DESCOPERIRI ÎN ARHIVELE DE LA MOSCOVA:

PLANURI NECUNOSCUTE ALE ORAȘULUI IAȘI∗

LAURENȚIU RĂDVAN, MIHAI ANATOLII CIOBANU∗∗

DISCOVERIES IN THE ARCHIVES OF MOSCOW:

UNKNOWN PLANS OF THE CITY OF IAŞI

Abstract. Research into the Military-Historical Archive in Moscow has allowed the
discovery of new plans for the city of Iaşi, i.e. two versions of already known plans
and two unknown plans. Comparative analysis led to the re-dating of one of the plans,
which had not been drawn in 1790, as previously thought, but in 1770–1771, when
General Rumyantsev, in charge of the Russian army involved in the Russo-Turkish
War of 1768–1774, was stationed in Iasi with five regiments. This plan includes new
information about the palace of the prince, the city's fountains and aqueducts,
churches, houses, streets and bridges etc. Additional useful data is provided by a new
version of the 1789 plan, but mostly by two unknown plans, both made during the
Russian occupation of 1828–1834. The 1828 plan is special because it is the first to
apply the Lehmann method of graphic representation by hatching (slope hachures),
which is why its cartographic perspective is superior to that of the previous plans.
This is also the most comprehensive plan so far, giving researchers a much wider
perspective on the topography of the city and its surroundings.
Keywords: Moldavia, Iași, plans, urban topography.

Orașul Iași, în calitate de fostă capitală a principatului Moldovei, se află în

fericita situație de a deține mai multe planuri vechi, datând din a doua jumătate a
secolului al XVIII-lea – prima jumătate a secolului următor. Primele se datorează
topografilor care au însoțit armata rusă în campaniile sale în aceste regiuni, cu
ocazia diverselor războaie cu Imperiul Otoman, pentru ca abia din 1819 să putem
vorbi de cel mai vechi plan executat de un topograf angajat de domnul Moldovei, și
anume Giuseppe Bayardi. Mai întâi, planurile s-au ridicat din motive în primul
rând militare, apoi administrative, armata rusă de ocupație având nevoie de un

∗
Acest studiu a fost realizat în cadrul unui grant al Autorității Naționale Pentru Cercetare
Științifică din România (ANCS), CNCS – UEFISCDI, proiect numărul PN III-P4-ID-PCE-2016-0557.
∗∗
Laurenţiu Rădvan, Ph.D. in History, professor, „Alexandru Ioan Cuza” University of Iaşi,
Department of History, Bulevardul Carol I nr. 11, Iaşi 700506, Romania, email: radvan@uaic.ro; Mihai
Anatolii Ciobanu, Ph.D. candidate in History, „Alexandru Ioan Cuza” University of Iaşi, Department of
History, Bulevardul Carol I nr. 11, Iaşi 700506, Romania, email: ciobanumihaianatolii@gmail.com.

Historia Urbana, tomul XXVII, 2019, pp. 195–223

196 LAURENŢIU RĂDVAN, MIHAI ANATOLII CIOBANU 2

instrument cartografic necesar cunoașterii teritoriului controlat, dar și pentru a gestiona

dispunerea trupelor în oraș. Planurile locale, mai târzii, au fost făcute mai ales din
motive ce țin de mai buna gestionare a spațiului urban, pe fondul încercărilor
de modernizare la nivel urbanistic inițiate de administrația centrală, apoi locală.
O scurtă inventariere a planurilor disponibile cercetătorilor ne relevă existența unui
număr de șapte planuri, pentru perioada 1769–1857. O vreme s-a crezut că nu
mai pot fi adăugate astfel de documente pentru perioada anterioară ocupației din
1769–1774, dar anul trecut am identificat o copie târzie după planul de fortificare a
Iașilor, inițiat de generalul Münnich, în 1739, proiect despre care până atunci
aveam știință doar din mărturiile cronicilor și din câteva surse documentare ieșene1.
Cele mai vechi planuri ale orașului se află în arhiva la care vom face adesea
referire în rândurile de față, și anume Arhiva Militar-Istorică din Moscova, fiind
descoperite în 1957. În acel an, o delegație formată din directorul general al
Arhivelor Statului, I. Paraschiv, alături de șefii de serviciu din Direcția Generală,
I. Comănescu și I. Gh. Vasile, respectiv șeful Serviciului Arhivelor Statului Iași,
Gheorghe Ungureanu, a efectuat o vizită de lucru la mai multe arhive din U.R.S.S.,
printre care și la arhiva mai sus menționată. Gheorghe Ungureanu și alți angajați
ai arhivelor vor mai merge în Uniunea Sovietică și în anii următori, în perioada
1961–1968 (dar și ulterior), depistând numeroase documente valoroase pentru
istoria românilor, rezultatul acestor deplasări materializându-se în timp sub forma
unei adevărate colecții de microfilme, cu 231 de role, care formează astăzi fondul
Microfilme Rusia de la Arhivele Naționale Istorice Centrale 2. Primele planuri
descoperite ale Iașilor, cele din 1769 și 1790, au fost identificate cel mai probabil la
prima vizită, cea din 1957. Ne bazăm afirmația pe însăși publicarea acestora în
anexa de la vol. II, seria A, din Documente privitoare la istoria economică a
României. Oraşe şi târguri, apărută chiar sub redacția lui Gheorghe Ungureanu, în
19603. Pe verso, la exemplarul planului din 1769, aflat în colecția Planuri de la
Arhivele din Iași, se află o notiță semnată de același Ungureanu, care precizează că
originalul se află la Moscova în dosarul nr. 2067, în timp ce despre fotocopie susține
că a adus-o personal din Rusia cu ocazia vizitei ulterioare, din 19614. Tot de atunci
datează probabil și fotocopia celui de-al doilea plan, considerat a fi din 17905.
Pentru a nu ne îndepărta prea mult de anii de când datează aceste planuri, ne
întoarcem la cel mai recent plan scos la iveală pentru Iași, cel din 1789. Doamna
Mariana Șlapac l-a identificat în aceeași arhivă, de unde a reușit să obțină o
copie fotografică alb-negru, publicată în 2008, în lucrarea Arta urbanismului în

1
Vezi Laurențiu Rădvan, Mihai Anatolii Ciobanu, „Din urmările ocupației ruse în Moldova
(1739): cel mai vechi plan al Iașilor”, SMIM 35 (2017): 195–218.
2
Vezi mai jos nota 33.
3
Documente privitoare la istoria economică a României, vol. II. Oraşe şi târguri, 1776–1861.
Moldova, seria A, sub. red. lui Gh. Ungureanu et al. (Bucureşti: Direcţia Generală a Arhivelor Statului,
1960), 551 și 553.
4
Serviciul Județean Iași al Arhivelor Naționale – în continuare: SJIAN – Planuri, nr. 1131.
5
SJIAN, Planuri, nr. 1132.
3 Planuri necunoscute ale oraşului Iaşi 197

Republica Moldova6. Cu următorul plan pășim în secolul al XIX-lea și pe teren

autohton, pentru că vorbim de primul plan „local”, realizat de Giuseppe Bayardi în
1819, acesta fiind și primul plan detaliat al orașului și împrejurimilor7. Îi va urma un
alt plan, realizat de un inginer angajat de oraș, Iosif Rașec, care în 1844 ridică Planul
topograficesc a orașului Ieșii, crezut multă vreme pierdut, dar redescoperit în 2018 la
Primăria Municipiului Iași8. Până de curând s-a crezut că următorul plan ridicat în
Iași este cel din 1857, care îi aparține lui Frederick Peytavin 9, însă cu câțiva ani
în urmă, cercetătorul Dan Dumitru Iacob a identificat în arhivele de la Viena un plan
ridicat de austrieci când au ocupat Moldova, în 185510. După 1857, nu s-a păstrat nici
un alt plan al orașului până la planul inginerului Bejan, executat patru decenii mai
târziu, în 1896–1897, păstrat în mai multe versiuni11. Aceasta este situația la zi în
privința planurilor Iașilor. Descoperirile din ultimii ani au arătat că noi planuri pot
oricând să iasă la iveală, mai ales în condițiile în care Iașii au cunoscut între 1739
și 1856 numeroase ocupații militare, majoritatea rusești. Din această direcție vin și
noutățile pe care le prezentăm în studiul de față. Culmea, vorbim de planuri care erau
cunoscute, dar nu au fost vreodată valorificate. Cercetând cu un an în urmă
inventarul nr. 1022, Microfilme Rusia, care conține rolele 1–46, am avut surpriza să
constatăm prezența pe rola nr. 5 a mai multor planuri ale Iașilor de care nu aveam
știință. Se adaugă și un plan al Bucureștilor, de asemenea inedit, care a intrat în
posesia noastră și va fi publicat curând. Întrebarea este de ce Gheorghe Ungureanu,
care a fost în echipa ce a efectuat vizita din 1957 la arhivele de la Moscova, nu a
folosit sau măcar semnalat aceste planuri? Nu avem un răspuns, cel mai probabil nu
a știut de ele, aflând doar de cele două planuri pe care le-a adus la Iași, pe care,
paradoxal, nu le-am identificat pe vreo rolă, ele aflându-se în alt fond. Printre
planurile pe care le prezentăm mai jos se află o versiune a unuia din planurile din
arhiva ieșeană, cel considerat a fi din 1790, datat însă în inventarul nr. 1022 de la
București ca fiind din 1795–179612. În concluzie, într-o „frumoasă” tradiție
românească, profesioniști din aceeași mare instituție arhivistică nu au colaborat unii
cu alții! De asemenea, miră faptul că alte planuri, ale altor orașe din Principate, nu au
fost solicitate pentru microfilmare, cu toate că se află în inventarul fondului din care
provin și mai-sus amintitele planuri ale Iașilor și Bucureștilor.

6
Mariana Şlapac, Arta urbanismului în Republica Moldova. Privire de ansamblu (Chişinău:
Academia de Ştiinţe a Moldovei, 2008), 79, fig. 2.18. Informații furnizate personal de doamna Șlapac,
fapt pentru care îi mulțumim.
7
SJIAN, Planuri, nr. 447 (copie).
8
Păstrat în copie la SJIAN, Planuri, nr. 707, originalul fiind în prezent depus la Muzeul Municipal
din Iași.
9
SJIAN, Planuri, nr. 522.
10
Dan Dumitru Iacob, ,,Informații despre monumentele din orașul Iași și din împrejurimile
acestuia pe o hartă austriacă inedită, din 1855”, comunicare prezentată la Simpozionul Internațional
„Monumentul – Tradiție și viitor”, ediția a XVIII-a, Iași, 6–9 octombrie 2016.
11
SJIAN, Planuri, nr. 769.
12
SANIC, Inventar nr. 1022. Colecția Microfilme Rusia. R. 1–46, 96 (http://arhivelenationale.ro/
site/download/inventare/Microfilme-Rusia.-Rola-1-46.-Inv.-1022.pdf, accesat: 1.09.2018).
198 LAURENŢIU RĂDVAN, MIHAI ANATOLII CIOBANU 4

*
* *
Înainte de a purcede la discutarea planurilor propriu-zise, socotim necesare
câteva considerații privind arhiva care le găzduiește și importanța acesteia pentru
istoria românilor. Pe numele său oficial actual, Arhiva Militar-Istorică de Stat a
Rusiei (Российский государственный военно-исторический архив – RGVIA,
titulatură folosită din iunie 1992) este urmașa directă a Arhivei Militar-Topografice
a Ministerului de Război, mai vechea Arhivă a hărților13, înființată în anul 179714.
Inițial, topografii militari ai imperiului au activat pe lângă Statul Major al Armatei,
în cadrul unităților aflate sub comanda generalului cvartirmaistru15, grad înființat
printr-un decret al lui Petru I în 170116. În cadrul unităților puse în subordinea acestuia
erau încadrați ofițerii responsabili de cercetarea teatrului militar, crearea documentelor
topografice necesare Statului Major, organizarea lagărelor militare etc. Organizarea
deficitară a ofițerilor ingineri – aici intrând și topografii – și-a arătat minusurile în
timpul Războiului de Șapte Ani (1757–1763), când li s-a poruncit crearea unor
hărți cu itinerariile ce trebuiau parcurse de armata rusă. În consecință, unitățile
topografilor au fost reorganizate în 1763, când a fost creată Administrația Statului
Major, redenumită Departamentul Statului Major după doar doi ani17. Soluțiile
acestei noi organizări s-au dovedit însă nesatisfăcătoare, țarul Pavel I fiind profund
nemulțumit de activitatea inginerilor topografi18. În scopul remedierii situației, la
13 noiembrie 1796, Departamentul responsabil de activitatea inginerilor a fost
desființat19, în locul său fiind alcătuită Suita Înălțimii Sale Imperiale, responsabilă
de activitatea unităților cvartirmaistre20, în seama căreia au trecut majoritatea
ridicărilor topografice ce urmau să fie efectuate în timpul campaniilor militare21.
13
În varianta rusească – Военно-топографическое депо. Depoul este, în acest caz, locul
păstrării hărților, sinonim cu хранилище – arhivă.
14
F.F. Shubert, „История Военно-топографического депо и геодезических работ Генерального
штаба” [Istoria Arhivei Militar-Topografice și a lucrărilor geodezice ale Statului Major General], în Записки
Военно-топографического депо [Lucrările Arhivei Militar-Topografice], partea I (Sankt-Petersburg, 1837),
5 (https://lib.rgo.ru/reader/flipping/Resource-3602/RuPRLIB12060346/index.html, accesat: 12.09.2018). A. M.
Lukashevich, „Картографические депо России и их роль в подготовке к войне 1812 г.” [Arhivele
cartografice ale Rusiei și rolul lor în pregătirea pentru războiul din anul 1812], Весн. БДУ, серыя 3, Гіст.,
Філас., Псіхал., Паліт., Сацыял., Эканом., Права, 2 (2007): 13.
15
Shubert, „История Военно-топографического”, 7.
16
Генерал-квартирмейстер [General-cvartirmaistru], în Военная энциклопедия [Enciclopedia
militară], VII, Воинская честь – Гимнастика военная [Unitate militară – Gimnastică militară] (Sankt-
Petersburg, 1912), 230.
17
A.V. Avtokratov, ,,История архива Военно-топографического депо” [Istoria arhivei
Depoului Militar-Topografic], Советские архивы 4 (1989): 43.
18
Shubert, „История Военно-топографического”, 6.
19
Полное собрание законов Российской империи с 1649 года [Colecția întreagă a legilor
Imperiului Rus începând cu anul 1649], colecția I, 24, 6 noiembrie 1796–1798 (Sankt-Petersburg, 1830),
nr. 17549, 5.
20
Avtokratov, „История архива”, 44.
21
Pentru activitatea acestei structuri, v. Nikolaj Glinoeckij, Исторiя Русскаго генеральнаго
штаба [Istoria Statului Major General], tom. I (Sankt-Petersburg, 1883), 150–270.
200 LAURENŢIU RĂDVAN, MIHAI ANATOLII CIOBANU 6

Arhiva Militar-Istorică de Stat a Rusiei. În acest context, nu trebuie să ne mire

faptul că fondul arhivistic al instituției este unul dintre cele mai extraordinare ca
amploare și importanță, inclusiv pentru istoria Țărilor Române.
Planurile care ne interesează se află în fondul nr. 438, România/Moldova și
Valahia/1769–191633, împărțit în opt părți: 1) Materiale cu privire la administrarea
cnezatelor Moldovei și Valahiei pentru anii 1811–1880, parte subdivizată în:
administrația civilă și administrația militară; 2) rapoartele agenților militari ruși și
ale altor reprezentanți diplomatici despre starea și numărul armatei române, despre
prezența armatelor ruse în Moldova și Valahia și despre situația din România în
intervalul cronologic 1861–1910; 3) materiale despre istoria României din 1781
până în prima jumătate a secolului al XIX-lea; 4) materiale geografice și militar-
topografice care sunt împărțite în: hărți și planuri ale Moldovei, Valahiei, României,
în întregul ei și a unor părți; planuri și descrieri ale orașelor și cetăților Moldovei și
Valahiei; 5) documente statistice despre Moldova și Valahia; 6) informații despre
drumurile și căile de comunicație, conținând planurile și hărțile drumurilor și ale
liniilor telegrafice, hărți și descrieri de itinerarii; 7) informații geografice; 8) informații
despre resursele naturale. La momentul redactării inventarului, în fondul 438 se
aflau 989 de unități arhivistice. Ulterior, au mai fost adăugate alte documente,
ajungându-se la un total de 995 unități arhivistice, ultima piesă adăugată fiind harta
scurgerii Dunării de la „insula A.” până la Porțile de Fier, din 185734. Cu excepția
planurilor orașelor și cetăților, care sunt aranjate alfabetic conform toponimelor,
fiecare parte a fondului cercetat este aranjată cronologic.
*
* *
I. Primul plan pe care îl analizăm figurează cu nr. 522 în inventarul de la
Arhivele din Moscova și este în bună parte similar cu planul datat 1790, adus de
Gheorghe Ungureanu la Arhivele din Iași. Nici acesta nu cuprinde vreo dată, în
inventarul rus fiind trecută mențiunea „sfârșitul secolului al XVIII-lea”. Chiar dacă
diferențele sunt minore, planul aflat la Moscova (51 × 35,5 cm) este mai bine
desenat decât copia de la Iași, având figurate color și cu o mai bună conturare
principalele ansambluri din oraș (ex.: curtea domnească, mănăstirile Golia și
Sfântul Spiridon). Totuși, comparând ambele planuri cu cel din 1789, primele par
33
În perioada comunistă, pentru Arhivele Naționale au fost microfilmate unele documente de
la Arhiva Militar-Istorică. Printre acestea se numără și dosarele nr. 442, nr. 63, nr. 659 [SANIC, inv.
nr. 1095, Colecția Microfilme Rusia. R. 47–50, 215–216 (http://arhivelenationale.ro/site/download/-
inventare/Microfilme-Rusia.-Rolele-47-50.-Inv.-1095.pdf, accesat: 12.09.2018)], cât și nr. 116, 88,
94, 95, 221, 895, 300, 121, 117, 445, 544, 545, 534, 535, 525, 522, 521 (plan trecut corect ca fiind al
cetății Niș), 523, 437, 532, 111, 549, 552, 553, 554, 555, 556, 557, 558, 443, 73, 313, 448, 970, 370,
100, 62, 81, 81 [SANIC, inv. nr. 1022, 95–103], vezi mai sus sursa online; nr. 63 (ibidem, 179) din
fondul 438.
34
Inclusă în opis la 26 septembrie 2005. Inventarul a fost alcătuit de N. M. Nozdrina și Z. M.
Novikova.
7 Planuri necunoscute ale oraşului Iaşi 201

mai degrabă „înrudite” ca abordare cu planul mai vechi, din 176935, nefiind foarte
precis, mai ales în zonele periferice. Acest lucru ne-a determinat să ne întoarcem
spre comparare la acest din urmă plan, iar rezultatul analizei a fost surprinzător,
după cum se va vedea mai jos.
Cele două planuri, cel aflat la Iași și cel analizat acum, de la Moscova, au fost
realizate pentru a servi unor scopuri diferite. Cel pe care îl știm deja din anii ’60,
intitulat Planul orașului Iași cu arătarea situației înconjurătoare, reprezintă o
descriere a Iașilor, cuprinzând mănăstirile și bisericile din oraș. Cel identificat
acum la Moscova poartă titlul simplu de Plan al orașului Iași și figurează dispunerea
trupelor ruse. Cartierul general luase în subordine o zonă (litera a pe plan), care
coincidea în mare cu partea centrală a terasei orașului, delimitată de Mănăstirea
Golia, Podul Hagioaiei, Ulița Măjilor, biserica Sfântul Ioan, coborând spre Râpa
Pevețoaiei, pe o latură a căreia se afla comisia „proviantului” (proviziilor), apoi pe
Ulița Mare, parțial pe Podul Vechi și Ulița Sfânta Vineri, până în Ulița și Târgul
Făinei. Regimentul Convoi, de cazaci (b), a fost lăsat în vale de curte, între Podul
Lung și Ulița de pe Iaz, de la vamă până la Podul Roș. Regimentul Granoderscoi,
de grenadieri (c), ocupa colțul dinspre Cizmărie al Târgului de Jos, cu mănăstirile
Barnovschi și Zlataust, până dincolo de Cacaina, incluzând Tătărașii, în timp ce
regimentul Kurinscoi, de infanterie (d), primise o parte din zona de la nord de
Podul Hagioaiei, inclusiv Târgul Făinii și mahalaua de dincolo de Podul Meserciilor.
Artileria avea aproape toată Muntenimea, în zona sa intrând și Ulița Sârbească, iar
polcului Novogorodscoi, de cavalerie (f), i-a fost lăsat spațiul periferic al orașului,
cu mahalalele Calicilor, Feredeiele, Broștenii (inclusiv partea de dincolo de Podul
Roș), dar și spațiul din fața curții domnești, până în Cizmărie. Legenda hărții
continuă cu indicarea sediilor a 16 ofițeri de rang înalt (literele g–w), însă, din
păcate, planul nu conține și plasarea acestora în oraș. Nu putem decât presupune
că cele 14 clădiri figurate cu roșu pe plan reprezintă aceste sedii, cărora li se
adaugă două zone din oraș, numite комисариатская коммисия [comisariatul] și
инженерная команда [comanda inginerilor]. Interesant este că după numele
„domnului” general-locotenent Stupișin, este trecut un „general austriac”, nenumit,
cărora li se adaugă următorii ofițeri superiori: generalii-maior Ungern, Korsakov,
Dolgoriuchi, Rigelman (cu precizarea inginer), Gudovici, Milisin (de artilerie),
Turgheniev; generalii de brigadă Muronțov, Volcov, Svinin; generalii-colonel
Voronțov, Razumov, Kulbars și Hodevsc.
Anumite lucruri nu se legau, astfel că am apelat la planul din 1769, pe care
l-am folosit drept comparație. Am constatat cu surprindere că și acesta figurează
câteva unități ale armatei ruse. Mai mult decât atât, la o privire atentă, nu numai
că avem de-a face cu aceleași unități, dar acestea ocupau aceleași zone din oraș:
cartierul general preluase centrul, cu proviantul tot lângă Râpa Pevețoaiei, Convoiul
se afla sub palat, Granoderscoi în sud-vestul orașului, Kurinscoi dincolo de Golia,

35
Intitulat: Planul orașului Iași din Moldova ocupat de armatele rusești în anul 1769, în ziua
de 26 septembrie.
11 Planuri necunoscute ale oraşului Iaşi 205

a anului 1770, Bauer a plecat din Sankt-Petersburg pentru a intra în rândurile

ofițerilor Armatei I, unde fusese repartizat și unde s-a bucurat din plin de simpatia
lui Rumianțev61. În literatura rusă de specialitate s-a atras atenția că Bauer nu mai
este amintit în jurnalele de activitate ale Armatei I de la sfârșitul lunii iulie a anului
1770, confirmând indirect munca depusă la harta Moldovei în ceea ce în surse este
numită чертежная, „sala de redactare a planurilor”, aflată în Iași62. În acest timp,
Bauer a calculat coordonatele geografice pentru orașele Bender, Cetatea Albă,
Chilia Nouă, Ismail, București, Brăila, Focșani și Iași 63. Pentru același an mai
există informații despre un plan semnat de un inginer-căpitan Afanasiev64. De
altfel, încă din acea perioadă jurnalele deplasărilor armatei ruse erau însoțite de
planuri, descrieri ale locurilor, note cu timpii necesari parcurgerii unor distanțe,
alături de planurile tuturor bivuacurilor, toate conținând informații utile din
perspectivă topografică65. Totuși, Friedrich Wilhelm Bauer s-a arătat nemulțumit
de activitatea Statului Major, astfel că, la sfârșitul lui 1770, când s-a întors în
capitala imperiului, a cerut modificări drastice în modul de organizare a acestei
instituții66. Generalul considera că sumele acordate Statului Major erau insuficiente
și nu acopereau munca depusă pentru ridicările topografice, recunoașterea teritoriului,
reconstrucții și alte activități inginerești67.
La 1 decembrie 1770, generalul-feldmareșal P. A. Rumianțev raporta împărătesei
despre situația de pe front, informând-o și despre încartiruirea regimentelor și
comandanților pentru perioada iernii. Aflăm astfel că la Iași au rămas generalul-
maior Stupișin cu o parte din grenadierii săi, generalul-locotenent Saltikov cu
regimentul Novgorodskoi, generalul-maior Ungern cu artileria, Șerbatov cu comisia
sa, Berncianinov tot cu comisia sa, generalul-locotenent Muromcev cu Statul
Major, doctorul Aș cu farmacia, comanda inginerilor și „pionierilor”, comanda
pontoanelor, cărora li se adăuga hatmanul Sulin cu cazacii săi 68. Știrea este extrem
de importantă, pentru că poate fi coroborată cu informațiile oferite de planul
orașului Iași pe care îl discutăm aici. Prezența generalilor Stupișin și Ungern este
confirmată de acest plan, astfel că putem avansa ca perioadă de întocmire a sa
61
Glinoeckij, Исторiя, 69. Bogdanov, Malova, „Фридрих Вильгельм Бауер”, 8.
62
Glinoeckij, Исторiя, 72.
63
T. I. Malova, „Анализ материалов нивелирных и картографических работ, выполненных
Ф. В. Бауером в связи с наводнением Невы 1777 г.” [Analiza materialelor lucrărilor de nivelare și
cartografice realizate de F. W. Bauer în legătură cu revărsarea râului Neva din anul 1777], în Известия
Главной астрономической обсерватории в Пулкове, ed. a II-a, 219 (2009), 100. Textul a fost inclus
ulterior în studiul, V. I. Bogdanov, T. I. Malova, „Геодезические и картографические работы Ф.В.
Бауера в связи с катастрофическим наводнением Невы 1777 г.” [Lucrările geodezice și cartografice ale
lui F. W. Bauer în legătură că revărsarea catastrofală a râului Neva din anul 1777], Немцы в Санкт-
Петербурге, Sankt-Petersburg, 5 (2009): 14.
64
Glinoeckij, Исторiя, 75.
65
Ibidem, 76.
66
Bogdanov, Malova, „Фридрих Вильгельм Бауер”, 8.
67
Glinoeckij, Исторiя, 76.
68
Rumianțev, Сборник документов, II, 408–409.
206 LAURENŢIU RĂDVAN, MIHAI ANATOLII CIOBANU 12

sfârșitul anului 1770 și primele luni ale anului 1771, folosindu-se probabil și date
adunate în iarna anterioară. Ca un detaliu, în luna martie a anului 1771, în sala de
redactare a planurilor de la Iași – probabil acea инженерная команда plasată pe
Podul Vechi – se aflau 10 dintre cei 15 ofițeri ai Statului Major. Nikolaj Glinoeckij
considera că această știre confirmă demararea lucrărilor la harta Moldovei69, dar
noi putem avansa ipoteza că în acest loc s-au finalizat și cele două planuri
analizate, cel adus de Ungureanu la Iași și versiunea descoperită acum.
Alături de prezența regimentelor și a generalilor ruși în cantonament la Iași,
planul mai conține un amănunt interesant: la curte este menționată „farmacia
principală” (главная аптека). Știm astăzi că din ianuarie și până în vara lui 1770
(dar și în noiembrie – decembrie) la Iași a bântuit cu mare furie ciuma, motiv
pentru care a fost trimis medicul Gustav Orraeus în oraș. Acesta chiar se referă la
o mică farmacie, al cărei proprietar murise și fusese trecută în „folosul obștesc”70.
Putem presupune că aceasta fusese mutată la palat sau că aici se afla o altă
farmacie a armatei, numită „principală” pe plan. Topografii nu pomenesc multe
alte repere din Iași, însă precizează că farmacia se afla la curte, prin urmare putem
lega acest detaliu de anii 1770–1771, când ciuma a lovit la Iași, dar și când s-au
desfășurat lucrările de realizare a planului.
Pentru că am amintit curtea domnească, acest din urmă plan accentuează mai
bine decât cele două anterioare poziția strategică a principalei reședințe domnești a
Moldovei. În 1770–1771, încă erau vizibile amenajările care au consolidat funcția
originală, de fortificație, a curții, nu numai zidurile înconjurătoare, ci și șanțurile.
Acestea din urmă sunt vizibile nu numai spre marginea terasei pe care se află
curtea, ci și spre oraș, separând reședința inclusiv de biserica Sfântul Nicolae
Domnesc. Peste șanțul dinspre acest lăcaș planul figurează o punte de lemn,
folosită probabil de domni pentru a trece la biserică, atunci când doreau să asiste la
slujba religioasă. Pe una din clădirile de piatră din interiorul curții este desenată o
cruce, care confirmă prezența unui alt lăcaș aici, paraclisul domnesc închinat
Sfântului Gheorghe. Toate acestea repun în discuție rolul bisericilor ridicate de
Ștefan cel Mare în orașe cu curți domnești, dar în afara acestora din urmă, precum
la Iași, Piatra lui Crăciun sau Hârlău. La Iași, legătura cu orașul se făcea doar prin
zona din fața turnului de la poarta curții, spre Ulița Mare, o altă ieșire, secundară,
fiind figurată în marginea dinspre Ulița Gunoiului, viitoarea stradă Palat. Tot
ansamblul reședinței domnești apare ca fiind înconjurat de un zid de piatră, inclusiv
în partea dinspre valea unde fusese amenajată anterior o grădină. În cercetări
anterioare am susținut funcția de fortificație a curții de la Iași, însă presupuneam că

69
Glinoeckij, Исторiя, 78. Vezi, Carte de la Moldavie pour servir à l’histoire militaire de la
guerre entre les Russes et les Turcs/Levée par l’Etat Major sous la direction de F. G. de Bawr,
online: https://gallica.bnf.fr/ark:/12148/btv1b53058728k, accesat: 12.09.2018. Bauer a prezentat
contelui Z. G. Cernișev o descriere a Valahiei, Statul Major inițiind o serie de ridicări topografice în
acest teritoriu (Glinoeckij, Исторiя, 78–79).
70
CSȚR, X, partea I, 65; pentru episodul de ciumă de la finalul anului 1770, vezi ibidem, 68.
13 Planuri necunoscute ale oraşului Iaşi 207

șanțul dintre aceasta și oraș a fost umplut treptat, zidul de piatră rămânând singurul
element de delimitare fizică între cele două spații, aulic și urban. Acest plan
demonstrează însă că domnii au ținut să conserve pentru mult mai multă vreme atât
zidul, cât și șanțul, preferând să păstreze, chiar dacă doar simbolic, dimensiunea
fortificată a reședinței domnești, adevărat centru de putere.
Față de copia aflată în arhiva de la Iași, această versiune a planului punctează
în câteva zone locul în care se aflau cișmele, rezultat recent al acțiunilor inițiate în
1765–1766 de Grigore al III-lea Ghica în vederea aprovizionării cu apă a orașului:
două în fața curții, dintre care una era în colțul zidului de la Sfântul Nicolae
Domnesc; una în fața Goliei; două situate de o parte și de alta a turnului de la
Sfântul Spiridon; o cișmea sau fântână într-o poziție necunoscută până acum,
plasată acolo unde Ulița Mare se întâlnea cu Ulița Goliei. Dacă cișmeaua de la
Mănăstirea Sfântul Spiridon era alimentată din izvoare trase de pe dealul Copoului,
cișmelele din restul orașului primeau apă din conducta ce venea dinspre Ciric71.
O fântână este figurată și în afara orașului, dincolo de Târgușorul Nicolina, în
poziția actualei Cruci a lui Ferenț, marcată textual prin mențiunea unei capele.
La exteriorul orașului, planul cuprinde doar mănăstirile Galata, Frumoasa și
Cetățuia, plus drumurile care ieșeau din oraș și duceau spre diverse așezări mai
importante din Moldova. Pentru zona Frumoasei trebuie semnalate mici detalii:
prezența palatului lui Grigore al II-lea Ghica la mică distanță spre est, la marginea
grindului (popinei) pe care a fost construită mănăstirea 72, dar și figurarea
zăgazurilor (iezăturilor) ridicate pentru a ține în loc heleșteul amenajat de același
domn, secat între timp73. Sub Galata, pe pârâul Nicolina, este desenat un mic zăgaz,
un heleșteu și o moară, cel mai probabil aparținând mănăstirii cu acest nume.
În oraș, în schimb, ne sunt oferite mai puține informații. În afară de biserici,
mănăstiri și de cele 14 clădiri, probabil de piatră (sunt desenate cu culoare roșie), se
mai remarcă frontul liniar de clădiri, marcat pe unele din sectoarele ulițelor din
Târgul de Jos și cel de Sus: Ulița Rusească, Ulița Sfânta Vineri, Podul Vechi,
Podul Hagioaiei, dar și pe Ulița Mare, în fața porții curții domnești, sau în
Cizmărie. Peste Bahlui este figurat podul mare domnesc, de lemn, pe care bănuim
că rușii l-au reconstruit în anii acestei ocupații și l-au vopsit, potrivit obiceiului lor,
în roșu, de unde și numele de Podul Roș, cu care apare din 177774. În cazul
Nicolinei și Cacainei identificăm câte trei poduri, de lemn în primul caz75, de piatră

71
Laurențiu Rădvan, Andrei Melinte, „Alimentarea cu apă în orașul Iași: influențe, rețea,
tehnologie (secolul XVII – jumătatea secolului al XIX-lea)”, HU 25 (2017): 180–181.
72
Vezi Bobi Apăvăloaei, „Palatele domnești de la Frumoasa – Iași (secolul al XVIII-lea)”,
IN 16–18 (2010–2012): 105–109.
73
Pe acest lac se plimbaseră până recent vizitatorii orașului; în 1762, încă exista, dar începuse
să se colmateze (CSȚR, vol. IX, 473, 482).
74
Documente privitoare la istoria orașului Iași, VII, Ioan Caproșu (ed.), (Iași: Editura Dosoftei,
2005), 391, nr. 293.
75
Viitoarele poduri de la Șiling, al Spânzurătorii și cel de mai jos de crucea lui Ferenț, unde se
va instala mai târziu bariera de la ieșirea din oraș.
208 LAURENŢIU RĂDVAN, MIHAI ANATOLII CIOBANU 14

în al doilea76. Apeductul amenajat peste Cacaina nu este trecut în mod direct, doar
o linie dublă trasată în creion fiind desenată în locul respectiv. În schimb, prin acest
plan avem în sfârșit confirmarea ipotezei enunțată de noi cu privire la alte două
apeducte din oraș: 1) cel construit peste Râpa Pevețoaiei, care ducea apă la baia
turcească, despre care s-au păstrat câteva mențiuni târzii; 2) apeductul de peste
Râpa Mare sau a Muntenimii („zidul apei”), care primește cu această ocazie o
primă și unică mențiune cartografică77. Faptul că acest din urmă apeduct apare
întrerupt la mijloc sugerează că era avariat, el nemaifigurând în planurile ulterioare,
probabil fiind distrus de o surpare.
În fine, ca un ultim detaliu interesant, pe Ulița Mare, pe partea opusă bisericii
catolice, este desenat un steag, indiciu al faptului că acolo fusese ridicat un catarg,
pe care se afla un drapel, semn al stăpânirii țariste.
*
* *
II. Al doilea plan pe care îl vom discuta aici, datează din 1789, fiind trecut
în inventarul fondului 438 la nr. 520 (57 × 76 cm). Reprezintă o variantă a planului
publicat în 2008 de către Mariana Șlapac, ambele fiind datate 18 martie 178978,
în plin nou război ruso-otoman, de data aceasta cu o mai mare implicare austriacă.
Prevederile tratatului de la Kuciuk-Kainargi, acțiunile agresive ale Imperiului
Rus, care atenta la teritoriul aflat sub controlul otoman, anexarea Crimeii la
8 aprilie 1783, cât și alți factori, au contribuit din plin la exacerbarea sentimentelor
negative din partea Înaltei Porți79. Asigurându-se de alianța unor puteri europene, la
5 august 1787, otomanii l-au arestat pe trimisul rus la Constantinopol, astfel fiind
practic declarat războiul80; Ecaterina a II-a răspunde Înaltei Porți printr-un manifest
dat la 7 septembrie81. La începutul ostilităților, armata rusă a fost divizată în două
corpuri, cel Ucrainean, condus de contele Rumianțev82, și Ekaterinoslav, sub
comanda contelui Potemkin83.

76
Podul Meserciilor, cel spre Tătărași și biserica Nicoriță și podul lui Ștefan Vodă, viitorul
pod Bucșinescu.
77
Rădvan, Melinte, „Alimentarea cu apă”, 175–176.
78
La nr. 526, același inventar cuprinde încă o versiune a acestui plan din 1789, dar nedatată.
79
Rumianțev, Сборник документов, [Culegere de documente] t. III, 1775–1796, red. L. G.
Beskrovnyj (Moscova, 1959), V–VI.
80
A. N. Petrov, Вторая турецкая война в царствование императрицы Екатерины II.
1787–1791 гг. [Al doilea război turcesc din timpul domniei împărătesei Ecaterina a II-a. Anii 1787–1791],
t. I, 1787–1789 (Sankt-Petersburg, 1880), 40; M. I. Bogdanovich, Походы Румянцева, Потемкина и
Суворова в Турции [Campaniile militare ale lui Rumianțev, Potemkin și Suvorov în Turcia] (Sankt-
Petersburg, 1852), 112.
81
Petrov, Вторая турецкая, 56. Deși Bogdanovich, în Походы Румянцева, 125, notase că
gestul ar fi avut loc la sfârșitul lunii ianuarie a anului 1788.
82
Acest corp avea un rol secundar, vezi Rumianțev, Сборник документов, III, VII.
83
Bogdanovich, Походы Румянцева, 112–113; Хронологический указатель военных действий
русской армии и флота, I, 164; Rumianțev, Сборник документов, III, VII.
15 Planuri necunoscute ale oraşului Iaşi 209

Scopul campaniei anului 1788 a fost cucerirea Oceakovului, acțiunile militare

în direcția Moldovei având rostul de a apăra spatele frontului principal84. În timpul
acestui conflict, rușii au avut și ajutorul armat al austriecilor, astfel că Iașii au fost
ocupați temporar de un detașament austriac la 7 aprilie 178885. Spre nedumerirea
lui Rumianțev86, austriecii s-au retras la scurt timp din capitala Moldovei, orașul
fiind recucerit de turci la 22 iunie87. Totuși, prin stăruințele comandamentului rus,
situația avea să se schimbe în favoarea aliaților. La 17 august, Johann-Martin von
Elmpt, împreună cu trupe austriece, a început marșul spre Iași, care e reocupat la
23 august88. La 4 septembrie, după îndelungate încercări de a cuceri cetatea
Hotinului, apărătorii turci și-au cedat pozițiile89, pentru ca de la 20 noiembrie 1788
să înceapă încartiruirea armatei ruse pentru petrecerea iernii în Moldova. Între Iași,
Târgul Frumos și Botoșani s-a aflat zona de iernare a diviziei I a feldmareșalului
Rumianțev90, infanteria și artileria rămânând la Iași; în capitala Moldovei a fost
organizat și Cartierul General91. La începutul anului 1789, comanda întregii armate
ruse a fost încredințată lui Potemkin92, care a lăsat în martie în orașul de pe Bahlui
doar două batalioane de grenadieri, „pentru păzirea magaziilor și a spitalelor”93.
Data de 18 martie 1789, notată pe planul Iașilor din acel an, indică cel mai
probabil momentul finalizării muncii echipei de topografi, care bănuim că a părăsit
după acest moment orașul, însoțind armata rusă în campania sa. Faptul că planul pe
care îl discutăm aici este o versiune a celui publicat de Mariana Șlapac reiese din
analiza legendei, care prezintă unele diferențe, în sensul alocării diferite a literelor.
Marele avantaj al acestei variante a planului vine din faptul că este color și ne-a
parvenit în formă electronică, scanată la mare rezoluție, astfel că se pot vedea și
cele mai mici detalii, pe care prima editoare nu le-a semnalat. Planul este excelent
realizat, fiind primul pentru Iași realizat după principii ce respectă proporțiile
geometrice și geografice.
Pe plan sunt semnalate clădirile cele mai importante din oraș, curtea
domnească, bisericile și alte construcții, la final fiind făcut un inventar: 15 biserici
„grecești”, ortodoxe, din piatră, 14 din lemn, 10 mănăstiri ortodoxe (incluzând
Mitropolia), o biserică catolică și două armenești, 48 de case din piatră (presupunem
că ale boierilor), 2 325 de case de lemn (ale orășenilor simpli), nu mai puțin de

84
Rumianțev, Сборник документов, III, VII.
85
Bogdanovich, Походы Румянцева, 132. Petrov, Вторая турецкая, 150.
86
Rumianțev, Сборник документов, III, 221–223.
87
Bogdanovich, Походы Румянцева, 141.
88
Хронологический указатель военных действий русской армии и флота, I, 166. Pentru
mai multe detalii despre mișcările militare conduse de generalul Elmpt, vezi Petrov, Вторая
турецкая, 155–160.
89
Ibidem, 162.
90
Хронологический указатель военных действий русской армии и флота, I, 167.
91
Petrov, Вторая турецкая, t. II, 1789–1791 (Sankt-Petersburg, 1880), passim.
92
Bogdanovich, Походы Румянцева, 165.
93
Petrov, Вторая турецкая, t. II, 15.
210 LAURENŢIU RĂDVAN, MIHAI ANATOLII CIOBANU 16

938 de dughene de lemn și piatră și 132 de cârciumi. Semnificativ este faptul că

s-au folosit culori diferite pentru a marca clădirile, cele de piatră fiind marcate
distinct, cu o nuanță roz, față de cele de lemn, care au o nuanță crem.
La litera A figurează curtea, care însă în legendă apare sub numele de
„castelul ars”, cu trimitere la incendiul prin care trecuse reședința domnească în
1785 și de pe urma căruia încă nu își revenise. După focul din acel an domnii și-au
tot schimbat sediul prin oraș, unul dintre ei – Alexandru al II-lea Mavrocordat, zis
Firaris – ajungând să fie poreclit „Pârlea Vodă”, deoarece fiecare loc în care a stat a
fost cuprins de foc94. Față de copia doamnei Șlapac, în această versiune putem
distinge mult mai bine forma curții și clădirile componente, remarcându-se cele
două palate, al domnului și al doamnei, lipită de primul fiind biserica de la curte
(B pe plan). Acest lăcaș, amintit deja la planul din 1770, era deci atașat casei mari
domnești și era diferit de biserica de pe poartă, amintită în alte surse95. În mijlocul
incintei curții se afla o cișmea, o alta aflându-se lipită de zid, dar în afară, lateral de
turnul porții, care este figurat prin două clădiri. Pe latura de sud-vest a curții exista
un complex separat de clădiri, probabil cu scopuri administrative.
Urmând legenda, la litera C aflăm Mănăstirea Trei Ierarhi, cu biserica și
clădirile adiacente, în curte aflându-se o cișmea. Continuând pe Ulița Mare avem
litera D – Mitropolia, unde încep să apară elemente interesante. În primul rând,
biserica Mitropoliei este indicată a fi Stratenia, ctitoria Doamnei Anastasia, încă
delimitată distinct printr-o incintă de piatră, retrasă față de stradă, de forma unui
poligon cu patru laturi inegale, cu patru turnuri la fiecare colț, care o separa de
biserica Sfântul Gheorghe (litera N), lăsată în afară, spre Ulița Mare. De altfel,
zidul de nord al incintei, respectiv fundațiile unei clădiri de lemn figurate pe plan în
fața intrării în această din urmă biserică, au fost descoperite arheologic cu ocazia
recentelor lucrări de reabilitare desfășurate la Mitropolie96. Arheologii susțin că
această clădire ar fi fost poarta incintei Strateniei, cu toate că planul sugerează că
aceasta s-ar fi aflat mai spre nord97. Se infirmă astfel ipoteza că în 1761
mitropolitul Gavriil Calimachi ar fi demolat zidul din jurul Strateniei, care rușilor
le-a fost prezentată ca biserică a Mitropoliei și la 1789. Incinta este trasată și pe
planul mai vechi, de la 1769, ca și pe cele două versiuni din 1770–1771, datând
cel puțin din 173498; încă exista în 1796, când s-a decis demolarea zidurilor99.

94
Dan Bădărău, Ioan Caproșu, Iașii vechilor zidiri până la 1821, ed. a II-a (Iași: Casa Editorială
Demiurg, 2007), 127–128.
95
Autorii lucrării mai sus citate își exprimau surprinderea că paraclisul domnului nu se afla în
preajma palatului domnesc (ibidem, 123). Iată însă că planurile confirmă de fapt această dispunere.
96
Vizită personală efectuată pe șantier.
97
Informații oferite de conf. dr. Vasile Cotiugă, căruia îi mulțumim.
98
Constantin Erbiceanu, Istoria Mitropoliei Moldaviei şi Sucevei şi a Catedralei Mitropolitane
din Iaşi (Bucureşti: 1888), 13, nr. XV.
99
Ibidem, 41, nr. XXXVII.
17 Planuri necunoscute ale oraşului Iaşi 211

Nu intrăm aici în disputa privind evoluția bisericilor Mitropoliei100, sperăm că acest

plan va contribui la lămurirea unora dintre controverse.
În curtea Mitropoliei, planul din 1789 cuprinde o clădire, trecută ca reședință
a fostului domn, același Alexandru Mavrocordat Firaris. O altă casă de piatră se afla
lipită de zid, dar în afară, spre Ulița Mare, fiind pomenită ca sediu al Divanului,
cel mai probabil sediul Academiei inaugurate în 1766 de Grigore al III-lea Ghica101.
O cișmea exista în interiorul curții Mitropoliei, în timp ce dincolo de ziduri, în
colțul de nord-vest este figurată baia.
Continuând șirul ansamblurilor religioase majore din Iași, planul cuprinde
mănăstirile Sfântul Spiridon (sub litera E), Golia (F), Dancu (G), Sfântul Sava (H),
Barnovschi (I), Bărboi (K), Sfântul Nicolae (-Domnesc, L) și Sfânta Vineri (M). La
Sfântul Spiridon se remarcă o clădire mare din piatră pe latura de vest, care bănuim
că adăpostea saloanele pentru bolnavi ale spitalului (N), pe latura de est fiind
desenate mai multe clădiri mai mici, din lemn, toate parte a complexului. La poarta
dinspre Ulița Hagioaiei nu lipsesc cele două cunoscute cișmele, tot ansamblul fiind
împrejmuit cu un zid de piatră, ce pare să aibă patru turnuri la colțuri102. Ca o
paranteză, litera N, care în legendă este alocată spitalului, este figurată pe plan și
pe locul Beilicului, unde sunt reprezentate cele două clădiri de piatră despre care
știm dintr-un plan din 1808103. Incinta de piatră a Goliei este și ea corect desenată,
în timp ce biserica Mănăstirii Dancu pare să aibă în jur doar un simplu gard. Dintre
celelalte mănăstiri se remarcă Barnovschi și Sfântul Nicolae-Domnesc, care au în
curte o mulțime de mici clădiri, pe care le presupunem a fi dughene.
În ceea ce privește bisericile, în afară de Sfânul Gheorghe, pe plan sunt notate
următoarele lăcașuri, dintre care pe cele de lemn le vom sublinia: Nașterea Maicii
Domnului (Talpalari, O), Adormirea Maicii Domnului (Banu, P), Sfântul Nicolae
(-cel Sărac, Q), Prapadoamna (R), Sfinții 40 de Mucenici (S), Bunavestire (T),
Sfântul Athanasie (U), Hulpe (V), Sfântul Ilie (W), Sfântul Dimitrie (X), Sfântul
Ioan (Y), Sfinții Theodori (Z), Vovidenie (A), Curelari (B), Albă (C), Sfântul
Lazăr (D), Sfântul Ioan Gură de Aur (E)104, Sfântul Constantin (F), Nicoriță (G),
Sfinții Arhangheli (H), biserica catolică (I), biserica armeană (J)105 și școala
evreiască (O). Planul figurează și biserica de azi Mitocul Maicilor, care însă nu
apare și în legendă, iar cu litera N (alocată Sfântului Gheorghe) mai apar trecute

100
Cele mai recente interpretări, care trimit și la teoriile anterioare, la Ioan-Augustin Guriță,
Gavriil Callimachi, mitropolit al Moldovei (1760–1786) (Iași: Editura Universităţii „Alexandru Ioan
Cuza”, 2017), 204–216.
101
Comparația cu informațiile din actul din 1766 permite această ipoteză. Theodor Codrescu,
Uricarul, III (Iași: 1892), 13.
102
Zid amenajat în 1760 (Documente privitoare la istoria orașului Iași, VI, 282, nr. 328).
103
SANIC, Planuri, jud. Iași, nr. 63.
104
Care era, de fapt, mănăstire, la fel ca Nicoriță.
105
Literă pusă în dreptul bisericii armene Sfânta Maria; planul figurează, fără literă, și cealaltă
biserică armeană, Sfântul Grigore.
212 LAURENŢIU RĂDVAN, MIHAI ANATOLII CIOBANU 18

încă două lăcașuri: unul pe locul unde astăzi se află biserica Lozonschi, altul în
apropierea Uliței Golia. Cum biserica Lozonschi are tot hramul Sfântului Gheorghe,
reiese că topografii au înregistrat cu aceeași literă mai multe biserici cu același hram.
Acest lucru este întărit și de notarea cu aceeași literă (X) a două biserici Sfântul
Dimitrie, atât Balș, cât și Misai, e drept că la prima fiind desenată din greșeală
litera F, respectiv a celor două biserici Sfinții Voievozi, Roșca și Rufeni (H). Fără
a mai fi înregistrate în legendă, remarcăm și o serie de case boierești de piatră, care
pot fi identificate cu proprietățile Sturza, Balș, Rosetti-Roznovanu, Rosetti-Răducanu,
Catargiu etc., majoritatea concentrate între Ulița Mare și Podul Hagioaiei, dar și cu
primele case dinspre Copou, în Muntenime (casa Sturza, spre exemplu).
Pe câteva din ulițele orașului apar clădiri în front continuu, remarcându-se în
acest sens densitatea urbană din Târgul de Jos (Q), de-a lungul fostei Ulițe Rusești,
și cel de Sus (P), de-a lungul Podului Hagioaiei. Situații similare întâlnim pe Podul
Vechi, Ulița Sfânta Vineri, dar și pe Podul Lung, spre Nicolina, indiciu că orașul se
extindea deja dincolo de Bahlui, spre Târgușorul înființat de Grigore al II-lea
Ghica. Ulițele dinspre Palat și Vamă, spre Podul Roș, erau deja formate și locuite,
planul surprinzând procesul de expansiune a orașului spre mahalale. Sunt figurate o
serie de case, împrăștiate spre valea Bahluiului, în Broșteni, Feredeie și Păcurari,
dar și la deal, spre Muntenimi. Spre răsărit se întinde marea mahala a Tătărașilor,
deja în curs de divizare în mahalale mai mici, dovadă cele trei biserici de pe plan
(în afară de mai vechea Nicoriță), cărora topografii le-au mai adăugat două, de
lemn, netrecute în legendă, Sfântul Vasile și Sfântul Nicolae-Ciurchi; pentru ultima
avem confirmarea că exista dinainte de 1800. În această mahala este desenată și
Casa Poștei, figurată ca o clădire lungă, bănuim cu grajduri și adăposturi, situată la
acea vreme în valea Cacainei, sub biserica Nicoriță.
Și planul din 1789 cuprinde informații privind aprovizionarea cu apă din Iași,
rezultat al unor noi inițiative edilitare. Am amintit deja cișmelele de la curte,
Mitropolie, Trei Ierarhi și Sfântul Spiridon, care sunt marcate cu litera T, la fel ca
acelea din spatele casei Roznovanu, de lângă mănăstirile Sfântul Sava și Sfânta
Vineri, din Cizmărie, de la capătul Uliței Sfânta Vineri și de la Beilic; altele sunt
doar desenate, precum una notată lângă casa Catargiu, o alta mai la vale, la colțul
Uliței Mari, sau o cișmea lateral de biserica Sf. Lazăr, la Vamă. Curios este că nu
apare marcată în nici un fel casa apelor de la Golia, în schimb este desenat
apeductul de piatră de peste Cacaina, numit în legendă „apeduct pe 6 arce”. Și acest
plan figurează apeductul de peste Râpa Pevețoaiei, desenat ca o construcție din
piatră, fără a fi însă pomenit în legendă, probabil deoarece era de importanță
secundară106. Nu mai este marcată nici o cale a apei peste Râpa Mare (Galbenă),
ieșită din uz între timp. Față de 1769–1770, numărul cișmelelor din oraș crescuse,
datorită investițiilor făcute de Constantin Moruzi107.
106
Rădvan, Melinte, „Alimentarea cu apă”, 175–176.
107
Ibidem, 180–181.
19 Planuri necunoscute ale oraşului Iaşi 213

Planul oferă date și cu privire la podurile din oraș, notate cu litera u, dar fără
a fi numite în vreun fel. În afara apeductelor, singurul pod rămas de piatră din Iași
era Podul lui Ștefan Vodă, de peste Cacaina, din zona numită mai târziu
Bucșinescu. I se adaugă alte două poduri din lemn, unul lung, ce făcea legătura cu
Tătărași spre Nicoriță, pe unde ieșea din oraș drumul spre Țuțora, și un altul mai în
nord (Podul Meserciilor), pe drumul spre Ștefănești. Interesant este că în planul din
1770 aceste două poduri apar ca fiind din piatră. Peste Bahlui exista în continuare
un singur pod de lemn, Podul Roș, pe drumul spre Vaslui, alături de un pod în
apropiere, peste Nicolina. Toată valea Bahluiului este figurată ca un loc mlăștinos,
nepropice locuirii, autorii hărții desenând cu minuțiozitate pe plan numeroasele
râpe care brăzdau terasa orașului, dar și dealul Tătărașilor.
Pentru că planul a fost realizat într-un moment când în Iași se aflau trupe
rusești, topografii au surprins și pozițiile deținute de armata rusă în oraș, Cartierul
general se afla la casa lui Costache Ghica, unde mai târziu își va instala reședința
chiar domnul (începând cu Alexandru Calimachi), iar câteva decenii mai apoi, în
1860, își va deschide porțile prima Universitate modernă din România. Parcul de
artilerie a fost instalat în Copou, dincolo de un șanț săpat în ocupația anterioară și
de locul unde va fi amenajat Podul Verde, probabil în anii imediat următori108. În
schimb, armele regimentului 5 au fost amplasate dincolo de poarta din vale a
Mitropoliei. Restul trupelor erau distribuite uniform în tot orașul, inclusiv în
mahalale (în cele trei Muntenimi, Păcurari, Tătărași, Feredeie, Frecău, pe Podul
Lung și pe Ulița de pe Iaz). Nu au fost lăsate deoparte casele marilor boieri, unde
probabil au fost instalați ofițerii.
*
* *
III. În prima jumătate a secolului al XIX-lea, activitatea topografilor militari
ruși a fost intensă, în condițiile în care Principatele Române au fost ocupate în mai
multe rânduri. După cedarea Basarabiei a fost ridicată topografic această regiune
(în anii 1817–1819)109, pentru ca sursele ruse să susțină că o hartă a Moldovei,
Țării Românești și Basarabiei ar fi fost întocmită în 1820110. În 1825, la ordinul
Statului Major al Armatei a II-a s-a realizat harta cursului Dunării de la Giurgiu la
Galați, iar în anul următor s-a continuat cu sectorul de la Reni la vărsarea fluviului
în Marea Neagră111; în perioada 1823–1827, topografii ruși au lucrat în partea
nordică a Basarabiei și în ținuturile Orhei și Iași (partea de dincolo de Prut)112.
Însă, cea mai importantă activitate topografică a avut loc în timpul războiului
ruso-turc din 1828–1829, dar și în anii următori, până în 1834, când Principatele

108
Detalii în Laurențiu Rădvan, „Lămuriri finale privind Podul Verde din Iași”, AȘUI (serie
nouă), Istorie 58 (2017): 332–333.
109
Glinoeckij, Исторiя, 342.
110
Shubert, „История Военно-топографического”, 37.
111
Glinoeckij, История, t. II, 1826–1855 (Sankt-Petersburg: 1894), 22.
112
Shubert, „История Военно-топографического”, 34.
214 LAURENŢIU RĂDVAN, MIHAI ANATOLII CIOBANU 20

s-au aflat sub administrație rusă. Înainte de declanșarea conflictului armat, partea
rusă a limitat vizibil activitatea topografilor săi în teritoriile Imperiului, fiind
conștientă de necesitatea acestora în viitoarea campanie. La sfârșitul anului 1827,
la porunca generalului de infanterie Dovre, generalul Shubert a alcătuit o propunere
de ridicare topografică a Moldovei, Țării Românești și Bulgariei. Shubert notase că:
„… în pofida desei și îndelungatei prezențe a armatelor noastre în Moldova,
Valahia și Bulgaria, noi nu doar că nu avem o bună, dar măcar cel puțin o
mediocră hartă a acestor țări. Nu trebuie să concluzionăm din aceasta că ofițerii
Statului Major nu ar fi lucrat deloc în timpul aflării lor în aceste teritorii;
dimpotrivă, un număr considerabil de planuri ale cetăților și pozițiilor au fost
ridicate instrumental, iar majoritatea itinerariilor din privire”.
Se susținea că aceste lucrări s-au desfășurat fără un plan concret, mai mult
haotic și fără utilizarea metodelor astronomice113. Mai aflăm că, printre altele,
datele astfel adunate au fost utilizate de generalul-cvartirmaistru Mihail Iakovlevici
Homentovskii la realizarea hărților celor trei țări. Și mai grav însă, aceste materiale
nu fuseseră cedate spre păstrare Arhivei Militar-Topografice, ci au fost distruse.
Astfel, chiar dacă s-ar fi dorit realizarea altor hărți, nu mai era posibil, din lipsa
informațiilor primare de la fața locului. În aceste condiții, generalul Shubert emitea
două reguli clare pentru demararea unor lucrări coerente: 1) „să se lucreze în baza
unui singur sistem confirmat, fără grabă și aducând mai bine mai puțin material”,
dar care să fie de o calitatea superioară; 2) toate originalele ridicărilor și toate
analizele să fie trimise spre păstrare la Arhiva Militar-Topografică114. În baza celor
solicitate de general, colonelul Eberhard von Dittmars a alcătuit instrucțiunile
necesare demarării lucrărilor115, care au fost trecute la puțin timp chiar în grija
sa116. Contingentul care a primit misiunea ridicărilor topografice era format din
două jumătăți de unități militare, alcătuite din șase ofițeri și 24 de topografi.
Instrumentele necesare au fost primite de la Arhivă117.
În noile condiții, în perioada 1826–1830, au fost calculate coordonatele
geografice pentru orașele Brăila, Buzău, București, Giurgiu, Craiova, Pitești,
Ploiești, Slatina, Târgoviște și Târgu-Jiu, din Țara Românească, Ismail și Chilia,
din Basarabia, Botoșani, Bârlad, Galați, Roman, Focșani și Iași, din Moldova118.

113
Исторический очерк деятельности Корпуса военных топографов, 1822–1872 [Eseu
istoric despre activitatea Corpului topografilor militari, 1822–1872] (Sankt-Petersburg: 1872), 176.
114
Ibidem, 177.
115
Se cerea ridicarea instrumentală a tuturor drumurilor mari și a cursurilor râurilor. Pentru
lucrarea dată erau necesare: o mensură mică, o busolă și un odometru, amplasat pe un cărucior care
putea fi tras de doi oameni. Datele trebuiau folosite în strânsă coroborare cu cunoștințele astrometrice
(ibidem, 177–178).
116
Shubert, „История Военно-топографического”, 40; Glinoeckij, История, t. II, 25.
117
Shubert, „История Военно-топографического”, 40; Исторический очерк деятельности
Корпуса военных топографов, 178.
118
Shubert, „История Военно-топографического”, 42–43.
216 LAURENŢIU RĂDVAN, MIHAI ANATOLII CIOBANU 22

Cu referire la acest șanț, în legenda planului este notat următorul text: „Bulevard și
canal pentru primirea apei de la zăpadă și ploaie, care curge pe pantă spre oraș
și [este] condusă în ravenele Cacainei și Bahluiului” (nr. 54 pe plan). Sensul inițial
al termenului „bulevard” (rus. бульвар, din germ. Bollwerk) era militar, val de
pământ123, pe plan fiind figurate ambele componente: șanțul apare sub forma
unei linii mai groase, trasată până la marginea orașului dinspre Cacaina, iar
„bulevardul” ca o fâșie mai lată, plasată spre oraș, ce se întrerupe la podul aflat pe
drumul dinspre Sărărie. Peste acest șanț a fost ridicat un alt pod, care a luat numele
de Podul Verde, desenat pe plan. De altfel, figurarea acestui pod în poziția sa
inițială ne determină să fixăm anul 1833 ca reper final pentru momentul realizării
acestui plan, pentru că în toamna acestui an bariera de la ieșirea din Iași pe la
Copou, alături de Podul Verde, au fost mutate câteva sute de metri mai sus, în
dreptul viitoarei grădini publice124. În fine, la Casa Apelor de la Golia, legenda
planului cuprinde următoarea precizare: „Bazinul principal de la mănăstirea Golia,
în care este adusă apă prin țevi, iar din acesta se distribuie prin toate cișmelele din
oraș” (nr. 55 pe plan), confirmând prezența aici a locului unde se reuneau – prin
strădania unor domni deja amintiți – apele strânse din izvoarele din afara orașului.
Palatul domnesc apare acum într-o nouă formă, surprinsă pentru prima dată de
Bayardi în planul său125. Alexandru Moruzi a rupt legătura cu tradiția predecesorilor
săi și a ridicat pe ruinele vechii curți o clădire unică, de factură modernă, cu toate
că zidul de incintă al curții nu dispăruse încă. Dacă Bayardi a cuprins în planul din
1819 și grădina aflată în spatele palatului, acest plan nu figurează nimic în acest
sens. În schimb, apar mai multe case de seamă din oraș, dintre care pe majoritatea
le identificăm a fi boierești, unele având chiar incintă de zid, precum casa Bașotă,
la fel ca și un ansamblu format din trei construcții, amenajat dincolo de Mănăstirea
Galata, în dreptul căruia se precizează: „casa cneazului Ipsilanti”. Construcțiile din
urmă sunt prezente și la Bayardi, care a desenat cinci clădiri, plus parcul adiacent.
Este vorba de conacul amenajat în 1799–1800 la câteva sute de metri de Galata126
de Constantin Ipsilanti, cel care a construit și un nou pod peste Bahlui, menit să
înlesnească calea dinspre oraș spre acest loc de recreere 127. Curios este faptul că
podul apare la Bayardi, nu și pe acest plan rusesc. Peste Bahlui sunt reprezentate
Podul Roș și încă două poduri în aval, dintre care primul pare să fie podul Bularga,
iar al doilea podul Șerpoaica128. Peste Cacaina apar trei poduri, iar peste Nicolina
unul singur, cel de la ieșirea din oraș, la barieră.

123
Vezi В. Ф. Шперк, Фортификационный словарь [Dicționarul fortificațiilor] (Москва:
1946), vocea Бульвар (http://rufort.info/library/shperk/shperk.html, accesat: 29.11.2017).
124
Vezi Rădvan, „Lămuriri finale”, 340–341.
125
SJIAN, Planuri, nr. 447.
126
Și nu în curtea mănăstirii, cum s-a crezut. O analiză recentă la Bobi Apăvăloaei, „Palatul
din secolul al XIX-lea de la Galata–Iași”, CI 24–26 (2005–2007): 274–277.
127
Mircea Ciubotaru, „Misterele onomastice ale Iașilor (III)”, Prutul 2 (2015): 62–63.
128
Ibidem (V), Prutul 2 (2016): 17–19.
23 Planuri necunoscute ale oraşului Iaşi 217

Topografii nu au fost interesați să cuprindă și mijloacele de aprovizionare cu

129
apă , astfel că nici cișmelele și nici apeductele nu mai figurează pe plan. Apare
doar apeductul ce ducea apă la baia turcească traversând Râpa Pevețoaiei, ce era
din piatră, nici unul din celelalte poduri din oraș nefiind marcat cu culoarea roșie,
ce desemna construcțiile din material durabil.
*
* *
IV. Am lăsat la urmă ultimul plan inedit descoperit în arhiva de la Moscova,
nr. 523, intitulat Planul orașului Iași (47 × 60 cm), cel mai probabil din 1828, care
nu numai că este făcut în alt stil, mai modern, dar este și mult mai detaliat. Planul
cuprinde nu doar orașul, ci și împrejurimile, înrudindu-se în această privință cu
planul austriac din 1855. De altfel, acesta este primul plan al Iașilor în care s-a
aplicat metoda Lehmann de reprezentare grafică prin hașuri130, motiv pentru care
perspectiva cartografică este superioară față de cea a planurilor anterioare.
Planul nu are o datare propriu-zisă, însă la finalul legendei este adăugată o
literă, L, în dreptul căreia este trecută informația că în acel punct de pe plan s-au
realizat observații astronomice în anul 1828. Locul respectiv se afla pe drumul ce
ieșea din oraș pe la moara de vânt (nefigurată), dincolo de Rufeni. Considerăm
veridică ipoteza că aceste observații au făcut parte din cadrul lucrărilor de ridicare
topografică a planului Iașilor și zonei învecinate, efectuate în acel an. Cum rușii au
intrat în oraș la finele lui aprilie 1828, aceste lucrări au avut loc în perioada mai –
decembrie 1828131. Tot de pe plan aflăm că jumătatea de sud a fost topografiată de
către locotenentul Budberg de la Comandamentul General, cu topografi elevi, în
timp ce jumătatea de nord a fost cartată de topograful clasa I Rujnițki, din unitatea
nr. 2, verificările finale revenindu-i aceluiași lt. Budberg; pentru corectitudine a
semnat căpitanul Lomen.
Despre Iași se susține că are 5 509 case, planul figurând, la fel ca
precedentele, bisericile și mănăstirile existente în acel moment. În plus față de
planul discutat anterior, pe acesta sunt notate următoarele lăcașuri: Ziua Crucii,
Sfântul Vasile-Galata, Sfântul Nicolae din Iarmaroc, biserica lipovenească, dar și
sinagoga din Podul Roș. În legendă nu apare însă sinagoga mare, dar o clădire de
piatră este marcată pe plan în locul unde știm că se afla aceasta. Dintre biserici,
Sfinții Voievozi-Roșca și lipovenească erau încă din lemn. Topografii au încurcat

129
Din perspectiva gestionării apei, pe plan apare doar un iaz amenajat pe pârâul Cacaina,
mai sus de podul pe care trecea drumul spre Moghilău.
130
Mai recent, vezi Wolf Günther Koch, „J. G. Lehmann's system of slope hachures –
an investigation on the quality of relief representation at the beginning of the 19th century”, în
Proceedings of the 26th International Cartographic Conference, Dresden, Germany, 25–30 August 2013,
edited by Manfred F. Buchroithner (https://icaci.org/files/documents/ICC_proceedings/ICC2013/_extended
Abstract/265_proceeding.pdf, accesat: 5.12.2018).
131
G. Bezviconi, Contribuţii la istoria relaţiilor româno-ruse din cele mai vechi timpuri până
la mijlocul secolului al XIX-lea (Bucureşti: Editura Academiei Române, 1962), 210–211.
218 LAURENŢIU RĂDVAN, MIHAI ANATOLII CIOBANU 24

câteva biserici, Sfântul Athanasie cu Sfinții Theodori, ultima fiind numită biserica
„grecească”, iar la Sfântul Nicolae din Iarmaroc au trecut un hram greșit, Sfântul
Vasile; biserica Razului este socotită „capela grecească”. Aceste erori erau firești, în
condițiile în care inginerii topografi colaborau cu localnicii, dar întâmpinau inerente
dificultăți în a înțelege unele denumiri autohtone. Legenda cuprinde la un moment
dat numele „Colodevale”, o preluare ad-literam a unor indicații date de orășeni.
Se păstrează obiceiul marcării cu o nuanță de roz a clădirilor de piatră și cu
maro a celor de lemn. Față de planurile anterioare, la 1828 se remarcă creșterea
semnificativă a numărului construcțiilor din materiale durabile în oraș, probabil și
un efect al marelui foc din 1827, cele de lemn predominând în continuare în mahalale.
Din acest punct de vedere, planul este foarte util pentru inventarierea situației
constructive din Iași înainte de eforturile de modernizare ce vor fi întreprinse de
Eforia orașului după adoptarea Regulamentului Organic. Densitatea construcțiilor,
case, dughene, cârciumi, nu exclude prezența unor spații verzi, grădini sau mici
parcuri private, chiar și în centru, alături de terenuri virane. Un astfel de spațiu liber
este figurat pe locul fostului Beilic, despre care unele lucrări susțin că la acel
moment încă exista132. Cu toate acestea, în zona din fața Mănăstirii Zlataust se
evidențiază doar casa Zmeu, Beilicul arzând în incendiul din 1827133.
În afara orașului, pe plan sunt notate explicit mahalalele, pentru care e folosit
un cuvânt rusesc, предместье, ce poate fi tradus și prin suburbii, semn că rușii
deosebeau vatra orașului de cartierele apărute la periferie: Păcurari, Tătărași,
Ciurchi, Podul Lung și Galata. Tătărașii și Ciurchii apar ca fiind mai verzi, datorită
densității mai mici a caselor, care aveau gospodării întinse și dispuse neregulat.
O concentrare de dughene se observă aici doar pe ulița care urca spre biserica
Nicoriță și la podul Bucșinescului. Urmează zonele Târgușorului Nicolina și
Păcurari, cu un specific asemănător, dar nu la nivelul întâlnit în Tătărași, o
densitate mai mare de case fiind prezentă în Podul Roș și pe Podul Lung, respectiv
pe Ulița Păcurarilor. Muntenimea, în schimb, cu cele trei subdiviziuni ale sale (de
Jos, de Mijloc și de Sus), este redată ca parte integrantă a orașului, și nu ca mahala,
aici remarcându-se încă întinse suprafețe libere, stăpâniri boierești, neocupate
de case sau folosite drept grădini pentru conacele ridicate după 1800. O serie de
șanțuri apar pe plan în această parte de nord, cel mai probabil amenajări făcute
de ruși cu ocazia ocupațiilor anterioare. Unele, precum cele dispuse în formă de
poligon din zona viitoarei grădini publice, par să indice prezența anterioară a unor
cantonamente militare.
Pe plan sunt marcate străzile principale, cu traseul delimitat de diferite litere,
notate în legendă: Ulița Mare, Ulițele Târgului de Sus, de Jos și Cucului, dar și

132
Bădărău, Caproșu, Iașii, 336.
133
Actele păstrate din 1829 amintesc doar de „locul unde au fost casele de Beilic și au ars”,
reluat în stăpânire de mănăstirea Zlataust, care l-a deținut de la bun început [SANIC, Planuri,
jud. Iași, nr. 63; vezi și documentele publicate de Traian Ichim în IN 6 (1926–1927), 231–232,
nr. CLXXXVII–CLXXXVIII].
25 Planuri necunoscute ale oraşului Iaşi 219

Păcurari, Sfânta Vineri, Podul Vechi, Armenească, Tălpălari, Podul Lung, Golia,
alături de două medeanuri, primul la biserica Sfinții Theodori și un al doilea care
pare să fie la răspântia Uliței Botoșanilor (socotită parte a Uliței Mari pe plan) cu
Ulița Păcurari. În rest, planul surprinde bine trama stradală din întreg orașul, alături
de străzile mari circulația locuitorilor fiind facilitată de multe ulițe mici. Căile de
comunicație din afara orașului sunt, de asemenea, foarte bine reprezentate. Pe plan
sunt marcate drumurile spre direcții mai îndepărtate sau apropiate: Botoșani,
Sculeni (două variante), Mănăstirea Aron Vodă, Ruseni, Holboca, Vlădiceni,
Mănăstirea Socola, Bârlad, Cornești, Vorovești, Găureni și Roman. Un număr mare
de poduri și podețe (toate de lemn) facilita traversarea apelor din preajma orașului.
Peste Bahlui sunt figurate podul Ipsilanti, Podul Roș, o punte pe locul viitorului
pod Trancu134, podul Bularga și cel de peste gârla Șerpoaica. Peste Cacaina apar
podul Bucșinescu, podul de lemn, podul Meserciilor, alături de podul Albinețului,
în timp ce Nicolina era traversată de podul de la Șiling și de podul Nicolinei, alături
de un podeț ce ajuta trecerea spre Galata. Ciricul era traversat de patru poduri sau
podețe, pentru ca alte câteva mici poduri să fie figurate peste pâraiele care
alimentau Bahluiul sau peste brațe sau afluenți ai acestuia (Podul lui Bâtcă).
Drumul Păcurarilor traversa pe trei poduri micile pâraie ce veneau dinspre Copou
sau Rediu. Podul Verde era singurul pod făcut peste un șanț amenajat artificial,
dincolo de acesta fiind instalată stația de poștă.
Interesant este că planul figurează cărămidăriile din jurul orașului, dintre care
două se găseau pe malul Bahluiului, dincolo de Ulița de pe Iaz, o alta fiind sub
dealul Galatei. Altele două se aflau de o parte și de alta a drumului Socolei, iar o
alta sub dealul Cetățuiei. Prezența lor trebuie să aibă legătură cu efortul constructiv
sporit, pe fondul dezvoltării generale a Iașilor din acea vreme, dar și ca efect al
incendiului din 1827.
Apare și Grădina lui Peretz, fără însă a fi numită. Nu lipsesc morile de apă,
unele identificate, altele nu: moara Galatei, pe Bahlui, în amonte de mănăstire; o
moară la vale de Socola; moara lui Climente, pe un braț al Bahluiului, în vale de
cimitirul evreiesc din Ciurchi; două mori pe Cacaina, amenajate în locul unde apa
fusese zăgăzuită și formase iazuri; o moară nenumită, pe un fost braț al Bahluiului,
alimentată acum doar cu ape venite dinspre Rediul lui Tătar, probabil moara Trei
Ierarhilor135.
Formele de relief și hidrografia zonei sunt mult mai bine reprezentate decât în
celelalte planuri, la fel modul de ocupare a terenului, indiferent că vorbim de vatra
orașului, de mahalale sau împrejurimi. Sunt redate numeroasele râpe din Iași,
alunecări de teren (Groapa lui Vodă, nenumită), dar și pantele dealurilor din oraș și
din jur, respectiv văile. Topografii au adunat informații utile și despre utilizarea
terenurilor, în special despre suprafețele cultivate cu viță-de-vie. Aceasta ocupa
134
Cu o vechime mai mare decât se credea; vezi Ciubotaru, „Misterele” (IV), Prutul 1 (2016):
67–68.
135
Vezi SANIC, Planuri, jud. Iași, nr. 1.
220 LAURENŢIU RĂDVAN, MIHAI ANATOLII CIOBANU 26

zonele din marginea Tătărașilor, dar mai ales de pe pantele dealurilor din sud, de la
Vlădiceni, Socola, Cetățuia, Valea Adâncă, Miroslava, dar și în sus de Copou, spre
Rediul lui Tătar. Terenuri arabile sunt evidente doar pe dealul Valea Adâncă, în
timp ce dealurile de la răsărit și apus de oraș par să fie folosite în bună parte doar
ca imaș pentru creșterea animalelor.
Hidrografia zonei este excepțional urmărită, Valea Bahluiului fiind surprinsă
cu multitudinea de brațe mai mari sau mai mici ale râului, alimentat de numeroase
pâraie, majoritatea azi dispărute sau canalizate. În amonte de Podul Roș încă erau
vizibile urme ale vechiului heleșteu domnesc, ce fusese amenajat aici cu secole în
urmă, colmatat între timp, râul având un singur curs, pe sub Galata și Găureni; un
fost braț al său apare ca pârâu al Copoului, fiind alimentat de izvoarele dinspre
Păcurari. În aval, zona era la fel de mlăștinoasă, Bahluiul curgând aici prin două
brațe, care se uneau și se desfăceau de mai multe ori. În partea de apus a orașului
este figurat cursul pârâului ce venea dinspre Rediu lui Tătar, urmat de pârâul care
izvorăște azi în Grădina Botanică. Spre est, Cacaina era alimentată de puținele
ape ce izvorau în râpele din marginea Tătărașilor, cum era râpa Răchiți, de sub
Mănăstirea Nicoriță136. Mai spre răsărit, planul cuprinde și valea Ciricului, numit
însă Aron Vodă.
Pentru că mai sus am amintit morile și zăgazurile lor, planul surprinde urmele
mai multor amenajări artificiale, menite să stăvilească apele și să le liniștească sub
forma unor iazuri, unele încă existente la acel moment, altele dispărute. O mare
iezătură era încă vizibilă pe valea Bahluiului, în amonte, pornind de la moara Trei
Ierarhilor, ori un fragment din vechea amenajare a heleșteului domnesc, ori barajul
unui alt heleșteu. Am amintit, anterior, prezența pe planul din 1770 a zăgazurilor ce
barau pe vremuri calea apelor între popina pe care a fost ridicată Frumoasa și
dealul de lângă Cetățuia; urmele fostului iaz al Frumoasei sunt mult mai bine
evidențiate pe acest plan137. Pârâul Nicolina fusese și el barat de un dig sub
Cetățuia, aici fiind Iazul lui Duca Vodă138. Nici unul din aceste iazuri nu mai exista
în 1828, fiind secate. În schimb, Iazul de la Aron Vodă, de pe Ciric, și două iazuri
de pe Cacaina (unul fiind Iazul Vâlcului), erau încă funcționale. Un alt iaz se
formase în spatele unui zăgaz amenajat în calea pârâului care venea dinspre Socola.
Planul surprinde calea apei adusă în oraș prin apeductele amenajate peste
Ciric și Cacaina. Topografii au ignorat traseul secundar al apei, dinspre Aron Vodă,
și au desenat pe plan doar traseul prin Tătărași al conductei ce venea dinspre valea
Șapte Oameni, despre care putem spune că este în bună parte corect reprezentat139.

136
SANIC, Planuri, jud. Iași, nr. 73.
137
Ibidem.
138
Documente privitoare la istoria orașului Iași, II, 323, nr. 349.
139
Potrivit Planului drumului apelor de la izvoare de Schepte Oameni, ridicat de Hodocin în
1843. Biblioteca Academiei Române, Cabinetul de hărți, cota H.1284 – D.XXXVIII32, reprodus
în Nicolae Peiu, Constantin Ostap, Dionisie Simionescu, Lungul drum al apei la Iași. Istoricul
alimentării cu apă și canalizării dulcelui târg (Iași: Editura Tehnopolis, 2012), 96, fig. 27.
27 Planuri necunoscute ale oraşului Iaşi 221

Curios este faptul că inginerii au punctat pe plan un traseu necunoscut până acum
al apei în oraș. Nu au figurat nici o legătură a conductei cu Casa Apelor de la
Golia, ci au preferat să deseneze un traseu care traversa partea veche a Iașilor, până
la celălalt apeduct care mai exista, cel de peste Râpa Pevețoaiei, unde drumul apei
se oprește. Până în prezent se credea că cele două apeducte nu comunicau prin nici
o conductă, cel de-al doilea aducând apă la baia turcească, fără vreo legătură cu
rețeaua din oraș. În lipsa altor informații, nu putem pune încă o bază solidă pe
aceste informații, dar nu trebuie exclusă o conexiune între cele două surse de apă.
Mai multe repere topografice locale, pe care le știm din alte surse, sunt
prezente pe plan: Nisipăria dinspre Ciric, alături de care sunt figurate numeroase
fântâni, unde femeile mergeau să „ghilească” (albească) rufele 140; planul notează
multe din fântânile și izvoarele din zonele periferice ale orașului, dar nu am
identificat și cișmelele. La o privire atentă se observă și movila Săranda, dinspre
Socola, ca și movila Bivolăriei, situată puțin mai sus de biserica Sfântul Nicolae-
Ciurchi141. Nu lipsește crucea lui Ferenț și punctul de belvedere („cerdacul” –
foișorul), plasat tot pe o movilă, pe cealaltă parte a drumului față de cruce. Două
cârciumi sau hanuri (корчьма) sunt notate în afara orașului, ambele pe drumul spre
Vorovești, una cu numele Galata, cealaltă numită Безеделю în legendă. Acest ultim
cuvânt se prea poate să nu fi fost bine înțeles de către topografi, care au auzit
numele „beizadea” de la localnici, dar nu au știut să îl reproducă exact, astfel că
aici poate a fost o cârciumă a unei beizadele. Legenda mai conține două nume,
amintitul „Colo de Vale” și „Vlădiseni” (corect Vlădiceni), însoțite de prescurtarea
зас. în rusă. În acest caz, cea mai la îndemnă identificare ar fi cu cunoscuta
„zastava”, bariera. Deși cele două toponime sunt plasate într-o fundătură de sub
dealul Vlădicenilor, probabil acolo s-a aflat (din ocupația rusă precedentă) sau se
afla (amenajată acum) o carantină sau un lazaret pentru izolarea bolnavilor142.
Construcțiile puse pe plan ar susține o asemenea interpretare, care poate primi sau
nu o confirmare în viitor din alte surse.
Aproape toate lăcașurile de cult sunt prezentate ca fiind într-o incintă,
obiceiul înmormântării în curtea bisericii fiind încă folosit. Cu toate acestea,
cimitire sunt redate doar în câteva locuri, lângă bisericile luterană, Sfântul Nicolae
din Iarmaroc, Sfântul Vasile – Galata, ca și lângă capela catolică de la Copou,
acestora adăugându-li-se cimitirul evreiesc din Ciurchi. Este drept că în acei ani, pe
fondul amenințării date de mai multe epidemii, se va discuta mutarea cimitirelor la
periferie143, însă măsuri serioase în această privință întârziau să fie luate și oamenii
erau înmormântați tot lângă bisericile din târg sau mahala.

140
SJIAN, Eforia Iaşi, 14/1840, f. 66, 74.
141
SANIC, Planuri, jud. Iași, nr. 73.
142
Momentan nimic de acest fel nu a fost înregistrat în vale de Vlădiceni, însă au fost cercetate
cu precădere surse interne; vezi Sorin Grigoruță, Boli, epidemii şi asistenţă medicală în Moldova
(1700–1831) (Iași: Editura Universităţii „Alexandru Ioan Cuza”, 2017), passim.
143
În 1829 sunt amintite cimitirele de la Galata, Ciurchi, Copou și Moara de Vânt (SJIAN,
Documente, 309/7), dintre care pe ultimele două nu le-am găsit figurate pe acest plan.
222 LAURENŢIU RĂDVAN, MIHAI ANATOLII CIOBANU 28

*
* *
Planurile descoperite acum în Arhiva Militar-Istorică din Moscova vin să
întregească sau să confirme zestrea de informație istorică cu privire la trecutul
fostei capitale a Moldovei. Pe lângă completările aduse de versiunile unor planuri
deja știute, cele două planuri inedite introduc în circuitul istoriografic numeroase
date, care permit o mai bună reconstituire a peisajului urban și extraurban al Iașilor.
În plus, redatările pe care le propunem fac ca șirul de documente cartografice
privitoare la Iașii secolelor XVIII–XIX să sufere modificări, astfel că specialiștii
interesați au acum la dispoziție nu mai puțin de 12 planuri, ridicate în: 1739, 1769,
1770–1771 (două versiuni), 1789 (două versiuni), 1819, 1828, 1828–1833, 1844,
1855 și 1857. Bogăția arhivelor ruse, la care trebuie să adăugăm și alte arhive din
afara României, permite introducerea în continuare de noi surse, nu numai
cartografice, speranța noastră fiind aceea că nu va fi nevoie să treacă alți 60 de ani
pentru a fi descoperite.

Fig. 1. Planul Iaşilor din 1770–1771, fragment

(Arhiva Militar-Istorică din Moscova, fondul nr. 438, nr. 522).
29 Planuri necunoscute ale oraşului Iaşi 223

Fig. 2. Planul Iaşilor din 1789, fragment

(Arhiva Militar-Istorică din Moscova, fondul nr. 438, nr. 520).