărani, îndeosebi a
însurăţeilor de după 1 864, l i be ralii se lim itează - după i ndependenţă - la
atribuirea unor loturi, prin răscumpărare, pe moşiile statului. Cât priveşte marea
proprietate, arendată de regulă de stăpânii lor şi pusă în valoare prin munca
ţăranilor, l ib e ra l i i încearcă fără s ucces ca prin i m pozite avantajoase s-o
transforme într-o mare exploataţie agricolă modernă.
Începând chiar de la instalarea lor la putere, liberalii arată intenţia de
deschidere democratică, prin adoptarea de măsuri cu caracter constituţional.
C.A. Rosetti era exponentul acelei tendinţe , atenuată pe timpul războiului de
indepe ndenţă, dar cultivată în opinia publică de presă, în cadrul unor libertăţi
considerate de comandanţii armatelor ruse "otravă liberală". Î n octombrie 1 879
se suspenda art. 7 din Constituţie care priva pe evrei de cetăţenie şi implicit de
drepturi politice. O asemenea decizie venea însă ca un imperativ impus de
Congresul de pace de la Berlin, încât adoptarea ei deschisese seria de aspre
56 APOSTOL STAN
confruntări politice pentru reforme. Se constata o reacţie negativă faţă de

acestea nu n umai din partea conservatorilor, ci şi din aceea a unor liberali. Pe
o asemenea dazbatere, blocul liberal, între 1 878 şi 1 883 se fărâmiţa. Ion C.
Brătianu şi C.A. Rosetti fuseseră abandonaţi de grupul Gh. Vernescu, grupul
G h. M ârzescu, V. Conta, G r. Cobălcescu şi G r. Buicliu, M . Kogălniceanu,
liberalii fracţionişti xenofobi din Moldova, inclusiv Dumitru Brătianu. Părăsit de
veterani ai liberalismului, unii amici politici, l .C. Brătianu mai avea alături - din
generaţia de la 1 848 doar pe C.A. Rosetti, dar din 1 883 se depărţea şi de
-
acesta. Ca atare , şefu l g uvern u l u i îşi asocia oameni mai tineri , printre ei
remarcându-se Eugeniu Stănescu, Mihai Ferekyde, N. Voinov, Dimitrie Giani,
Nicolae Fleva, Eugeniu Carada, Gh. Chiţiu, O.A. Sturdza, V.A. Urechia etc.
Sunt anii în care, prin puternica lui personalitate, Ion C. Brătianu se impune în
faţa mai tinerilor l u i colaboratori, prin experienţă şi mare autoritate. Este
momentul când adversarii, pentru a-l discredita, îi aruncă public blamul de vizir!
Reformele politice începeau în ianuarie 1 878 cu legea responsabilităjii
ministeriale. Î n anii 1 882 şi 1 883 se amendau legile comunală şi judeţeană cu
privire la electivitatea consiliilor, prin introducerea colegiului unic şi respectiv a
două colegii. Bătălia pentru reforma însă începea în momentul când se arăta
intenţia de schimbare a sistemului electiv censitar pentru parlament. Prin C.A
Rosetti se afirmase puternic ideea i ntrod ucerii coleg i u l u i uni c, fapt care
marchează o dispută înverşunată nu numai în partidul liberal, ci şi în opinia
publică, unde conservatorii protestau viguros, câştigând de parte-le pe Carol I.
România - spuneau toţi aceşti contestatari, incl usiv o bună parte a liberalilor -,
în cazul adoptării colegiului unic, ar fi fost guvernată de exponenţi ai maselor
ignorante şi fără avere. În faţa unor atari proteste, în Camerele de revizie din
anii 1 883-1 884, cu riscul de a se despărţi de C.A. Rosetti, Ion C. Brătianu
impunea punctul de vedere al celor trei colegii pentru Cameră, dintre care unul
ţărănesc, şi al celor două pentru Senat. Şeful guvernului aprecia că România îi
era i ndicată în acel moment calea evol uţionismului britanic, după salturi pe
calea i ntroducerii in stituţiilor liberal-democratice. El vorbea, astfel , ca un
veritabi l j unimist, grupare politică pe care încercase s-o asimi leze, fără să
reuşească, dar pe care o asociase, în 1 881 , la proclamarea regatului şi la
desăvârşirea sistemului politic al monarhiei constituţionale.
Libera l i i , du pă răst urna rea l u i I o n C. B rătian u , în ma rtie 1 888, de
Opoziţia u nită, nu mai accedau la putere decât în octombrie 1 895, după
refacerea unităţii partidului, sub conducerea noului şef moderat conservator
O.A. Sturdza. Acesta rămânea în fruntea P N L până în- 1 909, când frânele
patidului erau încredinţate lui Ion l .C. Brătianu. Î n întreg ul răstimp, până în
1 91 8, liberalii conduceau ţara alternativ cu conservatorii şi junimiştii.
Revenind la putere, PNL îşi concentra atenţia asupra reformării finanţelor
publice şi consolidării Băncii naţionale, unde erau principalii acţionari. Se
remarcă, încă din 1 901 , prin măsuri severe de austeritate financiară pentru
asanarea deficitelor bugetare şi a diminuării datoriei externe. Accentuează
politica "prin noi înşine" printr-un nou tarif vamal protecţion ist şi desfiinţarea
u nor accize, scopul fiind întărirea industriei naţionale cu baze interne de materii
prime. Într-un atare context se înscriu şi iniţiativele de dezvoltare a industriei
petrolului din anii 1 90 1 - 1 904, stopând expansiunea companiei americane
Standard Oii. Prin Vasile Lascăr, unul dintre pretendenţii la şefia partidului - a
cărui asce n s i u n e fusese împiedicată de "ocu ltă" -, se realiza o reformă
administrativă prin care, pentru prima dată, poliţia, jandarmeria şi funcţionarii
primăriilor dobândeau o anumită autonomie faţă de factorul politic. Spiru Haret
instituţionaliza învăţământul public modern, cu un accent specific asupra
aceluia primar de la sate. Deschidea astfel un amplu proces de luminare a
satelor, i nclu siv pri n şco l i speciale pe ntru alfabetizarea adulţilor, cămine
culturale, biblioteci şi bănci populare, acestea menite să organizeze creditul
ţărănesc.
Răscoa l el e d i n 1 888 şi 1 907 atestaseră însă că la baza societăţ i i
româneşti s e afla u n vu lcan , gata s ă erupă periodic. E l e m a i dovedeau că
n u m eroa s e l e s c h i m b ă ri î nf ă pt u i t e p â n ă at u n c i , d e ş i de î n s e m n ătate
excepţională, afectaseră îndeosebi domeniile politic şi juridic, şi în mai mică
măsură pe acelea economic şi social. Nu de paleative avea ţara nevoie, printre
care împ roprietăriri selective pe domeniile statului, cum făcuseră şi liberalii, dar
mai ales juminiştii prin programul "Era nouă". Criza socială era profundă, căci
marea proprietate moşierească deve nise prin arendăşie un i nstrument de
speculă cămătărească, cu consecinţe dezastruoase pentru ma rea masă a
poporului. Pe de altă parte, însuşi sistemul politic bazat pe colegii electorale se
dovedea vicios, încât instituţiile reprezentative erau dominate de interesele unei
oligarhii care transformase colegi u l ţărănesc într- un apanaj g uvernamental.
Asemenea simptome generaseră dezbateri în sân ul PNL, dar conser
vatorismul lui D.A. Sturdza se dovedea o frână în formularea unor reforme mai
îndrăzneţe . I nfuzarea partidului cu elemente tinere, îndeosebi Ion I. C. Brătianu
şi Vintilă B răti a n u , aducea în mijlocul acestei formaţi u n i politice un suflu
ideologic nou. 1.1.C. Brătianu se convinsese că partidul trebuia să se deschidă
larg spre masele populare, spre a se evita răbufnirile violente ale acestora şi
infiltrarea într- u n asemenea m e d i u social a i d e i l o r social iste bazate pe
adversitatea şi lupta dintre clase. Dar nu pentru a realiza armonie între ele, ci
pentru ca cei săraci să anihileze pe cei bogaţi. De aici demersul încununat de
succes al lui Ionel Brătianu, în 1 900, de asimilare a socialiştilor democraţi Ion
Nădejde, Vasile Morţun, Constantin Stere etc. , reorientând doctrina liberală
spre stânga spectrului politic.
Aceste t e n d i nţe întâ m p i n a u · m a ri obstacole nu n u m a i d i n partea
conservatorilor, ci şi din aceea a lui Carol I care persevera în părerea că stâlpii
sistemului monarhiei constituţionale ar fi marii proprietari. Astfel se explică
faptul că răspun s u l reformator la răscoalele din 1 907 era l i m itat. Î n locul
pământu l u i dorit şi n ecesar pentru cea mai mare p a rte a populaţiei ţări i ,
agricultorii c u gospodării minuscule, g uvern ul D.A. Sturdza oferea paleative:
58 APOSTOL STAN
desfiinţarea trusturilor arendăşeşti, izlazuri comunale, minimum şi maximum la

arendare, Casa rurală etc.
Devenit şef de g uvern şi convingând pe Carol I de necesitatea unor
reforme social-politice profunde, incl usiv din perspectiva desăvârşirii unităţii
naţionale, în septembrie 1 9 1 3 Ionel B rătianu anunţa public un program de
schimbări radicale, sub raport social-politic. Propunea, astfel, exproprierea din
marea proprietate a ci rca două mi lioane hectare tere n arabil în favoarea
ţăranilor şi introducerea colegiului unic pentru constituirea parlamentului. Aduşi
la cârmă cu un asemenea program la 4 ianuarie 1 9 1 4, liberalii erau aspru
criticaţi de toţi fruntaşii conservatori pentru o atare iniţiativă: Titu Maiorescu,
P.P. Carp, Al. Marghiloman, Gh. Ştirbei, Take Ionescu , inclusiv de N. Iorga
care considera că reformele veneau sub o formă revoluţionară.
L i b e ra l i i însă m e rg n e st răm utat î n a i n t e . D u pă ce în februarie îşi
con stituiau Camere majoritare , în martie adoptau decizia de revizuire a
Constituţiei, iar în iunie, prin noi alegeri, convocau Constituanta. Dezbaterile
însă erau suspendate, întrucât împrejurările externe deveniseră nefavorabile
prin atacarea Serbiei de către Austro - U ng a ri a , pre l u d i u l pri m u l u i război
mondial. Antrenată în război şi România, în 1 91 6, dar de partea Antantei şi
îm potriva P u t eri l o r C en t ra l e , refo r m e l e căzuseră pe p l a n u l secu n d . Î n
decem brie 1 91 6, retrasă la laşi împreună cu g uvern u l , Constituanta rel ua
discuţiile asupra celor două reforme. Votul asupra acestora era dat în iunie
1 91 7, consacrându-se exproprierea marilor moşii şi votul universal, în locul
colegiului unic.
Momentul e ra măreţ atestând că o mare parte a clasei politice, cu
precădere liberalii, dar şi regele Ferdinand I, înţeleseseră caracterul imperativ
al unor schimbări radicale menite a desăvârşi România, inclusiv din perspectiva
idealului naţional. Aceeaşi decizie a parlamentului mai dovedea capacitatea
unei naţiuni mici înzestrată cu instituţii constituţionale, de a modifica structurile
social-politice, spre a pune în armonie interesele tuturor claselor speciale. Atari
desfă ş u ră ri contrastau izb it o r c u ace l ea d i n R u s i a care, î n l ăn ţ u i tă d e
a b s o l u ti s mu l ţarist, fusese c u p ri n să de flăcărie u n e i revoluţii violente ş i
extremiste, c u consecinţe devastatoare. Aceleaşi reforme liberale erau menite
a crea cadrul social-politic l i beral şi de mocratic, pe ntru România Mare
întrevăzută clar în acele momente dramatice din istoria naţiunii române.
BIBLIOGRAFIE
1 . J.Harvey and L. Bather, The British Constitution, New York, 1 968.

2. Leo Strauss, Liberalism ancient and modem, Chicago, ed. 1 995.
3. Apostol Stan, Mircea losa, Liberalismul politic în România de la origini până la 1918,
Bucureşti, 1 996.
DIDACTICA
EDUCAREA VALORILO R ŞI ATITUDINILOR

MIHAI STAMATESCU*
"O structură fundamentală a tuturor societăţilor

celui de Al Doilea Val a fost învăţămîntul de masă. Realizat
după modelul fabricii, învăţământul de masă preda citirea,
scrierea, artimetica, n oţiuni de istori e şi alte materi i .
Aceasta era "programa analitică făţişă". Dincolo d e ea se
afla însă o "programă analitică ascunsă" sau invizibilă, care
era, de fapt, cea esenţială. Cuprindea - şi cuprinde încă în
m aj o ritatea ţări l o r i n d ustriale - trei c u r s u r i : u n u l d e
p u n ct u a l itate, u n u l d e s u p u n e re ş i u n u l d e m u n c ă
repetitivă, mecanică".
Alvin Toffler, Al trei/ea Val
Despre rostul curriculum-ului pentru ISTORI E

Î n deceniul al şaptelea, într-un �emers ce-şi propunea s ă analizeze rolul
fig urativului şi al imaginarului într-o societate în întregime simbolică, Pie rre
Francastel pleca de la premisa că "descifrarea imaginilor este una din cheile
timpului nostru" (Francastel, P., 1 972, p. 66). Departe de a fi doar prezumtivă
această afi rmaţie devenea prog ramatică în contextul preocupărilor faţă de
istoria mentalităţilor, ce s-au dezvoltat mai ales după al doilea război mondial ,
dar cu un program vig uros datând d i n ianuarie 1 929, atunci când March Bloch
şi Lucien Febvre lansau "Annales" nu doar ca pe o revistă ci ca pe o şcoală în
istoriografie.
Istoria mental ităţilor se separase cu hotărâre, încă de la început, de
istoria ideilor, împotriva căreia de fapt se afirmase. Obiectul de studiu al acestei
istorii nu era real ul, ci modul în care oamenii l-au gândit şi l-au transpus. În
1 933 Lucien Febvre afirma că "nu există decât istoria omului în sensul cel mai
bun ( . . . ); îndatorirea istoricului este să găsească oamenii care au trăit faptele şi
pe cei care, mai târz i u , s-au i nstalat în ele cu toate ideile l o r pentru a le
interpreta" ( Febvre L., 1 965).
* Profesor gr.I, Liceul ''Traian Lalescu", Orşova.
60 MIHAI STAMATESCU
F i i c ă a p s i h o l o g i e i e n g l e z e d i n s e co l u l a l XV I I - i e a , m e n t a l itatea
desemnează coloratura colectivă a psihismului, a modului particular de a gândi
şi de a simţi al unui popor sau al unui anume g rup de persoane. Ea apare
alcătuită din reflexe, din automatisme şi clişee de gândire şi se lasă surprinsă
în expresia culturală, în vocabular şi în sintaxa limbii, în viaţa cotidiană, în
concepţiile asupra spaţi ului şi timpului, în jocuri şi divertismente, în practica
religioasă şi structurile familiei, în raporturile de sociabilitate şi patologia socială
şi chiar în tendinţele de contestare a ordinii stabilite. Modelată de educaţie, de
toate experienţele social e , de deprinderile de j udecată şi comportament,
mentalitatea aparţine "duratei lungi" a timpului, aşa cum o definea Fernand
Braudel (Braudel F., 1 985).
A c e s t t i p de rec o n st i t u i re i st o ric ă a s o c i etăţi l o r c o n d u ce către
identificarea unor scheme mentale, care odată dobândite oferă posibilitatea
surpri nderii unor modele cult urale şi istorice. În acest sens Georges Duby
recomanda, pentru identificarea unui model istoric, măsurarea concordanţelor
şi discordanţelor între trei elemente variabile: situaţia obiectivă a indivizilor şi
g r u p u r i l o r , i m a g i n e a i l u z o r i e c a re le dă reconfort a re şi j u st i f i c a re ş i
comportamentul individual ş i colectiv (Duby G . , 1 974, p . 1 47-1 68) . Î n mod
foarte pragmatic structurile mentale dominante se descoperă prin sesizarea
conceptelor-cheie, acelea care denotă atitudinii fundamentale ale intelectu lui,
prin analizarea imaginil or, care indică u n mod de a privi, de a defini, de a
com u nica şi prin identificarea atitudini!or afective ce modifică m u lţimi l e în
indivizi cu personalitate. (Duţu Al., 1 979, p. 54). Se obţine astfel matricea unui
s i stem de valori ce conferă s o l i d itate şi rezistenţă u n e i c u l t u ri în faţa
fenomenelor de aculturaţie (Duby G., 1 992, p. 1 74-1 75).
Penetrarea modelului cultural adoptat la un moment dat de către o
societate are loc prin intermediul unor factori în rândul cărora îi găsim pe cei
leg aţi de evoluţia rapidă a structurilor materiale ce determ ină distrugerea
barierelor şi favorizeara comunicării, slăbirea solidarităţii familiale, deschiderea
spre alte culturi, zguduirea ierarhiilor. Acelaşi Georges Duby observa că "din
consecinţe mai directe apar schimbările ce afectează structurile politice, în
măsura în care stabilirea unei noi distribuţii a puterilor se poate traduce prin
intenţia deliberată, spre exemplu, de a modifica sistemele educaţionale. Abia la
acest nivel, violenţa evenimentelor (război revoluţie, mutaţie instituţională) se
poate dovedi întrucâtva perturbatoare" (Duby G., 1 992, p. 1 78).
S u ntem con ştienţi de d ificultatea d e a eval u a şi d e a rec o m p u n e
imaginea civilizaţiei trăite fără a face reportaj sau eseu melancolic, fără a fi
partinic faţă de oameni sau instituţii, fără a lăsa să se întrevadă o opţiune civică
şi politică personală. Dar, în acelaşi timp, a acţiona prin sistemul de învăţământ
şi, concret, prin învăţământul de istorie pentru penetrarea unei arhitecturi foarte
EDUCAREA VALORILOR ŞI ATITUDINILOR 61
ferme şi defensive din care este a lcătuit u n model cultura l , înseamnă a-ţi
asuma un demers cât mai coerent posibil şi a oferi un sistem de i nformaţii şi
imagini, de mijloace şi metode în stare să deservească un ideal educaţional.
Ţinta acestei acţi u n i o re prezi ntă u n sistem de învăţământ ale cărui
influenţe educative exercitate în ultimii 50 de ani au fost concepute astfel încât
individul să se considere o parte neînsemnată a unui organism - popor, partid,
col ectivul fa bricii - şi nu un i n divid i ndependent. Esenţa sa este perfect
rezumată de către Alvin Totfler atunci când defineşte învăţământul de masă
specific celui de Al Doilea Val. Rezultatul este încă prezent: o educaţie bazată
pe cuvânt, încărcată de conformism dar şi de emoţie, lipsită de o integrare
semnificativă a experienţei umane în planul personalităţii individuale, plină de
constrângeri de comportament şi refuzuri intelectuale.
Aceste câteva idei rezumă filosofia noului curriculum de istorie pentru
l iceu, elaborat în anul 1 999, şi oferă o cheie în care pot fi citite programele de
istorie, pot fi elaborate manualele şcolare sau alte auxiliare.
" Patriotismu l se confirmă prin performanţe

şi prestaţie în servici u l binelui com u n "
Modelul de proiectare curriculară pentru fiecare disciplină, pentru clasele

a X-a - a X I I-a, este alcătuit din trei componente: competenţe, valori ş i
atitudini, conţinuturi. Programele şcolare asociază competenţelor conţinuturi
şi enunţă atitudini şi valori dezirabile într-o societate deschisă. În acest context
disciplina ISTO R I E nu face excepţie.
1 . Ce sunt VALORILE ŞI ATITUDINILE?

În g en e ra l , v a l o r i l e reprezintă s u m a c a l ităţ i l o r c a re d a u s e n s ş i
însemnătate unei fiinţe umane, iar atitudinile sunt definite c a dispoziţii de a
reacţiona la diverşi stimuli. (Neacşu I. 1 990, p. 31 5).
Enunţarea finalităţilor liceului descrie o listă de calităţi şi comportamente
dezirabile, necesare individului care îşi asumă un model cultural-istoric deschis
şi care are o opţiune pozitivă faţă de sine şi faţă de grupul în care acţionează
(Buletin informativ al MEN, 1 999). Ne permitem să en unţăm în continuare o
listă de valori şi atitudini care pot fi considerate concepte-cheie ale idealului
educaţional solicitat de o societate democratică. Cu siguranţă această l istă nu
este unică şi nici definitivă, ia r îmbogăţirea sa este dintre obiectivele acestei
prezentări . De asemenea o rdinea expunerii nu rep rez intă o ierarhie, ci o
succesiune pe care fiecare dintre noi este dator să şi-o reprezinte într-o ierarhie
proprie.
62 MIHAI STAMATESCU
Valori Atitudini
Drepturile omului Comportament pro-social
Cetăţenie Gândire pozitivă
Familie Comunicare
Educaţie Încredere
Religie Gândire critică
Libertate Autonomie individuală
Fericire Expresivitate
Sigu ranţă economică I ntegrare activă
Carieră profesională Responsabilitate
Democraţie Valorizarea propriilor experienţe
2. Argumente pentru formarea, dezvoltarea şi asumarea unui sistem

de valori şi atitudini
Din pu nct de vedere istoric educaţia valorilor şi atitudi n i l o r este un
subiect ce ţine de preocuparea fiecărui grup social, fiecărei societăţi şi epoci
istorice de a formula matricea unui sistem de valori care să-i confere identitate,
rezistenţă şi soliditate. Expunerea de mai s us ofe ră, cred e m , sufici e nte
argumente în favoarea acestui tip de educaţie.
Pe planul politicii educaţionale, a acţiona prin sistemul educaţional şi,
concret p r in d i s c i p l i n e l e din a r i a c u rri c u l a ră "Om şi societate", p e n t ru
penetrarea modelului cultural-istoric de tip autoritar şi înlocuirea sa cu unul
deschis, pozitiv, democratic, înseamnă a disloca un ansamblu consistent şi
consecvent d e valori, atitudini şi comportamente dobândite în cursul u ltimilor 5 0
de an i , printr-un demers didactic alcătuit din informaţii, imagini, mij loace şi
tehnici, articulat din perspectiva noilor finalităţi ale liceu lui şi a va lorilor şi
atitudinilor implicate de către acestea. De asemenea, enunţarea unui sistem de
valori, coloana vertebrală a individului, stimulează dezbaterea publ ică pentru
identificarea acelor valori , atitudini şi practici sociale dezirabile, pe care ar
trebui să le promoveze şcoala pentru a asigura succesul absolvenţilor săi.
Din perspectivă psihologică dobândirea, recunoaşterea şi asumarea de
către f i e c a re i n d i v i d a u n u i s i st e m de va l o ri p ro p r i u c r e a z ă p r e m i s a
respo n sab i l i tăţii acest u i a în l u a re a deci z i i lo r . Acţ i u n e a res p o n s a b i l ă a
personalităţii individuale dezvoltă şi activează factori cu i ncidenţă asupra
motivaţiei acţiunii: încredere în sine şi în celălalt, eficienţa acţiunii individuale
sau de grup şi satisfacţia personală sau de grup.
Din perspectiva comunicării sociale valorile şi atitudinile devin criterii
operaţionale în situarea individului în poziţia de receptor, mediator sau emiţător
al informaţiei. Explozia informaţională angaj ează di rect şi b rutal o pţi unile
individuale.
3. Metode si tehnici de formare si educare a valorilor si atitudinilor

' ' '
A. Pentru a ne situa în aceiaşi lungime de undă a receptări i acestui

mesaj considerăm că sunt necesare câteva definiţii.
•
Atitudinea: Dispoziţia de a reacţiona în mod favorabil sau defavorabil
într-o situaţie oarecare. Atitudinea acoperă mai m u lte dimensiuni:
evaluative (e bine sau nu e bine) , efective (îmi place sau nu-mi place),
conative (voi face sau nu voi face ) . De asemenea atitudinea este
considerată o variabilă între o situaţie ş i răsp u n s u l i ndivi d u l u i la
situaţie.
• Condu ita: Răspunsul de comportament al individului la o situaţie;
între atitudini şi valori şi conduită exista un univers de consistenţă
caracterizat de echilibre, consonanţe şi non-contradicţii.
•
Infl uenţa socială: Înseamnă modificarea atitudini lo r, judecăţilor,
opiniilor sau comportamentelor unui individ ca urmare a acţiunii sau
d at o r i t ă c u n o a şt e r i i a t i t u d i n i l o r , j u d e c ăţ i l o r , o p i n i i l o r s a u
comportamentelor altui individ.
•
Disonanţa cognitivă: Stare de tensiune interioară creată de elemente
de c u n o a ştere care nu se acord ă între e l e şi care declanşează
răspunsuri susceptibile de a reduce această tensiune.
•
Reactanţă: Reacţia i ndividu lui l a ameninţarea restrîngerii libertăţii
individuale.
• Pedagogia l i bertăţi i: Pedagogia care consideră că sentimentul de
l i b e rtate al i n d i vi d u l u i accentuează i n t e r i o ri z a re a n o r m e l o r de
c o m p o rt a m e n t ; p r i n c o n t r a s t , e d u c a ţ i a a ut o r i t a ră p ro d u c e 9
determinare ce îşi are sursa în valorile exterioare.
B . M etodele şi t e h n i c i l e de s c h i m b a re a c o n d u it e l o r şi atit u d i n i l o r
ilustrează performanţele psiho-pedagogiei d i n ultima jumătate d e seco l. Din
motive de spaţiu ne vom opri asu pra unei singure teori i : teoria disonanţei
cognitive (Monteil J.M., 1 997, p. 1 03-1 27) . Obiectivul este i lustrarea raportului
di ntre conduitele ind ivid u lui şi c redinţele, opiniile, valorile pe care le poate
expri m a . Pentru a modifica o conduită, un comportament este necesară
modificarea atitudinilor şi valorilor până la obţinerea unui univers de consistenţă
între acestea.
Cum schimbăm conduitele?

•
Prin competenţa ş i credibilitatea emiţătorului.
• Prin argumentare. Sau altfel spus, c u m trebuie să ne expunem
informaţia pentru a-l convinge pe celălalt? Trebuie doar să expunem
ele mentele în favoa rea p unctu l u i d.e vede re a părat (arg u m e ntare
64 MIHAI STAMATESCU
u n i laterală) sau să expunem în acelaşi timp raţ i u n i l e "p entru" şi

"contra" (arg u mentare b i l aterală)? Răspunsul ar fi: în funcţie de
calitatea auditorului folosim ambele tipuri de argumentare:
a. unilaterală şi cu un mesaj explicit pentru un auditoriu mai puţin
instruit;
b. b i l atera l ă s a u m u lti l atera l ă şi cu un mesaj i m p licit pentru u n
auditoriu instruit; şi asta pentru că indivizii sunt mai uşor d e convins
de un mesaj ale cărui concluzii le trag singuri ca o expresie a
sentimentului de libertate şi a iniţiativei cognitive care li se oferă;
• Prin apelul la frică. Trebuie spus că eficacitatea mesajului depinde
de circumstanţe; efectul poate fi contrar şi întăreşte poziţiile iniţiale
dacă nu se oferă soluţii pentru rezolvarea problemei .
• P r i n co m u n i ca re perturbată. C h i a r dacă d i stra g e ri le p ro d u c
perturbaţii î n comunicare se întâmplă totuşi c a e l e să aibă u n efect
pozitiv atu nci când sunt minore şi chiar să amelioreze eficacitatea
mesajului.
• Prin influenţă socială. Există mai multe tehnici de influenţare socială
bazate pe:
a. O relaţie de putere coercitivă provoacă cel mai adesea un acord de
complezenţă şi o schimbare de atitudine de suprafaţă; în absenţa
sursei de putere comportamentul iniţial revine.
b. Identificarea cu modelul oferit de grup care are efect câtă vreme
este prezent şi vizibil în sfera de acţi une a individului.
c. Prestigiu şi competenţă: valorile legate de charisma sursei crează
cea mai durabilă influenţă.
Cum schimbăm ideile?

Teoria disonanţei cognitive este relativ simplă: orice individ aflat în faţa
unor elemente de cunoaştere care, din diferite motive, nu se acordă între ele,
va face un efort pentru a le corela mai bine. Cu alte cuvinte, atunci când în
raportul dintre două elemente cognitive (comportamente, credinţe, opinii etc.)
unul implică negarea celuilalt, individul va suferi o stare de disonanţă, urmată
de un proces de reducere a disonanţei (Monteil J.M. 1 997, p. 1 1 9). Ca urmare
crearea deliberată a unei disonanţe cognitive are ca efect schimbarea ideilor,
atitudinilor, comportamentelor. Se pot identifica mai mu lte surse posibile de
producere a disonanţei:
• Disonanţa ca o consecinţă a deciziilor: A alege un mod de acţiune
din mai multe posibile poate produce o disonanţă ca urmare a faptului
că doar rareori o alternativă este total pozitivă iar cealaltă total
negativă. mai mult, cunoaşterea aspectelor pozitive ale alternativei
excluse este în disonanţă cu respingerea sa, ceea ce înseamnă că

după ce a luat o decizie individu l se va convinge că alternativa reţinută
este mai interesantă decât credea.
•
Disonanţa ivită dintr-o tentaţie: Pentru o recompensă un individ face
un lucru pe care altfel îl dezaprobă, ceea ce duce la o schimbare a
valorilor personale de referinţă în încercarea de a reduce disonanţa
ivită. Dacă în schimb individu l refuză să facă acel lucru care intră în
contradicţie cu propri u l s istem de valori deşi c u n oaşte valoarea
recompensei, atitudinea sa faţă de acţi unea pe care a respins-o este
şi mai severă.
•
Disonanţa ca o consecinţă a efortului: Un individ care nu ajunge la
rezultatul propus ca urmare a unui efort fizic, material sau intelectual"
va încerca disonanţa.
• Disonanţa ca rezu ltat al supunerii forţate: Când fe nomenul se
produce, remedi ul constă în adaptarea credinţelor noastre la compor
tamentul nostru explicit.
• Disonanţa în raport cu o ameninţare: Cercetările au evidenţiat faptul
că o ameninţare uşoară este mai utilă pentru formarea unui sistem de
valori decât una g ravă. Pe de altă parte, în alte c i rcu m stanţe, o
ameninţare severă poate fi la fel de eficace ceea ce înseamnă că
transmiterea şi însuşirea unor valori se poate rea liza, cu aceleaşi
rezultate, în sisteme educative diferite.
În oricare dintre aceste situaţii, pentru ca actul adoptat de către individ în
vederea red u cerii dison anţei să aibă efectul scontat şi să devină un act
interiorizat, este foarte important ca autorul să aibă sentimentul că a ales liber.
Cum evaluăm valorile şi atitudinile?

Evaluarea valorilor şi atitudinilor se realizează de regulă în termeni de
categorie morală sau de judecată asupra personalităţii. Nefiind de acelaşi ordin cu
nota, care poate cuantifica aritmetic achiziţii de cunoştinţe sau competenţe,
aprecierea valorilor şi atitudinilor este rezultatul a numeroase extrapolări, cel mai
adesea, abuzive. De aceea este recomandabil ca educatorul să evite aprecierile
în termeni de categorie morală sau de valori intelectuale şi să se îndrepte către
evaluarea directă a produselor învăţării şi nu a persoanei care învaţă.
În loc de concl uzie
Care este oare cea mai bună metodă de a face ed ucaţia valorilor şi
atitudinilor prin lecţiile de istorie? Desig ur, fiecare ed ucator va judeca şi va
avea o opţiune personală.
66 MIHAI STAMATESCU
l ntr-o cercetare din 1 987 N. Dubois a cerut copiilor să aleagă între două
explicaţii posibile ale u n e i con d u ite g e n e roase (a-şi împrumuta cea mai
frumoasă jucărie): "Am făcut-o pentru că părinţii m-au educat să-mi împrumut
l ucrurile" şi "Am făcut-o că îmi place să fac bucurii colegilor". Rezultatele au
fost următoarele: copiii supuşi unei educaţii autoritate au ales primul răspuns,
iar copiii crescuţi într-o pedagogie a libertăţii au optat pentru al doilea.
BIBLIOGRAFIE
1 . Pierre Francastel, Realitatea figurativă, Editura Meridiane, Bucureşti, 1 972.

2. Lucien Febvre, Combats pour l'histoire, A. Colin, Paris, 1 965.
3. Fernand Braudel, Mediterana şi lumea mediteraneeană în epoca lui Filip al II-iea, Editura
Meridiane, Bucureşti, 1 985.
4. Georges Duby, Histoire sociales et ideologie des societes, în "Faire de l'histoire",
Gallimard, Paris, 1 974.
5. Georges Duby, Istoria sistemelor de valori, în "Evul Mediu masculin", Editura Meridiane,
Bucureşti, 1 992.
6. Alexandru Duţu, Modele, imagini, privelişti, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1 979.
7. Ioan Neacşu, Instruire şi învăţare, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1 990.
8. J.M. Montei!, Educaţie şi formare, Editura Polirom, laşi, 1 997.
UN EXEMPLU DE UTILIZARE A CALCU LATORULUI
LA ORELE DE ISTORIE
VALENTIN BĂ LUŢOIU*
Fără discuţie, calculatorul personal (Personal computer - PC-ul) este

una din marile descoperiri ale secolului al XX-iea. Folosirea acestui mijloc a
revoluţionat toate domeniile de activitate: telecomunicaţii, transporturi, industrie
etc. datorită preciziei, rapidităţii şi capacităţii de înmagazinare şi gestionare a
datelor şi informaţiilor. Evident, şi învăţământul are posibilitatea de a apela la
extrao rd i narele posibilităţi oferite de acest m i n u nat i n stru ment care este
calculatorul. A apărut astfel conceptul de "lecţie electronică" ("electronic lecture)".
PROBLEMELE CU CARE SE CON FRU NTĂ PROFESORUL. Adevăratul
p rofesor este u n om care încearcă să trezească în s ufletu l e l evi l o r săi
curiozitatea, dorinţa de a descoperi informaţii noi. Mai cu seamă el urmăreşte
să-l înveţe pe tânărul pe care-l are ca discipol pe băncile şcolii să gândească.
Capacităţile de înţelegere a obiectului şi de evitare a învăţării mecanice se dez
voltă, printre altele, prin efortul de a oferi elevilor (la orele de istorie) material de
interpretare în şcoală şi în afara ei : citate de documente, hărţi, imagini etc.
Acest materi al ( i zvoare i storice ) , a n a l i zat la ore cu aj utorul p rofeso ru l u i ,
dezvoltă capacităţile amintite m a i sus, sti m u lează ş i uşurează procesu l d e
învăţare. Manualele alternative oferă multe astfel d e izvoare pe care profesorul
le poate utiliza la oră. Însă nu este suficient; pe de o parte, de cele mai mu lte
ori , profesorul nu dispune de toate manualele (sau de un număr mai mare) , cu
atât mai puţin elevii. Pe de altă parte, la un număr mai mare sau mai mic de
lecţi i , modul cum este alcătuit manual u l , n u convine profeso ru l u i , care se
ghidează în aprecierea acestuia de mai mu lţi factori (între care nivelul clasei,
preţ etc.): chiar dacă ai ales un anume manual, constaţi că nu· este potrivit cu
clasa ta la unele lecţii, capitole etc. (mai ales în condiţiile în care este lucrat de
doi sau mai mulţi autori cu concepţii diferite) . De pildă, profesorul ar vrea ca în
manualul pe care îl utilizează să fie prezentate un număr de izvoare pe care le
consideră mai bune pentru o anumită lecţie etc. Sau manualul X este mai bun
• Prof. gr. I Colegiul Naţional "Carol I", Craiova.

68 VALENTIN BĂLUŢOIU
la unele lecţii, dar mai slab la altele, sau că manualul Y are partea de evaluare
superioară, ori că manualul Z este mai b u n , întrucât are unele elemente
interdisciplinare interesante. La o anumită lecţie manualul nu prezintă o hartă
pe care profesorul o consideră importantă pentru discutarea temei date, sau
dacă acea hartă există, condiţiile grafice în care a fost editată sunt proaste. În
concluzie, manualul ideal este o rezultantă a tuturor manualelor, ceea ce nu se
poate, desigur realiza.
M ai există şi situaţia în care, datorită condiţiilor materiale ale elevilor,
aceştia nu pot cumpăra manualul . În acest caz, ce e de făcut? Nu este de
actualitate, fără dubiu, vechea metodă a dictării, care plictiseşte de moarte pe
elev. În acelaşi timp, profesorul poate constata că, din cauza timpului scurt avut
la dispoziţie, a uitat sau nu a avut vreme să dicteze niŞte elemente importante
ale lecţiei.
Pe de altă parte, trebuie să constatăm că generaţiile de tineri aparţin
unei ere a audiovizualului. Tinerii de astăzi acumulează cunoştinţe mai puţin pe
baza lecturilor, cât mai ales pe baza imaginilor. Este o realitate cu care mulţi
di ntre profesori nu s-au acomodat pe deplin; televizoru l , calculatorul sunt
principalele mijloace de informare ale copiilor şi adolescenţilor. De altfel, acest
fenomen este întâlnit în toată lumea.
P ROGRAM UL POWER POINT DE EDITAT "DIAPOZITIVE". Uneori se
utilizează, acol o u nde există condiţiile tehnice necesa re (apa rat u l n u mit
retroproiector), proiectarea pe un ecran a înscrisurilor de pe foliile de plastic.
Acum câteva decenii, retroproiectorul era un aparat modern, care permitea
afişarea pe un ecran a unor scheme, unor informaţii necesare pentru buna
desfăşurare a lecţiilor. Retroproiectorul este foarte util şi astăzi.
Pachetul MS Office, foarte utilizat în operaţiile de birou, are inclus şi
p ro g ra m u l Power Point. R ol u l acestui p rog ram este ace la de a p e rm ite
prezentarea unor informaţii în faţa unui anumit număr de oameni cu ajutorul
unor aşa numite "diapozitive" ( "s/ides" în engleză) realizate pe calculator şi care
sunt proiectate pe un ecran cu ajutorul unui videoproiector (care este o piesă
foarte scumpă) sau pe ecra n u l u n u i televizor conectat la p laca video a
calculatorului. Cu ajutorul programului "Power Point" la marile companii se
realizează prez!3ntările de strategii, de planuri de afaceri etc.
Prog ramul este extrem de util şi în activitatea didactică, întrucât pune la
dispoziţia profesorului mijloace practic nelimitate pentru buna desfăşurare a
orei, mult mai mari decât ar permite diapozitivele clasice. "Power Point" permite
utilizarea de efecte de animaţie, de culoare, de sunet etc. Este extraordinar de
puternic atunci când există posi bilitatea conectării calcu latorului la reţeaua
I nternet, ceea ce dă posibilitatea utilizării unei cantităţi infinite de informaţie.
UN EXEMPLU DE UTILIZARE A CALCULATORULUI LA ORELE DE ISTORIE 69
Programul Power Point permite realizarea unor diapozitive frumoase

chiar pentru clasicul retroproiector. Diapozitivele realizate cu power point sunt
ti părite c u o i m p ri m antă, apoi s u nt trecute pe foi d e p l astic c u aj utorul
copiatorului. Există şi i mprimante care pot tipări informaţia direct pe folii de
plastic. Din nefericire, o astfel de folie tipărită este scumpă (circa 1 O OOO de lei) ,
ceea ce înseamnă că la o lecţie nu pot fi întrebuinţate prea multe astfel de folii.
Pe de altă parte nu pot fi prezentate efecte de animaţie şi sonore.
INTERNETUL - O J UNGLĂ I N FORMAŢONALĂ? În ultimii ani, reţeaua
I nternet a cunoscut o dezvoltare explozivă. Cantitatea de informaţie care se
ve hi c u lează pe I nternet este absolut fantastică. P oţi găsi m uzică, reţete
cul inare, sport, presă, filme, într-un cuvânt, orice. Bineînţeles, şi amatorii de
istorie găsesc informaţie de orice fel: documente, imagini, hărţi, chiar filme,
biblioteci virtuale etc. Având în vedere că Internetul nu se află sub nici un fel de
control, oricine poate introduce orice fel de informaţie necenzurată în reţeaua
informaţională. De aceea, marea g rijă a profesorului este aceea de a separa
informaţiile corecte de cele greşite (acestea · din urmă introduse din neştiinţă
sau cu intenţie).
O problemă deosebit de importantă este cea a hărţilor preluate de pe
Internet (sau chiar cele prezente în manuale sau alte lucrări). Distinsul profesor
Livieratos, de la U niversitatea din Salonic, director al Bibliotecii Naţionale de
Hărţi din acelaşi oraş, afirmă că: "Scopul meu este să arăt de ce desenarea
hărţilor pentru manualele de istorie [sau pentru prezentarea la orele de istorie]
este o p roblemă foarte importantă şi nu o ocupaţie trivială pentru amatori şi
nespecialişti care cred că sunt cartografi"1 . Acelaşi profesor demonstra, cu
exemple interesante în cadrul aceleaşi prezentări, că hărţile, a căror importanţă
este esenţială pe ntru studi u l istoriei, pot fi utilizate pentru falsificarea sau
denaturarea cu bună ştiinţă şi în mod foarte subtil a adevărului istoric. (Atenţie
în special la hărţile preluate din lucrări străine, care pentru perioada de până la
formarea statului naţional român, probabil din ignoranţă, i nclud Ţările Române
în graniţele I mperiului Otoman). Despre impactul pe care reţeaua Internet (şi în
general mijloacele informatice moderne) îl poate avea asupra cercetării istorice
şi asupra învăţământului, un articol excelent este publicat ăn SAi, LXV, de
cărtre prof. Mihai Stamatescu.
P R EZ E N TA R E A U N U I EV E N I M E N T I ST O R I C Î N T R - U N M O D
DEOSEBIT. A prezenta istoria într-un mod foarte atractiv este, fără îndoială, o
adevărată artă. Mulţi factori intră în discuţie pentru realizarea unei lecţii reuşite:
talentul p rofesoru l u i , capacitatea de comun icare cu elevii, sentimentul de
respect şi consideraţie pe care îl are în raporturile cu aceştia, pasiunea pentru
obiectul său şi ştii nţa de carte, chiar starea de spirit la o an umită oră etc.
Folosirea calculatorului poate să transforme o oră de istorie într-un moment de
neuitat, chiar dacă cel ce face prezentarea nu este istoric de profesie. Am asistat
astfel, la prezentarea unui eveniment istoric bine cunoscut de profesorii români
(bătălia de la Termopile) de către profesorul Patias de la aceeaşi Universitate din
Salonic. Ceea ce este interesant este că domnul Patias nu este specialist în
istorie, ci în ... fotogrametrie. Totuşi, în cadrul aceluiaşi curs de la Biblioteca
Naţională de Hărţi de la Salonic, utilizând programul Power Point, profesorul
Patias a realizat o prezentare de ţinută a celebrei bătălii2• A folosit efecte speciale
(animaţie, sunete), care captează atenţia privitorului. A utilizat izvoare luate în
cea mai mare parte de pe Internet (imagini din satelit care înfăţişează Grecia şi
locul bătăliei, defileul de la Termopile, reconstituiri ale armamentu lui folosit, de
exemplu nave de luptă etc.). Compara chiar aspectul locului bătăliei în urmă cu
circa două milenii şi jumătate cu aspectul actual. I nformaţiile prezentate în
circulaţie se bazau mai ales pe izvorul cel mai important care a condus la
reconstituirea bătăliei, şi anume relatarea lui Herodot.
O L E C Ţ I E LA C A R E S - A U T I L I ZAT C A L C U LATO R U L. În n o u a
programă d e clasa a IX-a există lecţia "Evoluţia ideii imperiale". lată cum a fost
pregătită de autoru l acestui material (facem precizarea că, pentru a oferi o
vizibilitate mai bună a conţinuturilor diapozitivelor acestea au fost scrise cu font
arial, cu dimensiuni cuprinse între 24 şi 44).
Diapozitivul 1 :
EVOLUŢIA IDEII IMPERIALE

Prof. Valentin Băluţoiu
Colegiul Naţional "Carol I", Craiova
Diapozitivul 2:
Elevilor li se prezintă ceea ce doreşte profesorul să obţină de la ei după
ce lecţia a fost predată.
Competenţe
• Prezentarea trecerii de la regimul republican la cel imperial.
• Stabilirea trăsăturilor caracteristice ale fazelor perioadei imperiale
din evoluţia statului roman.
• Analiza unor surse istorice.
• Interpretarea semnificaţiei unor imagini din manual sau din alte
surse.
Diapozitivul 3:
Elevilor li se prezintă un citat dintr-un izvor antic, din care reiese clar
caracterul noului regim politic introdus de Octavianus.
Principatul
• "Magistraturile care s-au transmis din bătrâni... dăinuiesc încă
p â n ă astă z i , în afară de c e n z u r ă . Î m pă r a ţ i i ş i - a u adj u d ecat toate
demnităţile de mare prestigiu din timpul republicii acceptate de bunăvoie
de senat şi de Adunare, păstrându-le titulatura în afară de dictatură. Ei au
g rijă să-şi c o n s o l i deze p rerogative l e s u b d e n u m i rea titu l atu ri i de
«imperator»" (Cassius Dio)
Diapozitivul 4:
În diapozitivul 4 şi în următoarele două se prezintă principalele pârghii
prin care principele îşi exercita puterea: conducerea armatei şi a provinciilor
(imperium proconsulare maius), puterea tribuniciană şi calitatea de conducător
al vieţii religioase a statului. Se urmăreşte înţelegerea corectă a mecanismului
original de exercitare a p uterii prin menţinerea i nstituţiilor şi magistraturi lor
republicane. Informaţiile sunt dispuse pe două coloane: în coloana din dreapta
se citează un document istoric, pe baza căruia se desprinde concluzia întâlnită
în coloana din stânga.
Pârghiile puterii imperiale

• Puterea tribuniciană era exercitată • "Cât priveşte puterea denumită tribu
prin intermediul magistraturii de nicia, pe care o poseda odinioară floarea
tribun al plebei. cetăţenilor romani, le da dreptul [împă
raţilor] să anu leze orice decizie l uată
de altcineva, dacă nu sunt de acord ... ;
dacă li se pare că sunt jigniţi cu vorba
sau cu fapta pot să-l distrugă pe făptaş
fără judecată ... " (Dia Cassius).
Diapozitivul 5:
Şi acest diapozitiv este aranjat pe coloane. În coloana din stânga este
înfăţişată o imagine (celebra statuie a lui Augustus îmbrăcat în costum militar
de la Porta Pia din Roma) . În momentul în care diapozitivul este prezentat
elevilor, apare numai imaginea principelui militar. Elevii sunt întrebaţi cu ce fel
de costum este îmbrăcat împăratul. Elevii vor răspunde că este un veşmânt
militar; profesorul arată că este un costum de imperator, conducător suprem al
armatei. Se apasă pe butonu l mouse-lui şi apare concluzia din coloana din
dreapta pe care o redăm mai jos:
• lmperium maius (comanda armatei şi a provinciilor pe care aceasta
este cantonată) este exercitată prin intermediul demn ităţii de imperator.
Diapozitivul 6:
În coloana din d reapta a diapozitivului sunt citaţi Cassius Dio şi poetul
Ovidius. Din analiza respectivelor citate se extrage concluzia din partea stângă
a diapozitivul u i . Având în vedere faptul că programa de classa a IX-a n u
prevede o lecţie specială pentru studierea culturii romane, se pot am inti în
d ialog u l cu elevii şi despre ceilalţi mari poeţi lati ni din timpul lui Augustus
(Vergilius, H oratius, Properti us, Tibullus) şi despre ro lul lor în pro paganda
imperială.
•Octavianus exercita şi funcţia de • "Împăraţii sunt stăpânii de drept ai

Pontifex Maximus (Mare Preot), tuturor lucrurilor sacre şi sfinte". (Cassius
ceea ce îl transfonna în conducătorul Dio).
vieţii religioase. • "Alţii să cânte pe Caesar [Octavianus]
luptând/Şi la serbările vechi ce a mai pus
voi cânta".
"Şi celelalte temple s-ar fi prăbuşit în ruine/
De nu le-ar fi ocrotit grija piosului prinţ".
(Ovidius, "Fastele"
Diapozitivul 7:
În continuarea ideii de la diapozitivul anterior se proiectează o recon
stituire a aspectu lui iniţial al celui mai important edificiu religios ridicat în timpul
lui Augustus, Panteonu l . Se pot da unele exp licaţii în legătură cu politica
religioasă conservatoare a primului împărat şi despre propaganda imperială
privind restaurarea valorilor morale şi religioase tradiţionale.
Diapozitivul 8:
Este o altă imagine a Panteonului, cupola grandiosului edificiu văzută din
interior. Se pot explica unele aspecte legate de arta şi arhitectura romană, precum
şi despre caracterul inovator al concepţiei de realizare inginerească a templului.
Diapozitivul 9:
Sunt prezentate titlurile purtate de împărat care consfinţeau autoritatea
(auctoritas) superioară a principelui în comparaţie cu ceilalţi oameni politici de
la Roma.
Alte nume şi titluri purtate de Octavianus

• "Augustus" (mărit, sacru, nume cu care Octavianus va fi cunoscut în
istorie) .
"Princeps senatus" (primul dintre senatori, preşedinte al senatul ui)
• =
Principat (reg imul politic instituit de Augustus, prima fază a evoluţiei Imperiului
Roman.
"Pater Patriae" părinte al Patriei.
• -
Diapozitivul 1 O:
Diapozitivul realizează o comparaţie între principalele competenţe ale
celor două instituţii importante ale principatului. Elevii vor aj unge la concluzia
că în cadrul diarhiei împărat - senat principele deţinea rolul cel mai important.
Organizarea principiatului
Senatul Împăratul
Face legi. N umeşte senatorii.
Curte de justiţie Convoacă şi prezidează Senatul şi Comiţiile.
Conduce Italia şi provinciile Conduce armata şi provinciile imperiale.
senatori le
Încheie pacea.
Declară răuboiul.
Diapozitivul 1 1 :
Diapozitivul este realizat pe două coloane. Coloana din stânga conţine
imaginea "Casei pătrate" de la Nîmes (fostul oraş roman Augusta Nemausus) ,
care era un temp l u înch inat cu ltu l u i imperial. Se explică noţiunea de cult
imperial. O apăsare pe butonul mouse-ului şi iată ideea care trebuie reţinută de
elevi:
Cultul imperial
Autoritatea lui Augustus şi a împăraţilor care i-au urmat a fost
•
sporită prin apariţia cultului imperial

Diapozitivul 1 2:
Diapozitivul este structurat de asemenea în două coloane. Pe coloana
din stânga este prezentată o imagine a lui Augustus. În coloana din dreapta
este p rezen tată c o n c l u z i a la c a re se aj u n g e d u p ă a n a l i za i n formaţ i i l o r
prezentate î n diapozitivele următoare:
Rămas singur stăpân al Romei, Octavianus a exercitat puterea
instituind o monarhie mascată de păstrarea instituţiilor republicane.
74 VALENTIN BĂ LUŢOIU
Diapozitivul 1 3:
În dreapta este prezentată o imagine a împăratului Traian. Se pot da
unele informaţii privitoare la domnia cuceritorului Daciei. Pentru a face ora mai
atractivă, informaţiile pot să vizeze, în bună măsură, aspecte anecdotice ale
vieţii lui Traian, precum relaţiile cu soldaţii, cuvintele ce îi sunt atribuite în
momentul în care s-a prezentat în faţa senatului pentru a prelua puterea etc.
Modalităţi ale guvernării Principatului

• Colaborarea cu senatul (Traian, Marcus Aurelius etc.)
Diapozitivul 1 4:
În stânga este prezentată imaginea unei statui antice reprezentându-l pe
Nero. Informaţiile cu caracter anecdotic referitoare la domnia lui Nero, Caligula,
C o m m o d u s e x i s t ă d i n a b u n d e nţă şi pot fi f o l os i te la o ră . În d re a pta
diapozitivului este înscrisă informaţia de mai jos:
• G u vernarea a utorita ră cu încercarea de a e l i m i na senatul ş i
instituţile republicane (Nero, Domitianus, Commodus).
Câteva diapozitive următoare conţin imagini ale unora din principalele
monumente ale Romei antice ridicate în perioada principatului de către urmaşii
lui Aug ustus. Este o ocazie nimerită pentru expunerea câtorva consideraţii
privind arta, civilizaţia, cultura, viaţa cotidiană a romanilor în perioada de
maximă înflorire a imperiului lor. I maginile sunt spectaculoase, sunt privite cu
atenţie de elevi , oferă şi un moment de acalmie, de pauză, în care "se încarcă
bateriile" pentru faza finală a lecţiei.
Diapozitivul 1 5:
O reconstituire a centrului Romei antice. Cu săgeata de la mouse se
indică principalele monumente vizibile (Circus Maximus, Colosseumul, Aqua
Claudia etc.).
Diapozitivul 1 6 :
O reconstituire a Coloseum-ului. Profesorul poate prezenta câteva date
despre faimosul monument: ce împărat l-a construit, capacitate, destinaţie etc.
Diapozitivul 1 7:
O imagine a mausoleului împăratu lui Hadrianus, urmaş u l lui Traian,
monument cunoscut astăzi drept Castel Sant'Angelo.
Diapozitivul 1 8:
O imagine cu actuala înfăţişare a forului lui Traian.
Urmează o suită de patru diapozitive care înfăţişează harta I mperiului
R o m a n în p e r i o a d a p r i n c i p at u l u i . În acest mod e l ev i i po t să o b se rv e
expansiunea statului roman, începând cu moartea lui Caesar şi terminând cu

momentul maximei întinderi a imperiului în timpul lui Traian.
Diapozitivul 1 9:
Statul roman la sfârşitul guvernării lui Caesar (44 î.Hr. )
Diapozitivul 20:
I mperiul Roman la sfârşitul domniei lui Augustus ( 1 4 d .Hr.).
·Diapozitivul 2 1 :
I mperiul Roman la sfârşitul domniei lui Traian ( 1 1 7 d.Hr.).
Diapozitivul 22:
Diapozitivul este structurat pe două coloane: în dreapta este redat un
fragment din H istoria Augusta, care evidenţiază rol u l a rmatei în alegerea
împăraţi lor (stânga) . Concluzia din stânga este activată pri ntr-un efect de
animaţie, n umai după apăsare pe butonul mouse-ului.
Anarhia militară (235-284)

· În secolul al III-iea, Imperiul Roman "Florianus ... şi-a asumat rolul de împărat
a fost zguduit de luptele pentru tron nu prin autoritatea senatului, ci printr-o
între împăraţii impuşi de armată răscoală provocată de el. .. Dar a deţinut
(anarhia militară). n u mai două l u n i domnia, căci a fost
o m o râ t la T a r s u s de s o l d a ţ i i care
afl aseră că împărat este P robus, pe
c a r e - l a l e s e s e a r m ata . . . " ( " I st o r i a
augustă").
Diapozitivul 23:
În registrul din stânga este prezentată o imagine reprezentând faimosul
grup al tetrarhilor de la Veneţia; în dreapta sunt arătate trăsăturile principale ale
noului regim politic instau rat de Diocleţian:
Dominatul
•Diocletianus (284-305) a luat titlul de Dominus et Deus (stăpân şi zeu)
•Instituţiile republicane şi-au pierdut orice importanţă.
• Cetăţenii imperiului au devenit supuşi ai împăratului.
• Statul roman a devenit un stat centralizat aflat sub controlul împăratului
Diapozitivul 24:
Î n dreapta este prezentată o imagine a împăratului Constantin cel Mare,
iar în stânga ideile de mai jos:
•Constantin cel Mare (306-337) a continuat reformarea statului.

• Creştinismul a devenit religia împăraţilor, care şi-au legitimat puterea pe
baza principiului că unui singur Dumnezeu din cer îi corespunde un
singur împărat absolut pe pământ.
Diapozitivul 25:
Este prezentat arcul de triumf al lui Constantin cel Mare de la Roma; se
pot explica anumite elemente privind domnia lui Constantin cel Mare, cum ar fi
m utarea capitalei statului la Constantinopol etc. Î nsem nătatea domniei lui
Constantin cel Mare în istoria creştinismului poate fi tratată pe larg la capitolul
V din programă.
Bineînţeles, modul de realizare al prezentării, precum şi sugestiile privind

lucrul cu fiecare diapozitiv, sunt orientative, mai ales că şi timpul de lucru este
limitat la 20-25 de minute. P rezentarea făcută de autor elevilor s-a încadrat în
acest interval de timp.
O astfel de abordare a lecţiilor, mai ales prin asocierea între imagine şi
cuvânt scris, este mult mai atractivă şi sporeşte eficacitatea lucrului la clasă al
profesorului.
ALTE MODALITĂŢI DE LUCRU CU CALCULATORUL. Se pot utiliza şi
alte materiale, cum ar fi enciclopediile (Encarta, Webster, Larousse) imprimate
p e C D - R O M . P e n t r u istoria ro m â n i l o r există C D- R O M - u l "A H i story of
Remania", scos de centrul de Studii Româneşti, laşi. El?te extrem de interesant,
ca la oră, de exemplu să prezinţi filme de mici dimensiuni (până în cinci minute
şi care există pe CD-ul mai sus amintit), care înfăţişează o serie de momente şi
p e rs o n a l ităţi i m p o rtante a l e i storiei n aţi o n a l e în se co l u l X X : g e n e ral u l
Antonescu alături d e Horia Sima, turneul reginei Maria î n Statele Unite, pe
preşedintele N ixon primit de Nicolae Ceauşescu pe aeroport şi spunând în
româneşte ''Trăiască prietenia româno-americană" etc.
OBSTACOLE Î N I NTRO D U C E R EA I N FO R M ATIZ Ă R I I Î N ŞCOALĂ .
1 . Un prim obstacol îl reprezintă costul tehnicii de calcul. Dar, dacă ţinem
seama de faptul că acest domeniu al calculatoarelor este cel mai dinamic şi că
produsele informatice scad spectaculos ca preţ, l ucrurile nu mai par aşa de
inabordabile. La ora actuală un calculator dintr-o generaţie mai veche (un "486"
de exemplu) costă în jur de 1 OOO OOO de lei; nu-i nevoie de sisteme de calcul
ultraperformante. Dacă videoproiectorul este o piesă scumpă (circa 2000-3000
dolari), se poate înlocui cu un televizor conectat la o placă video de 1 00-1 20
dolari. Se mai adaugă un cititor de CD-RO M , care nu costă mai mult de
700 OOO lei. Trebuie să ţinem seama şi de faptul că în cadrul negocierilor de
aderare la UE, România beneficiază de fonduri nerambursabile pe care poate
să le di recţioneze pentru informatizarea învăţământ u l u i . Dacă în ceea ce
priveşte situaţia economică, România nu are şanse ca într-un interval prea

scurt de timp să se apropie de standardele europene, acest lucru se poate
realiza în alte domenii de negociere, între care şi învăţământul. Învăţământul
nostru este la fel de bun în unele privinţe ca şi cel occidental, ba în unele
privinţe chiar şi mai bun, în ciuda unei crize care afectează şi acest domeniu.
Este necesar să folosim acest ascendent, dar în acelaşi timp trebuie făcute
eforturi pentru modernizarea bazei materiale prin introducerea informatizării.
Informatizarea n u este o di recţie de dezvoltare a învăţământului care ar fi
benefică numai pentru studiul istoriei, ci şi pentru celelalte discipline (Română,
fizică, matematică, limbile străine, biologie, chimie, geog rafie etc.). Ca să nu
mai vorbim de cât timp ar fi economisit dacă fiecare profesor şi-ar păstra
documentele în memoria calcu latorului, fiind nevoit doar să le adapteze cu
consum minim de efort la începutul fiecărui an şcolar sau la începutul ficărui
semestru!
2. Frica pe care profesorii ce aparţin generaţiilor mai vechi o manifestă
faţă de introd ucerea noilor tehnici. Este un simţământ omenesc, de înţeles.
Oamenii se tem de ceea ce nu cunosc. Trebuie arătat că lucrurile nu sunt, în
realitate, atât de complicate cum par la prima vedere; aplicaţiile, programele noi
care sunt rulate pe calculator sunt din ce în ce mai simple şi mai la îndemâna
utilizatorilor care se pot orice considera, n u mai specialişti în informatică şi
p rogramare n u . Pentru a învăţa să l ucrezi cu prog ram u l Power Point, de
exemplu, este nevoie de maximum două-trei ore. Este necesar în primul rând
să înveţi să lucrezi cu o tastatură (în linii mari identică aceleia de la o maşină
de scris) şi alte câteva mici amăn u nte. P rog ram ul Power Point are m u lte
secrete (pe care nici autorul acestui articol mărturiseşte că nu le cunoaşte), dar
nu este nevoie, pentru a face o prezentare frumoasă la oră, să ştii absolut totul .
Trebuie arătat că un mare număr de elevi deja lucrează cu calculatorul.
Există pericolul, ca în condiţiile lipsei d e adaptare a unor profesori, să scadă
p restigiul acestora şi posibilităţil e de comun icare cu acei elevi pe ntru care
calculatorul, I nternetul, e-mailul şi celelalte facilităţi ale mijloacelor informatice
sunt fapte de la sine înţelese. S-a vorbit chiar de "o nouă alfabetizare'', într-un
viitor foarte apropiat nu va fi de-ajuns să ştii doar să scrii şi să citeşti.
3. Mai grav este atunci când oamenii cu funcţii de răspundere (directori,
inspectori) nu acordă atenţie acestor noutăţi, dând dovadă de obtuzitate, de
indiferenţă, ba chiar de reavoinţă. Nu este cazul să intrăm în amănunte ca să
găsim explicaţii la un astfel de comportament. Astfel de oameni deja sunt
depăşiţi de evoluţia vieţii.
Ceea ce trebuie subliniat este însă faptul că în curând (mult mai curând
decât ne putem închipui, având în vedere evoluţia extraordinar de rapidă a
tehnicii de calcul) calculatorul va fi introdus pe o scară din ce în ce mai largă în
78 VALENTIN BĂ LUŢOIU
domeniul educaţiei. Este un proces care nu mai poate fi împiedicat dacă vrem
să facem parte din l u mea civi l izată. Cel m u lt întârziat. Ar fi bine însă ca
învăţământul românesc să se adapteze cât mai rapid la noile tehnici, spre
binele general al societăţii româneşti.
Alte lecţii realizate cu aj utoru l calcu latorului de către autorul acestui
material sunt prezentate pe I nternet la adresa www .......... .
NOTE
1 . E. Livieratos: "The importance of cartography and maps in teaching History", Salonic,

mai 2000.
2. P. Patias: ''The role of images in preparing lectures" şi "An electronic Histiry lecture
through images", Salonic, mai 2000.
PROI ECT DIDACTIC:
REVOLUTIA TEHNOLOGICĂ ' �
SI EXPANSIUNEA SOCI ETATll I N D U STRIALE

' '
MAGDA STAN*
Unitatea de învăţământ: Liceul teoretic "Nicolae Iorga" - Bucureşti.

Propunător: Profesor Magda Stan.
Data:
Clasa: a VI I-a B.
Capitolul: Revoluţia tehnologică şi expansiunea societăţii industriale.
Tipul lecţiei: mixt (evaluare şi predare-învăţare).
Timpul: 1 oră.
Spaţiu l de instruire: sala de clasă sau cabinetul de istorie.
Scopul lecţiei:
- informativ: de a transmite elevilor noi cunoştinţe despre evoluţia în
plan economico-social a societăţii moderne la începutul
secolului al X I X-iea, în special în domeniul agriculturii şi
transporturilor;
- formativ: de a d e zv o l t a c a p a c i t ăţ i l e de a n a l iz ă , c o re l a re ,
sistematizare ale elevilor;
Nivelu l iniţial
al clasei: clasă cu un nivel ridicat de pregătire, cu deprinderi de
a n a l i ză şi s i st e m a t i z a r e , a v â n d u n sti l de m u ncă
organizat, elevii fiind i nteresaţi şi motivaţi în stu d i u l
istoriei.
Material
dida.ctic: Sorin Oane, Maria Ochescu
- Istorie - manual clasa a VI I-a, Ed. Humanitas;
- m a p ă de l u c r u ( f i ş e de m u n că i n d e p e n d e nt ă ş i
evaluare);
- set de diapozitive "Aspecte din cultura universală", voi.
l i , Bucureşti, 1 977;
• Profesor gr. I , Liceul teoretic "Nicolae Iorga", Bucureşti,
.
80 MAGDA STAN
Material
bibliografic: G. Danguil laume - Histoire, Ed. D u not, Paris, 1 966;
S. M ason - Transport ( 1 750- 1 980), Ed. B lackwe l l ,
Londra, 1 986;
B. Murgescu (coord .) Istoria lumii in texte, Ed. Teora,
-
Bucureşti, 1 999;
J. Nicol - Developing Britain (1 789- 1900), Ed. Blackwell,
Londra, 1 988.
Strategia didactică: inductivă, cognitivă, e uristică.
Metode: expunerea sistematică, conversaţie euristică, demonstraţie cu

ajutorul izvoarelor istorice şi diapozitivelor, analogie, comparaţie, învăţare prin
descoperire.
I. Obiective operaţionale:
Elevii vor fi capabili:
- 0 1 - să definească termenul "revol uţie industrială" şi să stabilească
premisele declanşării revoluţiei industriale;
-0 -să enumere urmările revol uţiei industriale;
2
-0 să stabilească legăturile dintre revoluţia industrială şi revoluţia
3
-
agrară, respectiv a transporturilor;

- 04 - să înţeleagă conţinutul noţiunilor "revoluţie agrară" şi "revoluţia
transporturilor'';
- 0 - să interpreteze s ursele documentare referitoare la . revol uţia
5
agrară şi a transporturilor;
- 06 -să compare progresele diferitelor state în cele două domenii de
referinţă;
- 07 - să aprecieze şi să descrie u rmările şi importanţa revol uţiei
agrare şi a transporturilor pentru evoluţia lumii moderne.
l i . Schema lecţiei
Revol uţia agrară şi a transporturilor
A. Revoluţia agrară
- dezvoltarea agriculturii moderne (de tip capitalist) prin promovarea

progresului tehnic şi a descoperirilor ştiinţifice;
- progrese în agricultură în secolul al XIX-iea:
- culturi noi: cartof, porumb, plante tehnice şi furajere, sfeclă de
zahăr;
REVOLUŢIA TEHNOLOGICĂ ŞI EXPANSIUNEA SOCIETĂŢII INDUSTRIALE 81
- amel iorarea solurilor: desecări, îngrăşăminte, păşuni artificiale;

- mecan izarea a g ricu ltu r i i : sece rătoarea şi batoza mecanică;
semănătoarea, tractorul;
- urmările revol uţiei ag rare.
B. Revoluţia transporturilor
- rol u l revoluţiei industriale în susţinerea revo l uţiei în transporturi ;

- apariţia căilor fe rate - tran sfo rmarea rad icală a transport u ri l or
terestre;
- apariţia vaporului cu aburi - revoluţionarea transporturilor navale;
- urmările revoluţiei transporturilor.
I I I . Fişe de muncă independen�ă şi teste de eva l uare (conţinutul

mapei de lucru)
Fişa de m u ncă i ndependentă n r. 1
1 773 - Abatele Terray
Cultivarea cartofului
Această legumă ( . . . ) are avantajul de a putea fi cultivată pe aproape

toate soiurile de sol ( . . . ) Î n ţările în care se cu ltivă, acei locuitori nu trebuie să-şi
mai p rocu re altă hran ă , ei îl pot mânca fiert s a u copt în ce nuşă, alţii î l
asezonează c u u nt s a u cu lactate; cei ce pot avea carne, mai ales slănină, îi
pot coace împreună ( . . . ), de asemenea pot fi făcuţi şi supă, care este foarte
gustoasă. Ei h rănesc cu succes şi animalele: caii, vacile, oile, porcii.
Fişa de mu ncă independentă nr. 2
1 826 - Extras din Raportul "Companiei căii ferate Liverpool-Manchester"

către Parlamentul britanic
Tota l u l mărfurilor tranzitate între Liverpool şi Manchester este estimat
la 1 200 tizi ( . . . ) . Comerţul real izat la Liverpool îşi d u blează volumul la fiecare
20 de ani ( . .. ) . Comerţul cu bumbac se dublează la fiecare 1 O ani, fără să
mai menţionăm aici cărbunele, al doilea ca i mportanţă după bumbac. Calea
ferată va traversa o zonă bogată în cărbune ce u rmează a fi exploatat, de
aceea Comitetu l consideră, că o cale ferată în această zonă ar fi extrem de
rentabi lă.
82 MAGDA STAN
Fişa de m u ncă independentă nr. 3
Primele state care au construit reţele de căi ferate - până la 1 850
Statul Întinderea reţelei de căi ferate

1. S.U.A 1 4 400 km
2. Anglia 8 500 km
3. Germania 5 800 km
4. Franţa 3 OOO km
Obs. Pe teritoriul României primele căi ferate se construiesc în Banat

( J i m b o l i a - T i m i ş o a ra
- 1 85 7) a po i în P ri n c i p a t u l R o m â n i ei
(Bucureşti-Giurgiu - 1 869).
A. 1 837 - Victor Hugo - Scrisori

Despre căile ferate
Sunt împăcat cu căile ferate; este chiar minunat. Ieri am făcut d rumul
de la Anvers la Bruxelles şi retur. Este un sentiment magnific pe care numai
cel care l-a încercat îl poate înţelege. Viteza este uimitoare. Florile de pe
marginea căii ferate nu mai sunt flori, sunt pete sau mai degrabă dungi roşii
sau albe; g râ n e l e se transformă în l u n g i cosiţe g a l b e n e ; p ă ş u n i l e s u nt
p a n g l i c i v e rz i , o raş e l e , c l opotn iţe l e , arborii dansează şi se a m e stecă
nebuneşte la orizont.
B. 1 850 - Adolf Kubmaul - amintirile de tinereţe ale unui doctor bătrân

Introducerea căilor ferate În Germania
I m p resia puternică pe care o făcea asupra privitorilor monstrul care

scotea aburi împreună cu giganticele sale vagoane poate fi comparată doar cu
aceea pe care o face astăzi, încă, asupra copiilor, pe care nici o altă apariţie
nu-i fascinează mai mult decât un tren care goneşte cu viteză.
( . . . ) a trebu it să-mi însoţesc de mai m ulte ori tatăl în afara oraşului ( . . . )

unde puteam vedea în tihnă trenul care trecea pe lângă noi şi acum îmi aduc
a m i nte cuvi nte l e l u i : " N i m i c nu mă şochează m a i m u l t d e cât această
invenţie. O lume nouă ia naştere şi eu încerc zadarnic să-mi imaginez cum
va arăta ea".
1 849 - Raport asupra îmbunătăţirii activităţii în portul Bristol (Anglia)

O schimbare majoră se va produce în privinţa transportului bunurilor pe
mare, similară celei produse pe uscat de apariţia căilor ferate. Pentru a asigura
viteza pe care o cere noul trafic de mărfuri este nevoie de mari capacităţi de
transp ort. În câţiva ani vom asista la apariţia vapoarelor transatlantice capabile
să ducă 500-600 t la o încărcătură.
Test de evaluare n r. 1
Tema : Revoluţia industrială

1 . Definiţi termenu l "revoluţie industrială".
2. Completaţi spaţiile libere cu informaţiile istorice corespunzătoare:
a. Pentru revoluţia industrială, de cea mai mare însemnătate a
fost inventarea . .. .. .. .. .. .. .. .. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .
de către ................. .......................................... ............. ..............
b. primul stat în care s-a declanşat revol uţia industrială a fost
c. După 1 900, primul loc în ierarhia puterilor industriale ale lumii

este deţin ut de . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .
.
3. Precizaţi:
- 3 premise a l e dezvoltării i n d u striei în A n g l i a în Seco l u l al
XIX-iea;
- 3 u rmări ale revoluţiei industriale.
Test de evaluare nr. 2
Tema : Revoluţia agrară şi a transporturilor

1 . Alegeţi varianta corectă:
a. Una din plantele nou cultivate în perioada revol uţiei agrare a
fost: a) secara; b) porumbul; c) g râul;
b. Agricultu ra intensivă a fost favorizată de utilizarea:
a) plugului cu tracţiune animală; b) îngrăşămintelor chimice;
c) păşunilor naturale;
c. Proiectantul primului vapor cu aburi a fost:
a) George Stephenson ; b) Aaron Manby; c) Robert Fulton;
2. Precizaţi: - 2 consecinţe ale apariţiei căilor ferate;
- 2 consecinţe ale apariţiei vaporului cu aburi.
3. Alegeţi din lecţi � trei termeni referitori la revoluţia transpor
turilor şi construiţi propoziţii cu aceştia.
84 MAGDA STAN
IV. Scenariul didactic

Secvenţele Instruirii Activitatea profesorului Activitatea elevilor
1. Asigurarea condiţiilor - Notează absenţele; - Se organizează conform

de desfăşurare a - Verifică existenţa materialelor cerinţelor profesorului;
activităţii; necesare lecţiei; - Verifică mapele de lucru;
2. Verificarea şi - Cere elevilor să rezolve Testul - Rezolvă în scris Testul nr. 1,
actualizarea de evaluare nr. 1 (5 min.); apoi, cu ajutorul profesorului îşi
cunoştinţelor; - După rezolvarea testului cere corectează şi autoevaluează
elevilor răspunsurile şi răspunsurile;
formulează soluţiile corecte;
3. Captarea atenţiei. - Realizează trecerea la tema - Notează titlul lecţiei în caiete;
Anunţarea conţinutului şi nouă; - Elevii devin interesaţi de noua
a obiectivelor. - Scrie titlul temei pe tablă; temă, care este o continuare a
- Comunică elevilor principalele celei precedente;
obiective ale lecţiei;
4. Prezentarea noului - Defineşte termenul de "revoluţie - Prin dirijare didactică elevii sunt
conţinut şi conducerea agrară", îl scrie pe tablă; puşi în situaţia de a descoperi că,
învăţării - Explică faptul că, dacă revoluţia în cazul agriculturii, modul de
industrială s-a răspândit într-un viaţă tradiţional, teama de nou şi
ritm relativ rapid în lume, în lipsa capitalurilor au constituit
agricultură transformările au fost frâne ale evoluţiei de tip
mai lente. Elevii sunt solicitaţi să capitalist;
explice câteva din cauzele
acestei diferenţe;
- Arată că agricultura a evoluat - Răspunsurile se vor referi la
mai rapid în Europa occidentală diferenţele legate de sistemul
şi S.U .A. decât în restul Europei proprietăţii, de evoluţia
şi al lumii. Elevilor li se cere să economică şi socială între
motiveze situaţia şi să realizeze diversele zone geografice ale
legatura cu etapele extinderii lumii şi la faptul că există
revoluţiei industriale; asemănări între etapele extinderii
revoluţiei agrare şi a celei
industriale;
- Evidenţiază transformările care - Elevii notează schema de pe
au făcut posibilă revoluţia agrară: tablă, corespunzătoare secvenţei
- descoperiri ştiinţifice şi progres "Revoluţia agrară".
tehnic; - cultivarea plantelor noi;
mecanizarea agriculturii;
- utilizarea îngrăşămintelor;
- dezvoltarea agronomiei şi Răspunsul la solicitarea
zootehniei; profesorului vizează rolul maşinii
- Scrie pe tablă structura cu abur şi a dezvoltării industriei
schematică a secţiunii "Revoluţia metalurgice şi chimice în
agrară": asigurarea necesităţilor tehnice
- Solicită elevilor să explice ale agriculturii;
legătura între elementele
revoluţiei industriale şi revoluţia
agrară;
Secvenţele instruirii Activitatea profesorului Activitatea elevilor

- Enumeră câteva plante nou - Elevii citesc Fişa de muncă
cultivate; porumb, sfeclă de independentă nr. 1 ;
zahăr, plante furajere şi - Răspunsul va fi: "cartof';
industriale. Omite în mod - Motivele găsite de elevi la
intenţionat specificarea cartofului rezistenţa ţăranilor faţă de noile
între plantele nou cultivate şi cere culturi de plante vor viza:
elevilor să citească Fişa de - obişnuinţa creată de vechile
muncă independentă nr. 1 şi să culturi agricole;
precizeze noua cultură la care - teama tradiţională a societăţii
documentul istoric citit face rurale în faţa noului (mai ales pe
referire precum şi să aprecieze plan alimentar);
care a fost atitudinea ţăranilor
faţă de introducerea noilor plante;
- Explică apariţia primelor forme
de mecanizare a agriculturii, în
special intervenţiile lui Cyrus
McCormick (S.U.A.):
- secerătoarea, batoza,
semănătoarea;
- Solicită elevilor evidenţierea - Răspunsurile elevilor vor
principalelor urmări ale revoluţiei evidenţia:
agrare; - dezvoltarea agriculturii
intensive;
- creşterea producţiei de
alimente şi deci satisfacerea
nevoilor populaţiei;
- asigurarea necesităţilor de
materii prime ale industriei;
- Realizează trecerea la a doua - Notează în caiete schema
secvenţă a lecţiei: "Revoluţia în secvenţei "Revoluţia în
transporturi"; scrie pe tablă transporturi";
schema secvenţei;
- Expune informaţiile legate de
apariţia căilor ferate: - primele
locomotive cu aburi construite de
Richard Trevitchik şi George
Stephenson în Anglia, la
începutul secolului al XIX-iea,
utilizate în industria minieră;
- Prezintă elevilor diapozitivele - elevii urmăresc expunerea
pregătite: primele locomotive cu precum şi diapozitivele
aburi; prezentate;
- Solicită elevilor răspunsul la - răspunsul descrie pe scurt
întrebarea: - Care invenţie motorul cu aburi inventat de
specifică revoluţiei industriale şi-a James Watt în 1 784;
găsit aplicaţia directă în domeniul
transporturilor?
86 MAGDA STAN
Secvenţele Instruirii Activitatea profesorului Activitatea elevilor

- explică iniţiativa construirii
primei căi ferate pentru transport
de pasageri şi mărfuri: calea
ferată Liverpool-Manchester,
lungă de 50 km, inaugurată în
Anglia în 1850. Construcţia a fost
realizată sub conducerea lui G .
Stephenson, cel care a proiectat
şi prima locomotivă utilizată pe
această cale ferată: "Rocket".
Necesitatea construcţiei căii
ferate este ilustrată pentru elevi - Unul dintre elevi citeşte clasei
prin Fişa de muncă independentă conţinutul Fişei nr. 2, apoi
nr. 2; adaugă alte motivaţii care au
determinat apariţia căilor ferate;
- Prezintă evoluţia construcţiilor - Studiază Fişa nr. 3;
de căi ferate în diferite state ale - răspunsurile vor face referire la
lumii. Solicită elevilor să inegalităţile existente între state
citească Fişa de muncă în privinţa dezvoltării economice
independentă nr. 3 şi să explice şi la eforturile financiare mari pe
pe scurt motivele avansului care la solicită construcţia căilor
înregistrat de unele state ferate, eforturi pe care multe
comparativ cu altele în domeniul state nu le puteau susţine;
căilor ferate;
- Cere elevilor să citească, apoi - elevii au la dispoziţie 2-3 min.
să compare cele două mărturii pentru a parcurge documentele
din Fişa de muncă independentă indicate, apoi formulează
nr. 4 cu "Raportul unor membri ai răspunsuri în care fac referire la
Academiei de medicină din Lyon" impactul noului mijloc de
- 1 835, din manual, p. 23, şi să transport asupra mentalităţii
evidenţieze modul diferit în care oamenilor şi la atitudinea lor
oamenii vremii au receptat pozitivă sau negativă faţă de
apariţia trenului şi a căilor ferate; căile ferate;
- Prezintă diapozitivele care - elevii urmăresc diapozitivele;
ilustrează apariţia trenului şi
acceptarea lui de către categorii
diverse ale populaţiei dar şi
transformarea lui în subiect de
inspiraţie pentru artişti: "Marele
tunel" şi "Vagonul de clasa a III-a"
de T. Daumier;
- Solicită elevilor să evidenţieze - răspunsurile vor avea în
cele mai importante consecinţe vedere:
ale apariţiei căilor ferate; - consecinţe economice:
- dezvoltarea comerţului;
- dezvoltarea producţiei de
cărbune, fier, oţel;
- transportul mai rapid şi mai

sigur al produselor
agricole perisabile;
- consecinţe sociale:
- creşterea populaţiei
oraşelor (ca urmare a
dezvoltării industriei şi
construcţiilor);
- creşterea mobilităţii forţei
de muncă;
- servicii poştale mai rapide;
- tot mai mulţi oameni au
posibilitatea să
călătorească etc.
- prezintă informaţiile legate de - elevii urmăresc expunerea;
apariţia vaporului cu aburi, care a
revoluţionat transportul naval:
- în 1 807, Robert Fulton
realizează primul vapor cu
.
aburi, "Clermont", care avea

40 m l ungime, două roţi cu
zbaturi şi naviga cu o viteză
de 8 km/h pe fluviul Hudson
(S.U.A.). în 1 81 9, primul
vapor cu aburi, "Savannah"
traversează Oceanul
Atlantic, fiind dotat, însă, şi
cu pânze;
- cere elevilor să prezinte câteva - răspunsurile vor viza
dezavantaje ale navelor cu pânze dependenţa navelor cu pânze de
şi să explice de ce era necesară, puterea şi direcţia curenţilor sau
în prima etapă, utilizarea a vânturilor ca şi capacitatea
pânzelor, alternativ cu motoarele, relativ redusă de transport a
pe vapoarele cu aburi; acestora; explicaţia cerută va
arăta incapacitatea iniţială a
vapoarelor de a-şi asigura
combustibilul necesar pentru
drumuri lungi;
- elevii citesc Fişa nr. 5, apoi
răspund, evidenţiind:
- viteza sporită de deplasare,
capacitatea mare de
transport, riscurile diminuate
ale călătoriilor;
BB MAGDA STAN

4. Fixarea şi evaluarea - Prezintă sintetic importanţa - elevii urmăresc concluziile
cunoştinţelor, revoluţiei transporturilor pentru prezentate de profesor, apoi
conexiunea inversă. evoluţia societăţii umane; completează testul nr. 2.
- Solicită elevilor rezolvarea
testului de evaluare nr. 2.
Analiza răspunsurilor poate fi
realizată la începutul orei
următoare;
- Profersorul evaluează prestaţia
clase I;
- Comunică tema pentru acasă. - elevii vor avea de pregătit
lecţia: "Revoluţia agrară şi a
transporturilor'' şi vor avea de
rezolvat în scris exerciţiile de la
pag. 23 din manual.
Notă: Lecţia poate fi realizată ca atare pentru clasele care au alocate 2h/săptămână sau
c o m asată c u lecţia anterioară, " R evoluţia i n d ustrială" pentru c l a s e l e cu
1 h/săptămână.
PROIECT DIDACTIC:
CONSERVATORISM - IDEI SI M E DI I SOCIALE '
AURELIAN TUDORICĂ*
Disciplină: Istoria românilor.
Clasa: a XI I-a.
Informaţia diagnostică: clasă cu nivel mediu-înalt.
Tipul lecţiei : i n t e g rarea c o n s e rvato ri s m u l u i în a n s am b l u l

ideologiilor moderne.
Competenţe generale: identificarea caracteru lui global şi de detaliu al

unui document;
u t i l i za re a v a r i at ă a m e t o d e l o r şi t e h n i c i l o r
specifice ştiinţei i storice în analiza schimbărilor
sociale ale trecutului.
Competenţe specifice: 1 . selectarea informaţiei din surse istorice;

2. rezolvarea de probleme;
a - compararea doctrinei "paşilor mărunţi" cu
teoria ''formei fără fond"
b - arg u m e ntarea ro l u l u i conservatori s m u l u i
d e alternativă l a modelul liberal de
dezvoltare a societăţii ;
c - argumentarea unor opinii personale.
* Profesor dr. la Liceul teoretic "Ion Neculce", Bucureşti.
<.o
Evenimentul Activitatea Activitatea elevului Metode Mijloace Evaluare o
didactic profesorului didactice didactice
Anunţarea titlului Enunţarea temei şi a titlului Notarea titlului temei şi al lecţiei
temei şi al lecţiei lecţiei
Captarea atenţiei Prezentarea unei situaţii Notarea situaţiei problemă problematizan
problemă: conservatorismul -
antiteză a progresului?
Prezentarea conţi- Prezentarea definiţiei, a Notarea - definiţiei expunere
nuturilor lecţiei şi premiselor externe şi interne, - premiselor externe
dirijarea învăţăturii a cauzei apariţiei - premiselor interne
conservatorismului - cauzei apariţiei
conservatorismului
Analizarea primului Distribuirea unui set de Precizarea - tezelor fundamentale documentare Programu/ Partidului continuă l>
obiectiv 3 copii xerox (primele două - a mediilor sociale Conservator, 1880, c:
(atingerea primei pentrul lucrul individual, ultima Explicarea motivului pentru care in Partide şi curente :II
m
competenţe) pentru activitatea pe grupe - "clasele muncitoare şi liniştite", politice in România, r
2-3 elevi) deşi nu aparţin mediilor conser- 1821-1918. );:
Formularea cerinţelor, pornind valoare sunt menţionate în Programe şi orientări z
-I
de la primul text program doctrinare c:
Editura Eficient, o
Bucureşti, 2000 o
:II
p. 208 o
Prezentarea teoriei ''formelor Notarea caracteristicilor teoriei l>•
fără fond junimiste
Formularea cerinţelor, pornind Compararea doctrinei "paşilor - documen- Th. Rosetti, continuă
b. atingerea de la al doilea text mărunţi" cu teoria "formlor fără tarea Direcţia progra-
competenţei fond" şi stabilirea câte unei asemă- - corn- mului nostru, 1 874,
2.a. nări şi deosebiri pararea Ibidem, p. 202
Explicarea atitudinii junimismului
faţă de - conservatorism;
- liberalism
c. atingerea Nominalizarea unor idei I. 1 . Precizaţi un motiv al promo- - învăţarea Programul Pardiului continuă
conservatoare: vării supremaţiei statului prin des- Conservator (1 880),
competenţei I. supremaţia statului în raport 2. Numiţi o teză fundamentală a coperire Ibidem, p. 204
2.c. cu individul programului (1 880), corespunză- - conversaţia
toare misiunii statului şi argumen-
taţi-vă opinia
l i . armonia socială l i . 1 . Precizaţi o măsură pentru Ibidem, p. 208
stabilirea armoniei sociale
2. Explicaţi motivul promovării ei
de către conservatori
\J
:o
I I I . apărarea proprietăţii I I I . 1 . Precizaţi un motiv al respin- Programul Partidului o
iii
mari/mici gerii reformei agrare Conservator,
2. Explicaţi un motiv al garantării Ibidem, p. 258, 260,
�
c
proprietăţii ţărăneşti şi a susţinerii 261 (passim) i5
)>
individualităţii ei o
:::!
IV. împroprietărirea ţăranilor IV. 1 . Precizaţi o modalitate de Ibidem p. 259 !'.:>
o
din fondul funciar al statului/ împroprietărire a ţăranilor de o
z
de către stat către stat cn
m
2. Explicaţi un motiv al menţinerii :o
împroprietăririi ţăranilor de către
stat �
:o
Ci>
V. măsuri de dezvoltare V. 1 . Precizaţi o condiţie pusă Programul Partidului s:
I
economică limitării temporare a industriei mari. Conservator 1 880,
i5
2. Argumentaţi opinia personală Ibidem, p. 209 !!!
iQ
VI. respingerea modificării VI. 1 . Precizaţi un motiv al T. Maiorescu, s:
Constituţiei (1 884) respingerii Constituţiei, de către Cuvântare rostită la m
conservatori (1 884) şedinţa Camerei din
�
cn
2. Apreciază justeţea/injusteţea 2 aprilie 1884, o
o
motivului şi argumentează. Ibidem, p. 228 )>
r
m
VII. acceptarea principială a VII. 1 . Precizaţi un motiv al susţi- Programul Partiduli
unei noi legi electorale nerii sistemului electoral cenzitar. Conservator
2. Explicaţi un motiv pentru care Ibidem, p. 261 -262
acceptăm, principial, modificarea
legii electorale
c:o
�
(O
VIII. afirmarea superiorităţii VIII. 1 . Precizaţi un motiv pentru Programul Partidului N
doctrinei conservatoare faţă care conservatorii îşi susţineau Conservator
de liberalism superioritatea, faţă de liberalism Ibidem, p. 206-207
2. Argumentaţi-vă opinia despre (possim)
modul în care îşi susţineau
afirmaţiile
Formularea cerinţelor, pornind Activitatea pe grupe de elevi şi continuă
de la textul/textele finale (şi consemnarea răspunsurilor la
înscrierea lor chiar pe exem- sarcinile formulate
plarele distribuite)
Conversaţia cu fiecare repre- Notarea concluziilor celorlalte conversaţia
zentant al grupului asupra grupuri
conţinutului ideilor conser-
valoare şi explicarea acestora
l>
c:
Obi inerea Inventarierea principalelor 1 . Aduceţi două argumente pentru continuă ::D
performanţei probleme care conservatorismul a fost o m
r
atingerea Formularea cerinţelor alternativă viabilă la ideologia ;;:
competenţei şi practica liberală. z
2 1. 2. Aduceţi două argumente ale ......
c:
inadaptibilităţii conservatorismului c
la transformările ulterioare primului o
război mondial ::D
o
Asigurarea Informarea clasei în legătură l><
feed-back-ului cu nivelul atins în asimilarea
cunoştinţelor şi abilităţilor
Asigurarea retenţei Formularea temei pentru
şi transferului acasă
1 . Formulează opinia despre
caracterul actual/vetust
al tezelor fundamentale ale
- conservatorismului şi
argumentează.
2. Argumentează ideea
potrivit căreia aprecierea
că doctrina conservatoare
este a antiteză a progresului
este falsă.
PROIECT DIDACTIC: CONSERVATORISM - IDEI ŞI MEDII SOCIALE 93
Istoria Român ilor - clasa a XII-a
Test de evaluare şi examinare

I. Scrieţi informaţia istorică definită pentru următoarele enunţuri:
1 . Provincie românească stăpânită de I mperiul Habsburgic între 1 71 8-
1 739 4 puncte
2. Tratat ruso -otoman de resta b i l i re a reg i m u l u i reg u l a mentar în
Principate, după înfrângerea revoluţiei de la 1 848 4 puncte
3. Regim politic i n staurat în I m peri u l Ha b s burg i c , d i n 1 860, care
sporea autonomia Transilvaniei 4 puncte
4. Instituţie comună a Principatelor Unite ale Moldovei şi Munteniei,
deţinătoare a puterii judecătoreşti prin Convenţia de la Paris 4 puncte
l i . Scrieţi literele corespunzătoare u rmătoarelor even imente/procese
istorice în ordinea cronologică a desfăşurării lor:
a) domnia lui Dimitrie Cantemir în Moldova;
b) numirea primului domn fanariot în Ţara Românească;
c) instaurarea regimului habsburgic în Transilvania 15 puncte
I I I . Scrieţi câte un enunţ despre participarea fiecăruia dintre următoarele
personalităţi la un fapt din Istoria românilor:
1 . Ioan lnochentie Micu-Klein 5 puncte
2. Ion Câmpineanu 5 puncte
IV. 1 . Definiţi u rmătorii termeni istorici: "spirit public", "corp profesoral"
6 puncte
2. Utilizaţi fiecare termen istoric într-un enunţ referitor la un fapt din istoria
românilor 4 puncte
V. 1 . Transcrieţi litera corespunzătoare fiecărui en unţ (a, b, c, d, e, f) şi
notaţi în dreptul ei A, dacă apreciaţi că enunţul este adevărat sau F, dacă
apreciaţi că acesta este fals.
a) Candidatura lui Al. I. Cuza a fost susţinută de Partida Naţională în
Adunarea Obştească a Moldovei, la 5 ianuarie 1 859.
b) Tradiţia roman ităţi i a fost p ro m ovată de Şcoala Ard e l eană l a
Sfârşitul secolului a l XVI I I-iea.
c) Legea fundamentală a României, aplicată din 1 832 pornea de la
modelul Constituţiei belgiene.
d) Î n C o n g re s u l d e p a c e d e la S a n Stefa n o , M a ri l e P u te ri a u
recunoscut independenţa condiţionată a României.
e) Î nceputurile Academiei Române datează din 1 866, când se înfiinţa
Societatea literară.
f) Leg ile adoptate de statul român după obţi ne rea indepen denţei
încurajau producţia meşteşugărească.
2. Înlocuiţi informaţia incorectă din fiecare enunţ considerat fals, astfel
încât acesta să devină adevărat. 1 O puncte
94 AURELIAN TUDORICĂ
V I . Citiţi cu atenţie textul de mai jos:

"Domnul Visarion Roman este de părere că ( ... ) românii ardeleni să se
abţină absolut în tot locul de la orice participare la actul de alegere pentru dieta
din Pesta. Aşadar nici să aleagă, nici să meargă acolo.
Această propunere e sprijinită din toate părţile şi se primeşte de întreaga
adunare".
(T.H . Păcăţian, Cartea de aur sau luptele politice naţionale
ale românilor de sub coroana ungară, despre Conferi nţa de
constituire a Partidului Naţional Român din Transilvania).
Pornind de la acest text, răspundeţi următoarelor cerinţe:
1 . Numiţi tactica adoptată de Conferinţa Naţională a românilor din Tran-
silvania la 1 869 2 puncte
2. Explicaţi motivul pentru care românii lansează această tactică
4 puncte
3. Numiţi o altă tactică politică utilizată de români aflaţi în Imperiul Austro-
Ungar, în lupta de emancipare naţională 2 puncte
4. Explicaţi în aproximativ 1 8 rânduri rolul Partidului Naţional Român
în lupta de emancipare naţională 4 puncte
V I I . Elaboraţi o sinteză cu titlul "Problema agrară şi impactul ei asupra
vieţii politice româneşti (1848- 1900)" având în vedere:
- necesitatea abordării problemei agrare de către revoluţia română de la
1 848 şi soluţia dată acesteia în Ţara Românească;
- confruntări politice în timpul domniei lui Al . I. Cuza în jurul problemei
agrare şi trei prevederi ale reformei agrare din 1 864;
- prezentarea a două caracteristici ale problemei ag rare la sfârşitul
secolului al XIX-iea şi două reacţii în plan politic.
Notă: se recomandă încadrarea prezentării în aproximativ două pagini.
Se punctează utilizarea limbajului istoric, structurarea prezentării, respectarea
succesiunii cronologice/logice a faptelor istorice şi explicarea ideilor menţionate
1 7 puncte
Barem de corectare şi notare

I. 1 . 4 puncte pentru răspunsul:
Oltenia
2. 4 puncte pentru răspunsul:
Convenţia de la Balta Liman
3. 4 puncte pentru răspunsul:
liberal
4. 4 puncte pentru Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie
răspunsul:
Curtea de Casaţie
Total 16 puncte
l i . Câte 5 puncte pentru fiecare poziţionare corectă în şirul cronologic c; a; b
Total 15 puncte
1 1 1 . Câte 5 puncte pentru fiecare răspuns corect din punct de vedere istoric
Total 1 O puncte
PROIECT DIDACTIC: CONSERVATORISM - IDEI ŞI MEDII SOCIALE 95
IV. 1 . Câte 3 puncte pentru fiecare definiţie corectă.

Câte 1 punct pentru fiecare definiţie parţială a termenului istoric.
2. Câte 2 puncte pentru fiecare enunţ care demonstrează
cunoaşterea/înţelegerea termenului istoric.
O puncte pentru enunţurile care nu demonstrează
cunoaşterea/înţelegerea termenului istoric.
4 puncte
Total 1 0 puncte
V. 1 . Câte 1 punct pentru răspunsurile:
a-F, b-A, c-F, d-F, e-A, f-F.
6 puncte
2. Câte 1 punct pentru fiecare enunţ corect obţinut prin înlocui rea
i nformaţiei false.
4 puncte
Total 1 O puncte
VI. 1 . 2 puncte pentru răspunsul: pasivism.
2. 2 puncte pentru menţionarea motivului.
2 puncte pentru explicarea motivului.
3. 2 puncte pentru răspunsul: activism.
4. 1 punct pentru respectarea limitei de spaţiu.
1 punct pentru menţionarea rolului P.N.R.
2 puncte pentru explicarea rolului P.N.R.
Total 12 puncte
VII. Informaţia istorică - 1 0 puncte
1 p unct pentru menţionarea necesităţii abordării problemei ag rare la
1 848;
p u n ct p e n t r u m e n ţ i o n a rea p reve d e ri i p rog ramat i c e şi p e n t r u
încercarea rezolvării e i d e g uvernul revoluţionar;
1 p u n ct pentru menţionarea confruntări i politice în j u ru l problemei
ag rare din timpul lui Al. I . Cuza;
•
câte 1 punct pentru oricare 3 prevederi ale legii agrare din 1 864;
•
câte 1 punct pentru oricare 2 caracteristici ale problemei ag rare la
sfârşitul secolului al XIX-iea;
•
câte 1 punct pentru oricare 2 reacţii politice faţă de problema ag rară la
sfârşitul secolului al XIX-iea.
Ordonarea şi explicarea ideilor - 7 puncte

1 punct pentru claritatea structurării textului (introducere - cupri ns -
concluzii);
O puncte pentru text nestructurat;
1 p u n ct p e n t r u re s p e ct a r e a s u c ce s i u n i i c ro n o l o g i c e/l o g i c e a
evenimentelor/proceselor istorice;
96 AURELIAN TUDORICĂ
O p u n cte pentru n e respecta rea s u cces i u n i i cron o l o g i ce/l ogice a

evenimentelor/proceselor istorice;
•
2 puncte pentru explicarea ideilor;
1 punct pentru explicarea parţială a ideilor;
O puncte pentru lipsa explicaţiei;
•
2 puncte pentru utilizarea terminologiei istorice adecvate;
1 punct pentru utilizarea parţială a terminologiei istorice;
O puncte pentru lipsa terminologiei istorice;
1 punct pentru respectarea limitei de spaţiu;
O puncte pentru nerespectarea limitei d e spaţiu.
Total 17 puncte
Total test 90 de puncte
Se acordă 1 0 puncte din oficiu.
REVO LUTIA DE LA 1 848-1 849,
CAUZE, SCOPURI, DOCU M ENTE PROGRAMATICE

Clasa a VIII-a
DIANA BARBU*
A. Revol uţia română - parte a revol uţiei e uropene de la 1 848-1 849 1

- influenţa liberalismului european2 ;
- specificul naţional al Revoluţiei 3 .
B. Clasele sociale şi aspiraţiile lor în epocă:
- boierimea liberală - înnoirea radicală a mentalităţilor în societate şi
un alt mod de conducere din partea domnitorilor;
- burghezia - reforme economice4 ;
- clasa mijlocie - modificarea sistemului fiscal;
- ţărănimea - desfiinţarea clăcii (a iobăgiei în Transilvania).
C. Concepţia despre istorie a generaţiei paşoptiste5 .
D. Lupta pentru autonomie şi unitate naţională:
- situaţia românilor din teritoriile aflate sub dominaţie străină6 ;
- s i m b o l istica revol uţionară: fi g u ra l u i M i h a i Viteazu l , R o m â n i a
revoluţionară, conceptul d e Daco-România7 .
E. Documentele programatice ale revoluţiei - conţinuturi şi semnificaţii 8 .
Comentariu istoric
1 . Revol uţia română de la 1 848-1 849 s-a înscris fi resc în revol uţia
europeană. Anii 1 848-1 849 au însemnat "primăvara popoarelor", "mi nunata
revol uţie", "fu rtuna mântuitoare". Revol uţia română "n-a fost i nventată, nici
fabricată" de vreun revoluţionar; ea nu a fost decât "dezvoltarea acestei mu nci
n esfârşite şi providenţiale", al cărui început coincide cu cel al societăţi i
româneşti.
2. Revol uţia română a avut un program naţional racordat la coman
damentele europene de înnoire socială şi morală, politică şi economică. După
N icolae Bălcescu, a fost dezvoltarea progresivă a revoluţiei din anul 1 82 1 ,
condusă de Tudor Vladimirescu; în acelaşi timp. revol uţia a exprimat ideile
liberalismului european: "libertate", "progres", "iniţiativă", "meritele muncii şi ale
• Profesoară la Liceul Măneciu-Ungureni, judeţul Prahova.
98 DIANA BARBU
proprietăţii", "dezvoltarea capacităţilor fiecărui individ", "toleranţa religioasă",

"d re p tu l cetăţe a n u l u i de a p a rt i c i p a la e x e rc i ţ i u l a u t o ri tăţ i i p u b l i c e " ,
"modernizare", "legislativul limitând acţiunea g uvernamentală".
3. "Uneltitorii ei (n.b, - ai revoluţiei române) sunt optsprezece veacuri de
trudă, suferinţă şi l u c rare a popo r u l u i român asu p ra l u i însuşi "(N icolae
Bălcescu).
4. Quintesenţa revendicărilor revol uţionare o aflăm în broşura "Ce sunt
meseriaşii", difuzată l a Bucureşti . Autorul cerea desfiinţarea privilegiilor,
instituirea egalităţii în drepturi , abolirea cenzurii, impozit proporţional, gardă
n aţ i o n a l ă· , s e c u l a ri z a re a averi l o r m â n ă s t i r e şt i , d e s f i i n ţ a re a c l ă c i i ş i
împroprietărirea ţăranilor.
5. În concepţia generaţiei paşoptiste istoria reprezenta ecoul conştiinţei
naţionale, liantul tuturor românilor separaţi abu ziv şi a rbitra r prin g ran iţe
artificiale. Istoria naţională era principalul argument al revendicărilor româneşti
în planul politicii şi diplomaţiei e u ropene, p rincipala expresie a demnităţii
româneşti.
Aaron Florian (profesorul de istorie al lui Nicolae Bălcescu): "Deschizând
Istoria aflăm că state mici şi neînsemnate în care au domnit patriotismul şi
duhul public au desfăşurat în vremi de primejdie un curaj şi o putere care ne
fac să ne mirăm".
G heorghe Asachi: "Moldova încă n-a fost lipsită de epoci strălucite, în
care au stat prinţi eroi în războaie, iar în timpuri de pace făcători de bine patriei
şi supuşilor săi".
Mihail Kogăln icea n u : "După p riveliştea l u m i i , d u pă minunile naturii,
nimica nu este mai interesant, mai măreţ, mai vrednic de luarea noastră aminte
decât Istoria.
I storia este cartea de căpete n i e a popoare l o r şi a fieştecărui o m
deosebit; e a n e leagă c u vecia".
Nicolae Bălcescu: "Istoria este cea dintâi carte a unei naţii. Într-însa îşi
vede trecutul, prezentul şi viitorul . O naţie fără istorie este ca un popor încă
barbar - şi vai de acel popor care şi-a pierdut religia suvenirilor (amintirilor)".
Teodor Aron: "De putem avea ceva nădejde în viitor, să deschidem
istoria. Căci viitorul din trecut se preface, iar trecutul numai din istorie îl putem
cunoaşte".
Ion Heliade Rădulescu:
"Din slava strămoşească

De am căzut, ne nalţă;
De am uitat unirea
Ce-i întărea în toate
Acum ne fă uniţi.
Să ştim c-avem dreptate,
Să ştim ce, cine suntem,
REVOLUŢIA DE LA 1 848-1 849 CAUZE, SCOPURI, DOCUMENTE PROGRAMATICE 99
Şi-aşa să nu se uite
O naţie slăvită
Ce-am fost şi ce-am fi noi".
(Rugăciune)
6. Românii din diversele provincii istorice încercau să înlătu re influenţa

marilor imperii.
Bucovina era, în fapt, o parte a străvechiului teritoriu moldovean, cedată
în 1 775 austriecilor de către turci ca "plată" a unor datorii. Domnitorul G rigore
G h ica al 1 1 1 -lea a l M oldovei a fost asasinat, pentru că se op usese ciuntirii
teritoriale, iar pământul acaparat a fost numit "Bucovina" după termenul german
"ţara pădu ri lor de fag". În amintirea domnitorului asasinat, stema familiei Ghica
include elementul heraldic "lacrimile de argint".
Basarabia, nume care "sună ca un protest faţă de politica ţaristă" (Mihai
Eminescu) a fost anexată de Rusia în 1 8 1 3, în urma războiului ruso-turc din
1 806-1 8 1 2.
În Transilvania, dominaţia habsburgică a perpetuat eliminarea românilor
din viaţa politică.
Fam i l i i precu m aceia a H u rm uzakilor - în B ucovi na şi pe rso na lităţi
asemenea lui Eftimie M u rg u - în Banat au luptat împotriva deznaţionalizării
românilor.
7. Pregătind u n i rea p o l itică şi teritori a l-adm i n i strativă a rom â n i l o r,
scriitorii epocii paşoptiste au ales i maginea l u i M i hai Vitea zul ca si mbo l
definitoriu. Nicolae Bălcescu, î n "Istoria român ilor supt Mihai-voievod Viteazul",
Ion Heliade Rădulescu în epopeea "Mi haida", Dimitrie Bolintineanu în poezia
"Cea de pe urmă noapte a lui Mihai Viteazul".
Proiectul alcătuirii unui Ducat al Daciei se bucura de simpatia unor puteri
europene, după cum rezultă din corespondenţa agentu lui diplomatic Bois-le
Comte către co ntele Rig ny: "Ce l e două princi pate, u nite prin originea l o r
c o m u n ă , l i m b a , i s t o r i a ş i actu a l a l o r p o z i ţ i e p o l i t i c ă , n ă z u i e s c să s e
contopească într-un singur stat... am relua atunci vechiul nume d e Dacia, nume
care nu ne este necunoscut în Europa - şi care ar fi de natură să stârnească
simpatii în favoarea noastră, învăluindu-ne cu farmecul marilor amintiri istorice,
comune întregii noastre naţiuni".
Crearea unui "mare Ducat al Daciei" părea a fi "expresia dorinţei celei
mai generale" a Munteniei şi Moldovei.
Tricolorul românesc, un alt simbol revoluţionar, arborat la Islaz şi la Blaj,
a fost menţinut în Tra n s i lv a n i a până î n epoca M ari i U n i ri , ca un fel de
legitimaţie, cusut în căptuşeala hainelor sau în buzunarul de la piept, prezent în
zugrăvirea caselor (baza - în albastru, pereţii în galben, tocurile ferestrelor în
roşu).
8. Documentele Revoluţiei române de la 1 848-1 849 cuprind, într-o formă
sau alta, aceleaşi revendicări esenţiale: autonomie, armată şi şcoală naţională,
1 00 DIANA BARBU
împrop rietări rea ţăran ilor (cu sau fără despăgubiri) . drepturi democratice,
desfiinţarea privilegiilor. Unirea Moldovei cu Ţara Românească era considerată
"cheia bolţii fără de care s-ar putea prăbuşi întreg edificiul naţional".
Îndru mări metodice
Deoarece istoriografia problemei include o bibliografie vastă, profesorul

va opera o selecţie rig uroasă, evitând "încărcarea" lecţiei. Lecţia necesită
prezenţa hărţii Revoluţiei de la 1 848-1 849, fie în forma hărţii clasice, de perete,
fie în forma Atlasului istoric, ediţie Vasile Pascu . Pentru a defini teritoriile
istorice româneşt i , elevii au p rimit rep rod uceri color ale hărţi l o r Evoluţia
teritorială a României (din sec. I până după 19 18) autor, colonel Gh. Vartic -
(Revista de I storie M i litară) , Moldova istorică autori, graficien ii asociaţiei

-
"Atena" (Toulon, Franţa) şi ai editurii "Cugetul" (Chişinău , Moldova) , Bucovina -
autor Ion Cepleanu.

Mapele didactice pentru elevii au inclus documente ale Revoluţiei (în
copie) precum şi reproduceri color ale unor tablouri ale pictorilor paşoptişti.
BIBLIOGRAFIE
1 . Liviu Lazăr. Viorel Lupu - Istoria românilor, manual pentru clasa a VIII-a, Edit. Teora, Bucureşti,
2000, p. 1 20.
2. Ion Cepleanu Douce Bucovine, cu/ture, temps et lieux
- - în L'economie roumaine-magazine,
nr. 8, 1 999, p. 56.
3. Nicolae Ciachir - Basarabia sub stăpânirea ţaristă ( 1 8 12- 1 9 1 7), Bucureşti, Edit. Fac. de
Istorie, 1 992, p. 1 2.
4. Vasile Cristian, Elena Puha - Conştiinţă istorică şi conştiinţă politică, Bucureşt i , Editura
Politică, 1 984.
5. Alexandru Duţu - Histoire de la pensee et des mentalites politiques europeennes, Bucureşti,
Edit. Universitaţii , 1 997, p. 243-249.
6. Maria Dogaru - Aspiraţia poporului român spre unitate şi independenţă oglindită în simbol,
Bucureşti, D.G.A.S., Edit. Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1 981 , p. 62-65.
7. Stelian Neagoe - Istoria unirii românilor (de la începuturi la Cuza Vodă), Bucureşti, Edit.
ştiinţifică şi Enciclopedică, 1 986, p. 1 20.
8. Victor Niţă - Istoria inedită a drapelului naţional "Trei culori cunosc pe lume", în Flacăra, nr.
1 0/2000, p. 8-9.
9. Ştefan Pascu, Liviu Maior Culegere de texte pentru Istoria României, voi. I, Bucureşti, Edit.
-
Didactică şi Pedagogică, 1 977, p. 1 66- 1 71 .

1 O. Gheorghe Platon - Istoria modernă a României, Bucureşti, Edit. Didactică şi Padagogică,
1 985, p. 1 1 7.
ONISIFOR GHIBU -
PROPU N E RI PENTRU IDEALUL EDUCATIONAL '
DIANA BARBU*
Există personalităţi fără de care nu ne-am putea imagina cultura.

O astfel de personalitate a fost Onisifor Ghibu: istoric, publicist, pedagog
care a înţeles să respecte valorile altor naţiuni, dar şi să apere ardent specificul
românesc.
Deceniile de tăcere şi anonimat în care l-au cufundat vicisitudinile istoriei
n-au putut să ţeasă vălul uitării asupra celei ce a dovedit întreaga viaţă erudiţie
şi verticalitate morală 1 •
În "Catehismul dascălului român de astăzi", decalog a l spiritului, redactat
în dramaticul an 1 941 , Onisifor Ghibu scria:
1 . Nu mă înspăimânt de g reutăţile vremurilor, ci lupt cu hotărâre împo
triva lor, fiind sigur că dreptatea, în care cred, va ieşi biruitoare.
5. Vreau să privesc cariera mea de p rofesor ca o misiune sfântă în
serviciul celor mai înalte idealuri, care au încălzit vreodată sufletul românesc.
1 O. Cred în marea putere a educaţiei şi aştept în prima linie de la ea
îmbunătăţirea soartei omenirii.
Caracterul unui profesor, frământările şi idealurile lui se pot "citi" şi în
temele stab i l ite pentru colocvii şi examene. În a n u l 1 940, On isifor G h i b u
propunea studenţilor s ă i u rmătoarele: "Destin românesc. Mesianism a rde
lenesc. ce este românul? Ce trebuie să fie român ul? Ce cred eu despre cultura
românească? Ce cred despre criza mondială de astăzi? cauzele şi soluţia ei .
Ce cred despre criza românească de astăzi? Ce cauze au provocat-o şi cum
se va ajunge la soluţia ei? Cum pot contribui şi eu la normalizarea situaţiei
generale haotice de azi?"2
Atât răspuns urile, cât şi adnotări le făcute de profesorul G h ibu oferă
prilejul unor adânci reflecţii. Pe lucrarea studentului Gheorghe Bota, Onisifor
• Profesoară la Liceul Mâneciu-Ungureni, judeţul Prahova.

1 02 DIANA BARBU
Ghibu a scris: "Autorul este absolvent al Academiei Teologice din Sibiu. De ce

ignorează atunci religia, ca factor al culturii româneşti?"3 În schimb, pe lucrarea
lui Traian Blajovici, Ghibu sublinia "bine, frumos, emoţionant". Autorul opinase:
". . . destinul nostru nu e acela de a ne cheltui în luptă legaţi la ochi şi să ne
risipim energia în profitlul celor ce au fost şi sunt streini de sufletul nostru"4.
Ghibu se implică afectiv şi interpretează laconic, dar prompt, lucrările analizate.
Creionul roşu al profesorului a subliniat a stupefacţie părerea studentei Viorica
Jumanca, despre epoca pe care o traversa: "şi va fi poate învăţată de copii din
alte vremuri , cu aceeaşi p l ictiseală sau indiferenţă cu care am învăţat noi
isto ria"5. În d reptul l ucrării Eli sabetei lahui, Ghibu a consemnat: "răspuns
sumar, dar logic" (la întreba rea despre mesianismul ardelenesc, studenta
răspunsese: "chemarea unică a Transilvaniei este unitatea deplină, pe tărâm
politic, naţional, cultural şi spiritual")6. Alţi studenţi, referindu-se la Ardeal şi
ardeleni, au scris: "Din Ardeal n-au pornit încă fapte pe care istoria s-ar sfii să
le povestească"7; sau "Ardeleanul e dârz, vorbeşte p uţin, apăsat. Dar cuvântul
lui e curat. Loviturile îl întăresc, îl împing în sine, ca la ivirea ocaziei să erupă
ca un vulcan. Aceste trăsături trebuie să le aibă omul la conducere, chibzuit,
aşezat"8.
Dezbaterea în jurul subiectului "Ce este românul?" a fu rnizat un răspuns
deosebit: "Românii au în firea lor ceva de balcanic, ceea ce e altceva decât
elementele pejorative ce sunt înţelese de obicei prin acest cuvânt şi ceea ce eu
înţeleg a fi o tendinţă de unitate spirituală, înţelegând aici religie, limbă şi o
anumită vedere asupra lumii"9.
În privinţa cu l t u rii româneşti, un student de naţionalitate germană
preciza: "cu toate că cultura românească a suportat foarte multe influenţe, ea ni
se prezintă astăzi ca un tot unitar, fiindcă bunul simţ naţional a prelucrat toate
influenţele şi a obţinut un rezultat armonios şi original"10. O studentă româncă
semnala în domeni ul culturii: "foarte mu ltă măsură în toate ... având atâtea
comori nepreţuite n-ar trebui să ne îndreptăm mereu privirea spre popoarele
din Occidentul Europei, imitându-le servil"1 1 .
U n student român considera că, în domeniul culturii, "un singur lucru nu
avem: încredere în forţele noastre. Prea am fost aserviţi ideilor streine. Prea
ne-am lăudat cu forme cari n-au fost româneşti". Lucrarea studentului Mihai
Băjenescu este adnotată de Ghibu cu un singur termen: "vorbărie"13, termenul
sancţionând astfel lipsa de conţinut, absenţa unei inte rpretări documentate.
Problematica legată de criza mondială a generat răspunsuri interesante.
Studenta Livia Chisanu menţiona drept cauze ale decăderii României: "lojile
ONISIFOR GHIBU - PROPUNERI PENTRU IDEALUL EDUCAŢlONAL 1 03
masonice, ambiţia de mărire şi dorinţa de îmbogăţire a celor aj unşi în fruntea

statului"; ca o soluţie de readucere a ordinii sugera să se procedeze "nu cu
forţa, prin răzbunări de sânge care nu fac altceva decât să ceară alt sânge spre
răscu m pă ră ri"14 . S t u d e n t u l G a b r i e l S u c i u , a n a l i zâ n d s i t u aţ i a existentă ,
considera că: "Oricât am căuta în istorie cauzele războaielor, toate sunt de
ordin economic. Sol uţia este simplă: dispariţia totalitarismului din l ume"15•
Considerăm că idealul educaţional al lui Onisifor Ghibu este prezent şi în
aceste lucrări ale studenţilor săi. Aşa cum l-a întrevăzut Onisifor Ghibu, talentul
unui artist şi energia unui l uptător, aceste idealu ri presupun consecvenţă,
răbd a re , patri oti s m , s i m ţ u l datori e i ş i d ragostea pentru m a rea c u l t u ră ,
optimismul ş i cultul adevărului.
În acelaşi spirit s-a manifestat în întreaga sa activitate, pledând pentru
modernizarea învăţământului românesc, pentru recunoaşterea locului pe care,
pe drept cuvânt, istoria naţională trebuie să-l ocupe în ansamblul disciplinelor
şcolare, pentru o pedagogie românească şi pentru rolul modelator al şcolii, în
ceea ce priveşte definirea viitoarelor personalităţi.
Dintre imaginile ca au ambiţionat să-l cuprindă pe Ghibu, ne-am oprit
asupra uneia singure, bogată în har poetic: "Între dezastre, iluzii, victorii şi
rătăciri, acest om sever cu alţii şi nu mai puţin aspru cu sine şi-a urmat drumul
pustniciei. personaj macedonskian, străbătând mistuitorul deşert al idealului"16.
Iar ca profesiune de credinţă o simplă frază semnată de un student al lui
Onisifor Ghibu: "Suntem capabili de a duce mai departe trecutul"17.
NOTE
1 . Vezi Revista de Istorie Militară, nr. 6 ( 1 7) , 1 992, p. 6.

2. Fondul Octavian Ghibu, dosarul nr. 360, passim, Arhivele Statului, bucureşti.
3. Idem, fila 238.
4. Idem, fila 230.
5. Idem, fila 2 1 4.
6. Idem, fila 87.
7. Idem, fila 81 .
8. Idem, fila 239.
9. Idem, fila 84.
1 O. Idem, fila 94.
1 04 DIANA BARBU
1 1 . Idem, fila 1 03.

1 2. Idem, fila 233.
1 3. Idem, fila 232.
1 4. Idem, fila 77.
1 5. Idem, fila 1 1 1 .
1 6. Cf. Mircea Zaciu, Onisifor Ghibu: Pe baricadele vieţii. Anii mei de învăţătură, Ed. Dacia,
Cluj. 1 981 , p. 375.
1 7. Fondul Octavian Ghibu, dosarul nr. 360, fila 241 .
ISTORIA ÎNVĂTĂMÂNTULUI !I
VOCAŢIA EDUCAŢIONA LĂ LA ROMÂNI (I)

GH. PÂ RNUŢĂ , GH. SMARANDACHE*
Vocaţi a ed u caţi o n a l ă şi i d e i l e despre ed ucaţie, s p i ritul şi procesul

e d ucativ a u o mar e î n s e m n ătate î n evo l u ţ i a i storică a u n e i s o c i et ăţ i .
I storiog rafia românească a elaborat n e n umărate l u crări p rivind cultura şi
învăţământu l , gândirea pedagogică, legislaţia instrucţi unii, istoricul şcolilor,
manualelor etc., dar s-a scris puţin despre istoria educaţiei, a valorilor acesteia.
N o u l t i m p istoric pe care î l trăiesc conte m po ran i i , cu deosebire tinere l e
generaţii, n e îndeamnă s ă redefinim opţiunile educaţionale şi acţiunea acestora
în procesul noii renaşteri naţionale. În acest scop, credem că este necesară şi
o si nteză a istoriei educaţiei la români, o exprimnare veridică şi n uanţată a
ideilor despre educaţie în evoluţia lor istorică, a rolului acestora în progresul
societăţi i , a gândirii şi vocaţiei educaţionale. Totodată, este de relevat şi
legătura di ntre mari le evenimente pol itice şi dimensiunea lor educativă, a
m o mentelor şi etapelor istorice cu di n a mica ideilor despre î nvăţământ şi
educaţie, componentă esenţială a istoriei culturii, a vieţii spirituale şi morale.
În desfăşurarea primei părţi a acestei teme, se prezintă următoarele
capitole:
- Idei despre educaţie în epoca de la medieval la modern.
Valori ale educaţiei în condiţiile afirmării epocii moderne ( 1 82 1 -1 848).
Dimensiunea educativă a Revoluţiei române din 1 848.
Idei despre educaţie în epoca de la medieval la modern
Renaşterea culturală şi spirituală din secolele XVI-XV I I I , spiritualitatea

medievală în ansamblu din spaţiul carpato-danubiano-pontic, prin realizări şi
originalitate a contribuit la propăşirea morală şi estetică a românilor, a culturii şi
civilizaţiei interbalcanice, europene, universale. Totodată, ţările române, aflate
în s u d - e st u l E u ro p e i , la "Poarta o ri e ntu l u i " , au s u ferit m u lt i p l e i nfluenţe
răsărite n e , oriental -balcanice, central-europene ş i occidenta le , în dife rite
împrejurări conjunctural-istorice. Preferinţa către Apusul european , în timpurile
premoderne, izvora din necesitatea orientării şi angajării societăţii româneşti
• Profesori pensionari.
1 06 GH. P Â RNUŢĂ, GH. SMARANDACHE
către o civilizaţie su perioară. După slavonismul dominant timp de mai multe

veacuri , a urmat un anumit progres prin elenism, iar apoi i nfl uenţa pozitivă
apuseană, cu deosebire cea franceză. Principatele române se vor afla pentru
m u lt t i m p şi într- u n i m p a s i storic, dato rită s l ă b i c i u n i i P o rţi i oto m a n e şi
ascendentului Rusiei (sec. XV I I I-XIX). Orientarea societăţii româneşti spre
Apusul european modern se datora şi faptului că românii aparţinea u , prin
originea şi destinul lor istoric, ariei de cultură romanice şi creştine.
Preţuirea acordată de români învăţăturii de carte şi educaţiei din vremuri
îndepărtate, precum şi a recunoştinţei faţă de cei care au puterea de a face
educaţie, o exprimăm prin cuvintele (care au şi o aură simbolică) voevodului
Vladislav Vlaicu de la cu rtea domnească a Ţării Româneşti din Câmpulung
Muscel. În anul 1 369, acest domnitor îl numea pe dascălul său "părintele meu
sufletesc". Tot el le cerea tinerilor români trimişi la Athos pentru învăţătură şi
educaţie ca, împreună cu cei veniţi din alte ţări, să trăiască "în pace, înţelegere
şi dragoste" 1 • Între primele valori ale educaţiei exprimate de domnitorul Neagoe
Bassarab în Învătăturile către fiul său Teodosie, se află cinstirea străbunilor si a
. .
faptelor lor de virtejie. "Toată suflarea ţării să se ridice pentru cinstirea lor";
această cinstire să se atribuie "pe dreptate", indiferent de poziţia socială. "Dacă
vor fi dintre aceştia săraci unul mai bun decât cei de neam mare, să nu daţi
acestora locul cel mai de cinste, în părtinire pentru cel nevrednic, ci daţi-l celui
vrednic, chiar dacă este sărac". Educându-l în spiritul dragostei de ţară ,
jertfindu-se chiar l a nevoie, Neagoe Basarab îşi îndemna fiul s ă nu părăsească
ţara în vremuri grele pentru că "mai bine este moartea cu cinste, decât viaţa cu
amar şi ocară". Legiuirile din Ţara Românească şi din Moldova (Pravila de la
Govora - 1 640 , Pravila lui Vasile Lupu - 1 646. Îndreptarea legii - 1 652) cereau
aplicarea unor pedepse aspre celor care nu se străd uiau să dea o bună
educaţie tinerilor. Pravilele şi cronicele, diversele cărţi populare de lectură s-au
folosit şi ca manuale didactice pentru recomandări de b u n ă p u rtare, de
educaţie fam ilială. Ele au fost veritabile cărţi de învăţătură în spiritul moral
religios al vremii, de "îndreptare în viaţă" şi au constituit o adevărată pedagogie
socială a statului şi a bisericii. În general, în pravile se condamnau desfrâul,
avariţia, trândăvia, mâ nia , minci un a ; se recomandau vi rt uţi ca: răbda rea ,
m unca, respectul adevărului ş . a . Un veritabil manual d e ed ucaţie morală,
destinat cititorilor "mici şi mari" a fost şi cartea Învăţături preste toate zilele,
tipărită în 1 642 de către Melchisedec, egumen al Mănăstirii din Câmpulung
M u sce l . Prin h risovu l din a n u l 1 6 69 mai 1 O, Anto n i e Vodă din P o pe şti
(1 669-1 672) a înfiinţat la Câmpulung Muscel o "şcoală de obşte", îngrijindu-se
ca de roadele învăţăturii să beneficieze şi copii săracilor care "să înveţe laolaltă
cu cei ai bogaţilor''. În document se menţionează: ".. . şi făcui domnia mea casă
de învăţătură, adecă şcoală, în oraşul domniei mele Câmpulung ... care să fie
cu putinţă şi bogaţilor şi săracilor a-şi da feciorii lor să se înţelepţească de bună
VOCAŢIA EDUCAŢIONALĂ LA ROMÂ NI (I) 1 07
învăţătură"2. Şcoala a fost înzestrată cu venitul vămii domneşti de la Rucăr şi

Dragoslavele şi pusă sub conducerea (supravegherea) di rectă a mitropolitu lui
Teodosie, fiind socotită ca o şcoală centrală care să poată fi frecventată de
copiii "locuitorilor ţării". Este semnificativ şi următorul exemplu: În prefaţa cărţii
Mărgăritare, tipărită de Radu şi Ştefan G receanu în româneşte, în anul 1 69 1 ,
pentru a pune în evidenţă valoarea învăţăturii, a foloaselor acesteia, a fost
relatat răspunsul filosofului Platon la întrebarea ce i s-ar fi adresat în legătură
cu "lucrul politic" cel mai de folos. E l ar fi răspuns: "A face pe toţi buni şi
vrednici". Iar la întrebarea prin ce mijloace se poate realiza aceasta, Platon ar fi
răspuns că "numai cu învăţătura", pentru că "învăţătura din suflet lipsind, toate
amestecate şi netocmite se află"3.
Spiritul educaţiei, al valorilor şi vocaţiei educaţionale a devenit şi mai
puternic în veacul al XVI I I-iea, ca urmare a operei moral-religioase şi politică
naţionale înfăptuite de lnochentie Micu, episcopul de Blaj al Bisericii Unite cu
Roma, rezultat al programului politic şi cultural din 1 79 1 - Supplex Libellus
Valahorum şi al acţi unii populare din 1 784.
Petru Maior, reprezentant de seamă al Şcolii Ardelene, a alcătuit şi cărţi
pentru părinţi, între care "Didahii, adecă învăţături pentru creşterea fiilor''. Sunt
e m b l e m atice cuvintele l u i Petru M a i o r refe ritoare l a "Datoria fi rească" a
părinţilor în educaţia copiilor şi "Datoria politicească" a şcolii în acelaşi scop,
p recum ideile privind convergenţa tuturor efo rt uri lo r pentru realizarea unei
temeinice educaţii în spi rit naţional ş i mora l-civic, formarea şi maturizarea
conştiinţei naţionale a poporu l u i ro mâ n . Tot Petru M a i o r, refe rindu-se la
c o l a b o ra re a p o p o a re l o r în a ri a c u l t u ri i ş i e d u ca ţ i e i s c r i a : " P ot r i v i t c u
înţelepciunea este ca toţi oamenii, neluându-se î n seamă întâmplătoarea lor
numire, să se iubească unul pe altul ca fraţii şi o naţie să alerge în ajutorul
alteia spre înaintarea culturii, de la care provine fericirea în comun". Iar dacă
ci neva ca ută să pună "piedici - adaugă Petru maior - o ri culturi i sale, o ri
l u m i n ă ri i a l t e i n a ţ i i " , a c e l a "g re u p ă c ă t ui eşte î m p o t riva n a t u r e i . . . c a re
porunceşte a se împlini înţelegerea şi voinţa fiecărui om"4.
O exprimare a ideilor despre educaţie la cumpăna dintre secolele XVI II
XIX, ne permite să menţionăm c ă o largă circulaţie î n acest timp istoric a
cunoscu cartea Pilde filosofeşti (ediţiile Râmnic 1 792 şi Sibiu - 1 793, 1 795),
-
păstrată în 25 de manuscrise ş i care este socotită o valoroasă c a rte de

înţelepciune (comparată cu l:?ivanul lui Dimitrie Cantemir), cu numeroase sfaturi
pentru educaţia copiilor şi a tinerilor. Ceva mai târziu, Codul lui Calimah ( 1 8 1 7)
exprima şi reg u l i privitoare la raporturile dintre părinţi şi copii, la obligaţia
părinţilor de a da copiilor o "cuviincioasă creştere", învăţătu ri c up ri nse în
"dogmele credinţei şi apoi a celorlalte folositoare ştiinţe"5.
Spiritul care va domina veacul X I X s-a man ifestat cu cea mai ma re
vigoare şi în atitudinea inteligentă şi pragmatică a intelectualilor laici faţă de
1 08 GH. PÂ RNUŢĂ, GH. SMARANDACHE
culte, b i serici , şco l i confesionale. Se afirma rol u l acesto ra în cu ltivarea

înţeleg eii, toleranţei şi apropierii între diferitele minorităţi etn o-culturale şi
religioase. Spiritul educaţiei devine şi mai puternic după revoluţia din 1 82 1 , în
deceni i l e premergătoare Revo l uţiei din 1 848 caracterizate prin p rofunde
frământări şi schimbări politice şi culturale menite să realizeze modernizarea
societăţii român eşti şi "Deşteptarea naţională", pentru împlinirea identităţii
naţionale şi a statului naţional.
Valori ale ed ucatiei în conditiile afi rmării epocii moderne

' '
Spiritul educaţiei la români cunoaşte o deosebită intensitate în deceniul

doi al secolului XIX, prin apariţia învăţământului modern naţional. Academiile
dom neşti întemeiate înainte de i n stau rarea reg i m u l u i fanari ot fuseseră
g recizate în timpul acestuia, ceea ce avea şi conseci nţe neg ative pentru
progresul societăţii româneşti. În 1 81 4 la laşi, datorită învăţatului Gheorghe
Asachi, şi în 1 8 1 8 la Bucureşti, prin opera apostolică a lui Gheorghe Lazăr, se
pun bazele şcolii superioare în limba română. În deceniile care au urmat şi în
timpul cărora s-au plămădit premisele Revoluţiei din 1 848 , noua generaţie
formată în şcoala naţională şi-a propus ca ţel principal reconstruirea pe principii
moderne a societăţii româneşti şi regenerarea moral-civică a naţiei române6.
P e rioada de afi rmare a e p ocii moderne este p uternic m a rcată l a
înce p u t u ri l e ei de revo l uţ i a l u i Tudor V l a d i m i re s c u, a cărei d i m e n s i u n e
educativă merită s ă fie remarcată. Marele eveniment desfăşurat î n urmă c u 1 80
de ani exprimă m u ltiple valenţe educative şi datorită i m p l icări i şco l i i , cu
deosebire a celei condusă de Gheorghe lazăr. Cărturarul şi patriotu l ardelean,
după m ă rtu ria lui Ion E l i ade Rădulescu, pregătea poporul "a face cauză
comună cu revoluţia ce venea cu Vladimirescu de peste Olt". Iar .de la Petrache
Poenaru aflăm că "Pe când Lazăr înfoca inimile tinerilor, ... şi elevii lui ... care
învăţaseră . . . a cunoaşte vocea Patriei, alergară la chemarea ei"7. E l iade
precizează că l-a însoţit pe Lazăr la Cotroceni, că a dormit aici câteva nopţi şi
că de la fortificarea taberei din Cotroceni i s-a tras persecuţia ce a venit asupra
lui. Evocând marele rol al şcolii organizate şi conduse de Gheorghe lazăr,
Eliade îşi exprima opinia: "Fără Lazăr şi acea şcoală, noi până azi n-am fi avut ·
conştiinţa de ceea ce am fost, de ceea ce suntem şi de ceea ce am putea
deveni"8. Ca pedagog şi cărturar il uminist, Gheorghe Lazăr îşi împlinise misia
sa de a forma "oameni buni" lucrători harnici, economi, credincioşi patrioţi şi
oameni întru ştiinţe luminaţi"9• Mare parte din elevii acestui strălucit dascăl, ai
altor profesori ca Eufrosin Poteca, Aaron Florian, Petrache Poenaru, Eliade
Rădulescu ş.a., au contribuit esenţial la formarea generaţiei paşoptiste. Animaţi
de un cald şi adânc devotament faţă de popor, ei au organizat şcoli naţionale în
fiecare judeţ, au făcut din activitatea desfăşurată la catedră fapte cu adevărat
VOCAŢIA EDUCAŢIONALĂ LA ROMÂ NI (I) 1 09
patriotice. Au iniţiat procesu l de modernizare a învăţământului în l imba română,

au înfiinţat cele dintâi gazete româneşti, au elaborat primele cărţi didactice, au
pus bazele gândirii pedagogice şi a celei social-politice şi economice moderne
româneşt i 1 0 . În op era lor scrisă se exprimă o m a re încredere în puterea
ed ucaţiei. M u lţi învăţători şi p rofesori , formaţi în şco lile naţionale, a u fost
participanţi la revoluţia de la 1 848, unii dintre ei aj ungând prefecţi şi comisari de
propagandă ai regimului revoluţionar1 1 . Şi astfel, prin activitatea lor, revoluţia a
devenit un eveniment istoric cu o amplă dimensiune ed ucativă.
Efectele pozitive ale educaţiei primite în şcolile naţionale sunt evidente
încă din prima parte a deceniului patru al veacului XIX, când s-au adoptat şi
a p l icat n o i l e g i u i ri pr iv in d organizarea u n ităţi l o r a rmatei p ă m â n t e n e î n
principatele române şi noi regulamente pentru învăţământ12. Ziarul bucureştean
"Curierul românesc", din 1 2 mai 1 830, relata entuziasmul popular şi atmosfera
creată ca urmare a reînfiinţării oastei pământene: "Mare mişcare de bucurie au
pricinuit în toată capitala noastră uniforma românească şi organizarea oştirii ce
se găteşte. Tot rom â n u l îşi vede naţia sa renăscâ n d u-se". A n i m aţ i d e
sentimente patriotice, n u m eroşi tineri, p ri ntre care N icolae Bălcescu , l .C .
Brătianu , C .A. Rosetti, Vasile Cârlova, Cezar Bolliac s e înrolează î n tânăra
a rmată ro m â n ă . Ei au fost preocupaţi de la început de a lfabet i zarea ş i
instruirea militarilor13• Oastea română a Ţării Româneşti va avea un rol pozitiv
în timpul revoluţiei din 1 848.
I mportante idei pedagogice, metodice şi didactico-educative cuprind
Regulamentele şcolare adoptate la Bucureşti ( 1 833) şi laşi ( 1 835), care au
servit ca un preţios îndreptar învăţătorilor şi profesorilor, cu valoare şi în zilele
noastre.
În partea introductivă a acestor legiuiri şcolare asemănătoare, se sublinia
că "buna creştere este cea d i ntâi trebui nţă a unui neam", fiind "temelia şi
chezăşia pentru paza tuturor aşezămintelor obşteşti. .. ; datoria oricărei oblăduiri
fiind aceea de a înlesni tinerimii mijloacele trebuincioase . . . ca să-şi dezvolte
puterile înţelegătoare şi morale". Se sublinia că "buna creştere" este necesar a
se da tinerimii "de orice stare", deci o educaţie pentru toţi şi de aci necesitatea
"de a întocmi şcoli pu b lice" care să fie încredi nţate unor oameni ale căror
"talenturi şi destoinicie să fie cercetate", cu misiunea de "a îmbogăţi mintea cu
ştiinţe folositoare; a dezvolta puterile înţelegătoare şi morale, a îndrepta şi a
întemeia acestea prin deprindere cu bună chibzuire", având ca urmare "a întări
trupul şi a dezvolta duhul"14.
Referindu-se la obiectele de învăţământ, legiuirile arată rolul acestora în
procesul de instruire şi educaţie, în dezvoltarea gândiri i . Astfel , "învăţătura
desenului" este necesară la "înaintarea meşteşugurilor''; aritmetica şi gramatica
"deprind cugetarea şi pătrunderea la înţelegere", . . ."care să nu se însuşească
în chip mecanic sau ca un l ucru de ţinere de minte". De aceea "şcolarul trebuie
110 GH. PÂ RNUŢĂ, GH. SMARANDACHE
(îndem nat) să poată găsi s i n g u r reg ula", ro l u l p rofesoru l u i f i ind al u n u i

"povăţuitor ce luminează drumul şcolarului". În predarea lecţiilor se menţiona că
"temele se vor da din ce în ce mai anevoie", cele dintâi fiind "mai simple". Se
recomanda profesorilor să facă legătura cu p ractica mai ales la predarea
aritmeticii , dându-se el evi lor "mode le de ţinerea registrelor întrebuinţate la
negoţ". Pentru toate cursurile "se vor păzi drept reg ulă generală, de a păşi
totdeauna de la simplu la compus şi de la cele lesne la cele mai anevoie"1 5.
lată principii pedagogice, recomandări metodice şi didactico-educative de care
se ţinea seamă la predarea lecţiilor acum 1 70 de ani!
În clasele şcolilor umanioare (gimnaziale), istoria era un obiect de cea
mai mare importanţă . Se studia în ultimii doi a n i , împărţ i n du-se în cinci
perioade ("epoce"), de la antichitate la istoria "veacului nou" care cuprindea şi
istoria românilor, prevăzându-se să se dezvolte "cu mai multă întindere decât
istoria particulară a celorlalte neamuri". Datoria principală a profesorilor era să
facă din elevi "oameni de treabă şi cinstiţi, mai înainte de a-i face învăţaţi"1 6.
Aceleaşi legiuiri şcolare acordau învăţământului o mare însemnătate în
viaţa societăţii. Se socotea că "Buna creştere este cea mai dintâi trebuinţă a
unui neam" ... "căci dacă buna creştere rămâne neîngrijită, calităţile oamenilor
vor r ă m â n e în a m o rţ i re sau s e vor s t r i c a d e t o t ; c o n s e c i n ţ e l e v o r f i
dezastruoase ş i năravu ri le rele nu vor zăbovi a s e întinde". Părinţii sunt -
argumentează legiuitorii - "cei mai dintâi învăţători ai copiilor, dar puţini sunt cei
care ştiu sau pot să-şi facă această neapărată datorie", mai ales că "creşterea
copiilor este un meşteşug, şi încă un meşteşug foarte mare, întemeiat pe reguli
şi deprinderi ca toate meşteşuguri le", iar "creşterea publică are folosuri mult
mai mari decât oricare alta"1 7.
Petrache Poenaru , care participase la elaborarea regulamentului şcolar
adoptat la Bucureşti , va exprima, într- u n u l d i n p roiecte, necesitatea unei
educaţii "la îndemâna tutu ror claselor sociale, n u numai a uneia singure".
P e d ag o g u l şi c ă rt r a r u l i l u m i n i st P e t r a c h e P o e n a r u , u n u l d i n c t i t o r i i
învăţământu l u i românesc modern , exprima astfel s p i ritul învăţăt u ri i şi a l
educaţiei în Cuvântarea ţinută l a Colegiul Sf. Sava în ziua d e 28 aug ust 1 832:
"Creşterea şi învăţăturile ce se dau tinerimii sunt legate cu soarta oricărui stat,
încât fericirea unui neam atârnă de buna creştere a tinerimii; aşa dar buna
ed ucaţie a fiecăruia în parte şi fericirea tuturo r de obşte se ţin de mână . . .
Educaţia tinerimii d e obşte . . . este cea dintâi îng rijire ce trebuie să aibă o naţie
şi cea mai sfântă datorie a stăpân i ri i către fieşcare fam i l ie". Într-o a ltă
împrejurare, Petrache Poenaru se va referi la şcoală şi minoritari : " ... nici o
legiuire din Regulamentul organic nu opreşte pe ţigani de a se bucura şi ei de
drepturi ce au toţi locuitorii acestei ţări să înveţe carte şi să se lumineze, ca să
cunoască mai bine datoriile lor de creştini şi oameni în societate. De aceea toţi
copiii de ţigani ce se vor trimite la şcoală să fie primiţi deopotrivă cu ceilalţi"1a.
VOCAŢIA EDUCAŢIONALĂ LA ROMÂ NI (I) 111
l n calitate de dregător (logofăt) al treburilor bisericeşti şi şcolare, Barbu

Ştirbei, viitoru l domnitor, într-un discurs din 7 septembrie 1 833 se referă la
misi unea învăţîmântu l u i , la efort ul dascăli l or pentru re naşterea socia l ă şi
politică a poporu lui român. Omagiind pe Petrache Poenaru, directorul şcolii de
la Sf. Sava, pentru meritele lui î n progresul educaţiei, Barbu Ştirbei se adresa
astfel elevilor: "grăbiţi-vă să folosiţi vremea ce aveţi încă a petrece în şcoală; va
trece iute „ . C u învăţătu ră temein ică şi cu b u n e l e o bi ce i u ri , veţi fi odată
nădejdea şi sprijineala neamului. Vedeţi câte feluri de mijloace vi s-au deschis
acum; la mâna voastră stă să vă folosiţi de dânsele"19.
Menţionăm, în continuare, şi alte păreri ale unor dascăl i privitoare la
şcoală şi educaţie, cu deosebire la rolul învăţătorului. Profesorul Alexe Popovici
din Ruşii de Vede, arăta părinţilor elevilor săi necesitatea de a ţine o strânsă
legătură cu şcoala pentru că „ ."în zadar cu o mână va zidi dacă cealaltă va
risipi„."; „ ."eu în zadar le voi insufla virtutea şi moralul dacă părinţii le vor urma
d i m potrivă". Legătu ra pări n ţ i l o r cu şcoal a se rea l i z a mai a l e s cu ocazia
examenelor care se organizau" cu solem n itate", în p rezenţa auto rităţi lo r
judeţului şi oraşului, a părinţilor. L a examenul di n 1 838, ţinut la Şcoala publică
(naţională) din Piteşti, conducătorul ei , profesorul Nicolae Simonide, fost revizor
al şcolilor din Ţara Românească, cerea părinţilor să se îngrijească de buna
frecvenţă l a şcoală a fiilor lor, să-i cerceteze asu pra stării învăţături i , să-i
răsplătească sau să-i pedepsească după al lor merit. O mai strânsă colaborare
cu şcoala cerea părinţilor şi Ion Maiorescu, inspector şcolar al judeţului Dolj şi
m a i a p o i p rofe s o r la C e rn eţi în 1 83 720. S u b l i n i i n d p ut e re a e d uca ţi e i ,
transilvăneanul Ion Codru Drăg uşanu, profesor al şcolii naţionale din Ploieşti,
atrăgea atenţia părinţilor asupra misiunii lor de a contribui la formarea fiilor ca
"cetăţeni virtuoşi, patrioţi încă din fragedă vârstă". "Copilul, spunea el, e ca o
plantă care de ar fi şi de specie sălbatică, cultivându-se de un g rădinar cu
cunoştinţe, fructifică". La examenul din 1 837, I oan Truţescu, profesor la şcoala
naţională din Caracal , sublinia astfel puterea educaţiei: "„. Fiară săl batică şi
foarte primejdioasă este omul fără educaţie bună". Arăta apoi că ''toată fericirea
naţiilor atârnă mai cu seamă de la creşterea ce se dă tinerimii''21 • Profesorul
şcolii naţionale din Giurgiu Scarlat Turnavitu, cerea ocârmuitoru lui judeţului
Vlaşca să dea dispoziţii la pârcălabii satelor ca, împreună cu aleşii satelor să
viziteze şcoala "chiar în ceasurile de predare" spre a cunoaşte mai bine starea
învăţăturii şi nevoile şcolii. Transilvăneanul David Almăjan, profesor al şcolii
publice din Vălenii de M unte, în cuvântul său ţinut la examenul din anul 1 84 1 ,
după ce a p rezentat citate d i n Platon şi Cicero, a a rătat i mportantu l rol a l
învăţăturii de carte, pentru că învăţăturile "hrănesc tinereţe le , înveselesc
bătrâneţele, în necazuri ne mângâie şi cu noi petrec, cu noi călătoresc. Militând
pentru un principiu democratic al învăţământului, profesorul şcolii naţionale din
1 12 GH. PÂ RNUŢĂ, GH. SMARANDACHE
Slatina cerea orăşenilor să-şi trimită fiicele la şcoală, pentru că de binefacerile

învăţăturii de carte trebuie să se bucure toţi cetăţenii "până la clasele cele mai
de jos"22.
În config u raţia politică a I mperi u l u i Habsburgic din prima jumătate a
secolului al XI X-iea, se manifestă şi mişcarea de eliberare a românilor prin
multiple forme. Astfel, în 1 834, Simion Bărnuţiu începe să predea filosofia în
limba română la liceul din Blaj . "Prin introducerea limbii naţionale în liceu -
mărturisea Alexandru Papiu l larian - Simion Bărnuţiu puse temei unei culturi cu
adevărat naţionale, lucru de mare însemnătate în acel timp, când limba română
încă n-avea acea autoritate ca să poată crede cineva că în ea se putea învăţa
şi ştiinţe înalte şi tocmai filosofia. Începând cu acelaşi deceniu, în suplimentul
l iterar "Foaie pentru minte, i n i m ă şi l iteratură" al p u b l icaţiei "Gazeta de
Tra n s i lvania", se puneau în d i scuţie şi s u b i ecte p rivind învăţământu l şi
educaţia23.
La finele aceluiaşi deceniu, în 1 839, la Bucureşti, prin Câteva cugetări
asupra educaţiei publice, Eliade Rădulescu exprimă ideile sale refe ritoare la
teoria pedagogică. În concepţia lui Eliade scopul educaţiei este fericirea. El
afirmă ideea unei educaţii active şi armonioase, care să imprime "dragoste de
înţe l e p c i u n e". Pentru "a fi întreag ă", s u b l i n i a Eliade, ed ucaţia să nu se
mărginească la filosofie, ci să se sprijine deopotrivă şi pe studiul matematicii şi
aplicaţiile ei, pe ştiinţele fizice şi pe cunoaşterea meşteşugurilor... "Aşa dar -
zice Eliade - câţi vă gândiţi asupra educaţiei. .. uniţi la un loc meşteşugurile şi
ştiinţele şi morala şi cu dânsele faceţi o uni une în trei feţe a educaţiei"24. Peste
câţiva a n i , în deceniul revol uţi ei, la Academia M i h ă i leană din laşi, Mi ha i l
Kogălniceanu prezenta "Cuvântul pentru deschiderea c u rs u l u i de i storia
naţională" , în care acordă i storiei o deosebită funcţie ed ucativă: social ă,
politică, morală25. iar în anul p remergător revoluţiei, la începutul lui 1 847,
a d re s â n d u - se l u i Vasi l e A l e cs a n d r i , N i c o l a e B ă l c e s c u e x p ri m a a stfe l
sentimentul conştiinţei identităţii şi unităţii naţionale: "Să întoarcem ceea ce ne
a mai rămas din dragostea noastră, s-o întoarcem către ţara noastră. România
va fi iubita noastră. Într-însa şi printr-însa să reînnoim şi să întinerim frăţia
noastră. Cântă dar, iubite poet, cântă-mi România"2s.
Am prezentat unele evoluţii ale concepţiei şi gândirii despre educaţie,
d e s p re valori l e aceste i a ş i vocaţia educaţională l a români în de ce n i i l e
premergătoare Revoluţiei din 1 848. Considerăm c ă sunt suficiente argumente
că valorile educative la români, cultivate cu deosebire prin şcoală, au căpătat
noi valenţe şi amplitudi n i , ceea ce a creat premise favora bile pentru ca
Revo l u ţ i a să capete o d i me n s i u n e ed ucativă g re u de estimat c h i a r d e
contemporani.
VOCAŢIA EDUCAŢIONALĂ LA ROMÂ NI (I) 113
Dimensiunea educativă a Revoluţiei române d i n 1 848
N o u l t imp istoric pe care îl trăiesc conte m poranii ne îndeam nă să

reliefăm valoarea educativă a marelui eveniment ce a avut loc în urmă cu peste
un secol şi jumătate. Revoluţia română din 1 848 oferă numeroase subiecte de
reflecţie pentru toţi cei care trăiesc o nouă "renaştere naţională" prin educaţie27.
Aşa cum s-a reliefat şi în paginile precedente, generaţiile formate în
şcoala naţională încă din epoca sfârşitului de ev mediu şi a afirmării premiselor
societăţii moderne, aveau ca ţel uri principale: reconstruirea pe principii noi a
struct u rilor social-economice şi politice, regenerarea moral-civică a naţiei
române, rea lizarea şi întărirea un ităţii cultural-spirituale, înfăptuirea un ităţii
statal-politice a provinciilor istorice româneşti, independenţa şi suveranitatea
statului naţional , progresul general al României.
C u vădite scop u ri educative, exponenţi de seamă ai naţiei ro mâne
acuzau cu vehemenţă starea de corupţie şi degradare, spiritul egoist, dispreţul
faţă de m o rală chiar la cârm uirile vremii, starea de dezorganizare socială
p rovocată î n s pe c i a l de efect e l e n e g ative a l e s u z e ra n ităţii o to m a n e ,
"protectoratului" ţarist, stăpânirii habsburgice.
În anii premergători Revoluţiei, Mihail Kogălniceanu aprecia în scrierile
sale ca principii să dea dovadă de "nobila a mbiţie de a face lucruri mari şi
d repte", iar oamenii de stat în general să evalueze corect viciile şi virtuţile unor
s i steme p o litice, legile faste şi nefaste , cauzele p rog resu l u i , decadenţei,
stagnării. În acelaşi timp, Nicolae Bălcescu îi îndemna pe români să pără
sească "acel duh de partidă şi de ambiţie mârşavă" şi să dobândească forţă în
demnitate şi caracter.
Reprezentanţi ai românilor afi rmau valorile politice, sociale, morale,
juridice precum: demnitatea naţională şi individuală, libertatea şi independenţa
naţiei, dar şi libertatea individului, unirea morală şi politică, solidaritatea tuturor
românilor, a tuturor categoriilor sociale pentru înfăptuirea reformelor moderne,
egalitatea în faţa legi lor, egal itatea drepturilor pol itice şi civile, desfiinţarea
privilegiilor, justiţia socială.
Programul Revoluţiei, defi nit de Nicolae Bălcescu prin cuvintele: "Să
l uminăm poporu l , să-l facem să simtă treuinţa unirii, dacă vrem să facem o
revoluţie adevărată democratică", aveau multiple valenţe educaţionale, morale,
civice. Trecutul istoric era văzut şi ca un instrument pedagogic, ca sursă de
energie morală, de revitalizare a conştiinţei civice. Liderii politici, intelectualii în
genera l erau animaţi de spi ritul j u stiţiar al toleranţei etnice şi solidarităţii
n aţionale. "Cre şterea şi mântuirea fiilor săi" este scop u l apel u l u i pe care
s criito rul şi o m u l pol itic I on E l iade R ăd u lescu îl a d resează către "Toată
România - m u nteni, moldove n i , tra n s i lvăn e n i , bănăţeni", iar "Gazeta de
Transilvania" era concepută de publicistul şi fruntaşul politic Gheorghe Bariţiu
drept "o şcoală a toată Dacia". Cuvintele de mare rezonanţă patriotică "Dacia"
şi "România" cunoşteau o tot mai largă circu laţie28.
Este bine cunoscut că în acele vremuri de "Deşteptare" naţională îşi are
originea istorică Imnul de Stat al României, DEŞTEAPTĂ-TE, ROMÂN E, de o
excepţională valoare educativă în epocă şi pentru toate veacurile. Versurile
poetului şi tribunului revoluţionar Andrei M ureşanu, prin adaptarea melodiei
create de povestitorul şi profesorul de m uzică Anton Pan, de către George
Ucenescu, au dus cântecul ce s-a impus în primăvara lui 1 848 printre acele
"cântări de vitejie şi de naţionalitate", cum numea Nicolae Bălcescu cântecele
dominate de "acea puternică şi frumoasă marsi llieză a domnului Mureşanu,
Deşteaptă-te române, pe care o cântăm chiar î n mijlocul focurilor şi a urletelor
tunurilor''.
Vocaţia educaţională a epocii paşoptiste se exprimă puternic prin mesajul
istoric al documentelor p rogramatice. În manifest ul intitulat Provocaţiune,
redactat de Simion Bărnuţiu la 24 martie 1 848, se recomanda românilor: "Să n u
faceţi cumva pag ube nimănui, că oamenii care fac aceasta nu sunt vrednici de
libertate". În discursul rostit la Blaj în 2/1 4 mai, Simion Bărnuţiu p reciza că
"Naţiunea română ... voind a se constitui şi organiza pe temeiul naţional, n-are
cuget duşman în contra altor naţiuni, şi cunoaşte acelaşi drept pentru toate,
voeşte a-l respecta cu sinceritate , cerând respect împrumutat după dreptate".
Năzuind spre egalitate deplină cu toate naţiunile, românii nu acceptau nici să
fie supuşi, nici să domine ei pe alţii. Ideile lui Bărnuţiu au fost primite cu "cea
mai înflăcărată însufleţire" de participanţii aflaţi în interiorul Catedralei, iar prin
"tinerii oratori", care-i retransmiteau şi interpretau părerile, poporul aflat afară
sorbea "cu sete cuvintele pline de însufleţire şi mângâiere".
Adunarea ţinută pe Câmpul Libertăţii a avut ca principal orator tot pe
Simion Bărnuţiu care, urcat la tribună şi aşteptat să se exprime ca un "oracol"
devenit "idolul poporului", formula pe un ton "îngeresc" un program care, supus
votului, pătrunse până în "fundul inimilor'' mulţimii. Asigurându-se de recep
tarea, retransmiterea şi acceptarea pu nctelor din program, menţionate p rin
tribuni, Bărnuţiu a citit jurământul, adoptat apoi succesiv de toţi participanţii cu
o solemnitate "religioasă". Era un legământ de credinţă nu atât faţă de împărat,
al cărui nume era invocat ca un garant, ci mai a l es faţă de naţi u n e , u n
angajament de slujire necondiţionată a acesteia, de a păra re a principiilor
libertăţii, egalităţii şi frăţietăţii, atât în raporturile românilor dintre ei, cât şi pe
planul legăturilor cu celelalte naţiuni. Se repudia asuprirea de orice natură, nu
numai a indivizilor, ci şi a comunităţi lor naţionale. În fapt, j u rământul e ra
c h i ntesenţa între g u l u i p rogram, devenit prin adoptarea l u i u n l egământ
imperativ de acţiune pentru toţi românii. Jurământul întruchipa dimensinea
educativă a revoluţiei.
VOCAŢIA EDUCAŢIONALĂ LA ROM Â NI (I) 115
lntr-o petiţie redactată şi trimisă autorităţilor se formula u n protest hotărât

îm potriva a restări l o r , b l a m â n d u - s e s i ste m u l "tero ristic" a f l a t în tota l ă
contradicţie cu spiritul de libertate ce domnea atunci în Europa. Petiţia a fost
apro bată de m i i l e de delegaţi "cu stri g ă ri u n a n i m e de entuziasm", i a r S .
Bărnuţiu , A.T. Laurian ş i G . Bărnuţiu, recunoscuţi drept principali inspiratori, a u
fost purtaţi î n tri umf, fiind aclamaţi drept conducători a i naţi unii.
Terminată în după-amiaza zilei de 5/1 7 mai, adunarea a fost urmată de o
reuniune a fruntaşilor într-o conferinţă pentru a decide constituirea unui fond
bănesc de ajutorare a săracilor pe bază de subscripţie publică, iar seara, după
organizarea unei gărzi naţionale din 1 00 de români, tineretu l , reunit în faţa
Catedra l e i îşi exprima d i n nou voi nţa să se j e rtfească p e ntru "naţ i u n ea
română". Astfel se încheiau cele trei zile "de bucurie, de sărbătoare, de înfrăţire
şi împăcarea tuturor inimilor'', cu speranţa că drepturile vor fi dobândite nu prin
folosirea forţei , ci prin convingerea factorilor constituţionali - împărat şi dietă.
Fruntaşii român i l o r adoptaseră o tactică mod e rată , în s p i rit c o n c i l i ator,
considerând că astfel vor influenţa pozitiv adversitatea i nstituţiilor nobiliare.
Evenimentele de la Blaj au constituit un model de comportare civilizată, de
pace, de ordine şi respect nu numai al persoanelor ci şi al proprietăţii.
La B u c u reşti , C o m itetu l revo l uţ i o n a r, d u pă ad o ptarea d e c i z i e i d e
declanşare a revoluţiei lansa o amplă activitate d e substanţă ed ucativă prin
3000 de oameni răspândiţi în numeroase localităţi pentru a obţine sprijinul
ţărănimii, târgoveţilor, orăşenilor. Proclamaţia imprimată în tipografia lui Eliade
Rădulescu de la Obor, copii ale acesteia scrise de mână circulau "în toată
întinderea ţării" care, pe o asemenea cale, era "revoluţionată"29.
Proclamaţia, lansată public la 9 iunie, numită şi Constituţie chiar din acel
moment, era o altă premieră românească în istoria principiilor revoluţionare.
Insurecţia declanşată nu-şi propunea să provoace conflicte sociale, "ci urmărea
fericirea tutu ro r fără p a g u b a n i m ă n u i". Boierii care în trecut dove d i s e ră
generozitate faţă de străinii veniţi şi aşezaţi pe pământul patriei erau chemaţi
să consimtă la îmbunătăţirea situaţiei propriilor conaţionali. Deviza nedeclarată
a P roclamaţi ei, spiritul educativ al acesteia era: Respect către proprietate;
respect către persoane; pacea şi înfrăţirea socială. La o asemenea schimbare,
la această "mare faptă a mântuirii" era chemat orice român, considerat "un
atom" al s uveranităţii poporu l u i : sătean, meseriaş, negustor, p reot, soldat,
student, boier sau domn, întrucât toţi erau fii ai patriei şi ai lui Dumnezeu " ...
Conducătorii revoluţiei făceau astfel o mare operă educativă. Aşa se explică şi
putern i c u l ecou pe care l-a avut i de e a că pentru tot ro mân u l se acordau
"aceleaşi d repturi civile şi politice". Poporul român era încredinţat că primeşfe
dreptul de a g uverna ţara prin reprezentanţii desemnaţi printr-o alegere "largă,
l i beră, d reaptă", u nd e numai capacitatea, p u rtarea, virtuţile şi încredere a
p ublică" confereau mandatul de deputat. Totodată, şeful statului trebuia să
devină o chi ntesenţă a inte reselor întregului popor. Se afi rma solemn că
poporul "voiesce" ca domnul, în care este personificată suveranitatea acestui
popor, să fie tare prin dragostea publică, drept, luminat, voitor de bine patriei".
Legitimarea mişcării prin semnarea Constituţiei de domnitorul Gheorghe
Bibescu a determinat o bucurie generală. Fără nici o vărsare de sânge se
deschisese calea unor schimbări structurale. Nicolae Bălcescu aprecia - pe
bună dreptate că "revoluţia de la 1 1 i u nie a fost cea mai frumoasă ce s-a
întâmplat vreodată la un popor''. Căci - după cum menţiona un alt mator ocular
- Florian Aaron - "Dacă în întreaga Europă aşezămintele noi, constituţionale
au fost dobândite prin vărsări de sânge, românii le-au impus pe calea unei
presiuni paşnice, persuasive". Iar C.A. Rosetti exprima astfel bucuria generală
a bucureştenilor, a românilor în "Pruncul român" din 1 2 iunie: "Vecinic laudă
naţiei române care şi-a săvârşit revol uţia cu atâta moderaţie şi într-o unire şi
frăţie neplici uită în istoria popoarelor". Pericolul unei "revoluţii ostăşeşti", de
care se temeau unele autorităţi militare, a devenit realitate prin "fraternizarea"
militarilor, inclusiv a numeroşi ofiţeri comandanţi, cu mişcarea revoluţionară30.
Solidaritatea români l o r în vre muri de cumpănă a i m p resionat p rofund pe
martorii evenimentelor. Jurnalul "Popolul suveran", al cărui prim număr apare la
Bucureşti în 1 9 iunie 1 848, se lansa cu o retorică deosebit de avântată": "Dar
ceea ce face mai mare onoare n u m e l u i de ro mân este n o b i l a p u rtare a
poporului de la 1 1 iunie şi până astăzi. Nu este exemplu în istoria lumii încă: o
naţie să se scoale, să surpe tirania din rădăcină şi să fie atâta de paşnică, atât
de moderată. Laudă deci Junimii şcoalelor! Laudă poporu l u i ce a şti ut să
dobândească drepturile patriei printr-un mijloc atât de moderat". În circulara
M i n iste ru l u i I n st ru cţi u n i i P u b l ice pentru a p l i carea decrete lo r G uvern u l u i
provizori u c u privire l a învăţământ, s e ad resa ş i chemare către p rofesorii
şco l i l o r judeţene: "Fă, domnule p rofesor, din învăţători organe fidele ale
libertăţii , trimite-i în sate a lumina pe fraţii lor şi totodată a le insufla spiritul păcii
şi al b u nei orându i e l i ; l i be rtatea, pacea, o rd i n e a , acestea sunt cele mai
frumoase însărcinări ale dumitale„. şi vei servi cauza sacră, asemănătoare
luptătorilor pentru libertate".
C reaţia istorică a poporu lui român în spiritul demnităţii şi onoarei va
depăşi şi momentele grave impuse de intervenţia puterilor imperiale, precum şi
de conflictul dintre cele două revol uţii - română şi maghi ară. Dar chiar şi
răscolind uneori părţile întunecate ale trecutului, nu uităm vorbele lui Avram
Iancu din scrisoarea sa din 1 5/27 i unie 1 849, trimisă ca răspuns la apel ul spre
împăcare, în care, adresându-se "fraţilor maghiari" spune: "„. între voi şi noi
armele niciodată nu pot hotărî. . . ; firea ne-a aşezat într-o patrie ca împreună să
asudăm cultivând-o, împreună să g ustăm dulceaţa fructelor ei„. Credeţi nouă„.
că în aceste două patrii surori maghiarul de existenţă şi de viitor nu poate vorbi
fără român, nici românul fără de maghiar„.". Să nu uităm nici ideea nobilă şi
VOCAŢIA EDUCAŢIONALĂ LA ROMĂ NI (I) 117
realistă formulată de Nicolae Bălcescu în Istoria român ilor subt Mihai Voevod
Viteazul: ". . . o naţionalitate, oricât de mică ar fi trebuie respectată, căci sfânt e
dreptu l ce are ea de a trăi pe pământul ce ocupă; că acest d rept natural e pe
deasupra oricărui drept istoric, de vreme ce pământul este al oamenilor, iar n u
oamenii a i pământului. Problemul d e dezlegat î n Ardeal era şi este nu c u m vor
face românii, ung urii, saşii şi secuii ca să rămână numai ei singuri într-acea
ţară şi să gonească pe celelalte popoare, ci, proclamând dreptul comun sau
e g a l i tatea pentru i ndivizi şi n a ţ io n a l ităţ i i , să caute m i j l o c u l a a r m o n i z a
împreună . . . .
"
Revoluţia română de la 1 848 a pus în lumină un larg spectru de valori

educative care au îmbogăţit spiritualitatea românească, şi anume valorile de
libertate, dreptate, unitate, frăţie sau solidaritate, egalitate, fericire, proprietate,
respect către p e rsoană, i u b i re a de ţară şi n e a m . De asemenea, au fost
p reconizate scopurile şi mijloacele de acţiune pentru viitor31 .
Această primă parte a pledoariei noastre despre vocaţia educaţonală la
români o încheiem cu spusele domnitorului Alexandru Ioan Cuza: "În educaţia
poporului, bine condusă, se află cele mai bune garanţii de ordine, de progres şi
de patriotism luminat".
NOTE
1 . Ştefan Bârsănescu, Pagini nescrise din istoria culturii româneşti (sec. X-XVI), Bucureşti,
Editura Academiei Române, 1 971 , p. 80.
2. Arhivele Naţionale Bucureşti, Peceţi 75, 78.
3. Gheorghe Pârnuţă, Istoria învăţământului şi culturii din Bucureşti (De la începutiri până la
1864), Editura Semne, Bucureşti, 1 997, p. 36.
4. C . C . Giurescu, Dinu C. Giurescu, Scurtă istorie a românilor, Editura Ştii nţifică şi
Enciclopedică, Bucureşti, 1 977, p. 2 1 8.
5. Gheorghe Pârnuţă, Op. cit., p. 82.
6. N icolae lsar, Şcoala naţională de la Sf. Sava şi spiritul epocii ( 1 8 1 8- 1859), Editura
Universităţii, Bucureşti, 1 994.
7. Gheorghe Pâmuţă, Op. cit., p. 1 09.
8. Ibidem.
9. Gheorghe Pârnuţă, Gheorghe Lazăr. Contribuţia sa la dezvoltarea învăţământului,
Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1 973, p. 1 23.
1 O. Î n anii 1 825-1 828, Eufrosin Peteca transforma lecţiile sale de filosofie în chemări
patriotice la "luminare" şi "renaştere". (Anastase Iordache, Principatele române în epoca modernă,
voi. li, Editura Albatros, Bucureşti, 1 998).
1 1 . V.A. Urechia, Istoria şcoalelor, voi. IV, Bucureşti, 1 90 1 , p. 274.
1 2. Ibidem.
1 3. Arhivele naţionale, fond M.C.l.P., dosar 41 33/831 , f. 1 35 .
1 4. Gh. Pârnuţă, Relaţia dintre şcoală ş i familie în perioada 1 833- 1848, în "Almanahul
părinţilor", 1 992, p. 1 23.
1 18 GH. PÂ RNUŢĂ , GH. SMARANDACHE
1 5 . Istoria învăţămân tului din România, voi . li ( 1 82 1 - 1 9 1 8) , Editura d i dactică şi

Pedagogică, A.A. Bucureşti, 1 993, p. 1 4- 1 6.
1 6. Ibidem, p. 1 8.
1 7. Ibidem, p. 1 9.
1 8. Gheorghe Smarandache, Spiritul educaţiei la români în epoca modernă, în "Studii şi
articole de istorie", voi. LXIII (serie nouă), Editura Andrada, Bucureşti 1 997, p. 94-103. Texte, p. 1 04.
1 9. Arhivele Naţionale, Bucureşti, fond M.C.l.P., dos. 663/837, f. 46.
20. Ibidem, dos. 3370/840, f. 1 42.
21 . Ibidem, dos. 341 3/840, f. 15.
22. Ibidem, dos. 1 954/8 1 , f. 1 .
23. Anastase Iordache, Op. cit., p . 53-54.
24. l.E. Rădulescu, Scrieri sociale, politice şi lingvistice, Craiova, 1 940, p. 1 59-1 87.
25. Istoria învăţământului din România, voi. 11. .. , p. 1 26.
26. Apud Anastase Iordache, Op. cit„ p. 2 1 0.
27. O comunicare cu acest subiect a fost prezentată de Gh. Smarandache cu prilejul
·
împlinirii a 1 50 de ani de la Revoluţie.

28. Apostol Stan, Revoluţia română de la 1848. Solidaritate şi unitate Naţională, Editura
politică, Bucureşti, 1 987, p. 1 4 şi urm.
29. Gheorghe Pârnuţă, Învăţători şi profesori în Revoluţia de la 1848, Editura Didactică şi
Pedagogică, 1 968.
30. Gheorghe Smarandache, Armata Ţării Româneşti în sprijinul Revoluţiei de la 1848, în
"Studii şi materiale de istorie modernă", voi. III, Editura Academiei, 1 963, p. 37-58.
3 1 . Marin C. Călin, Valorile şi ideile pedagogice ale Revoluţiei române de la 1848, în
"Academica", revistă de ştiinţă, cultură şi artă, anul VIII, nr. 7-8 (91 /92), mai-iunie 1 998 (număr
festiv), p. 24-25.
DIN ACTIVITATEA SEMI NARU LUI PEDAGOGIC
UN IVERSITAR
PAUL GRIGORIU*
Fiecare ştiinţă are istoria sa, iar efortul uman cristalizează legimitatea ei
ca domeniu cu trăsături caracteristice. Dacă ideile privind fenomenul complex
al educaţiei şi instrucţiei au dus la formarea pedagogiei, în schimb, aplicarea
principiilor pedagogice în predarea, verificarea şi consolidarea cunoştinţelor a u
dat naştere la didactica generală şi specială. Se cunoaşte că nu toate ideile au
fost p rel uate, iar cele uti l izate, d u pă o an umită perioadă, fiind depăşite de
evol uţia societăţii, au suferit schimbări de fon d sau p u r şi simplu a u fost
î n l o c u ite . Desig u r, î n n o i r i l e d i n pedag o g i e re l i efează postmodern i s m u l ,
influenţat l a rând u l său de viaţa cu lturală, politică, economică etc. De fapt,
didactica se încadrează în ştii nţa pedagogiei şi învăţământu l u i . Evo l uţia
metodelor şi procedeelor didactice se cu noaşte prin analiza izvorelor edite şi
inedite, a rezu ltatelor practicii la catedră. O istorie ştiinţifică a didacticii din
învăţământ - cu momentele sale de continuitate şi discontinuitate - relevă
momente principale în gândirea pedagogică de-a lungul veacurilor. Valoarea
istoriei pedagogiei şi învăţământului orientează spre o corectă apreciere a
d iverse l o r s o l u ţ i i ce s e p ro p u n într-o refo rmă re a l i stă a s i ste m u l u i de
învăţământ, reformă ce se impune şi la noi, continuată şi corectată în prezent şi
viitor. În consecinţă, formarea şi perfecţionarea domeniului didactic, cu aspecte
adoptate, adaptate sau respinse, alcătuiesc un sistem de gândire pedagogică,
oferă sug estii necesare modernizării p l a n u l u i de învîţământ, p rogra me lo r
analitice, m anu al el or şi n u în u lti m u l rând studiilor metodice atât de uti le
studenţi lor şi cadrelor d idactice . P ri n prisma acestor idei este n i m e rit să
reflectăm la afirmaţia unui cunoscut profesor un iversitar de pedagogie care
spunea: "Experienţa pedagogică a trecutului ne inspiră şi prudenţă şi rezervă,
faţă de teoriile noi. A ceastă prudenţă constituie adevărate virtuţi, şi de
aemenea virtuţi avem nevoie astăzi, mai mult ca oricând, spre a scăpa de
haosul pedagogic al timpului" (G .G. Antonescu, Istoria pedagogiei. Doctrinele
fundamentale ale pedagogiei moderne, ed. a IV-a, Bucureşti, Editura "Cultura
românească", f.a., p. 21 ) .
• Pensionar. P rofesor consultant, B iblioteca Pedagogică N aţională " l . C . Petrescu",

Bucureşti.
1 20 PAUL GRIGORIU
ln privinţa înlăturării măsurilor empirice din med i u l şcolar, o anal iză

comparativă a sistemelor de învăţământ (G h . Costaforu , Raport asupra
instrucţiei publice · în statele cele mai înaintate ale Europei, 1 860) a g răbit
elaborarea legii învăţământului din timpul domniei lui Alexandru Ioan Cuza.
Inaugurarea universităţilor din laşi şi Bucureşti, aplicarea legii instrucţiunii, toate
u rmate de a l t e m ă s u ri n ec e s a r e , a u d u s l a u n î n v ă ţ ă m â n"t s u p e r i o r
corespu nzător societăţii aflată î n curs d e modernizare. Cele trei g rade de
învăţământ (primar, secundar, un iversitar) se organizau anevoios dato rită
dificultăţilor materiale, lipsa personalului calificat, a manualelor şi materialului
didactic. Deficienţele legii din 1 864 au fost înlăturate prin numeroase dispoziţii,
reglementări şi noi leg i , unele în timpul celor trei min isteriate Haret. Presa
pedagogică şi de cultură ("Buletinul Instrucţiunii Publice", "Revista pedagogică",
"Şcoala română", "Convorb i ri l itera re" ş . a . ) se întreceau în c ri t i c a rea
învăţământ u l u i m u t u a l , recenzau l iteratura didactică, susţineau trece rea
neîntârziată la predarea intuitivă, adecvată vârstei elevilor şi cereau o pregătire
corespunzătoare cadrelor didactice în şcoli normale, licee şi universităţi. La
răspândirea ideilor pedagogice noi, modernizarea metodelor de învăţământ şi
în ge neral la orientarea ştii nţifică a ed ucaţiei s-au afirmat şi c u n oscuţi
intelectuali cum erau: Titu Maiorescu, Mihai Eminescu, Alexandru Odobescu,
Ioan Slavici, A.O. Xenopol, N. Iorga.
În spiritul unei orientări realist-practice a şcolii , ministrul instrucţiunii,

Vasile Conta, dispunea înfiinţarea Şcolii Normale Superioare (1 880) în scopul
pregătirii profesorilor secundari. Deschise pe lângă cele două universităţi, noile
instituţii au pus, incipient, bazele practicii pedagogice la câteva licee. În acelaşi
an, profesorul l .P. Eliade, director la şcoala normală din Ploieşti, da publicităţii
prelucrarea Istoria universală a pedagogiei; era primul manual de istorie a
pedagogiei tipărit în România. La cele două şcoli normale superioare directorii
(Al. Odobescu şi C. Dimitrescu-laşi) puneau accentul pe cultură generală şi mai
puţin se insista în formarea priceperilor necesare învăţământu l u i practic.
Lecţiile practice ţin ute de normaliştii din u lti m u l an de facultate, l a şco l i
secundare ale statului, decurgeau formal ş i din lipsa unor criterii precise în
organizarea şi desfăşurarea practicii pedagogice. Dacă la şcoala din Bucureşti
se observa influenţa şcolii normale superioare franceze (existentă şi astăzi),
bine cunoscută directorului Odobescu, la laşi se cultivau experienţele practicii
pedagogice de nuanţă germană, apreciate de C. Dimitrescu-laşi. Exigenţele
sfârşitului de veac arătau noi direcţii în pregătirea viitoarelor cadre didactice.
Legea învăţământ u l u i secundar şi u n ivers itar (23 M a rtie 1 898) a
însemnat actul de naştere al Seminarului Pedagogic Universitar şi decesul
Şcolii Normale Superioare. Proiectul, întocmit de ministrul Spiru C. Haret în
colaborare cu p rofeso ru l u n i ve rsitar Constantin D i m itresc u - l a ş i , a fost
înbunătăţit, votat şi promulgat. Legea crea premisele îmbinării învăţământului
DIN ACTIVITATEA SEMINARULUI PEDAGOGIC UNIVERSITAR 1 21
teoretic cu cel practic, iar noua instituţie e ra chemată să ofere tinerilor cursuri
de pedagogie, cu accent pe didactică şi metodică şi, prin liceul de aplicaţie, să
asig ure formarea priceperilor indispensabile începuturilor de activităţi didactice.
Orice absolvent de facultate care dorea să intre în învăţământ era obligat să
frecventeze semniarul pedagogic universitar. Un corp didactic bine pregătit era
asigurat prin aceeaşi lege care stipula că numirea definitivă în învăţământul
secundar se facea n umai în urma trecerii examenului de capacitate, cu probe
teoretice şi practice la specialitatea p ri ncipală şi secundară. Şi în cadrul
seminarului pedagogic se aveau în vedere cele două specialităţi înrudite între
ele (istorie-geografie, fizică-chimie, filosofie-psihologie ş.a.m.d.). În acest fel ,
profesorii secundari aveau posibilitatea să-şi formeze catedra din două obiecte
apropiate.
Oricine a citit cât de sumar istoria învăţământului românesc a sesizat
fără îndoială existenţa studiilor de amăn unt privind semninarul pedagogic. E le
se s i n cro n i z a u cu cel e d i n F ranţa şi G e r m a n i a , u n d e teoria ş i p ractica
pedagogică se experimentau din prima j umătate a secolului al XIX-iea. Fără să
fim obsedaţi de vechea opinie care ne menţinea teoretic în situaţia de colonie
cu lturală, nu se poate trece s u p e rficial p este faptul că p rofesorii româ n i ,
conducători d e seminarii pedagogice, s e specializaseră î n Germania. Acolo a u
studiat C. Dimitrescu-laşi, I . Rădulescu-Pogoneanu (directorii seminarului din
Bucureşti, denumit după 1 926 "Titu Maiorescu") , I . Găvănescu, Şt. Bârsănescu
(directori la semniarul din l aşi), V. Ghidonescu, D. Todoran, O. Ghibu (primii doi
directori la Cluj, ultimul la Sibiu) precum şi C . Narly (director la Cernăuţi, după
1 940, la Bucureşti).
Urmărind activităţile seminariilor pedagogice, remarcăm trecerea treptată
de la idei pedagogice, la pedagogia românească originară, sistematică.
Începutu ri l e a p a rţ i n p rofeso ru l u i de p e d a g o g i e , l og i că ş i p s i h o l o g i e C.
Dimitrescu-laşi, apropiat colaborator al lui Spiru Haret. A scris puţin în revistele
pe care le-a creat şi condus, urmărind formarea opiniilor favorabile reformelor
din învăţământ. Doctrina lui pornea preponderent de l a realităţile sociale care
i m puneau cadre cu p regătire corespunzătoare. În acest fe l , învăţământul
primea o nouă orientare. Fiind un precursor al pedagogiei sociale, teoria sa
pedagogică cuprindea scopul educaţiei şi mijloacele acesteia. Pornind de la
considerentul că în instrucţie accentul trebuie pus pe dezvoltarea intelectuală şi
nu pe erudiţie, profesorul a îndrumat activităţile seminarului în direcţiile dorite.
S-a deosebit de predeceso ri i ş i contemporanii s ă i , care p re l ucrau i d e i l e
pedagogice a l e marilor creatori de sisteme, prin originalitatea modalităţilor în
care a aplicat aceste soluţii la realităţi le româneşti. Constantin Dimitrescu-laşi
(1849- 1923), de la U niversitatea "l.C. Brătianu" din Bucureşti rămâne aspirant
spre un sistem pedagogic nou, corespunzător realităţilor din epocă. A lăsat
impresia valorificării insuficiente a potenţialului său intelectual.
La început de secol, pedagogia noastră continua tendinţa de a depăşi
rigiditatea învăţământului tradiţional, apropierea şcolii de trebuinţele societăţii
1 22 PAUL GRIGORIU
de atunci. Abordarea acestei preocupări se întâlneşte şi în cărţile, studiile şi

articolele semnate de profesorul ieşan Ion Găvănescul, de la Universitatea
"Alexandru Ioan Cuza". Prin tot ce a scris, este pe bună dreptate considerat
primul pedagog român cu ample lucrări pedagogice de si nteză care dorea
elaborarea unui sistem de educaţie. Dintre tomurile sale specialiştii citează şi
azi: Curs de pedagogie generală, Didactica generală, Pedagogia generală şi
Cu�s de istoria pedagogiei. As pecte de amănunt a scris şi în pub licaţi i l e
semniaru l u i pedagogic. Perseverent î n apl icarea practică a doctrinei sale
pedagogice, directorul Găvănescul punea accentul pe simbioza dintre viaţa
individuală cu cerinţele vieţii sociale formată din aspecte spirituale şi materiale.
Tânărul trebuie adaptat la tendinţele culturale ale societăţii prin două mijloace
educative: aprobarea şi dezaprobarea. În privinţa didacticii susţinea o instrucţie
progresivă, interesantă, agreabilă şi practică. A cerut şi introdus lucrul manual
în liceul de aplicaţie. Benevol, mulţi studenţi participau la îndeletnicirile din
atelier şi grădina liceului de aplicaţie. Planurile de lecţii întocmite de studenţii
seminarului cuprindeau momentele următoare:
1) Recapitularea lecţiei anterioare; 2) Tranziţia şi anunţarea lecţiei noi;
3) Intuiţia; 4) Tratarea; 5) Corelaţia (cu alte obiecte); 6) Aplicaţia (la cerinţele
vieţii); 7) Humanismul (momentul educativ în formarea trăsăturilor morale).
U rmărind cu atenţie structura planului de lecţie, sesizăm menţinerea unor
elemente, fi reşte cu alte denumiri, şi în alcătuirea de azi a proiectului didactic.
Ion Găvănescul (1859- 1949) se situează ca exponent al pedagogiei filosofice,
încercând să clarifice problemele ce se confruntau în şcoala românească din
pri m ele trei dece n i i ale secol u l u i XX. În a m u rg u l vieţi i a scri s , fără a fi
programatic şi teoretizant, în favoarea extremei drepte.
C o n d ucăto r u l s e m i n a r u l u i d i n C l uj , Vladimir Ghidonescu, e ra u n
entuziast propagator al pedagogiei experimentale. Experimentul şcolar, potrivit
profesorului Ghidonescu se putea împlini având ca suport pedagogia filosofică
(unitatea interpretării datelor obţinute), pedologia (studiul pluralist al copilului) şi
pedagogia experimentală (prin colaborarea di ntre cercetători). Prin laboratorul
de pedologie şi pedagogie experi mentală, a sprijinit formarea ştiinţifică şi
didactică a studenţilor de la seminar; un discipol era Gheorghe Comicescu,
ajuns profesor de pedagogie la universitatea din laşi. Vladimir Ghidonescu
(1 878- 1 948), cu toate exagerările privitoare la pedologie, a lăsat studii de
specialitate dintre care amintim: Pedagogia ştiinţifică şi noile reforme şcolare,
Introducere în pedologie şi pedagogie experimentală, Pregătirea profesională a
corpului didactic secundar. Profesorul clujan a rămas în istoria învăţământului
ca susţinător al curentului şcolilor noi din România. S-a vrut, peste puterile
proprii, reformatorul conceptelor pedagogice.
Un alt s i stem pedagog ic c u n oscut s u b d e n u m i rea de pedagogie
personalitară era reprezentat de Constantin Na rly, d i recto ru l s e m i n a r u l
pedagogic de pe lângă Universitatea din Cernăuţi. Amintita doctrină includea

Îmbinarea elementelor individuale cu cele sociale p ri n i ntermedi ul culturii.
Tânărul se forma odată cu stimularea iniţiativei şi libertatea spontaneităţii.
Chemarea către un anumit tip de activitate dovedea capacitatea, vocaţia şi, în
u ltimă i nstanţă, evidenţierea profesiei. În prelegeri şi la asistenţa lecţi i l o r
p ractice, p rofesorul u rm ă re a câteva p r i n c i p i i în desfăş u ra re a p roce s u l u i
d idactic: cercetarea (noile aspecte p u s e î n discuţie) , intuiţia (contactul cu
aspectul nou) , integrarea (relaţiile dintre cu noştinţele dobândite) şi principiul
social (contact u l direct cu m unca p rod uctivă p ri n lucrul manual). În scopul
iniţierii unui început de specializare, a susţinut obligativitatea lucrului manual În
liceu; aici se vede influenţa mentorului său, profesorul Ion Găvănescul. Dacă
p rofesorul de pedagogie Constantin Narly (1896- 1956) manifesta rezerve faţă
de pedagogia experimentală şi nu năzuia spre o reformă a şcolii, originalitatea
gândirii pedagogice proprii (comunitatea educativă) se află în voluminosul tom:
Pedagogie generală, cât şi în tematica periodicului "Revista de pedagogie"
( 1 93 1 -1 943) pe care a condus-o cu pricepere şi dăruire. Sfârşitul vieţii l-a găsit
în regim de austeritate, suspectat şi ignorat.
În concepţia p rofeso r u l u i Ştefan Bârsănescu, seminarul pedagogic
u n ivers it a r t re b u i a să p ro moveze pedagogia culturii. C e rcetăto r avizat,
Bârsănescu a început cariera didactică la Şcoala Normală "Vasile Lupu" din
laşi, unde preda pedagogia, istoria pedagogiei, psihologia, filosofia şi metodica
tuturo r o b i ecte lor de învăţământ, conducea p ractica n o rma liştil o r fiind ş i
d i rectorul şcolii d e apl icaţie . Î n urma pensionării p rofesorului I . Găvănescul
(1 932), a fost numit profesor titular la catedra de pedagogie de la universitatea
ieşană. Prin legea din 1 938, seminarul pedagogic s-a transformat în Şcoala
Normală Superoară, i a r l i c e u l d e a p l i c a ţ i e î l a v e a d i recto r p e Ştefan
Bârsănescu. De reţinut că în vâltoarea eveni mentelor specifice anilor 1 941 -
1 948, la laşi, se revine la semi narul pedagogic u niversitar condus de Şt.
B â rs ă n e s c u . El se va o c u p a d e p re g ăt i rea c a d re l o r d i dactice până l a
pensiona re ( 1 965). Teoretic ş i p ractic, p rofesorul Bârsănescu u rmărea să
constituie personalitatea culturală a tinerilor p racticanţi prin m omente ala
actului de cultură; de la ele creează tipurile de lecţie: 1) Lecţii de transmitere a
culturii; 2) Lecţii care accentuează trăirea ideilor (sentimente de admiraţie şi
ataşament faţă de valorile spirituale); 3) Lecţii de formarea capacităţii de lucru
(creaţii culturale valoroase). Problematica tipurilor de lecţie a fost abordată şi în
volumul Tehnologia didactică, din a cărui "Prefaţă" rezultă că textul se vrea un
îndreptar pentru practica pedagogică, în spiritul pedagogiei culturii. În conţinutul
ei cartea cuprinde amănu nţit pregătirea şi desfăşura rea lecţiei în întregime.
E n u nţa p ri n c i p i i , jaloane ş i scheme de o rientare d i dactică, însă s u b l i n ia
permanent că ele sunt "de pură o rientare şi nu i m pe rative pedagogice". în
concluzie, l ucrarea tratează p ri ncipalul element al p rocesului de învăţământ:
1 24 PAUL GRIGORIU
lecţia şi planul de lecţie; autorul poate fi considerat primul pedagog român care
a tratat asemenea problemă. În altă lucrare (Pedagogia practică - ştiinţa artei
didactice, I), p rofe s o r u l Bârsănescu detali ază pe ntru cadre l e d i d actice
următoarele: A) Lecţia şi problemele ei fundamentale, B) Lecţia şi părţile ei
componente (tehnica lecţiilor de ascultare şi predare) şi C) Lecţia în aspectele
ei structurale (după obiecte de studiu, categorii de şcoli şi curentele de idei ale
epocii). Opiniile profesorului faţă de scopurile şi menirea seminarului pedagogic
rezultă şi din studiul aflat în fruntea vol umului Cercetări pedagogice; ele se pot
sintetiza în : a) Pregătire ştiinţifică de specialitate, b) Pregătire pedagogică
teoretică şi practică şi c) Pregătire în filosofia culturii şi politica şcolară.
P rofeso r u l Ştefan Bârsănescu ( 1 895- 1 984) este act u a l p ri n rez u l tat u l
cercetărilor expuse magistral î n prima lucrare d e epistemologie pedagogică
contemporană din l iteratu ra română de specia litate : Unitatea pedagogiei
contemporane ca ştiinţă (1976). Sintezele sale rămân "arc peste timp" între
trecut şi prezent.
Este adevărat, diverse sisteme educative nu se pot limita la cele câteva
exemple, criteriu l de selecţie fiind subiectiv, alte doctrine concepute de G .G .
Antonescu, l .C . Petrescu şi a lţi specialişti, sunt sugesti i pentru eventuale
cercetări în scopul elaborării primului tratat de pedagogie practică din literatura
pedagogică românească; el lipseşte din bibliografia de referinţă.
Sub imboldul întregirii naţionale din 1 9 1 8, şcoala românească a reflectat
schimbări l e economice, social-politice şi culturale. În anii următori , după
exemp l u l c el or d i n B u c u reşti ş i la ş i , s-au înfiinţat s e m i narii pedag o g i ce
universitare la Cluj şi Cernăuţi. Învăţământul de toate gradele s-a unificat printr-o
legislaţie nouă, potrivit constituţiei din 1 923. Timp de peste două decenii
civilizaţia naţională a cunoscut o înflorire cultural-ştiinţifică de necontestat;
beneficiar a fost şi învăţământul. Se ştie că profesorii universitari de pedagogie
predau la facultate teoria educaţiei, iar la licee le de apl icaţie (de pe lângă
fiecare seminar pedagogic), îndrumau practica pedagogică. Profesorii liceelor
de aplicaţie erau riguros selectaţi din învăţământul superior sau preuniversitar.
Profesorii şi studenţii participau la asistenţa şi critica lecţiilor, iar concluziile
reveneau d i rectoru l u i de seminar. La asemenea a n a l ize , din t i m p e ra u
desemnaţi studenţii practicanţi care îşi exprimau opiniile critice; discutau ş i alţi
studenţi a lături de profesori . Din necesităţi le specifice instituţiilor cu profil
pedagogic şi didactic, decurgea organizarea sistematică a tuturor activităţilor
seminariale. I nteresante pentru fizionomia acestei instituţi i era u cerinţe le
obligatoriu trecute în regulamentele de funcţionare. Astfel, la seminarul din laşi,
înscrierea se făcea prin completarea unui formular la care se adăuga dovada
din care să rezulte că studentul a trecut cel puţin un examen de pedagogie
(pedagogie generală sau didactică). Din numărul orelor de asistenţă, stabilit la
patruzeci, mai mu lt de jumătate se rezervau obiectu l u i principal, iar restul
reveneau celui secundar. Lecţiile model ţin ute de profesori, le urmau cele de
probă ale candid aţi lor (studenţi-practican ţ i ) , cu o b l i g aţia să asiste şi l a
discutarea lor. Pe u ltimul loc figurau lecţiile curente ale practicanţilor, urmate
totdeauna de observaţiile p rofesorilor. Candidatul poseda un caiet personal de
practică, în care trecea opiniile personale la orele de asistenţă, însemnările de
ordin psihologic rezultate în cele zece o re de supraveg here a elevilor la lecţii şi
în recreaţie. Existenţa însemnărilor se confirma p ri n semnătura profesorului
respectiv. La terminarea perioadei de asistenţe, candidatul solicita să fie admis
la colocviu/ premergător practicii pedagogice. La cererea de înscriere (tot
formular tip), se ataşa dovada de la facultate din care să rezulte că a promovat
toate examenele de pedagogie şi special itate, pentru care cerea colocviul
urmat de practică. Se mai adăugau caietul doveditor de asistenţe şi planuri de
lecţii la obiectul principal (unul pentru cursul inferior şi celălalt, la cel superior) şi
un alt plan de lecţie (la cursul inferior) pentru obiectul secundar. Tipurile de
lecţii le stabilea profesorul . Colocviul consta din întrebări referitoare la planurile
şi tehnica lecţiilor, despre educaţie şi metodologie în genera l. La colocvi u ,
candidatul comunica numele elevului observat ş i studiat î n vederea alcătuirii
portretului psihologic individual. Rezultatul colocviului era consemnat în foaia
m atricolă a c a n d i datu l u i (art. 1 2 ) . Între c o locvi u şi î n ce p e re a p racti c i i ,
candidatul asista, discuta şi însemna observaţiile despre lecţiile d e probă ale
colegilor. În perioada practicii, pentru fiecare lecţie curentă, candidatul prezenta
p lan u l potrivit normelor pedagogice c u rente, ţinând seama de: planul de
Învăţământ, programa analitică şi manual. Lecţia se anula şi era repetată când
nu se încadra în timpul rezervat. La greşeli repetate, practica se întrerupea sau
se amâna. Fiecare lecţie curentă era discutată, iar p racticantul comunica (la
şedinţa următoare) cum a înlăturat deficienţele semnalate. Notarea lecţiilor se
trecea tot în foaia matricolă. Candidatul vizita împreună cu dirigintele gazdele
elevilor, însoţea elevii în excurs i i , particpa l a festivităţi şi unele competiţii
sportive, la şedinţele p rofeso ri lor de psihologie (art. 34) . Cu asentimentul
conduceri i , candidatul alegea un s u biect pentru o l u c ra re din pedagogia
teoretică sau practică, de preferinţă din didactica apliată la obiectul specialităţii
sale. El redacta şi o prezentare de psihologie individuală pe baza observaţiilor
personale despre un elev de la liceul de aplicaţie. Lucrările se cereau să fie
s u sţ i n ute de s u p o rt teoretic, p ractic şi b i b l i o g rafi c . Avizate de p rofesorul
conducăto r ş i di rector, l u c rările se susţineau oral ( a rt. 3 5 ) . l ntreruperea
activităţilor de la seminar, timp de un an, anula pe cele realizate parţial. La
solicitare, seminarul elibera un certificat de absolvire, în care figura nota medie
la absolvire, formată din toate l ucrările şi însărcinările din timpul celor doi ani
cât a fost student practicant la seminarul pedagogic universitar.
În răstimpul anilor 1 940-1 945, după Dictatul de la Viena, Universitatea
"Regele Ferdinand I" din Cluj s-a refugiat în parte la Sibiu (rectoratul, facultăţile
de litere, medicină şi drept) şi altă parte la Timişoara (facultatea de ştiinţe). La
Sibiu, profesorul Onisifor Ghibu (1883- 1972), a reorganizat seminarul dându-i
denumirea de Seminarul Pedagogic Universitar "Gheorghe Lazăr''. P rofesorul
Ghibu, fiind unul din susţinătorii tendinţei de constituire a pedagogiei româneşti
1 26 PAUL GRIGORIU
(precum C. Rădulescu-Motru, D. Gusti, l .C. Petrescu, I . I . Gabrea, S. Mehedinţi),

a vizat elaborarea unei teorii pedagogice specifice românilor, adecvată realităţii
din lumea satelor (populaţie majoritară în procent de 80%). Noua teorie aplicată
în "viaţa" seminarului pedagogic a dat naştere la un regulament amănunţit, a
cărui aplicare se finaliza în pregătirea viitorilor profesori atât de. necesari
trebuinţelor poporului român. Îndatoriri precise a stabilit directorul seminarului
pentru practica pedagogică. Fiecare student poseda un carnet de practică
pedagogică, în care găsea cugetări alese din operele unor personalităţi , o
introducere cu norme generale şi principalele îndatoriri, toate prezentate ca
într-o veritabilă planificare şi anume: asistenţe la lecţii de specialitate, asistenţe
la toate lecţiile dintr-o clasă (într-o zi), supravegherea elevilor în pauze, practică
educativă în internat (pedagog), asistenţe la alte unităţi şcolare din localiţate,
asistenţe la conferinţe didactice, examene, colocvii, lecţii de probă, lecţii finale,
lucrări de seminar, observaţii asupra elevilor, colocviu de absolvire şi participări
la diferite activităţi. La fiecare formă de activitate existau rubrici pe orizontală şi
verticală cu specificări deta l i ate p rivind data calendaristică, d e n u m i re a
corespunzătoare activităţii, semnătura p rofesorului ş.a. Pentru însemnări erau
rezervate file libere. Repetarea unor amănunte, prezente şi în regulamentul de
la laşi , se individualizau la cel d i n Si b i u prin sistematizare şi defalcarea
detaliilor. Elemente noi erau asistenţele la alte şcoli din localitate, asistenţă la
toate obiecte l e di ntr-o zi (la o clasă ) , practica pedagog ică în cal itate de
educator (pedagog) în unul din internatele din localitate şi existenţa unui ziar
pedagogic personal, purtat de fiecare candidat în scopul consemnărilor proprii,
cu privire la ed ucaţie, practică şi participare la activităţi. În ultimă instanţă,
profesorul Ghibu a cunoscut revelaţia faptului împlinit*.
Fireşte, astăzi unele amănunte din regulamentele stabilite în perioada
interbelică, ne apar complicate, inutile sau deosebit de exigente, într-un cuvânt
depăşite de timp. Sfera cerinţelor actuale ne legitimează într-un plan mai larg,
efortul de adecvare la realităţile conmtemporane. Ele acoperă un gol inerent
dintre trecut şi prezent, dintre tradiţie, modernitate, i novaţie şi origina litate.
La s e m i n a ri i l e pedagogice, m o d e l a re a "spiritului critic în cultura
românească ", cum afi rmase Garabet ! b răilean u, au contribuit şi recenziile
noutăţilor editoriale din ţară şi de peste hotare. O problematică determinată de
log ica şi dezvoltarea fiecărui obiect de învăţământ a dus la atitudini critice
despre manuale şi metodica predării pe special ităţi . Densitatea o p i n i i lor
e x p r i m ate în conferi nţe ş i d i s c u ţ i i p e rt i n e n t e , c u p r i n d e a ş i l e g i s l a ţ i a
învăţământului. Unele puncte d e vedere dădeau naştere, cum era d e aşteptat,
la controverse de concepţie. Studiile cu valoare didactică şi de specialitate erau
ti părite în publicaţiile seminariilor pedagogice. Citindu-le azi, înţe legi cum
didactica însăşi şi-a perfecţionat metodele şi procedeele prin studii şi articole
alcătuite de profesori şi studenţi; dintre ei am selectat pe: I . Simionescu,
* Dureroase au fost: "epurarea" de la Universitatea d i n Cluj şi cele 222 zile, trăite în

suferinţe fizice şi morale, în lagărul deţinuţilor politici de la Caracal (1 945).
S . M e h e d i n ţ i , E m . M . B râ n d z ă , D . T e o d o s i u , l . G . B rat u , P . V . H a n e ş ,
G h . Brătianu, G h . Vâlsan, S . Sanielevici, D . Muster ş i toţi directorii seminariilor
pedagogice un iversitare . P rivite critic, p r o b l e m e l e p racticii ed ucative se
i m p uneau în p resă diferenţiate valoric. În acest sens, se cere o imagine
s u ccintă, d a r de ansam b l u , a s u p ra s u b iecte l o r d i n tematica periodicelor
(anuare şi reviste) editate de seminariile pedagogice universitare. În unele
situaţi i , d u pă c u m vom obse rva, p resa pedagogică releva c u mai m u ltă
p regnanţă decât monografii le sau studiile de sinteză, opiniile referitoare la
teoria e ducaţiei şi pedagogia socială. D e fapt, p resa o g l i n deşte n evoi
stringente, legate de acţiuni practice - oferă sol uţii - în cazul de faţă pentru
probleme instructiv-educative. În evo l uţia p resei p ub licată de seminarii se
constata interes deosebit faţă de p regătirea viitoarelor cadre didactice dar, cu o
concentrare spre subiecte prioritare dintr-un moment sau altul. Pe lângă păreri
p rivind le g i s l aţia învăţământ u l u i (cu aspecte concrete de o rg a n izare) s-a
acordat atenţie specială problemelor de conţinut şi metodică, cu precădere cele
referitoare la programe ana litice, manuale şi lecţii. Materialele se adresau
studenţilor practicanţi , cadrelor didactice din toate g radele de învăţământ.
Pentru exemplificare reproducem câteva titluri: Intuiţia În Învăţământul istoric,
Metodele aplicabile la predarea limbilor străine, Câteva lacune din programa
analitică şi manualele pentru Învăţământul normal, Din metodica limbii române,
Principiile pedagogice noi pentru Învăţământul religios În licee, Planul de lecţie,
Contribuţiuni la metodica biologiei şi Bibliografia manualelor româneşti de
botanică. Din tematica publicaţiilor nu lipseşte recenzarea noutăţilor editoriale.
O prezentare "la obiect" a comentat Em. Panaitescu (profesor de istorie-latină,
ş c o a l a n o r m a l ă , l a ş i ) , d e s p re m a n u a l u l de i st o r i e u n i v e rs a l ă ( c l a s a I
s e c u n d a ră ) , s e m n at d e c u n o s c u t u l l ite rat şi p rofeso r D . D . Pătrăşca n u .
Recenzent u l s emnal a i nformaţi i l e incomplete, expl icaţii şi d ate e ronate,
caracterizări exagerate, false şi vulgar exprimate, l i psa de u niformitate în
redarea n u melor proprii, iar iconog rafia şi cartografia erau conside rate fără
valoare. Cum era de aşteptat, autorul cărţii se apăra spunând că adevăraţii
vinovaţi erau autorii unui alt manual din care s-a inspirat; la fiecare g reşeală
semnalată, Pătrăşcanu găsea scuze. Un alt spaţiu cuprindea oameni şi fapte
d i n i storia învăţământu l u i şi c u l t u ri i . C e i i n t e resaţi găsesc date p rivi n d
reprezentanţii curentelor pedagogice şi filosofice alături d e conducătorii unor
instituţii de învăţământ şi cultură (V. Conta, T. Maiorescu , N. Iorga, D. Gusti, I.
Petrovici, C . Rădulescu-Motru , A . O . Xenopo l , G h . Asachi , Gh. Lazăr, J . J .
Rousseau, J. Locke, I . Kant ş i M . Montessori). Alte subiecte deschid drumul
cercetării comparatiste: Organizarea În văţământului secundar şi superior În
Anglia, Orientarea profesională În şcoala germană, şi alte subiecte de acest
gen. Demne de reţinut sunt şi informaţiile de la diferite congrese, conţinutul
conferinţelor şi cursurilor pedagogice un iversitare precum şi întreaga activitate
a seminariilor. Azi, răsfoind gazetele vremii înţelegm că unele idei exprimate în
urmă cu decenii, insuficient fundamentate teoretic au fost sterile de ecou, în
1 28 PAUL GRIGORIU
timp ce altele depăşite de timp şi-au pierdut valabilitatea. O nouă reaşezare a

valori lor se impune periodic, în toate sectoarele vieţi i social e . Oricum, în
condiţiile unei educaţii dominant teoretice din primele decenii ale secolului XX,
seminarul pedagogic a fost o cale de valo rificare p ractică a p ri n c i p i i l o r
educative: . . . a devenit c u timpul ş i u n teren de experimentare a ştiinţei
"
promovată de catedra de pedagogie, fiind la fel cu laboratorul sau clinica

pentru facultăţile de ştiinţă şi medicină" ( I . Găvănescu l , în " B u le t i n u l
Seminarului Pedagogic Universitar din l aşi . . " , 1 922, p . 55)..
* *
Rezultat din cultura naţională, instituţia seminarului pedagogic, o vreme,

s-a menţinut prin tradiţiile veacu lui XIX, fiind o permanenţă de civilizaţie. Dar
liceele de aplicaţie (câte unul din fiecare seminar) funcţionau cu un n umăr
restrâns de clase, dotarea b i b l i oteci lor, laboratoare l o r şi at e l i e re l o r de
îndeletniciri practice erau necorespunzătoare noilor condiţii în urma reîntregirii
naţionale. Cu precădere, interesul crescut faţă de învăţământ a dus implicit la
creşterea spectaculoasă a numărului de studenţi dornici să obţină calificare de
profesori secundari. Atunci, noua orientare spre şi pentru învăţământ a scos în
relief imperativul înnoirii activităţilor din cadru l celor patru seminarii. În mod
evident, el ementele noi constituiau propuneri de restructutrare a vechi u l u i
cadru tradiţional. S u b acest aspect, proiectele de reformă nu erau lipsite de
interes. Cert este că, între anii 1 9 1 9-1 943, gândirea pedagogică a înregistrat
judicioase propuneri de modernizare; iniţiativele erau semnate de O. Ghibu,
P.P. Negulescu, G.G. Antonescu, V. Ghidonescu, C . Narly, l.C, Petrescu, D.
Muster, d r . C. Angelescu, Şt. Bârsănescu ş i I . Zamfirescu. În scurta-i perioadă
de ministru al cultelor şi in strucţiunii publice (Martie-Octombrie, 1 9 1 8) , S .
Mehedinţi a elaborat legea privind perfecţionarea cadrelor didactice; condiţiile
politice şi militare nefiind prielnice - legea nu s-a aplicat. În sinteză, propunerile
de "renovare" se concretizau prin solicitarea unui institut pedagogic organizat
pe secţii, şcoli de aplicaţie pentru toate tipurile de instituţii şcolare, laboratoare
psihopedagogice, ateliere, loturi agricole, muzeu şi bibliotecă pedagogică. Erau
subli niate de asemenea: aprofundarea pregătirii teoretice şi practice prin
sporirea numărului orelor de curs şi practică, creşterea exigenţelor faţă de
planul de lecţie şi cultivarea valorilor naţionale. Dacă facem o decantare între
tradiţie şi inovaţie, constatăm completarea şi actualizarea principiilor ce sunt la
baza pedagogiei moderne. Faţă de concepţiile clasice s-au impus teoretic şi
practic, sensuri novatoare cum erau: pedagogia socială şi a culturii, politica
culturii, pedagogia experimentală şi pedagogia şcolii active. În România
i nt e r b e l i c ă , cu ş t i u t e l e e c l i p s e ş i a m e n i nţ a re a n o u l u i răz b o i m o n d i a l ,
reorganizarea seminarului pedagogic s-a împlinit pentru o scu rtă perioadă
(1 938-1 940), dar rezultatrele practice nu s-au putu finaliza. Şcoala Normală
Superioară a înlocuit seminaru l ( 1 938) iar în 1 940 era transformată , d u pă
modelul german, în Academie Pedagogică; şi noua instituţie a fost sortită unei
s c u rte existenţe. I ncoerentă în ti m p u l răz bo i u l u i , pregăti rea p rofe sorilor

preuniversitari şi-a reluat cursul firesc în toamna anului 1 944. Teoria şi practica
pedagogică reintraseră pe făgaşul normal în ciuda frământări lor sociale şi
politice; formele şi fondul erau cunoscute. Schimbări politice au dus la un nou
cadru constituţional (1 948, 1 952, 1 965), determ inând prefaceri profunde în
economie, cu ltură, şi implicit în sistemul de învăţământ. Ministerul de resort a
i n te rve n it în o rg a n i z a rea u n u i cadru i n stituţional izat pentru form a rea şi
perfecţionarea cadrelor didactice. Prin hotărâri, instrucţiuni şi reg ulamente s-a
stabilizat temporar practica pedagogică; un timp a existat cabinetul pedagogic
pe lângă catedrele universitare de pedagogie, urmat de seminarul pedagogic,
reînfiinţat în cadrul instituţiilor de învăţământ superior, cele care pregăteau
cadre didactice. Propuneri venite din partea specialiştilor vizau şi carenţe din
statutul special al metodicii, lipsa de sincronizare a prog ramelor, iar practica
pedag o g i că e ra dispersată, confuză şi form a l ă . Rezu ltate b u n e obţinea
Institutul de Perfecţionare al Cadrelor Didactice ( l .P.C. D.).
Azi, privind retrospectiv împlinirile şi neîmplinirile din învăţământ în ultimii

zece ani ( 1 990-2000), percepem noua optică modernă cu toate imperfecţiunile
semnalate de mass-media (unele avizate iar altele pline de amatorism). Se
cere cadrelor didactice acomodarea "din mers" cu noile programe formate din
discipline comune şi opţionale, cu reven i rea la manuale a lternative (unele
discutabi le) . cu noua structură a a n u l ui şcolar ("i nundat" de vacanţe ) , cu
încercări "stângace" de s c h i m ba re a eva l uă r i i şi, n u î n u lt i m u l râ n d , cu
instabilitatea concursurilor ş i examenelor. Pe bună dreptate se cer clarificări
suplimentare pentru evitarea confuziilor în aplicarea practică a noilor termeni
c u m s u n t : c u rri c u l u m , refo r m a c o m p re h e n s i v ă , c l a ri f i c a re a stat utu l u i
departamentului p regătirii p e rson a l u l u i didactic, atribuţiile cabi netu l u i d e
consiliere ş.a.m.d. Uneori , discuţiile pun l a grea încercare continuarea reformei.
În cazul nedumeririlor îndreptăţite ale colegilor de breaslă, se solicită explicaţii
cu detalieri profesionale. Un tânăr la catedră se respectă şi este respectat când
ofe ră răsp u n s u ri avizate la întrebări despre şcoala p rezentă şi vi itoare.
Studierea noutăţilor de special itate ş i pedagogice poate avea, uneori, un
caracter întâmplător dar, conotaţiile pozitive se obţin atunci când ele se sprijină
pe o temeinică instrucţi e . Tânăru l "dascăl" trebuie să cunoască i storic u l
obiectu lu i predat, p l a n u l de învăţământ, p rograma ş i manualul didactic. În
u ltima vreme, proiectul didactic este supus opiniilor interminabile. Oricum, se
recunosc dificultăţile unor tipuri diferite de lecţii, organizarea şi desfăşurarea
cercurilor pe s pecialităţi , pregăti rea şi rea l izarea exc u rsiilor tematice etc.
Incontestabil, d rumul reformelor poate şi trebuie "retuşat", dar nu oprit. Ce se
întâmplă în prezent cu învăţământul nostru, se încadrează perfect în schim
barea caracteristică perioadei de după modernism, adică postmodernismul,
expus convingător de scriitorul-profesor, Mircea Cărtărescu.
1 30 PAUL GRIGORIU
Preocuparea pragmatică faţă de pregătirea viitorilor profesori rămâne o

constantă doleanţă, care nu de puţine ori se loveşte de eterna lipsă a fondurilor
financiare. Fi reşte, în orice timp se poate invoca relaţia dintre formă şi fond,
lansată odinioară de ctitorul criticii româneşti, profesorul Titu Maiorescu. De-a
lungul anilor, cugetători de seamă au recunoscut cum formele noi, uneori
întârzie, dar nu pot opri constituirea fondului corespunzător. La toate asemenea
gânduri adaug, chemarea interioară a tinerilor spre profesia didactică, chemare
care în unele cazuri lipseşte. Cu peste opt decenii în urmă, profesoru l Nicolae
Iorga mărturisea că simţul pedagogic este înnăscut iar: "Dibăcia seminarii/or
pedagogice ar fi să ajute fiecare bunăvoinţă de a-şi găsi drumul ei, iar nu a
impune profesorului un drum comun pentru oricine. În adevăr se zice: multe
drumuri duc la pregătirea copiilor, dar eşti om şi-ţi place să mergi pe cărăruşa
dumitale; de ce să fii silit atunci să te amesteci numaidecât în năvala trivială a
drumului mare ? (N. Iorga, Nevoia înnoirii cunoştinţelor istorice, în Generalităţi
cu privire la studiile istorice, Bucureşti, ed. a IV-a, Ed. "Polirom", 1 999 p. 1 1 1 ) .
Admiţând că profesorul Iorga a exagerat, n u rămâne mai puţin valabilă atenţia
ce trebuie acordată viitori l o r profesori . O m utaţie a p refe ri nţelor tineri lor
candidaţi la profesorat ar corespunde diferenţelor dintre înclinaţiile lor; numai
atunci criteriul valorilor ar forma simţul responsabilităţii şi al stabilităţii opţiunilor.
BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ
1 . Colectiv, Istoria învăţământului din România, 2, ( 1 82 1 - 1 9 1 8) . Coordonatori Anghel

Manolache, Gheorghe Pârnuţă.
2. Ion Gh. Stanciu, O istorie a pedagogiei universale şi româneşti până la 1900, Bucureşti,
E.D.P., 1 977; idem, Şcoala şi doctrinele pedagogice în secoluil XX, ed. a dou� revizuită, Bucureşti,
E.D.P., 1 995.
3. Stanciu Stoian, Pedagogia română modernă şi contemporană, Bucureşti, E.D.P., 1 976.
4. Dumitru Micu, Istoria literaturii române de la creaţia populară la postmodernism,
Bucureşti, Ed. "Saeculum I.O.", 2000.
5. Colecţiile periodicelor: "Buletinul Seminarului Pedagogic Universitar'', Bucureşti, "Revista
pedagogică", Bucureşti, "Revista de filosofie şi pedagogie", Bucureşti , "Anuarul Seminarului
Pedagogic U niversitar", l aşi, "Cultura română". Pedagog ie, ştii nţă, litere", l aş i , "Buletinul
Seminarului Pedagogic Universitar. . . ", laşi, "Cercetări pedagogice", laşi, "Revista de pedagogie",
Cernăuţi-Bucureşti.
6. Liliana Ciascai, Consideraţii asupra programului de formare iniţială a profesorilor, în
''Tribuna învăţământului", an LI, nr. 529, 1 3- 1 9 Martie 2000, p. 1 5 .
SOCIETĂTI DE CARITATE FEMINISTE SI UNITĂTI
' ' '
DE ÎNVĂTĂMÂNT PRESCOLAR DIN CAPITALĂ

' '
LA ÎNCEPUTUL SECOLULUI AL XX-LEA

ALEXANDRU A. MAREŞ*
Cercetarea fondului Primăria Municipiului Bucureşti - Serviciul Tehnic

pentru anii p remergători izbucniri i p ri m u l u i ră u boi mondial evi denţiază o
stăruitoare activitate pe tărâm social a unor societăţi fi lantropice feministe.
Capitala, aflată în plin proces de modernizare şi extindere, cunoştea o
constantă creştere a populaţiei, inclusiv a celei legate de sectorul industrial, în
zone precum: Calea G riviţei, Calea Rahovei, Şoseaua Mihai Bravu.
Categoriile defavorizate, în special copii orfani , femei însărcinate, bolnavi
tuberculoşi, au făcut obiectul preocupărilor unor societăţi ca: Societatea Azilul
Lăuzelor Sărace, Societatea Pâinea Zilnică şi Societatea Ortodoxă Naţională a
Femeilor Române. Acestea au încercat, aşa cum ne demonstrează cores
pondenţa pu rtată cu Primăria Capitalei, să ajute pe nevoiaşi, în special prin
acţi uni ce vizau crearea u n u i cadru instituţionalizat sanitar şi ed ucaţi onal.
Acestor eforturi, datorate iubirii de semeni a unor doamne din înalta societate,
precum Elena general Adrian, Anastasia Gr. Philippescu, Alexa ndrina G r.
Cantacuzino, Esmeralda Manu ş.a., le-a răspuns, în limita posibilităţilor tehnice
şi financiare ale vremii. Primăria Capitalei, condusă de domnul D. Dobrescu.
Conform hotărârii din 2 mai 1 91 2, primăria veghea asupra preţului pâinii,
neadmiţând ridicarea acestuia cerut de o parte din b rutari, cărora le impunea,
ca şi pe viitor să vândă cu preţurile din trecut şi adică jimbla 0,28 lei/kg, pâinea
albă 0,25 lei/kg, pâinea neagră 0,20 lei/kg. 1 .
La această măsură de ordin general, se adăuga una de ordin special,
luată prin decizia nr. 31 2 în şedinţa din 1 7 iulie 1 91 2, ce prevedea acordarea
sumei de 6000 lei Societăţii Pâinea Zilnică, pentru construi rea unui pavi lion
destinat a s e rvi la prepa rarea a l i mentelor ce u rm a u să fie d i stribuite la
domiciliul familiilor de tuberculoşi săraci din oraş2•
• Profesor Şcoala nr. 98 "Avram Iancu" din Bucureşti.
1 32 ALEXANDRU A. MAREŞ
P ri n cer erea n r. 4508/1 9 1 2 So c i etatea Az i l u l L ă u z e l o r S ă ra c e ,

recunoscută persoană j u ridică şi aflată s u b patronaju l Alteţei Sale Regale
Principesa Margareta, solicită primăriei un teren de 1 400 mp pe şoseaua Mihai
Bravu , colţ cu Calea Dudeşti, pentru a construi un azil care să servească
populaţiei nevoiaşe din acel cartier. Analizând cererea şi având în vedere
scopul umanitar al acestui azil, Consiliul Primăriei Bucureştiului în şedinţa din
1 5 martie 1 9 1 2, prin decizia nr. 97, aprobă cedarea a 1 200 mp3.
Într-o scrisoare din 5 iunie 1 91 2, adresată primarului D. Dobrescu, de
către d-na Elena Adrian, preşedinta Societăţii Azilul Lăuzelor Sărace, împreună
cu fiul acesteia, în calitate de executor testamentar, cei doi "consimt ca şcoala
primară clădită pe spesele răposatului general să se închidă de pe acum până
la 1 septembrie 1 91 5, în care timp va servi de local administraţiei centrale a
primăriei Capitalei. În schimbul [ . . . ] cheltuielilor de care se scuteşte admi
ni straţia comunală veţi binevoi a ceda g rat u it ş i de veci Societăţi i Azi l u l
Lăuzelor Sărace, de l a periferia Capitalei, u n loc viran în vecinătatea Gării de
Nord şi a dărui zisei societăţi suma de 24000 lei pentru ca societatea să-şi
poată clădi pe acel loc un al doilea dispensar, în care se vor primi femeile lăuze
din acea parte a oraşului. Totodată, rămâne înţeles că inscripţia ce se află pe
şcoala Adrian va rămâne neatinsă"4• Acest transfer de destinaţie a şco li i
pri mare " G e n. G h . Adrian", aflată î n faţa bisericii Sf . Vineri He rească, e ra
motivat de faptul că "Ospelul Comunei" [Primăria Capitalei; n.n.] urma să se
dărâme în vederea începerii lucrărilor pentru construirea noului Palat Comunal.
În şedinţa din 8 iunie 1 9 1 2 s-a dat un răspuns favorabil cererii, întrucât
intra în atribuţiile primăriei, "prin legea sa organică, de a procura mij loace
pentru întreţinerea şi îngrijirea bolnavilor şi copiilor săraci, operă pe care d-na
general Adrian voieşte a o îndeplini [ ... ] şi constituie o uşurare pentru sarcinile
sale [ale primăriei; n.n .]"5.
Suma de 24000 lei pentru clăd i rea u n u i al doilea azi l-spital pentru
lăuzele sărace reprezenta chiria pe care primăria ar fi plătit-o în timp de trei ani
pentru închirierea unui local în altă parte a oraşului. Această sumă s-a aprobat
din fondul pentru deschiderea de credite pentru anul financiar 1 9 1 2- 1 9 1 3 ,
potrivit adresei din data de 1 2 octombrie 1 9 1 2 6 .
Din cele două oferte de teren ale primăriei, d-na Elena Adrian optează
pentru cel din Calea Griviţei nr. 288, ocupat odinioară de cantonul şosele!
naţonale Bucureşti-Piteşti, rugând pentru "grăbirea formalităţilor necesare şi
punerea în posesiune a acestui loc, deoarece am dori ca chiar din vara aceasta
[1 91 2; n.n.] să construim azilul pe acest loc"7.
Societatea Azi lul Lăuzelor Sărace, ce pare a fi cel mai vechi aşezământ
caritabi l feminist, intenţiona, ca a lătu ri de cele două azi l u ri - spitale dej a
construite, s ă ridice ş i u n al treilea, aşa c um reiese di n scrisoarea adresată de
SOCIETĂŢI DE CARITATE FEMINISTE ŞI UNITĂŢI DE ÎNVĂŢĂM Â NT PREŞCOLAR 1 33
d-na Elena Adrian, primarului Capitalei la 7 martie 1 91 4: "Societatea noastră în

scurtul interval de cinci ani şi jumătate a creat dou� azi luri ale căror proprietăţi
ne aparţin şi unde am asistat 1 200 de femei g ravide sărace de la periferia
Capitalei. Dorind a zidi un al 3-lea azil spre periferie aproape de terminarea
Căii Rahova unde se află iar un centru de populaţiune lucrătoare şi săracă,
avem onoarea de a vă ruga să binevoiţi ca terenul ce ne-aţi dăruit pe str. Mihai
B ravu vech i , colţ cu str. U n i r i i , s ă - l s c h i mb ă m cu un teren ce ne oferă
Societatea Comunală pentru Construirea d e Locuinţe I eftine, care n e va
construi un al treilea azil .
Cerem aceasta, fiindcă î n regiunea sectorului Filaret-Calea Rahovei nu
se găseşte nici un spital [şi; n.n.] populaţia de acolo este foarte densă. Există o
mulţime de fabrici şi azilul ce vom construi va aduce mari foloase popu laţiunii
muncitoare de acolo. Va fi deci de mare folos în această regiune, decât în str.
Mihai Bravu, unde popu laţiunea este rară şi aproape de acolo avem Azilul din
str. Rotari n r. 24"a .
Societatea Comunală pentru Construirea de Locuinţe Ieftine afirma încă
din 1 4 decembrie 1 9 1 3 că "este dispusă să cedeze un teren în întindere de
400 mp în Calea Rahovei nr. 282, pe care va construi un azil pentru lăuze,
analog cu cel ce am construit deja anul acesta pentru Societatea Domniei
Voastre în Calea Griviţa", primind în schimb teren de pe Calea Dudeşti , lângă
şcoala primară9.
Primăria răspunde favorabil în şedinţa Consiliului din 7 a ugust 1 9 1 4,
aprobând schimbul de teren propus10 ·
O altă societate cu scop caritabil (filantropic), având de această dată în
atenţie copiii, era Societatea Ortodoxă Naţională a Femeilor Române 1 1 condusă
de doamna Anastasia G r. Philippescu.
La 2 8 i a n u a rrie 1 9 1 2 s e cere a u t o ri z a ţ i e p ri m ă r i e i de a s e face
transformări la imobilul societăţii din str. Principatele Unite, nr. 63, pentru a se
construi o aripă ce va servi ca şcoală şi internat12.
Sistemul educaţional instituţionalizat de stat cu privire la copiii preşcolari
era la începuturile sale. D i ntr- u n raport al p rimaru l u i B u c u reşti u l u i d i n 9
decembrie 1 9 1 3 aflăm că "actualmente în Capitală funcţionează 8 (opt) grădini
de copii, care sunt înfiinţate de Onor. M inisterul I nstrucţi unii Publice , potrivit
legii speciale pentru grădinile de copii mici din 2 iunie 1 909 şi sunt întreţinute
de C o m u n ă în tot ce priveşte partea materi ală [ . . . ]. Soci etatea Ortodoxă
Naţională a Femeilor Române, care are şi ea înfiinţate un număr oarecare de
asemenea grădini de copii, voind a se consacra unei îng rijiri speciale pentru
creşterea şi educaţia copiilor la etatea fragedă dinainte de 7 ani, când u rmează
a int ra în şco l i , spre a-şi îndeplini obligativitatea învăţământ u l u i primar, a
solicitat să i se acorde îngrijirea şi conducerea şcolilor menţionate „."13• Acestea

erau:
G rădina nr. 1 cartierul Ghencea;
-
Grădina nr 2 cartierul Griviţa;

-
Grădina nr. 3 cartierul Tei;

-
G rădina nr. 4 cartierul Filaret;

-
G rădina nr. 5 cartierul Delea Nouă;

-
Grădina nr. 6 cartierul Bărbătescu Vechi;

-
Grădina nr. 7 cartierul Obor;

-
Grădina nr. 8 cartierul Porumbari14.

-
S.O.N.F.R. vizitând g rădiniţa din str. Romană nr. 221 (particulară), care
avea în îng rijire un număr de copii dintre cei oriani ai primăriei, a constatat
condiţiile necorespunzătoare de creştere a acestora. În consecinţă a făcut
propunerea să ia asupra sa acea grădiniţă, cu condiţia să i se acorde de către
primărie o subvenţie de 1 000 lei lunar1 5. Primăria "în urma cercetărilor ce s-au
făcut a constatat că Societatea Ortodoxă Naţională, în îngrijirea şi conducerea
şcoalelor date, satisface cu prisosinţă toate condiţiile atât din punct de vedere
higienic, cât şi administrativ şi, întrucât Societatea p rin organele sale poate
exercita o atenţiune deosebită faţă de g rădinele Comu nei", pro p u n e , i a r
Cons i l i u l C o m u n a l Bucu reşti aprobă cere rea societăţii în şedi nţa d i n 1 4
decembrie 1 9 1 3 1 6 .
C a u rmare l a 1 9 de ce m b ri e 1 9 1 3 , între p re ş e d i n ta S . O . N . F . R . ,
d-na An astas i a G r . P h i l i p pe scu , ş i vice p ri m a ru l d e atunci a l Ca pita l e i ,
d-nul Bărbătescu, s-a semnat u n contract înregistrat c u nr. 481 65/7849, prin
care p ri m ă r i a t ransmitea soci etăţii întreţ i n e re a şi p u n e re a în stare d e
f u ncţion a re a c e l o r o p t g rădi n iţe de stat existente a t u n c i în B u c u reşti .
S.O.N.F.R. se obliga să le procure localurile necesare pentru funcţionarea lor,
avâ n d înscrisă u rmătoa rea t i t u l a t u r ă : Grădinile de copii ale Comunei
administrate de Societatea Ortodoxă. G rădiniţile erau preluate în administraţie
cu personalul lor didactic existent, cu începere de la 1 aprilie 1 9 1 4 pe termen
de cinci ani.
Având în vedere scopul educativ al activităţii sale S.O. N . F.R. se angaja
să p rimească un număr de copii cel puţin egal cu efectivul existent în ace l
moment în şcolile pri mare ş i , pe măs u ră, ce mijloacele vor pe rmite, să-l
sporească treptat. În funcţie de numărul şi configuraţia circumscripţiilor şcolare
din Capitală, grădiniţile primeau o astfel de organizare, aşa încât fiecare urma
să deservească o grupă anumită de şcoli primare de băieţi şi fete din cartierele
mărginaşe amintite17. Primăria se angaja să servească anual societăţii o
subvenţie de 20000 lei achitată în rate trimestriale.
SOCIETĂŢI DE CARITATE FEMINISTE ŞI UNITĂŢI DE ÎNVĂŢĂ M Â NT PREŞCOLAR 1 35
Controlul didactic şi pedagogic, conform legilor şi reg ulamentelor, se

exercita de organele Mi nisterului I nstrucţiunii Publice, iar controlul sanitar de
către organele primăriei. Conduce rea administrativă, didactică şi pedagogică,
potrivit contractu l u i , o avea S . O . N . F . R . , d i rectoarele g rădiniţelor datorând
ascultare şi supunere regulamentelor stabilite şi hotărârilor luate de societate
(art. 6)18.
Acest articol , împreună cu p revederile p rivind titulatura grădiniţelor şi,
respectiv, autorizarea societăţii de a percepe câte un leu lunar, de fiecare copil,
cu excepţia celor lipsiţi de mijloace, a stârnit opoziţia Ministerului I nstrucţiunii
Publice. Este interesant de urmărit disputa dintre societate şi minister asupra
l imitelor de competenţă asumate. În această privinţă, primăria a avut un rol
med iator p recumpănitor. Cu acest prilej a ieşit în evidenţă perseverenţa şi
abnegaţia cu care Anastasia G r. Philippescu apăra cauza pe care a îmbrăţişat
o societatea.
Acceptând în mare contractul semnat, prin adresa din 1 3 martie 1 9 1 4,
Mi nisterul Instrucţiunii Publice se adresează primăriei cu menţiunea de a se
comu nica S .O. N . F. R .-u l u i obiecţi ile apărute: 1 ) învăţămîntul trebuie să fie
g ratuit conform legii pentru g rădiniţile de copii (art. 1 . , alin. 4) ; 2) grădiniţele de
copii, ca instituţii de stat, t rebuie să cuprindă în titulatura lor numele Ministerului
Instrucţiunii Publice; 3) conducerea administrativă, didactică şi pedagogică
aparţine exclusiv ministerului. Societatea Ortodoxă urma să se îng rijească de
construcţia şi întreţinerea localurilor, achitarea chiriei, a cheltuielilor de iluminat
şi încălzit, reînnoirea mobilierului şcolar, remunerarea oamenilor de serviciu şi
ajutorarea copiilor săraci 19•
Luând la cunoştinţă pu nctul de vedere al min isteru l u i , S . O . N . F. R. se
adresează primăriei la 1 9 martie 1 9 1 4 (răspunzând adresei acestuia din 1 7
martie a.c.). În legătură cu taxa de 1 leu de copil "Societatea renunţă la acest
drept acordat prin contract, cu condiţia ca Primăria să-i mărească subvenţia la
[cu; n.n.] 4000 lei anual [deci un total de 24000 lei; n.n] echivalenţa sumei ce ar
fi perceput [-o; n.n.] prin taxele şcolare [ . ..]. În privinţa titulaturii, [ ... ] nu facem
nici o obiecţiune, lăsând Primăria să cadă de acord cu Ministerul în această
privinţă, menţionându-se însă şi numele Societăţii noastre"20.
În l e g ăt u ră cu o b i ecţi i l e r i d icate de m i n i st e r la a rt . 6 ( d re pt u l d e
c o n d u ce re î n g ră d i niţ e) , i ată ce răsp u n d e A n asta s i a G r . P h i l i p pe s c u :
"Societatea luând şi însărcinarea g rea de a se ocupa în mod conştiincios de
cele 8 g rădini de copii pe care primăria i le-a încredinţat prin contract nu poate
să nu fie împuternicită de oarecare prerogative, pentru ca rezultatul acestei
administraţiuni să fie cât se poate de folositor, abuzurile să fie înlătu rate şi toţi
să-şi îndeplinească cu sfinţenie datoria. ln astfel de condiţiuni, nu putem admite

ca Societatea să se ocupe numai de întreţinerea localurilor, de plata servitorilor
şi de iluminat. Rolul ei nu ar mai corespunde scopului ce u rmăreşte, toată
partea educativă fiindu-i sustrasă şi nemaiavând nici un prestigiu faţă de
doamnele conducătoare [directoare; n.n.].
Facem apel la Onor Primărie şi Onor Minister să nu caute prin obiecţiuni
neîntemeiate să înlătu re o activitate care doreşte să fie cât mai rod nică.
Societatea va lucra sub scutul ministeru lui şi al p rimăriei , cum o facem la
grădinile noastre, unde controlul se exercită zilnic de autorităţi.
Ministerul şi Primăria cedându-ne aceste grădini de copii nu-şi pierd nici
un drept, ci din contră, nu vo r avea decât să se felicite în munca ce vom
desfăşura, descărcând aceste două admi nistraţiuni de o sarcină g rea. De
altminteri , nu urmărim nici un câştig, căci mica subvenţie ce ni se dă de
primărie (20000 lei pentru 8 grădini) este absolut insuficientă. Societatea va fi
silită să facă importante sacrificii, şi le va face cu plăcere, pentru a asigura
bunul mers al unei opere ce îi este scumpă"2 1 .
Î n scrisoarea Ministerului Instrucţiunii Publice către primarul capitalei din
24 martie 1 9 1 4 se spunea: " . . . Drept răspuns la întâmpinarea Societăţi i
O rtodoxe, avem onoarea a vă încunoştinţa, că Ministeru l fiind convins de
simţămintele ce călăuzesc Societatea Ortodoxă şi că, printr-un control cât mai
des şi eficace, învăţământul nu poate decât profita, primeşte cu plăcere ca pe
lângă Doamnele din comitetul de patronaj, Societatea Ortodoxă Naţională a
Femeilor Române, prin membrele ce va găsi cu cale, să delege din sânul său,
să viziteze şi să controleze învăţământul în şcoalele de copii mici.
Toate constatările însă şi orice măsuri vor găsi cu cale a fi luate, pentru
promovarea învăţământului, vor trebui mai întâi supuse aprobării Ministerului
care va decide.
Min isteru l u rmăreşte cu vie satisfacţie aspiraţi unile şi activitatea ce
desfăşoară Societatea Ortodoxă şi o roagă să aibă încredere în solicitudinea
ce-i poartă"22.
Activitatea S.O.N.F.R. pentru îmbunătăţirea condiţiilor materiale, igienice
şi pedagogice din grădiniţe reiese din numeroasele acţiuni ce vizau acest scop.
Anastasia Gr. Philippescu a avut intervenţii repetate, cum a fost şi cea
din 7 martie 1 9 1 4, pe lângă primărie, pentru a fi cedate societăţii 8 terenuri în
scopul construirii cu ajutorul Societăţii Locuinţelor Ieftine a opt localuri igienice
şi moderne. Pentru construirea acestor opt localuri în trei ani se cerea primăriei
apreciabila sumă de 200000 lei, ce nu trebuia să afecteze subvenţia anuală23.
Dacă a d ă u g ă m la acest a m b iţios p ro i ect soc i a l , cererea a d re s ată d e
SOCIETĂŢI DE CARITATE FEMINISTE ŞI UNITĂŢI DE ÎNVĂŢĂM Â NT PREŞCOLAR 1 37
conducătoare l e g rădiniţelor pentru susţinerea în faţa p rimaru l u i a măririi

s ala ri u l u i de l a 35 l ei l a 50 le i l u n a r , a l perso n a l u l u i ce este o b l i g at "a
supraveghea mai aproape pe copiii mici între 4 şi 7 ani"24 , împreună cu cererea
din 20 martie 1 9 1 4 de "a ridica subvenţia la 25000 lei anual pentru a fi în stare
de a funcţiona în condiţii higienice şi a procura materialul didactic ce lipseşte cu
desăvârşire"25, avem o imagine mai amplă asupra devotamentului total cu care
sprijinea preşedinta societăţii cauza celor celor năpăstuiţi.
Subvenţia anuală, conform unei note din 27 noiembrie 1 9 1 5 ce poate fi
asociată d-nai Alexandra Gr. Cantacuzino (din conducerea S.O.N.F.R .-ului),
era apreciată la suma de 32000 lei pentru grădiniţele atunci în funcţi une, în
această sumă intrând şi obligaţia întreţinerii fiecărei cantine26.
Din păcate nu avem date generale asupra număru lui de copii cuprinşi în
astfel de unităţi social-educative, dar putem deduce din creşterea diferenţei de
s u bvenţie de la 20000 lei la 24000 lei , că n u mărul l o r ar fi de ci rca 400.
Cunoaştem situaţia exactă a unei singure grădiniţe, dar care nu făcea parte din
g rupul celor nouă, respectiv grădin iţa de copii Bolintineanu. Aceasta e ra o
instituţie particulară ajutată de primărie în următorul mod: "S-au dat în creştere
44 de copii pentru care se acordă câte 2o de lei lunar [ pentru un copil: n.n.]
sau 880 lei şi oarecare obiecte de îmbrăcăminte: cămăşi, haine ş.a. Primăria a
acordat în mod gratuit 6500 kg lemne şi 3250 kg cocs"27.
N umărul grădiniţelor preluate de la S . O . N . F. R . crescuse la nouă, prin
adăugarea la cele opt a încă uneia în cartierul Cărăm idarii de Jos (zona
Abator-Văcăreşti). l ată adresele acestora:
Grădiniţa nr 1 - str. 1 3 Septembrie, nr. 205;
Grădiniţa nr 2 - str. G riviţei, n r. 259;
G rădiniţa nr. 3 - str. Sf. N icolae Tei, nr. 34;
G rădiniţa nr. 4 - str. Cuţitul de Argint, nr. 60;
Grădiniţa nr. 5 - str. Găitănari, n r. 9;
Grădiniţa nr. 6 - str. Bărbătescu Vechi, nr. 1 O;
G rădiniţa nr. 7 - str. Porumbari, nr. 6 1 ;
G rădiniţa nr. 8 - str. Brânzari, nr. 32 bis;
G rădiniţa nr. 9 - str. Mirăslău, nr. 9 (cea nouă)28.
Societăţile de caritate feministe contribuiau într-un mod substanţial, cu
sprijinul primăriei, la generoasa activitate de ajutorare a celor nevoiaşi din
Capitala ţării, constituind un factor de solidaritate umană şi atitudinea moral
civică în societatea bucureşteană a începutului de secol XX.
NOTE
1 . Direcţia Municipiului Bucureşti a Arhivelor Naţioale, fond Primăria Municipiului Bucureşti

- Serviciu/ tehnic , dosar 2 1 5/1 9 1 2, f. 31 .
2. Ibidem, f. 57.
3. Ibidem, f. 64.
4. Ibidem, f. 33.
5. Ibidem, f. 35.
6. Ibidem, f. 58.
7. Ibidem, f. 38.
8. Ibidem, f. 64.
9. Ibidem, f. 65.
1 O. Ibidem, f. 70.
1 1 . În continuare se va cita S.O.N.F.R.
1 2. Idem, dosar 528/1 9 1 2, f. 4.
1 3. Idem, dosar 1 68/1 9 1 2, f. 86.
1 4. Ibidem, f. 89.
1 5. Ibidem, f. 34.
1 6. Ibidem, f. 86.
1 7. Ibidem, f. 89.
1 8. Ibidem, f. 98.
1 9. Ibidem, f. 40.
20. Ibidem, f. 26.
2 1 . Ibidem, f. 27.
22. Ibidem, f. 24.
23. Ibidem, f. 53.
24. Ibidem, t. 54.
25. Ibidem, f. 23.
26. Ibidem, f. 67.
27. Ibidem, f. 31 .
28. Ibidem, f. 69.
MISCELANEA
DIN ISTORIA R EVOLUTI EI DE LA 1 821 '
ANGELA-MIHAELA BĂ LAN*
Eveniment istoric de o deosebită complexitate, revoluţia de la 1 82 1 a

captat atenţia istoricilor români de o asemenea manieră încât o scurtă trecere
în revistă a principalelor studii ce-i sunt consacrate poate duce la concluzia că
fiecare mare generaţie şi-a avut propria versiune critică faţă de acţiunea lui
Tudor Vladimirescu. Deşi un asemenea lucru este un fenomen specific ştiinţei
istoriografice şi poate fi lesne explicat, întotdeauna a existat marele risc al u nei
confiscări din partea politicului a acestui eve n i ment, iar consecinţele sunt
nefaste pentru studierea obiectivă a evenimentului istoric vizat, chiar şi atunci
când e rudiţia şi moral itatea istoriculu sunt în afara oricăror suspiciuni. Di n
nefericire, studierea revoluţiei de la 1 82 1 a cunoscut di n pl i n efectele negative
ale unui asemenea tip de politizare, evenimentul în sine fiind serios denaturat.
Astfel , trecând peste încă nesoluţionata polemică pătimaşă purtată în jurul
catalogării acestei acţiuni drept revoluţie sau răscoală, cele două elemente
fundamentale ale acţi unii lui Tudor Vladimirescu - cel naţional şi cel social - au
fost interpretate în funcţie atât de interesele politice ale potentaţilor vremii, cât
şi de capacitatea societăţii de a reacţiona adecvat la anumite idei propuse de
e lita politică. Concret, atâta tip cât p roblema naţională a fost în prim-planul
atenţiei societăţii româneşti, revoluţia lui Tudor a fost interpretată ca o reacţie
naţională, chiar naţionalistă, faţă de regimul politic fanariot, văzut ca expresie a
unor interese străine de neamul românesc. Era evident că aspectul social n u
putea beneficia d e o abordare obiectivă. Ceva mai târziu, î n perioada de după
M a rea U n i re de la 1 9 1 8, când p ro b l e ma naţională păre a să-şi fi găsit o
sol uţionare potrivit aşteptări lor societăţii româneşti , iar problemele sociale
păreau să fie la ordinea zilei, istoriografia românească a redescoperit latura
socială a Revoluţiei de la 1 82 1 , studiile din această perioadă fiind mai degrabă
rez u l t at u l u n e i a b o rd ă r i p l u ri d i s c i p l i n a re d e c â t a l u n o r s i m p l e s t u d i i
istoriografice. Totuşi, dezech i l i b ra rea raportului dintre naţional ş i social în
favoarea socialului nu putea avea decât o finalitate discutabilă. După cel de-al
* Profesor gr. I, Liceul teoretic "Decebal", Bucureşti.

1 40 ANGELA-MIHAELA B Ă LAN
doilea război mondial, această redimensionare a socialului a fost continuată, cu

rezultate tragice pentru ştiinţa istoriografică, de către marxişti. Eliminând într-o
primă fază orice urmă a caracteru lui naţional al revoluţiei, ei au supralicitat, cu
metodele pseudoşti inţei materialist-dialectice, ceea ce s-a co nsiderat a fi
evidentul caracter de clasă al Revoluţiei. Ulterior, după schimbarea de generaţii
în cadru l el itei pol itice româneşti, s-a re nunţat la abordarea u n i l aterală a
evenimentului şi a fost acceptată treptat importanţa caracteru l u i naţonal,
ajungându-se la un gen de compromis di rect marcat de compromisul dintre
naţional şi social care se făcea simţit în sânul puterii comuniste de la Bucureşti.
Ceea ce este interesant de remarcat este că pasionaţi de o îndoielnică
contradicţie dintre naţional şi social şi care venea din afara mediului cultural,
istoricii români au fost prinşi atât de bine în mrejele capcanei politizării încât
unul dintre aspectele fundamentale ale Revoluţiei, şi anume cel politic, a scăpat
atenţiei majorităţii celor care au abordat evenimentul de la 1 82 1 , iar atunci când
factorul politic a fost luat în calcul el a fost subdimensionat. Cum se explică
oare aşa ceva? La urma urmei, Revoluţia a fost un eveniment politic şi încă
unul de importanţă capitală pentru societatea românească. De ce oare nu se
vorbeşte despre omul politic Tudor Vladimirescu? Paradoxal, asistăm astfel la
o consecinţă negativă a anilor de politizare excesivă a acestui caz. Preluând de
la Tudor doar acele elemente care puterau fi folosite de propaganda oficială a
vre m i i , politicul a respins conştient pe acelea care s-ar fi p utut întoarce
împotriva sa, mai devreme sau mai târziu. Cum istoriografia este o ştiinţă
socială şi politică, ea nu putea scăpa tentaţiei de a se alătura politicului în
acţi unea acestuia de modelare a societăţii. Acesta este un lucru valabil pentru
toate mari le şcoli sau curente istoriog rafice ale u ltimelor secole. l ată, de
exemplu, istoriografia americană, în care antisemitismul unora dintre Părinţii
Fondatori ai celei mai mari democraţii din lume este cu bună ştiinţă şters din
memorie pentru că nu corespunde acelei "corectitudini politice" la modă la
Washington, sau istoriografia franceză, fie ea de stânga sau de dreapta, care
evită cu g r ijă e x p l i ca rea v i ru l e n ţ e i s â n g eroase a acţi u n i l o r m a s e l o r
revoluţionare d e l a 1 789.
lată de ce propunem o relansare a discuţiei privind rolul politicului în
izbucnirea şi desfăşurarea Revoluţiei de la 1 821 , considerând că aceasta ar fi
utilă pentru întreaga problematică a cazului.
O asemenea abordare ar putea porni de la stabilirea corectă a tabloului
politic al Ţării Româneşti l a începutul anilor 1 820 şi, de aici, la stabilirea
p r i n c i p a l i l o r actori p o l i t i c i i m p l i caţi, pe l â n g ă T u d o r V l a d i m i re s c u , î n
evenimentele care aveau s ă izbucnească î n iarna l u i 1 821 . Majoritatea celor
care accentuau caracterul naţional al Revoluţiei propun o structură duală -
ro mâni şi fanarioţ i , în timp ce adepţii p ri m atu l u i soc i a l u l u i găsesc drept
elemente ale acestei structuri pe progresişti şi conservatori. De regulă, atunci
DIN ISTORIA REVOLUŢIEI DE LA 1821 1 41
când se încearcă un compromis formula, destul de simplistă, este următoarea:

de o parte a eşich ierului politic îl avem pe Tudor şi oamen ii săi, care sunt
exponenţii unui curent naţional şi progresist, iar de cealaltă parte îi avem pe
inamicii Vladimirescului, care sunt caracterizaţi drept fanarioţi şi conservatori. O
asemenea tratare superficială avea două mari puncte slabe:
a) Un alt actor important al revol uţiei de l a 1 82 1 , Alexandru l psilanti,
conducătorul eteriştilor, cu greu poate fi plasat în vreuna dintre cele
două tabere. La urma urmei, el era un fanariot progresist!
b) O parte a elitei politice româneşti , formată din boieri pământeni, a
colaborat cu Tudor Vladimirescu încă de la început. Astfel, la 1 5/27
ianuarie 1 82 1 , Tudor a fost însărcinat de "Comitetul de oblăduire",
conducerea provizorie a statului, să "ridice norodul la arme", "în folosul
g e n eral al creştinătăţi i şi a l patriei". M a i târz i u , tot aceşti boieri
pământeni i-au acordat lui Tudor investitura domnească, pe care acest
Cromwell valah a refuzat-o. Erau ei împotriva lui Tudor? A răspunde
prin da su nu la această întrebare ar opri orice discuţie, dar n u ar
rezolva nimic. Cât despre raporturile acestor boieri cu lpsilanti, este de
amintit răspunsul Divanului la Proclamaţia lui lpsilanti din 1 0/22 aprilie
(Târgovişte) , prin care este condamnat � mestec u l eterist u l u i în
treburile interne ale Ţării Româneşti.
Este evident că propunerea unei structuri bipolare a zonei politice este
foarte şubredă, astfel că a fost căutată o soluţie, iar aceasta, în ciuda puerilităţii
sale, a fost găsită decenii de-a rândul în paginile manualelor şcolare, inducând
în eroare generaţii întregi. Formula maniheistă îi plasa pe Tudor Vladimirescu
şi pe l psilanti de partea progresului, iar de cealaltă parte pe toţi ceilalţi!
O asemenea struct u ră nu poate răspunde l a m u lte din problemele
Revoluţiei de la 1 821 . Pe lângă episoadele deja amintite ale colaborării dintre
conducerea provizorie a statului şi Tudor Vladimirescu, merită să amintim alte
două, care pun într-o l umină stranie activitatea acestui "Comitet de oblăduire" şi
care trebuie să fie descifrate într-un viitor cât mai apropiat.
U n u l dintre acestea este m o d u l c u m s-a făcut acce s u l la p utere a l
boierilor pământeni - prin formarea un ui g uvern provizoriu pentru a menţine
ordinea şi continuitatea instituţională după asasinarea lui Tudor. În spatele
cuvintelor pompoase se ascunde o real itate care de regulă este trecută cu
vederea: acest transfer forţat de putere seamănă izbitor de mult cu o lovitură
de stat! Iar aceasta se întâmpla în condiţiile în care comunitatea greacă din
Principate era mobilizată de eterişti în vederea declanşării Luptei pentru
eliberarea Eladei. Cum nu avem probe care să j ustifice, în această primă fază,
vreo apropiere între Tudor şi aceşti boieri care preiau puterea la Bucureşti, nu
p utem avea ca ipoteză de l ucru decât faptul că, pe lângă centrul de putere
reprezentat de Tudor Vladimirescu, mai exista un pol pol itic, iar acesta era
constituit de cei pe care Tudor îi numea boierii "patrioţi". Ajungem astfel la un
alt element care ne permite să acceptăm, ipotetic, acest centru politic. În
cuprinsul celei de-a treia sa Proclamaţii, cea din 23 martie Tudor recunoaşte
explicit autoritatea guvernului provizoriu ("vremelniceasca stăpânire") , alcătuit
din boieri "patrioţi". Puţin mai târziu, ca răspuns la această proclamaţie, boierii
declarau că "porni rea slugeru l u i Tudor nu este rea şi vătămătoare". Este
adevărat, declaraţia era făcută în condiţiile în care Tudor controla m i l itar
Bucureşti u l , iar o ipotetică acţiune îm potriva sa n u putea fi încununată de
izbândă. Dar cât de i p otetică a r fi putut fi o asemenea acţi u n e ? De ce
autorităţile ar fi intrat în conflict cu Tudor?
Un alt l ucru care m e rită studiat într-o l u m i n ă nouă este faptul că
autoritatea lui Tudor nu era pusă la îndoială de nimeni. Nici de turci, care
acceptaseră să trateze cu el, nici de boierii care conduceau statu l şi care îl
prezentau pe Tudor ca fiind animat de un "zel patriotic". Acelaşi Tudor, care,
amintim, fusese "însărcinat" să "ridice norodul în arme" de către guvern şi
intrase în Bucureşti cu o puternică armată fără ca cineva să încerce să i se
opună cu adevărat, guverna cu mână forte Ţara Românească fără ca, totuşi,
din punct de vedere instituţional, autoritatea sa să fie confirmată.
Chiar şi intrarea sa în Bucureşti ridică semne mari de întrebare. Este
adevărat, program ul său avea un profund caracter antifanariot, iar sosirea lui
l psilanti în Ţara Românească putea permite taberei fanariote să treacă la
contramăsuri împotriva celui care-i punea în discuţie autoritatea. A fost chemat
Tudor în Bucureşti sau Marşul asupra Capitalei a fost ideea sa? După reacţia
unei părţi însemnate a boierilor, care aleg calea pri begiei transilvane, pare
evident că aceasta este momentul în care Tudor preia definitiv controlul asupra
statului, devenind atât în interior, cât şi în exterior, principalul partener de discuţie.
Dacă acceptăm ideea unei structuri multipolare a vieţii politice româneşti,
aceasta ar putea avea următoarea formulă:
Primul centru politic ar fi constituit de Tudor Vladimirescu şi colaboratorii
săi apropiaţi, reprezentând o forţă politică radicală cu vederi progresiste şi un
coerent program politic, social şi economic, şi a cărei autoritate este confirmată
nu în ultimul rând de puterea militară a unităţilor de panduri. Se bucura de un
important sprijin popular.
Al doilea centru, despre care informaţiile istorice sunt destul de sărace,
este cel reprezentat de boierii "patrioţi", adică de aceia care înlătură practic
dominaţia fanariotă. Buni politicieni, ei nu par a avea un program economic sau
social conturat, dar acceptă totul pentru a-şi conserva ultima cucerire - accesul
la putere. Lipsiţi de sprijinul unei forţe militare şi neavând încă confirmarea
Porţii pentru schimbarea propusă în Ţara Românească, ei colaborează cu
DIN ISTORIA REVOLUŢIEI DE LA 1821 1 43
Tudor şi, deşi un Tudor docil ar fi fost mult mai convenabil, sunt în stare să-l
accepte şi ca lider, indiferent de forma instituţională pe care ar alege-o acesta.
Un al treilea pol de putere ar putea fi reprezentat de "loialişti", adică de
aceia care tind să rămână loiali a utorităţii l egal constituite, respectiv o rdinii
impuse de I mperiul Otoman. Ei nu aderă la mişcarea lui Tudor sau la acţiunea
boierilor prog resişti şi nici nu manifestă simpatii pentru Eterie. Constituită în
special din foşti dregători fanarioţi cu importante interese în lumea afacerilor,
care-şi văd i rosite şansele de câştig într-o societate contro l ată de boieri i
pământeni ( a ş a c u m propuneau radicalii l u i T u d o r s a u boie ri i ) , e a va f i
principala forţă reacţionară î n Ţara Românească. C u un sprijin important l a
I sta n b u l , u n d e l obby-ul fanariot e ra foarte influent, ei s u nt o b l igaţi să s e
recu n oască învinş i în confru ntarea cu "pământenii", mai ales că revolta
eteriştilor şi apoi cea a g recilor din Pelopones a redus semnificativ încrederea
otomanilor în fanarioţi.
Un ultim centru de putere este constituit de formaţiunea lui Alexand ru
l psilanti, Eteria. Cu un obiectiv precis, eliberarea G reciei de sub jugul otoman,
eteriştii au faţă de principatele române o politică i ncoerentă, care merge de la
tratarea acestora ca simple etape în drumul spre Elada până la acceptarea lor
ca aliaţi în lupta inamicului comun. În mod efectiv, relaţia sa cu ceilalţi mari
actori p o l itici d i n Ţara Românească este s u b s e m n u l acestei i n co e renţe
p rogramatice. Megalomania generalului rus a făcut ca parteneriatul pe care i-l
propunea lui Tudor, pe care şi-l dorea subordonat, să n u aibă rezultate pozitive.
Ulterior, dezavuarea acţiunii sale de către ţar a permis otomanilor să intervină
fără" probleme în Ţara Românească, pentru a restabili ordinea. Rezultatul este
cunoscut.
Este evident că acceptarea unui sistem multipolar, în care disputa dintre
Tudor Vladimirescu şi Alexandru l psianti sau cea dintre Tudor şi boieri este
înlocuită de un lung şi complex şir de corelaţii şi p robleme cărora ne este foarte
g reu să le găsim un răspuns unanim acceptat, implică o anumită complicare a
procesului de studiere a revoluţiei, dar acest l ucru este inevitabil dacă dorim cu
adevărat să depăşim nivelul actual al istoriografiei româneşti şi mai ales, dacă
dorim să în lătu răm pericolul care se face simţit în acest moment şi anume
folosirea lui Tudor Vladimirescu ca punct de sprijin a l unor acţiuni din sfera
politicului de astăzi.
Acest l ucru va conduce fără îndoială la apariţia unor studii care vor
spulbera multe dintre miturile ivite pe marginea acestei personalităţi a istoriei
româneşti, dar vom avea astfel conştiinţa împăcată că această operaţie de
rescriere a istoriei "aşa cum a fost" va fi ferită de alunercările doctrinare ale
celor de dinainte şi nu va mai oferi material de l ucru "demolatorilor de mituri
profesionişti".
BIBLIOGRAFIE SELECTIVA
1 . Documente privind istoria României, Răscoala din 1 82 1 , voi. I-V, Bucureşti, 1 959-1 982.
2. N. Iorga, Izvoare contemporane asupra mişcării lui Tudor Vladimirescu, Bucureşti, 1 921 .
3. Colecţia Hurmuzaki (seria nouă), Documente privind istoria României, voi. li. Rapoarte
consulare austriece, Bucureşti, 1 967.
4. Dan Berindei, L 'annee revolutionnaire 1821 dans Ies Principates Roumaines, Bucarest, 1 973.
5. Dan Berindei, Despre convenţia dintre Tudor Vladimirescu şi Eteria şi alte probleme ale
revoluţiei din 1821, Revista de istorie, 2, 1 98 1 .
6 . N . Corivan, Tudor Vladimirescu şi istoricii români (A.O. Xenopol, N. Iorga, E. Vârtosu,
l.C. Filitti, O. Bodin, A. Oţetea), Studii istorice, voi. XX, iaşi, 1 947.
7. G . D . Iseru , 1821. Moment crucial în istoria modernă a României, Bucureşti, 1 98 1 .
8. G.D. Iseru, Revoluţia din 1821 condusă de Tudor Vladimirescu, Bucureşti, 1 982.
9. N . Liu, Anul revoluţionar 1821 în istoriografia română (contribuţii bibliografice), Studii,
XXIV ( 1 971 ) , nr. 1 .
1 0. Andrei Otetea, Tudor Vladimirescu şi mişcarea eteristă în Ţările Române, 1821-1822,
Bucureşti, 1 945.
1 1 . Mircea T. Radu, 1821. Tudor Vladimirescu şi revoluţia din Ţara Românească, Craiova, 1 978.
DATA PROC LAMĂRII
INDEPEN DENTEI NATIONALE A ROMÂN IElx
' '
N. ADĂ NILOAIE*
În mod g reşit s-a afirmat (inclusiv de unii istorici) şi se mai afirmă şi

astăzi - în p resă, radio, televiziune şi chiar în unele manuale şcolare - că
independenţa României a fost proclamată de domnitorul Carol I la 1 O mai 1 877;
sau că a fost p roclamată de M. Kogălniceanu la 9 mai şi sancţionată d e
domnitor la 1 O mai. Unii au scris că independenţa a fost votată de Cameră la 9
mai şi de Senat la 1 O mai. Alţii au susţinut că „moţiunea intempestivă" a lui N .
Fleva a obligat p e M . Kogălniceanu s ă declare independenţa României la 9
mai. Ba unii au căutat să justifice lucrurile, printr-o explicaţie pretins savantă,
afi rmând, la 9 mai 1 998, la televizi une, pe p rogramul 1 , că se hotărâse ca
independenţa să fie proclamată la 1 O mai 1 877, dar, întrucât această zi „cădea
duminecă, s-a stabi lit ca şedinţa Camerei şi a Senatului să se convoace
sâmbătă 9 mai 1 877". Iarăşi un neadevăr, deoarece, la 1 877, 9 mai cădea luni
- şi nu sâmbătă -, iar 1 O mai, în mo.d firesc, marţi.
G reşeli, oarecum asemănătoare, se strecoară şi în unele manuale de
istorie pentru clasa a X I I-a. De pildă, într-un manual de Istoria modernă a .
românilor, apărut în 1 996, l a Editura Clio Nova, se arată, în mod corect, c ă prin
m oţ iu n e a adoptată de parlam ent la 9 m a i 1 877, „ R omânia îşi p ro c l a m a
independenţa absolută", dar, s e afirmă apoi textual: „La 10 mai 1877 principele
Carol I semna Declaraţia de independenţă a României" (pag . 1 1 9) . Ori, n u
există n i c i u n document , n i ci o Declaraţie de independenţă s e mn ată de
domnitor la 1 O mai. Mai grav este faptul că în manualul apărut în 1 999 la Sigma
se afirmă doar, în mod eronat, că „la 1 O mai 1 877 principele Carol I semna
Declaraţia de independenţă a României", iar despre moţi unea votată de
x Comunicare prezentată la Filiala Bucureşti a Sociertăţii de Ştiinţe Istorice, în ziua de
9 mai 200 1 ?
• Profesor univ. dr . l a Universitatea din Bucureşti.
1 46 N. ADĂ NILOAIE
parlament la 9 mai, prin care, în adevăr, s-a proclamat independenţa, nici nu se

ami nteşte (pag. 48) . Aceste afirmaţii regretabile - făcute în necunoştinţă de
cauză - creează confuzii în rândurile elevi lor, studenţilor şi chiar ale unor
p rofesori din învăţă m â n t u l p r e u n i ve rs i t a r . U n i i şi-au exprimat d e s c h i s
nedumerirea ş i mi-au cerut explicaţii. Dar ce s e fac cei care n u îndrăznesc să
ceară lămuriri? Ce încredere mai pot avea în postul naţional de televiziune, ori
în manuale?
Pentru lămurirea lucrurilor, voi reda - pe bază documentară - în mod
succint, desfăşurarea evenimentelor din acele zile fierbinţi. Mai întâi trebuie
precizat că într-un stat constituţional - cum era România la 1 877 - parlamentul
(compus din reprezentanţii naţiunii), nu suveranul, ori guvernul, era singurul
organ îndreptăţit să ia o hotărâre referitoare la independenţa acelui stat. De
altfe l , practica este şi astăzi în vigoare. Apoi acea hotărîre a Camerei şi
Senatu l u i , expri mată la 9 mai , p r i n moţi u n i - votate în u n a n i m itate de
reprezentanţii naţiunii - nu avea caracterul unei legi care să fie sancţionată ori
promulgată de domnitor. Era o hotărâre a ţării întreg i, era realizarea unui ideal
naţional.
După cum se ştie, spre sfârşitul lui aprilie 1 877, arti leria oto mană a
început bombardarea oraşelor româneşti de la Dunăre, iar la 26 aprilie, tunarii
români de la Calafat au răspuns acestor provocări, trăgând asu pra Vidinului.
I m ediat, armata, p resa şi nu me roşi parl a mentari au cerut p ro cl a m area
neîntârziată a independenţei naţionale şi participarea directă a României la
războiul antiotoman. La 28 aprilie domnitorul Carol nota în Memoriile sale că ,,în
C a m e r ă se p reg ăteşte o m oţ i u n e p r fn c a re se c e re . . . p r o c l a m a re a
independenţei. Kogăln iceanu se opune acestui curent, temând u-se s ă n u
· aducă fapte pripite ş i vătămătoare" (vezi voi . IX, p . 75). La 29 aprilie, Adunarea
deputaţilor şi la 30 aprilie Senatul, criticând actele de agresiune turceşti, au
declarat starea de război între România ş i Poarta otomană şi a u cerut
guvernului să ia toate măsurile ce se impun pentru a asig ura existenţa de sine
stătătoare a ţării. Iniţial mulţi deputaţi doreau să proclame atunci „independenţa
absolută a ţării", dar, sfătuiţi de miniştri, au votat numai starea de război, fapt
pentru care au fost criticaţi de ziarele „Românul" şi „Telegraful". La 7 mai , într
o şedi nţă a C ons i l i u l u i de M i n i ştri , p rezid ată de dom ni tor, s-a di scutat
oportunitatea proclamării imediate a indepedenţei. Proclamarea independenţei
într-o şedinţă publică a Camerei - scrie N. I o rga - era dorită acum de M .
Kogălniceanu, după ce C.A. Rosetti (p reşedintele Ad unării Dep utaţi lor) se
asigurase de numărul necesar de voturi .
DATA PROCLAMĂ RII INDEPENDENŢEI NAŢIONALE A ROMÂ NIEI 1 47
Astfel - d u p ă c u m s e convenise - în z i u a d e l u n i , 9 m a i 1 877, în

Cameră, din însărcinarea g rupării liberal-radicale şi cu asentimentul minişltrilor,
deputatul N. Fleva a interpelat g uvern ul dacă s-a conformat votu lui din 29
a p ri l i e a d u c â n d la c u n oştinţa P u t e ri l o r g a rante ru p e re a l e g ă t u ri l o r d e
d e p e n d e nţă faţă d e P o l a rtă ş i , p r i n u rma re , „ i n de p e n d e nţa a b s o l ută a
României". Răspunzînd interpelări i , M . Kogălniceanu (min istrul de externe)
sublinia, în aplauzele deputaţilor, că legăturile cu puterea suzerană fiind rupte
„suntem indepedenţi, suntem naţiune de sine stătătoare", iar g uvernul „va face
tot ce va fi cu putinţă ca starea noastră de stat independent să fie recunoscută
de Europa". La închiderea şedinţei solemne, Adunarea a votat moţiunea prin
care „ia act că resbelul între România şi Turcia, că ruperea legăturilor noastre
cu Poarta şi independenţa absolută a României au primit consacra rea lor
oficială"1 • Tot în acea zi, de 9 mai, Senatul a votat, tot în unanimitate, o moţiune
asemănătoare. După votul din Cameră, p reşedintele C .A. Rosetti a amintit
deputaţilor că a doua zi, adică la 1 O mai, se împlinesc 1 1 ani de la înscăunarea
domnitorului Carol şi i-a rugat să meargă la palat, la ora 1 3, să-l salute de bună
venire", şi, totodată, să salute „această reînviere a României".
În după amiaza zilei de 9 mai un mare număr de bucureşteni, care se
strânsese în ju ru l clădirii Adunării, primind cu enzutiasm vestea proclamării
indepedenţei, au manifestat pe străzi până seara târziu - scrie N. Iorga -,
împreună cu „vreo mie de studenţi", cu drapele şi torţe, cântând Deşteaptă-te
române2. Tot în seara acelei zile' au avut loc manifestaţii de bucurie la Craiova
şi l aşi.
A d o u a z i - m a rţi , 1 O mai - l a o ra 1 1 , s - a ofi c i at u n Te Deum la
Mitropolie, i ar apoi înaltele autorităţi a l e ţării au mers la palat pentru a-l felicita
pe domnitor cu prilejul celei de a 1 1 -a aniversări a suirii sale pe tron. Cu acest
prilej aproape toţi vorbitorii, în cuvântul lor, au arătat şi progresul realizat de
ţară în cei 1 1 ani de domnie, încununat cu proclamarea independenţei. Primul
ministru l.C. Brătianu în finalul discursului l-a numit pe Carol I „întâiul oştean şi
domnul României libere şi indepedente". Vicepreşedintele Senatului, printre
altele, a subliniat că independenţa României, votată de corpurile legiuitoare, va
fi i m p u să inamic u l u i de p rinţul C a ro l în fruntea „eroicei noastre armate".
P re ş e d i nte l e C a m e rei a vorbit d e i m po rtanţa z i l e i de 1 O mai 1 8 6 6 , d e
c o n s ecvenţa c u care d o m n ito ru l a m i l itat p e n t ru re d o b â n d i re a vec h i i
indepedenţe; i a r în final, C.A. Rosetti a declarat: „Adunarea deputaţilor este
fericită d-a saluta această mare zi şi de a aclama în Măria Ta pe suveranul
n eatârn at a l rom â n i l or". A u mai ţi n ut d i sc u rs u ri : mitro p o l i t u l M o ld ovei ,
preşedintele Curţii d e Casaţie, preşedintele Curţii d e Conturi, preucm şi câte o
1 48 N. ADĂ NILOAIE
delegaţie a locuitorilor din Argeş şi Buzău, care au arătat că sunt „mândri de

voturile măreţe şi unite ale corpurilor legiuitoare" şi că „proclamarea României
pe deplin liberă şi independentă a fost şi va fi cea mai scumpă şi cea mai
legitimă din aspiraţiile sale".
Răspunzând vorbitorilor, domnitorul a mulţumit „pentru îndemânarea" cu
care s-a urmat .,în îndeplinirea dorinţei cele mai scumpe a ţării întregi", pentru
„unanimitatea cu care Senatul şi Camera a proclamat ruperea unor legături
care de mult îşi făcuseră timpul", accentuând că prin acesta „România a
reintrat în vechea sa independenţă, ca naţiune liberă, ca stat de sine stătător''.
Referindu-se apoi la discursul delegaţiei judeţului Buzău, domnitorul a răspuns
că „este fericit a vedea că marele act al reprezentaţei naţionale a aflat aşa de
repede un răsunet în afară de capitală"3.
La 1 O mai 1 877 au avut loc manifestaţii de bucurie în toate oraşele ţării
în care s-a sărbătorit atât proclamarea independenţei cât şi a 1 1 -a aniversare a
înscăunării principelui Carol şi zeci de telegrame de adez i u ne adresate
domnitorului şi primului ministru s-au trimis din judeţe. În aceste telegrame
locuitorii din multe judeţe, printre altele, declarau: „Suntem mândri a ne asocia
cu votul Parlamentului care, proclamând independenţa ţării, a realizat dorinţa
cea mai scumpă a românilor''.
De altfel, însuşi domnitorul Carol notează în Memoriile sale că la 9 mai
deputatul N. Fleva a cerut în Cameră „proclamarea publică a neatârnări i
'
României", iar M. Kogălniceanu a răspuns că ţara „e deja indepedentă" şi după
votarea, „în u n a n i m itate" , a moţ i u n i i p r i n care acest f a p t a „ d o b â n d i t
confirmarea oficială" s-a votat şi proiectul de lege pentru· crearea ordinului
Steaua României „ca prim act al independenţei"4.
Conchidem, aşadar, că independenţa proclamată la 9 mai 1 877 a fost
sărbătorită atât la 9 mai cât şi la 1 O mai, cuplată fiind cu a 1 1 -a aniversare a
întronării domnitoru lui Carol. Începând din 1 88 1 , ziua de 1 0 mai capătă o
întreită valoare şi semnificaţie, întrucât la 1 4 martie se proclamase (tot de
parlament) regatul , iar la 1 O mai au avut loc şi serbările regelui Carol I şi reginei
Elisabeta.
Întrucât suntem astăzi la o întrunire a profesori lor din învăţământul
preuniversitar - membri ai Filialei Bucureşti a Societăţii de Ştiinţe Istorice - se
cuvine să mai amintim că, spre sfârşitul sec. al XIX-iea, Spiru Haret, ministrul
Instrucţiunii Publice şi al Cultelor, pentru a sădi şi întări în sufletul tinerimii
iubirea de ţară şi sentimentul solidarităţii naţionale, a instituit ziua de 1 O mai ca
zi de serbare pentru toate şcolile. Aceasta s-a făcut prin circulara din 22 aprilie
1 897. În circulară, Haret sublinia, de la început, că „cea dintâi datorie a şcoalei,
DATA PROCLAMĂ RII INDEPENDENŢEI NAŢIONALE A ROMÂ NIEI 1 49
care trece înaintea oricărei alteia, este de a forma buni cetăţeni şi cea dintâi
condiţiune pentru a fi cineva bun cetăţean este de a-şi iubi ţara, fără rezervă şi
de a avea o încredere nemărginită într-însa şi în viitorul ei. Toată activitatea ,
toată îngrijirea celor însărcinaţi cu educarea tinerimii, acolo trebuie să tindă".
Se poate ajunge la aceasta - continua ministrul - prin stabilirea unor serbări
şcolare cu caracter patriotic şi, cea dintâi ca importanţă este ziua de 1 O mai
pentru întreita ei semnificaţie. Această zi - arată Haret - aminteşte „fapte de
însemnătate capitală în istoria noastră" şi justifică alegerea ei ca zi de serbare
n aţională şi şcolară, fiind legată de real izarea u n o r nobile aspiraţi uni a le
neamului românesc urmărite de veacuri şi îndeplinite „cu atâta fericire şi în mod
aşa de complet". „Hotărâm dar - accentua ministrul - ziua de 1 O mai ca zi de
serbare şcolară în toată ţara şi vom începe a o serba chiar de anul acesta".
Haret le cere profesorilor ca la serbări, după intonarea imnului regal şi a altor
cîntece, să le vorbească elevilor despre faptele eroice din trecut, să-i facă să
p reţuiască eve n i mentele i m p o rtante a l e i storiei n oastre, să le arate că
„suveranul nostru este unul din cei mai mari din câţi au ocu pat până acum
tronul ţării". La 29 mai 1 897, „Monitorul oficial" a publicat şi decretul regal prin
care se hotăra: „Art. I. Ziua de 1 O mai se instituie ca zi de serbare şcolară
pentru toate şcolile din ţară".
Întrucât timpul era prea scu rt, în 1 897 sărbătorirea zilei de 1 O mai s-a
putut organiza numai la o parte din şcolile secundare şi la câteva şcoli primare,
dar, în 1 898, manifestările acestea au luat amploare în toată ţara şi la ele au
participat, pe lângă elevi, profesori, învăţători şi numeroşi orăşeni şi săteni. La
Bucureşti s-a organizat, cu acest prilej, şi primul concurs de oină între liceele
Matei Basarab, Mihai Viteazul, Sava, Lazăr, gimnaziile Şincai şi Cantemir şi
Şcoala normală de institutori. Premiul a fost obţinut de gimnazi ul Şincai (deşi
elevii erau mai mici). La laşi, la serbarea şcolilor secundare, după intonarea
im nul u i naţional şi a altor cântece şi poezii patriotice ale e levilor, a vorbit
istoricul A.O. Xenopol despre însemnătatea zilei de 1 O mai. Aici concursul de
oină nu s-a putut ţine „din cauza timpului posomorât" - spun documentele - şi
a fost amânat pe a doua zi5.
În concluzie, proclamarea independenţei naţionale a României a avut loc
la 9 mai 1 877, dar de atunci - fără a se ignora adevărul istoric - s-a considerat
necesar ca ea să fie celebrată la 1 O mai, odată cu an iversarea înscăunării
domnitoru lui Carol I şi cu festivităţile închinate proclamării regatului, spre a fi o
singură sărbătoare cu întreită semnificaţie şi care, din 1 897, a fost decretată şi
ca zi de sărbătoare în toate şcolile din ţară.
1 50 N. AD Ă NILOAIE
NOTE
1 . „Monitorul Oficial", nr. 1 1 8, din 27 mai 1 877, p. 3453.

2. N. Iorga, Războiul pentru independenţa României, Bucureşti, 1 927, p. 99.
3. „Monitorul Oficial" din mai 1 877, p. 31 44-3 1 48; 31 94-3 1 96; 3220.
4. Memoriile regelui Carol I, voi. IX, p. 82.
5 Albina" I, nr. 35, din 31 mai 1 898; vezi şi Spiru Haret, Raport adresat M.S. Regelui
. •
asupra activităţii Ministrului Instrucţiunii Publice şi al Cultelor, Anexe, Bucureşti, 1 903, p. 1 57-158
şi 244-247.
LU PTA NATIONALĂ A ROMÂNI LO R
,_
DIN BANAT I N PERIOADA 1 900-1 91 8

ELVIRA IORGOVAN*
Făurirea unităţii naţional-statale a poporului român reprezintă rezultatul

unui îndelungat proces de dezvoltare a societăţii. Mişcarea românilor bănăţeni
ocupă un loc de frunte în cadrul luptei g enerale a românilor pentru fău rirea
statului unitar. Lupta poporului român împotriva asupririi naţionale a rămas pe
linia eliberării definitive, prin destrămarea I mperiului Austro-Ungar.
Lupta românilor din Banat şi Transilvania pentru eliberare naţională şi
socială, alături de l u pta popoare l o r d i n celăla lte p rovinci i s u bj u g ate d i n
monarhie, a constituit principalul factor î n slăbirea dualismului austro-u ngar.
În lupta sa pentru mobilizarea maselor Partidul Naţional Român a fost
susţinut de pu blicistica vremii, între care amintim: "Votul Poporului" ( 1 903-
1 904) - Timişoara; "Foaia Oraviţei" ( 1 9 1 4- 1 9 1 6) Oraviţa; "Românul" ( 1 9 1 1 -
-
1 9 1 6; 1 91 8) -Arad; ''Adevărul" ( 1 903- 1 9 1 4; 1 91 7- 1 9 1 8) Lugoj; "Drapelul"

-
( 1 901 -1 920) - Lugoj.

Apropierea noilor alegeri parlamentare, din toamna a n u l u i 1 90 1 , a
dezlănţuit în viaţa politică a românilor din Banat şi Transilvania discuţii aprinse
în juru l adoptării unei tactici active sau a unei tactici pasive de boicotare a
aleg erilor parlamentare şi de neparticipare la astfel de manifestări . În acest
scop s-a organizat consfătuirea comună a celor două curente la Timişoara. Ea
a fost precedată de o consfătuire confidenţială ţinută la 6 iulie 1 90 1 la Cluj .
Consfătuirea de la Cluj l-a însărcinat p e dr. George Popovici di n Lugoj să
co nvoace bă r baţ ii d e încre dere a i d iferite l o r g ru p ări c a să p a rti c i p e l a
înţelegerea comună, p e baza concentrării, fără alterarea organizaţiei d e partid.
C a rep rezentanţi ai Banat u l u i a u fost i nvitaţi Valeriu Branişte şi Coriolan
Brediceanu din Lugoj, Emanuil Ungureanu din Timişoara 1 .
Consfătuirea confidenţială, convocată de dr. George Popovici, a avut loc
la Timişoara la 1 3 i ulie 1 90 1 . La ea au participat delegaţi aleşi, mai puţin
Emanuil Ungureanu şi Aurel Mureşanu. Ordinea de zi a fost întocmită de dr. G .
Popovici , în calitate de p reşed i nte a l consfătuirii. P u nctul I c uprindea: 1 .
Concentrarea Comitetului Naţional; 2 . Dezbaterea situaţiei Partidului Naţional
Român.
• Profesor gr. I, la şcoala 6 "Anişoara Glodeanu" Lugoj, judeţul Timiş.
1 52 ELVIRA IORGOVAN
Pu nctul l i al ord i n i i de zi a decis trecerea spre rezo lvare de către

Comitetul Central a atitudinii Partidului Naţional Român faţă de noile alegeri
parlamentare.
Lupta naţională a românilor din Banat a îmbrăcat mai multe forme a) în
justiţie apărarea inculpaţilor români pentru diferite cauze, care îmbrăcau în
-
unele situaţii şi aspecte politice, devine o formă de luptă naţională cu care

ocazie erau demascate abuzurile autorităţilor judecătoreşti maghiare.
În şedinţele Congregaţiei comitetului Caraş-Severin, fruntaşul mişcării
nationale Coriolan Bredicean u a participat activ la dezbateri , luând poziţie
îm potriva măsurilor propuse de organele puterii de stat maghiare. De exemplu,
în data de 24 martie 1 904 Coriolan Bredicea n u s-a a l ătu rat p r o p u n e r i i
doctoru lui Cornel Jurcă de a s e respinge prop unerea com itetului pentru a
adresa felicitări guvernului Tisza. În cuvântarea sa Coriolan Brediceanu arăta:
"Comitetul nostru este cel mai cu rat românesc şi noi, românii, nu dorim să
murim de patriotismul şovinismului ucigător ci ca români voim să trăim în vecii
vecilor!". În încheiere el a spus: " ... mă alătur colegului meu dr. Cornel Jurcă, ca
să nu mai primească propunerea Comitetu l u i Permanent". Ceil afţi români
strigau: "Nu primim!"2•
În cadrul dezbateri lor Coriolan Bredicean u a spus: "Noi, români i , n u
purtăm nici o vină pentru cele întâmplate la Budapesta ş i peste tot î n ţară.
Dacă tu, parlament maghiar, nu ai voit să ştii de noi, nici noi nu voim să ştim de
tine. Ce pentru Dumneavoastră este o vi rtute, pentru noi este o crimă". În
încheiere el arăta: " ... dacă noi am adera la propunerea făcută am mi nţi şi
nimenea nu poate cere de la noi să minţim"3.
O altă formă de luptă erau grevele. În 1 903 a izbucnit o grevă puternică
la Reşiţa . Cu această ocazie z i a r u l "Drapelul" a p u b l icat în între g i m e
interpelarea l u i Coriolan Brediceanu într-o şedinţă a Congregaţiei comitetului
Caraş-Severin, prin care a obligat autorităţile să-şi precizeze poziţia faţă de
g reva mu ncitorilor de pe domeniile S.T. E . G - u l u i şi a p rotestat îm potriva
societăţii monopoliste de la Reşiţa spunând: "Apăr ca pe un munte conştiinţa şi
libertatea lucrătorilor şi a populaţiei de pe teritoriul întinsei proprietăţii care e
rigidă, nemiloasă faţă de soarta amară a lucrătorilor şi de aceea o g revă
durează neîndătinat de m u lt; istoveşte şi s lei eşte şi ră măşiţele p uterii de
rezistenţă a sclavilor-lucrători"4.
Alegerile din 1 905 au fost favorabile românilor şi altor naţionalităţi, dar şi
guvern u l u i prezidat de conte le l ştvan Tisza, care nu deţinea majoritatea
parlamentară. Guvernarea Tisza s-a sfârşit tot în 1 905 şi în urma organizării de
noi alegeri parlamentare au fost aleşi: 8 deputaţi români, 1 slovac, 1 sârb.
Deputatul bănăţean Aurel Novacu, luând cuvântul la discuţiile cu privire
la prog ramu l guvern u l u i , a declarat: "Partidul N aţionalist din Dietă n u a re
încredere în n o u l g uvern pentru că n u este u n g u vern c u m aj o ritatea
parlamentară ... suntem gata să apărăm în contra tuturor atacurilor adevăratul
constituţionalism, care nu poate servi, nici domina (pe bază) de rasă, de clasă,
de partid"5.
LUPTA NAŢIONALĂ A ROMÂ NILOR DIN BANAT ÎN PERIOADA 1 900-1 918 1 53
D at fiind că P arti d u l N aţional Român se baza pe s prij i n u l maselor

român eşti , l i p site în m a re p a rte de d reptu l la vot, una d i n p ri n c i p a l e l e
revend icări d e z b ăt ute în a d u n ă ri l e e l ecto rale a f o s t votul universal. O
asemenea adunare electorală s-a ţinut la Lugoj în 5 noiembrie 1 905, la ea
participând peste 1 O OOO de alegători. Adunarea a fost condusă de George
Popovici. Au l uat cuvântul deputaţi români şi fruntaşi ai mişcării naţonale ca:
Vasile Goldiş din Arad şi ţăranul Ioan vasile din Satul M ic ( lângă Lugoj). În
încheiere George Popovici a dat citire unui proiect de rezoluţie în care declara
public: " . . . ţinem mai presus de toate la limba şi naţionalitatea noastră şi mai
bine murim decât să le schimbăm'6 .
În perioada 24 aprilie 8 mai 1 906 au avut loc noi alegeri. Au fost aleşi
-
1 5 deputaţi român i, dintre care patru în Banat: Gorio/an Brediceanu în cercurile

Oraviţa şi Bocşa Montană: Aurel Novacu în cercul Sasca Montană; dr. George
Popovici în cercul Lugoj; Ştefan Petrovici în cercul Zorlenţul Mare.
În Caransebeş Comitetul Partidului Naţional Român a arborat un steag
alb pe care era scris: "Să trăiască Ioan Sârbu !"7. D r. I oan G hidu a fost pedepsit
cu o a m n edă de 300 coroane iar d r. Petre B a rb u cu o a mendă de 2 0 0
coroane8•
În şedinţa din 1 5 ianuarie 1 907 din comitatul Caraş-Severin Coriolan
Brediceanu a combătut propunerea baron ului Banffy ca şcolile secundare să
treacă în îngrijirea statului, adică maghiarizarea lor. El a cerut " . . . înfiinţarea
unui g i mnaziu în Caransebeş" cu limba de predare română, spunând: "Este
timpul să vă întoarceţi şi să ascultaţi g lasul nefalsificat al poporului şi a celor ce
apără drepturile lui. Acum ar fi prilejul să vă întoarceţi la respectarea legii şi la
îndeplinirea dorinţelor generale ale poporului român, înfiinţând gimnaziul de la
Caransebeş cu limba de predare română"9.
În Banat au continuat procesie de presă împotriva colaboratorilor ziarului
"Dra pe l u l " . Este vorba de redactorii Cornel Jurcă, Mihail Gaşpar, Cornel
Petrovici care, prin articolele lor, se a păreau împotriva celor publicate de
şoviniştii magh iari în presa lor reacţionară. Ziarul "Drapelul" scria: " ... dacă
românii apără naţiunea, şcoala, drepturile lor istorice pe acest pământ sunt
socotiţi agitatori, nepatrioţi, revol uţionari"10.
Lupta naţională a conti n u at cu m ultă h otărâre împotriva do minaţiei
străine. Datorită condeiului unor intelectuali fruntaşi ca Valeriu Branişte, Ion
Vidu, Gorio/an Brediceanu, Cornel Grofşoreanu, în g azeta "Drapelul" unele
probleme au fost tratate mai cuprinzător şi mai adânc.
O mare influenţă asupra românilor bănăţeni a avut-o ASTRA, asociaţie
care u �mărea neîncetat propăşirea culturală, susţinerea ideii de unitate.
ln 1 9 1 O Parlamentul de la Pesta era compus din 393 deputaţi maghiari,
1 3 germani , 5 români, 2 slovaci, 1 sârb, 1 rutean . Politica de colonizare nu şi-a
atins sco p u l propus de a s c h i m b a st ruct u ra d e m o g rafică a B a n at u l u i ş i
Transilvaniei, dar putea contribui l a învrăjbirea maselor populare.
În perioadele 1 904-1 907 şi 1 908-1 9 1 O a crescut n umărul grevelor şi
luptelor ţărăneşti. Ele au creat posibilitatea ca şi mişcarea naţională să fie mai
activă şi să se manifeste deschis prin acţiuni naţional-culturale şi prin acţiuni

politice.
În 1 91 O, conform recensământului, populaţia maghiară reprezenta 48, 1 %
iar celelalte popoare reprezentau 51 , 9%. În 1 91 2 s-au închis 9% din puţinele
şcoli româneşti existente. G uvern u l român era în permanenţă la cu rent cu
evolutia miscării nationale a românilor din Banat si Transilvania. Deputatul
româ � Stef� n Cice � Pop a depus în numele Clu b ului Parlamentar Român
proiectu i Partidului Naţional Român, aşezat pe baze democratice, în care se
afirma: "Democraţia nu se poate opri aici, azi, în mersul său spre afirmare în
viaţa de stat"1 1 .
Î n c e rc a rea g u vern e l o r m a g h i a re d e a c o n t i n u a p o l i t i c a d e
deznaţionalizare în toate domeniile: economic, social-politic, cultural, tendinţa
de dezorganizare a Partidului Naţional Român, de intimidare a unor intelectuali
români aflaţi în rândurile mişcării naţionale, au produs indignare în rândurile
români lor. Prin întruniri , moţi uni, rezoluţii , prin coloanele presei , populaţia
românească de pe ambele versante ale Carpaţilor şi-a man ifestat deza
probarea si protestul ei răspicat12.
În perioada primului război mondial (1 9 1 4- 1 9 1 8) , "mişcarea pentru unire
cunoaşte o radicalizare atât în teritoriile româneşti din Banat şi Transilvania, cât
mai ales în România unde existau condiţii mai propice"1 3. De aceea atenţia
autorităţi lor s-a înd reptat acum asupra l iderilor loca l i , în special asup ra
preoţilor. La 20 iulie 1 9 1 5 preotul bănăţean Martin Vernichescu din Vârciorova
a fost perch iziţionat, apoi luat de jandarm i , escortat la Lugoj , întemniţat la
Seghed 14. La 2 1 martie 1 9 1 6 a fost arestat preotul George C ostescu din
Racoviţa, pentru agitaţie contra naţionalităţii magh iare. La Orşova au fost
arestaţi 32 de fruntaşi români sub acuzaţia de spionaj.
La 1 5 august 1 91 6 unităţi ale Armatei I române au pătruns în Banat iar la
22 august trupe ale diviziei I infanterie, comandate de generalul Ioan Dragalina,
au eliberat oraşul Orşova. Mulţi soldaţi români au dezertat din armata austro
u ng a r ă , între e i n u m ă râ n d u - s e şi s e rg e n t u l A d a m B ă l a n d i n p ă rţ i l e
Caran�ebeşului. E l s-a distis în luptele de artilerie prin fapte pline d e bărbăţie 1 s .
ln 1 9 1 6 au fost arestaţi unii fruntaşi ai mişcării naţionale din Banat între
care s-au numărat ş i : Conciat Tănase din Denta; Vincenţiu B e l i nţan d i n
Timişoara; preotul Patrichie Miloş din Şemlacul Mare; Anton Miloşescu, preot în
Dubova şi Ogradena; Ichim Chilom din părţile Orsovei. În 1 91 7 a fost instituită
procuratura din Transilvania şi Banat. În lupta n �ţională a românilor bănăţeni
un rol important l-a avut ziarul "Drapelul" din Lugoj, care a fost timp de 20 de
ani steagul luptei pentru unitate naţională.
Dacă în Banat era interzisă orice manifestare de libertate şi unitate, în
schimb, miile de soldaţi români care căzuseră prizonieri pe frontul rusesc s-au
încadrat în mişcarea antihabsburgică.
La 1 5 februarie 1 9 1 8 au fost ridicaţi alţi fruntaşi ai mişcării naţionale. S
au făcut descinderi domiciliare, între care si la Valeriu Braniste conducătorul
ziarului "Drapelul" din lugoj , care a fost ap� i arestat şi acuzat d � spionaj1 6 . în
LUPTA NAŢIONALĂ A ROM Â NILOR DIN BANAT ÎN PERIOADA 1 900--1 91 8 1 55
aprilie 1 9 1 8 a avut loc la Roma u n Congres al naţionalităţlor asuprite din

Au stro- U n g a ri a , c a re rec u n o şt e a neces itatea unei l u pte c o m u n e contra
asupritorilor comuni, până ce fiecare din aceste popoare va obţine eliberarea
totală, unitatea naţională completă şi libertatea politică17.
La sfârşitul lunii aprilie 1 9 1 8 s-a înfiinţat la Paris Comitetul Naţonal al
Românilor din Banat şi Transilvania, condus de patriotul bănăţean Traian Vuia.
La articolul li se arăta că scopul înfiinţăriiComitetului era " ... lupta prin toate
m ij loacele de care dispunea acesta, pentru independenţa Transilvaniei şi
unirea ei cu România"18• M uncitorii bănăţeni au organizat acţiuni de protest,
marşuri şi g reve. Greva din 20 ianuarie 1 91 8 din Timişoara a cuprins întreaga
m u n c i t o ri m e . La 1 3 f e b r u a r i e m u n ci t o r i i d e l a R e ş i ţ a a u o rg a n i z a t o
demonstraţie pentru pace iar în iunie 1 91 8 au continuat acţiunile greviste ale
muncitorilor de la Anina-cuptoare, Secu, Ocna de Fier, Bocşa Română.
*
* *
I ntensificarea activităţi i fruntaşi l o r Parti d u l u i N aţion a l Român a fost

determinată şi de lupta maselor care, de la începutul lunii octombrie 1 9 1 8, a
cunoscut o dezvoltare ascendentă. Semnalul l uptei a fost dat la Timişoara
unde, în ti m p u l demonst raţiei din 6 octom b rie 1 9 1 8 , m ulţimea a dărâ mat
statuile generalilor austrieci. Tot la Timişoara, în 27 octombrie 1 9 1 8, a avut loc
o demonstraţie în care muncitorii cereau: în lăturarea guvernului, constituirea
unui guvern democratic; crearea unui parlament pe baza votului universal, egal
şi secret 19.
Prăbuşirea imperiului dualist n u a putu fi oprită. Germania şi Austro
Ungaria au fost înfrânte pe toate fronturile. Au izbucnit revoluţii la Viena si '
Praga. În Banat şi Transi lvania revol uţia burghezo-democratică a crescut î n
intensitate. la 20 octombrie 1 9 1 8 a avut loc la Timişoara o demonstraţie de
mare amploare. La 27 octombrie a avut loc şi la Reşiţa o demonstraţie pentru
pace. Ziua de 30 octombrie 1 91 8 a avut o dublă.semnificaţie:
1 . România a reintrat în război alături de Antanta împotriva Puterilor
Centrale, pentru ştergerea paginii ruşinoase - Pacea de la Buftea-Bucureşti -,
pentru a câştiga poziţiile internaţionale stip ulate p rin tratatul de alianţă din
a u g ust 1 9 1 6 , pentru a-şi a s i g u ra locul l a ca re e ra î n d reptăţită la masa
tratativelor de pace, prin sacrificiile materiale şi jertfele umane.
2. S-a hotărât constituirea Consiliului Naţional Român.
la 1 8/31 octombrie 1 91 8 s-a constituit Consiliul Naţonal Român Central
ca unic forum care reprezenta voi nţa poporului român şi se baza pe libera
hotărâre20.
La 31 octombrie s-a constituit Consiliul Naţional Român Central cu sediul
la Budapesta - s-a mutat apoi la Arad -, care era format din 6 reprezentanţi ai
Partidului Social-Democrat şi 6 reprezentanţi ai Partidului Naţonal Român. Tot
atunci la Oraviţa s-a creat Consiliul Naţional Român şi Consiliul Militar Naţional
Român. N ici Biserica nu a întârziat să-şi spună cuvântul prin glasul autorizat al
ierarhilor ei: Miron Cristea, episcop de Caransebeş şi Valeriu Frenţiu din Lugoj.
La 1 noiembrie s-a creat Consi l i u l Naţional Român la Reşiţa, s u b

conducerea l u i Petru Bârnău; l a Timişoara Consi l i u l Naţional Român era
condus de Aurel Cosma. În componenţa consiliilor naţionale, centrale şi locale,
au intrat reprezentanţii tuturor claselor şi pătu ri lor sociale: avocaţi, învăţători,
preoţi, ţărani, muncitori.
Pri m u l oraş în care a început seria man ifestă ri lor româneşti a fost
Lugojul. Aici viaţa politică era concentrată în jurul ziarului "Drapelul", condus de
Valeriu Branişte. La 3 noiembrie 1 91 8 s-a ţinut la Lugoj o mare adunare la care
au participat mii de persoane din oraş şi din satele învecinate. În cuvântările lor
Valeriu Frenţi u , Victor Bârlea, George Gârda, Valeriu Branişte, George Dobrin
şi-au exprimat încrederea în Consiliul Naţional Român Central, în cadrul l uptei
naţionale.
În perioada 9-1 2 noiembrie 1 9 1 8 s-au creat Consilii Naţionale Române în
local ităţi l e : Câ rpa, Buchin, Obreja, laz, Bor/ova, Zerveşti, Bolvaşniţa,
Vârciorova, Rugi, Vâlişoara. S-au creat gărzi naţionale la Gornea (Caraş
Severin), sub preşedinţia sublocotenentului Vasile Miloia. La 1 6 noiembrie la
Pietroşniţa (Caraş-Severin), s-a format garda naţională din următorii membri:
Nicolae Băci/ă, Mihai Lazăr, Ilie Barca, Toma Traian, Ion Namat, Ion Ghergan,
Ilie Trică, Vasile Buci/ă, Moise Lala, Pavel Simu, Ion Poienaru.
Între 3- 1 7 noiembrie s-a ţinut o adunare de constituire a gărzii naţionale.
Preotul Coriolan Buracu a amintit soldaţilor prezenţi despre înfiinţarea gărzilor
naţionale locale.
La 24 noiembrie s-au trimis delegaţii cercului electoral al Lugojului: Adam
Groza, preot ortodox din Coşteiul Mare; învăţătorul Ion Jurcă din Păru; ţăranul
Ştefan F u rd e a n d i n L e u c u ş e şt i ; G e o rg e R u s a l i n , e c o n o m d i n L u g oj ;
comerciantul Iosif Barbu din Lugoj21 .
La 25 noiembrie au fost aleşi delegaţii din Reşiţa pentru Marea Adunare
Naţională din Alba Iulia; preot Ioan Vidu, econom Traian Doaga. Din Brebu:
notarul George Dogaru, ales preşedinte şi Constantin Măidan, Ion Mârşăvină şi
Nicolae Păcurariu, ca bărbaţi de încredere.
La 26 noiembrie, din Oraviţa au fost trimişi delegaţii: dr. M. G ropşanu
(avocat şi Preşedintele Consiliului Militar Român), avocatul Liviu Gigărcanu,
preotul Cornel Ştefan, pensionarul Gheorghe Jianu22. Tot la 26 noiembrie
Comitetul Naţional din Văliug (lângă Reşiţa) a trimis delegaţi i : Ion Băleanu,
preşedi nte şi Miron Mănescu , notar iar ca bărbaţi de încredere pe Ştefan
Păunescu şi Ştefan Spătaru23. La 27 noiembrie Societatea Tinerimii Studioase
din Lugoj a ales ca delegaţi pe Vasile Mircu şi Victor laviţă, autorizaţi de a lua
parte cu vot decisiv la Marea Adunare Naţională de la Alba lulia24. Din Făget au
fost trimişi dr. Gh. Gârda, Victor Feneşiu şi Vasile lancu25. Tot atunci au fost
trimişi delegaţi: Aurel Spătaru din Secul, Nicolae Cornea din Apadia, Gheorghe
Bălteanu din Jdioara26. Consiliul Naţional Român din Târnava a trimis delegaţi
pe Valeriu Turnea, Damian Birău, Rusalin Rus27. Din Terova a fost însărcinat
să participe la Marea Adunare Naţională de la Alba Iulia Ioan Uzum, iar din
Bocşa Montană au fost trimişi: dr. Nicolae Birăescu avocat, George Raşcovan
LUPTA NAŢIONALĂ A ROMÂ NILOR DIN BANAT ÎN PERIOADA 1 900-1 918 1 57
şi Virgil Spânean. Din comitatul Caraş-Severin au fost trimişi 85 de delagaţi iar

din Timiş-Torontal au fost trimişi 1 40 delegaţi. La 1 decembrie 1 9 1 8 Marea
Adunare Naţională de la Alba I ulia a fost deschisă de preşedintele George Pop
de S ă s e ş t i c a r e , s a l u t â n d pe c e i p re z e n ţ i l e - a c e r u t "să p u n ă p i atra
fundamentală a fericirii neamului românesc"27.
Adunarea Naţonală de la A lba Iulia a fost cea mai m ăreaţă di ntre
manifestările suveran ităţii naţionale n u n umai prin covârşitoarea demnitate
cetăţenească manifestată de delegaţii aleşi, ci şi prin participarea celor peste
1 00 OOO de români veniţi din toate provinciile eliberate de sub dominaţia austro
ungară.
Despre importanţa istorică a Marii Adunări Naţionale de la 1 Decembrie
1 91 8 Valeriu Branişte a scris: "Care condei va putea descrie emoţiile sfinte ale
acestei zile mari, istorice! Nu numai entuziasmul celor care au luat parte activă
prin votul lor la acest act de întemeiere a uniunii politice a românilor, nu numai
acele zeci de mii care au aclamat cu frenezie votul pronunţat de delegaţi, ci şi
alte m u lte mi l i oane din plaiurile ş i văile locuite de rom â n i , către care se
adresează, ca o solie a învierii, cuvântul, ce etern va rămâne legat de numele:
Alba Iulia!
"Deci, ţie, măreaţă zi a istoriei, în care s-a înfăptuit minunea aceasta, ne
închinăm, nu numai înscriindu-te cu litere de aur pe paginile istoriei ci şi cu
litere nepieritoare pe lespezile sufletelor noastre"28.
Marele istoric Nicolae Iorga spunea: "Acolo, la Alba Iulia, atât în sală cât
şi pe câmp, poporul român a proclamat veşnica-i alipire, fără condiţii, de regatul
g loriilor şi a tuturor sacrificiilor. A vorbit atunci voinţa elementară a veacurilor de
avânt zdrobit şi de speranţe împiedicate. Fără a uita pe nimeni, din cei care au
colaborat la această unire, de la genera l la fruntaş, la u ltimul soldat, de la
b u rg hez la ţăra n , omag i u l recun oştinţei n oastre , să se îndre pte azi către
poporul acesta de oriunde şi din toate veacurile martir şi erou"29.
P utem afirma că Unirea de la 1 Decem b rie 1 9 1 8 a fost rodu l l u ptei
revoluţionare a maselor populare de pe întreg teritoriul ţării sub conducerea
l iderilor săi naţionali şi spiritua l i . U n i rea naţională a corespuns necesităţii
i storice a dezvoltării p o p o ru l u i român, a constituit u n moment d e m a re
însemnătate în procesu l de dezvoltare a naţi unii şi a statului român. Marea
Adunare Naţională de la Alba Iulia a avut un caracter constituant şi plebiscitar.
U n i rea Banat u l u i şi a celorl a lte p rovincii cu ţara mamă a constituit
înfăptuirea firească a năzuinţei secu lare de u nitate a poporu l u i nostru , a
visurilor pentru care au l uptat şi s-au j ertfit generaţi i d e înai ntaşi. Românii
bănăţeni , prin l u pta lor îm potriva asupriri i , a u apărat i nteresele provinciei
natale. Unirea Banatului cu România constituie o victorie istorică a mişcării de
eliberare naţională a românilor bănăţeni.
Elaborând această expunere am considerat că pot aduce, pe această
cale, un ales omagiu contribuţiei bănăţenilor la unire, care au înscris-o în istoria
l u pt e l o r l o r în mod necesa r şi l o g i c , determ i n â n d marele tri u mf de la 1
Decembrie 1 9 1 8.
NOTE
1 . Nicolae Cordoş, Consfătuirea confidenţială a PNR la Timişoara în "Banatica", voi. l i ,

Reşiţa, 1 973, p. 254-256.
2. "Drapelul", an IV, nr. 29 din 1 9/29. 111.1 904.
3. Ibidem, nr. 47 din 1 /1 4.V.1 904.
4. Ibidem, nr. 80 din 1 2/1 5.Vlll.1 904.
5. Teodor Păcăţian, Cartea de aur sau luptele naţionale ale românilor sub coroana ungară,
voi. III, Sibiu, 1 91 5, p. 208-209.
6. Ibidem.
7. A.E. Peteanu, Din gloria marilor dispăruţi au Banatului. Gorio/an Brediceanu, voi. l i ,
Lugoj, 1 935, p. 38-39, 4 1 .
8 . Ibidem, p . 54.
9. Ibidem.
1 O. "Drapelul", an V, nr. 9 din 4/1 7.1.1 905.
1 1 . Ibidem, an XIII, nr. 6 din 1 2/25 iunie 1 91 3.
1 2 . Ioan lacoşi, Intensitatea procesului de luptă pentru eliberarea naţională la începutu/
secolului XX, în "Unirea Transilvaniei cu România. 1 Decembrie 1918", ediţia a 2-a, Bucureşti,
1 972, p. 41 3-4 1 4.
1 3. Constantin Nuţu, Noul actism şi lupta pentru unitatea naţională, în "Desăvârşirea
unificării statului naţonal român", Editura Academiei, Bucureşti, 1 968, p. 1 23.
1 4. Arhiva Mitropoliei Banatului, Fond Caransebeş, act nr. 378/1 9 1 5 ; XXX, Contribuţii
documentare bănăţene ( 1914-1918), Editura ştiinţifică, Bucureşti, 1 983, p. 1 1 .
1 5. N . Popescu, General Ioan Dragalina, Editura militară, Bucureşti, 1 967, p. 56.
1 6 . Constantin Nuţu, Destrămarea monarhiei Austro- Ungare ( 1 900- 1 9 1 8) Editura
Academiei, Bucureşti, 1 964, p. 1 39.
1 7. Ibidem, p. 1 40- 1 41 .
1 8. N. Kartesz, Din viaţa savantului cetăţean Traian Vuia, în, "Revista Arhivelor", Bucureşti,
nr. 2/1 961 , p. 205-206.
1 9. "Adevărul", din 21 octombrie/3 noiembrie 1 9 1 8.
20. Ibidem.
21 . Crediţionale, voi. l i , p. 4 1 7, Contribuţii documentare bănăţene, p. 1 20.
22. Crediţionale, li, p. 451 , Contribuţii documentare, p. 1 40.
23. Arhivele Naţionale - Caransebeş, Fond Romulus Marcovici, Dosar nr. 1 , fila 4 1 9.
24. Crediţionale, li, p. 353.
25. Ibidem, p. 1 52.
26. Wiliam Martin, Ion Munteanu, Gh. Radulovici, Unirea Banatului cu România, Editura
"Facla", Timişoara, 1 968, p. 1 65.
27. Ibidem, p. 1 96.
28. Valeriu Branişte, Oe la Blaj la Alba Iulia, Editura militară, Bucureşti, 1 984, p. 4 1 8-41 9.
29. Nicolae Iorga, Comemorarea Unirii Ardealului şi rolul istoric al Unirii, în "Făurirea
�tatului Unitar Român", voi. l i , Editura Academiei, Bucureşti, 1 983, p. 2 1 2.
"ASTRA" ÎN BANAT PÂNĂ LA MAREA U N I R E
DUMITRU TOMONI*
Evo l uţia situaţiei internaţionale, dup ă izbucnire a război u l u i Crimeii ,

întărirea regimurilor conservatoare reacţionare în Europa, arătau clar că o nouă
revoluţie europeană nu mai era posibilă.
Noile raporturi internaţonale impuneau românilor diversificarea mijloa
celor de l u ptă pentru rea l izarea măreţelor idea l u ri înscrise în p rogramele
revoluţiei române de la 1 848, între care cel al unităţii naţionale, va deveni cel
mai important.
Conducătorii românilor din Ardeal înţeleg foarte repede "că legea, limba
şi moşia nu se mai pot apăr numai cu arma în mână" şi, ţinând cont de noile
realităţi, se hotărăsc să apeleze la "arma cea npuă, a culturii"1 pentru că
"poporul care nu este capabil de cultură acela nu e n ici demn de viaţă"2• Deviza
românilor din teritoriile aflate sub dominaţie habsburgică va deveni pentru mai
bine de şapre decenii "cultură naţională cu puteri unite"3.
Se înţelege astfel că cea mai importantă aspiraţie pentru popor care vrea
să se elibereze de sub "jugul robiei sufleteşri şi trupeşti" o constituie crearea
unei culturi active care să-i reflecte individualitatea, capacitatea materială şi
spirituală, puterea de mobilizare şi progres4. Unul din mijloacele de realizare a
acestui deziderat era înfiinţat de asociaţii şi societăţi cu caracter literar, ştiinţific
şi cultura l , care să ed iteze p u blicaţi i , să organizeze aşezăminte culturale,
expoziţii şi manifestări culturale. În provinciile româneşti aflate sub dominaţie
străină, aceste instituţii au repreze ntat focare de afi rmare şi c u ltivare a
demnităţii naţionale, de sprijinire şi încu rajare a învăţământului şi cultu rii în
limba română, polarizând energiile întregii naţiuni, contribuind astfel la înfăp
tuirea dezideratului naţional.
Dintre numeroasele societăţi culturale create la sfârşitul sec. al XIX-iea şi
începutul sec. al XX-iea în provinciile româneşti aflate sub dominaţie străină, cea
mai importantă a fost Asociaţiunea transilvană pentru literatura română şi cultura
poporului român (ASTRA), ea reprezentând "principalul for cultural" al românilor
din Ardeal cu implicaţii deosebite şi în sfera vieţii social-economice şi politice5•
Înfiinţată într-o vreme când aşa cum spunea Andrei Bârseanu la jubileul
de 50 de ani al Asociaţi unii - "orice manifestare po litică fiind împiedicată,
energia naţională îşi caută să-şi afle alt câmp de acţiune, un câmp mai neted şi
• Profesor la Liceul nr. 1, Făget, judeţul Timiş.
1 60 DUMITRU TOMONI
mai mănos, câmpu l nesfârşit şi veşnic rod itor al culturi i "6, Asociaţ i u nea
întruchipa idealurile generaţiei de la 1 848, care a înţeles că lupta va continua în
primul rând pe câmpul roditor al culturii, unitatea culturală fiind decisivă pentru
realizarea unităţii naţionale.
Adunarea de constitu i re a Asociaţ i u n i i transi lvane pentru l iteratura
română şi cultura poporu l u i român , a avut loc la Sibiu în zilele de 23-26
octombrie/4-7 noiembrie 1 861 . Adunarea desfăşurată în cadrul a patru şedinţe
va fi încheiată de Andrei Şaguna, preşedintele Adunării şi primul preşedinte al
Asociaţiunii, sub semnul solidarităţii şi înţelegerii: "ne-am adunat în caritate, ne
despărţim în caritate. Dea Dumnezeu ca până la capătul veacului să fie tot aşa.
Să ne mai întâlnim la masa mamei noastre comune; să ne îndulcim de limbă,
naţionalitate şi de toate câte sunt ale românilor''7.
P â n ă în 1 8 96 Asociaţ i u n e a , atât p ri n n u m e cât ş i p ri n struct u ra
organizatorică, îşi desfăşura activitatea doar în Ardealul istoric, regiuni întinse
locuite de români aflaţi sub dominaţia maghi ară, rămânând astfel în afara
asociaţiei. Cu toate acestea înfiinţarea Asociaţiunii, a trezit bucurie şi speranţă
în inimile românilor din Banat, care prin înscrierea ca mem bri cu d repturi
depline, participarea la expoziţiile organizate de Asociaţiune, donarea de cărţi
şi documente , răspândirea de publicaţii , vor ? Prijini astfel efectiv activitatea
Asociaţiunii şi îi vor duce mesajul şi în Banat. ln rândul celor 2 1 2 membri, cât
nu măra Asociaţiunea în primul an de existenţă, se remarcă şi numele unor
bănăţeni binecunoscuţi prin activitatea desfăşurată, Andrei Mocioni (membru
fondator), Iova Popovici, Aloisiu Vlad, George Popovici, Atanasie M. Marinescu,
Pavel Vasici, Emanuel Gojdu, Damaschi n Boj incă, Athanasie Şandor etc .8
Până la extin derea organizatorică a Asociaţiunii şi pe teritoriile Banatul u i ,
numărul bănăţenilor înscrişi ca membrii fondatori - fam ilia Mocioni (Anton ,
George; Victor, Alexan dru, Eugen şi Zeno) . e piscopu l N icolae Popea d i n
Caransebeş, Petru Raţiu , canonic şcolar î n Lugoj, Aurel Maniu, notar î n Oraviţa
-, sau o rd i n a r i , va creşte an de a n , m u lţi d i ntre ei re m a rcâ nd u -se p r i n
solicitudinea manifestată faţă d e numeroasele iniţiative ale Comitetului Central
al Asociaţiunii.
Bănăţenii vor participa cu exponate reprezentative pentru bunăstarea şi
frumuseţea zonei, dar şi pentru unitatea economică şi culturală a tuturor românilor,
la cunoscutele expoziţii organizate de Asociaţiune în 1 862 şi 1 88 1 .
I m p o rtante d o n a ţ i i a u făcut b ă n ăţen i i şi p e n t r u fo n d u l i n i ţi a t d e
Asociaiune î n vederea înfiinţării unei Academii d e drept, pentru menţinerea
şcoli i superioare de fete de la Sibiu, pentru fondul cultural sau pentru cel
genera l . În acelaşi timp, ei au spriji n it diferite i iţiative culturale, atât p rin
contribuţii în bani, cât şi prin donaţii de cărţi, documente, publicaţii, obiecte cu
valoare istorică9. La rândul ei şi Asociaţiunea a venit în sprijinul românilor din
Banat prin acordarea de burse pentru elevii si studentii săraci.
După 1 887, când prin activitatea gr � pului ti � eri lor intraţi în Comitetul
Central al Parti d u l u i Naţional Român, I oan Sl avi c i , Eugen Brote , Vasile
Lucaciu, I u liu Coroianu , secondaţi de Ion Raţiu şi Gheorghe Pop de Săseşti ,
mult mai hotărâţi, mai curajoşi, mai intransigenţi, polemişti vig uroşi şi publicişti
"ASTRA" ÎN BANAT PÂ NĂ LA MAREA UNIRE 1 61
tale ntaţi , m işcarea naţională devine m u lt ma i d i namică, se intensifică şi

legăturile Asociaţiunii cu Banatu110•
În anul 1 892, la adunarea generală a Asociaţi unii de la Sibiu, a fost
invitat să concerteze şi corul p l ug arilor din Chizătău, cel mai prestigios cor
ţărănesc din patria "reuniunilor corale centenare"1 1 •
Mişcarea memorandistă - cel mai important moment al luptei naţionale
după revoluţia de la 1 848 - a determinat autorităţile maghiare să intervină prin
măsuri dure, desfiinţând Partidul N aţional Român, interzicând activitatea mai
m u ltor despărţăminte ale Asociaţiunii şi o bligând-o să-şi modifice statutele
pentru a elimina termenii "român" şi "transi lvan". În ciuda acestor măsuri,
românii din Transilvania şi Banat devin tot mai conştienţi de necesitatea
strângerii legături lor culturale şi politice, iar Asociaţiunea se hotăreşte să-şi
modifice statutele şi să-şi extindă activitatea organizatorică şi asupra Banatului.
Evo l uţia relaţiilor i nternaţionale şi în special a situaţiei din Balcani,
caracterizate prin ofensiva politică a R usiei în această zonă, face ca d upă 1 895
I mperiul austro-ungar să-şi modifice atitudinea atât faţă de România, cât şi faţă
de lupta de eliberare naţională din Transilvania şi Banat12.
Adaptându -se noilor rea l ităţi politice, fruntaşii mişcării n aţionale din
Banat şi Transi lvania vor face în anii 1 894-1 895 primii paşi spre noua linie
p o l itică caracterizată prin strâ n g e re a legături l o r d i ntre ei, intensificarea
activităţior culturale pentru cultivarea l imbii române şi a tradiţiei comune şi
participarea activă la viaţa politică parlamentară.
În aceste condiţi i, Asociaţi unea care avea un rol foarte important în
realizarea acestor obiective imediate - ce trebuia să aibe drept corolar înfăptuirea
marelui deziderat naţional - se hotăreşte să-şi extindă activitatea dincolo de
graniţele Ardealului istoric. Prindea viaţă o încercare mai veche a Asociaţiunii de
a-şi extinde activitatea şi "asupra românilor din părţile bănăţene"13. Încă din 1 874,
la adunarea generală de la Deva, s-a hotărât ca unnătoarea adunare generală să
se ţină la Lugoj şi prin aceasta să facă primii paşi pe te ritoriu l Banatului.
Conducătorii Asociaţiunii ajung la concluzia c ă această hotărâre este pripită şi
dacă ar fi fost dusă la îndeplinire, ar fi putut eventual să pericliteze activitatea
Asociaţiunii, care pe atunci era numai transilvană14. De aceea într-o adunare
extraordinară, ţinută în vara anului 1 875, la Alba Iulia, au decis să abandoneze
ideea extinderii în Banat. Au trebuit să treacă mai bine de două decenii pentru ca
Asociaţiunea să-şi poată realiza acest deziderat.
La această amânare a contribuit şi faptul că în Banat, activităţi similare
desfăşu ra u reu niu nil e de cântări şi m uzică, sau corurile de p l uga ri ce se
ocupau de înfiinţarea de biblioteci, ţinerea de conferinţe şi răspândirea literaturii
române15• Societăţile de lectură sau reuniunile de lectură română din Banat au
devenit instituţii culturale mai apropiate de g ustul, înţelegerea şi posibilităţile
reale ale poporului, decât Asociaţiunea sau Societatea pentru fond de teatru ce
aveau în primii ani de activitate un caracter mai academic16.
În aceste condiţii "era greu să te atingi de instituţi uni consacrate prin
istorie şi tradiţiune" 1 7, era părerea lui Valeriu Branişte, un bun cunoscător al
spiritualităţii bănăţene.
1 62 DUMITRU TOMONI
Si totusi derularea evenimentelor a făcut posibilă extinderea activităţii

Asociat i � nii, p� ntru că în anul 1 895, g uvernul maghiar a cerut modificarea
statutelor şi e l i m i n a rea d i n tit l u l Asoci aţi u n i i a cuvânt u l u i "tran si l v a n " ,
considerându-l c a o expresie a protestului faţă d e unirea forţată a Transilvaniei
cu Ungaria.
Noul titlu nu mai limita geografic extinderea organizatorică a Asociaţiunii,
iar conducerea ei hotărăşte să profite de acest prilej, stabilind ca următoarea
adunare generală să aibă loc la Lugoj. La această hotărâre a contribuit şi mai
vechea dorinţă a bănăţenilor de a se alătura m işcări i naţionale duse de
ardeleni. La 30 iulie 1 895, ziarul timişorean "Dreptatea", publica articolul medi
cului Mihai Pop din Găvojdia, sugestiv intitulat "O asociaţiune bănăţeană" 1 8.
După ce arată piedicile puse de reg i m u l m a g h i a r româ n i l o r bănăţeni în
încercarea lor de a-şi crea i n stituţii c u lt u rale p ropri i , m e d i c u l bănăţean
propunea "înfiinţarea unei secţiuni sau Asociaţiuni bănăţene pentru cultura şi
l iteratu ra poporului român", după modelul Asociaţiu n i i , sau "generalizarea
acesteia şi asupra Banatului"19.
·
Apelul medicului Mihai Pop are ecou, astfel că şi învăţătoru l bănăţean

Iuliu Vuia - aj uns mai târziu revizor şcolar şi autor de manuale - se asociază
aceleiaşi idei pentru că spunea el, "vocea timpului strigă mereu înainte şi vai de
acel popor care nu ţine cont de această voce"20.
Susţinând ideea unificării mişcării în plan cultural, Iuliu Vuia cerea frun
taşilor bănăţeni convocarea unei conferinţe pentru a pregăti fondarea asociaţiei
pentru "a ne putea p rezenta şi înaintea lumei ca un popor cu aspiraţi uni
culturale"21 .
Deşi conferinţa cerută d e învăţătorul bă năţean n u s-a convocat,
adunarea generală a Asociaţiunii ţinută la Blaj în zilele de 27-28 august (1 5- 1 6
septembrie) 1 895, a evidenţiat dorinţa bănăţenilor d e a se extinde Asociaţiunea
şi în ţinutul lor, făcând precizarea că se doreşte sincer ca toţi românii, să intre
în Asociaţiune, care se va numi simbolic "ASTRA" şi a hotărât ca următoarea
adunare generală să aibă loc la Lugoj , considerat atunci pe bună dreptate,
capitala spirituală a Banatului22_
Realizând semnificaţia acestui eveniment, pentru buna desfăşurare a
adunării, lugojenii au făcut pregătiri intense, începând cu câteva săptămâni
înainte de data fixată pentru ţinerea adunării. În acest scop s-a constituit un
comitet de organizare compus din 45 de persoane, printre care personalităţi
marcante ale vieţii politice şi culturale lugojene: familia Brediceanu (Coriolan,
Tiberiu şi Gaius), George Dobrin, Ion Vidu, Liviu Tempea, George Popovici,
lovu Popovici, Timotei Popovici23_
Însemnătatea acestei prime adunări a Asociaţiunii pe teritoriul Banatu lui,
este subliniată chiar din discursul de deschidere a adunării, rostit de profesorul
blăjean Ion Micu Moldovan, preşedintele Asociaţiunii, care arată că "e primul
pas ce se întreprinde spre a lărgi cursul de activitate al societăţii, ... scoborând
coasta munţilor şi înaintând spre marginile extreme ale tărâmului ocupat de
neamul nos_tru", pentru că "legătura sâng e l u i şi a l i m b i i s-au dovedit de
neînvins"24. li răspunde Alexandru Mocioni, care era atunci cea mai influentă
personalitate politică a Banatului, printr-un discurs apreciat de Valeriu Branişte

ca fiind "din cele mai magistrale ce s-au rostit pe aceste meleaguri"25. "Simţit-am
cu toţii că ad u narea are să fi e un eveniment de m a re importanţă pentru
năzuinţele şi interesele noastre culturale. Prin aceasta se dărâmă un zid de
despărţire între fraţii de acelaşi neam şi de aceeaşi cultură. Asociaţi unea
n oastră în această a d u n are se de zb racă d e c a racte rul ei p rovi n c i a l , se
proclamă principiul solidarităţii naţionale pe terenul cultural"26• Filozoful şi omul
politic bănăţean subliniază i mportanţa deosebită a solidarităţii naţionale în plan
cultural, atrăgând însă atenţia asupra dificultăţii luptei pentru cultura naţională,
pentru că ea nu va fi o l u ptă "cu foc şi fier, nici o l u ptă pentru i nteresele
meschine şi efemere" ci va trebui să fie o luptă dusă "cu armele cele mai nobile
ale minţii şi inimii, pentru idealuri măreţe şi nepieritoare"2-7•
După încheierea primei şedinţe, invitaţii au participat la un impresionant
concert dat de corurile ţărăneşti din Banat în cinstea distinşilor oaspeţi şi în faţa
m i i lor de spectatori adunaţi în curtea b isericii g reco-ortodoxe şi în g rădina
hotelului "Concordia"28• Majoritatea pieselor prezentate aparţineau cunoscuţilor
compozito ri români Ion V i d u , C i prian Porumbescu şi G avriil M u zicescu.
Programul coral s-a încheiat cu un moment de profundă încărcătură emoţională
când cele 20 de coruri ţărăneşti însumând 740 de membri, s u b bag heta
dirijorală a lui Ion Vidu, au interpretat "Deşteaptă-te române!".
Referi ndu-se l a aceste m o mente, "G azeta Transilvaniei" din 1 8/30
august 1 896, consemna: "A fost o privelişte măreaţă, neobicinuită şi totodată
m i ş cătoare a vedea această m a re m u lţ ime de cântăreţi şi câ ntăreţe în
costumele lor naţionale româneşti şi a fost o plăcere rară de a le auzi intonând
în toate părţile încântătoarele noastre melodii naţionale".
În şedinţa a doua ţinută în 1 6 august 1 896, s-au făcut înscrieri de noi membri
fondatori29, pe viaţă30, şi ordinari din toate colţurile Banatului. Printre acei membri
ordinari înscrişi în Asociaţiune cu această ocazie, figurau nume reprezentative
pentru viaţa politică şi culturală a Banatului: Coriolan, Tiberiu şi Gaius Brediceanu,
Ion Vidu, George Popovici, Patriciu Dragalina, Dionisie Păscuţiu etc.
Manifestările culturale prilej uite de adunarea generală a Asociaţiunii de
la Lugoj, s-au încheiat seara cu concertul şi reprezentaţia teatrală a reuniunii
române de cântări şi muzică din localitate cupri nzând un program cu piese
reprezentative din creaţia compozitorilor Ion Vidu, Giuseppe Verdi, Fryderyk
Chopin şi Gavriil M uzicescu.
Adunarea generală de la Lugoj , desfăş u rată s u b se m n u l celor ma i
sincere sentimente de înfrăţire culturală, prin hotărârile luate, a rămas una din
cele mai importante adunări generale ţinută de Asociaţiune în cele aproape
nouă decenii de existenţă, bucurându-se de o apreciere deosebită, atât din
partea contemporanilor evenimentului, cât şi din partea istoricilor interesaţi de
activitatea prestigioasei Asociaţiuni.
Manifestările de la Lugoj a u fost urmărite cu interes de către autorităţile
şi de către cercurile politice maghiare, printre cei prezen ti numărându-se şi
corespondenţi ai unor binecunoscute publicaţii maghiare . l n numărul său din
1 8/30 august 1 896 relatând că la Lugoj, românii "au prins focul bengalie de
1 64 DUMITRU TOMONI
bucurie şi în toată ţara circulă proclamaţi unile prin care se an unţă că s-a
săvârşit marea îm păcăc i u ne" ş i că astfe l "ei n u vor mai înte m e i a zi a re
deosebite, reuniuni deosebite, ei vor fuziona cu toţii", ziarul "Magyarorszag"
cerea ministeru lui de interne ca să supravegheze orice încercare de activitate
politică desfăşurată de Asociaţiune, iar ministerului de culte şi instrucţiuni să se
îngrijească mai bine de propaganda culturală maghiară31 .
Îng rijorarea faţă de perspectiva trecerii româ n i l o r de la activitatea
culturală la cea politică este exprimată şi de publicaţia "Magyar Hirlop". După
ce arată că "în Lugoj şi-au întins mâna va lahii de dincoace şi dincolo de
muntele Crai ul ui", publicaţia maghiară ăşi exprima aceeaşi îngrijorare, neştiind
"în ce direcţiune vor pleca acum românii"32.
Putem concluziona că prin atenţia de care s-a bucurat în epocă prin
entuziasmul participanţilor, prin însufleţitoarea atmosferă creată de adunarea de
la Lugoj, a fost nu numai un eveniment deosebit în activitatea Asociaţiunii, dar şi
un moment important în cristalizarea formelor de luptă pentru unitate naţională.
După această adunare urmează o perioadă de tatonare, fără însă a se
întreprinde nimic concret în p lan organizatoric. De aceea, în cadrul adunării
generale a Asociaţiunii de la Mediaş din 1 5/27-1 6/28 august 1 897, s-a hotărât
arondarea principalelor localităţi din comitatele Caraş-Severin, Timiş şi Torontal
în vederea constituirii cât mai rapide de noi despărţăminte. I s-a încredinţat
această misiune celui mai cunoscut om politic lugojean, Coriolan Brediceanu, cu
rugămintea de a constitui "imediat despărţământul Lugoj cu centrul în Lugoj",
care să cuprindă cercurile pretoriale: Lugoj, Mureş, Făget, Beghei şi Timiş33.
Acceptând cu mare bucurie sarcina încredinţată de comitetul central al
Asociaţiunii, Coriolan Bredicean u, după ce informează conducerea centrală
despre convocarea adunării de constituire a despărţământu lui Lugoj pe 30
iunie/1 1 iulie 1 898, recomandă totodată înfi inţarea de despărţăminte şi în
Caransebeş, Oraviţa, Timişoara, Panciova şi Sânnicolau Mare34.
În perioada 1 898-1 900 s-au constituit în cele trei comitate ale Banatului
nouă despărţăminte, iar în anii următori încă patru. În comitatul Caraş-Severin
despărţămintele: Bocşa35, Caransebeş36, Lugoj, Oraviţa37, în comitatul Timiş
despărţămintele: Timişoara38, Vîrşeţ39, Lipova40, Buziaş, Ciacova şi Biserica
Albă, în comitatul Torontal : despărţămintele: Panciova41 , Sânnicolau Mare,
Tormac, Becicherecu-Mic42.
Prima grijă a noilor despărţăminte a fost aceea de a-şi crea agenturi în
localităţile mai importante şi de a înscrie noi membri în Asociaţiune. Număru l
agenturilor înfiinţate în despărţămintele bănăţene a fost relativ m i c comparativ
cu situaţia din Ardeal, excepţie făcând doar despărţământul Vîrşeţ, care în
1 9 1 4 avea funcţionale 25 de agenturi . Numărul membrilor, în special al celor
ajutători, a crescut an de an, remarcându-se în acest sens despărţămintele
Oraviţa, Vîrşeţ şi mai ales Timişoara, care în anul 1 904 avea cel mai mare
număr de mem bri dintre toate despărţăminte le Asociaţiunii. Cea mai mare
parte a membrilor erau ţărani şi un număr destul de mic de preoţi, învăţători,
profesori, meseriaşi şi funcţionari.
Paralel cu preocuparea pentru înfiinţarea de agenturi, conducerea des

p ă rţămintelor a căutat să înfiinţeze în fiecare agentură câte o b i b l i otecă
poporală care să cuprindă lucrări de istoriografie, geografie, igienă, economie,
volume de poezii, nuvele şi povestiri ale scriitorilor români reprezentativi.
M ajoritatea cărţilor existente în b i b l iotecile poporale proveneau d i n
donaţi i l e Comitet u l u i Centra l d e l a S i b i u , d a r u n e l e despărţăminte ş i - a u
constituit un fond cultural propriu, c u aj utprul căruia şi-au achiziţionat cărţi. Au
existat numeroase donaţii personale făcute de către unii membri ai despărţă
mintelor: Emanuil Ungurianu43, medicul Petru Borlovan din Bocşa Montană44,
învăţătorul N icolae Popovici din Barbos45. S-au remarcat prin această iniţiativă
despărţămintele Ti m i şoara , Vîrşeţ, Lugoj şi C a ransebeş. În acelaşi t i m p
conducerea despărţămintelor a întreţinut o strânsă legătură cu bibliotecile
şcolare existente, trimiţându-le o parte din publicaţiile Asociaţiunii.
Principala preocupare a despărţămintelor bănăţene a fost aceea de a
pătrunde în l u mea sate lor, pentru a întreţine flacăra cu lturii în fiecare sat
ro m â nesc. Acest ob iectiv este c l a r form u l at şi în raportul p rezentat d e
conduce rea Asociaţi unii la Adunarea g enerală din 1 905: "Să d ă m carte î n
mâna ţăranului nostru talentat ş i doritor de carte, c a să-şi cunoască drepturile
şi datorinţele sale, valoarea sa. Să-l iubim pe ţăran, dacă vrem ca şi el să ne
iubească, mai ales noi românii suntem datori, pentru că noi toţi am crescut cu
prescura ţăranului şi ne susţinem din sudoarea lui ( ... ) . Ţăranul ne-a păstrat
l i m b a , legea, port u l , doina, ren u m e l e de vitea z , datinele şi tot ce poartă
caracter românesc"46.
Pe lângă manualele de apicultură, zootehnie, pl ugărit, ce se găseau în
rafturile bibliotecilor poporale spre a putea fi consultate de truditorii satelor în
vederea lărg irii orizontului profesional, şi obţinerii unor producţii superioare,
conducerea despărţămintelor a susţinut numeroase prelegeri şi conferinţe cu o
tematică economică : "Trifo i u l şi l ucerna", "Prăsirea vitel or", "Valori za re a
laptelui, pregătirea smântânei şi a untului", "Despre unelte agricole, seminţe şi
lucrarea pământului"47, "Cultura viilor", "Stârpirea mătăsei din trifoi şi lucernă",
" D esp re a s i g u rări şi f o l o s u l lor"48. De o l a rg ă a u d ienţă s- a u b u c u rat ş i
prelegerile ş i conferinţele ce tratau probleme d e istorie naţională, port popular,
cu lt ură şi civilizaţie românească. Confere nţ i a ri i , m ajo ritatea p rofesori şi
învăţători, încercau s ă ridice nivelul de cultură al satelor, să-i sensibilizeze pe
ţărani î n crearea de bănci ş i tovărăşii de valorificare a vitelor, păsărilor de curte,
produselor agricole. Dacă în anul 1 907 despărţămintele bănăţene au susţinut
20 de prelegeri, după 1 9 1 O numărul lor a crescut considerabil, ajungându-se ca
în a n u l 1 9 1 4 , 1 O desp ărţămi nte bănăţene care f uncţionau să susţină 67
prelegeri şi 33 conferinţe.
O preoc u p a re perm a nentă a Asociaţ i u n i i a fost s p rij i n i re a şco l i l o r
confesionale româneşti şi organizarea cursurilor de alfabetizare pentru a reduce
n u mărul neştiutorilor de carte. Această activitate se va i ntensifica d u pă
a d o ptarea l e g i l o r şcol a re a l e l u i A p p o n y , l e g i c e potenţau p o l i t i ca d e
maghiarizare prin desfiinţarea şcolior confesionale româneşti, slovace ş i sârbeşti
şi înlocuirea lor cu şcoli de stat, cu învăţământ exclusiv în limba maghiară49.
1 66 DUMITRU TOMONI
Pentru a impulsiona această acţiune, Comitetul Central a acordat 5

premii de câte 50 de coroane învăţătorilor şi preoţilor care aveau activitate
deosebită în acţiunea de alfabetizare, făcând apel la conduceri le despărţă
m i ntelor să le u rmeze exe m p l u l . Pri m u l despărţământ bănăţean care va
răspunde acestui apel a fost cel din Bocşa, care în şedinţa din 1 2 decembrie
1 908 a instituit două premii de câte 25 coroane pentru cei mai zeloşi învăţători
sau preoţi50.
Despărţămintele bănăţene au sprijinit prin bani, răscumpărarea felici
tărilor de Anul Nou, trimiterea de obiecte şi documente, atât Muzeul etnog rafic
şi istoric de la Sibiu, cât şi alte acţiuni ale Asociaţiunii. O contribuţie remarcabilă
la realizarea acestui obiectiv l-au avut Alexandru şi Zeno Mocioni , care au
donat impresionanta sumă de 24 OOO coroane51 . S-au remarcat contribuţiile
băncilor "Făgeţeana" din Făget şi "Orăviceana" din Oraviţa cu câte 2 OOO de
coroane fiecare, precum şi celor a unor membri marcanţi ai despărţămintelor
bănăţene: Emanuil Ungurianu, Aurel şi Lucia Cosma din Timişoara, I lie Trăilă
din Oraviţa, Nestor Oprean din Sânnicolau Mare etc.52
O contribuţie ·importantă la realizarea Muzeului Asociaţiunii au avut-o
despărţă m i ntele Bocşa, C a ransebeş şi T i m i şoara, prin tri m i t e re a u n o r
exponente etnografice, obiecte ş i fotografii aparţinând unor personalităţi politice
sau culturale.
Pentru sprijinirea materială a acestor iniţiative biroul central al Aso
ciaţiunii a făcut în ianuarie 1 9 1 3 un apel către conducerile băncilor rugându-le
să cedeze "o parte din cota lor filantropică pentru Fond ul cultural al băncilor,
administrat de Asociaţiune" şi să înscrie băncile din Asociaţiune ca membri pe
viaţă sau fondatori, iar pe funcţionarii lor ca membri ordinari sau ajutători53.
Sprijinul material constant pe care l-au avut despărţămintele bănăţene
d i n p a rtea b ă n c i l o r54 a c o n stit u i t o c a racteristică a activităţ i i a c e s t o r
despărţăminte, făcând c a averea lor, la sfârşitul fiecărui a n bugetar s ă fie mult
mai mare decât a altor despărţăminte din Ardeal. Pentru demonstrarea acestor
realităţi este suficient să arătăm că în anul 1 91 4, despărţământul Timişoara
avea o avere de 9 444 coroane, Lugojul 1 023 coroane, Oraviţa 846 coroane,
în timp ce despărţămintele re n umite din Ardeal aveau o avere m u lt mai
modestă: Cluj 800 coroane, Braşov 500 coroane, Făgăraş 1 55 coroane etc.
Această activitate complexă şi prolifică a despărţămintelor bănăţene a
fost întreruptă aproape în totalitate de începerea pri m u l u i război mondial .
Situaţia excepţională provocată de război a zdruncinat şi activitatea Asociaţiunii.
Despărţămintele n-au mai putut să-şi facă propaganda culturală şi economică în
comune şi nici măcar să-şi ţină adunările cercuale. Datorită mobi lizării unui
nu măr însemnat de di rectori şi alţi fu ncţi onari ai despărţămi ntelor, a fost
împiedicată în mare măsură chiar şi încasarea cotizaţiilor, ceea ce a afectat grav
situaţia financiară a despărţămintelor care se întreţineau în cea mai mare parte
din procentul de 20% din cotizaţia încasată la sfârşitul anului55.
Singura activitate notabilă desfăşurată de către despărţămintele bănăţene
în anii primului război mondial a fost răspândirea de publicaţii şi calendare ale
Asociaţiunii în lumea satelor şi ajutorarea cu cărţi şi ziare a ostaşilor bolnavi
sau răn iţi aflaţi în spitalele din ţară sau pe front56. Protopou l din Mehadia,
Coriolan Buracu, membru pe viaţă al despărţământului Caransebeş al Asociaţiunii,
înrolat ca preot militar, mulţumea în numele soldaţilor români din spitalul din
Abbazia, pentru cele două pachete cu cărţi de rugăciuni pri mite57• Aceleaşi
sentimente de recunoştinţă pentru cărţile primite pe front le-a exprimat şi Iosif
Drăgoiu , preot militar la Regimentul 3 1 infanterie, care trimite Asociaţiunii şi
2 0 0 coroane "ad u n ate d i n c reiţa r i i s o l d a ţ i l o r ro m â n i d i n reg i m e nt", cu
rugămi ntea de a fi înscrişi membrii pe vi aţă ai Asociaţi u n i i , cu menţi u n ea
"Soldaţii
' români la Crăciunul 1 91 7"58.
Putem concluziona că până la M area Uni re, activitatea despărţămintelor
bănăţene desfăşurată în mai multe etape a fost meritorie, acestea achitându-se
cu succes de sarcinile reclamate de obiectivele măreţe ale Asociaţi unii şi
nevoile reale ale românilor din Banat. D upă prima etapă caracterizată p ri n
entuziasmul constituirii de despărţăminte, agenturi , biblioteci poporale, sus
ţ i n erii d e prelegeri şi confe rinţe, atragerii d e noi m e m b ri , u rmează d u p ă
adunarea generală d e la Timişoara d i n 1 904, o perioadă de relativă stagnare,
marcată de scăderea numărului de membri, încetarea activităţii unor agenturi,
reducerea n u mărului de conferinţe şi prelegeri, sau chiar de reorganizare a
unor despărţăminte. Impulsionarea politicii de maghiarizare pri n legile şcolare
ale lui Apponyi, sau cele electorale a determinat o reacţie imediată din partea
Asociaţiunii pentru păstrarea a tot ce era românesc în Banat şi mai ales în
s ate l e b ă n ă ţ e n e . Se aj u n g e astfe l l a c e a d e - a t r e i a e t a p ă în evo l u ţ i a
d e s p ă rţ ă m i nt e l o r b ă n ă ţe n e , c a ra c t e r i z a t ă p r i n o rg a n i z a re a d e n o i
despărţăminte, crearea d e noi agenturi ş i biblioteci, pătru nderea masivă în
l u mea satelor prin susţinerea de prelegeri şi conferinţe n u numai cu ocazia
adunărilor cercuale, ci şi în majoritatea duminicilor şi sărbătorilor religioase.
Punctul culminant al acestei etape l-au reprezentat anii 1 91 3- 1 9 1 4, evidenţiaţi
prin reorganizarea despărţămintelor neactive, înfiinţarea de despărţăminte şi
agenturi noi, intensificarea p ropagandei culturale prin prelegeri , conferinţe,
şezători, curs u ri de analfabeţi , organizarea economică p ri n cooperative şi
asociaţii agricole.
Ca o recunoaştere a importanţei activităţii despărţămintelor bănăţene,
conducerea de la Sibiu a organizat în Banat, în perioada 1 900-1 905, trei adunări
generale la Băile Herculane - 1 90059, Oraviţa - 1 90260 şi Timişoara - 1 90461 .
Istoria despărţămintelor bănăţene, ca de altfel şi istoria întregii asociaţii
n-a fost un marş triumfal, n-a cunoscut numai realizări remarcabile şi progrese
neîntre ru pte, ci şi perioade contra d i cto ri i , de n e s i g u ra n ţă şi d e rută, d e
incertitudine ş i dezorientare. Conducătorii despărţămintelor au avut puterea şi
discernământul de a depăşi interesele mărunte şi a găsi modalităţile adecvate
continuării generosu l u i progra m . Prin mi i l e de mem bri pe viaţă, fondatori ,
ordinari şi aj utători, prin întinsa reţea organizatorică, prin complexa activitate
desfăşurată în slujba idealului naţional, Asociaţiunea n-a fost doar o societate
culturală, ea a fost o mişcare culturală românească.
Membrii despărţămintelor Bănăţene până la marea unire CD
CD
Nr.
Despărţământul 1 899 1 900 1 901 1 902 1 903 1 904 1 905 1 906 1 907 1 908 1 909 1 91 0 1 9 1 1 1 91 2 1 91 4 1 91 5 1 9 1 6 1 9 1 7 1 91 8
crt.
1. Becicherul Mare -
9 9 7 5 3 9 7 -
6 8 9 9 1 04 1 83 11 6 5 5
2. Bocşa 56 61 61 33 27 34 36 27 62 43 28 34 60 1 87 1 67 21 14 15 15
3. Buziaş - - - - - - - - - -
4 4 4 65 17 3 3 3 3
4. Biserica-Albă - - - - - - - - - - - - - -
48 21 17 14 14
5. Caransebeş 9 67 67 33 32 32 31 31 42 56 27 26 26 263 251 35 39 39 39 c

·c
:i:
6. Ciacova - - - - - - - - - -
10 10 10 1 29 1 09 12 10 8 8 =l
JJ
c
7. Lipova - - -
35 23 22 20 19 -
38 14 11 14 -
84 23 19 19 19 -t
o
:i:
8. Lugoj 46 41 41 38 39 36 38 38 -
37 45 62 71 313 1 89 37 38 39 40 o
�
9. Oraviţa 86 79 79 67 59 60 62 62 77 70 55 56 73 497 312 26 17 16 16
1 0. Panciova -
45 45 35 30 27 29 33 52 43 28 31 31 1 37 1 61 29 27 26 26
11. Sânnicolau Mare 18 17 -

13 9 8 9 18 82 12 16 17 17 47 88 9 9 8 8
1 2. Timişoara 60 72 72 60 63 61 88 89 74 61 53 55 55 1 25 141 30 29 28 28
1 3. Vîrşeţ -
42 42 39 30 36 29 25 23 43 34 37 367 1 79 303 29 30 30 30
"ASTRA" ÎN BANAT PÂNĂ LA MAREA UNIRE 1 69
NOTE
1 . Ion Agârbiceanu, Asociaţiunea transilvană pentru literatura şi cultura poporului român

"ASTRA " Ce a fost? Ce este? ce vrea ?, Sibiu, 1 936, p. 4.
2. Adunarea generală de la Timişoara, în "Transilvania", an XXXV , nr. 4-5, sept.-oct. 1 904, p. 1 56.
3. Teodor Pavel, Activitatea "Asociaţiei Naţionale Bănăţene" în sprijinul învăţământului
românesc din Banat şi Crişana ( 1862- 1918), în "Banatica", Reşiţa, nr. 1 , 1 971 , p. 387.
4. Ioan Lupaş, Din istoria Transilvaniei, Bucureşti, Edit. Eminescu, 1 988, p. 1 88.
5. Dan Berindei, Cultura naţională română modernă, Bucureşti, Edit. Eminescu, 1 986, p. 379.
6. Andrei Bârsanu, La jubileul de cincizeci de ani al Asociaţiunii, în ''Transilvania", an XLII,
nr. 4, iulie-august 1 91 1 , p. 325.
7. Mitropolitul Andrei baron de Şaguna. Scriere comemorativă la serbarea centenară a
naşterii lui, Sibiu, 1 909, p. 299; Actele privitoare la urzirea şi înfiinţarea Asociaţiunii în Transilvania
pentru literatura română şi cultura poporului român, Sibiu 1 862, p. 79-80 (în continuare se va cita:
Actele ... ); V. Curticăpeanu, Întemeierea societăţii !ASTRA " $i rolul ei în cultura poporului român
( 1 861), în "Studii. Revistă de istorie", XIV, nr. 6, 1 96 1 , p. 1 439-1 463; Pamfil Matei, Asociaţiunea
transilvană pentru literatura română şi cultura poporului român (AS TRA) şi rolul ei în cultura
naţională (1861-1950), Cluj-Napoca, Edit. Dacia, 1 986; Eugen Hule �. Astra-istoric, organizare,
activitate, statute şi regulamente, Sibiu, Edit. Astrei, 1 944; Ioan Lupaş, lnfiinţarea ASOCJA ŢJUNll şi
conducătorii ei, în ''Transilvania", an XLII nr. 4, jubiliar, iulie-august 1 9 1 1 , p. 326-348; ASTRA 1861-
1950. Asociaţiunea transilvană pentru literatura română şi cultura poporului român, coordonator
Victor V. Grecu, Sibiu 1 987 (în continuare se va cita: ASTRA 1 86 1 - 1 950 ... ) .
8. Actele . . . , p. 53-55; vezi, pe larg, Elena Borugă, Legăturile Asociaţiunii "ASTRA " cu
Banatul în perioada 1861-1895, în "Acta Musei Napocensis'', Cluj-Napoca, XX, 1 983, p. 575-576;
Gheorghe Luchescu, Reverberaţii ale Astrei în Banat, în "Astra 1 861 - 1 950", p. 1 83-1 84; Dumitru
Tomoni, ASTRA în Banat, în "Altarul Banatului", nmişoara, serie nouă, an VI, aprilie-iunie 1 995, p. 91 .
9. Elena Borugă, Op. cit., p. 582.
1 O. Ştefan Pascu, Făurirea statului naţoinal unitar român, voi. 1 , Bucureşti, Edit. Academiei,
1 983, p. 2 1 6.
1 1 . Filaret Barbu, Portativ Bănăţean, Lugoj, 1 942, p. 5.
1 2 Teodor Pavel, Mişcarea românilor pentru unitate naţională şi diplomaţia puterilor
centrale ( 1 894-1914), voi. l i , Timişoara, Edit. Facla, 1 982, p. 70; vezi şi Nicolae Ciachir, Gheorghe
Bercan, Diplomaţia europeană în epoca modernă, Bucureşti, Edit. Ştiinţifică şi enciclopedică, 1 984,
p. 409; Gheorghe Nicolae Căzan, Şerban Rădulescu-Zorner, România şi Tripla Alianţă 1878-1914,
Bucureşti, Edit. Ştiinţifică şi enciclopedică, 1 979, p. 1 87.
1 3. Ioan Lupaş, Înfiinţarea "Asociaţiunii" şi conducătorii ei, în ''Transilvania", an XLI I , nr. 4,
jubiliar, iulie-august 1 91 1 , p. 347.
1 4. Ibidem; vezi şi D i recţia J ud eţeană Sibiu a Arhivelor N aţionale (în contin uare
D .J.S.A.N.); Fond "Astra", Doc. 1 01 /1 875, f. 3-5.
1 5. Petre Dan, Asociaţii, Cluburi, Ligi, Societăţi. Dicţionar cronologic. Bucureşti, Edit.
ştiinţifică şi enciclopedică, 1 983; vezi şi Direcţia j udeţeană Timiş a Arhivelor naţionale (în
continuare D.J.T.A.N.); Fond Prefectura Severin, dosar 2/1 902, Anexa 4.
1 6) Virgil Vintilescu, Secvenţe literare. Repere literare bănăţene ( 1 880- 1 9 1 8), Timişoara,
Edit. Facla, 1 987, p. 3 1 .
1 7. Valeriu Branişte, Oameni, fapte, întâmplări, Cluj-Napoca, Edit. Dacia, 1 980, p. 224.
1 8. Mihai Pop, O asociaţiune bănăţeană, în "Dreptatea", "Timişoara", an l i , nr. 1 59 din
1 8/30 iulie 1 895, p. 1 .
1 9 . Ibidem.
20. Iuliu Vuia, Bănăţenii şi Asociaţiunea, în "Dreptatea", an li, nr. 1 61 din 21 iulie (2 august)
1 985, p. 1 .
21 . Ibidem.
22. Dumitru Tomoni, Prima adunare a "Astrei" în Banat, în "Orizont", Timişoara, an XXXVII,
nr. 35 din 29 aug. 1 986, p. 4.
23. Elena Boragă, Prima adunare a "ASTREI" în Banat, în "Apulum'', Alba Iulia, XVI, 1 979,
p. 397-398.
24. AS TRA în Lugoj, "Foia diecezană", Caransebeş, an X I , nr. 34 din 1 8 august/ 1 6
septembrie 1 986, p. 2 .
1 70 DUMITRU TOMONI
25. Valeriu Branişte, Oameni, fapte, întâmplări, Edit. "Dacia", Cluj-Napoca, 1 980, p. 225.
26. Adunarea generală din Lugoj, 27-28 a ugust, în "Transi lvania", an XXVII, nr. 9,
octombrie-noiembrie 1 896, p. 2 1 3.
27. Ibidem.
28. D. Suciu, Unitatea poporului român. Contribuţii istorice bănăţene, Edit. " Facla",
Timişoara 1 980, p. 1 34.
29. Biserica greco-ortodoxă de la Lugoj şi avocatul Emanuil Ungurianu din Timişoara.
30. Maieştrii cojocari din Lugoj, "Făgeţeana" - institut de credit din Făget, Titus Haţeg
·
(Lugoj), Alexiu Mangiuca şi Ioan Nedelcu (Oraviţa), Dimitrie Coscan (llidia) vezi D.J.S.A.N. Fond
"Astra", Doc. 4 1 0/1 896, f. 6-1 6.
31 . Adunarea Asociaţiunii şi foile ungureşti, în "Gazeta Transilvaniei", an LIX, nr. 1 82 din 20
august/1 septembrie 1 896, p. 1 .
32. Ibidem.
33. D.J.S.A.N., Fond "ASTRA'', documentul 600/1 897, f. 1 .
34. D.J.S.A.N., Fond "ASTRA", doc. 329/1 898, f. 1 ; vezi şi Partea oficială în 'Transilvania",
an XXIX, nr. 9-1 0, noiembrie-decembrie 1 898, p. 72.
35. Direcţia Judeţeană Caransebeş a Arhivelor Naţionale (în continuare: D.J.C.A.N.), Fond
"Astra", Despărţământul Bocşa, dosar 9/1 898, f. 1 -2; vezi şi D.J.S.A.N., Fond "Astra", doc.
522/1 898, f. 1 -1 1 .
36. D.J.C.A.N „ Fond "Astra", Despărţământul Caransebeş, dosar 1/1 899, f. 1 -4.
37. D.J.S.A.N„ Fond "Astra", doc. 629/1 898, f. 8-9.
38. Ibidem, doc. 640/1 898, f. 5-7.
39. Ibidem, doc. 704/1 900, f. 1 -4.
40. Ibidem, doc. 208/1 901 , f. 1 -4.
4 1 . Ibidem, doc. 724/1 899, f. 1 -3.
42. Partea oficială, în "Transilvania", an XXIX, nr. 1 O, decembrie 1 899, p. 1 54.
43. C. Stoicănescu, Contribuţiile lui Ungurianu la diferite realizări culturale, în "Analele
Banatului'', Timişoara, an IV, aprilie-decembrie 1 931 , p. 60; Vezi şi Vasile Râmneanţu, Emanuil
Ungurianu 1845- 1929, Timişoara, Edit. Mirton, 1 996, p. 1 3; Emanuil Ungurianu a donat 64 de
tomuri (lucrări de istorie, igienă, agricultură şi literatură).
44. Raport general. . . despre situaţia Asociaţiunii în anul 1915, în ''Transilvania", an XLVII,
nr. 7-1 2 , decembrie 1 9 1 6, p. 98.
45. Direcţia Judeţeană Caraş Severin a Arhivelor Naţionale, Fond "ASTRA", dosar 35/1900, f. 1 .
46. Adunarea generală, în ''Transilvania", an XXXVI, nr. 5, mai 1 905, p. 1 57.
47. Virgil Vintilescu, Op. cit„ p. 47.
48. Raport general. . . despre situaţia Asociaţiunii în anul 19 14, în ''Transilvania", an XLVI,
decembrie 1 9 1 5 , nr. 7-9, p. 1 0 1 .
49. Mircea Păcurariu , Politica statului ungar faţă de biserica română din Transilvania în
perioada dualismului (1867- 1918), Sibiu, 1 986, p. 1 52.
50. D.J.C.A.N. ; Fond "Astra", Despărţământul Bocşa Montană, dosar 1 4/1 908, f. 9.
51 . D.J.S.A.N„ Fond "Astra", doc. 961/1 903, f. 1 .
52. Apel în "Analele Asociaţiunii". . „ nr. 1 , 1 906, p. 1 -4.
53. Băncile şi Asociaţiunea, în "Foaia diecezană", an XXV I I I , nr. 4 din 27 ianuarie/9
februarie 1 91 3 , p. 4.
54. "Timişana" (Timişoara), "Făgeţeana" (Făget), "Orăviceana" (Oraviţa), "Luceafărul"
(Vîrşeţ), "Lipovana" Lipova) etc.
55 Raport general... despre situaţia Asociaţiunii în anul 19 14, în ''Transilvania", an XLVI ,
decembrie 1 9 1 5, nr. 7-9, p. 1 0 1 - 1 02.
56. Dorin Goţia, Din activitatea ''ASTREI" de sprijinire culturală a soldaţilor români în primul
război mondial, în "Marisia", Târgu Mureş, XIII-XIV, 1 984, p. 305-327.
57. D.J.S.A.N. , Fond "Astra", doc. 206/1 9 1 8, f. 2.
58. Ibidem, documentul 328/1 9 1 8, f. 2.
59. ''ASTRA" la Băile Herculane, în "Foaia diecezană", an XV, nr. 29, din 3/1 6 iulie 1 900, p. 1 .
60. ''ASTRA" la Oraviţa, în "Drapelul", Lugoj, an li, nr. 1 0 1 din 3/1 6 septembrie 1 902, p. 1 .
61 . Dumitru Tomoni, "ASTRA" în Banat, în "Altarul Banatului", serie nouă, an VI, aprilie
iunie 1 995, p. 1 00.
STU DIU DE CAZ: MOARTEA LUI ION l.C. B RĂTIAN U
CONSTANTIN I. STAN*
După demisia cabinetului condus de Barbu Ştirbei , survenită la 21 iunie

1 927, Ion l.C. Brătianu formează un nou guvern aşa zis de uniune naţională în
care menţine pe dr. Nicolae Lupu, Constantin Argetoianu şi Stelian Popescu.
Dr. Constantin Angelescu deţinea portofoliul i nstrucţiunii publice.
În u rma alegeri lor parlamentare desfăşurate la 7 iulie 1 927, P . N .L. a
obţinut 6 1 ,7% din voturi şi în consecinţă o majoritate covârşitoare în Corpurile
Legiuitoare. Dr. C. Angelescu a fost ales şi de data aceasta deputat pe lista
P . N . L . în j udeţu l Buzău unde e ra fieful său e l ectora l . A fost un prieten şi
colaborator apropiat al lui Ion l.C. Brătianu1 x.
O primă lovitură a primit conducătorul P . N . L. prin moartea Rege l u i
Ferdinand survenită l a 9 iulie 1 927, dar cea mai importantă a fost achitarea lui
M i hail Manoilescu de tribun a l ul M i l itar al Corpu l u i li armată în data de 1 4
noiembrie 1 927. Fostul lider averescan a fost acuzat de subminarea ordinii
constituţionale în stat. El a adus scrisori adresate de Carol şefilor principalelor
partide politice: I u liu Maniu, N. Iorga, A.C. Cuza, Al. Averescu. Procesul a luat
pentru guvern o turnură deosebită, căci instanţa de judecată s-a pronunţat cu 3
voturi pentru şi 2 contra achitării. A fost o lovitură morală pentru P.N.L. şi mai
ales contra lui Ion l.C. Brătianu care se socotea până atunci atotputernic.
Stelian Popescu, ministrul justiţiei în g uvern , prezintă în memoriile sale
atmosfera deprimantă care domnea în cabinet la aflarea veştii: "ajungând la
B rătianu a m găsit toţi colegi i consternaţi de rezu ltatul procesu l u i , care se
terminase cu achitarea lui Manoilescu ( .. . ) . Pe faţa lui 1.1.C. Brătianu citeam o
mare suferinţă şi o mare decepţie. Fusese pentru el, atotputernicul până azi, ca
o lovitură de măci ucă"2• La rând u l său, marele gând itor şi ziari st N ichifor
* Profesor gr. I la Liceul de artă din Buzău.

• El era de fapt craiovean căci aici s-a născut la 22 iunie 1 869 ca fiu al lui Dumitru
Angelescu "comersant" şi al Teodorei fostă Geblescu provenită dintr-o familie de refugiaţi ardeleni.
C. Angelescu a făcut studii medicale la Paris unde şi-a luat doctoratul. În anul 1 897 revine în ţară şi
este numit chirurg la Spitalul Brâncovenesc, iar apoi la Filantropia. Un an mai târziu (1 898) se
căsătoreşte cu Virginia, fiica moşierului Grigore Monteoru, fapt care îl va lega mult de plaiurile
buzoiene.
Î n 1 90 1 , dr. C. Angelescu se înscrie în P.N.L., unde va acţiona până la sfârşitul vieţii.
Debutează ca ministru în anul 1 9 1 4 la Lucrările Publice, dar cea mai bogată activitate o va
desfăşura ca ministru al Cultelor şi Instrucţiunii Publice.
1 72 CONSTANTIN I. STAN
Crainic, admirator al prinţului Carol, consemna în memoriile sale că judecarea

şi achitarea l u i M. M a n o i l escu a fost "o p utern ică l ovit u ră m o ra l ă dată
guvernului şi îndeosebi lui Ion l .C. Brătianu, despre care se va spune că acest
proces i-a grăbit moartea"3. De aceeaşi părere este şi istoricul Constantin C.
Gi urescu care arată, în memoriile sale, că evenimentul "Fusese o grea lovitură
pentru prestigiul lui Brătianu, care nu mult după aceea, a murit (24 noiembrie
1 927) de gripă infecţioasă, cu complicaţii respiratorii, la numai patru luni după
moartea regelui Ferdinand"4.
Afirmaţiile de mai sus sunt valabile doar în parte. Este adevărat că Ionel
Brătianu a fost afectat de eveni ment, dar să nu uităm că în ultimii ani starea
sănătăţii lui devenise îngrijorătoare. Se acumu lase în timp o acută oboseală
care probabil stătea la baza deselor indispoziţii şi leşinuri periodice. medicii,
între care şi bunul său amic C . Angelescu nu au constatat nimic deosebit, inima
fu ncţionând normal . La 21 noiembrie 1 927, 1 . 1 . C . B rătianu a convocat pe
Nicolae Titulescu, ministrul de externe, la el acasă în Bucureşti, pentru a-i da
instrucţiuni în vederea unei întâl niri la Roma cu Benito Mussolini. La această
discuţie au fost prezenţi Vintilă Brătianu şi l . G . Duca. În timpul întrevederii,
Titulescu a acuzat dureri de cap şi febră. Ionel Brătianu i-a reproşat că nu
trebuia să vină bolnav, dar i-a precizat: "Este adevărat că şi eu sunt indispus,
dar sunt numai uşor răcit, aşa încât putem merge la D-ta acasă"5. La rândul ei,
sora liderului P.N.L., Sabina Cantacuzino notează în jurnalul său că sâmbătă
1 9 noiembrie "L-am văzut pentru ultima oară sănătos. Se întorsese de la o
şedinţă, u n de vorbise pentru o p lacă de g ra m ofon şi avusese o l u n g ă
întrevedere c u Vintilă ş i Titulescu, care se plângea d e g ripă. Era cam obosit,
dar avea faţa bună"6. La rândul său, Constantin Argetoianu consemna în
memoriile sale că "În ziua de duminică 20 noiembrie a avut loc inaugurarea
unei noi săli la muzeul Simu ( .. . ) . De la Simu am plecat cu Brătianu pe jos « Hai
cu mine până acasă să mai vorbim» şi m-a luat la braţ. Era vesel şi plin de
încredere în viitor şi s-a pus să-mi desfăşoare o serie de planuri, care cereau
ani lungi de guvernare ( ... ). Către seară mi-a telefonat Duca, nu mai ştiu pentru
ce, şi înainte să închidă telefonul, mi-a spus că Brătianu se pusese în pat cu o
gripă violentă. Îl lăsasem atât de bine în dimineaţa aceleaşi zile, încât n-am dat
nici o importanţă acestei veşti"7. La rândul său, Raoul Bossy, secretaru l general
al Regenţei scria în jurnalul său despre starea sănătăţii primului ministru, între
altele: "Mă reped la Ion l .C. Brătianu acasă. Doctorul Angelescu îmi spune că,
dacă infecţia de la amigdale se generalizează, cazul este disperat. După dejun,
mă întorc şi găsesc pe doctorii Danielopol, Burileanu şi Lupu, care pare a nu
mai avea nici o speranţă"8.
Starea sănătăţii lui Ion l.C. Brătianu se înrăutăţeşte vizibil, pe zi ce trece.
Cu toate acestea, duminică 20 noiembrie 1 927, deşi se plângea că are dureri
în gât s-a dus la inaugurarea Casei Crucii Roşii. Totuşi, ziarele vremii au relatat
că primul ministru, nesimţindu-se tocmai bine, a plecat înainte de încheierea
serbării.
STUDIU DE CAZ: MOARTEA LUI ION l.C. BRĂTIANU 1 73
Alexandru Lapedatu, membru în cabinetul Ionel Brătianu s-a oferit, prin

sora acestuia M aria Pillat, să intermedieze un consult al unui specialist în bolile
de gât de la C luj, dr. Gergey, fost profesor la facultate, dar i s-a spus că şefului
său de partid i s-a făcut deja o incizie la gât, "e mai bine şi în afară chiar de
orice pericol"9.
Marţi dimineaţă, l.G. Duca a făcut o nouă vizită lui Ion l .C. Brătianu, care
acuza, în continuare, o iritare a căilor respiratorii pe care le trata. Seara starea
sănătăţii premierului se agravează. Miercuri dimineaţa dr. C. Angelescu, vădit
emoţionat, anunţă că bolnavu l este în pericol de moarte: "Nu este o anghină
simplă, n u ştiu precis ce are, dar ştiu că este o infecţie de o înspăimântătoare
virulenţă". El nu mai părăseşte camera bolnavului, deoarece situaţia pacientului
este tot mai îngrijorătoare. Bolnavul, în ciuda baloanelor de oxigen care i se
dădeau, nu mai putea respira, "devenise negru şi se înăbuşea"10.
Sabina Cantacuzino, martoră directă la tragicul eveniment, înfăţişează,
la rândul ei, ultimele zile ale ilustrului său frate: "Luni, 21 noiembrie. L-am găsit
în pat, abătut şi cu mare durere în gât. D r. Elias vedea o amigdalită şi deloc un
abces, deşi durerile mari le-ar fi indicat. Gargară şi o singură spălătură cu apă
caldă la g ât. Nu a vrut compresii ( . . . ). N oaptea g rozavă şi agitată. Doctorii
Angelescu, Nanu M uscel, Danielopol şi secundarii lor nu s-au mişcat de acolo.
Marţi 22 noiembrie. L-am găsit foarte rău, nu vorbea, zăcea, nu putea
înghiţi decât cu mare greutate. Toată ziua şi toată noaptea ce vine nu l-am
p ă răsit. Starea g e n e ra l ă g ravă, starea locală din ce în ce mai rea . D r .
Angelescu face pregătiri pentru tracheotomie, dr. Elias n u m a i vine, cheamă pe
Meţianu ( ... ) . La ora 1 1 , dr. Ştefan Popescu îi face tracheotomia"1 1 .
Raoul Bossy, care l-a văzut pe primul ministru în ultimele momente ale
vieţii, scrie şi el plin de tristeţe: "Casa este plină de lume: fami lia, intimi i ,
Guvernul, Regina Maria ş i regenţii vin s ă vadă p e Eliza Brătianu ş i să-i ceară
veşti. Biata femeie este prăpădită. În nădejdea de a găsi puroi la amigdale -
ceea ce ar indica o localizare a infecţiei - se face la ora 6 seara, o intervenţie
chirurgicală. Nu se dă însă de puroi, ci numai de ganglioni, care supurează.
Ultima speranţă dispare.
La ora 4 dimineaţa - în zorii zilei de 24 noiembrie 1 927 agonia lui I on
-
l.C. Brătianu începe. I ntru în odaia lui. Mă vede, nu-mi pot da însă seama dacă ·
mă recunoaşte. La ora 6 intră în comă ( . . . ) . După o agonie g rozavă - căci

organismul viguros duce o ultimă luptă contra infecţiei, Ion l.C. Brătianu îşi dă
sufletul la ora 6,45 dimineaţa"12•
C. Argetoianu, martor al tristului eveniment, înfăţişa, la rândul său, în
paginile memoriilor sale agonia şi moartea lui Ion l.C. Brătianu astfel: "La orele
1 1 s-a hotărât o traheotomie, respiraţia naturală devenind aproape imposibilă.
S-a cerut doctorului Angelescu s-o facă, dar felcerul s-a scuzat şi bine a făcut,
sub pretext de prea mare emoţie propunând pe şeful său de clinică, Ştefan
Popescu. Acesta a săvârşit operaţia la amiază şi bolnavul s-a simţit uşurat: de

24 de ore nu mai introdusese în plămâni cantitatea normală de aer''13.
D i n păcat e, starea sănătăţii l u i I o n l . C . B rătianu se înrăutăţeşte.
Atmosfera în locuinţa şefului guvernului era deosebit de tristă. Al. Lapedatu,
care a făcut o vizită şefu l u i său de g uvern în ace le momente, notează
u rmătoare le în ami ntirile sale: "Când a m aj un s acasă la p ri m u l m i n i stru
începuse să se întunece. În vestibul mai m u lte persoane, între care d-rul
Angelescu în tăcere mormântală. Atmosferă de îngrijorare. Dar ce e doctore?
M a re n e n o ro c i re , m i - a răs p u n s . Am trecut a p oi în c a m e ra învec i n ată
(sufragerie) unde erau membrii familiei, surorile şi fraţii lui Ion l .C. Brătianu. Am
fost rugat să chem pe domnul Gergey la Bucureşti. M-am dus la Ministerul de
Interne unde prin aparatul Noyes, am vorbit cu prefectul de Cluj (dr. Partenie
Dan) să meargă imediat la acesta şi să-l roage a veni la Bucureşti. Peste
câteva ore am fost înştiinţat că a plecat cu trenul de la ora 7 seara"14. Era însă
prea târzi u . Ionel Brătianu este supus la a doua operaţie, dar fără succes.
temperatura a crescut, datorită intoxicării generale a organismului. Rinichii se
blocaseră. Bolnavul nu mai putea vorbi şi comunica cu cei din jur prin scris.
Stelian Popescu, membru al cabinetului descrie astfel în ju rnalul său ultimile
clipe ale şefului P.N.L.: "A doua zi m-am dus iar la casa lui Brătianu. Aici mi s-a
spus că 1 . 1 . C . Brătianu este muribund şi am fost şi e u introd us în camera
bolnavului. L-am văzut în agonie. În gât avea o canulă pe care abia mai respira
şi privirea îi era rătăcită. Am strigat să văd dacă mă mai recunoaşte şi parcă şi
a fixat puţin ochii către mine, dar n-aş putea spune dacă m-a recunoscut.
El făcuse un flegmon amigdalian şi nefiind operat la timp, s-a dezvoltat
cu o mare repeziciune, s-a infectat şi i-a cauzat moartea"1 5.
P rietenul său credincios , l . G . Duca, descrie cu lux de amănu nte în
amintirile sale ultimile momente de viaţă ale conducătorului său politic: "Simţea
că moare, nu putea vorbi, în urma traheotomiei , nu mai avea d u pă a doua
operaţie nici puterea de a scrie, urmărea deci cu ochii cele ce se petreceau în
jurul lui şi în aceşti ochi se citea cât suferea şi trupeşte şi sufleteşte". A primit
împărtăşania preotului Mihăilescu de la Biserica Amzei "cu deplină conştiinţă şi
urmări, cu ochii mai deschişi, foarte atent la rugăciunile preotului. Murea deci
creştineşte, după datina ţării pe care o iubise atât de mult şi o slujise cu atâta
folos şi cu atâta strălucire"16. A mai rezistat totuşi până în dimineaţa zilei de 24
noiembrie 1 927, înconjurat de cei apropiaţi.
Sabina Cantacuzino prezintă şi ea ultimile clipe ale marelui om politic
care a fost Ion l .C. Brătianu: "Doctorii îi făceau continuu fel de fel de injecţii, îi
luau în continuu pulsul şi tensiunea. În fine, hotărâse să facă o încercare de a
găsi puroiul ce bănuiau că e colectat în gât, deoarece şi în exterior se umflase.
Aduc pe doctorul Nasta. Improvizează o masă de operaţie în camera Elizei , îi
rad barba şi îi fac o mare injecţie în partea stângă a gâtului, scoţându-i o parte
din ganglioni, dar fără a găsi colecţiunea de puroi ( .. . ) .
Joi 24 noiembrie. La 3 a venit preotul ( ... ) pentru câteva momente. La 6%

s-a stins"1 7•
În certificatul de deces semnat de dr. C. Angelescu , prof. dr. I . Nanu
Muscel , prof. d r. D. Danielopolu, dr. N. Lupu şi dr. M . Nasta se arată: "Azi 24
noiembrie 1 927, ora 6 ,45 d i m i neaţa a încetat din viaţă I o n l . C . B răti a n u ,
preşedintele Consiliului d e Miniştri, î n urma unei angine streptococice"18•
Cu toate că diagnosticul era clar, au existat o serie de speculaţii privind
moartea lui Ion l .C . Brătianu, care mai de care mai fanteziste. Unii oameni
p o litici l-au acuzat pe d r. C. Angelescu că a r fi eşuat î n operaţia sa. C .
Argetoianu, care n u se afla în relaţii bune c u Angelescu dezminte că acesta din
urmă l-ar fi omorât pe Brătian u. El confirmă faptul că operaţia a fost efectuată
de c h i r u rg u l Ştefan Popescu "şi l - a operat foarte b i n e" , însă potrivit l u i
Argetoianu ş i el medic, "I nfecţia a mers p rogresând toată după amiaza de
miercuri şi toată noaptea spre joi. Joi în zori, Ionel Brătian u şi-a dat ultima
s u f l a re cu toate i nj ecţi i l e ce i s e făceau d i n o ră î n o ră" 1 9 . C u n o s c ut u l
memorialist combate ş i ideea că Ion l .C . Brătianu a r fi fost victima unui asasinat
din partea a doi refugiat_i ruşi , soţ şi soţie, angajaţi de E l iza Brătia n u , ca
servitori . Aceştia l-ar fi otrăvit pe p ri m u l m i n i stru. "Coana E liza a cerut o
anchetă ca să dovedească nevinovăţia lor şi cu toate rezultatele negative ale
acestei anchete, mulţi, foarte mulţi din prietenii şi partizanii Brătienilor au rămas
convinşi că ruşii otrăviseră p� Ionel . Absurdă presupunere! Am u rmărit boala lui
Ionel Brătianu ceas cu ceas şi pot afirma, ca medic că a suferit şi a murit de o
infecţie supra acută microbiană, foarte p robabil stre ptococică. Se vede că
sistemul său glandular era g rav atins: organismul nu s-a putut apăra şi toxinele
au p a ra l i zat centre le nervoase p rovocând repede m o a rtea. Acesta este
adevărul şi tot restul, fantezie''2D.
M oartea lui Ion l . C . B rătianu a creat o mare stupoare , o surprindere
generală şi o mâhnire reală în rândurile oamenilor politici români . Relevând
acest lucru, C . Argetoianu scria în amintirile sale că "Moartea lui Ionel Brătian u
a căzut asupra noastră, a colaboratorilor săi ca u n trăznet"21 . P rieteni şi
adversari, cu toţii au recunoscut calităţile deosebite a le lui Ion l .C. Brătianu:
tactul, diplomaţia, perseverenţa, tenacitatea. Evidenţiind acest lucru, prietenul
s ău apropiat l.G. Duca scria între altele î n memoriile sale: "De pretutindeni i se
aducea l u i Brătian u omagiul c e i se cuvenea glorioasei sa l e opere, România
ştia să arate acum cel puţin că nu cunoaşte ingratitudinea"22.
Nicolae Iorga, adversar declarat al lui ion l. C. Brătianu prezenta lapidar
moartera conducătorului P.N.L. arătând că se găsea în străinătate când a aflat
"vestea cu totul neaşteptată că I on Brătianu, bolnav de gâlci, de câteva zile a
murit de pe urma operaţiei disperate făcută în ultimul moment pentru a-i salva
viaţa"23• Marele istoric nu trecea cu vederea faptul că Ionel Brătianu a dominat
cu autoritate viaţa politică în primul deceniu interbelic. El arăta, de altfel în
u lt i m u l vo l u m a l m o n u mentalei sale s i nteze d e istoria rom â n i l o r că p ri n
d ispariţia şefului P .N.L. "s-a încheiat o dominaţie fără pereche c a autoritate în
lunga serie a cabinetelor ministeriale din epoca intitulată constituţională"24. La

rândul său, Mihail Manoilescu scria în memoriile sale cu surprindere despre
trecerea în nefiinţă a inamicului său politic: "dar iată că în ziua de 24 noiembrie
se petrece un eveniment neaşteptat şi cutremurător, Ionel Brătianu moare de
pe urma unei violente angine. Nimic nu poate fi mai zg uduitor pentru opinia
românească decât vestea morţii aceluia care fusese timp de 1 3 ani stăpân ul
absolut al României, venită într-un moment atât de dramatic, a doua zi după
spectaculoasa prăbuşire a atotputerniciei lui, a sistemului lui, a orgoliului lui"25.
La rândul său, Nae Ionescu scria un articol despre Ionel Brătianu intitulat
Un erou de tragedie, publicat în data de 26 noiembrie 1 927. Autorul recunoaşte
faptul că Ionel Brătianu "închide o epocă în istoria Ţării Româneşti. Ultimul şef
al Partidului Liberal a fost un om tare ( . . . ). A stăpânit destinele ţării timp de
aproape trei decenii". Cunoscutul gânditor îl acuza pe conducătorul liberalilor
că "nu a fost niciodată tânăr, ca înţelegere a realităţilor. Dezvoltarea lui politică
s-a făcut în cadrele stricte ale liberalismului românesc de la sfârşitul veacului
XIX, în care a fost ancorat până la moarte". Din aceste motive, el s-a aflat în
conflict permanent cu opinia publică. Nae Ionescu l�a acuzat mai departe pe
defunctul om politic de imobilism, tradiţionalism şi autoritarism: "Partidul liberal
a reprezentat întotdeauna în politica ţării un punct de vedere centralizator şi
autoritar. Democraţia nu a fost pentru el, atunci când a dorit-o efectiv, decât un
fel de «berbec de asalt» împotriva boierilor şi a stăpânilor de pământuri". Cu
toate că exagerează în caracterizarea lui Ion l.C. Brătianu, autorul articolului
recunoştea că liberalii "au urmărit constant disoluţia formei de producţie agrară
şi înlocuirea ei cu economia capitalistă", dar îi acuza că "au iniţiat reforma
ag rară şi exproprierea, întârziind prin aceasta procesJI de industrializare a
agriculturii". Nae Ionescu evidenţia personalitatea uriaşă a lui Ion l .C. Brătianu",
"credincios sieşi în idealurile generaţiei tatălui său", scotea în relief patriotismul
marelui om politic, dar ţinea să precizeze: "Omu l acesta care şi-a iubit neamul
cu elanuri aproape mistice şi care se socotea trimis de Dumnezeu să conducă
această ţară chiar peste capul şi împotriva conducătorilor ei de sânge regal, a
intrat prin ancorarea lui rigidă în tradiţia fami lial-politică, în conflict cu ţara
nouă". După aceste ample şi personale consideraţii, Nae Ionescu conchidea:
"Moare ca un tiran, iar trecerea lui la cele veşnice este simţită ca o uşurare de
întreaga ţară. Soarta a fost nedreaptă cu el; atâta iubire de neam şi atâta
devotament p e n tru t re b u i ri l e o b şteşti ar fi m e ritat o rec u n o scăt o a re
recompensă. Căci a fost totuşi un om mare, chiar când a făcut rău"26•
Şi alţi observatori politici au considerat trecerea în nefiinţă a lui Ion l.C.
Brătianu c a fiind o uşurare. Pamfil Şeicaru avea s ă consemneze peste ani în
cartea r,a de rememorări următoarele: "Moartea lui Ionel Brătianu a dat tuturor
forţelor politice opoziţioniste sentimentul unei eliberări de sub un tutorat care
devenise de la 1 926 apăsător. Parti d u l Li beral pierduse acea s i g u ranţă
interioară care-i dădea curaj u l să nesocotească opinia publ ică în sch i m b
Partidul Naţional Ţărănesc, mu lţumită unei propagande abile se identifica cu

toate aspiraţiile mulţimii"27.
P . N .Ţ. aflat în opoziţie a recunoscut meritele incontestabile ale şefului
P.N.L. Ziarul Dreptatea, oficiosul naţional-ţărăniştilor sublinia în numărul din 26
noiembrie 1 927 că "s-a stins încă unul din cei câţi au ţinut pe umerii lor g rava
sarcină a realizării celui mai mare ideal românesc întregirea neamului ( ) Cu „. .
Ion Brătianu se d uce una din forţele reale politice care veghea la desti nul
României î n ultimii douăzeci de a n i ( ) Şi g uvernarea aceasta a fost destul de
„. .
fruct uoasă , dacă ţ inem seama c ă Ion Brătianu a p rezidat g uvern u l care a
declarat şi care a făcut războiul de întregire a neamului". Organul de presă al
P .N .Ţ. considera, în final, că Ion l.C. Brătianu n-a fost un reformator adevărat,
a fost un înţelegător al situaţiei critice şi a găsit totdeauna calea necesară ca să
se poată strecura pe lângă ideile democratice, fără a-şi prej udicia cu ceva
gândurile sale pe care le c redea cele mai folositoare ţării în epoca ei de
consolidare"28.
Tot u ş i , c o n d ucătorii n aţ io n a l -ţărănişti n u u i t a u p o l itica a uto ritară
promovată de Ion l .C . Brătianu. Unul dintre liderii clujeni ai acestei formaţiuni
politice, Emil Haţieganu arăta în cadrul unei consfătuiri în oraşul său natal că
personalitatea şefului P.N.L. "o fi fost mare, dar noi care-l cunoaştem numai de
la 1 9 1 8 încoace, i-am cunoscut numai calităţile de tiran care avea o singură
ţintă să nimicească şi dorul după legalitate al ardelenilor în primul rând. Noi
regretăm moartea unui om, dar ne indignăm înaintea mâniei lui Dumnezeu"29.
Despre modul de conducere autoritară a vieţii politice româneşti de Ion
l.C. Brătianu vorbea şi C. Argetoianu în memoriile sale, unde afirma că: "Ionel
Brătianu ajunsese un fel de dictator ocult, care sub forme constituţionale, avea
ţara în mână. Mai ales de când se înscăunase Regenţa, toată la discreţia lui.
Cât ar fi trăit el, nici o schimbare de Guvern şi cu atât mai vârtos o schimbare
de regim prin reîntronarea lui Carol - nu ar fi fost posibilă fără voia lui, decât pe
cale de revoluţie, şi o revoluţie nu era uşor de pus la cale într-o ţară de blegi,
cu o armată su pusă şi disciplinată"30.
Personalitatea lui Ion l.C. Brătianu a fost elogiată în Camera Deputaţilor.
În cuvântul său, preşedintele acestui înalt for legislativ, N.N. Săveanu arată:
"Golul ce Brătianu lasă e imens; pierderea lui o simte întreaga ţară". l.G. Duca
spunea şi el cuvinte frumoase: "Pe mormântul lui să punem pecetea dragostei
şi unirii frăţeşti" - Dr. N. Lupu, preşedintele Partidului Ţărănesc, ministru al
m uncii declara: ''Tip reprezentativ al rasei, Brătianu întrunea în el toate calităţile
primordiale ale poporu lui român, altoite pe individualitatea rară nu numai în
istoria noastră, dar şi în istoria l u mii". În n u mele P . N .Ţ. I uliu Maniu afi rma:
"Deasupra tuturor divergenţelor profunde ce ne-au despărţit în ultimii ani nu se
poate să n u recunoaştem serviciile ce le-ar fi putu aduce ţării o experienţă şi un
p resti g i u , ce se legau de p uterni ca personalitate, înău ntru şi în afară d e
fruntariile ţării"31 .
ln Senat, preşedintele C. Nicolescu anunţa pe cei prezenţi că "Un doliu

imens loveşte naţiunea română. Cel mai vârstnic, cel mai il ustru dintre fiii ei,
Ion Brătianu nu mai este". G h . G h . Mironescu din p a rtea P . N .Ţ. s u b l i n i a :
"Încetarea d i n viaţă a l u i I o n l .C. Brătianu ne-a unit p e toţi - amici ş i adversari
politici". La rândul său, preşedintele Academiei Române, Emil Racoviţă evoca
covârşitoarea personalitate a celui dispărut: "Încetarea din viaţă a acestui mare
om de stat şi mare român, demn urmaş al lui Ion Brătianu, încheie o perioadă a
istoriei noastre , aceea a desăvârş irii noastre ca popor de sine stătător şi
întregit"32.
M oartea l u i I o n l . C . Brătian u a creat un mare go l în viaţa p o l itică
românească, dar mai ales în P.N .L. El pregătea pentru succesiune pe l . G .
Duca, fostul său secretar particular, apoi ministru în diferite departamente.
Totuşi în noiembrie 1 927, Comitetul Executiv al P.N.L. a decis să-l aleagă în
funcţia de preşedinte pe Vinti lă Brătianu. Contemporan a l evenimentelor,
ziaristul A.P. Samson scria în memoriile sale că şefia partidului i-a revenit lui
Vintilă Brătianu "cu toate că în rândurile tineretului liberal se contura dorinţa
unor «înnoiri» prin înlăturarea dinastiei Brătienilor, totuşi, preluarea succesiunii
de către Vintilă n-a ridicat nici o obiecţie. Momentul Duca încă nu venise"33.
Vintilă B rătianu avea totuşi o bogată experi enţă m i n i steri a l ă , deţinea o
capacitate de muncă deosebită, era cult, conştiincios, corect. A cântărit mult
desigur şi faptul că era exponent al "dinastiei" B rătianu , care s-a confundat cu
istoria acestui partid34. Uneori era însă cam lipsit de tact şi diplo maţie . Se
preocupa mai ales de problemele economice şi financiare. Nu se ridica fireşte
la nivelul fratel ui său, în umbra căruia îşi desfăşurase activitatea.
Imediat se hotărăsc două Consilii de Miniştri: unul este convocat imediat
la Ministerul de Interne, pentru ca membrii guvernului să desemneze pe noul
prim-ministru "care - potrivit unui contemporan al evenimentelor - va fi fratele
defunctului, Vintilă Brătianu, al doilea la Palat la ora 7,30 dimineaţa ca noul
preşedinte al Consiliului de Miniştri să depună cuvenitul jurământ". Acelaşi
participant al evenimentelor - R. Bossy - scria în amintirile sale că membrii
guvernului depun jurământul în faţa Regenţei în prezenţa unui preot, în sala
bibliotecii- "Se propun funeralii naţonale. Vintilă B rătianu stăruie pentru o
înmorm ântare s i m p l ă «Astfel era do ri nţa frate l u i me u şi tradiţia fa m i l i ei
noastre»"35.
Noul guvern era în real itate cel vechi : C. Argetoianu şi dr. N . Lupu
deţineau pe mai departe Ministerul agriculturii şi domeniilor, respectiv Ministerul
muncii. Dr. C. Angelescu îşi păstra în noul cabinet portofo l i u l instrucţiunii
publice.
La 25 noiembrie 1 927, sicri u l având corpul neînsufleţit al lui I on l.C.
Brătianu a fost aşezat pe un afet de tun învelit c u drapelul naţional şi depus în
holul Ateneului Român unde a fost ţinut până duminică dimineţa fiind vizitat de
numeroşi bucureşteni. În dimineaţa zilei de duminică 27 noiembrie, după un
serviciu religios, sicriul a fost transportat la gară şi deplasat cu trenul mortuar la
Florica. La trista solemnitate au participat membrii g uvernului, inclusiv dr. C.

Angelescu, membrii Regenţei cu excepţia lui Gh. B uzdugan care a motivat că
suferă de o indispoziţie reumatică. Nu au fost prezenţi, din păcate, în incinta
Ateneului Român nici Iuliu Maniu, nici Nicolae Iorga, sau generalul Alexandru
Averescu. Au trimis, în schimb reprezentanţi: Maniu pe Al. Vaida, I orga pe
Gh. Taşcă iar Averescu pe generalul C. Coandă. Adversitatea politică, patimile
şi resentimentele îşi spuneau şi de data aceasta cuvântul.
O mare mulţime de oameni s-a strâns însă pe străzile Capitalei pe unde
se deplasa sicriu l spre gară, apoi de-a lungul căii ferate.până la Chitila şi mai
departe până la Florica.
La Florica, sicriul, potrivit tradiţiei a fost aşezat într-un car tras cu boi,
care a urcat dealu l spre capelă. După aceea sicriul a fost depus provizoriu într
o criptă, urmând a fi definitiv aşezat într-un sarcofag identic cu cel al ilustrului
său tată. Au fost de faţă regina şi fiicele, principele Nicolae. l.G. Duca descrie
în memoriile sale această ultimă parte a funeraliilor şef u l u i P . N . L. astfe l :
"Brătianu s e ducea s ă doarmă somnul d e veci după o viaţă atât d e strălucită în
istoria neamu lui său, pe acelaşi deal pe care cu 63 de ani înainte văzuse
l umina zilei. Se născuse la Florica pe vremea României Vasale, se odihneşte
în pace tot la Florica, dar în vremurile României întregite"36.
Se stingea astfel una din marile personalităţi ale istoriei noastre, cel mai
mare om pol itic al României, acum pe nedre pt aproape uitat. A realizat cu
tenacitate şi dăruire o operă uriaşă, greu de egalat. Dincolo de disputele şi
adversităţile politice, de invidie şi egoism, mulţi contemporani, chiar din tabăra
opusă lui, i-au recunoscut meritele. România Mare a tuturor românilor, într-o
importantă măsură, este creaţia sa.
NOTE
1 . Nicolae Peneş, Dr. C. Angelescu. Povestea unei vieţi, Bucureşti, Editura Monteoru,
1 998, p. 26-50; Constantin I. Stan, Activitatea dr. C. Angelescu în S. U.A. în sprijinul înfăptuirii marii
uniri, în Omagiu istoricului Ioan Scurtu, coord. Horia Dumitrescu, Focşani, Editura D.M. Press,
2000, p. 1 90.
2. Stelian Neagoe, Amintiri, ediţie de Ioan Opriş, Bucureşti, Editura Albatros, 2000, p. 263.
3. Nichifor Crainic, Zile albe. Zile negre. Memorii, voi. I, ediţie de Nedic Lemnaru, Bucureşti,
Editura Gândirea, 1 991 , p. 206-207.
4. Constantin C. Giurescu, Amintiri, ediţie de Dinu C. Giurescu, Bucureşti, Editura All, 2000,
p. 1 9 1 .
5 . l.G. Duca, Amintiri politice.voi. III, M Onchen, Editura Ion Dumitru, 1 982, p . 221 -222.
6. Sabina Cantacuzino, Din viaţa familiei Ion C. Brătianu, voi. li, ediţie de Elisabeta Simion,
Bucureşti, Editura Albatros, 1 996, p. 250.
7. Constantin Argetoianu, Memorii. Pentru cei de mâine. Amintiri din vremea celor de ieri,
voi. VlllNll ( 1 926- 1 930), ediţie de Stelian Neagoe, Bucureşti, Editura Machiavelli, 1 997, p. 1 64-1 65.
8. Raoul Bossy, Amintiri din viaţa diplomatică (1918-1940), voi. I 1 91 8- 1 937, ediţie de S.
Neagoe, Bucureşti, Editura Humanitas, 1 993, p. 1 39.
9. Al. Lapedatu, Amintiri, ediţie de Ioan Opriş, Cluj-napoca, Editura Albastră, 1 998, p. 209.
1 0. l.G. Duca, op. cit. , p. 223-224; vezi şi Anastasie Iordache, Ion /.C. Brătianu, Bucureşti,
Editura Albatros, 1 994, p. 539.
1 1 . S. Cantacuzino, op. cit., p. 250-251 .
1 2. R. Bossy, op. cit., p. 1 39- 1 40.
1 3. C. Argetoianu, op. cit. , p. 1 66.
1 4. Al. Lapedatu, op. cit., p. 209.
1 5. S. Popescu, op. cit., p. 264.
1 6. l.G. Duca, op. cit., p. 226; A. Iordache, op. cit., p. 540-541 .
1 7. S . Cantacuzino, op. cit., p. 251 -252.
1 8. "Universul", XLV, nr. 276, din 26 noiembrie 1 927, "Aurora, V I I , n r. 1 823, din 26
noiembrie 1 927.
1 9 . C. Argetoianu, op. cit. , p. 1 66; N . Peneş, op. cit. , p. 1 20.
20. C. Argetoianu, op. cit. , p. 1 66-1 67.
2 1 . Ibidem.
22. l.G. Duca, op. cit., p. 228-229.
23. N. Iorga, Orizonturile mele. O viaţă de om aşa cum a fost, ediţie de Valeriu şi Sanda
Râpeanu, Bucureşti, Editura Minerva, 1 984, p. 502-503.
24. Idem, Istoria românilor, voi. X, Bucureşti, 1 939, p. 455.
2 5 . Mihail Manoilescu, Mem orii, voi. I , ediţie de Valeriu D i n u , B uc u reşt i , Editura
Enciclopedică, 1 993, p. 1 62.
26. Nae Ionescu, Roza vânturilor 1926- 1933, ediţia a l i-a, anstazică, Bucureşti, Editura
Roza Vânturilor, 1 990, p. 382-385.
27. Pamfil Şeicaru, Istoria partidelor naţional, ţărănist şi naţional ţărănist, voi. li, Madrid,
Editura Carpaţi, 1 963, p. 5.
28. vezi şi Ioan Scurtu, Ioan l.C. Brătianu. Activitatea politică, Bucureşti, Editura Museion,
1 992, p. 97.
29. CI. I. Ciupe rcă, Opoziţie şi putere în România anilor 1 922- 1 928, laşi , E ditura
Universităţii "Al.I. Cuza", 1 994, p. 246.
30. C. Argetoianu, op. cit., p. 1 69.
3 1 . CI.A. Iordache, op. cit. ,p. 542-543.
32. Ibidem, p. 543; "Universul", XLV, nr. 276, din 26 noiembrie 1 927.
33. A . P . Samson, Memoriile unui gazetar ( 1 927- 1 937), Bucureşt i , Editura Cartea
Românească, 1 979, p. 21 .
34. I. Scurtu, Gh. Buzatu, Istoria românilor în secolul XX (1918- 1 948), Bucureşti, Editura
Paideia, 1 999, p. 1 82.
35. R. Bossy, op. cit., p. 1 1 O.
36. l .G. Duca, op. cit., p. 233; A. Iordache, op. cit., p. 547.
DIN VIATA COTI DIANĂ A ROMÂNI EI
'
(eseu istoric)
DORU DUMITRESCU*
MAHALA
MAHALAG I U
MAHALAG ISME
C uvinte rămase în limbă, desemnând în esenţă similarul vulgaru l u i ,

g rosolan ului, mizeriei, periferiei .
Oare aşa să fie?
Mahalaua a constituit o lume plină de pitoresc, dar şi de dramatism, cu
accente de duioşie patriarhală dar şi de neînchise răni dispărută şi totuşi atât
de actuală.
Termen apărut odată cu pătrunderea masivă a influenţei turceşti, cuvântul
"mahala", de origine arabă sau turcă, însemnând "o parte de oraş" sau "cartier'',
este ceva mai vechi, în Ţăril e Române. O ad everesc documentele de la
Alexandru Voievod (Coconul) din secolul al XVI I-iea, apoi cele a le Agăi de la
Brâncoveni, devenit domn sub n umele de Matei Basarab, ia r la sfârşit de secol
XVII zapisele martirului Constantin Brâncoveanu.
Odată împământenită, mahalaua capătă şi nume: fie după praznicul unei
biserici (Sfântul Gheorghe, a mai veche din Bucureşti) , sau după numele unor
slujbaşi ai acestor locaşuri (popa Nan şi alţii ca el: Radu, Soare, Cosma); chiar
după numele unor domni şi domniţe (Mihai Vodă, Domniţa Bălaşa), sau a unor
boieri ( B rezoianu , Verg u l u i ) , în fine d u pă denumirea unor ocupaţii (Tabaci,
Zlătari, Şelari, Cărămidari).
Mahalaua "această mică l u m e . . . p l in ă de origina litate şi de poezie
ciudată", cu casele ei pierdute în verdeaţă, cu praful verii şi noroaiele toamnei,
lipsită de străzi şi confort, trezea amintiri tuturor celor ce poposeau pe la noi.
Trecând prin laşi, călătorul francez Jean Vaillant nota la 1 844: "Îmi plac mai
m ult Tătăraşii , cu râpele şi colibele lor, cu ţigani şi câini, decât străzile prăfuite
sau hotelurile cu 30 de ferestre . .. Tătăraşi, dacă aş fi prinţ acolo mi-aş ridica un
pal ar.
·
• Profesor gr. I la Liceul "Decebal".
1 82 DORU DUMITRESCU
La mahala se clădea ca la sate. oricine cu veleităţi de arhitect, după

posibilităţi şi nevoi, îşi ridica o căsuţă, folosind o tehnică ce devenise o cutumă.
Aruncate "ca cu praştia", casele se ridicau în două, trei zile. La început, pe locul
ales se băteau patru sau şase pari, care delimitau locuinţa. Pereţii se ridicau
după trei "tehnici": dintr-o armătură de şepci umplută cu pământ amestecat cu
paie şi piatră sfărâmată; din împletitură de nuiele bulgărită cu acelaşi amestec,
sau prin folosirea chirpicilor. În golurile rămase se montau uşile şi ferestrele, iar
acoperişul înjghebat din carton sau stuf finaliza "edificiul".
Majoritatea caselor arătau ca şi cele ţărăneşti, două odăiţe despărţite de
o sală şi cu "pridvor în jurul primului cat, pentru a izola de căldură în timpul verii
şi de frig în timpul iernii". Casele mai arătoase, cu două, trei încăperi, "stil
vagon", înşirate de-a lungul unui coridor cu geamlâc, erau semn de o mai mare
chiverniseală. Pe măsură ce familia creşte, casa se îmbogăţea cu noi încăperi.
Subsolu l mahalalei era slobod. Nu adăpostea într-nsul instalaţii de apă, gaz
sau scurgere. Apa, era procurată de la cişmea sau de la puţuri, iar iluminatul îl
asigurau aştrii sau lămpile de petrol. Situaţia a durat până la deceniul cinci al
secolului XX. Cele mai frumoase anotimpuri în mahala erau primăvara şi vara.
De când se iţeau ghioceii şi până la explozia tufănelelor şi crizantemelor, totul
era inundat de verdeaţă. În grădiniţele din faţa caselor gospodarilor înfloreau,
contopindu-se într-o frenezie cromatică şi olfactivă, zorele, umblătoare pe
garduri sau ziduri, grimatele ochiul boului, gura leului şi stânjeneii, parfumatele
crăiţe, mixandre şi regina nopţii , suavul liliac vopsit în alb sau violet, toate sub
s u p rave g h erea bătrâ n i l o r salcâmi ş i a vesel u l u i corcodu ş . Totu l e ra "o
parfumată adiere din grădina unui paradis pierdut".
La mahala, delimitarea socială era strictă. Singurul criteri u : situaţia
materială. Cei avuţi, funcţionari, aj unşi în mod excepţional şefi de birou,
negustori, cârciumari, profesorii scăpătaţi, erau "ciocoii mahalalei". Cei săraci,
meseriaşii , calfele, zilierii, în general oamenii "la stăpân", alcătuiau ceea ce cu
d i s preţ ceilalţi n u meau "mitocă n i m ea". D i n prima categorie se rec rutau
notabilităţile mahalalei, ceilalţi erau ''figuranţii vieţii".
Lumea copilăriei nu cunoştea delimitări, aici era devălmăşie. Deşi diferit
educaţi, se hârjoneau împreună pe maidane, jucând ţurca, arşice şi hoţii şi
vardiştii. Mai târziu şi la ei intervenea bariera socială: fete le cu oarecare
pretenţii învăţau un pic de franceză, pianul şi bunele maniere, în timp ce băieţii
mergeau la şcoală, fie cât îi ducea capul, fie cât îi ducea punga. Sărăntocii cu
"primara", sau fără, erau trimişi la stăpân să înveţe meserie, iar fetele se i niţiau
în ''tainele" gospodăriei.
Mahalagii se îmbrăcau diferit. Cei avuţi încercau să intre palid în moda
timpu l u i . Ceilalţi p u rtau cost u m u l mahalalei, care în a m i nti ri l e u n u i "fost
mahalagiu", era descris astfel: "Bărbaţii (purtau) ... ilic şi pantaloni largi, sus cu
creţuri încinşi cu brâu de piele sau bete, pe cap o căciulă de oaie sau o
pălărioară moale, aşezată cam pe o ureche . . . Femeile, "leliţele", îşi strângeau
DIN VIAŢA COTIDIANĂ A ROMÂ NIEI 1 83
părul cu un tulpan subţire, tras pe frunte peste care se legau vara cu o basma
şi iarna cu o broboadă de lână".
D u m i n ica se îmbrăcau în hainele cele mai b u n e şi frumoase, căci·
duminica era ziua drumului la biserică şi apoi a ''vizitei" la cârciumă. Cârciumarii
făceau cele mai mari afaceri ; cârciuma era "cl ub ul" mahalalei şi nu n umai
duminica.
Când l uau banii, în rest consumând pe datorie, bărbaţii făceau câte o
haltă la cârciumă. Adeseori femeile îşi aşteptau "stăpânul" în zilele de leafă
pentru a-i împiedica să cadă în ispită. Însă mirosurile îmbietoare şi îndemnurile
patron u l u i erau mai covingătoare. N evestel e cu plozii d upă e le , aşteptau
cuminţi un timp, apoi plecau, revenind într-un târzi u pentru a-şi ridica soţii
"afumaţi" şi lefteri, care bodogănind le urmau cu nostalgia cârciumii în gând. Alt
loc de întâlnire pentru bărbaţi era "bărbieria", unde într-un tuns, un ras şi o
măsea scoasă, se făcea avant tout, politica după ureche sau se puneau la cale
afaceri .
Î n fam i l i a m a h a l a g i i l o r bărbat u l avea puterea d e p l i n ă , înzestrat cu
prerogative totale, voinţa sa cerând ascultare fără crâcnire. De la repararea
g a rd u l u i , trimiterea copiilor la şcoală şi până la alegerea g i nere l u i sau a
n u rorilor, hotărâ rea s a e ra l e g e . Orice "aere" erau ped epsite exemplar.
Drepturile depline asupra familiei erau lăsate moştenire fiului mai mare, care
asculta însă de voinţa văduvei. Roabe ale mahalalei, femeile, mai ales cele din
"mitocăn i me", îşi împărţeau nevo i le şi suferinţe le între asprimea soţ u l u i şi
necazurile provocate de copii. M uncind 1 0- 1 2 ore pe zi cu sprijinul celor mai
mici d i ntre cop i i , într-o g ospodărie în care trebuirile nu se mai term i n a u ,
acestea aveau un singur moment d e tihnă şi d e plăcere, taifasul d e seară pe
laviţa din faţa porţii.
Evenimentele mahalalei erau puţine. Unele erau prilej uite de momentele
esenţiale ale vieţii (botez, n untă, înmormântare) şi celelalte, mai palpitante,
petrecerile şi mai cu seamă bătăile. Dacă primele se împlineau la un anumit
soroc, ultimele se iscau din te miri ce, stârnind curiozitatea şi deliciul mahalalei .
P retexte? M u ltiple; gelozia ca primă cauză, "încălcări de teritoriu" de către
dobitoace, certurile între copii finalizate de cei maturi, sau disputele politice,
toate se constituiau în tot atâtea prilejuri de bătaie. Epilogul avea loc la secţie,
unde, în prezenţa vardistului, beligeranţii se împăcau, în timp ce curioşii, turmă,
separaţi de preferinţe, nu încetau să comenteze şi să argumenteze.
Di stracţ i i le m a h a l a g i i l o r e ra u şi e l e de un s oi a p arte. Sâm băta şi
duminica tineretul mergea la baluri, ţinute î n săli special închiriate, duhnind a
motorină, gaz lampant, băutură proastă şi sudoare. Erau tot atâtea pri lej u ri
pentru fete de a face cunoştinţă cu băieţii, de m ulte ori drumul început aici
opri nd u -se la "ofiţe rul ţivil". Apariţia cinem atog raf ul ui va stârn i mai târz i u
curiozitate ş i interes . M elodramele, cele mai g u state, storceau şiroaie d e
lacrimi, "simţitoarelor demoazele" de mahala. Bătrânii m a i g reu de urnit, mai
ales după orele petrecute în cârciumă, p referau un pui de somn urmat de
1 84 DORU DUMITRESCU
nesfârşitele discuţii din faţa porţii. Toamna era timpul mustăriilor şi petrecerilor
cu lăutari, zgomotoase şi pline de pitoresc.
Sărbătorile erau respectate după tradiţie, iar posturile erau ţinute cu
stricteţe, mai ales de femei, credincioase şi cu frică de Dumnezeu.
Întinzându-se haotic, prin construcţii fără noimă, sfidând normele urbane,
mahalalele vor atrage atenţia edililor. Dar răfuiala va întârzia. "Periferia cu
pitorescul ei rămâne deocamdată aceeaşi. Casele sunt tot mai mici şi pereţii tot
mai bolnavi de scarlatină. Î ncolo murdărie ca într-un adevărat paradis", nota un
gazetar în decen iul patru al secolului al XX-iea. Civilizaţia pătrunsese prea
puţin în această lume plină de viaţă. Începând din deceniul al şaselea, dar mai
seamă după anul 1 958, se trece sistematic la "curăţirea" mahalalelor. Braţele
mecanizate sau muşchii salahorilor, năruie "genunchii cu reumatism şi igrasie
ai caselor'' care se prăvălesc în "sângele cărămizilor şi a molozu lui". În locul lor
apar blocurile, geometrii de beton, "cartierele dormitoare", deşi atât de urbane
şi "conforta bi le", sm ul geau acel ceva oraşelor ce le dădea atâta parfu m :
mahalaua.
BIBLIOGRAFIE
Periodice
Gazeta municipală an li (1 933) - an VI (1 937)
Memorii
Bacalbaşa, C. "Bucureştii de altădată", editura îngrijită de Aristiţa şi Tiberiu Avramescu, voi. I ,
Editura Eminescu, Bucureşti, 1 987, voi. li, Editura Eminescu, Bucureşti, 1 993, voi.
1 1 1 , Editura Albatros, Bucureşti, 2000.
Bezviconi, G„ "Călători ruşi în Moldova şi Muntenia", Bucureşti, 1 947.
Caselli, D„ "Cum au fost Bucureştii odinioară", Editura Silex, Bucureşti, 1 999.
Ionescu Gion, G„ I . , "Istoria Bucureştilor", Fundaţia Culturală "Gheorghe Marin Speteanu" -
Bucureşti, 1 998.
Iorga, N„ "Istoria românilor prin călători", Editura îngrijită de M. Anghelescu, Editura Eminescu,
Bucureşti, 1 981 .
Lăzărescu, D„ "Imaginea României prin călători", voi. 1 1 71 6-1 789, Editura Sport Turism, Bucureşti,
1 985.
"I maginea României prin călători", voi. li 1 789- 1 82 1 , Editura Sport Turi s m ,
Bucureşti, 1 986.
Marcu, D„ "Estetica oraşelor şi înfrumuseţarea lor din punct de vedere urbanistic", Bucureşti, 1 927.
DICTIONAR '
DE LOCU RI ŞI REGIUNI ISTORICO-G EOG RAFICE

MIHAIL M. ANDREESCU*
A.
ADRIANOPOL (EDIRNE). Oraş situat în estul Peninsulei Balcanice şi în vestul
Turciei europene de astăzi (în Tracia) , pe râul Mariţa. A fost ocupat
de turci în 1 360 şi a fost proclamat capitală a Imperiului otoman şi
reşedinţă a sultanului (Înalta Poartă) până în 1 453, când capitala ca
şi reşedinţa sultanului au fost m utate la Constantinopol. După epoca
sultanilor l uptători care participau personal la războaie, în secolele
XVI I-XV I I I aici era locul unde se strângeau oştile otomane înainte de
a pleca în campanie şi unde erau trecute în revistă de sultan. Î n urma
război u l u i ruso-turc din 1 828- 1 829 aici s-a încheiat tratatu l care
consfinţea Rusiei calitatea de "putere protectoare" a P ri nci patelor
Române şi s-a recunoscut independenţa G reciei.
ALSACIA. Provincie din NE Franţei la graniţa cu Germania. Are ca pri ncipalele
aşezări oraşele Strassbourg şi M ullhouse. Provincia a făcut parte din
vec h i u l Regat al Lothari n g i e i şi apoi a fost parte a d ucat u l u i şi
Regat u l u i B u rg u n d i e i . D u pă î n co rporarea B u rg u n d i e i l a Franţa
provincia a devenit subiect de dispută între Germania şi Franţa. La
sfârşitul Războiului de 30 de ani, profitând de slăbiciu nea Austriei
Ludovic al XIV-iea a reuşit să încorporeze Alsacia regatului francez
împreună cu provincia Loraine. În urma războiului franco-prusac din
1 870-1 871 încheiat cu pacea de la Franckfurt cele două provincii au
revenit Germaniei. Ele au revenit Franţei la sfârşitul primului război
mondial în u rma tratatului de la Versai l les (iunie 1 9 1 9) şi au fost
recuperate de Germania între 1 940-1 944. Astăzi ambele provincii
aparţin Franţei.
• Profesor dr. la Şcoala nr. 79 din Bucureşti.
1 86 MIHAIL M. ANDREESCU
B.
BERLIN. Oraş situat în partea de NE a Germaniei pe râul Spree. Din 1 70 1
devine capitala Regatului Prusiei în timpul lui Frederic I iar d i n 1 87 1
devine capitala Imperiului German. Î n mai-iunie 1 878 s-a desfăşurat
aici un Co n gres de pace unde au fost reg lementate problemele
politico-teritoriale şi coloniale apărute în urma războiului ruso-turc din
1 877-1 878 şi care nemulţumiseră Marile Puteri. Cu acest prilej a fost
recunoscută condiţionat şi independenţa României.
În 1 945 Berlinul a fost cucerit de trupele sovietice, apoi împărţit
în patru sectoare între Marile Puteri învingătoare. Î n 1 948-1 949 oraşul
a fost divizat în Berlinul Occidental - parte a Republicii Federale
G e rm a n i a ş i Be r l i n u l de E st - c a p i t a l a R e p u b l i c i i D e m oc rate
Germane. În 1 961 oraşul a fost despărţit de un zid de beton ridicat
pentru a împiedica fuga berlinezi lor în Vest. U nitatea oraşului s-a
refăcut în octombrie-noiembrie 1 989 odată cu demolarea zidului şi
unificarea Germaniei.
BOLTON. Oraş situat în vestul Angliei în comitatul Lancashire . I mportant
centru siderurgic şi de construcţii de maşini. S-a dezvoltat rapid în
timpul revol uţiei industriale şi în epoca modernă. Este situat în
apropiere de Manchester.
BOSFOR şi DARDANELE. Strâmtori care fac legătura între Marea Neagră şi
Marea Mediterană prin intermediul Mări i Marmara (fosta mare a
Helespontului). Bosfor se află în partea de NV a Turciei la Marea
Neagră şi este apărată de anticul oraş Byzantion, devenit mai târziu
Constantinopol (astăzi Istanbul), Dardanele se află în SV Turciei şi
face legătura între Marea Marmara şi Marea Egee fiind apărată de
oraşul Galipoli din peninsula cu acelaşi n u m e . De o i mportanţă
strategică deosebită cele două strâmtori au fost mereu în atenţia celor
care doreau să controleze legăturile comerciale maritime dintre Asia
şi Europa şi dintre mările Neagră şi Mediterană. Problema stăpânirii
lor a iscat numeroase conflicte şi din Antichitate până astăzi au fost
încheiate numeroase convenţii şi tratate între părţile interesate. Astăzi
deşi aparţin Turciei au statut de neutralitate.
BR Ă ILA. Vechi port românesc la Dunăre - în estul Câmpiei Muntene - în
apropiere de Galaţi. Important centru comercial şi de navigaţie portul
a fost folosit din evul mediu de români, unguri, greci şi otomani. Î n
1 538- 1 540 Brăila a fost transformată în raia împreuă cu un important
hinterland agrar. A rămas în stăpânire otomană până în 1 829 când, în
u rma Tratatului de la Adrianopol, au fost desfiinţate raialele din nordul
Dunării. Oraşul de astăzi a fost construit după plan uri moderne între
1 834- 1 838.
BUCUREŞTI. Oraş situat în partea de sud a României în Câmpia Munteană pe
râul Dâmboviţa. A fost capitala Ţării Româneşti din a doua jumătate a
DICŢIONAR DE LOCURI ŞI REGIUNI ISTORICO-GEOGRAFICE 1 87
secolului al XV-iea iar din ianuarie 1 862 a devenit capitala României.

Este atestat documentar din 20 septembrie 1 459 dar oraşul în sine
este cu m u l t m a i vech i . D u p ă 1 462 a început să fie folosit ca
reşedinţă domnescă şi capitală în alternanţă cu Târgovişte. A fost
distrus în mai mu lte rân d u ri de turci. De la începutul secol u l u i al
XVI I I-iea devine singura capitală a Ţării Româneşti - Poarta a interzis
d o m n i l o r fana rioţi să mai rezideze la Târg ovişte. Î n 1 64 9- 1 695
Constantin Brâncoveanu a întemeiat o Academie domnească la Sf.
Sava, una din cele mai prestigioase şcoli din Europa de sud-est. La
1 6 mai 1 8 1 2 la Bucu reşti s-a încheiat pacea ruso-turcă (în clădirea
hanului lui Manuc-bey) care punea capăt războiului din 1 806- 1 8 1 2 şi
prin care R u s i a o c upa terito ri u l rom â n e s c d i ntre P rut şi N i stru
(Basarabia). Î ntre 2 1 martie - 1 5 mai 1 82 1 Tudor Vladimirescu s-a
aflat la B u c u reşti , sta b i l i n d u - ş i cart i e r u l g e n e ra l la M ă năstirea
Cotroceni . La 1 1 iunie 1 848 în Bucureşti izbucneşte revoluţia. Pe
câmpia de la poalele Dealului Filaret - în faţa Parcului "Carol I" de
astăzi - a avut loc o adunare care a adoptat Constituţia ( Proclamaţia
de la Islaz) , sancţionată de domnitorul Gheorghe Bibescu la 1 3 iunie
1 848 când a şi demisionat şi când s-a creat guvernul revoluţionar
provizoriu care a durat până la 25 iulie 1 848. La 24 ianuarie 1 859
Alexandru ioan Cuza a fost ales la B uc u reşti şi ca domn al Ţării
Româneşti, fapt ce a consfinţit unirea Principatelor Române, iar la 24
ianuarie 1 862 oraşul a devenit Capitala României. La 9 mai 1 877
Sesi unea extraordinară a Adunării deputaţi lor a p roclamat I n de
pendenţa României sancţionată de Carol I la 1 O mai.
- Î ntre 1 6-28 iu l ie 1 91 3 la Bucureşti s-a desfăşu rat Conferinţa de
pace care a pus capăt războaielor balcanice şi a dat, în linii generale,
configuraţia politică de astăzi a Balcanilor. România a primit cu acest
prilej j udeţele D u rostor şi Caliacra, situate în s u d u l D o b rogei şi
cunoscute sub numele de Cadrilater.
- Î ntre 23 noiembrie 1 9 1 6 a p rilie 1 9 1 8 Capitala s-a aflat s u b
-
ocupaţie germană. l a 24 mai 1 91 8 aici s-a semnat tratatul de pace cu

Puterile Centrale ( Pacea de la Buftea - Bucureşti), neratificat de către
parlament şi de rege.
- La 21 decembrie 1 989 în Bucureşti a izbucnit revolta anticeauşistă
care a asigurat victoria revol uţiei române.
BUDA. Oraş situat în Ungaria centrală pe Dunăre, în dreapta fluviului. Din a
doua jumătate a secolului al X I I I-iea, după invazia tătaro-mongolă din
1 240- 1 24 1 , a devenit reşedinţa permanentă a reg ilor U ngariei, apoi
capitala Regat u l u i U ngari e i . Până atunci aceasta fusese la Alba
Regală (Szekesehervar), situată mai la sud, la nord de lacul Balaton.
Î ntre 1 54 1 - 1 686 ea a fost capitala paşalâc u l u i omon i m , creat de
S o l i m a n I p e n t r u a p re v e n i o c u p a re a U n g a ri e i c e n t r a l e şi a
Transilvaniei de către Austria. Din 1 867 redevine capitală a Regatului

U n g a riei în cadru l I mp e ri u l u i Austro- U n g a r şi prin constru i rea
podu ri l or peste Dunăre a început procesul de u ni re c u Pesta şi
crearea noii capitale a Ungariei de azi.
c.
CADIX. P ort m i l itar în s u d u l S p a n i e i , la Ocea n u l Atlantic, în provi ncia
Andaluzia. Aici a început revol uţia d i n 1 820, când trupele spaniole
pregătite a fi trimise în America Latină s-au răsculat sub conducerea
colonelului Rafael Riego. Oraşul a fost ocupat de francezi în 1 823.
E.
EPIDAU R. Port în G recia la Marea Egee, în NE Peninsulei Peloponez. Î n
Antichitate a făcut parte din Argolida. Era vestit în întreaga G recie
pentru templele lui Esculap şi Artemis, oracolul şi teatrul grec. În 1 822
s-a ţinut un Cong res pangrecesc unde s-a hotărât proclamarea
independenţei Greciei.
ESSEN. oraş situat în V germaniei în landul Rhenania de Nord-Westfalia, pe
râul Ruhr. Mare centru carbonifer şi metalurgic. Aici se află amplasate
uzinele Krupp, fondate în 1 81 O.
F.
FLORENŢA. Oraş situat în provincia Toscana din NV Italiei, pe râul Arno. Î n
secolele XI I I-XV a fost o înfloritoare republică de neg ustori, bancheri
şi meşteşugari. Din a doua jumătate a secolului al XIV-iea şi-a impus
autoritatea şi stăpânirea asupra oraşelor vecine din Toscana. Treptat,
puterea a fost preluată de familia Medici care au transformat oraşul şi
Toscana în ducat. Înrudiţi cu regii Franţei şi având puternice legături
cu Roma Medicii au condus Florenţa şi Toscana, cu unele întreruperi,
între 1 434- 1 737. Centru al Renaşterii italiene Florenţa se poate
mândri cu personalităţi de seamă precum Dante Alighieri, Francesco
P e t ra rc a , Rafa e l e S a n z i o , M i c h e l an g e l o B u o n a rott i , N i c o l o
Mach iavelli. Are numeroase monumente arhitecturale, artistice şi
religioase între care amintim: Mica şi Marea Signorie, Basilica Santa
Maria dei Fiori, palatele Medici, Pitti şi Ufizzi. Î n 1 437-1 439 aici s-a
desfăşurat un conciliu religios care a încercat unificarea Bisericii prin
reconcilierea dintre ortodocşi şi catolici, în vederea acordării de către
Occident de sprij i n militar Bizanţu l ui ameninţat de turcii otomani.
FRANCKFURT PE MAIN. Oraş situat în partea de centru-vest a Germaniei, în
landul Hessa, pe râul Maine. Important centru bancat şi industrial ,
gazda târgului anual internaţional de carte. Patria l u i Goethe, oraşul
este cunoscut din vechime. Aici s-a aflat sediul Dietei Confederaţiei
Germanice şi a Confederaţiei Rinului. la 1 O mai 1 871 aici s-a semnat

tratatul cate a pus capăt războiului franco-prusac.
G.
GALIŢIA. R e g i u n e d i n s u d u l Po l o n i e i m e dieva l e , la g ran iţa cu U n garia,
Trans i lvania ş i M o ldova . D i n 1 772, cu ocazia primei îm părţi ri a
Poloniei, a intrat în componenţa Austriei. Cuprinde oraşele Przemişll
şi Liov, astăzi în partea de sud-vest a Ucrainei.
G I U R G I U . V e c h i o ra ş rom â ne s c s i t u at pe D u n ă re , în p a rtea de s u d a
României. I mportant centru comercial şi militar. Î n 1 409 Mircea cel
Bătrân a construit aici o cetate. Din 1 4 1 7 oraşul a devenit raia, fiind
recucerit şi pierdut în mai m ulte rânduri de români. Î n 1 829, urmare a
Tratat u l u i de la Adrianopol, raiaua G i u rg i u l u i , alături de celelalte
existente, a fost desfiinţată. La Giurgiu a funcţionat un şantier naval
unde a fost construit primul vas românesc cu aburi, care în 1 834 a
făcut o călătorie la Constantiopol.
I.
IANINA {JOANI NA). Oraş situat în partea de V a G reciei continentale, în
apropierea g raniţei c u Albania, în reg i u n ea Epir. A fost paşalâc
turcesc. Cunoscut pentru evenimentele din timpul războiului pentru
independenţa Greciei ( 1 822-1 829) , când paşa Ali Tebbelin a fost ucis
de turci în urma unei trădări.
L.
LAN CAS H I R E . C o mitat s it uat în V A n g l i e i , î n g l o b â n d o raşele P reston ,
Manchester, Liverpool. C uprinde o mare parte a ind ustriei texti le
(bumbac), dar este şi o importantă zonă cerealieră, legumicolă şi cu
multe bogăţii ale subsolului: fier, plumb, aramă, h uilă.
LIVERPOOL. Oraş situat în vestul Angliei, în comitatul Lancashire. Situat pe
estuarul râului Mersey, are ieşire la Marea I rlandei şi este al doilea
port ca mărime al Marii Britanii. Este un important centru comercial,
industrial şi universitar.
LOMBARDIA. Regiune din nordul Italiei cuprinzând câmpia străbătută de râul
P6, la poale l e Al pi l o r. C o respunde în l i n i i mari fost u l u i regat al
longobarzilor (de neam germanic), întemeiat în 572 şi cucerit în 774
de Carol cel M are. Regiunea a fost stăpânită de franci, normanzi,
germani, apoi de Habsburgi. Între 1 859-1 860 Lombardia a fost alipită
Sardiniei grăbind astfel procesul de unificare a Italiei. Printre oraşele
mai importante se află Milano, Pavia, Brescia, Cremona, Piacenza.
LORENA {LORAINE). Provincie din nord ul Franţe i, la g raniţa cu Belgia şi
Luxe m b u rg , având ca principale o raşe M etz şi Nancy. La fel ca
Alsacia a făcut parte d i n Lotharing i a apoi d i n B u rgu ndia. A fost

su biect de dispută între Germania şi Franţa până în a doua jumătate
a secolului al XVI I-iea când a intrat în componenţa Franţei. Î ntre
1 871 -1 91 8 s-a aflat în stăpânirea Germaniei, dar în urma Tratatului
de la Versa i l les ( 1 9 1 9) a re i ntrat în posesia Franţei . A mai fost
ocupată de Germania în timpul ultimului război mondial (1 940-1 944).
M.
MANCH ESTER. Oraş situat în vestul Angliei (comitatul Lancashire), pe râul
l rwell. Mare centru industrial, cultural şi religios, cu o catedrală ale
cărei părţi datează din secolul al XV-iea.
MERSEY. Râu în vestul Angliei, care se varsă în Marea I rlandei printr-un lung
estuar. Pe el se află situat oraşul Liverpool.
MILANO. Oraş situat în nordul Italiei în regiunea Lombardia, străbătut de unul
din afluenţii râului P6. În epoca romană s-a numit Medio/anum. Aici a
fost emis în 3 1 3 Decretul prin care împăratul Constantin a acordat
libertate de cult creştinilor. Important centru economic, politico-religios
şi cultural. Aici există celebrul "Dom" în stil gotic şi opera la fel de
celebră - Scala -, unde au cântat cei mai mari artişti lirici ai lumii. A
fost mu ltă vreme posesiune a împăraţilor germani având statutul de
oraş imperial. Între 1 1 83- 1 538 a fost un ducat stăpânit de familiile
Visconti şi Sforza. După 1 538 şi până în 1 796 s-a aflat succesiv în
posesiune franceză, germano-spaniolă şi austriacă, fiind apoi cucerit
de Napoleon I. Î ntre 1 797-1 799 oraşul a făcut parte din Republica
Cisalpină iar între 1 805- 1 8 1 4 a fost capitala Regatului Italiei condus
de Napoleon I. Din 1 8 1 4 şi până la 1 848 a făcut parte din Regatul
Lombardiei, controlat de austrieci, iar între 1 848-1 859 a fost autonom,
intrând apoi în componenţa Regatului Sardiniei. Aici a trăit şi a creat
celebrul umanist Leonardo da Vinci.
o.
ODESSA. Oraş-port din nordul Mării Negre, situat în sudul Ucrainei de astăzi.
A fost un important centru comercial şi economic, folosit de greci,
genovezi , tătari, otomani şi ruşi. A intrat în componenţa Rusiei în
u rma păcii de la laşi din 1 792). Aici s-a creat în 1 8 1 4 , de către
neg ustori şi oameni politici greci, Societatea secretă "Eteria" (Frăţia),
care milita pentru eli berarea Greciei. Sprijinită iniţial de Rusia Eteria a
fost condusă între 1 8 1 6- 1 820 de contele Capodistria iar după ce
acesta a aj uns cancelarul ţarului Alexandru I , din 1 820 de către prinţul
Alexandru lpsilanti, fost general în armata rusă şi aghiotant al ţarului.
DICŢIONAR DE LOCURI ŞI REGIUNI ISTORICO-GEOGRAFICE 191
P.
P A D E Ş . C â m p i e situ ată în NV O l t e n i e i ( Jud eţu l G o rj ) , în a p ro p i e re de
Mănăstirea Tismana. La 23 ianuarie 1 82 1 , în faţa Adunării Norodului
strânsă acolo, Tudor a citit o "Proclamaţie" care a marcat începutul
revol utiei condusă de el.
PALERMO. Or�ş situat în SV Italiei, în NV insulei Sicilia. Î ntemeiat de fenicieni
în sec. X î.Ch. sub numele de Panormus, a făcut parte din posesiunile
cartagineze până la cucerirea lui de către romani în sec. I I I îCh. La
î n c e p u t u l e v u l u i m e d i u s - a a f l at în s t ă p â n i re a a ra b i l o r ş i a
normanzilor. Are numeroase palate şi biserici construite în stilurile
arab şi bizantin . Aici a fost dat semnalul pentru celebrele "Vecernii
s i c i l ien e" din 1 2 82 care a u dus l a a l u n g a rea stăpâ n i ri i franco
normande din sudul Italiei. Tot aici a început în ianuarie 1 848 revolta
împotriva dinastiei Bourbonilor. În 1 852 a murit şi a fost înmormântat
în cimintirul oraşului Nicolae Bălcescu, revoluţionar şi francmason de
talie europeană.
PARIS. O raş situat în partea de centru-nord a Franţei în Î le de F rance, pe râul
Senne. A devenit capitala regatului francez l a finele secolului al X-lea,
odată cu instaurarea dinastiei Capeţiene. Are o bogată istorie, fiind
martoru l m u ltor evenimente memorabile între care: răscoale, l u pte
religioase dintre h ughenoţi şi catolici, revolte, revoluţii ( 1 789, 1 830,
1 848 , 1 871 ) . A fost ocupat temporar de englezi în timpul Războiului
de o sută de ani (1 357- 1 359) , de trupele care l-au învins pe Napoleon
I ( 1 8 1 4- 1 8 1 5) , de germani ( 1 940- 1 944). La Paris s-au semnat mai
mu lte tratate: 1 229, între Ludovic al V l l l -lea şi contele de Tou louse;
1 259, pacea cu Anglia; 1 763, tratatul care punea capăt Războiului de
7 ani; 1 81 4 şi 1 81 5 , tratatele care au încheiat epoca napoleoniană;
1 8 5 6 , C o n g res u l c a re p u n e a capăt R ă z b oi u l u i C r i m e i i ; 1 8 5 8 ,
Convenţia privind Principatele Române; 1 947, Tratatul d e pace d e la
sfârşitul celui de-al doilea război mondial.
PARMA şi PIACENZA. Formaţiune statală situată în nordul italiei. Ducatul de
Parma şi Piacenza a fost creat prin Bula din 1 6 septembrie 1 545 de
către papa Paul al I I I-iea (Alessandro Farnese), care acorda fiului său
Luigi Farnese teritoriile desprinse din statul papal. Până la 1 860 a fost
condus de dinastiile Farnese, Bourbon şi Habs b u rg , d u pă care a
intrat în componenţa Regatului Sardiniei.
PESTA. Oraş situat în Ungaria centrală, pe malul estic al Dunării, în faţa Budei.
Astăzi este o parte a capitalei maghiare. La Pesta s-a construit
Parlamentul Ungariei după instaurarea dualismului, unirea cu Buda
realizând u-se prin podurile care unesc astăzi maluri le Dunării.
P I E M O NT. R e g i u n e din NV Italiei c upri n zâ nd Alpii Piemontezi, ale căror
res u rse naturale sunt pădu rile şi păşunile. La poalele munţilor, în
valea superioară a râului P6 se întinde câmpia Piemontului de Jos,
u nde se cultivă g râ u, porumb , secară. La sud, pe colinele de la

Montferrat sunt şi câteva staţiuni şi vii, ca la Asti. Din 1 72 1 şi până la
1 860 Piemontul a format, împreu nă cu Savoia şi Sardinia, Statele
sarde sau Regatul Sardiniei.
POZNANIA. Regiune situată în vest u l Poloniei, n u mită şi Polonia Mare,
cuprinzând oraşele Gniezno, Poznan, Kattowitz. A fost ocupată de
Prusia în 1 793, în urma celei de-a doua împărţiri a Poloniei.
POZSO N Y (BRATISLAVA). O raş situat pe D u nărea mijlocie în E u ropa
Centrală. S-a aflat în stăpânirea regilor maghiari şi a Habsburgi lor,
fiind în câteva rânduri şi reşedinţă imperială. Dieta întrunită acolo şi
dominată de maghiari a votat în 1 848 o serie de legi liberale, moment
ce a marcat încputul revoluţiei în I mperi ul Habsburgic. Astăzi este
capitala Slovaciei.
P RAGA. Oraş s ituat pe râu l V ltava, în E u ropa Centrală. A fost capitala
regatului Boemiei care din secolul al X I I I-iea a făcut parte din Imperiul
german . A fost reşedinţă imperială şi capitala I mperiului, fiind numită
şi "Oraşul de aur" datorită cupolelor au rite ale bisericilor. Din Praga a
pornit mişcarea husită (1 41 9- 1 434) şi tot de aici revolta orăşenilor
care a precedat "Războiu l de 30 de ani" ( 1 6 1 8- 1 620) , îndreptată
împotriva Habsburgilor. A cunoscut ocupaţia germană din al doilea
război mondial (1 939-1 945) dar şi invazia trupelor sovietice (august
1 968) . A fost capitala Cehoslovaciei până la separarea paşnică a
celor două state. Astăzi este capitala Cehiei.
PRESTON. Oraş situat în vestul Angliei în comitatul Lancaster, port pe râul
Ribble. A fost apărat de către scoţieni în faţa armatelor lui Cromwell
în timpul războiului civil ( 1 642- 1 649). Din secolul al XIX-iea a devenit
un important centru al industriei textile iar din sec. XX şi al industriei
aeronautice.
R.
REGATUL CELOR DOU Ă SICILll (NEAPOLELUI). Vechi regat din sudul Italiei
care cuprinde Neapole şi Sicilia. Bazele sale au fost puse de normanzi
în 1 043, dar el s-a format între 1 442-1 458 prin u n i rea Siciliei cu
ducatul de Pouille. Î n 1 442 prinţul de Aragon Alphonse al V-lea a
reunit sudul Italiei sub numele de Regatul celor două Sicilii, dar după
moartea lui Sicilia şi Neapole s-au separat. Î n 1 8 1 6 cele două state s
au reunit sub conducerea lui Ferdinand I de Bourbon. Regatul celor
două Sicilii a dispărut în 1 861 când a fost încorporat la Regatul Italiei.
RUHR. Regiune din vestul Germaniei, landul Rhenania de Nord-Westphalia,
străbătută de râul Ruhr (afluent al Rhinului), care a dat numele celui
mai bogat bazin de huilă şi unde s-a creat o regiune industrială de
importanţă mondială. Aici se află marile oraşe industriale: Wuppertal,
Duisburg, Essen , Bochum, Dortmund. Î n bazinul Ruhr sunt repre-
zentate toate tipuri le industriei g rele de la extracţia cărbunelui la

metal urgia grea care constituie activitatea de bază a regiunii şi care
reprezintă inima puterii Germaniei. Regiunea Ruhr-ului a fost ocupată
de francezi între 1 923-1 925 ca urmare a neexecutării clauzelor din
Tratatul de la Versailles. O mare parte a oraşelor sale a fost distrusă
în timpul celui de-al doi lea rău boi mondial. Soarta reg i u n i i a fost
stabilită prin Statutul de la Franckfurt (1 948) când a fost reîncredinţată
puterii germane, dar puterile aliate au dreptul să exercite un control
asupra industriei.
s.
SCH LESWIG-HOLSTEIN. Ducate situate în NV Germaniei , formând astăzi

l a n d u l cu a c e l a ş i n u m e , la g ran iţa cu D a n e m a rca. O raşe m a i
importante sunt Kiel şi Flensburg , ambele porturi la Marea Baltică.
S u b i ect de d i s p ută între D a n e m a rca şi Confed e raţia State l o r
Germane din Nord (Zolverrein) condusă de Prusia, cele două ducate
au fost an exate în u r ma război u l u i g e rm a n o - d a n ez d i n 1 8 6 4 ,
rămânând de atunci în componenţa Germaniei.
STATUL PAPAL. Formaţiune politico-teritorială cuprinzând centrul Peninsu lei
Italia. A fost înfiinţat în secolul V I I I când papa a primit în stăpânire
fostele posesi u n i bizanti n e din Italia centra lă, făcând d i n Roma
centrul politic şi relig ios al Bisericii Catolice. Î n cursul evului mediu
Statul papal a deţinut un rol important pe eşichierul politic european.
În 1 870 trupele italiene au ocupat Roma şi au proclamat-o, la 20
septem b rie 1 8 70, capitala Italiei. După 1 870 papa s-a retras l a
Vatican pe care n u l-a mai părăsit până î n 1 929, deşi Legea din 1 3
mai 1 871 garanta papei suveranitatea şi libera exercitare a autorităţii
sale spirituale. Statul Vatican a luat fiinţă prin Tratatul de la Lateran
din 1 1 februarie 1 929 - devenit art. 7 al Constituţiei italiene din 26
martie 1 947 - când statul ita lian a recunoscut papei proprietatea
exclusivă şi jurisdicţia suverană asupra unui cartier din NV Romei.
TOSCANA. Regiune din centru-vest a Italiei, străbătută de râul Arno. În prima
jumătate a secolului al XIV-iea a fost transformată în ducat, înglobând
în jurul Florenţei fostele oraşe republici: Arezzo, Colia, Cartona, Pisa,
Pistoia, Prato, Voltera. Ducatul a fost condus de familia Medici între
1 4 3 4 - 1 7 3 7 , a p o i de d i n a st i i l e H a b s b u rg - Lo re n a şi B o u r b o n
( 1 737 - 1 8 5 9 ) . L a 2 2 m a rtie 1 8 6 0 Tosca n a s - a u n i t c u R e g a t u l
Sardiniei iar Florenţa a devenit capitala Italiei ( 1 1 decembrie 1 864-3
februarie 1 871 ).
TU R N U ( N ICOPOLUL MIC). O raş-port din sudul Ţării Româneşti , situ at la
vărsarea Oltului în Dunăre. De la începutul secolului al XV-iea şi până
în 1 829 a fost, cu unele întreruperi , raia otomană. Î n apropiere de
oraş, pe câmpia de la Islaz, s-a desfăşurat la 9 iunie 1 848 o mare

A d u n are p o p u l a ră c a re a a d o ptat o P r o c la ma ţie ce a d e v e n i t
C o ns t it u ţ ia revo l uţ i o n a ră a Ţ ă r i i R om â n e şti . A f o s t centru d e
comandament şi mobilizare al armatei române î n timpul Războiului de
Independenţă.
V.
VARŞOVIA (WARSZAWA). Oraş situat în partea de centru-est a Poloniei, pe
râul Vistula. A fost capitala regatului polon. Actualmente este capitala
Poloniei. Important centru industrial , cultural politico-administrativ şi
religios (arhiepiscopat).
- În 1 794 oraşul a fost ocupat de mareşalul Suvorov, moment ce a
marcat sfârşitul independenţei Poloniei;
- Între 1 806- 1 8 1 5 Napoleon I a creat marele Ducat al Varşoviei ca
nucleu al unei Polonii independente, dar a fost reocupat de ruşi; În
1 830 în Varşovia a izbucnit insurecţia antiţaristă, dar oraşul a fost
ocupat de ruşi în 1 83 1 ;
- Între 1 9 1 5- 1 9 1 8 şi 1 939-1 944 oraşul a fost ocupat de nemţi. În
august 1 944 oraşul a fost distrus de nemţi care au înăbuşit insurecţia
iar în ianuarie 1 945 a fost cucerit de sovietici;
- În 1 955 la Varşovia s-a creat alianţa politico-militară "Organizaţia
Tratatu lui de la Varşovia" corespunzătoare "Pactului Nord-Atlantic"
(NATO) şi care c up ri ndea: A lb a n ia ( retrasă în 1 96 8 ) , B u lgaria,
Cehoslovacia, R.D. Germană, Polonia, România, Ungaria şi U RSS. În
noaptea de 20/2 1 aug ust 1 968 membrii Tratatului de I� Varşovia, cu
excepţia Albaniei şi României, au invadat Cehoslovacia punând capăt
politicii de reforme intitulată "Primăvara de la Praga".
VENEŢIA. Oraş-lagună situat în NE Italiei. Important port la marea Adriatică.
Republică aristocratică maritimă s-a format în secolele V I I I-IX având
în frunte un doge (duce). Aflată la început în dependenţa Imperi ului
Bizantin s-a desprins de acesta din secolul X, devenind o prosperă
Republică Maritimă (Serrenissima Republica). A cucerit oraşele de pe
coasta Dalmaţiei, apoi a cucerit sau a obţinut teritorii în reg iunile
estice ale Mării mediterana şi la Marea Neagră. Între posesiunile mai
importante s-au numărat insulele Cortu, Creta, Eubeea şi cartierul
Pera din Constantinopol. A cunoscut apogeul în sec. X I I I-XV I I . A
o rg a n i z at C ru c i a d a a I V- a ( 1 2 0 4 ) c a re a d u s l a c u c e ri re a
C o n stant i n o p o l u l u i , d a r a o r g a n i zat ş i n u m e r o a s e c a m p a n i i
antiotomane. Fl ota veneţiană a reuşit î n 1 57 1 să-i înfrângă pe
otomani la Lepanto, moment ce a marcat începutul declinului puterii
turceşti. În 1 797 Veneţia şi-a pierdut independenţa fiind ocupată de
francezi apoi de austrieci. Între 1 806- 1 8 1 4 a făcut parte din Regatul
Italiei condus de Napoleon I. Intre 1 81 4- 1 866 a d evenit provincie a

,
Imperiului austriac, apoi s-a unit cu Regatul Italiei.
VERONA. Oraş situat în partea de nord a Italiei în apropiere de Vicenza. A fost
un du cat aflat în stăpânirea A u striei. În 1 822 aici s-a desfăşurat
Congresul "Sfintei Al ianţe" unde s-a hotărât intervenţia armată în
Spania. În 1 860 a intrat în componenţa Italiei. oraşul a ajuns foarte
cunoscut datorită lui Williams Schackespeare care a scris piesa "Doi
tineri din Verona" sau "Romeo şi Julieta".
VERSAILLES. Oraş situat în SV Parisului (la cca 23 km) , în fosta provincie Île
de France. Iniţial un foişor de vânătoare, mărit şi folosit de Ludovic al
X I I I - iea, a fost transformat într-o somptuoasă reşedinţă regală în
timpul lui Ludovic al XIV-iea, lucrările începute în 1 66 1 încheindu-se
în 1 71 O. A fost opera arhitecţilor Mansart şi Robert de Cotte. În afară
de Ludovic al X IV-iea oraş u l a servit ca reşedinţă regală pentru
urmaşii acestuia până la Carol al X-lea, cu excepţia lu� Napoleon. Aici
s-au semnat tratatele franco-austriece din 1 756, 1 757 şi 1 759; tratatul
din 1 783 care punea capăt războiu l u i din America şi recunoştea
independenţa Statelor Unite. În 1 788 Ludovic al XVI-iea a convocat la
Versai l l e s A d u n a rea Stă r i l o r G e n e ra l e care a dus l a înce p ut u l
revoluţiei franceze din 1 789. Î n 1 8 1 5 Versailles a fost devastat de
armatele de ocupaţie. În 1 870 a devenit cartierul general al armatelor
prusace şi la 1 8 ianuarie 1 871 în sala oglinzilor din Marele Trianon s
a proclamat al doilea Imperiu german. Tot aici s-a semnat Tratatul de
Pace· cu Germania (28 iunie 1 91 9) , care a pus capăt primului război
mondial. Oraşul este vestit prin palatele şi grădinile sale.
VIENA. Oraş înfiinţat de romani pe Dunărea mijlocie (Vindobona). A fost
capitala Imperiului German, a I mperiului Austriac, a Imperiului Austro
Ungar şi a Austriei. A fost asediată de turci în 1 529 (Soli man I) şi
1 683 (Mehmed IV). Din secolul al XVI I I-iea devine reşedinţa imperială
a Habsburgilor care au construit aici numeroase palate şi monumente
artistice. A fost ocupată temporar de Napoleon în 1 805 şi 1 81 1 . Între
1 8 1 4- 1 8 1 5 la Viena s-a d esfăş u rat C o n g re s u l învi ngători l o r l u i
Napoleon u n d e s-a hotărât înfi inţarea Sfintei Alianţe, care avea
misi unea de a restabili şi menţine "ordinea feudalo-absolutistă în
E u ropa". D u pă 1 848 la Viena s-au ţ i n ut mai m u lte co n g rese şi
conferinţe de impo rtanţă europeană şi mondială. Între 1 938-1 945
Viena şi Austria au fost încorporate celui de-al I I I-iea Reich. La 30
august 1 940 la Viena s-a semnat "diktat-ul" prin care NV României a
fost cedat Ungarie horthyste.
BIBLIOGRAFIE
1 . X X X , Istoria României în date, coord o n ator C onstantin C. G i u re s c u , E d it u ra

enciclopedică română, Bucureşti, 1 972.
2. XXX, Petit Larousse, 3 1 -0 tirage, Librairie Larousse, Paris, 1 967;
3. Marcel D. Popa, Horia C. Matei, Mică enciclopedie de istorie universală, Editura politică,
Bucureşti, 1 988;
4. Constantin Teodorescu, N .A. Constantinescu, Atlas geografic, istoric, economic şi
statistic, ediţia a IX-a, Institutul cartografic "Unirea", Braşov, 1 935.
5. G .M. Trevelyan, Istoria ilustrată a Anglei, Editura ştiinţifică, Bucureşti, 1 975 .
PUNCTE DE VEDERE
M ETODICA ŞI M ETODICILE PREDĂRII ISTORIEI

ÎN ÎNVĂTĂMÂNTU L PREUNIVERSITAR ROMÂN ESC
' .
DAN PRODAN*
În u lt i m i i 6 - 7 a n i în R o m â n i a au fost ed itate m a i m u lte m a n u a l e

ghiduri/cursuri universitare d e metodica predării Istoriei Românilor/universale în
învăţământul primar, gimnazial şi liceal. Am în vedere aici lucrările elaborate de
Gheorghe Tanasă (de la Universitatea "Al.I. Cuza" din laşi, Facultatea de Istorie\
Gheorghe I. Ioniţă (de la Universitatea din Bucureşti, Facultatea de lstorie)2, Călin
Felezeu (de la Universitatea "Babeş-Bolyai" din Cluj , Facultatea de lstorie)3 şi
colectivul de cadre didactice doljene, coordonat de prof. Ion R. Popa4.
Parc u rg e rea şi compara rea s um a re l o r şi conţi n u t u ri l o r c e l o r patru
contri b uţii metodice evidenţiază n u meroase elemente comune î n tratarea
su biectului amintit, dar şi destule aspecte particulare, specifice a utori lor şi
concepţiilor lor metodologice. Prezentarea problematicii actuale, într-o viziune
modernă, integratoare a metodicii predării Istoriei s-a realizat în mod gradat,
sub forma unei succesiuni logice, determinate, de concepte, pornindu-se de la
definiţia şi obiectul acesteia şi încheind cu programele de Istorie pentru clasele
IV-XI I , prevăzute de noul Curriculum Naţional.
După 1 989, necesitatea elaborării unor lucrări de metodică, în gGmeral,
de metodica predării Istoriei, în particu lar, reprezintă un obiectiv prioritar al
ştiinţelor educaţiei din România. Această finalitate teoretică şi practică a fost
impusă de transformările pe care le-au suferit în ultimul deceniu învăţământul
românesc pe de o parte, ştiinţele educaţiei pe de altă parte. La acestea s-a
adăugat nevoia întocmirii unor ghiduri şi îndrumare pentru iniţierea, pregătirea
şi perfecţionarea metodico-pedagogică şcolară şi extraşcolară ale studenţilor,
învăţătorilor, profesorilor, inspectorilor, metodiştilor şi tuturor celor interesaţi în
predarea I storiei în învăţământul preuniversitar5.
Toţi autorii amintiţi au prezentat, la începutul contribuţiilor lor, obiectul,
structura , scopul, finalităţile şi principalele repere cronologice-acţionale ale
istoriei metodicii disciplinei precizate, în învăţământul preuniversitar românesc.
Obiectul metodicii asupra căreia insistăm îl reprezintă perfecţionarea continuă
a t u t u ro r c o m p o n e n t e l o r actu l u i p re dă r ii-învăţării I st o ri e i , s u b o rd o nate
• Profesor dr. l a Liceul nr. 1 Botoşani.
1 98 DAN PRODAN
transmiterii şi însuşirii cunoştinţelor de Istorie, fie adevăruri istorice, fie ipoteze

privind fenomenele şi faptele istorice. Noţiunile şi informaţiile istorice predate
u rmăresc lărgirea orizontului cunoştinţelor de Istorie ale e levilor, formarea
capacităţilor, priceperilor şi deprinderilor de învăţare şi cultivarea sentimentelor,
atitudinilor şi convingerilor moral-cetăţeneşti, patriotice, umaniste, ale acestora.
Cu ajutorul metodicii predării Istoriei se tinde ca viitorii învăţători şi profesori de
istori e să-şi însuşească, să stăpânească şi să a p l ice concret şi benefic
modalităţile specifice, efective, de elaborare a tuturor componentelor procesului
complex de predare-învăţare a Istoriei (obiective - în ce scop să înveţe elevii?;
conţinutul - ce să înveţe elevii?; forme şi metode de învăţare când şi cum să
-
înveţe elevii?)s.
Ca element de noutate, C . Felezeu a analizat locul şi rolul obiectivelor
educaţionale în teoria şi practica instruirii. Autorul a precizat că viabilitatea
obiectivelor ed ucaţionale este determinată de soliditatea şi fundamentul
strateg iei un itare de elabo rare coerentă a acestora. Continuând demers u l
teoretic, universitarul clujean a urmărit impactul obiectivelor educaţionale în
psihologia învăţării şi în tehnica instruirii-cunoaşterii, expunând caracteristicile
schemei de învăţare Kolb7.
Caracteristicile teoretice şi practice ale metodicii predării Istoriei sunt
determinate de binomul relaţional: Istoria-ştiinţă şi Istoria-obiect de învăţământ.
Primul termen al binomului, Istoria-ştiinţă, are la bază Istoria-fapt/realizare/
evoluţie/experienţă şi se manifestă prin activitatea de cerceta re-studiere a
istoricului şi prin rezultatele concrete ale acestor investigaţii ştiinţifice: ipoteze,
teorii, afirmaţii , l ucrări istorice. lstoria-ştinţă reconstituie trecutul şi îl explică
genetic, funcţional şi axiologic. De asemenea, îndeplineşte pentru omenire
două funcţii deosebit de importante: cea de cunoaştere ş i cea practică,
instructiv-formativ-educativă. Istoricul este sufletul viu al Istoriei-ştiinţă- Fără
istorici, slujitorii M uzei Clio, de la Herodot la Fernand Braudel, şi operele lor
ştiinţifice, Istoria-obiect de învăţământ şi metodologia predării Istoriei nu ar
exista ca discipline în planul de învăţământ în nici o ţară. "Istoria ca obiect de
învăţământ reprezintă forma didactică a bazelor ştiinţei istorice şi asigură
conţinutul procesului de predare-învăţare în şcoală"8. Profesoru/ de Istorie este
cel care onorează istoria-obiect de învăţământ, care proiectează, desfăşoară,
finalizează şi evaluează lecţia de istorie, care transmite şi formează în sufletul
elevului trăiri, sentimente, atitudini, convingeri9.
Având în vedere delimitările şi consideraţiile anterior formulate, autorii au
i n s istat a su pra obiectivelor pedagogice a l e studierii I storiei R o m â n i lo r/
universale în învăţământul preuniversitar românesc. "Finalitatea studierii Istoriei
ca disciplină şcolară constă în contribuţia reală pe care o aduce la formarea
cu lturii generale u maniste şi ştiinţifice a elevilor, la modelarea personalităţii
acestora cu foloase imediate şi de perspectivă, oferind suficiente date pentru
înţelegerea corectă a societăţii contemporane şi pentru dobândirea instru
mentelor de muncă intelectuală specifice demersului în câmpul problematic al
METODICA ŞI METODICILE PREDĂRII ISTORIEI 1 99
lstoriei"10. Obiectivele studierii Istoriei ca disciplină şcolară sunt ierarhizate

astfel: generale (referitoare la obiectul "Istoriei Românilor/unive rsală") ; de
referinţă (indicatori, repere, borne referenţiale ale Istoriei); specifice (fiecărei
clase în care se predă Istoria: a IV-a - a X I I/XI I I-a); operaţionale (caracteristice
f i e c ă re i lecţii d e I st o ri e ) . A u t o r i i citaţi a u a n a l iza t i e r a r h i c , re laţi o n a l ,
determinativ, toate categoriile d e obiective, aplicând concret noţiunile teoretice
la diferite capitole, subcapitole sau lecţii din materia claselor a IV-a - a XI I/X I I I
a . D e exe m p l u , o b i ective l e g e n e r a l e , în d o m e n i i l e c o g n i t i v , afectiv ş i
psihomotor, a u fost formulate astfel:
a) transmiterea/dobândirea unui sistem coerent de informaţii ştiinţifice
referitoare la evoluţia istorică multimilenară, pentru dezvoltarea deprinderilor şi
abilităţilor g noseologice, comportamentale, patriotice;
b) dezvoltarea gândirii elevilor, a capacităţilor lor de analiză, comparare,
re laţionare , explicare cauzală, integ rare organic ă şi s inteză a fapte lo r şi
evenimentelor istorice, formare a şi conso l i d a re a noţi u n i l o r d i n I storie a
Românilor/universală;
c) formarea la elevi a concepţiei ştiinţifice despre viaţă, umanitate,
cauzalitatea fenomenelor economice, sociale, politice, demografice, militare,
culturale, ideologice, religioase etc.;
d) formarea unor trăsături moral-civice, comportamentale, comunitare
etc. ale personalităţii elevilor.
Toate aceste categorii de obiective se regăsesc, evident, în programele
analitice pentru disciplina Istoria Românilor/universală, pentru clasele a IV-a -
a X I I/X I I I - a , va l a b i l e d i n a n u l ş c o l a r 1 997- 1 998. R eferitor la obiectivele
operaţonale ale lecţiei de Istorie, Gh. Tanasă le-a exemplificat pentru lecţia de
p redare-învăţare Evoluţia societăţii romane după marile cuceriri. Reformele
fraţilor Gracchi, Răscoala lui Spartacus (clasa a V-a), Gh.I. ioniţă pentru lecţia
de recapitulare: Formarea statului naţioal unitar român (clasa a X I I-a), C .
Feleze u : pentru lecţia de recapitulare : Revoluţiile burgheze moderne (sec.
XVII-XVIII) - (clasa a VI-a), iar I . A . Popa pentru lecţia de predare-învăţare:
Cucerirea Independenţei României (1877- 1 878) - (clasa a IV-a)1 1 .
Activitatea didactică a învăţătorilor ş i profesorilor d e Istorie n u s e poate
proiecta, organiza, desfăşura, finaliza şi evalua fără "instrumentarul de lucru"
necesar realizării lecţiilor: legislaţia şcolară adecvată, o rdine, metodologii,
dispoziţii, precizări, recomandări etc. ale M.E.N./M.E.C. şi l.Ş.J., planu l-cadru
de învăţământ, p ro g ram e le a n a l i tice pentru o b i e c t u l I storie, m a n u a l e l e
alternative de Istorie, planificările calendaristice, materialul didactic auxiliar etc.
Toate acestea, reunite, alcătuiesc conţinutul învăţământul istoric în ciclurile
primar, gimnazial şi liceal 12•
Pentru atingerea obiectivelor activităţilor didactice la disciplina Istorie, se
folosesc mai multe metode şi procedee de învăţământ. Există mai multe criterii
de clasifica re a metodelor de învăţământ, importa nţa şi ponderea acestor
elemente de referinţă fiind diferite de la autor la autor. N umărul metodelor de
200 DAN PRODAN
învăţare este în continuă creştere, mai mu lte cauze, asupra cărora nu voi
insista acum şi aici , determinând o permanentă îmbogăţire a metodologiei
predării-învăţării Istoriei în şcoală şi liceu. Autorii Metodicilor amintite, după ce
au form u l at c o n s i d e raţii teoretice i nt ro d u ctive n ecesare f u n d a m e ntării
demersului analitic, au prezentat următoarele metode larg uzitate în predarea
istoriei în învăţământul preuniversitar românesc: expunerea sistematică a
cunoştinţelor (povestirea, explicaţia, prelegerea) , conversaţia, demonstraţia,
comparaţia, problematizarea, învăţarea Istoriei prin cercetare şi descoperire,
instruirea programată, modelarea, învăţarea activă, activitatea cu manualul de
Istorie 13. La fiecare metodă de învăţământ, după formularea consideraţiilor
teoretice introductive, clasificări şi sublinierea elementelor de relaţionalitate,
autorii metodişti au exemplificat folosirea respectivului procedeu de învăţare la
diferite lecţii de Istorie, din materia claselor a IV-a - a XII-XII I-a. Astfel, lucrările
metodice recenzate în această contribuţie devin îndrumare/g h i d u ri i ndis
pensabile pentru activitatea fiecărui învăţător/profesor de Istorie, indiferent la
ce clase de elevi ar preda şi în ce an al carierei didactice s-ar afla.
Folosirea adecvată a metodelor de învăţământ en umerate anterior este
impusă, direct sau indirect, cu diferite grade de motivaţie şi intensitate, de
diferite premise/elemente relaţionale: nivelul pregătirii ştiinţifice şi metodica şi al
experienţei practice la catedră al învăţătorului/profesorului de Istorie; structura
individuală psihico-afectivă şi personalitatea "internă" şi "externă" a cadrului
didactic; existenţa/inexistenţa în familia acestuia a unei tradiţii intelectuale,
educaţionale; existenţa/inexistenţa în familia educatorului a unei biblioteci mai
m i c i sau m a i m a r i , d e c u l t u ră g e n e ra l ă/de I st o r i e ; n i v e l u l d e
perfecţionare/gradul didactic şi/sau ştiinţific a l educatorului; particularităţile de
vârstă ş i i n t e l e ct u a l e , cog n i t i v e , a f e ct i v e , p s i h o m ot o r i i a l e e l e v i l o r ;
existenţa/inexistenţa unei tradiţii intelectuale/educaţionale în familiile elevilor şi
în comunitatea locală din care fac parte şi colaborarea acestora cu cadrul
didactic; medi ul urban sau rural în care educatorul îşi desfăşoară activitatea
di dactică; existenţa/i nexistenţa unei b i b lioteci şcol a re/săteşti/com u n a l e/
orăşeneşti/universitare cu lucrări de literatură istorică/Istorie/geografie istorică
etc. pe care cadrul didactic să le folosească la orele de I storie; n umărul şi
calitatea manualelor alternative de Istorie existente în şcoală şi liceu; cantitatea
şi cal itatea materi a l u l u i didactic de I storie existent în u n itatea şco l ară;
predispoziţia şi capacitatea intelectuală, volitivă, material-financiară a cadrului
didactic de a îmbogăţi şi diversifica dotarea tehn ico-materială de Istorie din
şocală/liceu; volumul bazei materiale generale a unităţii şcolare, existenţa unor
dotări tehnice uzuale minimale, a cabinetului de I storie; nivelul relaţiilor de
serviciu ale cadrelor didactice de Istorie cu direcţiunea unităţii şcolare/factorii
de decizie ai autorităţilor publice locale şi preocuparea acestor diriguitori pentru
îmbogăţirea continuă, calitativă şi cantitativă, a bazei materiale generale a
şcolii/liceului. La aceste premize se adaugă altele, cu caracter "extern" în raport
cu şcoal a : existenţa/inexistenţa în local itatea în care cadrul d i d actic îşi
METODICA ŞI METODICILE PREDĂRII ISTORIEI 201
desfăşoară activitatea, sau în jurul acesteia, a unor muzee, case memoriale,

puncte tu ristice, locuri/monumente istorice, vestigii arheologice etc.; activitatea
şcolară/extraşcol ară ştii nţifică şi m etodică a cadru l u i didacti c, .rezu ltate le
concrete a l e acesteia (studii, articole, cărţi, comunicări etc.) şi colaborarea cu
omologii săi; colaborarea eficientă c u cercetătorii ştiinţifici şi cadre universitare,
cu inspectorul de specialitate de la l . Ş.J. respectiv, organizarea de vi zite ,
drumeţii, excursii cu elevii la obiectivele istorice din oraş, municipiu, judeţ, ţară
sau străinătate etc.
C o n s i d e r a ţ i i l e pe c a re l e - a m f o r m u l a t a n t e ri o r c o n c o r d ă cu ş i
completează concluzia pe care a formulat-o profesoru l metodist ieşean G h.
Tanasă: "Diversificarea clasificărilor prezentate permite profesorului să alegă,
pentru o secvenţă sau alta a lecţiei, cea mai potrivită metodă de învăţământ.
Fiecare profesor de Istorie are felul lui de a fi, ca pedagog are, cu alte cuvinte,
un mod specific de a aborda e levi i şi s ituaţiile de învăţare, de a trata şi a
evidenţia valorile Istori e i , d e a m â n u i m etode l e , tehnici l e , p rocede e l e şi
mijloacele de învăţământ. Competenţa profesională se reflectă în stilul propriu
de activitate didactică ( ... ). Competenţa profesorului se reflectă şi în priceperea
cu care îi deprinde pe elevi să folosească corect şi adecvat toate metodele de
învăţământ specifice lstoriei"14. Dar metodele de învăţământ nu se pot aplica
concret, n u se pot atinge finalităţile educaţionale dorite dacă nu se dispune
şi/sau n u se folosesc efectiv, eficient, mijloacele de învăţământ adecvate. C.
Felezeu a defi nit mijloacele de învăţământ, î n prel ungirea clasificării lui G h.
T a n a s ă , ca fiind "tot al itatea m at e ri a l e l o r şi i n stru m e n t e l o r a j utăto a re
întrebuinţate de profesor î n procesul predării şi de elev î n cel al învăţării, cu
scopul d e a facilita dobândirea cunoştinţelor, formarea deprinderilor, realizarea
atitudinilor, valorilor şi calităţilor personale şi evaluarea lor cât mai obiectivă şi
exactă"15. Pornind de la funcţiile pedagogice ale m ij loacelor de învăţământ
(cog n iti v-fo rmativă/d o c u m enta ră şi d i dactică, de l e g a re a p roc e s u l d e
învăţământ cu realitatea concretă socio-profesională, de educaţie estetică şi
m oral-civică, de dezvoltare m ultidimensională şi integrală a personalităţii
elevului), profesorii metodişti au prezentat următoarele mijloace de învăţământ,
clasificate astfel: pentru comunicarea informaţiei (pe cale vizuală 20%: -
diapozitive, diafilme, folii transparente, documente istorice, tablouri, fotografii şi

il ustraţii, hărţi, atlase, manualul de Istorie, tabla şi creta; pe cale auditivă -
30%: banda magnetică, discul, emisiunea radiofonică; pe cale audio-vizuală -
50-60%: filme didactice, montaje audio-vizuale, emisiuni T.V., casete video).

La acestea se adaugă mijloacele pentru obţinerea informaţiilor istorice
(obiecte şi modele arheologice), pentru verificarea şi consolidarea informaţiei
(mape cu texte programate şi hărţi de contur) , pentru raţionalizarea timpului
didactic în lecţie (sigi l i i , ştampile, şabloane), pentru transmiterea şi recep
ţionarea informaţiei istorice (diaproiectoare, epiproiectoare, retroproiectoare,
c i n e proiectoare , p i c 1,.1 p u ri , magnetofo a n e , casetofo a n e , radioreceptoare,
televizoare, calculatoare, mag netoscoape, videocasetofoane). I d entificarea
202 DAN PRODAN
mijloacel o r de învăţământ necesare şi i ntegra re a acestora în act ivitatea

d i dactică la I storie se rea l ize a ză p rintr-o p e r m a n e n t ă c o n c o rd a n ţ ă cu
obiectivele şi conţinuturile instruirii, cu metodele şi procedeele didactice, cu
experienţa cadru l u i d i dactic şi rea l ităţi l e con crete din u n itatea şco lară
respectivă 1 6.
Procesu l de predare-învăţare a istoriei în învăţământul preuniversitar se
realizează prin intermediul unui sistem bine articulat de activităţi didactice şi
extradidactice, şcolare şi extraşcolare: lecţia, meditaţiile şi consultaţiile, cercul
de Istorie, vizite le, excursiile, o l im piadele la I storia Românilor/un iversală,
concursurile cu tematică istorică, comemorarea aniversărilor impo rtante din
Istoria naţională/universală. Această paletă diversificată de activităţi poate fi
clasificată după mai multe criterii: raportul numeric învăţător/profesor-elevi în
procesul didactic instructiv-educativ: frontale, de grup, i ndividuale; locul de
desfăşurare: în cl asă/cabinetu l de Istorie (lecţia propriu-zisă, meditaţiile şi
consultaţiile); în şcoală şi în afara ei (cercul de Istorie, concursuri cu tematică
i st o r i c ă , c o m e m or ar ea eve n i m e n t e l o r f u n d a m e n t a l e d i n I st o r i a
Românilor/un iversală); extraşcolare (vizionarea d e spectacole c u tematică
istorică, drumeţii, vizite şi excursii pe trasee cu monumente, case memoriale,
muzee istorice etc.). După cum bine se ştie , activităţile didactice bazate pe
colectivele de elevi (grupe, clase) şi pe unităţi didactice (lecţii) s-au perfecţionat
conti n u u şi au deve n i t p re d o m i nante în p red a rea -învăţare a I sto ri e i în
învăţământul preuniversitare românesc 1 7.
Autorii lucrărilor metodica cu care ne-am familiarizat deja au analizat
formele de organizare a procesului de predare-învăţare a Istorie, enumerate
a n t e r i o r , i n s i st â n d a s u p ra i n t e r c o n d i ţ i o n ă ri i d i ntre e l e ş i a fo l o s i r i i
combinate/complementare a unora dintre activităţile didactice. S-a insistat în
mod deosebit asu pra lecţiei ca activitate didactică principală, de bază, în
p redarea-învăţarea I stori e i , a s u p ra p ro i ect ă r i i eficiente a acest e i a , î n
conformitate c u p ro g rama d i dactică, c u p l a n ificarea c a l e n d a ri sti că , c u
obiectivele specifice, operaţionale, informaţionale şi ed ucativ-formative. C a
aplicaţii practice, a u fost prezentate un număr important d e proiecte d e lecţie cu
structura lor internă, pentru clasele a V-a - a XI I/X I I I-a (Gh. Tănasă1 B , G h.
loniţă19, C . Felezeu20 şi, î n mo d special pentru c lasa a IV-a ( 1 . R . Po pa şi
colaboratorii21 ) .
Atenţia cuvenită a fost acordată ş i celorlalte activităţi instructiv-educative
în domeniul Istoriei: cercul de lstorie22, excursia judeţeană şi extrajudeţeană23„
vizita la case memoriale şi m uzee de lstorie24, o l i mpi a de le la l storie25,
concursurile cu tematică istorică26, participarea la comemorări/spectacole
consacrate unor evenimente fundamentale din istoria Românilor/universală27.
Autorii metodişti au pledat pentru reconsiderarea locului si rol u l u i acestor
activităţi i n structiv-educative în şcoa l a român ească d u p ă 1 98 9 , pentru
integrarea lor organică, prin complementaritate şi diversitate, în programul de
învăţământ al Istoriei.
Orice învăţător şi profesor de Istorie ştie că activitatea didactică de

predare-învăţare a Istoriei se finalizează prin evaluarea randamentului şcolar.
La eval uare, "atât profesorul cât şi elevii constată şi stabilesc în ce măsură
faptele istorice, abi lităţile şi deprinderile planificate în obiectivele pedagogice
ale fiecărei lecţii în parte s-au transformat, în urma predării-învăţării ei, din
v a l o ri în s i n e în c u n oştinţe p e n tru s i n e , adică în v a l o ri şi i n stru m e n te
intelectuale, în schimburi de ordin cognitiv, atitudinal sau comportamental"28.
Examinarea elevi lor, aprecierea şi notarea acestora sunt componentele de
bază ale oricărei evaluări. Evaluarea întreprinsă d e cad r u l didactic este
d u b l ată, în majo ritatea caz u ri l o r , de autoevaluarea internă a p ro p ri u l u i
randament şcolar l a I storie, realizată d e elevul respectiv. La baza întregii
strategii de evaluare a rezultatelor obţin ute de elevi prin predarea-învăţarea
I storiei se situează obiectivele pedagogice specifice fiecărui an de studi u ,
ob iectivele operaţionale, i nformaţionale şi formativ-ed ucative formu l ate d e
cadrul didactic pentru fiecare temă sau lecţie d e lstorie29.
P lecând de la factorii psihologici ce infl uenţează eval uarea elevilor
( I stori a - o b i ect d i d acti c , p s i h o l og i a şcolaru l u i , p s i h o l o g i a învîţătorul u i/
profesorului), au fost analizate diferite categorii de evaluare (iniţială, continuă,
s u mativă) , funcţiile pedagogice ale acesteia30, forme, metode şi tehnici de
e valuare (test u l docimologic, exame n u l , concurs u l , l u c rări scri s e , p robe
practice, colocviul, evaluarea analitică/globală etc.)31 . Indiferent de criteriile de
clasificare a metodelor ş i tehnicilor de evaluare , acestea din u rmă se mai
caracterizează şi prin complementaritate, cu ponderi diferite de uti lizare ale
uneia sau alteia dintre metode, în fu ncţie de diverşi factori concreţi. U lti mul
segment al evaluării, notarea, se realizează fie individualizat, pentru fiecare
elev în parte, fie la nivel de grup, în funcţie de un sistem de com petenţe
prestabilit, folosindu-se calificative (insuficient, suficient, bine, foarte bine) sau
note (de la 1 0 la 1 )32.
Este de d o rit ca activitatea didactică ( d e p ro iectare , o r g a n i z a r e ,
desfăşurare, finalizare ş i evaluare a lecţiilor etc.) a învăţătorului/profesorului de
Istorie să fie completată cu preocupările metodice şi cu investigaţiile/cercetările
ştiinţifice în domeniul Istoriei. Se formează astfel u n triunghi al activităţilor
învăţătorului/profesorului de Istorie, în cele trei vârfuri aflându-se preocupările:
didactice, metodice, ştiinţifice. Activitatea fiecărui cadru didactic ar trebui să se
înscrie în acest tri unghi relaţional, deoarece cele trei categorii de preocupări se
intercondiţionează reciproc. "În concluzie, a apreciat prof. metodist G h . I . Ioniţă,
profesorul de Istorie trebuie să se pregătească multiplu, permanent, să fie activ
sub raportul perfecţionării sale ştiinţifice şi metodico-didactice"33.
I n iţierea viitori l o r învăţători/profesori de I storie în metodica p redării
Istoriei şi în activitatea didactico-pedagogică la catedră se realizează în şcolile
normale, colegiile de institutori şi în facultăţile de profil din ţara noastră. Încă
student fiind, viitorul dascăl îşi însuşeşte "A.B.C."-ul metodologic şi pedagogic
al profesiunii pe care şi-a ales-o. Gh.I. loniţă34 şi C. Felezeu35 au prezentat, au
204 DAN PRODAN
analizat şi au structurat tematic coordonatele teoretice şi practice ale formării

iniţiale, metodice şi pedagogice, a viitoarelor cadre didactice (învăţători şi
p rofesori) care vor p re d a I storia R o m â n i l or/u n iversa lă în învăţământu l
preuniversitar românesc.
Lucrările metodice semnate de G h . I . I on iţă, C. Felezeu şi I . A . Popa
(coord.) includ consistente anexe tematice. Astfel, universitarul bucureştean a
prezentat, comparativ, programele analitice pentru Istoria universală la clasa a
VI-a, folosite înainte ş i, respectiv, începând cu a n u l şcolar 1 997/1 998, 3
proiecte didactice, un rebus istoric, un model de fişă psiho-pedagogică de
cunoaştere a elevi lor, câteva îndrumări deonto logice-metodologice pentru
viitorul profesor de lstorie36. C. Felezeu a oferit o prezentare de ansamblu a
documentelor referitoare la istoria Transilvaniei în perioada Principatului ( 1 541 -
1 688) şi modalităţi de valorificare a acestora în cadrul lecţiilor de I storie. Autorul
a întocmit 1 2 proiecte de lecţie la Istorie pentru clasele V-X I I şi 5 scheme de
lecţii de Istorie a Românilor37. Metodica cadrelor didactice din Bănie conţine în
anexe proiecte de lecţii de Istorie pentru clasele IV-XI, diferite categorii de fişe
de evaluare şi rebusuri istorice, planificarea anuală şi semestrială a materiei la
Istorie la clasele V-X I I , Noul Curriculum şcolar la Istorie pentru clasele VI-X I I ,
valabile din 1 998-1 999 ş i 1 999-200038•
Metodica lui Gh. Tanasă nu conţine, bibliografia selectivă a problemelor
prezentate şi analizate, care să ofere la sfârşitul volum ului, o rapidă orientare în
tematică a unei persoane i nteresate , ci doar trim iteri la diverse lucrări în
domeniu, româneşti sau străine, în nu meroasele note de subsol ale fiecărui
capitol. Contribuţia lui Gh.I. Ioniţă se încheie cu o bibliografie selectivă, ce nu
i nc l u d e , î n s ă , Metodica p rofe soru l u i i e ş e a n . P ro b a b i l că u n ivers i t a r u l
bucureştean n u a cunoscut, în perioada redactării propriei sale Metodici,
contribuţia sinonimă a coleg ului său ieşean. C . Felezeu a introdus referinţe
bibliografice la sfârşitul fiecărui capito l , utilizând şi citind doar Metodica lui
G h .Tanasă. Metodica de l a C raiova oferă, l a sfârşi tul vo l u m u l u i , o l istă
bibliografică selectivă, poate prea selectivă, deoarece nu conţine contribuţiile
semnate de Gh. Tanasă, G h . I . Ioniţă şi C . Felezeu. Mă întreb dacă metodiştii
craioveni cu nosc şi folosesc l ucrările similare ale coleg ilor lor de la l aşi ,
Bucureşti sau Cluj.
Am formulat în paginile anterioare consideraţii şi observaţii generale
referitoare la metodica p redării-învăţării I storiei Român i l o r/universale în
învăţământul preuniversitar românesc şi la l ucrările de specialitate, apărute
după 1 995, în care această problematică este explicitată. Este posibil ca şi
istorici metodişti din alte centre universitare decât cele patru amintite anterior
să fi elaborat lucrări de metodica predării Istoriei în clasele IV-XI I/X I I I , dar până
acum acestea mi-au fost inaccesibile.
Analiza tematicii propuse în titlul acestei contribuţii impune formularea
unor concluzii cu diferite grade de generalitate şi valabilitate temporală.
METODICA ŞI METODICILE PREDĂ RII ISTORIEI 205
1 . Ideal ar fi ca cele patru Metodici prezentate ( poate mai există şi

altele!) să se găsească pe masa de lucru a fiecărui învăţător/profesor de Istorie
şi să fie folosite efectiv şi benefic în p roce u l complex al predării I storiei
Românilor/u nive rsal e l a clasele a I V-a a X I I/X I I I - a . Dar suntem rea lişti şi
sperăm că cel puţin o metodică din cele patru sau mai multe să îmbogăţească
biblioteca dascălului de Istorie.
2. Începând cu 1 990 activitatea metodică la I storie s-a intensificat în
centrele u n ive rs itare româneşti, tradiţiile şi rea l izările centenare în acest
domeniu fiind continuate de noile orientări în specialitate din ultimul deceniu al
secolului al XX-iea. Rezultatele acestor preocupări şi eforturi metodolog ico
formative sunt şi cele patru contribuţii prezentate anterior. Cadenţa editorială
de o lucrare de metodica predării Istoriei pe an (deşi reprezintă rezultatul unor
activităţi de elaborare, de practică pedagogică, de predare la catedră de ani
sau zeci de ani) este impresionantă, stârnind cu siguranţă invidia metodiştilor şi
practicienilor de la alte discipline de învăţământ.
3. Preocupări de aceeaşi n atură şi cu finalităţi formative identice au
m a n ifestat şi u n i i în văţăt o r i şi p ro f e s o ri de I s t o r i e de l a l i c e e l e
p e d a g o g ice/şco l i l e n o r m a l e d i n ţara n o a stră o ri a n u m i ţi i n s p e ct o ri d e
specialitate d e la diferite Inspectorate şcolare judeţene. Colaborarea fructuoasă
a unora dintre cei enumeraţi anterior s-a materializat benefic, de exemplu, în
Metodica editată în Bănie, sub coordonarea profesorilor craioveni.
4. Contribuţiile metodologice analizate dovedesc trecerea, după 1 990, de
la "manualul unic", la nivel naţional, de metodica predării Istoriei, din perioada
1 959-1 98939, la "manualele alternative" caracteristice învăţământu lui românesc
din u ltimul deceniu al seco l u l u i trecut. Lucrări l e metodice "alte rnative" a u
cunoscut o difuzare ş i o utilizare tematică î n oraşul/judeţul unde au fost editate
şi în cele limitrofe. Doar în a n umite circumstanţe favorabile, un număr de
exemplare din aceste l ucrări metodice au fost difuzate şi în alte regiuni ale ţării,
aj ungând astfel să fie cunoscute şi util izate în cercu ri le cadrelor didactice
universitare şi preuniversitare preocupate de tematica enunţată în titlu. Este de
d o ri t ca s i st e m u l de d if u z a re a p u b l i c a ţ i i l o r î n ţ a ra n o as t ră să se
îmbu nătăţească vizibil şi Metodicile editate în diferite centre universitare să
aibă o circulaţie naţională.
5. Metodica lui Gh. Tanasă, rezultatul activităţii teoretice şi practice în
acest domeniu a profesorului ieşean timp de trei decenii, are o structură internă
e c h i l i b rată , t ratând în o rd i n e logică capito l e l e t e m atice, de la defi n i re a
termenilor şi conceptelor operabile până la evaluarea randamentului şcolar
atins de elevi la Istorie. Completabilă cu câteva noi şi necesare capitole, despre
care am amintit deja, această contribuţie este un preţios ghid în carieră pentru
absolvenţii Facu ltăţi lor de I storie d i n laşi ş i , în m ajo ritatea cazurilor, d i n
Moldova. Această lucrare a influenţat, d e asemene, preocupările metodologice
ale mu ltor cadre universitare şi preuniversitare de I storie din ţara noastră în
ultimii ani.
206 DAN PRODAN
6. Contribuţia lui Gh.I. Ioniţă reprezintă materializarea preocupărilor sale

metodologico-pedagogice la Facultatea de Istorie din Bucureşti în ultimii 30 de
ani. Lucrarea reflectă stadiul actual.teoretic şi practic, al abordării tematicii
respective, oferind, de asemenea, diferite şi utile sugestii pentru aprofundarea,
pe cele două p l a n u ri ami ntite, a problematicii p reze ntate. Valorificând şi
învăţăm i nt e l e exper ienţe lo r m etod o l o g i c e a le foşt i l o r săi c o l a borato ri ,
universitarii A. Petric şi I . Şendrulescu, prof. G h . I . Ioniţă propune actualilor şi
viitorilor dascăli de Istorie, absolvenţi la Bucureşti sau alte centre universitare,
un dialog şi o colaborare metodologico-pedagogică de pe urma cărora au de
câştigat toate cele trei părţi implicate benefic în actul didactic instructiv-educativ
în domeniul istoriei: universitarul metodist-învăţătoru l/profesoru l de I storie -
elevul/studentul .
7. Preocupările metodologice de la Facultatea d e Istorie a universităţii
din Cluj s-au concretizat în lucrarea universitaru lui Călin Felezeu. Preluând
e x p e r i e n ţ a î n a i n t a ş i l o r săi în acest d o m e n i u de la a m i n t i t a f a c u l tate
transilvăneană, valorificând propriile acumu lări teoretice şi practice şi utilizând
o bibliografie diversă (inclusiv Metodica ieşeană a lui Gh. Tanasă), C. Felezeu
a oferit o contribuţie cu m u ltiple vale nţe i n structiv-educative: formative ,
apl icative, de perfecţionare, documentar-istorice. Justa proporţionare între
expunerile teoretice, aplicaţiile p ractice şi izvoarele i stori ce referitoare la
Principatul Transilvaniei recomandă contribuţia lui C . Felezeu drept una din
cele mai interesante, complete şi utile Metodici a predării Istoriei, editată în ţ�ra
noastră în ultimii ani.
8. Contribuţiile semnate de G h . Tanasă , G h . I . Ioniţă şi C. Felezeu
tratează predarea-învăţarea Istoriei la clasele V-XI I/X I I I (ciclurile gimnazial şi
l iceal), ignorându-se această finalitate instructiv-educativă la clasa a IV-a.
Această omisi une este depăşită de Metodica editată la Craiova, care se
adresează în primul rând elevilor şi studenţilor din şcolile normale/colegiile de
institutori, învăţătorilor şi predării, sub toate aspectele, a Istoriei Românilor în
clasa a IV-a. Evident, este prezentată sumar, teoretic şi practic, şi predarea
învăţarea istoriei în ciclurile gimnazial şi liceal, în contextul general al derulării
acestor activităţi didactice în învăţământul preun iversitar românesc. Astfel,
Metodica din Bănie completează, în mod practic şi util, celelalte trei contribuţii
metodica analizate anterior, oferind instrumentarul necesar, teoretic, aplicativ şi
documentar, predării-învăţării Istoriei Românilor/universale în clasele IV-X I I/X I I I .
9 . Perioada în .care a u fost elaborate/editate ş i evoluţiile d i n învăţământul
p re u n i v e r s i t a r r o m â n e s c d i n u l t i m i i a n i ( p l a n u l - c a d r u , c u r r i c u l u m
şcolar/programa şcolară l a Istorie - clasele IV-XI I/X I I I , manualele alternative,
Examenul naţional de capacitate/Bacalaureat, istoria Românilor/universală -
discipline obligatorii/facultative la examene, durata şi diviziunile anului şcolar
etc.) au făcut ca unele afirmaţii şi concluzii din lucrările metodice analizate să
aibă diferite grade de relativitate. Unele probleme nici nu au fost abordate:
manualele alternative la Istorie pentru clasele IV-XI I ; concordanţa dintre planul-
cadru - cu rriculum/programa şcolară - manuale alternative; programe concrete

de pregătire suplimentară la I storia Românilor/universală pentru E . N . G . sau
Bacalaureat; olimpiadele la Istorie în viziune nouă; activităţi didactice opţionale
în sfera Istoriei etc. Plecând de la aceste consideraţi i, contribuţiile metodice
analizate sunt perfectibile. Viitoarele lor ediţii sau o eventuală lucrare colectivă
de metodica predării Istoriei în învăţământul preuniversitar vor trebui să includă
şi tratarea adecvată a problemelor enumerate în rândurile anterioare.
1 O . M i - a m p ro p u s în ace astă c o n t ri b u ţ i e să p rezint c i t i t o ri l o r ş i
colaboratorilor constanţi ai acestei reviste istorico-metodice cele mai importante
l ucrări de metodica predării-învîţării Istoriei editate în ţara noastră în ultimii ani.
Am urmărit, de asemene, să induc o stare de curiozitate în rândul dascălilor de
Istorie (învăţători, profesori) din învăţământul preuniversitar, cât şi a tutu ror
persoanelor interesate şi preocupate de predarea I storiei şi a metodicii în
România. Este posi bil ca şi în alte centre universitare româneşti, altele decât
cele enumerae anterior, să fi fost editate lucrări de metodica predării Istoriei.
Sper să am posibilitatea în în viitor să le procur, să le parcurg şi să le prezint
colegilor mei , dascălii de Istorie. Acest decalog bilanţier a dorit să completeze
baza informaţională de date a Metodicii predării Istoriei, pe de o parte şi să
fixeze locul şi rolul metodicii în cadrul disciplinei Istoria Românilor/universală în
învăţământu l preuniversitar românesc, pe de altă parte.
NOTE
1 . Gheorghe Tanasă, Metodica predării-învăţării Istoriei în şcoală, ediţia I, Editura "Spiru

Haret", laşi, 1 996, 2 1 8 p.; ediţia a li-a, laşi, 1 998.
2. Gh.I. Ioniţă, Metodica predării Istoriei, Editura Universităţii din Bucureşti, 1 997, 2 1 6 p.
3. Călin Felezeu, Metodica predării Istoriei, Editura "Presa Universitară Clujeană", Cluj
Napoca, 1 998; 339 p.
4. Ion R . Popa (coordonator), Gh. Alexandru, Vasile Voinescu, Maria Napruiu, Claudia
G heorghe-Cărţu, Metodica predării Istoriei în în văţământul preuniversitar, Editura "Gheorghe
Alexandru", Craiova, 1 999, 3 1 6 p.
5. C. Felezeu, op. cit. , pp. 9-12.
6. Gh. Tanasă, op. cit., pp. 9-1 8; Gh.I. Ioniţă, op. cit., pp. 30-36: C. Felezeu, op. cit., pp. 28-
31 ; l.R. Popa (coordonator), op. cit. , pp. 1 1 - 1 9 .
7 . C. Felezeu, op. cit. , pp. 1 3-27.
8. Gh. Tanasă, op. cit., p. 22.
9. Gh. Tanasă, op. cit., pp. 1 9-26; Gh.I. Ioniţă, op. cit., pp. 1 1 -29; C. Felezeu, op. cit., pp.
32-36; l.R. Popa (coordonator), op. cit., pp. 1 4-25.
1 0. Gh. Tanasă, op. cit., p. 27.
1 1 . Vezi întreaga problematică la Gh. Tanasă, op. cit. , pp. 27-49; Gh.I. Ioniţă, op. cit., pp.
45-57, 1 06-1 1 4 ; C. Felezeu, op. cit. , pp. 37-38, 50-67; l. R . Popa (coordonator), op. cit., pp. 25-50.
1 2. Gh. Tanasă, op. cit. , pp. 50-61 ; Gh.I. Ioniţă, op. cit., pp. 37-44; C. Felezeu, op. cit., pp.
38-49; l.R. Popa (coordonator), op. cit., pp. 47-50.
208 DAN PRODAN
1 3. Gh. Tanasă, op. cit., pp. 62-1 1 3; Gh.l.loniţă, op. cit., pp. 68- 1 05; C. Felezeu, op. cit.,
pp. 77-1 29; l.R. Popa (coordonator), op. cit., pp. 48-50, 1 23-1 75.
1 4. Gh. Tanasă, op. cit., p. 1 09.
1 5. C. Felezeu, op. cit., p. 1 30.
1 6. Gh. Tanasă, op. cit., pp. 1 1 4- 1 22; Gh.l. Ioniţă, op. cit., pp. 1 2 1 - 1 28; C. Felezeu, op. cit.,
pp. 1 30-1 40; l.R. Popa (coordonator), op. cit., pp. 1 30-1 75, passim.
1 7. Gh. Tanasă, op. cit., p. 1 23; Gh.l. Ioniţă, op. cit., pp. 1 1 5-1 1 6.
1 8. Gh. Tanasă, op. cit., pp. 1 24-1 77.
1 9. Gh.I. ioniţă, op. cit., pp. 1 1 5-1 21 , 1 37-1 49.
20. C. Felezeu, op. cit., pp. 1 4 1 - 1 88.
2 1 . 1.R. Popa (coordonator), op. cit., pp. 59-1 08.
22. Gh. Tanasă, op. cit., pp. 1 77-1 79; Gh.I. Ioniţă, op. cit., pp. 1 50-1 52; C. Felezeu, op. cit.,
pp. 2 1 4-21 5.
23. Gh. Tanasă, op. cit., pp. 1 79-1 84; C. Felezeu, op. cit., pp. 2 1 6-2 1 8.
24. Gh. Tanasă, op. cit„ pp. 1 84-1 86; C. Felezeu, op. cit., pp. 2 1 6-21 8.
25. Gh. Tanasă, op. cit., pp. 1 89-1 90; Gh.I. Ioniţă, op. cit„ pp. 1 53-1 55; C. Felezeu, op. cit.,
pp. 21 5-21 6.
26. Gh. Tanasă, op. cit., pp. 1 87-1 89.
27. Gh. Tanasă, op. cit., p. 1 87; Gh.I. Ioniţă, op. cit., pp. 1 56-1 62.
28. Gh. Tanasă, op. cit., p. 1 93.
29. Ibidem, p. 1 94; Gh.I. Ioniţă, op. cit., pp. 1 35-1 36; C. Felezeu, op. cit., pp. 1 88-1 89; l.R.
Popa (coordonator), op. cit., pp. 60, 80-81 .
30. Funcţiile: constatativă, selectivă şi de ierarhizare, educativă, predictivă/de orientare,
prognostică, diagnostică, de informare, de decizie (Gh. Tanasă, op. cit„ p. 1 89).
3 1 . Gh. Tanasă, op. cit., pp. 197-213; Gh.l. Ioniţă, op. cit., pp. 1 31 - 1 35; C. Felezeu, op. cit.,
pp. 1 90-21 O (autorul a propus o clasificare parţial diferită de cea a prof. Gh. Tanasă a metodelor de
evaluare: orală, scrisă, practică, combinată - p. 1 98. Dar cele două schematizări sunt, în general,
identice, doar criteriile de clasificare fiind folosite diferit).
32. Gh. Tanasă, op. cit., pp. 21 3-2 1 4; C. Felezeu, op. cit., pp. 2 1 0-21 1 .
33. Gh.I. Ioniţă, op. cit., p. 1 64.
34. lbidem,pp. 1 70-1 73.
35. C. Felezeu, op. cit. pp. 2 1 9-232.
.
36. Gh.I. Ioniţă, op. cit., pp. 1 75-209.

37. C. Felezeu, op. cit., pp. 225-239.
38. l.R. Popa (coordonator), op. cit., pp. 1 85-3 1 3.
39. C. Dinu (coordonator), Metodica predării istoriei patriei noastre în clasa a VII-a,
E.S.D.P., Bucureşti, 1 959; A. Petric, A. Bratu, metodica predării istoriei, E.D.P., Bucureşti, 1 962;
Tatiana G afar, Metodica predării istoriei, E . D . P . , Bucureşti , 1 96 8 ; Cornelia Marinescu
(coordonator); Metodica predării istoriei în şcoala de 8 ani (Predarea cunoştinţelor de istorie a
patriei în clasele I-IV), E.D.P., Bucureşti, 1 968; V. Popenagă (coordonator), Metodica predării
istoriei pa triei, manual pentru liceele pedagogice, E . D . P . , B uc u reşt i , 1 974; E l e na E n e
(coordonator), Metodica predării istoriei României, E.D.P., Bucureşti, ed. I, 1 981 , e d . a li-a, 1 983.
MASĂ ROTU NDĂ:
ÎNVĂTĂMÂNTUL PREUNIVERSITAR DE ISTORIE.
'
BILANTU L U N U I DECENIU
'
Societatea de Ştiinţe Istorice a organizat în ziua de 19 februarie 2001 la

sediul său o masă rotundă cu tema "Învăţământul preuniversitar de i storie.
Bilanţul unui deceniu". Au participat prof. univ. dr. Alexandru Barnea, decanul
Facultăţii de Istorie, cont. univ. dr. Bogdan Murgescu, cercetător ştiinţific dr. Laura
Căpiţă, profesor Dragoş Marinescu de la Şcoala generală 1 48, profesor Marilena
Bercea de la Liceul Traian Vuia, ambele din Bucureşti. A moderat profesor dr.
Bogdan Teodorescu.
Am reţinut pentru dumneavoastră, cele ce urmează:
A. Barnea: - Este nevoie ca în învăţământul preuniversitar să existe o
atitudine mai clară şi cât de cât coerentă privind propriile nevoi, de la programe la
manuale, şi de la plan la numărul de ore, până la împărtăşirea acestei ştiinţe
elevilor şi cât din ceea ce formăm trebuie să fie reţinut şi mai degrabă format, şi
nu neapărat memorat. Şi cu asta cred că se poate trece la o anumită discuţie...
Dragoş Mari nescu : - Istoria este o ştiinţă a izvoarelor şi specialiştii
trebuie tot timpul să găsească ceva nou o nouă interpretare, să recitească textele
şi să facă critică, iar aşa ceva nu se poate dacă nu acceptăm şi argumentele
celorlalţi de lângă noi. În legătură cu "Societatea de istorie" profesorii din şcolile
generale şi liceu sunt practic rupţi de ea, nu există o comunicare cu conducerea
acestei societăţi. probabil nici nu se ştie cu exactitate câţi membri există, probabil
nu se cunoaşte nici statutul acestei societăţi, amănunte despre ce vrea să facă
societatea ca să ajute profesorii de istorie.
Reforma învătămîntului
'
de istorie
- locul disciplinei în planurile de învăţământ -
Bogdan Teodorescu : - Aş dori să organizăm puţin discuţia noastră.

pentru început cred că ar fi util să aflăm opiniile dumneavoastră despre reforma
învăţământului de Istorie, ce credeţi că este bun şi merită să fie continuat, ce şi în
210 BOGDAN TEODORESCU
ce anume măsură viaţa dumneavoastră, ca profesor, a fost astfel într-un fel sau
altul influenţată?
Marilena Bercea: Să discutăm mai întâi despre numărul de ore pentru
-
că este necesară o anaiiză care să plece de la fiecare în parte şi să ajungă la cei

care iau decizii. Deci să vedem cum ne-au fost afectate activităţile datorită
acestor schimbări. Ca profesor nu ştiu dacă pot să spun că am fost afectată,
pentru că sunt suficient de maleabilă ca să mă schimb. Dar elevul este foarte
afectat, pentru că el nu înţelege foarte clar ce se întâmplă, ce i se întâmplă lui
sau fratelui său mai mic. A terminat clasa a X-a, fratele său intră în clasa a IX-a,
şi ce face el într-a IX-a n-a făcut cel care a terminat clasa a X-a. Şi asta creează
o anumită stare negativă. Te priveşte ca pe un neserios, pe tine, profesorul de la
catedră, ca pe un om care nu eşti în stare să-i spui foarte exact care este
activitatea lui într-o unitate de timp, în următorii patru ani de liceu - de exemplu.
În şcoală autoritatea profesorului este strâns legată de obiectul pe care îl predă.
Există profesori importanţi pentru că dispun de un număr mare de ore prin planul
de învăţământ precum şi alţii mai puţin importanţi pentru că disciplina lor are mai
puţine ore. Din păcate noi am alunecat în categoria obiectului puţin important, a
aceluia cu o oră pe săptămână. Ceea ce cred că este punctul de plecare, pentru
că dacă noi reuşim prin "Societatea de ştiinţe Istorice" să restabilim locul
corespunzător disciplinei noastre în planul de învăţământ, poate că îi vom reda şi
prestanţa. Deci cred că de-aici trebuie să pornim discuţia.
Finalitatea reformei
Bogdan Teodorescu : Problema, din punctul meu de vedere, se pune

-
altfel, dacă vreţi să discutăm despre numărul de ore, trebuie să stabilim, mai întâi
ce vrem să facem în şcoală. Asta mi se pare mie important, să stabilim care sunt
obiectivele şcolii?
Marilena Bercea: Păi, eu cred că...
-
Bogdan Teodorescu: Şi în funcţie de aceste obiective să ajungem la o

-
concluzie şi în legătură cu numărul de ore.

Bogdan Murgescu: Eu cred că e vorba de o tradiţie a numărului mare
-
de ore într-o zonă şi a numărului mic de ore într-o altă zonă.

Bogdan Teodorescu: Nu, nu ... Eu aş spune că trebuie, mai întâi, să
-
ştim ce vrem să facem cu oamenii aceştia care intră în şcoală la 6 ani, ies la 1 8,
1 9 ani, şi apoi în funcţie de aceste obiective să vedem în ce măsură putem să
mobilăm cu un anumit număr de ore toate disciplinele. Adică discuţia trebuie
făcută cumva în sens inver3.
ÎMVĂŢĂM ÂNTUL PREUNIVERSITAR DE ISTORIE. BILANŢUL UNUI DECENIU 21 1
Marilena Bercea: Obiectivul fundamental al liceului cred că este crearea

-
culturii generale. Eu nu cred că elevul poate fi profesionalizat într-o direcţie sau

alta, deci obiectivul meu este ca la încheierea liceului e l să aibă un bagaj
corespunzător de cultură generală şi de cultură practică în cadrul culturii generale
care să-i dea acces la o meserie sau la învăţământul superior. Ideal ar fi ca toate
disciplinele să beneficieze de două ore de studiu săptămânal în limitele unui
program rezonabil. Dacă la finalul şcolii elevul nu primeşte un atestat din care să
rezulte că el se poate angaja imediat după aceea într-o întreprindere, se cheamă
că este liceu de cultură generală, nu de specialitate?
Cultura generală
- un concept în schimbare -
Bogdan Teodorescu: Eu aş pune şi această problemă şi v-aş ruga pe

-
toţi să vă spuneţi părerea. Ce trebuie să înţelegem totuşi, la unna urmelor, prin

cultu ră generală? Părerea mea este că într-un fel era înţeleasă cultura generală
acum, să zicem 1 00 de ani, într-un fel era înţeleasă în interbelic, şi altfel este
înţeleasă astăzi. Deci, practic, spunând aceleaşi cuvinte nu cred că înţelegem
acelaşi lucru.
Marilena Bercea: Un oarecare echilibru, eu asta înţeleg acuma, pentru
-
generaţiile pe care eu le pregătesc în clipa asta, un echilibru al cunoştinţelor, nu

un dezechilibru. Elevii noştri sunt de formaţie carteziană, ei reduc totul la nişte
abrevieri, vorbesc în abrevieri până la urmă, şi asta face ca partea . umanistă să
fie un fel de Cen uşăreasă. Deci ei sunt mult prea tehnologizaţi în momentul
acesta. Pentru ei limbajul este a + a 2 a„., nu pot să-i scot din limbajul acesta.
=
ori eu am nevoie şi de vocabular. Deci eu asta înţeleg prin cultura generală. De

aceea aş zice că numărul total de materii înmulţit cu doi este optimul pentru
planul de Învăţământ în momentul acesta, ca să echilibrez puţin tendinţa aceasta
strictă de informatizare, de matematizare a gândirii lor, de logică strict carteziană;
nu pot să fac creativitate pe fondul acestei lipse de vocabular. Ei nu se exprimă
decât în cuvinte de legătură, ei încep orice răspuns cu «deci» , asta înseamnă
lipsă de lectură. Şi lipsa de lectură este consecinţa a 6 ore de matematică pe zi şi
uneori a încă 1 2 acasă.
Bogdan Teodorescu: Bine, ca să nu vorbim de cei care stau în faţa
-
calculatorului tot timpul liber pe care îl au„ .

Dragoş Marinescu: Eu predau la şcoală generală şi am fost foarte
-
surprins acum câteva luni şi despre asta aş vrea să vă vorbesc. Sunt de acord cu
doamna profesoară. Ce trebuie să facă un absolvent de şcoală generală care
intră la examenul de capacitate: să ştie să citească în limba română, să ştie să
rezolve un exerciţiu la matematică, să cunoască noţiunile fundamentale de istoria

şi geografia României. De asemenea să ştie să se comporte, aici alături de orele
de dirigenţie, foarte importante sunt orele de cultură civică la care ne străduim toţi
să dăm o formaţie, să-i educăm sau să-i îndrumăm corect. Deci măcar lucrurile
acestea să le ştie când termină şcoala generală şi se duce apoi într-un liceu sau
la o şcoală profesională. Am rămas, spuneam, foarte surprins de elevii din clasa
a opta, o clasă foarte bună în şcoală la noi. l-am întrebat cam câte cărţi au citit în
afara celor cerute la şcoală. Şi, premianta clasei, zic "Tu, câte ai citit?" Zice: "A,
multe!" "Cam câte?" Zice "Vreo şase, şapte cărţi". La 1 4- 1 5 ani. Un copil de
astăzi citeşte 6-7 cărţi de literatură, că sunt spre exemplu doar cărţi poliţiste,
contează mai puţin.
Bogdan Teodorescu : Da, şi e un elev bun!
-
Dragoş Marinescu: Un elev bun într-o clasă bine cotată, da! Deci se
-
crede că în această clasă unde până la vârsta de 1 4 ani nu s-au citit decât
câteva cărţi, 80-90% vor lua examenul de capacitate, vor intra la liceu. lată deci
la ce nivel am ajuns, cu cultura generală, şi eu cred că nu neapărat calculatorul
este de vină; computerizarea, tehnologizarea, este de vină pentru aşa ceva.
Copilul poate să înveţe foarte multe şi de la televizor, şi dintr-un ziar citit, şi de la
computer, mai cu seamă cei care merg şi pe I nternet . . . Sunt foarte mu lte
cunoştinţe la care are acces. Hai să spunem cartea este oarecum înlăturată, dar
măcar să-şi dezvolte limbajul, mulţi dintre ei nu ştiu să vorbească.
Bogdan Teodorescu: Şi am să vă spun cu stupoare că foarte mulţi nu
-
ştiu nici să scrie, chiar ajunşi în liceu.

Bogdan Murgescu : Încep de la părerea că cultura generală este o
-
unitate dinamică, ea se schimbă. Iar sigur, cultura generală este acel set de
cunoştinţe care permit unui individ să se integreze în societate la un nivel decent.
Să zicem că toate ipostazele care sunt cerute unui cetăţean obişnuit nu în laturile
sale de comunicare specializată. În acelaşi timp însă setul de cunoştinţe care era,
să zicem, pe vremea bunicilor, s-a schimbat, inclusiv în latura sa de cunoştinţe
istorice. Şi lucrul acesta mi se pare clar, pe vremea aceea, de exemplu, se învăţau
mai mult cunoştinţe despre antichitate. Istoria contemporană, prin forţa lucrurilor,
nu exista în sensul că nu trecusem la perioada interbelică, nu aveau cum să
înveţe despre postbelic din motive lesne de înţeles.
Bogdan Teodorescu: Cum ştiţi, a fost o surpriză absolută pentru colegii
-
profesori cân d în 1 99 1 au descope rit a nu ştiu câta ediţie a m a n u a l u l u i

Panaitescu - d e istorie a românilor, cea scoasă l a un moment dat d e Editura
Didactică şi Pedagogică, care se încheia practic la primul război mondial. Erau
câteva adăugiri de genul "şi în anul 1 930 s-a urcat pe tron regele Carol al II-iea".
Bogdan Murgescu: Exact ce spuneam şi eu.
-
ÎMVĂŢĂM Â NTUL PREUNIVERSITAR DE ISTORIE. BILANŢUL UNUI DECENIU 213
Bogdan Teodorescu : D a ş i c ă a m ajuns î n 1 94 1 , perioada î n care Mihai

-
este rege, conducător al ţării este generalul Ion Antonescu. deci practic erau trei
fraze pentru perioada de la sfârşitul primu l u i război mondia l , şi înfăptuirea
României Mari şi până la 1 941 . Toată istoria mai recentă nu există la 1 94 1 ,
accentele căzând întradevăr pe istoria veche şi istoria medie.
Bogdan Murgescu: Vreau să vă spun altceva, în secolul al XIX-iea, de
-
exemplu, se făcea aproape numai istorie creştină şi istorie antică, precum şi ceva
Ev Mediu, adică accentu l , centrul de greutate, era dimpotrivă, în acele părţi.
Această istorie, o parte din cultura generală care ar trebui transmisă elevilor de
disciplina istorie, se schimbă. Se schimbă datorită schimbării istoriografiei, se
schimbă datorită schimbării societăţii, datorită trecerii timpu lui, datorită unei
m utări treptate a acentul u i spre epoci mai recente. După cum se schimbă
interiorul cunoştinţelor despre o anumită epocă. Lucrul acesta este inevitabil şi
ridică nişte probleme, pentru că noi avem uneori tendinţa să vrem să transmitem
în şcoală prin intermediu l manualelor tot ceea ce am învăţat noi la vremea
noastră şi în plus ceea ce credem noi că este important şi util, şi ceea ce
eventual ni s-a transmis nouă când am fost elevi. De aici apare o tendinţă de
acumulare care este în contradicţie limpede cu bugetul de timp, de ore, şi cu
disponibilitatea de atenţie a elevilor care este ceva mai scăzută, pentru că în
perioada noastră depăşim oarecum galaxia Guttenberg, sfera culturii numai prin
cartea scrisă, intrăm într-o zonă în care avem mai mulţi factori care concură la
informarea noastră, cartea tipărită este numai una dintre acestea; televizorul,
radioul, video ş i altele. Şi atunci apare deci acest conflict di n care va trebui să
găsim o soluţie să ieşim, pentru că nu putem să încremenim predarea numai la
felul în care ni s-a predat nouă când eram elevi, fie în 1 950, fie în 1 960, '70, sau
când am fost unii dintre noi elevi.
Rolul comunicării în instruire
Marilena Bercea: Aş vrea să vă spun că dacă eu am în clasă minimum

-
25 de elevi, şi maximum 40, eu nu pot într-o oră pe săptămână să fac nici un fel
de comunicare cu aceştia. Nu comunicare istorică! O comunicare strict umană.
Deci eu am nevoie de un minimum de timp ca să pot să mă fac cunoscută, să-i
cunosc, să mă cunoască, şi să pot să intru în relaţie cu ei. Pentru că altminteri fac
un învăţământ formal: mă duc, spun ceva, mă întorc cu spatele, scriu pe tablă.
Eu doar vorbesc de numărul de ore necesar cunoaşterii, realizării unui efect
educativ. Mai cu seamă atunci când ora de 50 de minute, devine de fapt de 40,
pentru că până ajungi în clasă, până notezi absenţii. ..
Bogdan Teodorescu: Deci asta e, aveţi perlectă dreptate, la orice

-
disciplină o singură oră pe săptămână este de fapt o risipire de resurse. Acum

cred că am stabilit de comun acord că o oră este insuficientă. Şi eu fac anul
acesta o experienţă interesantă, este prima oară când predau istoria la clasa a V
a şi a VI-a, într-o singură oră pe săptămână. În acelaşi timp predau la clasele de
filologie, limbi străine, în două, respectiv trei, ore, şi pot face o comparaţie între ce
pot realiza la acele clase şi ce realizez aici..., întâi şi întâi că într-adevăt nu e timp
să-i cunoşti; în clasa a V-a, sunt 30 de elevi, fiecare dintre ei reprezintă o lume în
sine şi în relaţie imediată cu toţi ceilalţi... aceasta este însă o altă discuţie. Dar ca
să continuăm, mi se pare important să abordăm şi această chestiune: ce loc ar
trebui să ocupe istoria în ansamblul acestor cunoştinţe de cultură generală, să le
zicem minimale, pe care elevul trebuie să le aibă la sfârşitul unui ciclu complet de
învăţământ, fie el gimnazial sau liceal. Şi aici poate că este loc pentru opinii
foarte diferite.
Istoria între disci plinele de cultură generală
A. Barnea: - N-aş vrea să intervin lung aicea, aş vrea doar să fac o

nuanţare, nu atât elevu l, cât cetăţeanul care a trecut prin şcoală, trebuie să
cunoască şi să aibă un set de cunoştinţe. Şi aici cred că cel mai bine să rugăm
mai întâi pe doamna Căpiţă să ne spună, care este punctul ei de vedere în ceea
ce priveşte obiectivele disciplinei. După aceea să vedem dacă avem motive să
fim de acord cu aceste obiective pentru predarea istoriei. În primul rând sunt nişte
nivele de decizie pe care trebuie să le cunoaştem, dacă decizia se ia altundeva.
Căpiţă Laura: Obiectivele programelor de istorie au fost conturate pe
-
parcursul mai multor ani, şi cred că, în momentul în care apare un "Curriculum
naţional" lucrurile sunt foarte legate între ele. Nu poţi să priveşti numai obiectivele
programelor de istorie, pentru că numai asta te interesează. Trebuie să le vezi în
primul rând în legătură cu cele din aria curriculară în care este plasată istoria.
Bogdan Teodorescu: "Om şi societate!"
-
Laura Căpiţă: După aceea în cadrul unui domeniu umanist mai larg, şi
-
aşa mai departe, din aproape în aproape. Ceea ce se poate spune despre
obiectivele programelor de istorie, pentru învăţământul obligatoriu este că ele
îmbină lucruri care ţin de domeniul specific al istoriei, cu lucruri care ţin şi de
cultură generală, ţin şi de toleranţă, şi de civism. adică la partea de obiective,
chiar nu cred că avem de-a face cu problema perceperii , este clar că ne
interesează sursele istorice , terminologia de specialitate şi comun icare, şi
înţelegerea celuilalt. .. Schimbarea a fost practic inclusă şi în i nvestigarea
faptelor şi proceselor istorice. Deci practic suntem la standardele pe care cred
ÎMVĂŢĂM Â NTUL PREUNIVERSITAR DE ISTORIE. BILANŢUL UNUI DECENIU 215
că le are acum societatea europeană. cel puţin di n perspectiva celor care au

l ucrat la e laborarea l or. Dar privite în această reţea de relaţii cu domeniile
apropiate, coleg ii care lucrează în învăţământ pot să aibă şi alte opinii. dar
privite în această reţea de relaţii şi cu domeniul academic pe care le reprezintă,
cred că nu . .. A, poate că sigur pot să fie spuse lucruri referitoare la acele aşa
numite obiective de referinţă care vizează acumu lările pe care ar trebui să le
a i b ă elevii în fiecare an de stu d i u , şi momentele de p ro g res în aceste
acumulări. Aicea sigur că pot să fie discuţii, dar...
Marilena Bercea: De foarte m ultă vreme e unnătoarea situaţie, inversă
-
faţă de cum practica ne-o arată. La clasa a IX-a se învaţă la liceu, istorie veche şi
medie, şi apoi modernă şi contemporană. Este invers faţă de nivelul de vârstă al
elevului. pentru că noţiunile de istorie veche sunt foarte greu percepute de elevii
de 1 4- 1 5 ani. Deci aici ar trebui poate să discutăm cum s-ar putea repartiza
acestea în legătură cu posibilităţile reale ale elevilor. Pentru că avem dificultăţi cu
transmiterea acestora la clasă.
Bogdan Teodorescu : - Da, bine, la un moment dat atunci când se
discutau pentru prima oară aceste programe s-a făcut şi această propunere ca
istoria să fie studiată în sens invers, dinspre epoca contemporană spre epoca
veche. Acum tradiţia şcolii noastre, iarăşi ne întoarcem vrând, nevrând la tradiţie,
este a cercetării şi cunoaşterii istoriei dinspre ...
A. Barnea:'- Progresiv ...
Bogdan Teodorescu: - ... perioada veche spre perioada contemporană.
Marilena Bercea: - Poate fi îmbinat învăţământul până-ntra opta, adică să
fie o continuitate, pentru că la clasa a opta se crează o ruptură, terminăm istoria
românilor şi apoi începem istoria universală, într-a noua, unde într-o oră, pe
săptămână sunt 50 de noţiuni de transmis, spre exemplu la lecţia despre indo
europeni.
Laura Căpiţă: În manual sau în programă?
-
Merilena Bercea: - Nu, în manual vorbesc. Staţi puţin că vă spun şi de

programă, vă spun şi din programă câte sunt tot într-o oră. lată la lecţia despre
Umanism, la clasa a zecea, sunt 4 noţiuni: pleiadă, scolastică, utopie, umanism,
într-o oră patru noţiuni foarte complicate!
Laura Căpiţă: - Câtă vreme programa nu mai stabi leşte foarte exact
numărul de ore pentru fiecare temă, profesorul poate să decidă. Este adevărat
puteţi deci să vă concentraţi. . . , mi-aş păstra o perioadă mai mare de timp pentru
acele lecţii mai bogate în conţinut; în altele, unde mă pot baza pe nişte acumulări
aş putea să strâng ...
Marilena Bercea: -Da, este adevărat, dar la un buget de o oră pe

săptămână este foarte greu de făcut aşa. Prefer să lucrez pe principiul: puţin şi
bine, decât mult şi prost.
Laura Căpiţă: Lucrurile puteau să fie mult mai bine rezolvate dacă era
-
un singur curs de istorie în care se integrau domeniile, aşa cum practic se şi

întâmplă.
Marilena Bercea: De fapt la istorie nu sunt două obiecte, de fapt sunt 3
-
+ 1 , pentru că elevu l percepe obiectul nu în funcţie de continuitatea sa, ci îl

percepe în funcţie de anul şcolar în care se află. El spune: "sunt în clasa a noua,
fac Universală, într-a zecea fac Universală, într-a unsprezecea fac Universală". El
împarte la trei obiecte.
(Va urma)
B I B LIOGRAFI E
BOGDAN TEODORESCU*
În continuarea recomandărilor bibliografice din numerele anterioare ale

publicaţiei noastre, vă prezentăm alte două titluri din literatura străină: Sinteze
istorice de mai largă respiraţie, în care şi acestea fac premodernitatea John R .
Barber, Istoria Europei moderne 1 993 data primei ediţii, 1 998, data traducerii
româneşti (editura Lider - seria C ultură generală) şi S. Berstein, P. M i lza,
Istoria Europei, voi . I I I-IV, 1 992, respectiv 1 998 (Institutul European).
În prefaţa primei l ucrări autorul se arată motivat în demersul său de
uriaşul volum de schimbări al Euroei după 1 985, a cărui tendinţă principală este
u n itatea c o n t i n e n t u l u i . D iferenţa între l u c ra re a sa şi a l t e l e cu s u b i e ct
asemănător ar f i : cl arificare a istoriei socia l-economice ş i t e h n olog ice a
perioadei în care a apărut şi s-a maturizat industria e u ropeană şi atenţia
acordată Scandinaviei, Spaniei şi statelor mici (în categoria căreia ar trebui să
plasăm şi România).
În ce priveşte limitele cronologice ale perioadei investigate (evident
epoca modernă) autorul se află de l a început într-o ambig u itate. Potrivit
introducerii, obiectul său de studiu se delimitează de la începutul secolului al
X V I I I-iea, încorporând în câteva capitole consiste nte revol uţia industrială,
"vechi u l regim" şi criticii săi , precum şi istoria despotismului l uminat. Totuşi
atunci când în cel dintâi capitol caracterizează Europa modernă timpurie" în
comparaţie cu E u ropa de azi, a utorul m a rchează în titlu " 1 790-1 990". Să
înţelegem că cele două date propuse: 1 700 şi 1 790 (altfel nici una relevantă
p r i n ea î n s ă ş i ) re p r e z i n t ă p re l u d i u l m o d e r n ităţ i i ( s e c o l u l l u m i n i l o r) ş i
modernitatea propriu-zisă, a cărei apariţie p e continent îşi găseşte adevărata
substanţă în primul an al revol uţiei franceze sau , pur şi simplu să considerăm
că autorul doreşte să facă un bilanţ al ultimilor două-trei sute de ani de istorie
europeană, fără intenţia precisă de a găsi în trecut un reper temporal neapărat
semnificativ. Oricum, rămâne absolut obscur motivul pentru care "revoluţia
eng leză" l ipseşte cu desăvârş i re cu atât mai m u lt cu cât autorul este un
intelectual din statul anglo-saxon. Continuând lectura cărţii constatăm că de
fapt criteriul periodizării este acumu larea de putere economică şi politică cu
scopul de a domina lumea şi în acest sens, lucrurile se complică şi mai mult.
• Profesor dr. la Liceul teoretic "Victor Babeş" din Bucureşti.
Pentru John Barber începuturile epocii modeme sunt cuprinse între secolul a l
XVI-iea ş i j umătatea secolului al XVII-iea urmate de o lungă perioadă de mai
mult de două secole, care se încheie în zilele noastre mai exact după 1 990,
câ nd d u p ă cădere a U n i u n i i Sovietice s u premaţia p o l itică şi m i l itară a
continentului nostru pare a fi luat sfârşit.
Să recapitulăm deci. Dacă am înţeles bine, premodernitatea începe în
secolul al XVI-iea şi se încheie în j urul lui 1 750 (când secolul l uminilor continuă,
iar "vechiul regim" mai are ani buni de trăit) . Dar pentru cititorul cărţii totul se
desfăşoară abia de la 1 700 iar modernitatea propriu-zisă s-ar plasa după 1 750,
dar de fapt în 1 790, ani pentru care revoluţia franceză este mai puţin relevant.
Am mai sublinia că ori de câte ori se vorbeşte despre supremaţia E uropei
trebuie să înţelegem supremaţia puterilor din vestul continentului şi abia pentru
secolul XX şi U RSS. Nuanţarea mi se pare potrivită întrucât în cursul d-lui John
Barber, România spre exemplu apare explicit' doar de două ori: la pagina 477
ca parte componentă a blocului politic subordonat Moscovei şi la pagina 500
unde este evidenţiat Gheorghe Gheorghiu-Dej adept al unei reforme moderate.
În ce-l priveşte pe Nicolae Ceauşescu în dreptul lui se trec numai bilele negre:
a fost m u lt m a i rig id decât p redecesorul său şi s p re deos e b i re de cele
întâmplate în Cehoslovacia nu s-a îndepărtat de stanilism.
Reîntorcându-ne la carte vom remarca structurarea ei pe 1 8 capitole
(despre cele introductive am dat seama mai sus) cu titlu ri în general pertinente.
Este locu l să spunem că fiecare secvenţă a textului este precedată de o
cronologie esenţială ş i de u n p rea mb ul rezum ativ; că materia este bi ne
structurată p e subcapitole scurte, c ă nu lipsesc concluziile şi că stilul este fluent
şi foarte accesibil. Acolo unde autorul a considerat că este cazul capitolul este
însoţit şi de hărţi pentru că volumul se adresează elevu lui şi studentului din
l u mea anglosaxonă cu o percepţie mai puţin exactă asu pra s u d-est u l u i
continent u l ui şi pentru care reperele d e geog rafie istorică s-ar cuveni mai
precise. Astfel pe o h artă a Europei l a 1 8 1 5 unde statele occidentale şi
mediteraneene îşi găsesc firesc locul, între Imperiul Otoman, Rusia şi Marea
Neagră teritoriul Principatelor Române nu este marcat lăsând impresia că este
încă o parte a stăpânirilor ţariste. În schimb pe o altă hartă a continentului după
Pri mul Război Mondial România Mare apare cu toate teritoriile e i , acum
reîntregită.
I storia seco l u l u i al X I X-iea este cuprinsă p ractic în şase capito l e :
Revoluţia Franceză ş i I m peri ul l u i Napoleon, O tentativă de restaurare a
vechiului reg i m , Perioada revo l uţiilor europene, N o u l naţionalism, C u ftura
Europei industriale, Era statului naţiune ( 1 850- 1 9 1 4) şi Noul I mperialism şi
Marele răuboi (1 870- 1 9 1 4) .
Pentru că spaţiul relativ restrâns de care dispunem nu ne îngăduie să
intrăm în detal ii am dori să ne opri m în treacăt asupra aâtorva concepte
util izate de autor în interpretă rile sale. Astfel John Barber deosebeste un
naţionalism romantic şi liberal care ar fi dominat societatea europeană până la
BIBLIOGRAFIE 219
jumătatea secolului al XIX-iea ş i un naţionalism conservator ş i realist s u b egida

căruia s-ar fi înfăptuit unificarea Italiei şi Germaniei (nici o vorbă despre unirea .
M ol d ovei c u Valahia l a 1 859-1 8 6 2 ) : D iferenţa d i ntre cele două ideologii
consistă în promovarea drepturilor individuale şi a autoguvernării, principii care
urmau a fi puse în practică printr-o viguroasă acţiune de masă de către liberalii
naţionalişti în vreme ce după 1 850 speranţele în realizarea unităţii naţionale se
îndreaptă spre stat şi puterea sa armată.
Un alt capitol u rmăreşte evoluţia statelor naţiune (la baza cărora trebuie
să stea grupul naţional cel mai puternic şi slujirea devotată a patriei de către
toţi cetăţenii) în categoria cărora a utorul deosebeşte câteva situaţii: statul
naţiune s u b dictatu ra populară (al doi lea imperi u francez şi noul I m periu
german) statele-naţiune democratice, (evident Franţa, Anglia şi Italia) şi statele
naţionale, dinastice şi multinaţionale (regatele i be rice, monarhia dualistă
austriacă - aici un subtitlu ilar, dacă nu cumva la mijloc este o eroare de
traducere: Maghiarizarea în Ungaria. Corect ar fi fost ca autorul să ne spună că
vechi u l I m periu Habsburgic fusese divizat în Transleithania şi Cisleithania,
prima reg i u n e dominată de nobilimea şi b u rg hezia maghia ră încorpora şi
teritorii a căro r populaţie e ra majoritar de a ltă etnie, precum Transilvania,
pentru acestea fiind valabilă politica mai sus numită. Mai aproape de adevăr,
m i s e p a re t i t l u l : Maghiarizarea în Tra nsilvania şi Rusia sub domnia
Romanovilor, un stat cu 250 de naţiuni.
În context ar fi poate necesară o discuţie asupra accepţiunii termenului
de dictatură populară prin care a utoru l înţelege p olitica de plebiscit a l ui
Napoleon al I I I -iea (evident imitată în Principatele Unite de Alexandru Ioan
Cuza pentru care împăratul francez era un model). Ar fi de observat că deşi a
fost susţinut de 90% francezi cu drept de vot, liberalii i-au fost de la început
împotrivă şi că, deşi benefică, puterea sa a fost una dictatorială corijată din
mers pentru a satisface categoriile sociale nemulţumite, inclusiv printr-o politică
externă de prestigiu. Nu mulţimile au g uvernat Franţa în vremea lui Napoleon al
I I I-iea, ci exclusiv împăratul, e drept cu o susţinere populară care pentru partea
de început a domniei nu poate fi contestată.
În fine J. Barber consideră că există două imperialisme: unul declarat la
sfârşi t u l s e co l u l u i al XV-iea o d at ă c u m a ri l e d e s c o p e ri ri g eo g rafice ş i
începuturi l e expa n s i u n i i e u ropene ş i n o u l i m p e ri a l i s m instalat odată c u
m atu rizare a economiei i n d u stria l e ş i apariţia siste m u l u i mode rn de state
n aţionale, cu scopu l împărţirii l u mii între marile p uteri, pentru a le înlesni
accesu l neîngrădit la materii prime şi pieţe de desfacere.
Peste limitele inerente oricărui curs universitar încredinţat tiparului drept
l ucrare de sinteză, peste unele interpretări discutabile sau peste utilizarea unor
concepte nu întotdeauna suficient întemeiate Istoria Europei moderne poate fi
o bună introducere în cercetarea ultimelor două secole, a căror complexitate
este dincolo de orice îndoială.
S i nteza în cinci vo l u m e , Istoria Europei scrisă de c u p l u l francez

S. Bernstein şi P. Milza consacră un spaţiu extins secolului al XIX-iea pe care îl
fixează într-o durată sigură între Congresul de la Viena ( 1 8 1 5) şi Conferinţa de
la Paris care a pus capăt primului război mondial - un secol de pace între două
războaie continentale. Un volum întreg subintitulat Naţionalismele şi Concertul
european îi este consacrat şi pentru că subiect ul general al autorilor este
Europa să spunem în treacăt că antichitatea acoperă primul volum, alte două
sunt dedicate evului mediu şi începuturilor societăţii moderne şi, în fine, că cel
de al cincilea aparţine secolului nostru.
Potrivit intenţiilor anunţate încă în titlu, autorii şi-au structurat materia

divizând-o în două mari părţi inegale ca întindere şi problematică. Capitolele
sunt divizate tematic. Hărţi explicite însoţesc textul. "Apariţia unei Europe
liberale ( 1 8 1 5- 1 9 1 8)" cu patru capitole şi "apariţia naţionalităţilor şi înfruntarea
dintre naţioalisme (1 848-1 91 8)" cu zece capitole.
Asemeni celorlalte mari si nteze istorice produse în spaţi ul francez
cititorul este introdus în subiect printr-o expunere clară, precedată de câteva
idei generale.
Pa rtea I u r m ă re ş t e i st o r i a E u ro p e i de la p ră b u ş i rea i m p e ri u l u i
napoleonian l a revoluţia de la 1 848/1 849. Sunt trecute în revistă reconstrucţia
Europei şi Sfânta Alianţă şi primele victorii ale l iberal ismu l u i . Referitor la
revoluţia greacă, episodul din ţările române este doar în treacăt menţionat
( l psi lanti ar fi fost dezabrobat de ţar în încercarea de a invada provinciile
creştine din Balcani, în 1 820 - este însă îndeobşte cunoscut că şeful eteriei şi-a
strâns armata în Moldova, că dezavuarea a urmat şi că evenimentele au avut
loc în 1 82 1 ) autorii insistând asupra înfruntărilor de forţe din Pelopones şi
implicaţiilor lor internaţionale relativ la "Primăvara popoarelor" se atrage corect
atenţia asupra coincidenţei şi vitezei de propagare a fenomenului istoric în
Europa de est, consecinţa a "Trăsăturilor comune care facilitează curentele
intelectuale". S i n g u rele repere ş i la români apar în s u bcapito l u l rezervat
revoluţiei din Austria unde se afirmă adecvat că "Ungaria Mare" desprinsă de
imperiul monolitic al habsburgilor se refuză în detrimentul aspiraţiilor naţionale
ale popoarelor de la periferia stăpânirilor vieneze.
P ri m a j u m ătate a secol u l u i al X I X-iea se d esfă şoară s u b s e m n u l
romantismului. Anglia, Franţa şi Germania domina geografia acestei orientări
căreia i se pun cu valoare şi contradicţiile reacţionar şi revoluţionar deopotrivă,
d u ş man al ordi n i i , numai atunci când se constituie într-o frână în calea
imaginaţiei şi creativităţii, transnaţional dar în acelaşi timp înclinat să exprime
vehement sentimentele de identitate naţională, romantism u l este imaginea
perfectă a timpului în care s-a născut.
Partea a li-a se deschide cu un capitol consacrat lui Napoleon al III-iea şi
aspiraţiei sale de a distruge Europa constituită la Congresul de la Viena spre a
BIBLIOGRAFIE 221
o înlocui cu "alta animată de voinţa de afirmare a naţionalităţilor al căror "arbitru

ar dori să fie".
Inspirat de memorialul de la Sfânta Elena, moştenitorul lui N apoleon I
este în seco l u l său, u n u l dintre puţini oamen i de stat care gân dea ca u n
european, oricum primul dispus s ă renunţe măcar î n parte la interesul marii
puteri pe care o conduce pentru a fundamenta echilibrul politic al continentului.
Reţinem că autorii francezi interpretează corect congresul de pace de la Paris,
care a pus capăt războiului Crimeii şi a stabilit noul raport de forţe pe continent,
şi din perspectiva problemei naţionalităţilor.
Astfel se afirmă că în tratatu l semnat cu acest pri lej e ra prevăzută
a u t o n o m i a c e l o r 2 p r i n ci p ate: V a l a h i a şi M o l dova, l i b e re să-şi a l e a g ă
d o m n itoru l . Des i g u r, ro l u l l u i N a p o l e o n a l I I I - iea p e n t r u recunoaşte rea
europeană a v i itorului stat naţional român a fost foarte important, nu trebuie
însă (aşa cum fac autorii) să se ignore complet rolul divanelor ad-hoc, adunări
larg reprezentative, a căror voinţă unionistă a fost afirmată foarte tra nşant încă
în toamna anului 1 857. Corectăm din mers o mică eroare a textului, Cuza nu a
murit în 1 866, ci în 1 873, împăratul l-a părăsit în 1 865, susţinându-l ulterior pe
Carol, membru al casei regale prusace, înrudit însă şi cu Bonaparţii.
Anii care au urmat înfrângerii Franţei, în războiul cu Prusia au aparţinut
incontestabil Germaniei mai întâi bismarkiene ( 1 871 -1 890) şi apoi wilehelmiene
(după numele împăratu lui care a domnit între 1 888- 1 9 1 8) . Un întreg capitol
inventariază sistemul complex de al ianţe, pe care, "cancelaru l de fier" s-a
străduit să le construiască cu scopul de a menţine statu-quoul, starea de fapt a
raporturilor pol itice din E u ropa, care avantaja Germania. Î ndepărtarea l u i
Bismark î n în 1 890 s e datora ambiţii lor sporite ale l u i Wilhelm a l I I-iea d e a-şi
lansa ţara într-o politică de anvergură mondială.
Trecând peste descrierea societăţilor europene în a doua j umătate a
secol u l u i al X I X . lea să zăbovim puţin asupra capito l u l u i V I I I în care s u nt
prezentate modelele politice, religioase şi culturale ale continentului după 1 850.
Î n p ri m a categorie s u n t eva l u ate modelul britanic ( reg i m p a r l a m e ntar,
bipartidism, l ibertăţi publ ice, descentraliza re administrativă şi pol itică) şi,
modelul francez (republică parlamentară, democraţie, "a marilor proprietari")
care îşi găseşte numeroşi adepţi în ţări precum Italia, nordul Spaniei, regiunile
ind ustrializate ale I m periu l ui habsbu rgic, Serbia sau România şi mode l u l
autocrat ( Rusia, Germania wi lhelmiană s a u Imperi u l dualist austro- ungar) .
Harta d e la pagina 257 face însă o nouă clasificare: democraţii liberale cu
regim parlamentar (Anglia, Franţa, Ţările nordice), democraţii liberale limitate,
regimuri parlamentare imperfecte ( Italia, Serbia, G recia, România) regimuri
autoritare temperate (Spania, Germania, Austro-Ungaria) regimuri autoritare
(Bulgaria, Turcia, Imperiul Rus). În ştiinţă modelul pozitivist este din nou pus în
discuţie, iar în domeniul artistic reacţia anti-romantică predomină. Î n fine anii
i mediat anteriori declanşării primului război mondial marchează începuturile
culturii de masă.
Lucrarea elaborată de S. Berstein şi P. Mi Iza pune în valoare liniile de

forţă ale secolului al XIX-iea european:
- explozia naţional i s m u l u i şi a speranţei ca stat e l e naţionale vor
dezvolta toate comunităţile de acest fel ;
- ech i lib ru l în relaţiile pol itice internaţionale, începuturi l e proiectului
unităţii europene, extinderea orizontului liberalismului şi democraţiei.
Scrisă cu talentul recunoscut al istoricilor francezi pentru asamblarea în
mari sinteze a unor evenimente reprezentative din toate domeniile, limpede şi
cuprinzătoare, bogată în detalii, atât cât să instruiască cu folos, Istoria Europei
ni separe o lectură obligatorie şi pentru profesorii de istorie din România.
Adăugăm mai m u lte semnală ri referitoare l a l ucrări ale membrilor
Societăţii de Ştiinţa Istorice şi ale altor autori din ţară şi străinătate.
Profesorul Mihail M Andreescu a publicat la Editura Curtea Veche, sub
titlul "Istoricµ/ mănăstirii trivale" o monografie a lăcaşului religios din apropierea
Piteştilor. Ctitorie a lui Matei Basarab ( 1 645) care a cunoscut însă o strălucită
perioadă în vremea mitropolitului Varlaam (la răscrucea secolelor al XVI I-iea şi
al XVI I I-iea) . Atunci edificiul a fost refăcut din zid, i s-a pus pisania şi şi-a
construit un domeniu funciar important. Meritul autorului constă însă nu numai
în modul în care a urmărit, vreme de un secol mărirea şi decăderea Trivalei, cât
mai cu seamă în dosarul documentar pe care-l adaugă: 272 de documente şi
regeste cu multe informaţii, nu neapărat legate de istoria proprietăţilor funciare,
al mănăstirei, lungă sumă de fapte care atestă starea societăţii româneşti în
seco l u l tranziţiei spre modern itate, pri l ej de reflecţie pentru ce rcetători,
remarcabil inventator de s urse pentru profesor. Lu crarea ştiinţifică model
" I stori c u l " c u p ri n d e pe l â n g ă m o n og rafie ş i c u l e g e ri d e docu m e n t e , o
bibliografie, un glosar de termeni precum şi un indice de nume şi locuri.
Un volum care în mod cert, va stârni un mare interes printre colegi este
"Istoria Românilor în texte" o antologie de surse, acoperind în întregime spaţiul
cuprins între primele relatări despre geţi şi credinţele lor religioase şi cele mai
importante evenimente ale recentei epoci post decembriste. Lucrarea aparţine
unui colectiv de cadre didactice de la Facultatea de Istorie din Bucureşti
(coordonator Bogdan Murgescu) şi a fost structurată pe 1 6 capitole cronologice
(Dacia până la cucerirea romană, Dacia romană, Romanitatea orientală în
mileniul marilor migraţii, Statul modern şi instituţiile sale, Lumea rurală şi lumea
urbană în Evul Mediu etc.) în general concordante cu curriculumul de istorie
pentru clasele teminale ale gimnaziului şi liceului.
Pentru a rămâne în spaţiul tematic al revistei noastre vom menţiona
secvenţele: "O lume în mişcare - Naţiune şi politică în secolele XVII-X/X";
"Societate şi economie în secolul al XIX/ea"; "Cultură, ideologie şi mentalităţi"
şi "Oe la Principatele Unite la România Mare".
lată pe scurt conţinutul primului capitol citat care trece în revistă Unirea
cu biserica Romei, Supplex libellus-ul lui lnochentie Micu, Uniţi şi ortodocşi la
BIBLIOGRAFIE 223
mijlocul secolului al XVI I I-iea, Iluminismul şi redeşteptarea naţională, Mişcarea

Supplex u l u i, Revoluţia de la 1 82 1 , Europa ca model (la Dinicu G olescu şi
N i co l ae G a n e ) . P e rioada reg u l a mentară , Cu l t ură şi naţ i u n e în preaj m a
revoluţiei d e la 1 848- 1 849 (unde sunt s u rprinse atât excesele autorităţilor
maghiare, cât şi acţiunile violente ale revoluţionarilor români la Abrud în 1 O mai
1 849, după relatarea lui Vasile Moldovan) etc.
S untem convinşi că punerea în circu laţie a acestui volum va facilita
înţelegerea mai exactă a finalităţilor istoriei ca disciplină de studiu şi va oferi
suficiente argumente pentru a i se acorda un loc adecvat în viitoarele planuri de
învăţământ.
La editura Lux-Libris, colegul Ioan Halmaghi, profesor la liceul "Unirea"
din B raşov a publicat volumul "Unirea poporului" (1919- 1 948) Blaj, o analiză a
societăţii transilvane în perioada interbe lică, aşa cum este ea reflectată în
paginile ziarului, cu numele care dă titlul cărţii, de fapt un supliment al Unirii,
organ central, al presei greco-catoloce din România acelor ani. Reconstituirea
nu omite nici un aspect esenţial de la societate la viaţa politică, de la vecini şi
relaţiile internaţionale, la rolul Blajul1i.1i în viaţa cu lturală a Transilvaniei. Scris pe
înţelesul unor largi categorii de cititori, volumul relevă un autor şi ne arată cât
de largi sunt posibilităţile de afirmare pentru cei real interesaţi .
Î n continuare recomandăm "Dicţionarul de istorie a secolului XX" alcătuit
de Anne Carol, Jean Garriques şi Martin lvernel , tipărit la editura franceză
Hatier în 1 993 şi tradus la All în 2000. Dicţionarul se adresează tuturor celor
interesaţi de istoria u ltimilor 1 00 de ani şi cuprinde: principalele evenimente
politice, militare, economice, sociale şi culturale, prezentate în 40 de articole
tematice (gen Africa Neagră, America Latină, China dar şi Economia, Relaţii
I nternaţionale, Religiile sau Ştiinţă şi Tehnică) . Pentru identificarea datelor
cheie ale unei perioade la sfârşitul fiecărui articol se află o scurtă cronologie;
principalele evoluţii istorice sunt susţinute de biografii de mari personalităţi,
hărţi, scheme şi un index general.
Semnalăm în continuare două serii de lucrări i storice, d intre care una
publicată i ntegra l . La Editura Polirom au văzut lumina tiparul u i mai m u lte
volume care înfăţişează principalele aspecte ale u manităţii în diverse epoci
istorice. Reunind studii datorate unor specialişti reputaţi din spaţiul istoriografiei
e u ropene (în g e neral din ţări occidentale, dar şi d i n Rusia sau Polonia)
volumele au fost coordonate de nume prestigioase de la Jacques le Gott şi Fr.
Furet la M. Vovelle la Eugenio Garin sau Rosario Villari.
Cele 6 volume apărute ne transportă în Bizanţ, Evul Mediu, în epoca
Renaşterii sau în vremurile Barocului, Luminilor sau în secolul Romantismului.
T ip ol o g i a socială este în g e n e ra l aceiaş i , dar fi eca re t i m p a l i stori e i o
marchează în mod particular. O lectură aproape obligatorie.
Din 1 999 editura Corint împreună cu Presses Universitaires de France a
tipărit într-o serie de microsinteze 1 5 volume cu teme dintre cele mai diferite
înmănunchind sinteze tematice, studii de istorie a imediatului sau monografii de

personalităţi.
Primele apariţii: Cristian Bec: Istoria Veneţiei; Rene Remond: Istoria
Statelor Unite ale Americii; Nicolas Werth, Istoria Uniunii Sovietice de la Lenin
la Stalin. Într-un număr de pagini convenabil , cititorul interesat să afle repede şi
precis, fiecare volum îi pune la dispoziţie informaţia esenţială şi argumentele
corespunzătoare. De urmărit în continuare.
Î n e ga l ă m ă s u ră i n strument de l u cru şi s i nteză politică, l u cra rea
"Monarhia Constituţională în România, Enciclopedie Politică, 1866- 1938" se
referă la domenii de mare interes precum: alegerile, Adunarea Deputaţilor şi
Senatul, cabinetele ministeriale, partidele politice parlamentare precum şi
biografiile principalilor exponenţi ai puterii.
Sub titlul Istoria loviturilor de stat în România, Alex Mihai Stoenescu a
publicat la RAO un studiu de istorie politică a primei jumătăţi a secolului al XIX
iea, care a stârnit mai cu seamă prin nota neconvenţională a interpretărilor, un
mare interes printre amatorii de istorie şi nu numai. De citit şi reflectat.
Î n colecţia Documente revelatorii a Editurii Saeculum Apostol Stan a
tipărit volumul "Revoluţia de la 1848 în Ţara Românească. Boieri şi Ţărani".
Cartea urmăreşte acţiunea în favoarea rezolvării de mocratice a chesti u n i i
ţărăneşti c u influenţe pozitive asupra gândirii politice româneşti.
Studiul l u i Mihai Sorin Rădulescu despre Elita liberală românească
apărut la All înfăţişează în peste 300 de pagini partea cea mai dinamică a
societăţii noastre la sfârşitul secolului al XIX-iea, aceea care a constituit factorul
esenţial al sincronizării cu Occidentul . Autorul şi-a propus să stabilească cine
face parte din rândul elitelor liberale până la începutul secolului XX). Volumul
trece astfel în revistă definiţia elitei româneşti comparând-o cu elitele franceze
ale timpului, urmăreşte genealogiile a 69 de fruntaşi liberali, se opreşte asupra
formaţiei dar şi a proprietăţilor ce le aparţineau. O amplă bibliografie şi un
număr important de anexe completează l ucrarea.
Am încheiat această scurtă enumerare cu "Discursurile parlamentare ale
lui P.P. Carp" în seria Cărţii fundamentale ale culturii române, o selecţie de
texte din opera politică a marelui conservator alcătuită după vol umul din 1 907
(pentru perioada 1 868-1 888) şi după Monitorul Oficial şi "Dezbaterile Adunării
deputaţilor" şi "Dezbaterile Senatul ui" (de la 1 888 şi până la discursul din 1 8
februarie 1 9 1 5 "Chestiunea neutralităţii şi viitoru l României" care marchează
practic ieşirea sa din viaţa politică, la 78 de ani); volum absolut indispensabil
pentru istoria celei de a doua jumătătăţi s secolului al XIX-iea şi începutul
secolului XX, prefaţat de un amplu studiu semnat de Ion Bulei.
DIN ACTIVITATEA SOCI ETĂŢII DE ŞTIINŢE ISTORICE
BOGDAN TEODORESCU*, MIHAIL M . ANDREESCU**
I. Cursurile de vară ale Societăţii de Ştiinţe Istorice din România -

Braşov şi Constanţa, 1 2-22 iulie 2000
După o întrerupere de doi ani, Societatea de Ştiinţe Istorice a reluat în
iulie 2000 cursurile de vară, manifestări de tradiţie, aflate acum la cea de-a 30-a
ediţie. Cu dorinţa de a recupera timpul pierdut, organizatorii ne-au invitat la o
activitate în premieră, programul desfăşurându-se în două filiale - Braşov şi
Constanţa - cu un conţinut identic şi în aceeaşi perioadă ( 1 2-22 iulie) .
Astfel la Braşov, în prezenţa conducerii Societăţii (profesor univ. dr.
Ioan Scurtu, profesor univ. dr. Alexandru Barnea, profesor dr. Bogdan
Teodorescu) şi a preşedintelui filialei locale profesor Vasile Manea, (care şi-a
asumat sarcina toarte dificilă de a ne găzdui în această localitate cunoscută),
s-a desfăşurat în după amiaza zilei de 1 2 iulie ceremonia de deschidere în
ospitalierul sediu al M uzeu lui de artă al municipiului Braşov. Discursurile de
inaugurare au relevat noul context în care s-au reluat cursurile, prog ramul -
alcătuit din prelegeri-dezbateri, simpozioane, întâlniri de lucru cu responsabilii
principalelor in stituţii de cult ură, excursii pentru cunoaşterea patrimoniului
istoric şi artistic al regiunii - ş i principalele finalităţi (facilitarea contactului
profesori lor din învăţământul preuniversitar cu specialişti şi reprezentanţi ai
m e d i i l o r acad e m ice în vederea opti m i ză r i i i n strucţiei ş i e d ucaţi e i p ri n
intermediul acestei discipline).
Sub aspect tematic, participanţii la curs u ri au urmărit două expu neri
în soţite de dezbate ri consacrate perioadei de t recere de la păg â n i s m la
creştinism (cu profesor univ. dr. Alexandru Barnea, decanul Facultăţii de Istorie
a Universităţii din Bucureşti) şi raporturile României cu Europa secolului XX (cu
profesor univ. dr. Ioan Scurtu şi cu profesor univ. dr. Ioan Chiper). Alte două
manifestări au fost consacrate analizei prog ramelor şcolare (cu participarea
Laurei Căpiţă, cercetător principal la Institutul de Ştiinţe ale Educaţiei, profesor
• Secretar general al Societăţii de Ştiinţe Istorice.

•• Secretar trezorier al Societăţii de Ştiinţe Istorice.
226 BOGDAN TEODORESCU, MIHAIL M. ANDREESCU
Mihai Stamatescu, formator al Consi l i u l u i Naţional pentru C u r.ric u l u m şi

profesor dr. Bogdan Teodorescu) şi manualelor alternative cu profesor univ.
dr. Alexandru Vulpe, directorul I nstitutului Naţional de Arheologie, coordonator
la m a n u a l e l e " S I G MA" pentru clasele a V I I I-a şi a IX-a; profesor Mihai
Stamatescu, autor al manualelor pentru clasa a IX-a ("CORI NT") şi a X I I-a
(ALL); profesor Victor Moldovan, inspector de specialitate în judeţul Cluj, autor
al m a n u a l u l u i pe ntru clasa a X-a ( "G I L - Zală u") , profesor dr. Bogdan
Teodorescu. O sesiune de comunicări ştiinţifice a pus în valoare cercetări de
istorie locală aparţinând gazdelor noastre sau unor cursanţi, iar o întâlnire de
l ucru la Arhivele Naţionale filiala judeţului Braşov a fost un bun prilej pentru a
cunoaşte trecutul cetăţii urbane din Ţara Bârsei dar şi preocupările colegilor şi
prietenilor noştri care lucrează în această instituţie.
Î n condiţii foarte bune s-au desfăşurat şi excursiile programate. O zi
ne-am aflat pe traseul Codlea-Rupea-Feldioarea-Prejmer iar în alte două zile
am ajuns sucesiv la Bran-Sâmbăta de Sus şi apoi în Judeţul Sibiu la Avrig dar
şi la Moşna, Biertan şi Mediaş (în zona celebrelor de-acum biserici fortificate
săseşti) .
C u rs u rile de vară de la Braşov, moderate de profesorul dr. Bogdan
Teodorescu secretarul general al Societăţii de Ştiinţe I storice s-au încheiat în
după amiaza zilei de 22 iulie 2000.
Desigur, o relatare detaliată a tot ce s-a întâmplat la această nouă ediţie
depăşeşte şi intenţiile şi spaţiul de care dispunem.
Să reţinem totuşi că au participat 50 de profesori din Braşov şi din alte
1 4 j udeţe ale ţării , că au fost abordate probleme esenţiale ale cercetări i
ştiinţifice dar şi ale predării-învăţării la istorie, într-o atmosferă civilizată chiar
dacă polemicile n-au lipsit, că ne-am deplasat şi ne-am simţit bine într-un
spaţiu cultural de excelenţă, că ne-am cunoscut unii pe alţii şi că am încercat
să ne înţelegem mai bine problemele.
Este momentul să spunem că reuşita deplină a acestei manifestări ar fi
·
fost imposibilă fără eforturile şi dărui rea tuturor coleg ilor noştri b raşoveni ,
excelent coordonaţi d e domn u l profesor Vas ile Manea întru tot u l autoru l
proiectului, spre care se îndreaptă toată gratitudinea noastră.
La Constanţa, în prezenţa reprezentantului conducerii Societăţii de
Ştiinţe Istorice (profesor dr. Mihail M. Andreescu), a conducerii filialei locale
(lector univ. dr. Stoica i.ascu, profesor dr. Constantin Vitanos, profesor
Petre Purcarea) , a conducerii Inspectorat u l u i şcolar j udeţean (profesor
Monica Niciporuc) şi a autorităţilor locale, s-au deschis în după amiaza zilei
de 1 2 i ul i e cu rs u r il e de vară, găzduite de Coleg i u l N aţional Pedagogic
"Constantin Brătescu". Pe parcursul desfăşurării programului au mai sosit la
Constanţa şi domnul profesor univ. dr. Ioan Scurtu, preşedintele Societăţii de
DIN ACTIVITATEA SOCIETĂŢII DE ŞTIINŢE ISTORICE 227
Ştiinţe I storice şi domn u l profesor u n i v . dr. Alexandru Barnea, pri m

vicepreşedinte a l Societăţii de Ştiinţe Istorice.
la dezbateri l e pe marg i n ea p rog rame l o r şi m a n u a l e l o r şcolare a u
participat cu intervenţii ş i i ămuriri uti le: profesor Constantin Vitanos, formator a l
Consiliului Naţional pentru Curruculum, profesor univ. dr. Ioan Bitoleanu d e l a
Universitatea "Spiru Haret"; profesor univ. dr. Ioan Scurtu d e l a U niversitatea
din Bucureşti; profesor Doru Dumitrescu inspector de specialitate în Ministerul
Educaţiei şi Cercetării; profesor dr. Mihail M. Andreescu din Bucureşti, profesor
Petre Purcărea, inspector de specialitate la I nspectoratul şcolar judeţean
Constanţa, profesor Ioan Trancă de la Casa Corpului Didactic din Constanţa.
Dezbaterile s-au axat în principal pe locul şi rolul profesorului de istorie şi al
disciplinei istoriei în şcoală şi în procesu l educaţonal, participanţii la cursuri
s u b l i n iind nevoia îmbu nătăţirii p rog ramelor şi manualelor alternative şi a
revenirii la 2 (două) ore pe săptămână în predarea istoriei.
La dezbaterea temei "De la păgânism la creştinism" au participat cu
intervenţii interesante şi pertiente profesor univ. dr. Alexandru Barnea de la
Universitatea din Bucureşti şi profesor univ. dr. Mihai lrimia de la Universitatea
"Ovidius" din Constanţa. La tema "România În Europa secolului XX" a u
p a rtici pat cu ex p u n e ri ş i i nt e rvenţ i i profesor univ. Dr. Ioan Scurtu de la
U n ivers itatea d i n B u c u re şti , profesor univ. dr. Ghe orghe Buzatu d e l a
U n i v e rs i tatea d i n C ra i ova ş i profesor univ. dr. Viorica Moisiuc d e l a
Universitatea "Ovidius" din Constanţa.
Î n cad r u l ma n ifestă ri l o r de istorie locală au p reze ntat comun i că ri
importante: profesor univ. dr. Valentin Ciorbea de la Academia Navală "Mircea
cel Bătrân" ("Dobrogea de Sud (Cadrilater) in contextul istoriei româneşti'};
conferenţiar univ. dr. Stoica Lascu de la Universitatea "Ovidius" din Constanţa
("Românii balcanici: istorie şi civilizaţie; conotaţii contemporane'J; conferenţiar
univ. dr. Gheorgehe Dumitraşcu de la Un iversitatea "Ovidius" din Constanţa
("Perenitate românească intre Dunăre şi Mare'J; lector univ. dr. Marian Cojoc
de la Universitatea "Ovidius" din Constanţa ("Canalul Dunăre-Marea Neagră,
premise istorice şi implicaţii geostrategice'J.
îri afara vizitelor efectuate de cursanţi în m unicipiul Constanţa şi la
Muzeul de Istorie Naţională şi Arheologie, Muzeul Marinei Române şi Muzeul
Militar Naţional, Filiala Constanţa, au fost organizate două excursii tematice
care au acoperit în mare măsură obiectivele arheologice, istorice şi religioase
din Dobrogea şi au prilejuit participanţilor o mai bună cunoaştere a teritoriului
dintre Dunăre şi Mare.
La cursurile de vară de la Constanţa, moderate de profesor dr. Mihail M.
An dreescu, au partici pat cca 1 00 de p rofe sori de i storie d i n D o b rogea,
Bucureşti şi alte opt judeţe ale ţării. Ele au prilejuit un contact extrem de util
între profesorii de istorie din ţară, au prilejuit un vast schimb de experienţă şi

s-au desfăşu rat într-o atmosferă extrem de desti nsă, putem spune chiar
prietenească. Un mare merit în buna desfăşurare a cursurilor şi în realizarea
unei ambianţe cât mai plăcute revine domnilor: conferenţiar univ. dr. Stoica
Lascu, profesor dr. Constan tin Vitanos ş i profesor Petre Purcarea -
preşedintele şi vicepreşedinţii filialei Constanţa - cărora le exprimăm şi pe
această cale toate mulţumirile noastre. Cursurile de vară s-au încheiat pe 22
iulie când le-au fost înmânate participanţilor şi atestatele de participare.
l i . Activităţi ştiinţifico-metodice. Dezbateri şi luări de poziţie privind locul

şi rolul profesorului de istorie în şcoală şi în societate şi al istoriei
în procesul formativ-educativ al elevilor
Un loc important în activitatea filialelor Societăţii de Ştiinţe Istorice din
România l-au ocupat, din luna august 2000 şi până în prezent, organizarea şi
desfăşurarea unor activităţi metodico-ştiinţifice sub forma de sim pozioane
ştiinţifice, mese rotunde, lecţii deschise, dezbateri pe teme de larg i nteres .
Aceste activităţi au fost desfăşurate nu numai în plan local ori judeţean ci şi la
nivel naţion a l , la ele participând deseori personalităţi de seamă ale vieţii
ştiinţifice şi culturale româneşti , profesori universitari, cercetători şti i nţifici
arhivişti şi muzeografi. Manifestări cu caracter naţional au fost organizate la
Vaslui, Focşani şi Suceava, în lunile noiembrie-decembrie. Ele s-au bucurat de
sprijinul facultăţilor de istorie din Bucureşti, laşi, Suceava, Muzeul Naţional al
Bucovinei , M uzeul Naţional „Ştefan cel Mare" din Vasl ui, Arhivele Naţionale
Centrale. Au fost organizate simpozioane ştiinţifice şi activităţi metodica în
filialele Lugoj, Dâmboviţa, Bucureşti, Braşov, Vâlcea, Giurgiu şi Călăraşi, Olt.
Î n l u n a octom b rie 2000 la i n iţiativa F i l i a l ei B u c u reşt i , condusă de
profesorul univ. dr. Bogdan Murgescu, a fost organizată o m a n ifesta re
naţi o n a l ă c u i n s p e c t o r i i d e s p e c i a l itate d i n j u d e ţe ş i d i n M i n i st e r u l
Învăţământului l a care a u participat ş i domnii academicieni Florin Constantiniu,
Dinu C. Giurescu şi profesorul univ. dr. Ioan Scurtu de la Universitatea din
Bucureşti. După numeroase intervenţii şi luări de poziţii participanţii au cerut
Ministeru lui Educaţiei să dispună revizuirea şi îmbunătăţirea de urgenţă a
programelor şi manualelor şcolare la obiectul istorie şi să revină prin planul de
învăţământ la norma de predare de două ore pe săptămână la obiectul istorie.
De asemenea, s-a cerut i ntroducerea obligativităţii examen u l u i la i storia
românilor atât la capacitate cât şi la bacalaureat (pentru toate tipurile de lecee) .
Apelul Filialei Bucureşti a fost susţinut şi în ţară. Filiala Olt a votat o moţi une cu
aceleaşi doleanţe, susţinută de 1 43 de profesori de istorie din judeţ. O moţiune
similară a fost votată şi la Filiala Dâmbiviţa, susţinută de peste 1 50 de profesori
DIN ACTIVITATEA SOCIETĂŢII DE ŞTIINŢE ISTORICE 229
de istorie din judeţ. Biroul Executiv al Societăţii a întreprins demersuri pe lângă

comisiile de învăţământ ale Parlamentului României în vederea îmbunătăţi rii
statutului istoriei în procesul formativ-educativ şi a obligativităţii examenului de
istoria român ilor la Capacitate şi Bacalaureat. De asemenea, s-a solicitat
Mi ni steru lu i Educaţiei şi Cercetării ca activităţile organizate de societăţi le
ştiinţifice şi profesionale din învăţământ să fie socotite forme de perfecţionare şi
formare continuă şi să se ţină cont de ele pentru înscrierea la gradele didactice,
g radaţii şi salarii de merit, trecerea la alte categorii de salarizare, examenele de
promovare în funcţii etc. Acţiunea este în curs de desfăşurare, fiind angrenate,
pe l â n g ă Soci etatea de Ştiinţe I s t o rice şi Societăţi l e de l i m ba rom â n ă ,
matematică, fizică ş i chimie, biologie etc.
Î n acelaşi context menţionăm că la 30 aprilie 2001 a fost organizată la
Palatul Cotroceni o întâlnire între doamna Ministru al Educaţiei şi Cercetării
Ecaterina Andronescu şi o delegaţie de slujitori ai ştiinţei istorice. Au participat:
academician D i n u C. G i u rescu, profesor univ. d r. Constantin B uşe,
prorectorul Universităţii din Bucureşti , profesor univ. dr. Ioan Scurtu de la
Un iversitatea Bucureşti , profesor univ. dr. Ioan Chiper de la Academia de
Poliţie „Alexandru Ioan Cuza", profesor dr. Bogdan Teodorescu secretar
general al Societăţii de Ştiinţe I storice, profesor dr. M ihail M. Andreescu
Secretar al Societăţii de Ştiinţe Istorice, profesor Constantin Dincă inspector
de specialitate în judeţul Dâmboviţa, profesor gr. I Diana Barbu de la Liceul
teoretic din Mâneciu-Prahova.
Au fost discutate diferite aspecte ale învăţământu lui românesc astăzi,
accen t u l căzând pe l o c u l şi rol u l i storiei în p roce s u l e d u cativ-formativ.
Participanţii la discuţii au solicitat doamnei ministru reintroducerea obligatorie a
2 (două) ore de istorie în toate planurile de învăţământ, obligativitatea istoriei
românilor la examenele de capacitate/admitere şi bacalaureat. S-a cerut, de
asemenea refacerea p rog ra m e l o r şcolare ş i , pe baza lor, a m a n u a l e l o r
a lternative Domn ul Bogdan Teodorescu a propus c a Societatea de Ştiinţe
Istorice să se implice direct în elaborarea noilor programe şi manuale. Domn ul
Mihail M. Andreescu a prezentat doamnei m inistru Ecaterina Andronescu
proiectul de abilitare a societăţilor ştii nţifice de a participa la programul de
formare continuă a profesorilor şi de recunoaştere a activităţilor desfăşurate de
acestea. Doamna ministru Ecaterina Andronescu a asigurat pe cei prezenţi că
se va introduce obligativitatea examenului de istoria românilor la bacalaureat şi
se studiază obligativitatea ş i pentru examenele d e Capacitate/Admitere.
Domnia sa a fost de acord cu propunerea ca Societatea de Ştiinţe Istorice să
se i mpl ice în rea lizarea noilor programe la i storia ro mânilor şi a cerut ca
acestea să fie gata până la finele lunii decembrie 200 1 . De asemenea, a dat
asigurări că se va ţine cont de activitatea societăţilor ştiinţifice şi profesionale
ale profesorilor şi că va fi elaborat un act normativ în acest sens, cu condiţia ca

în acest act să fie cuprinse n u mai acel e societăţi cu preocupări ştiinţifico
metodice reale recunoscute de personalităţi le în domeniu şi care au obţinut
rezultate deosebite în activitatea lor. Doamna ministru Ecaterina Andronescu a
fost de acord cu ideea că istoria are o importanţă deosebită în p roce s u l
educativ-formativ ş i că o restabilire a statutului e i î n şcoală poate contribui la
succesul reformei în învăţământul românesc, creând astfel un sentiment de
optimism participanţilor la întâlnirea de la Palatul Cotroceni.
I I I . Şedinţa Consiliului de Conducere al Societăţii

Î n zilele de 1 1 - 1 3 mai 2 0 0 1 a fost convocată la B u c u reşti şedinţa
Consil i u l u i de Condu cere al Societăţii de Ştiinţe I storice din România. Au
participat peste 80 de delegaţi din 29 de filiale reprezentând 27 de judeţe şi
M unicipiu l Bucureşti. Lucrările Consiliului de Conducere au fost moderate de
domnul profesor univ. dr. Ioan Scurtu Preşedintele Societăţii. A participat ca
invitat domnul academician Nicolae Edroiu.
Ordinea de zi a lucrărilor a cuprins un microsimpozion privind noutăţile şi
problemele apărute în istoriografia românească actuală, o informare privind
activitatea Biroului Executiv al Societăţii în perioada noiembrie 1 999 - mai
2001 şi modificări în structura Consiliului de Conducere şi a Biroului Executiv.
De o rg a n izarea l u c ră r i l o r s - a o c u pat d o m n u l p rofe s o r d r. M i h a i l M .
Andreescu secretar-trezorier a l Societăţii iar i nfo rmarea asupra activităţii
B iro u l u i Executiv a fost elaborată şi prezentată de domnul profesor dr.
Bogdan Teodorescu secretar general al Societăţii.
Au l uat cuvântu l reprezentanţii a 1 2 fi liale j udeţene şi a M u nicipiului
Bucureşti, care au arătat problemele cu care se confruntă în teritoriu şi felul în
care le-au rezolvat şi au accentuat problema locului şi rolului istoriei în şcoală,
a revizuirii serioase a programelor şi manualelor alternative, revenirea la două
ore de predare săptămânal şi a obligativităţii istoriei la examenele de capacitate
şi bacalaureat. Din cuvântul participanţilor a reieşit că în prezent Societatea de
Ştiinţe Istorice din România n umără peste 2000 de membri cotizanţi, numărul
acestora fiind în creştere. De asemenea s-au făcut precomenzi pentru cca
2000 exemplare din numărul LXVI al Revistei „Studii şi Articole de Istorie". În
partea a doua a l ucrărilor au fost p ropuse u n e l e mod ificări în struct u ra
Consili ului de Conducere şi a Biroului Executiv, acestea fiind aprobate în
unanimitate. Lucrările Consiliului de Conducere s-au încheiat în 1 3 mai cu o
excursie la mănăstirile Cernica şi Dridu.
Prezentăm structura noului Birou Executiv şi a Consiliului de Conducere.
DIN ACTIVITATEA SOCIETĂŢll DE ŞTIINŢE ISTORICE 231
BIROUL EXECUTIV
1 . Profesor univ. dr. IOAN SCURTU -
Preşedintele Societăţii de Ştiinţe Istorice din România
2. Profesor univ. dr.NICH ITA ADĂN I LOA I E -
Preşedinte de onoare al Societăţii
3. Profesor univ. dr.ALEXANDRU BARNEA - Prim-vicepreşedinte
4. Profesor univ. dr.CORNELIU LUNGU - Vicepreşedinte
5. Profesor univ. dr. BOGDAN M U RGESCU - Vicepreşedinte
6. Profesor gr. I M I HA I L MAN EA - Vicepreşedinte
7. Profesor dr. BOGDAN TEODOR ESCU - Secretar general
8. Profesor dr. M I HA I L M. ANDREESCU - Secretar trezorier
9. Profesor gr. I ANGELA- M I HAELA BĂLAN - Membru
1 0. Cercetător LAURA CĂPIŢĂ - Membru
1 1 . Profesor gr. I DORU DUM ITRESCU - membru
1 2. Profesor gr. I VAS I LE MAN EA - membru
1 3. General dr. (r) CONSTANTIN OLTEANU - membru
1 4. Profesor dr. ŞTEFAN PĂUN - membru
1 5. Profesor dr. CONSTANTI N VITANOS - membru
CONSILIUL DE CONDUCERE
1. Profesor gr. I MARTIN ANTON IU - Judeţul Arad
2. Profesor gr. I PAUL D I D IŢĂ - Judeţul Argeş
3. Profesor gr. I IOAN M ITREA - J udeţul Bacău
4. Profesor gr. I OLTEA GRĂMĂTICU - Filiala BâJ"lad
5. Profesor gr. I DORU WILH ELM - Judeţul Botoşani
6. Profesor gr. I VAS I LE MAN EA - Judeţul Braşov
7. Profesor gr. I OCTAVIAN OŞANU - Judeţul B răila
8. Profesor univ. col. dr. IOAN G IURCĂ - Filiala cercetare Bucureşti
9. Profesor dr. M I HAI COTEN ESCU - Judeţul Călăraşi
1 O. Profesor gr. I VICTOR MOLDOVAN - Judeţul Cluj
11. Conferenţiar univ. dr. STOICA LASCU - Judeţul Constanţa
1 2. Profesor gr I CONSTANTIN DINCĂ - J udeţul Dâmboviţa
1 3. Profesor univ. dr. I OAN PĂTROIU - J udeţul Dolj
1 4. Profesor dr. ŞTEFAN PĂUN - Judeţul Giurgiu
1 5. Profesor gr. I GHEORGHE N IC H I FOR - Judeţul Gorj
1 6. Profesor gr. I ZSOLT ORBAN - J udeţul Harghita
1 7. Profesor gr. I LIVI U LAZĂR - Judeţul Hunedoara
1 8. Profesor gr. I GRAŢIELA ILIE - Judeţul Ialomiţa
1 9. Profesor univ. dr. I OAN C I U P ERCĂ - Judeţul laşi
20. Profesor gr. I VICTOR BOGHIAN -Judeţul I lfov

21 . Profesor gr. I MARIAN UŢĂ - Filiala Lugoj
22. Profesor gr. I VINTILĂ FLORESCU - Judeţul Olt
23. Profesor gr. I GHEORGHE BOROVI N Ă - Judeţul Prahova
24. Profesor univ. dr. M I HAI IACOBESCU - Judeţul Suceava
25. Profesor gr. I ILIE CRISTEA - Judeţul Teleorman
26. Profesor gr. I POLICSENIA NEDELCU - Judeţul Tulcea
27. profesor gr I MARIA OCHESCU - Judeţul Vâlcea
M ESAJ U L ADRESAT
SOCI ETĂTll DE G EOG RAFIE DIN ROMÂNIA
' �
CU PRILEJ U L ANIVERSARII A 1 25 DE ANI

DE LA ÎN Fll NTARE '
Doamnelor şi domni lor,
Societatea de Ştiinţe Istorice din România salută aniversarea Societăţii de

Ştiinţe Geografice şi realizările sale prestigioase care, încă din pragul veacului
XX, au fost încununate cu izbânzi străiucite prin crearea catedrelor de geografie
la Universităţile .din Bucureşti şi laşi şi elaborarea Marelui Dicţionar Geografic al
României, operă monumentală în cinci volume.
Satisfacţia noastră la această aniversare este deosebită întrucât de-a
lungul secolelor legătu ra dintre oameni şi locuri , dintre populaţie şi mediul
geografic, i mp l icit dintre istorie şi geografie a fost remarcabi lă. Chiar şi la
înfiinţarea Societăţii Geografice Române au contribuit şi istoricii. Este de precizat
în acest sens că primul statut aprobat de Adunarea generală a Societăţii
Geografice la 1 5 iunie 1 875 a fost elaborat de istoricul Vasile Alexandrescu
U rechia. De asemenea, din primul Consiliu Central al Societăţii, format din 1 5
membri, pe lângă geog rafi, topografi, geologi, botanişti, matematicieni, medici,
economişti, jurişti făceau parte şi doi istorici: Al. Odobescu şi Vasile Alexandrescu
U rechia. Totodată, din cele cinci secţii ale Societăţii una e ra de arheologie,
menită - conform statutului - "să cerceteze starea culturii şi civilizaţiunii noastre
din trecuf'.
Aniversarea Societăţii de Geografie este pentru noi un motiv de bucurie şi
un prilej de a ne exprima preţuirea pe care o acordăm colegilor noştri geografi.
Ştim bine şi unii şi alţii că spaţiul şi timpul sunt două coordonate fundamentale ale
unei realităţi unitare. De aici şi legătura strânsă care a existat între activitatea
istoricilor şi geografilor, a profesorilor de geografie şi istorie. Înnoirea istoriografiei
secolului XX s-a realizat şi prin contribuţia ştiinţelor geografice, după cum şi
geografia a beneficiat din legătura sa cu scrierile istoricilor.
234 MESAJ
Mersul reformei aplicate în învăţământ şi cercetare va avea ca efect şi

aprofundarea interdisciplinarităţii, incl usiv valenţele didactico-metodice şi
didactico-educative. Realităţile prezente şi viitoare ale secolului, aflat la început,
vor solicita societăţile şi asociaţiile ştiinţifico-didactice să-şi elaboreze noi proiecte
de activitate care să vizeze în mai mare măsură spiritul intra şi inter disciplinar,
orizontul larg şi deschis al cunoaşterii umane. Nădăjduim ca, în aceste condiţii,
să fie şi mai rod nice relaţiile de colabora re între geografi şi istorici, între
societăţile noastre.
S p e ră m , totodată, ca î m p re u n ă cu c e l e la l t e soci etăţi ş i asociaţii
profesionale să putem contribui la îmbogăţirea patrimoniului culturii româneşti, la
ridicarea naţiunii noastre în contextul lumii europene şi mondiale.
În acest spirit, urăm mulţi ani Societăţii de Geog rafie şi realizări tot mai
frumoase în activitatea sa.
PREŞEDINTE, PREŞEDINTE DE ONOARE,

Prof. univ. dr. IOAN SCURTU Prof. univ. dr. NICHITA ADĂ NILOAIE
Bucureşti, 24 februarie 200 1
CRONICA
PROFESORUL DE ISTORIE - GH EORGHE

ROMÂNDASU LA CEA DE-A 95-A ANIVERSARE
'
DORU VILHELM*
Duminică 1 1 martie 200 1 , în amfiteatrul "Dimitrie Pompeiu" de la Liceul

Teoretic "Grigore Ghica Voievod" Dorohoi, j udeţul Botoşani, a fost sărbătorit
într-un cadru deosebit profesorul de istorie Gheorghe Romândaşu la împlinirea
respectabilei vârste de 95 de ani.
Mag istru l Gh eorgh e Romândaşu , n u mit pe d rept c uvînt "patriarh u l"
învăţământului dorohoian şi botoşănean, a văzut lumina zilei la 1 1 martie 1 906
în satul Avrămeni, j udeţul Botoşani din părinţii Domnica şi Dumitru Romândaşu.
Ca majoritatea fiilor satului u rmează c u rs u rile şcolii primare în sat u l
Avrămeni, după care între 1 8 1 8- 1 9 1 9 u rmează cursurile Şcolii P regătitoare
de Î nvăţători din oraşu l Săveni, j udeţ u l Botoşani. Tânărul adolescent a re
pos i b i litatea să u rmeze şi să absolve în 1 9 26 c u rsu rile ren umi tu l u i l iceu
"Anastasie Başotă" din Pomârla. După absolvirea cursurilor liceale, tânărul
G h eorg h e Romândaşu u rmează c u rs u ri l e Facu ltăţii de I storie din cadru l
Universităţii "Al . I . Cuza" laşi , pe care le term ină în 1 930 obţinând licenţa în
istorie. Imediat după terminarea studiilor universitare, proaspătul licenţiat în
isto rie, îşi face datori a faţă de ţară în a n i i 1 930- 1 9 3 1 când îşi satisface
serviciul militar la arma de cavalerie.
Revenit în viaţa civilă - profesoru l Gheorghe Romândaşu a l ucrat în
perioada 1 931 - 1 938 la Arhivele Statului laşi, apoi în perioada 1 938-1 943 ca
profesor de istorie la Liceul "Nicu Gane" din Fălticeni, iar între anii 1 943-1 947
profesor şi director la Liceu l "Anastasie Başotă", acolo u nde fusese cân dva
elev. Din acest moment timp de 2 1 de ani viaţa şi activitatea didactică a
disti n s u l u i profesor a fost strâns legată de Lice u l Teoretic "G rigore G h ica
Voievod" Dorohoi, unde a fost profesor de istorie până la data de 1 iulie 1 968
când s-a pensionat.
Di ntre cei care au avut şansa de a fi e l evii p rofeso ru l u i G heorghe
Romândaşu a m i ntim doar pe: p rofesor u n iv. dr. Alexandru Z u b , me m bru
corespondent al Academiei Române, prof. univ dr. I lie Seftiuc , prof. univ. dr.
Ioan Caproşu prof. univ. dr. Dumitru Vitcu - cadre universitare la Facu ltatea de
• Inspector şcolar de specialitate la Inspectoratul Şcolar al judeţului Botoşani.
236 DORU VILHELM
Istorie laşi, Victor Opaschi - consilier prezidenţial, Mihai Vitcu - ispector şcolar
general la I nspectoratul Şcolar Judeţean Suceava şi nenumăraţi profesori din
licee, gi mnazi i, cercetători ştiinţifici, inspectori şcolari sau di rectori de şcoli.
Magistrul Gheorghe Romândaşu a participat şi mai participă încă activ şi
la viaţa de astăzi a municipiului Dorohoi, fapt pentru care Consiliul Local al
Municipiu lui Dorohoi l-a declarat "Cetăţean de Onoare" al municipiului Dorohoi
(vara 1 998) iar la 24 ianuarie 200 1 , Primăria M unicipiului Dorohoi i-a acordat
"Diploma de Excelenţă" pentru "Deosebita contribuţie la susţinerea activităţilor
desfăşurate de primăria M unicipiului Dorohoi în anul 2000".
Toată viaţa profesorul Gheorghe Romândaşu a dovedit că este şi un bun
creştin fapt pentru care în 1 994 Î nalt Preasfinţitul Daniel Mitropolitul Moldovei şi
Bucovinei i-a acordat "Crucea Patriarhală" pentru contribuţia pe care şi-a adus-o
în perioada 1 979-1 994, ca membru în Adunarea Eparhială a Arhiepiscopiei
laşilor. De asemenea, în 1 996 cu ocazia împlinirii vârstei de 90 de ani Î .P.S.
Daniel i-a acordat Diploma "Distincţia de Vrednicie".
La m a n i festarea p ri l ej u ită de a n i ve rsarea sa a l u at c u v â n t u l ş i
s ă rbătorit u l , c a r e d o v e d i n d că ş i - a pă st rat a c e e a ş i c u l t u ră i st o r i c ă ,
memoria ş i o log ică i mpecabi l ă , prec u m ş i o rob usteţe fizică de i nvidiat
pentru vâ rsta s a , a m u lţumit tuturor pentru această zi m e m o ra b i l ă şi a
promis că totul se poate reedita şi la împli n i rea vârstei de 1 00 de ani în
anul 2006!
La mulţi ani magistre!

066 Studii Si Articole de Istorie LXVI 2001

Încărcat de

Informații document

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

066 Studii Si Articole de Istorie LXVI 2001

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

https://biblioteca-digitala.

EDITURA C U RTEA VECHE

• IOAN SCURTU - preşedintele Colegiului de redacţie

Atenţionăm pe toţi colaboratorii noştri viitori să redacteze materialele şi

Tipografia CURTEA VECHE Trading S.R.L.

BOG DAN M U RGESCU, O alternativă la periodizarea tradiţională: epoca

MI HAI STAMATESCU, Educarea valorilor şi atitudinilor . . . . . . . . . . . . . . 59

ISTORIA Î NVĂŢĂ MÂ NTULUI

O ALTERNATIVĂ LA PERIODIZAREA TRADITIONALĂ: '

EPOCA MODERNĂ TIMPU RIE

I. Ti puri de periodizări istorice

• Profesor la Facultatea de Istorie, Universitatea din Bucureşti.

li. Opi nii şi controverse referitoare la începutul epocii moderne

distingerea unei „pre-istorii" anterioare antichităţii propriu-zise, în aproape toate

către Columb), 1 494 (începutul războaielor italiene, considerat în secolul a l

economico-sociale. l n această concepţie pe care, potrivit discuţiei noastre

III. Anii 1500-1800 c a perioadă d isti nctă între evu l med i u

mai serioase se manifestă în legătură cu omogenitatea unei „epoci moderne"

p ropriu-zisă) . Prin convenţie, această perioadă tinde să fie n umită epoca

literare, şi a teoriilor raţiunii de stat; - crescânda alfabetizare şi apariţia spaţiului

IV. Aplicativitatea la istoria României

Şi în cazul istoriei româneşti au existat o mare diversitate de păreri cu

distinctă atât în raport c u perioada d e dinainte de 1 500 cât şi în raport c u epoca

Neuzeit in der Geschichtswissenschaft: Forschungstendenzen und Forschungsertrage, Paderborn,

norme c u un caracter general, se conturează în Occident încă d e p e l a 1 300 (a s e vedea îndeosebi

Termenul de epocă modernă 1 are în sine o mare doză de relativism. El

• Conferenţiar univ. dr. la Universitatea din Bucureşti.

Când şi unde debutează în istoria continentului modernitatea?

Acordând o atenţie privilegiată factorilor politici şi sociali ca rezultat

pentru istoria universală. Construindu-şi demersul pe conceptul luptei de clasă

funcţionare, cu ritmurile de creştere alternând cu descreşterea sau stagnarea,

Dilema premodernităţii: reformă sau revoluţie?

La jumătatea secol ului al XVI I-iea , deja în li mitele aceluiaşi sistem,

economic evidenţiază o "lum e" în curs de restructurare: societăţi maritime

prezentă de altfel în gândirea j uridică, politică şi socială europeană (Grotius,

ln ceeace priveşte "oportunitatea" şi semnificaţia revoluţiei, ele trebuie

În p ri măvara a n u l u i 1 848 - denu m i tă şi "pri măvara popoarelor" -

• Comunicare prezentată la Filiala Bărlad a Societăţii de Ştiinţe Istorice.

străină , totuşi, temându-se de intervenţia otomană, n-au inclus în programul

îndeobşte România şi să formeze un stat, pentru că toate sunt patria românilor

oportun să meargă treptat la constituirea statului naţional român , făcându-se

Dacă u n i rea P ri nci pate l o r a constituit o p.remi ză a i n dependenţei,

1 . N . Adăniloaie, Independenţa naţională a României, Bucureşti, Editura Academiei,

În ultimele două secole de istorie şi civilizaţie europeană, dominate de

* Profesor univ. dr. la Facultatea de Istorie a Universităţii din Bucureşti.

3. Lumea ideilor şi a intenţiilor fundamentale vehiculate de aceste idei se

substituie un fapt singular cu un alt fapt singular; să amelioreze o situaţie nu să

de materialism negator de orice transcendenţă. Oamenii se izolează de ei înşişi

m o rală a fie căru i a . C u alte cuvinte, salvgard a rea individ u l u i d e t i ra n i a

Şi aceasta datorită intervenţiilor străine. ln 1 784, în confruntarea dintre

scurte. ln mai puţin de un secol ţările române au trecut de la un capitalism

ţăranului. Acesta a continuat să muncească cu aceleaşi mijloace "ca în u rmă

Pe de altă parte, din punct de vedere politic nu nu mai liberalii au patronat

proprietate văzută ca o relaţie vie, reciprocă între proprietate şi proprietar, o

chipurile şi să cucerească în afară, a înţeles mai degrabă să-şi păstreze

Punctul de plecare al liberalismului este libertatea individuală a omului,

"legătură naţionalicească". Intenţia de armonie între clasele sociale implica

economie diversificată, radicalii îndeosebi acţionau pentru o i ndustrie naţională,

ministeriale, datorită trecutului revoluţionar, căci stârnise neîncredere inclusiv în

al monarhiei constituţionale erau în pragul prăbuşirii, conservatorii , prin Lascăr

Germaniei. E ra scutul extern care asigu ra dezvoltarea României până în

confruntări politice pentru reforme. Se constata o reacţie negativă faţă de

desfiinţarea trusturilor arendăşeşti, izlazuri comunale, minimum şi maximum la

1 . J.Harvey and L. Bather, The British Constitution, New York, 1 968.