Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
Referenţi ştiinţifici:
Prof. univ. dr. Ioan Caproşu, Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” Iaşi
Prof. univ. dr. Dumitru Vitcu, Universitatea „Ştefan cel Mare” Suceava
ISBN: 978-606-714-363-8
GRIGORE AL III-LEA
ALEXANDRU GHICA
Cronica unui principe
din secolul al XVIII-lea
2017
Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României
AMĂRIUŢEI, MIHAI-CRISTIAN
Grigore al III-lea Alexandru Ghica: cronica unui principe
din secolul al XVIII-lea / Mihai-Cristian Amăriuţei. - Iaşi:
Editura Universităţii „Al. I. Cuza”, 2017
Conţine bibliografie
Index
ISBN 978-606-714-363-8
94
Părinţilor mei,
Mircea şi Veronica
CUPRINS
PROLEGOMENE .............................................................................................................................. 9
O incursiune bibliografică ............................................................................................... 11
Surse şi perspectivă metodologică................................................................................. 27
CARTEA ÎNTÂI
Despre noile şi variatele chipuri ale unui „Mare Secol” ....................................................... 31
Structuri europene de putere.......................................................................................... 33
Secolul al XVIII-lea românesc: caracteristici principale ........................................... 42
Statutul domniei.......................................................................................................... 43
Elitele politice ............................................................................................................... 48
Lumea satului .............................................................................................................. 51
Oraşul şi noile realităţi social-economice.............................................................. 52
Cultură şi învăţământ. ............................................................................................... 54
CARTEA A DOUA
Despre neamul Ghica şi ucenicia lui Grigoraşcu, fiul dragomanului Alexandru ............ 57
„Din neamuri vestite şi dintre cele dintâi neamuri ale acestei capitale”............... 59
Privind spre tronurile Principatelor: ucenicia în slujbe moldo-valahe
şi dragomanatul ................................................................................................................. 69
Un „lanţ de aur al neamului, un şir de domni neîntrecuţi în eroism”:
Ghiculeştii – o dinastie? .................................................................................................. 82
CARTEA A TREIA
Despre trei domnii şi o captivitate neobişnuită ..................................................................... 97
CAPITOLUL 1. Prima domnie în Ţara Moldovei (1764-1767)........................................ 99
CAPITOLUL AL 2-LEA. O domnie munteană în vremuri de război
şi un „prizonierat aurit” la „împărăteasa Nordului” (1768-1774)................................. 182
Domnia munteană a lui Grigore al III-lea Ghica – o soluţie otomană
de război ............................................................................................................................ 182
Fost principe, acum o „piesă utilizabilă cu profit” ................................................... 195
O elită politică românească cu viziune proprie ........................................................ 209
CAPITOLUL AL 3-LEA. A doua oară pe tronul de la Iaşi (1774-1777) ..................... 217
O domnie sub rele auspicii ............................................................................................ 217
Pierderea nordului Moldovei ........................................................................................ 225
„Spre folosul cel de obştie a supuşilor ţării” .............................................................. 236
Moartea lui Grigore al III-lea Alexandru Ghica: circumstanţe şi ecouri ............. 259
CARTEA A PATRA
Despre judecata de către urmaşi a vieţii şi faptelor
principelui Grigore al III-lea Ghica .......................................................................................... 287
CAPITOLUL 1. Grigore al III-lea Alexandru Ghica: martir al cauzei naţionale? .... 289
CAPITOLUL AL 2-LEA. Principele Grigore al III-lea Ghica: un despot luminat? ... 308
1
Pierre Chaunu, Civilizaţia Europei în Secolul Luminilor, vol. I, traducere şi cuvânt
înainte de Irina Mavrodin, Bucureşti, Editura Meridiane, 1986, p. 35, 55-56.
2
Ibidem, p. 233-234.
3
Cornelia Papacostea-Danielopolu, Literatura în limba greacă din Principatele Române
(1774-1830), Bucureşti, Editura Minerva, 1982, p. 13-14; Ştefan Lemny, Sensibilitate şi
istorie în secolul XVIII românesc, Bucureşti, Editura Meridiane, 1990, p. 207.
9
Grigore al III-lea Alexandru Ghica. Cronica unui principe din secolul al XVIII-lea
4
Se cuvine să chibzuim (nu zic să o acceptăm în toate elementele sale!) la o replică
pe măsura unora dintre imprecaţiile vremii pe care o dă, nu mult după mijlocul seco-
lului al XIX-lea, un descendent al fanarioţilor, răspunzând celor ce-i acuzau pe principii
din Fanar de aservirea Moldovei: „Ei ştiu bine că Moldova, înainte de a fi avut hospodari
fanarioţi, a fost aservită Turciei prin forţa împrejurărilor, prin preponderenţa pe care o
naţiune aflată în expansiune în cel mai înalt grad a dobândit-o asupra unui stat slab şi
istovit; ei nu ignoră că vechile capitulaţii au fost nesocotite prin călcările succesive ale
celui mai tare şi că domnii pământeni care i-au precedat pe fanarioţi s-au aruncat în
braţele Rusiei ca să se apere împotriva ticăloşiei Porţii. [...] Prin urmare, fanarioţii n-au
fost cauza, ci consecinţa aservirii Principatelor [...]” (Memoriile Principelui Nicolae Suţu
mare logofăt al Moldovei (1798-1871), traducere din limba franceză, introducere, note şi
comentarii de Georgeta Penelea Filitti, Bucureşti, Editura Fundaţiei Culturale Române,
1997, p. 252).
5
Dumitru Drăghicescu, Din psihologia poporului român. Introducere, studiu intro-
ductiv de Virgil Constantinescu-Galiceni, îngrijire de ediţie şi note de Elisabeta Simion,
Bucureşti, Editura Albatros, 1996, p. 166. În continuare, autorul reitera opinia unui scriitor
francez anonim, care arăta că românii au „împrumutat” de la cei care i-au guvernat
„moravurile şi viciile” acestora, de la principii fanarioţi luând „amestecul lor de josnicie
şi de vanitate” (ibidem, p. 111).
10
Prolegomene
O incursiune bibliografică
6
Alexandru Zub, De la istoria critică la criticism (istoriografia română sub semnul
modernităţii), Bucureşti, Editura Enciclopedică, 2000, p. 54.
11
Grigore al III-lea Alexandru Ghica. Cronica unui principe din secolul al XVIII-lea
7
„o istoriografie fără orizont deosebit, plată, monotonă” , aserţiune care îşi
găseşte argumente pertinente în comparaţia cu istoriografia veacului anterior
şi cu cea a Şcolii Ardelene contemporane, dar care poate fi amendată în
anumite detalii. S-a remarcat, astfel, că un motiv pentru care cărturarii veacului
fanariot manifestă preocupări „întru cunoaşterea istoriei” este dorinţa de a
salva de la uitare mărturiile trecutului, de a le înţelege şi explica, pentru ca mai
apoi scrisul istoric să fie investit cu vocaţie pedagogică, „în sensul de pildă şi
8
lecţie morală” . Scrisul istoric al vremii rămâne în continuare îndatorat
memorialisticii şi tradiţiei orale, iar în cazul izvoarelor care prezintă figura lui
Grigore al III-lea Ghica se constată că nu pot rezista, sub niciun chip, tentaţiei
de a prezenta într-o lumină exclusiv favorabilă pe cel care, citindu-le, le va fi şi
comandat.
Într-adevăr, Grigore al III-lea Ghica beneficiază de acest tip de prezen-
tare entuziastă. (Pseudo)-Enache Kogălniceanu, admirator necondiţionat al
Ghiculeştilor, scrie (probabil după 1774) că:
„întreg era acest domnu la toate, plin la minte, învăţat. Nu era om
împrăştiitori; toate sămile le căuta înainte mării<i>-sale şi cuvântul ce
grăe era grăit; şi era lăudat de cătră toţ<i>, şi plăcut prostimei, iar
boerilor nu atât, căci nu pute să mănânci pe cei săraci, că nu-i sufere
9
domnul nicidecum” .
Mai sobru, Ioniţă Canta, cumnatul domnului, spune că Grigore Ghica „au
fost om foarte înţelept şi învăţat”, care a ştiut, în plus, să se impună, „de au
10
ştiut toţi, şi boiarii şi ţara, că iaste stăpân” .
Scurta domnie munteană a personajului nostru nu a avut vreme să lase
amintiri consistente contemporanilor. Mai departe de centrul puterii, având,
aşadar, posibilitatea să judece cu detaşare faptele şi personajele vremii, Dionisie
Eclesiarhul are puţine şi seci menţionări ale faptelor de la Bucureşti ale lui
11
Grigore Ghica; la fel ca şi Ianache Văcărescu, dealtminteri, cumnatul domnului ,
7
Ştefan Lemny, Întâlniri cu istoria în secolul XVIII: teme şi figuri din spaţiul româ-
nesc, prefaţă de Al. Zub, Iaşi, Editura Universităţii „Alexandru Ioan Cuza”, 2003, p. 13.
8
Ibidem, p. 99.
9
(Pseudo)-Enache Kogălniceanu, Letopiseţul Ţării Moldovei de la domnia întâi şi
până la a patra domnie a lui Constantin Mavrocordat voevod, în vol. Cronici moldove-
neşti, ediţie de Aurora Ilieş şi Ioana Zmeu, Bucureşti, Editura Minerva, 1987, p. 118-119.
Convinşi, alături de alţii, că textul cronicii îi aparţine într-adevăr lui Enache Kogălniceanu
(vezi N. A. Ursu, Un cronicar moldovean nedreptăţit: Ienache Cogălniceanu, în idem,
Contribuţii la istoria literaturii române. Studii şi note filologice, Iaşi, Editura „Cronica”,
1997, p. 183-227), plasăm elementul de compunere „pseudo” în paranteze.
10
Ioan Canta, Letopiseţul Ţării Moldovei de la a doua şi până la a patra domnie a lui
Constantin Mavrocordat voevod, în vol. Cronici moldoveneşti, ed. cit., p. 174.
11
Prima soţie a lui Ianache Văcărescu a fost, din 1762 până în 1780, Eleniţa Rizu,
sora soţiei lui Grigore Ghica (Ianache Văcărescu, Istoria othomanicească, ediţie critică,
12
Prolegomene
acesta din urmă nu din pricina detaşării (monahale) de lume, ci mai curând din
justificata prudenţă de a scrie cu simpatie, într-o istorie a „preaputernicilor
împăraţi” otomani, despre un principe răzvrătit.
În opoziţie cu aceste opinii, din afară, lucrurile par a se vedea într-o cu
totul altă lumină, din moment ce un slujitor al lui Marte, feldmareşalul
12
Rumianţev, îl consideră pe principele Ghica un „vil esclave, habillé en prince” .
Atât şi nimic mai mult!
Veacul a avut mulţi martori ai evenimentelor şi ai oamenilor săi care
şi-au trăit din plin viaţa, colindând continentul de la un capăt la altul şi înapoi.
Pentru cel care s-a îngrijit, o perioadă de timp, de educaţia copiilor lui Ghica, e
13
vorba de Jean-Louis Carra („secretarul suspect al domnului” ), domnul
Moldovei nu pare să se fi ridicat la înălţimea lui Alexandru Ipsilanti, voievodul
din cealaltă ţară românească, care se singularizează prin protecţia ce o acordă
14
artelor şi prin dorinţa de a avea un cod de legi .
„Acest domn s-a arătat perfect în toate”, susţine cu tărie Dionisie Fotino,
în altă epocă. „Pe lângă instrucţiune solidă, el poseda şi o deosebită pricepere
15
pentru administrarea ţerei”, făcând şcoli, cişmele, fabrică de postav . Moartea
sa este pusă în legătură directă cu pierderea Bucovinei, „nelegiuire” pe care
domnul, „în sufletul său de român”, nu a putut să o accepte.
„Astfeliu peri Grigore vodă Ghica după duoi ani şi şese luni de domnie,
plâns de toată ţeara ca victimă a patriotismului seu în nişte timpi atât
de nenorociţi încât nimeni nu putea să rădice măcar o statuă în
16
memoria sa, măcar un cuvânt pentru răsbunarea morţii sale” .
Un român adevărat, „victimă a patriotismului” său – iată cât de devreme
în veacul al XIX-lea se pun primele cărămizi la monumentul unui luptător
pentru cauza naţională, într-un timp când a fi fost fanariot era mai degrabă un
păcat capital decât o virtute.
17
Ştefan Lemny, Românii în secolul XVIII. O bibliografie, vol. I, Iaşi, Universitatea
„Alexandru Ioan Cuza”, 1988, p. XIV.
18
Vasile Cristian, Istoriografia paşoptistă, Iaşi, Editura Universităţii „Alexandru Ioan
Cuza”, 1996, p. 8.
19
Ibidem, p. 10.
20
Alexandru Zub, op. cit, p. 108.
21
Costandin Sion, Arhondologia Moldovei. Amintiri şi note contimporane. Boierii
moldoveni, text stabilit, glosar şi indice de Rodica Rotaru, prefaţă de Mircea Anghelescu,
postfaţă, note şi comentarii de Ştefan S. Gorovei, Bucureşti, Editura Minerva, 1973, p. 53.
14
Prolegomene
1
Veniamin Ciobanu, Jurnal ieşean la sfârşit de veac (1775-1800), Iaşi, Editura Junimea,
1980, p. 39.
345
Grigore al III-lea Alexandru Ghica. Cronica unui principe din secolul al XVIII-lea
2
Leonid Boicu, Principatele Române în raporturile politice internaţionale (secolul al
XVIII-lea), Iaşi, Editura Junimea, 1986, p. 15, 108.
3
Chestionat asupra pasiunii sale pentru genealogie, Jorge Luis Borges răspunde:
„Pentru mine, aceasta este un gen literar. Englezii au un aforism frumos: «Înţelept e
pruncul ce-şi cunoaşte părintele». Cu atât mai înţelept trebuie să fie cel care cunoaşte
originea strămoşilor săi, nu-i aşa?” (Ideea de frontiere şi de naţiuni mi se pare absurdă,
un interviu inedit cu scriitorul, în „Convorbiri literare”, anul CXLI, iulie 2007, nr. 7
(139), p. 9).
346
Cuvânt de încheiere
calea deschisă de iluştrii săi predecesori, drumul său în viaţă pare, uneori,
„prestabilit” de o forţă căreia nu i s-a putut împotrivi, precum toţi cei de
dinaintea sa şi de după el. În aceste condiţii, intenţia noastră a fost de a evi-
denţia implicarea personală a lui Ghica în toate aceste aspecte, urmărind ce
anume a primit marca personalităţii sale şi ce anume a „scăpat” influenţei
propriei voinţe, copleşindu-l în final.
În al treilea rând, domnul trebuie să ţină seama în permanenţă de perce-
perea sa de către mediul politic românesc, adesea ostil. Grigore al III-lea Ghica,
ca şi predecesorii săi, trebuie să arbitreze între o boierime pământeană,
deprinsă de ceva timp să conteste concurenţa greco-levantină, şi aceasta din
urmă, între boierime în întregul ei şi „bietele raiale” obligate să susţină marele
efort economic al ţării, şi, în sfârşit, între factorii interni şi cerinţele unui
imperiu „bolnav” şi tot mai neputincios.
Unele acţiuni şi gesturi ale lui Ghica par a indica şi urmărirea unei
„agende” proprii. Aceste gesturi sunt văzute ca un semn al autocraţiei fanariote,
moştenitoare a unui protocol bizantin, dar într-un registru mai larg, aparţinând
secolului al XVIII-lea, cel al unui „mic despotism” (legat adesea de „Luminile”
epocii), luând în considerare normele politice şi intelectuale după care s-au
condus aceşti principi. Ei îşi afirmau, în faţa imperiilor vecine, rus şi austriac,
apartenenţa la o familie suverană şi la un imperiu, chiar dacă islamic, dar conti-
nuator al celui ortodox bizantin, inclusiv prin viziuni dinastice şi autocrate,
transmise, uneori, din tată în fiu (familiile Mavrocordat, Ghica, Racoviţă, Calimah).
Până în 1769, Grigore al III-lea Ghica reuşeşte, dacă nu să domine eveni-
mentele, fie şi în cadrele strâmte oferite de statutul său, în orice caz să se plieze
pe vectorul evoluţiilor acestora. Cheia este compromisul intern cu forţele
politice dominante şi înţelepciunea unei evaluări corecte a balanţei forţelor
externe. Prima sa domnie moldoveană este una plină de iniţiative plecate chiar
de la Curtea domnească, unele aplicate cu rezultate mai mult sau mai puţin
concludente, altele rămase fără urmări. Ghica a reuşit încă de la început să-şi
asigure colaborarea boierimii. Alături de această elită politică „îmblânzită”, a
gestionat cu rigoare şi aplecare spre ordine în toate treburile curente ale
Moldovei, pe care le cunoştea, de altfel, din vremea când era dregător în
Divanele rudelor sale Ghiculeşti.
Perioada cuprinsă între anii 1764 şi 1774 este dominată, în plan interna-
ţional, tot de problematica poloneză, care şi-a pus amprenta asupra tuturor
evoluţiilor din regiune, ducând şi la un război ce se va încheia cu o pace cu
implicaţii substanţiale pentru Principatele Române. În timpul ocupării tronului
muntean, Grigore al III-lea Ghica este nevoit să oscileze între ducerea la
îndeplinire a poruncilor Porţii şi ataşamentul faţă de politica şi interesele
Rusiei, sprijinit de o parte a boierimii muntene, plasată pe poziţii net
antiotomane. Prizonier de lux la curtea Ecaterinei cea Mare, Grigore Ghica se
vede implicat, chiar dincolo de propria voinţă, în ţesătura de planuri ale
347
Grigore al III-lea Alexandru Ghica. Cronica unui principe din secolul al XVIII-lea
al capitalelor în care a trăit: s-a născut într-o capitală, a domnit în două, a fost
prizonier în a patra, iar trupul său a fost împărţit (la propriu) între două capitale.