dr. arh.

Horia MOLDOVAN

NOTE DESPRE ARHITECTURA BISERICII MĂNĂSTIRII DE LA CURTEA DE ARGEŞ*

(* Părţi ale textului au fost publicate în articolul „Arhitectura bisericii lui Neagoe Basarab”, parte a catalogului expozi-
ţiei Mărturii. Frescele mănăstirii Argeşului, Muzeul Naţional de Artă al României, Bucureşti, 2012 şi în articolul „An-
dré-Emile Lecomte du Noüy: Medieval Architecture at the Beginning of Romanian Modernity” în Caietele ARA. Arhi-
tectură. Restaurare. Arheologie, nr. 6/2015, pp. 155-174)

Biserica fostei mănăstirii de la Curtea de Argeş, devenită catedrală episcopală în 1793, a stârnit de
timpuriu interesul, fiind prima operă de arhitectură valahă descrisă amănunţit în textele vechi1. Cuprinzând
numeroase inexactităţi, stampe reprezentând biserica şi ansamblul monastic, însoţite de comentarii sumare şi
adesea fanteziste, circulau deja în Occident de la sfârşitul secolului al XVIII-lea, primele vederi de la Argeş
fiind publicate la Londra în 18012 (fig. 1). La jumătatea secolului al XIX-lea, la iniţiativa „Cesaro-regescii
comisiuni centrale din Viena pentru cercetarea şi întreţinerea monumentelor”3, erau începute primele cerce-
tări amănunţite ale ansamblului argeşean, sibianul Ludwig Reissenberger fiind trimis să viziteze mănăstirea
în primăvara anului 1857. Istoricul, descrierea detaliată şi releveul bisericii publicate de acesta la Viena în
18604 (fig. 2) rămân cele mai detaliate mărturii despre biserica lui Neagoe aşa cum se păstra înaintea inter-
venţiilor desfăşurate spre sfârşitul secolului al XIX-lea sub conducerea arhitectului francez André-Emile Le-
comte du Noüy.

Fig. 1. Vedere fantezistă a bisericii episcopale de la Curtea de Argeş extrasă de Luigi Mayer din
colecţia lui Sir Robert Ainsle şi publicată de William Watts
(Views in Turkey in Europe and Asia, comprising Romelia, Bulgaria, Wallachia, Syria and Palestina, London, 1801)
Fig. 2. Louis Reissenberger, biserica episcopală de la Curtea de Argeş văzută dinspre nord-est
(L’église du monastère épiscopal Curtea de Argeş, Viena, 1867)

1
Contemporanul lui Neagoe Basarab, Gavril Protsul Athosului, descria biserica în textul său despre viaţa Sf. Nifon (Viaţa şi traiul
sfinţiei sale părintelui nostru Nifon, patriarhul Ţarigradului, care au strălucit între multe patimi şi ispite în Ţarigrad şi în Ţara Mun-
tenească, scrisă de chir Gavriil Protul, adică mai marele Sfetagoriei în Literatura română veche (1402-1647), vol. I. Bucureşti, ed.
Tineretului, 1969, pp. 66-99.
2
William Watts, Views in Turkey in Europe and Asia, comprising Romelia, Bulgaria, Wallachia, Syria and Palestina, London, 1801.
Vezi şi O. Lugoşianu, “Stampe vechi înfăţişând mănăstirea Curţii de Argeş” în Buletinul Comisiunii Monumentelor Istorice
(B.C.M.I.), fasc. 13, Bucureşti, 1911, pp. 24-28.
3
Ludwig Reissenberger, „Curtea de Argeş” în Analele arhitecturei şi ale artelor cu care se leagă, an I, no. 10, Bucureşti, 1890, p.
177.
4
Ludwig Reissenberger, “Die bischöfliche Klosterkirche bei Kurtea d’Argis in der Walachai” în Jahrbuch der Central Commission
zur Erforschung und Erhaltung der Baudenkmale, Viena, 1860. Textul a fost reeditat şi în limba franceză cu ocazia Expoziţiei uni-
versale de la Paris din 1867 (L’Église du monastère Kurtea d’Argis en Valachie, Viena, Imprimerie de Charles Gerold fils, 1867) şi
în limba română (Analele arhitecturei şi ale artelor cu care se leagă, an I, no. 10-12 şi supliment la no. 12, Bucureşti, oct.-dec.
1890). Pentru prezentul studiu am utilizat ediţia textului în limba română.

1
 Interesul stârnit de biserica de la Argeş a contribuit pe de o parte la popularizarea monumentului şi, pe
de alta, la transformarea acestuia într-unul dintre cele mai importante simboluri identitare ale tinerei naţiuni,
aflată încă sub suzeranitate otomană, „(…) principalul titlu de glorie al artelor române din trecut”5. Calitatea
de ctitor a lui Neagoe Basarab şi încărcătura simbolică care a decurs de aici, dar şi aprecierea calităţilor arhi-
tecturale şi artistice au determinat de timpuriu învestirea bisericii cu valoare de model pentru un şir de con-
strucţii de cult (bisericile mănăstirilor Radu Vodă, Sf. Constantin şi Elena, Cotroceni şi Văcăreşti din Bucu-
reşti sau biserica mănăstirii Hurezi din Vâlcea), fundaţii ale acelor domni care prin gestul ctitoricesc îşi legi-
timau poziţia prin reafirmarea legăturilor filiale cu fondatorul lăcaşului argeşean.6

Trăsăturile arhitecturale neobişnuite şi exotismul ornamental ale bisericii au determinat de timpuriu
tentative de stabilire a originilor şi de identificare a modelelor care au inspirat ctitoria domnească – unicat în
peisajul medieval valah. Expunerile nu au fost scutite de derapaje în scenarii lipsite de veridicitate, afirmate
uneori categoric. Dacă Grigore G. Tocilescu7 presupunea existenţa pe locul bisericii a unui templu roman, a
cărui dispoziţie ar fi condiţionat organizarea edificiului creştin de mai târziu8, Franz Jaffé9 sugera ca model
Moscheea Albastră din Tabriz (Iran)10. Referindu-se la abundenţa importurilor decorative caucaziene, Bog-
dan Petriceicu-Haşdeu stabilea legături între biserica episcopală de la Curtea de Argeş şi meşterii armeni
proveniţi din zona Van. Aceştia erau consideraţi întemeietori ai aşezării şi autorii monumentului a cărui data-
re propusă cobora până în secolul al XIII-lea, rolul lui Neagoe Basarab fiind aşadar doar acela de restaurator
al edificiului existent11. La fel de exagerate erau şi afirmaţiile istoricului francez Auguste Choisy care, vor-
bind despre arhitectura monumentelor religioase din valea Dunării, asemăna această zonă cu o mare colonie
armenească, după părerea sa, singurul element care nu fusese asimilat aici fiind ogiva12.
Conform textului pisaniei, edificiul înlocuia o biserică anterioară ruinată13. Neagoe găsise construcţia
„(…) dărâmată şi neîntărită şi având osârdie şi dragoste către dânsa, ochii lui s-au deschis şi s-a hotărât să o
rezidească”14. Existenţa unei vechi biserici pe acest loc era confirmată şi de textul Letopiseţului
Cantacuzinesc, care relua cronica monahului athonit Gavriil: „Şi sparse Mitropolia den Argeş den temeliia ei
şi zidi în locul ei altă sfântă biserică, tot de piatră cioplită şi netezită şi săpată cu flori.”15
Data începerii şantierului bisericii nu ne este cunoscută, doar cea la care construcţia (mai puţin pictura
din interior) era finalizată şi sfinţită cu pompă de patriarhul constantinopolitan Teolipt: 15 august 1517. De
asemenea, nu s-a păstrat nici o menţiune certă despre arhitectul sau meşterii implicaţi în conceperea şi con-
struirea bisericii. Consemnările referitoare la aceştia, reluând sub diverse forme tradiţii medievale, îi atribu-
iau concepţia lăcaşului lui Neagoe, care s-ar fi deprins cu arhitectura în timpul presupuselor sale şederi la sud
de Dunăre16. Una dintre cele mai vechi surse este textul jurnalului clericului sirian Paul din Alep care nota:

5
Al. I. Odobescu, Opere complete, vol. III, ed. Minerva, Bucureşti, 1908, p. 263, nota 1. Extras din cuvântarea rostită la încheierea
şedinţei Academiei Române din anul 1879.
6
Vezi în acest sens Constantin Rezachevici, „Dinastiile «Basarabilor». Precizări necesare şi puncte de vedere noi” şi „Când apare
familia domnească a Basarabilor” în pr. prof. dr. Ioan Moldoveanu şi pr. Ion Andrei Ţârlescu (coord.), Constantin Brâncoveanu
(1688-1714): studii şi cercetări academice, Bucureşti, ed. Trinitas, 2015, pp. 29-85.
7
Grigore G. Tocilescu, Biserica Episcopală a Mănăstirei Curtea de Argeş restaurată în zilele M.S. Regelui Carol I sfinţită din nou în
ziua de 12 octombrie 1886, Bucureşti, f.a.
8
Grigore G. Tocilescu, op. cit., p. 30.
9
Franz Jaffé, Die Bischöfliche Klosterkirche zu Curtea de Argeş in Rumänien, Berlin, 1911.
10
Emil Lăzărescu, „O icoană puţin cunoscută din secolul al XVI-lea şi problema pronaosului mănăstirii Argeşului” în S.C.I.A., nr. 2,
Bucureşti, 1967, p. 188, nota 5.
11
Bogdan Petriceicu-Haşdeu, Etymologicum Magnum Romaniae. Dicţionarul limbei istorice şi poporane a Românilor, Tomul II,
Amuşĭ-Âǔ, Stabilimentul Grafic Socec & Teclu, Bucureşti, 1890, p. 1596.
12
Auguste Choisy, Histoire de l’architecture, Tome Second, Paris, 1899, p. 61.
13
Emil Lăzărescu, Biserica mănăstirii Argeşului, ed. Meridiane, Bucureşti, 1967, p. 9. Biserica anterioară fusese probabil ridicată în
al doilea sfert al secolului al XV-lea, în timpul domniei lui Vlad Dracul. Urme ale fundaţiilor perimetrale ale acesteia au fost desco-
perite în timpul săpăturilor arheologice, puţinele informaţii despre acestea fiind consemnate în Gh. I. Cantacuzino, „Sondaje arheolo-
gice la ctitoria lui Neagoe Basarab din Curtea de Argeş” în Muzeul Piteşti. Studii şi comunicări, V, Piteşti, 1980, pp. 243-244.
14
Grigore Ionescu, Curtea de Argeş. Istoria oraşului prin monumentele lui, Fundaţia pentru Literatură şi Artă “Regele Carol II”,
Bucureşti, 1940, p. 118.
15
Istoria Ţării Rumâneşti de când au descălecat pravoslavnicii creştini (Letopiseţul Cantacuzinesc), ediţie îngrijită de Mihail Grego-
rian, ed. Minerva, Bucureşti 1984, p.103.
16
Despre vizitele sau perioadele petrecute de Neagoe la Constantinopol înainte de 1512, nu se păstrează informaţii detaliate. Prezenţa
lui Neagoe Basarab la Poartă pentru pledarea cauzei Craioveştilor este atestată în 1509, (Dan Ioan Mureşan, „La visite canonique du
patriarche Pacôme Ier dans les Principautés roumaines (1513) et le modèle davidique du scare” în Sfântul Voievod Neagoe Basarab –
ctitor de biserici şi cultură românească, Bucureşti, ed. Cuvântul Vieţii a Mitropoliei Munteniei şi Dobrogei, 2012, p. 43, nota 46).

2
 „Şi pentru că în această ţară (Valahia n.n.) nu se găseşte deloc marmură, se spune că el (Neagoe n.n.) a
născocit un vicleşug: a luat hatişerif de la împăratul turcilor ca să ridice o moschee în oraşul Vidin şi,
prin acest vicleşug, a cărat marmură şi piatră din Ţara Turcească, cu corăbiile pe Dunăre, până în aces-
te părţi. I-a tocmit pe constructori să ridice moscheea, iar pe alţii, meşteri iscusiţi în cioplirea marmurei
şi al pietrei, pentru biserică.”17
La jumătatea secolului al XIX-lea, călătorul german Wilhelm Derblich consemna la rândul său tradiţia origi-
nilor bisericii descrisă într-o cronică redactată în limba greacă, păstrată în biblioteca mănăstirii18. Legenda
publicată de Derblich era reluată de Reissenberger şi, ulterior, de Grigore G. Tocilescu în monografia dedica-
tă bisericii cu ocazia încheierii lucrărilor de restaurare, la sfârşitul secolului al XIX-lea:
„Sultanul l’ar fi însărcinat <pe Neagoe> chiar să zidească o moschee în Constantinopol şi dânsul, fie
singur, fie ajutat de arhitectul Manolli din Niaesia19, ar fi reuşit să o clădească aşa de frumos cu 999 fe-
restre şi 366 minarete, încât Sultanul, uimit de lucrare, ar fi încărcat pe Neagoe cu daruri, dându-i voie
a duce în Ţera Românească materialele rămase, ca să le întrebuinţeze la edificarea bisericii de la Ar-
geş.”20
În ce măsură Neagoe a avut contact cu şantierele sultanului din capitala imperiului sau din altă parte
nu putem ştii. Implicarea în construirea unei moschei la Vidin21 este neverosimilă, în ciuda faptului că Nea-
goe avea legături strânse cu sangeacurile de pe linia Dunării, în special cu cel de Nicopole al cărui sangeac-
bei, Mihaloğlu Mehmed, presupusă rudă pe linie maternă a boierilor Craioveşti, a jucat un rol crucial în în-
scăunarea sa22. Este totuşi posibil ca Neagoe, a cărui prezenţă în capitala otomană la 1509 este documenta-
tă23, să fi intrat în contact cu meşteri prezenţi aici în număr mare pentru reconstrucţia care a urmat devastato-
rului seism din acelaşi an24.
Cercetarea amănunţită a monumentului argeşean pe parcursul lucrărilor de restaurare de la sfârşitul
veacului al XIX-lea, a scos la iveală urme care ofereau posibile argumente pentru explicarea evidentelor afi-
nități cu arhitectura religioasă otomană de la începutul perioadei clasice. Grigore G. Tocilescu semnala des-
coperirea unei cărămizi „(…) zidită tocmai în bolta turnului celui mare <pe care> se citesce cu litere arabe
cuvântul Aláh”25, informaţie care susţine ipoteza implicării unor meşteri proveniţi din sfera de influenţă oto-
mană sud-dunăreană. Mai mult, o lectură atentă a textului „pisaniei meşterilor” (de pe faţada apuseană, în
dreapta intrării) pune în evidenţă un detaliu care poate fi interpretat în sensul aceleiaşi implicări a unor meş-
teri de altă religie aduşi de Neagoe de la sud de Dunăre26. Conţinutul inscripţiei face referire specială la meş-
terii creştini implicaţi în şantier, pentru aceştia ctitorul cerând iertarea divină:
„(…) dacă cineva în credinţa creştinească a fost şi a lucrat cu multă osteneală şi cu sudoare şi foame şi
sete şi supărare şi cu bătaie de joc şi ocară; primeşte prea Sfântă Stăpână munca lor şi roagă pentru ei
pe cel născut din tine ca să nu-i ruşineze în ziua judecăţii”27.
S-ar putea aşadar interpreta că în afara creştinilor în şantier au fost angajaţi şi constructori de altă religie, zi-
dari pricepuţi pe care Neagoe i-ar fi adus cu el în Valahia la sfârşitul presupusului său periplu stambuliot.
Toate acestea sunt susţinute şi de afirmaţiile francezului Lecomte du Noüy. Cunoscător al scrierilor lui Paul
din Alep, Lecomte du Noüy îşi exprimă rezervele în ceea ce priveşte conţinutul legendelor care pun experi-
enţa arhitecturală a lui Neagoe Basarab pe seama implicării sale în şantierele constantinopolitane. Cu toate

17
Paul din Alep, Jurnal de călătorie în Moldova şi Valahia, ediţie şi traducere adnotată de Ioana Feodorov, Bucureşti, ed. Academiei
Române, Brăila, ed. Istros a Muzeului Brăilei, 2014, p. 325.
18
Wilhelm Derblich, Land und Leute der Moldau und Wallachei, Praga, 1863, p. 13. Vezi şi Nicolae Iorga, Istoria românilor prin
călători, Bucureşti, ed. Eminescu, 1981, p. 625. Cronica redactată în limba greacă la care se face referire nu a fost identificată.
19
Pentru ipotezele legate de locul de origine al miticului meşter vezi Gheorghe Balş, „Influences améniennes et géorgiennes sur
l’architecture roumanie”, Communication au III-ème Congrès des Études Byzantines, Atena, 1931, p. 12.
20
Grigore, G. Tocilescu, op. cit., p. 37.
21
Machiel Kiel, Studies on the Ottoman Architecture in the Balkans, Variorum, 1990, p. 130, nota 34. La Vidin nu se mai păstrează
din arhitectura otomană nimic mai vechi de veacul al XVIII-lea.
22
Mustafa A. Mehmet, „Două documente turceşti despre Neagoe Basarab” în Studii. Revistă de istorie, tom 21, fasc. 5, Academia
R.S.R., 1968, p. 923 şi Tahsin Gemil, Românii şi otomanii în secolele XIV-XVI, Bucureşti, ed. Academiei Române, 1991, pp. 76-77.
23
Vezi nota 16.
24
Vasile Drăguţ, „L’architecture dans les pays roumains au XVIe siècle dans la perspective des relations avec le monde ottoman” în
R.R.H.A., Série Beaux-Arts, Tome XXIII, Bucureşti, 1986, p. 20, nota 69. Admiţând ipoteza că tradiţia populară despre meşterul
Manole s-a construit pe un personaj real, Vasile Drăguţ prezenta ipoteza alegerii acestuia de către viitorul domnitor valah dintre con-
structorii în căutare de lucru aflaţi în cosmopolitul Istanbul.
25
Grigore G. Tocilescu, op. cit., p. 37.
26
Aspectul mi-a fost semnalat de istoricul de artă Emanuela Cernea.
27
Grigore G. Tocilescu, op. cit., p. 35.

3
acestea nu ezită să pună în evidenţă consistentele asimilări din arhitectura otomană: de la marmura adusă din
împrejurimile capitalei imperiului („marbre de Marmara”), la procedeele de construcţie şi de punere în ope-
ră „(…) exact aceleaşi cu cele utilizate pe malurile Bosforului şi în Asia Mică”. În fine, acesta consemna la
rându-i descoperirea „în turlele bisericii, în interior, sub vechile straturi, inscripţii arabe trasate abil”28.
O parte dintre meşteri este foarte probabil să fi lucrat înainte la clădirea bisericii mănăstirii ctitorite de
Radu cel Mare (1495-1508) la Dealu, lângă Târgovişte pe locul unui lăcaş anterior. Ridicată din piatră, cu
ancadramentele uşilor rezolvate din marmură după tipicul otoman (fig. 3), cu motive decorative sculptate
influenţate de acelaşi repertoriu caucazian (fig. 4, 5), biserica mănăstirii Dealu (1499-1501) îi era fără îndoia-
lă familiară lui Neagoe care îşi petrecuse o bună parte din tinereţe la curtea lui Radu cel Mare. De altfel, meş-
terilor lui Neagoe, printre care şi zugravul Dobromir, li se datora prima pictare a bisericii la 151429.

Fig. 3,4,5. Biserica mănăstirii Dealu: ancadramentul accesului în biserică,

detaliu al bazei turlei de deasupra naosului şi detaliu de cornişă la turla de pe naos
(foto H. Moldovan)

Pe lângă problema meşterilor, o a doua temă dezbătută în numeroase ocazii a fost cea a rezolvării spaţiale
particulare, componenta asupra căreia s-a concentrat interesul cercetătorilor fiind pronaosul supralărgit, dis-
pus spre vest în continuarea triconcului rezolvat după modelul sârbesc, deja împământenit în Valahia (fig. 6).
Organizarea spaţială a acestuia nu a decurs doar din raţiuni utilitare, ci şi din motive teologice. Organizări
similare ale nartexului apăreau de timpuriu în arhitectura armenească (secolele al X-lea – al XIV-lea), adesea
acest spaţiu (purtând denumirea de gavit) fiind conceput atât cu funcţia de pronaos în al cărui careu central
erau ţinute şi adunările comunităţii, cât şi cu funcţia de necropolă, în laterale fiind amplasate mormintele.
Asemănările dintre rezolvarea compartimentului apusean al bisericii argeșene şi modele caucaziene – de care
o despart câteva secole – nu exclud însă filtrarea influenţelor prin experimentele athonite, cele balcanice sau
posibila înrudire cu precedente locale30. Separarea pronaosului de galeriile funerare laterale era realizată prin
careul format de cele 12 coloane (cu bazele decorate cu modelul crinului în succesiunea pozitiv-negativ şi
încheiate la partea superioară cu aceleaşi muquarnas otomane pe care le întâlneam, sub o altă formă, şi la
cornişa bisericii) (fig. 7, 8) şi prin dispunerea mobilierului şi icoanelor. Semnificaţiile numărului 12 pot fi
asociate cu canonul de fondare al bisericilor armeneşti, conform căruia, la temelia bisericii trebuiau aşezate
în careu 12 pietre, simbol al apostolilor31. O descriere anonimă de la începutul secolului al XIX-lea lămureşte
dispunerea din interiorul nartexului:

28
Monăstirea Curtea de Argeş, Photographie Spitescu, Bucarest, f.a., p. 4. Citarea afirmaţiilor lui Lecomte du Noüy în introducerea
semnată de Jules Brun.
29
Nicolae Stoicescu, Cristian Moisescu, Târgoviştea şi monumentele sale, Bucureşti, ed. Litera, 1976, p. 261.
30
Tereza Sinigalia, „Vechea biserică a mănăstirii Bistriţa-Vâlcea” în Monumentul, VII, Iaşi, ed. Fundaţiei Axis, 2006, pp. 21-34 şi
„A avut biserica mănăstirii Argeşului predecesori?” în In memoriam Radu Popa, Bistriţa Năsăud, Muzeul judeţean Bistriţa, 2003, pp.
439-444.
31
Elisabeta Negrău, Cultul suveranului sud-est european şi cazul Ţării Româneşti. O perspectivă artistică, Iaşi, ed. Lumen, 2011, pp.
185-186.

4
 „Cum intri aici întâi sănt cu număr de 20 de jăţuri (strane n.n.) şi aici lângă jăţuri săntu 8 icoane, patru
în dreapta şi patru în stânga, făcute mari dintre care sunt başca alte doo împărăteşte foarte frumos zu-
grăvit chipul Domnului şi al Preacuratei Maicii sale.”32
Icoanele erau pomenite atât de Gavriil Protul cât şi de Paul din Alep care consemna detalii importante:
„Între stâlpi, doi câte doi, este aşezată câte o icoană mare, lucrată de pictori cretani, toate minunat de
frumoase. Sunt pictate pe amândouă feţele: pe faţă sunt icoane de [sfinţi] mucenici călăreți, iar pe spa-
te icoane de cuvioşi.”33
Catagrafiile mănăstirii de la jumătatea secolului al XIX-lea mai aminteau doar patru icoane34 (în prezent
identificate), afectate în timpul incendiului care distrusese interiorul bisericii în decembrie 1867.

Fig. 6. André-Emile Lecomte du Noüy (sau colaboratorii acestuia):

planul bisericii fostei mănăstirii de la Curtea de Argeş – propunere de restaurare (nesemnată, nedatată)
(Arhiva A. Lecomte du Noüy, D.I.T.A.C.P. / U.A.U.I.M, 6.A.143)

Fig. 7. André-Emile Lecomte du Noüy (sau colaboratorii acestuia): secţiunea bisericii fostei mănăstirii de la Curtea de Argeş (ne-
semnată, nedatată) (Arhiva A. Lecomte du Noüy, D.I.T.A.C.P. / U.A.U.I.M, 6.A.145)
Fig. 8. Careul coloanelor din pronaosul bisericii fostei mănăstiri de la Curtea de Argeş (foto H. Moldovan)

32
Ilie Corfus, „O descriere a mănăstirii Curtea de Argeş din anul 1813” în Revista Istorică Română, vol. XV, 1945, p. 218. Docu-
mentul, datat în 13 septembrie 1813, se găseşte la biblioteca Academiei Române.
33
Paul din Alep, op. cit., p. 328. Vezi şi Emil Lăzărescu, „O icoană puţin cunoscută din secolul al XVI-lea şi problema pronaosului
mănăstirii Argeşului” în S.C.I.A., tom XIV, nr. 2, Bucureşti, 1967, pp. 187-199.
34
Spiridon Cristocea, Catagrafii din secolele XVIII-XIX ale unor mănăstiri şi schituri din actualul judeţ Argeş, Piteşti, ed. Ordessos,
2013, p. 98, p. 116 şi p. 126. Catagrafiile din 22 ianuarie 1845, 12 noiembrie 1850, respectiv octombrie 1862.

5
 Analizând volumetria nu se poate nega aluzia la siluetele edificiilor de cult otomane de la începutul
perioadei clasice. Agheasmatarul, în formula sa iniţială cu învelitoarea în formă de clopot, cu streşini largi,
ocupa locul nelipsitei fântâni a abluţiunilor musulmane, în timp ce crescendoul volumetric, marcat de accen-
tele verticale ale celor patru turle (noutate în arhitectura religioasă valahă, la fel ca şi torsionarea celor două
turle mici din colţurile laturii vestice) trimite la compoziţia moscheilor.
Perpetuând modelul bisericii mănăstirii Dealu, faţadele de la Argeş au fost împărţite în două registre
printr-un brâu median, rezolvat însă într-o manieră mult mai complicată, în torsadă. Similar cu exemplul târ-
goviştean, elevaţiile se retrăgeau la partea superioară, cornişa fiind astfel dublată. Sub planul retras era inter-
calată o poală, iniţial acoperită cu aceleaşi foi de plumb ca şi restul învelitorii, aceasta protejând dantelăria
decorativă (muqarnas) împrumutată din acelaşi repertoriu otoman (fig. 9, 10). În condiţiile unei varietăți co-
vârşitoare de rezolvări ale acestor ornamente în arhitectura islamică35, similitudinile dintre complicatele ge-
ometrii ale elementelor decorative ale cornişei moscheii lui Baiazid din Istanbul (1500-1505) şi cele de la
Argeş fac puţin probabilă o simplă coincidenţă (fig. 11, 12).

Fig. 9. Biserica fostei mănăstirii de la Curtea de Argeş: vedere dinaintea restaurării

(fotografie de Carol Popp de Szathmari, c. 1860, Arhiva A. Lecomte du Noüy, D.I.T.A.C.P. / U.A.U.I.M, F3.B.004)
Fig. 10. André-Emile Lecomte du Noüy (sau colaboratorii acestuia): elevaţia sudică a bisericii fostei mănăstirii de la Curtea de Argeş
– propunere de restaurare (nesemnată, nedatată) (Arhiva A. Lecomte du Noüy, D.I.T.A.C.P. / U.A.U.I.M, 6.A.58)

Fig. 11. Moscheea lui Baiazid din Istanbul: detaliu de cornişă de deasupra accesului în spaţiul de rugăciune (foto H. Moldovan)
Fig. 12. Biserica fostei mănăstirii de la Curtea de Argeş: detaliu de cornişă deasupra absidei altarului (foto H. Moldovan)

35
Doğan Kuban, Ottoman Architecture, Antique Collectors’ Club, 2010, pp. 449-450.

6
 
Încercarea de reconstituire a felului în care arăta biserica iniţial a întâmpinat şi întâmpină problema
stabilirii autenticităţii componentelor monumentului asupra căruia s-a intervenit considerabil în timpul lucră-
rilor de restaurare desfăşurate în intervalul 1875-1886. Cât din ceea ce se mai păstrează astăzi in situ aparţine
bisericii originare sau care dintre componente respectă concepţia iniţială? Deşi s-a afirmat în repetate rânduri
faptul că lucrările conduse de arhitectul francez André-Emile Lecomte du Noüy36 ar fi avut drept rezultat
reconstrucţia integrală şi fidelă a bisericii de secol XVI37, documentele de arhivă (deopotrivă cele scrise, de-
senate sau fotografice38), precum şi observaţiile de teren ne îndreptăţesc să credem că, deşi cu modificări,
biserica fostei mănăstiri de la Curtea de Argeş conservă încă în bună măsură atât substanţa cât şi caracteristi-
cile originare.
Starea de degradare a bisericii la începutul anilor ʼ70 ai secolului al XIX-lea era surprinsă în câteva
cuvinte de Grigore G. Tocilescu:
„Curonamentul uşei de la intrare, precum şi brâul cel mare, ce încingea biserica, fiind arse şi stricate,
ca şi semi colonetele dintre ferestre pe părţile laterale ale Narthexului fiind trunchiate la căpătâie, se
măcinau descompunându-se. Ici şi colo câteva rosace mari şi mai multe de cele mici, zăceau sfărâma-
te, cele care însă avuseseră păsărele de bronz lipseau cu totul, ca şi porumbii cu clopoţeii lor în cioc.
Acoperişul de plumb lăsa ca să pătrundă ploaia în Biserică. Turlele sguduite de mai multe ori de cu-
tremure, aplecate într’o parte, cu sculpturile mâncate de timp, cu bazele lor smintite din loc, cu florile
distruse şi rose, totul înfăţişa o privelişte întristătoare.”39
Începerea studiilor, a planurilor şi devizelor pentru restaurarea bisericii fusese aprobată prin decretul
lui Alexandru Ioan Cuza, în luna mai a anului 186340. Printr-un ordin ministerial, arhitectul Gaetano Burelly
a fost însărcinat cu elaborarea acestor cercetări preliminare rămase însă fără vreun rezultat concret până la
implicarea arhitectului Filip Montoreanu41 în 187042, sub coordonarea acestuia fiind ridicate schelele şi
începându-se intervenţiile sculptorului Carl Storck la soclul sculptat de piatră43. La începutul anului 1874, o
comisie condusă de arhitectul Alexandru Orăscu întocmea un raport detaliat privitor la felul în care trebuiau
continuate lucrările44. Pe lângă descrierea degradărilor, memoriul cuprindea şi o serie de observaţii şi reco-
mandări, comisia optând pentru „(…) restituirea monumentului în toate părţile ce se vor constata ca alterate
sau suprimate, prin efectele timpului, de la planul primitiv”. Din cauza întârzierii realizării ambiţiosului pro-
iect care, pe lângă biserică, viza construirea unui ansamblu amplu (fig. 14) în locul construcţiilor mănăstireşti
şi a seminarului început în timpul domniei lui Gheorghe Bibescu (fig. 13), lucrările au fost din nou amânate,
finalmente, în acelaşi an 1874, Montoreanu pierzând contractul45.

36
Numele arhitectului André-Emile Lecomte du Noüy (1844-1914) apare frecvent în studiile de istoria arhitecturii româneşti, impli-
carea sa în şantierele de restaurare sau reclădire ale unora dintre cele mai reprezentative monumente medievale românești, dar şi pro-
iectele noi, aducându-i notorietatea. Născut la Paris, Lecomte du Noüy a beneficiat din copilărie de accesul la pregătirea artistică. În
1859 s-a înscris la École Impériale de Dessin et Mathématique cu numele André Lecomte, însă datele insuficiente nu permit reconsti-
tuirea primilor săi ani de pregătire. Fost elev al lui Joseph Auguste Émile Vaudremer, Anatole de Baudot şi al lui Eugène Emmanuel
Viollet-le-Duc, Lecomte du Noüy colaborase ca inspector cu Commission des Monuments Historiques din Franţa. În 1875 sosea în
România, şederea fiind planificată pentru doar doi ani, până la încheierea restaurării de la Curtea de Argeş. Proiectele importante care
îi fuseseră propuse, dar şi lipsa unei vieţi de familie comode l-au determinat să-şi petreacă cea mai mare parte a vieţii sale aici. Mem-
bru corespondent al Academiei Române din 1887, Lecomte du Noüy a fost un intim al Brătienilor, Goleştilor sau al familiei regale.
Lecomte du Noüy murea în 1914. La propunerea reginei Elisabeta şi cu încuviinţarea regelui Ferdinand I a fost înhumat în cimitirul
bisericii Flămânzeşti, paraclis al bolniţei fostei mănăstiri argeşene.
37
Cea mai recentă lucrare în care este reiterată această idee este cea semnată de Iulian Olteanu, Piatra în patrimonial românesc:
degradări specifice şi tratamente adecvate, Bucureşti, ed. ACS, 2015, p. 261.
38
În ciuda unui material fotografic bogat atât de dinaintea cât şi de după finalizarea lucrărilor de restaurare, nu ni se păstrează ima-
gini din timpul desfăşurării intervenţiilor.
39
Grigore, G. Tocilescu, op. cit., p. 58.
40
Restaurarea monumentelor istorice 1865-1890. Acte şi rapoarte oficiale, Ministerul Cultelor şi Instrucţiunei Publice, Bucureşti,
1890, p. 4.
41
M.-L. Crosnier Leconte, „L’enseignement de l’architecture en France et les élèves étrangers: le cas roumain” în R.R.H.A., Tomes
XXXVI-XXXVII, 1999-2000, p. 88 şi David de Penarum, F. Roux et E. Delaire, Les élèves de l’École des Beaux-arts 1793-1907,
Paris, 1907, p. 352. Filip Montoreanu (Philippe Montoréano, aşa cum apare consemnat în documentele franceze), născut la Bucureşti
în 1811, fusese admis la École des Beaux-arts în ciclul primar (2ème classe) în 1865 ca elev al lui Charles Auguste Questel (îndrumă-
tor al unui atelier liber între 1856-72). Nu se cunoaşte în ce măsură a frecventat şi finalizat studiile de arhitectură dat fiind faptul că
dosarul său nu cuprinde nici o foaie de evaluare.
42
Restaurarea monumentelor..., p. 7.
43
Pentru contractul semnat de Carl Storck vezi A.N.R.-A.N.I.C., fond M.C.I.P., dosar 768/1871 f.69-84.
44
A.N.R.-A.N.I.C., fond M.C.I.P., dosar 127/1874, f. 118-136v.
45
Ibidem, f. 210.

7
 Fig. 13. Petre Paşcanu: „Planul general de situaţie şi nivelement” al mănăstirii Curtea de Argeş, realizat în 1876. Planul indică am-
prentele clădirilor vechiului ansamblu mănăstiresc şi fundaţiile seminarului teologic început în perioada domniei lui Gheorghe Bibes-
cu (1842-48) după proiectul arhitectului elveţian Johann Schlatter
(Arhiva A. Lecomte du Noüy , D.I.T.A.C.P. / U.A.U.I.M, 6.A.108)

Fig. 14. Filip Montoreanu: schiţa planului organizării funcţionale generale a ansamblului episcopal de la Curtea de Argeş, anexă la
„programa” lucrărilor de restaurare planificate la începutul lunii martie 1874
(A.N.R.-A.N.I.C., fond M.C.I.P., dosar 127/1874, f. 42)

După vacantarea funcţiei de „arhitect dirigent” al lucrărilor de la Curtea de Argeş, la sugestia lui Ale-
xandru Odobescu46, guvernul român, prin Agenţia română de la Paris şi ministrul Titu Maiorescu, se adresa
arhitectului francez Eugène Emmanuel Viollet-le-Duc (1814-1879), mai veche cunoştinţă a principelui Ca-
rol47, care, deja la o vârstă înaintată, îl trimitea în ţară pe colaboratorul său, arhitectul Anatole de Baudot
(1834-1915), fost vicepreşedinte al Commission des Monuments Historiques din Franţa. Reîntors în Franţa
după atenta examinare a monumentului argeşean, de Baudot împreună cu Viollet-le-Duc elaborau un amplu

46
Ibidem.
47
Alexandru Tzigara-Samurcaş, Memorii, vol. I, Bucureşti, ed. „Grai şi suflet”, 1999, p. 267 şi Georg Schaefer apud. Catherine
Granger, „Carol al României şi Franţa” în Napoleon al III-lea şi Principatele Române, Bucureşti, Muzeul Naţional de Artă al Româ-
niei, 2008, p. 33. Tânărul Carol îl cunoscuse personal pe deja celebrul arhitect Viollet-le-Duc în timpul sejurului pe care îl petrecuse
la reşedinţa lui Napoleon al III-lea de la Compiègne, în toamna anului 1863.

8
raport tehnic privitor la starea construcţiei şi la intervenţiile de restaurare necesare, raport prezentat autorită-
ţilor de la Bucureşti la sfârşitul anului 187448 (fig. 15, 16, 17). Recomandările privind restaurarea fidelă for-
mei originare, includeau trei categorii de lucrări: consolidarea şi asigurarea bunei stări a părţilor păstrate ale
edificiului, reconstituirea acelor părţi distruse complet pe baza dovezilor indubitabile şi, în fine, mobilierul şi
decoraţiile exterioară şi interioară49. Dat fiind că nici unul dintre cei doi nu putea să se implice direct,
Viollet-le-Duc adresa ministrului Maiorescu o scrisoare prin care îl recomanda în termeni laudativi pe „ele-
vul şi prietenul”50 său, arhitectul Lecomte51. În textul scrisorii, maestrul francez dădea recomandări detaliate
privitoare la remuneraţia pe care tânărul său colaborator ar fi trebuit să o primească pentru deplasarea din
Franţa, coordonarea şantierului şi încheierea lucrărilor de la Curtea de Argeş. Toate aceste sume au fost
aprobate de ministrul Titu Maiorescu şi incluse în contractul semnat în luna mai 1875 prin care arhitectul se
angajase „(…) să conducă şi să diriguiască execuţia lucrărilor de restaurare (…) urmând proiectele realizate
la faţa locului de dl. Anatole de Baudot (…) şi aprobate de dl. Viollet-le-Duc”52. Totodată Viollet-le-Duc îl
recomanda pentru lucrările care priveau de pietrăria pe Pierre Decasse, bun profesionist, ulterior implicat în
şantierul argeşean.

Fig. 15, 16, 17. Eugène Emmanuel Viollet-le-Duc, Anatole de Baudot: soluţii de restaurare pentru diferite părţi ale bisericii episcopale
de la Curtea de Argeş (1874) – jgheabul metalic superior, parapetul decorativ şi rigolele platformei pe care se ridica biserica şi pro-
punere de acoperire a zonei accesului principal
(A.N.R.-A.N.I.C., fond M.C.I.P., dosar 342/1875)

Şantierul reîncepea aşadar în 1875, din primele rapoarte deja reieşind faptul că planurile de intervenţie
ale lui Lecomte du Noüy se îndepărtau de direcţiile trasate de maeştrii săi. Deşi termenul fixat pentru finali-
zarea restaurării fusese de doar 2 ani, în 1877 ministrul cultelor propunea prelungirea înţelegerii cu arhitectul
francez53. La începutul anului 1878, arhitecţii Alexandru Orăscu şi Carl Benisch apreciau că realizările re-
prezentau cam 2/3 din lucrare, execuţia „(…) fiind făcută cu soliditate şi pricepere”54. În ciuda unor gesturi
brutale – cum a fost bunăoară demolarea integrală a construcţiilor care se mai păstrau din vechea incintă
(mănăstirească fig. 13) sau reconstrucţia într-o formă nouă, diferită de original, a cantharului55 din faţa acce-

48
A.N.R.-A.N.I.C., fond M.C.I.P., dosar 342/1875, f. 3-19v.
49
Ibidem, vezi şi Restaurarea monumentelor..., p. 17.
50
A.N.R.-A.N.I.C., fond M.C.I.P., dosar 342/1875, f. 28. Scrisoarea semnată de Viollet-le-Duc are 3 pagini şi este datată în 8 iunie
1875 (f. 28-29v).
51
Arhitectul consemnat în documentele timpurii cu numele André-Emile Lecomte, începea să semneze „Lecomte du Noüy” după
adăugarea numelui matern „Denoüy”, în jurul anului 1884.
52
Restaurarea monumentelor..., p. 17.
53
Ibidem, pp. 64-65.
54
Ibidem, p. 65.
55
Agheasmatarul, denumit şi canthar sau cerdărcel (cf. termenului folosit de Gavriil Protul), destinat păstrării toacei şi sfinţirii ape-
lor de Bobotează se găsea plasat în partea vestică a bisericii în faţa intrării, în axul acesteia. Chiar dacă astfel de construcţii apăreau şi
în arhitectura bizantină sud-dunăreană, Grigore Ionescu semnala faptul că felul în care fusese poziţionată şi rezolvată, construcţia
amintea de „…modelul fântânilor decorative ce se găsesc în faţa unor moschei turceşti” (op. cit., p. 123).

9
sului în biserică, demolat înainte de 1874 de Montoreanu56 (fig. 18, 19) – pe parcursul lucrărilor, din cores-
pondenţa şi documentele păstrate transpare faptul că reprezentanţii administraţiei centrale au fost preocupaţi
mai degrabă de aspectele cantitative (finanţarea necesară şi termenele angajate) şi mai puţin de cele calitati-
ve.

Fig. 18. Cantharul (agheasmatarul) din faţa bisericii episcopale de la Curtea de Argeş, fotografiat la 1866 de Carol Popp de
Szathmari, înaintea de demolare (după Nicolae Ghika-Budeşti, Evoluţia arhitecturii în Muntenia, Partea I, Originile şi înrâuririle străi-
ne până la Neagoe Basarab, Buletinul Comisiunii Monumentelor Istorice, 1927)
Fig. 19. Paraclisul mare al mănăstirii de la Curtea de Argeş şi cantharul în forma reconstruită de Lecomte du Noüy, c. 1880 (Arhiva
A. Lecomte du Noüy, D.I.T.A.C.P. / U.A.U.I.M, F3.B.006)

Chiar dacă edificiul ctitorit de Neagoe Basarab s-a păstrat în bună măsură, schimbările şi adaosurile au
fost substanţiale. Turla de deasupra naosului, avariată în timpul seismelor din 1802 şi 1838, trebuia refăcută.
Lecomte du Noüy a reconstituit partea superioară a feţei de vest, a refăcut sculptura exterioară şi a înlocuit
glafurile de piatră ale ferestrelor57. Deşi baza turlei îşi păstrase soliditatea s-a intervenit asupra structurii de
descărcare, trompele de colţ de deasupra naosului fiind construite într-o formă uşor diferită58. Turla centrală
de deasupra pronaosului a fost păstrată la rândul ei parţial, două feţe fiind refăcute59 prin înlocuirea acelor
piese de piatră deteriorate. De asemenea sculpturile erodate au fost „reîmprospătate cu dalta”60. Turlele mici
din colţurile de sud-vest şi nord-vest ale bisericii, au fost la rândul lor refăcute, fineţea lucrăturii originare,
afectată de cutremure, nepermiţând reparaţii superficiale. Chiar dacă Viollet-le-Duc recomandase crearea
unui jgheab de plumb (fig. 15), Lecomte du Noüy a modificat cornişa superioară, adăugându-i un sistem de
scurgere săpat în piatră, bogat decorat, prevăzut cu garguie, acestea evacuând apa deasupra unui pervaz tot
de piatră care înlocuia învelitoare originară. Plumbul care acoperea biserica, fixat pe un strat gros de pământ
bătătorit ale cărui forme unduite le reproducea, fusese dislocat la rândul său de seisme. Lecomte du Noüy
reconstruia integral şarpanta şi învelitoarea, adăugând la turlele mici ornamentele metalice a căror prezenţă,
neatestată de documente sau altfel de urme, fusese aprobată, conform consemnărilor sale, de membrii Aca-
demiei Române. Necesitatea „restituirii” decoraţiei de la cornişele turlelor reprezenta unul dintre punctele

56
Edificiul originar, aflat într-o stare de conservare precară, a fost demolat, conform consemnărilor lui Montoreanu, pietrele fiind
numerotate şi păstrate într-o magazie amenajată în interiorul chiliilor. Din documente reiese faptul că, înaintea demontării, arhitectul
realizase un releveu, rămas însă inedit.
57
Restaurarea monumentelor…, p. 89.
58
Grigore Ionescu, op. cit., p. 135. Chiar dacă în sursele primare consultate nu se face nici o referire la acest aspect, Grigore Ionescu
aprecia că înaintea intervenţiei lui Lecomte du Nouÿ „aceste trompe erau perfect conice, însă foarte plate. Restauratorul care a
schimbat pe alocuri aspectul cel vechi al bisericii, introducând elemente noui şi „dregând” unele imperfecţiuni cari dădeau totuşi un
caracter deosebit monumentului, a înlocuit aceste trompe plate cu un fel de planuri înclinate, cari plecând de la intersecţia extradosu-
rilor arcurilor mari, se termină la înălţimea planurilor de naştere a tamburului octogonal unindu-se într-o suprafaţă aproape conică”.
59
Restaurarea monumentelor…, p. 89.
60
Ibidem, p. 58.

10
raportului comisiei numite în 1874. În ciuda oricăror dovezi concrete ale existenţei unor detalii decorative, în
text se menţiona că: „(…) reclamă şi turlele cele mici din faţa bisericii, acest graţios element decorativ, care a
dispărut negreşit cu timpul.”61 Pentru turlele mici Lecomte du Noüy intervenea cu ornamente noi, diferite de
cele existente la cornişele turlelor de pe pronaos şi naos, ambele având ca motiv floarea de crin – ornament,
fără îndoială împrumutat din lexicul decorativ otoman – interpretat sub diverse forme pe numeroase compo-
nente ale edificiului. Motivul florii de crin era reluat şi în reconstrucţia împrejmuirii platformei pe care se
ridica biserica, reconstituirea acesteia fiind recomandată încă de la începuturile proiectului de Viollet-le-Duc
(fig. 16). Despre această împrejmuire, la începutul lucrărilor de restaurare, „(…) unii își aminteau încă”, chi-
ar dacă din ea „nu mai erau nici măcar urme”62. În 1657, clericul sirian Paul din Alep consemna în jurnalul
său existenţa unei „(…) cărări cu două pălimare mândre de piatră, [cu stâlpi] în număr de 318 Părinţi numiţi,
cu mare înţelepciune pentru a rândui avutul şi cheltuielile cârmuirii Bisericii.”63 În timpul săpăturilor începu-
te de Lecomte du Noüy în jurul bisericii fuseseră găsite urme ale fundaţiilor şi în jur de 50 de flori sculptate
din balustrada originară64, reconstrucţia – deşi diferită – bazându-se aşadar pe dovezi certe.
Decoraţia faţadelor, păstrând dispoziţia şi motivele, a suferit intervenţii la rândul ei. O parte a discuri-
lor de piatră sculptate de deasupra arcaturilor au fost înlocuite, baghetele de marmură albă dintre ferestrele
registrului inferior au fost schimbate cu altele noi, toate acestea declanşând criticile adresate arhitectului
francez care „(…) a cizelat din nou sculpturile şi a răzuit zidurile, lucru barbar!” şi „(…) a spoit cu văpsea
de ulei exteriorul bisericei, lucru încă şi mai barbar”.65 „Barbaria” lui Lecomte du Noüy nu era nejustificată,
arhitectul încercând să redea aspectul originar al bisericii pe baza urmelor pe care le-a descoperit. Paul din
Alep nota:
„Aceste [dantelării de] piatră de pe toate zidurile bisericii şi toate turlele sunt acoperite cu aur, lazurit
şi altele asemenea, în toate culorile.”66
Aceeaşi preţioasă sursă ne furnizează şi descrierea unora dintre detaliile decorative pe care astăzi, în
lipsa unor piese autentice, am fi tentaţi să le judecăm drept exotisme adăugate de restauratorul francez. Bu-
năoară adăugarea acelor neobişnuiţi porumbei de bronz de deasupra discurilor care marchează articularea
arcaturilor din registrul superior al faţadelor bisericii, nu este o urmă a gusturilor eclectice ale lui Lecomte du
Noüy ci o restituire a unor detalii pe care textul lui Paul din Alep le explică cu amănunte:
„Ne-au spus că pe fiecare dintre [discuri] a fost prinsă o pasăre de aramă, cu aripile întinse de parcă s-
ar fi aflat în zbor, iar atunci când bătea vântul începeau să sune nişte clopoţei care erau legaţi de aripile
lor. Nu se mai păstrează dintre ele decât câteva.”67
Într-un memoriu din 1879, Th. Aman, Th. Ștefănescu, C. Storck şi Al. Săvulescu68, apreciau că „(…)
restauratorul trebuie să fie sclavul fidel al nobilei concepţii iniţiale (primitive), cu atât mai mult cu cât fiecare
piatră a acestui monument atestă calitatea de artist desăvârşit a arhitectului său” şi nici o inovaţie, oricât de
măruntă „nu trebuie permisă”.69 În ciuda intervenţiilor asupra substanței originare, în 1880 ceea ce fusese
contractat a fost recepţionat, „Comisia de constatare a lucrărilor efectuate” conchizând fără comentarii că
„(…) d. Lecomte şi-a îndeplinit sarcina pentru partea exterioară şi că i se poate da act de descărcare pentru
aceasta”70 (fig. 20).

61
Ibidem, p. 24.
62
Grigore G. Tocilescu, op. cit., p. 57.
63
Paul din Alep, op. cit., p. 326. Vezi şi nota 777 în care autoarea traducerii explică numărul 318 prin trimiterea pe care Paul de Alep
o face la clericii care au luat parte la Sinodul ecumenic de la Niceea din anul 325, corectând astfel confuziile din mai vechea traduce-
re în limba română a textului diaconului sirian (Călători străini despre Ţările Române, vol. VI, partea I, Paul de Alep, trad. M. M.
Alexandrescu-Dersca Bulgaru, Bucureşti, editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1976, p. 166). Vezi şi Elisabeta Negrău, op. cit., pp.
184-185.
64
Grigore G. Tocilescu, op. cit., p. 58.
65
Carmen Popescu, „André Lecomte du Noüy (1844-1914) et la restauration des monuments historiques en Roumanie” în Bulletin de
la Société de lʼHistoire de lʼArt français, 1999, p. 295.
66
Paul din Alep, op. cit., p. 328.
67
Ibidem, p. 327. La rândul său Ludwig Reissenberger (Analele arhitecturei şi ale artelor cu care se leagă, no. 11, 1890, p. 191),
care nu mai găsea urmele acestor elemente de decor, consemna descrieri ale martorilor conform cărora „porumbeii” erau „… de pia-
tră auriţi şi care la interior fiind scobiţi, imediat ce sufla vântul, făceau o armonie aşea de dulce, că semănau cu apele coliene. Un
archimandrit (stariţ al mănăstirii) puse de se scoase porumbeii sub pretext că îl supăra când se ruga.”
68
Restaurarea monumentelor..., pp. 78-81.
69
Ibidem, p. 80.
70
Ibidem, p. 111. Raportul Comisiei datat în 8 decembrie 1880.

11
 Fig. 20. Biserica fostei mănăstirii de la Curtea de Argeş, văzută dinspre nord,
la sfârşitul lucrărilor de restaurare a exteriorului, c. 1880
(Arhiva A. Lecomte du Noüy, D.I.T.A.C.P. / U.A.U.I.M, F3.B.013)

Pentru continuarea lucrărilor în interiorul construcţiei, membrii comisiei instituite de Ministerul Culte-
lor erau de părere că „(…) restaurarea trebue făcută reproducând esact disposiţiunile, stilul şi ornamentaţiu-
nea veche”71. După căutările eşuate ale unui artist autohton capabil să continue şantierul, la începutul anului
1881 ministerul reînnoia înţelegerea cu Lecomte du Noüy72. În interiorul bisericii arhitectul francez decidea
renunţarea la ceea ce se mai păstra din vechile fresce, afectate de recentul incendiu din iarna anului 1867,
„(…) substituind în locul lor o decoraţiune în ulei, pe cât de costisitoare, pe atât de fantastică şi nepotrivi-
tă”73, operă a francezilor F. Nicolle, Charles Renouard şi Luc-Olivier Merson. Pe lângă renunţarea la decorul
originar, în ultima etapă a lucrărilor a fost refăcut şi pavimentul interior. Chiar dacă pardoseala iniţială era
din marmură albă cu o ornamentaţie puţin evidentă74, Lecomte du Noüy imagina un proiect opulent, din ca-
uza costurilor, finalizat doar parţial (fig. 21). În lipsa vechiului mobilier distrus de incendiu, libertatea arhi-
tectului în imaginarea unuia nou nu a fost în nici un fel îngrădită, piesele realizate nefiind nici ele scutite de
reproşurile contemporanilor care le calificau drept nefolositoare, „înzorzonate şi de un gust îndoios”75.

71
Ibidem, p. 112.
72
Ibidem, pp. 114-116.
73
H. Révoil, Restaurarea monumentelor istorice. Rapoarte despre Catedrala şi Reşedinţa Episcopală de la Curtea de Argeş, Biseri-
cile Trei Ierarchi şi S-tu Nicolae din Iaşi, Catedralele Mitropolitane din Târgovişte şi Bucureșci, Bisericile S-tu Dumitru din Craiova
şi Stavropoleos din Bucuresci, Bucuresci, 1890, p. 7.
74
Paul din Alep, op. cit., p. 328. Şi Ludwig Reissenberger, op. cit., no. 10, 1890, p. 182. Pe pardoseala din marmură albă, singurele
decoraţii, menţionate explicit înaintea intervenţiilor de restaurare, erau două mozaicuri de formă pătrată, plasate în pronaos şi în naos
sub turle, mozaicuri realizate „(…) din bucăţi de marmură de colore mai închisă şi mai deschisă, aşezate într-un desemn de arabesc.”
75
H. Révoil, op. cit., p. 7.

12
 Fig. 21. A. Lecomte du Noüy (sau colaboratorii acestuia), proiect pentru refacerea pardoselii interioare a bisericii şi agheasmatarului
(clişeu după planşă neidentificată, Arhiva Al. Tzigara-Samurcaş, D.I.T.A.C.P. / U.A.U.I.M)

La finalizarea restaurării, costurile totale ale şantierului desfăşurat în intervalul 1875-86 erau estimate
la suma de 1.501.000 lei76, aşadar de trei ori mai mult decât se estimase iniţial77. Resfinţirea bisericii a avut
loc în prezenţa familiei regale în data de 12 octombrie 1886. În urma scandalului iscat de dezbaterea privi-
toare la rezultatele lucrărilor conduse de Lecomte du Noüy la Curtea de Argeş, în luna mai a anului 1890, la
sugestia lui Mihail Kogălniceanu şi a lui Titu Maiorescu, era chemat arhitectul francez Henri Révoil să eva-
lueze situaţia în calitate de arbitru. Curând după publicarea raportului său, Révoil – specialist cu experienţă
în restaurarea monumentelor istorice – a fost acuzat de subiectivitate şi părtinire, evaluarea sa fiind conside-
rată a fi fost făcută „între patru ochi – ascultându-se numai o parte”78. Cu toate acestea, interesul şi preocupa-
rea casei regale pentru lucrările conduse de Lecomte du Noüy au permis continuarea construcţiilor, anchetele
financiare care au vizat sumele enorme cheltuite rămânând fără urmări. Faptul a fost pus pe seama intenţiei
suveranului de a adăuga unora dintre monumentele cheie ale istoriei medievale o nouă semnificaţie – cea a
monarhiei79. Fără resentimente în ceea ce priveşte alterarea autenticităţii vechilor construcţii, imediat după
resfinţirea bisericii episcopale de la Curtea de Argeş, în cuvântarea din faţa parlamentului, regele declara:
„Reedificarea monumentelor vechi a fost una dintre lucrările care întotdeauna a atras deosebita mea
îngrijire. Am salutat cu fericire ziua în care frumoasa catedrală a episcopiei de Argeş a fost redată cul-
tului divin, restaurată în splendoare şi frumuseţe care ridică ţara în ochii ei proprii. În curând vom ser-
ba sfinţirea bisericii metropolitane din Craiova şi a bisericii Sfinţii Trei Ierarhi din Iaşi. O naţiune care
îşi respectă monumentele străbune şi mai ales acele ale pietăţii şi credinţei creştineşti are un viitor si-
gur şi neclintit.”80
Fără îndoială, starea avansată de degradare în care ajunsese biserica lui Neagoe, precum şi ezitările re-
petate şi lipsa de experienţă ale celor angajaţi (începând cu 1863) în proiectele de restaurare s-ar fi încheiat
cu pierderi ireversibile, dacă nu chiar cu ruinarea integrală a monumentului. Cu toate neajunsurile ei, inter-
venţia condusă de Lecomte du Noüy rămâne prima restaurare – în sensul modern al conceptului – a unui
monument românesc.

76
Grigore G. Tocilescu, op. cit., p. 63.
77
A.N.R.-A.N.I.C., fond M.C.I.P., dosar 342/1875, f. 125-127.
78
Analele arhitecturei şi ale artelor cu care se leagă, an II, no. 2, Bucureşti, 1891, p. 17.
79
Teodora Voinescu, „Principii conducătoare în restaurarea monumentelor artistice de la Bibescu şi până azi” în Analecta, II, Bucu-
reşti, Universitatea din Bucureşti, Institutul de Istoria Artei, 1944, p. 148.
80
Oliver Velescu, „Preliminariile legii din anul 1892. Fapte istorice, juridice şi deprinderi estetice” în R.M.I., an LXI, nr. 2, Bucu-
reşti, 1992, p. 10.

13