Afficher cette page en : Français Traduire Désactiver pour : Roumain Options ▼

Plus Créer un blogue Se connecter

Turist în Orașul Iași (Iassy/Jassy)

Istoria orașului Iași

04 aprilie 2018 Pagini

Pagina de pornire
Istoria Bulevardului Carol I zona Copou
Tur pietonal orașul Iași
Vă invit la un tur pietonal pe dealul Copoului pentru a descoperi povestea clădirilor și a personajelor care au animat orașul Iași (Jassy)
de la 1800 până în zilele noastre. Ce să vezi în Iași ca turist -
TuristInIasi
Istoria Bulevardului Carol I - Copou - 23 August - Podul Verde Video Iași
Zona Bulevardului Carol I s-a dezvoltat începând din secolul al XVIII - lea în continuarea intersecției dintre Ulița Sârbească (str. Articole Interesante
Lăpușneanu de astăzi) și Ulița Hârlăului (str. Păcurari), cuprinzând trei părți din satul Muntenimea Iașilor: Muntenimea de Jos, Link-uri Utile
Muntenimea de Mijloc și Muntenimea de Sus.
Sesizari si Reclamatii Iasi
Pe atunci, actualul Bulevard Carol I, zis și Copou, se numea Podul Verde, denumire preluată se pare de la podul de culoare
Contact
verde din sec. XVIII situat peste un râu care curgea spre Râpa Galbenă și cu izvorul în apropierea Bibliotecii Centrale
Universitare (BCU).
Faceți căutări pe acest blog
Se spune că denumirea de Copou ar fi fost preluată de la Mănastirea Copou (Sf. Atanasie și Chiril), află în Grădina Botanică, Căutare
unde exista o moșie domnească. În timpul unei invazii a tătarilor, Doamna Tudosca (Teodosia), soția lui Vasile Lupu, a fugit în
pădure și s-a ascuns într-o scorbură de copac. După ce pericolul a trecut, domnitorul și-a căutat soția pe aceste dealuri și a
găsit-o cu ajutorul unui câine de vânătoare, un copou. În 1638, voievodul, în semn de mulțumire că și-a găsit soția Translate
nevătămată, a hotărât zidirea unei mănăstiri pe acest loc.
Sélectionner une langue
Fourni par Traduction
În 1747, domnitorul Grigore al II-lea Ghica, încântat de frumusețea acestui loc, a avut inițiativa ridicării unui foișor în dealul
Copoului, iar pe la 1750, domnitorul Ioan Callimachi a demarat un proiect de plantare a viței-de-vie și de înfrumusețare a
locului cu grădini. Postări populare
După înființarea foișorului de la Copou de către Nicolae Mavrocordat și refacerea lui de către Matei Ghica, drumul Copoului a
Istoria
fost podit și îndreptat pentru trăsurile folosite pentru plimbarea la Copou. Bulevardului
O parte a acestui teritoriu fusese împărțită după anul 1750 de Ioan Theodor Calimachi în loturi mari, dăruite diferiților boieri Carol I zona
din familiile Balș, Cantacuzino, Ghica, Bogdan, Costachi, în special extremitățile, dinspre răsărit (Sărărie) și apus (Păcurari și Copou
Bahlui), zona de sus fiind în posesia Bisericilor.
În anul 1760, în urma daniei făcute de Ioan Theodor Calimah și hatmanul Vasile Roset, a fost ridicată biserica cu hramul celor
Patruzeci de Mucenici, la marginea târgului, „în capul Muntenimii de Sus despre Copou”, spre folosul și pentru necesitățile Strada Cuza
liturgice ale locuitorilor o parte și de alta a Uliței Copoului. Astăzi Biserica Sfinții 40 de Mucenici este situată pe strada Vodă
Berthelot nr. 14, în apropierea Facultății de Informatică.
Drumul Copoului (Ulița Copoului, Podul Verde) a fost deschis la jumătatea secolului al XVIII- lea, înainte de anul 1762. Astfel,
prin Podul Verde, locuitorii orașului aveau acces spre zona de promenadă de la Copou formată dintr-un foișor și mai apoi de
grădina publică. Strada
În 1822, pe terenul cumpărat în comuna Copou, Ioniță Sandu Sturdza, primul domnitor pământean al Țării Moldovei după Lapusneanu
ocupația turcilor, va construi un conac boieresc existentă și astăzi în curtea Colegiului Vasile Adamachi.

Bulevardul
Ștefan cel Mare
și Sfânt

Piata Unirii din

1. - Vedere generală de pe Copou 1845 - J. Rey Iasi

Fabrici și Uzine
in Iasi

Evenimente în
Iași 2018

2. - Vedere din Copou în 1850 din Palatul lui Grigore Sturdza, azi Sediul TVR

La început sec. 19, accesul spre zona Copoului și ieșirea nordică din oraș se realiza pe Drumul Botoșanilor, cale de acces
Evenimente în
formată în secolul al XVIII-lea, care tăia dealul în două. Iași pe 2019

Din Muntenimea de Mijloc și Ulița Târgului de Sus se înainta spre Copou pe o veche uliță ce avea să devină mai târziu strada
Asachi, apoi Română și Karl Marx, actuala stradă Lascăr Catargiu, uliță ce cobora din Muntenimea de Sus și sfârșea în
Muntenimea de Mijloc, pe ulița ce mergea de la Sfântul Nicolae cel Mic spre Sfântul Spiridon.
Podul de Piatră
În primele decenii ale sec. XIX-lea, pe Ulița Podului Verde aveau case mulți boieri ca Sturza, Ghica, Balș, Cantacuzino, din Iași
Catargiu, astfel că drumul este podită în 1801 cu scânduri groase de stejar iar în 1833 ulița a fost acoperită cu piatră de la
fostul Pod Verde (azi BCU) până la casa vistiernicului Gheorghe Ghica, astăzi aripa de nord a Universității Al. Ioan Cuza.

Numele de Podul Verde va fi preluată de traseul drumului Botoșanilor, denumit ulterior strada Carol, apoi 23 August,
România în
Bulevardul Copou și Bulevardul Carol I. Primul Război
Inițial a fost redenumit doar drumul podit în anul 1801, dinspre intersecția cu strada Păcurari până la Drumul Sării, azi străzile Mondial - Acum
Garabet Ibrăileanu și Vasile Pogor. 100 de ani

Podul cel Verde (Copou) era unit cu Ulița Sârbească și cea Boierească (dinspre Curtea Domnească, azi Palatul Culturii)
alcătuind Ulița Mare care se întindea pe vremea domnitorului Mihail Sturza de sub zidul Curții până mai sus de poarta Grădinii
Arhivă blog
Publice (Copou) unde era bariera orașului.
În 1866, după ce s-au înființat primăriile, partea de sus a Uliței Mari primește numele regelui Carol I iar a porțiunii din mijloc ► 2021 (12)
numele domnitorului Alexandru Lăpușneanu. Partea de jos, între hanul lui Petrea Bacalau (azi Piața Unirii) și Curtea
► 2020 (27)
Domnească, nu este redenumită până în iunie 1883 când este inaugurată statuia lui Ștefan cel Mare, din fața Palatului, statuie
care da numele bulevardului. ► 2019 (22)
▼ 2018 (27)
În timpul celui de al doilea Război mondial, în noaptea de 5-6 iunie 1944, pe la miezul nopții, avioanele anglo-americane au
► decembrie (1)
bombardat cartierul Copou iar pe 20 august la ora 13.00, trupele sovietice au intrat în Iași, depășind trupele Armatei a IV-a,
aflată în retragere dezordonată. Din cele vreo 13.990 de clădiri existente la începutul războiului (în 1941) și 111.600 de ► noiembrie (1)
locuitori, orașul pierduse cam 5.000, majoritatea din zona centrală din Păcurari, Sărărie și Copou unde au fost luptele și ► octombrie (1)
bombardamentele - 1862 complet distruse, între care și Piața Unirii, 589 grav avariate, iar restul parțial lovite.
► septembrie (1)
În anul 1920 și 1968 au avut lucrări de sistematizare și aliniere/lărgire a bulevardului, unele case au fost nevoite să-și reducă ► august (1)
din spațiul ocupat înspre bd. Carol I iar altele chiar au fost demolate.
► iulie (1)

Folosind harta Google Maps, colțul Bibliotecii Universitare (BCU) se află la altitudinea de 78 metri, Universitatea Al. Ioan Cuza ► iunie (1)
la 108m, Parcul Copou la 118m iar Rondul Copou la 157m, fiind o diferență de 79 metri pentru 2.7 km între BCU și Rondul ► mai (4)
Copou.
▼ aprilie (3)

Traseul nostru începe dinspre Piața Mihai Eminescu, urcând Copoul pe partea dreaptă, pe lângă Casa de Cultură a Studenților. Casa Iosef Zoller
Mozaicul din Piața Uniri
din Iași
Istoria Bulevardului Carol I
zona Copou

► martie (1)
► februarie (4)
► ianuarie (8)

► 2017 (60)

Abonați-vă la

Postări

Comentarii

3. - Strada Carol I

Dinspre Piața Mihai Eminescu, pe partea dreaptă

- Casa de cultură a studenților - ccsiasi - str.Vasile Conta nr.30

A fost construită între 1960-1962 sub conducerea ing. Norbert Zilberman. Inițial a fost numită Casa Tineretului cu scopul de a
fi un spațiu unde tinerii să își petreacă timpul liber și să se asocieze în trupe de dans, teatru, muzică sau literatură.
Clădirea Casei de Cultură a Tineretului are coloane înalte și altoreliefuri pe peretele frontal, operele sculptorilor Iftimie
Bârleanu (1916-1986) și Vladimir Florea (1922-1984) numite „Artă și cultură" și „Din viața tineretului” (1961) în care sunt
reprezentați tineri preocupați de toate formele de artă: dans, muzică, pictură, teatru, arhitectură etc.
Sculptorul Iftimie Bârleanu a realizat statuia lui Ioan Vodă cel Viteaz din cadrul Grupului Statuar al Voievozilor, a lui Ion
Creangă din curtea Bojdeucii și statuia lui Dosoftei în 1975, aflată în fața Casei Dosoftei de lângă Palatul Culturii.
Sculptorul Vladimir Florea (1922-1984) a fost profesor la Universitatea de Arte George Enescu și a realizat peste 150 de
sculpturi, multe sunt păstrate in Iasi: Discobolul (1953) de langa stadion, busturile lui Horia, Closca si Crisan (1956) amplasate
initial in Parcul Copou azi in Parcul Junimea din spatele blocului Gulliver, Buciumașii Moldovei (1956) pentru grădina Palatului
Culturii, desenele „Artă și cultură" si „Din viața tineretului” (1961) de pe peretele frontal al Casei de Cultură a Tineretului,
Fântâna arteziană Belșugul (1966) de pe str. Gh. Ghica Vodă, Fântână arteziană (1956) de la intrarea in Parcul Copou
reprezentand 3 copii sustinand un nufar cu petale desfacute, bustul lui Dimitrie Cantemir (1973) în parcul Casa Presei azi
Starea Civila, Mihai Codreanu (1976), Mihail Kogălniceanu (1979), Otilia Cazimir, busturile de la Muzeul Vasile Pogor pentru
Mihai Eminescu (1969), Vasile Pogor (1969), Dimitrie Anghel (1970), Mihai Florin Petrescu (1975), Theodor Rosetti (1982) etc.
În interiorul Casei de cultură s-a folosit marmura albă de Rușchița (Caraș Severin), marmură roșie de Moneasa (Arad) și
travertin.
Sala mare de spectacole, cu aproape 500 de locuri, a fost scena a numeroase formații de teatru, de muzică și dansuri cum ar fi
formația Roșu și Negru, Meteor, Flacăra, Folk 73, Epsylon și celebrul baterist Ovidiu Lipan Țăndărică, grupul umoristic Divertis,
cenaclul Mihai Eminescu, ansamblul folcloric Doina Carpaților, cenaclul literar SF Quasar sau Teatrul Studențesc Ludic.
În anul 1977, aici se inițiază o serie de concursuri cultural artistice între facultățile din Centrul Universitar Iași, concursuri
denumite generic Gaudeamus, ajungându-se la o frecvență zilnică a peste 800 de studenți iar numărul membrilor care activau
în formațiile studențești depășind 3000.
În prezent, în cadrul instituției, se organizează anual o gamă variată de festivaluri cu tradiție: Festivalul de folclor Din bătrâni
din oameni buni, Festivalul Studențesc FestudIS, Festivalul de film de scurt metraj FilmStud, Galele studențești, Festivalul de
muzică ușoară Iași music STAR, Festivalul de dans All world dance, Student Fashion Day, Rock n Iași, Moldavia Folk.
În apropiere se afla de prin anul 1807 celebrul Palat Beldiman numit și Jockey Club. A fost demolat în 1960 pentru
regularizarea bulevardului Dimitrov (azi bd. Independenței).

4. - Casa Tineretului în 1970 via delcampe.net

5. - Casa Tineretului în 1974 via okazii.ro

6. - Casa de Cultură a sindicatelor via delcampe.net

7. - Casa de Cultură a sindicatelor

via fb.com/iasifotografiivechi

8. - Casa de Cultură
via fb.com/iasi.vip/

9. - Casa Tineretului, Parchetul Iași (Casa Rolla) și blocul Expres

- Palatul Jockey Club numit si Palatul Beldiman

Pe locul unde este astăzi parcul din fața blocului Expres a existat Palatul Jockey Club numit și Palatul Beldiman din capătul
Uliței Sârbești (azi strada Lăpușneanu). Construcția, cunoscută inițial sub numele de Casa Balș, a fost construită în 1807 după
planurile tânărului Gheorghe Asachi și demolată în 1959. În timp clădirea a avut numeroși proprietari și diferite destinații, din
reședință familială a devenit imobil cu prăvălii, hotel, restaurant și chiar sediul Jockey Clubului ieșean. Mai multe poze găsiți
aici.

10. - Palatul Jockey Club și Cofetăria Tuffli

În stânga, înspre Păcurari, este Biserica Parascheva (Prapa Doamna)

11. - Biblioteca Universitară și Palatul Jockey Club

via fb.com/iasifotografiivechi

12. - Tramvaiul 16 și Palatul Beldiman via fb.com/iasi.vip/

- Parcul Voievozilor
În scuarul Casei de cultură a studenților se găsește un parc și un soclu comun unde se află Grupul Statuar al Voievozilor
format din statuile a opt voievozi din istoria ținuturilor moldo-valahe, grupate câte două: Dragoș Vodă (domnitor între 1347-
1354) și Alexandru cel Bun (1400-1432), Ștefan cel Mare (1457-1504) și Mihai Viteazul (1593-1600), Ioan Vodă cel Viteaz (1572-
1574) și Petru Rareș (1527-1538, 1541-1546), Vasile Lupu (1634-1653) și Dimitrie Cantemir (1693, 1710-1711).
Cea de-a treia pereche de domnitori este mai nouă, inițial în locul lui Ioan Vodă cel Viteaz era statuia lui Carol I (1866-1914) iar
în locul lui Petru Rareș a fost Ferdinand I (1914-1927).
Proiectul Grupului Statuar al Voievozilor a început cu cel al Fundațiunii Universitare Regele Ferdinand I (actuala Bibliotecă
Centrală Universitară Mihai Eminescu) când se intenționa ca fațada să fie înzestrată cu grupurile statuare ale marilor domnitori
cât și basoreliefuri cu regele Ferdinand I, Carol al II-lea și Regina Maria. Generalul Ernest Ballif, noul mareșal al Casei Regale,
și-a exprimat opoziția față de instalarea grupurilor statuare pe fronton, cerând întărirea zidurilor de susținere. Cu toate
acestea, în iulie 1933, s-au fixat de probă machetele de ipsos. Aflat în vizită la Iași, la 1 noiembrie 1933, regele Carol al II-lea
a propus așezarea grupului de statui în grădina Fundației, într-o Galerie a domnitorilor.
Finalizarea construcției clădirii Bibliotecii Centrale Universitare a avut loc la 1 mai 1934 când a fost amplasat și grupul statuar
al voievozilor în fața Bisericii Prapa Doamna dinspre Păcurari.
În anul 1970, cei opt domnitori au fost mutați în parcul de lângă Casa de Cultură a Studenților. Tot atunci, în locul lui Carol I și
al lui Ferdinand I au fost așezați Ioan Vodă cel Viteaz și Petru Rareș.
Grupul statuar a fost proiectat de arh. Constantin Iotzu iar sculptorii sunt: Ion Jalea (Dragoș Vodă și Mihai Viteazul), Ion
Iordănescu (Alexandru cel Bun), Ion C. Dimitriu-Bârlad (Ștefan cel Mare și Dimitrie Cantemir), Mihai Onofrei (Vasile Lupu), Ion
Dămăceanu (Petru Rareș), Iftimie Bârleanu (Ioan Vodă cel Viteaz).
Pe aceste locuri a existat încă de prin 1672 biserica Sfântul Nicolae cel Sărac, loc de închinare pentru breasla lăcătușilor și
caretașilor din Iași. Avea numele de Nicolae cel sărac pentru a o deosebi de Biserica Sf. Nicolae Domnesc de lângă Casa
Dosoftei. Este distrusă de un cutremur și renovată în 1803 dar pe la 1906 se surpă pământul așa că este demolată în 1913 cu
scopul de a fi reconstruită dar nu s-au mai găsit fonduri pentru că în 1916 începuse Primul Război Mondial.

13. Biserica Cuvioasa Parascheva de lângă BCU

via fb.com/iasi.vip/

14. - Grupul Statuar al Voievozilor în 1934

via fb.com/iasifotografiivechi

15. - Parcul Voievozilor cu statuile lui Carol I și Ferdinand

via fb.com/iasifotografiivechi

16. - Parcul Voievozilor în 1985

17. - Parcul Voievozilor

- Palatul Copiilor - Casa Cantacuzino-Pașcanu - bd. Carol I nr. 2

Următorul imobil este clădirea realizată în 1840 pentru logofătul Dumitrache Cantacuzino-Pașcanu și soția sa Profirița. A fost
gândită ca un palat cu saloane, era înconjurat de un zid care delimita în față o grădină mare cu arbori înalți iar în spate erau
anexele curții boierești cu bucătărie, hambare, grajduri și locuințele robilor romi.
Familia Cantacuzino-Pașcanu, descendentă din împărații bizantini, a fost una dintre cele mai înstărite familii din Moldova. Pe
lângă Spitalul Cantacuzino- Pașcanu o altă moștenire lăsată de aceștia este fosta Primărie din strada Cuza Vodă, astăzi Starea
Civilă.
Logofătul Dumitrache Cantacuzino a avut un copil nelegitim cu Maria, slujitoarea romă a soției sale. După moartea soțului,
lipsită de urmași, Profira ajunge să-l îndrăgească mult pe Dincă, băiatul care semăna perfect cu tatăl său. Într-o excursie la
Paris, tânărul se îndrăgostește de o franțuzoaică, Clementina, care nu va accepta condiția sa de rob. Cum Profira nu a acceptat
eliberarea lui, nici chiar la insistentele nepotului, domnitorul Grigore Al. Ghica, în 1855, îndrăgostit și neputincios, tânărul
Dincă a împușcat-o pe iubită, după care s-a sinucis.
Această tragică întâmplare a făcut vâlvă iar domnitorul a cerut Divanului să ia măsuri pentru dezrobirea mulțimii țiganilor
particulari, de pe moșiile boierilor. Cei ai statului sau ai mănăstirilor fuseseră eliberați pe timpul domniei lui Mihalache Sturza
(la 31 ianuarie 1844). Stăpânii aveau a primi de la buget câte 8 galbeni pentru vătrași (statornici) ori lingurari - meseriași și
câte 4 galbeni pentru lăeși (nomad). Astfel, Moldova intra în rând cu țările progresiste ale Europei vestice, unde sclavagismul
fusese desființat. Luând exemplul Moldovei, Muntenia oprește și ea robia țiganilor la 8/20 februarie 1856, prin decretul lui
Barbu Știrbei.
În 1872, imobilul este în posesia Corpului IV de Armata aici fiind adăpostite Comandamentul, Brigada de artilerie, Serviciul de
Geniu și alte unități militare.
Domnitorul Moldovei, Grigore Ghica a fost un invitat frecvent al casei în perioada domniei sale (1849-1856). După moartea
logofătului, clădirea va trece în proprietatea politicianului ieșean Dimitrie Cozadini, devenind chiar reședință regală temporară
după 1875, găzduindu-l pe regele Carol I și pe invitații săi în timpul vizitelor la Iași.
În mai 1893, palatul era locuit de principele moștenitor Ferdinand, venit împreună cu primul-ministru Lascăr Catargi să pună
piatra fundamentală la noul sediu al Universității ieșene ce se construia pe dealul Copoului. După terminarea lucrărilor noii
clădiri universitare, sosind pentru inaugurare și regele Carol I cu regina, între 19-23 octombrie 1897, clădirea devenea din nou
palat regal.
În noiembrie 1916, în timpul refugiului din Primul Război Mondial, capitala se mută în Iași și aici va locui Regina Maria
împreună cu cei cinci copii ai săi (Elisabeta, Maria, Nicolae, Ileana și Carol) iar regele va primi Palatul lui Cuza din strada
Lăpușneanu.
Mai târziu, aici va funcționa Institutul de educație al fiicelor de militari.
Între martie - noiembrie 1944, în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, fosta casa a Cantacuzinilor ajunge lagăr de
prizonieri iar la finalul războiului, clădirea devine cămin al studenților de la Institutul Politehnic Căminul Ion Niculi (după
numele fostului tipograf ieșean).
Din 1966 devine Palatul Pionierilor iar după căderea regimului comunist primește numele de Palatul (Clubul) Copiilor și
Elevilor.

18. - Palatul Copiilor via wikipedia

19. - Palatul Copiilor

20. - Comandamentul Corpului al IV-lea de Armată

21. - Regina Maria

- Intersecție cu strada Vasile Pogor

- Casa Pogor - Str. Vasile Pogor fostă stradă Coroi nr. 4

La intersecție facem dreapta unde găsim Casa Memorială Vasile Pogor reprezinta astăzi o secție a Muzeului Literaturii
Române. Aici se prezintă dezvoltarea literaturii române pe teritoriul Moldovei, începând cu anul 1800 și până în zilele noastre.
Casa Vasile Pogor, cunoscută sub numele de „casa cu ferestre luminate”, a fost construită pe la 1850 de către vornicul Vasile
Pogor și soția sa Zoe, pe locul caselor lui Ioniță Cerchez. A fost loc de întâlnire pentru intelectualitatea orașului și sediu al
Societății literare Junimea, fondată în 1863 de Titu Maiorescu, Vasile Pogor, Theodor Rosetti, Iacob Negruzzi și Petre Carp. În
1867, Junimea publică revista Convorbiri Literare, devenită cea mai prestigioasă publicație din istoria literaturii române.
Casa este cumpărată în 1901 de principesa Maria Moruzzi, care modifică intrarea principală și îi schimbă fațadele, așezând
deasupra balcoanelor blazonul familiei. Casa va fi moștenită de fiul ei, Gheorghe Brătianu care în 1938, când pleacă la
București, o închiriază rezidenței regale din Iași.
În timpul războiului, aici a funcționat un consulat german apoi un comandament sovietic, astfel că în colțul dinspre est al
grădinii a existat un cimitir cu ostași sovietici decedați în timpul luptelor din Iași, cimitir mutat mai apoi la Eternitatea.
În timpul războaielor mondiale, pivnițele Casei Pogor au fost transformate în depozite de muniție și armament. Istoricii vremii
spuneau că aceste subterane erau parte ale unei rețele de beciuri și pivnițe ce împânzeau zona și erau considerate loc de
refugiu sau depozit de alimente.
Din 1947 aparține Regionalei CFR Iași dar va fi naționalizată și va servi Inspecției de Stat pentru Igienă și Protecția Muncii
(Sanepid) din 1954. A fost restaurată în 1968 în vederea amenajării muzeului și reparată după cutremurul din 1977.
Clădirea destinată spațiului muzeal este compusă din douăsprezece încăperi ale expoziției permanente și o clădire anexă,
inaugurată în 1994, care protejează intrarea în catacombele Casei Pogor, restaurate în perioada 1993-1994.
În cele nouă încăperi de la parter și etaj, plus cele două holuri, sunt prezentate principalele etape și curente literare din
ultimele două secole: perioada scriitorilor Costache Conachi, Vasile Alecsandri, Alexandru Donici, Salonul Daciei Literare,
scriitorii pașoptiști și unioniști, momentul fondării Societății Junimea și scriitorii junimiști (Titu Maiorescu, Vasile Pogor, P. P.
Carp, Mihai Eminescu, Ion Creangă, I. L. Caragiale, Ion Slavici și alții), literatura de la Contemporanul și Viața Românească,
perioada Garabet Ibrăileanu, sala Masa Umbrelor, sala scriitorilor Mihail Sadoveanu, Cezar Petrescu, Alexei Mateevici, Calistrat
Hogaș, perioada interbelică George Bacovia, Magda Isanos, Eusebiu Camilar, Nicolae Labiș.
La parterul casei se află biblioteca muzeului unde sunt expuse obiecte cu valoare memorială, tapiserii, tablouri din secolul al
XIX-lea, manuscrise de Mihail Sadoveanu, Cezar Petrescu, George Topârceanu, Otilia Cazimir, Mihai Codreanu, fotografii
originale, ediții prime ale operelor scriitorilor pe parcursul a 150 de ani.
În curte este o mașină Dodge Aspen ce a aparținut poetului Mihai Ursachi (1941 - 2004) care a străbătut în 1990 traseul: San
Diego (SUA) – Oceanul Atlantic – Marea Nordului – Bremenhaven (Germania) – Austria – Ungaria – România.
În spatele casei se remarcă ruinei vechiului imobil numit Casa de sub casă, de care amintește un panou informativ: "În anul
1776 pitarul Ioniță Cerchez, boier coordonator al bucătăriei domnești cumpără casele și locurile mai multor mahalagii de pe
ulița Drumul Sării din Muntenimea de Mijloc, fostă stradă Coroi, apoi Frimul, actualmente Pogor. Cerchez construiește o casă
mare cu atenanse rămasă moștenire nepoatei Zoe Cerchez, căsătorită cu vornicul Vasile Pogor (1792-1857), tatăl junimistului
Vasile Pogor. În 1850 Pogor tatăl dărâmă vechile case și construiește clădirea de astăzi".
Muzeul detine o serie de busturi realizate de sculptorul Vladimir Florea (1922-1984): Mihai Eminescu (1969), Vasile Pogor
(1969), Dimitrie Anghel (1970), Mihai Florin Petrescu (1975), Theodor Rosetti (1982) etc.

22. - 1986 - Casa Pogor

23. - Casa Pogor

24. - Casa Pogor

via fb.com/iasifotografiivechi

25 . - Monumentul ostașilor sovietici din incinta Casei Pogor 1984

26. - Casa Pogor via wikipedia

27. - Mașina poetului Mihai Ursachi via fede.ro

- Muzeul Nicolae Gane

În capătul străzii Vasile Pogor, se află muzeul Nicolae Gane într-o clădire construită în a doua jumătate a secolului al XIX-lea ce
a aparținut fostului primar și prozator Nicolae Gane. Fiul său o vinde său Direcției Regionale Silvice iar după 1948, clădirea a
trecut în patrimoniul Primăriei Iași, fiind atribuită Întreprinderii de Gospodărie Comunală. Din 1992 este în proprietatea
Muzeului Literaturii Române unde sunt expuse piese de mobilier, obiecte personale, manuscrise autografe, corespondență
originală, cărți care au aparținut lui Nicolae Gane, fotografii și picturi originale din secolele XIX - XX. În casa Nicolae Gane a
fost organizat și Muzeul Primăriei care cuprinde fotografii, afișe, stampe, manuscrise, publicații ale primăriei, cărți cu
autograf, obiecte ce au aparținut personalităților ce s-au aflat în fruntea administrației Iașului: Vasile Pogor, Costache
Negruzzi, Dimitrie Gusti etc.

- Nicolae Gane (1838 - 1916) a fost membru al societății Junimea, publicând nuvele și poezii lirice în revista Convorbiri
literare. A avut o intensă activitate politică, fiind ales în anul 1870 ca deputat din partea grupării junimiste, prefect și de cinci
ori primar al orașului Iași: 1872 –1876, aprilie - iunie 1881, 1887 – 1888, 1895 – 1899 și 1907 – 1911.
În calitate de primar, s-a remarcat prin următoarele realizări: aducțiunea apei potabile la Iași din sursa Timișești, proiect
pentru care a fost atacat în presa vremii, a încheiat în anii 1872-1873 un contract de asfaltare și întreținere a străzilor și
trotuarelor cu un englez pe nume W. O. Callender, în perioada administrației sale a fost întocmit un studiu asupra diverselor
sisteme de tracțiune pentru realizarea transportului public urban, a inaugurat în 1896, clădirea Teatrului Național, la data de 6
mai 1899 a inaugurat Uzina Electrică Comunală, iar un an mai târziu începea exploatarea tramvaielor electrice.
A devenit membru al Partidului Național Liberal în anul 1883 fiind ales de mai multe ori deputat și senator din partea acestei
formațiuni politice. În martie 1888, pentru o scurtă perioadă, a îndeplinit funcția de ministru al Agriculturii, Industriei,
Comerțului și Domeniilor în Guvernul lui Ion C. Brătianu.

28. - Muzeul Gane via wikipedia

- Din fața casei lui Nicolae Gane, dacă coborâm strada care-i poartă numele vom găsi locul unde a existat casa în care au locuit
soții Ștefan și Veronica Micle.

- Ne întoarcem în bd. Carol I, la intersecția cu strada Vasile Pogor, fostă strada Coroi, fostă I. C. Frimu.

- Casa Luca
Pe colțul intersecției străzii Vasile Pogor cu bd. Carol I, unde este acum parcarea, a existat imobilul Agăi Costache Luca, casă
ce ocupa și trotuarul de astăzi al bulevardului Carol, iar linia tramvaiului era deplasată spre stânga. A fost demolată în timpul
sistematizărilor și alinierii străzilor din anul 1968.
Aici s-a născut în martie 1812 scriitorul Costache Negri, strănepotul stolnicului Toma Luca. Imobilul apare în 1853 pe Lista
caselor și dughenilor Capitalei, tipărită de Institutul Albina în 1853, fiind situată pe Ulița Mare, între casele Logofătului
Costache Sturza și ale lui Dimitrie Cantacuzino Pașcanu. Prin 1875 a fost în proprietatea lui Neculai Iamandi unde s-au adunat
susținătorii de domnie ai colonelului Dabija.
Aici a funcționat o vreme și Centrul Universitar de Studii Franco Român Luteția creat în 1921, care continua activitatea
Alianței Franceze înființată în 1899 pentru răspândirea limbii franceze dar desființată în 1908. A existat și o bibliotecă cu
literatură franceză și o editură unde a apărut în 1922 Revista Luteția. Numele amintește de orașul care a existat înainte de
formarea Parisului. În 1920, la Societatea Franco-Română Luteția a fost bibliotecar Nicolai Andriescu-Bogdan, unul dintre
cronicarii orașului Iași, alături de Rudolf Șuțu (1920) și Ion Mitican (anii '80-'90).

- Nicolai Andriescu-Bogdan (1858- 1939) - a fost un istoric și scriitor care a publicat sub pseudonimul N. A. Bogdan. În anul
1904, la propunerea primarului Constantin B. Pennescu (1901-1904), N. A. Bogdan a redactat și tipărit într-un interval de numai
patru luni, lucrarea monografică Orașul Iași - odinioară și astăzi, reeditată în 1913 sub titlul de Orașul Iași - Monografie
istorică și socială ilustrată. A fost decorat cu diverse ordine și medalii, între care Ordinul Coroana României în grad de cavaler,
acordat de regele Ferdinand I în 1922 sau Ordinul Palmes académiques d'officier de l'Instruction publique pentru servicii aduse
Franței. Cele mai cunoscute scrieri monografice sunt: Orașul Iași - odinioară și astăzi (1904), Monografia Universității din Iași,
1860-1905 (1906), Orașul Iași - Monografie istorică și socială ilustrată (ed. a II-a, 1913-1915), Regele Carol I și a doua sa Capitală
(1916), Călăuza orașului Iași (1923) și Cel mai nou ghid al Iașului (1932).

29. - 1920 Monumentul Unirii și Casa Luca

via fb.com/iasifotografiivechi

30. - Monumentul Unirii țărilor surori

31. - 1934 Monumentul unirii și Casa Luca

via fb.com/iasi.vip/

32. - BCU, Monumentul Unirii și Casa Luca

32b. - Casa Luca în 1920

33. - Casa Luca în 1934

 33b. - Casa Luca în 1936 - defilare Liceul Militar -
album dr. Calin Teodorescu via IasiFotografiiVechi

- Costache Negri (1812- 1876)

A fost un scriitor, om politic și patriot român, susținător hotărât al progresului, al înfăptuirii reformei agrare prin
împroprietărirea țăranilor și al cauzei unității naționale a românilor.
Izbucnirea revoluției de la 1848 l-a găsit pe Costache Negri la Paris, unde s-a înscris ca voluntar în gărzile revoluționare și a
prezentat guvernului francez noul tricolor românesc. În decembrie 1848 ține faimosul toast, rostit la Paris: "În visurile mele
înflorite se arată viitorul României. Suntem milioane de români răzlețiți. Ce ne lipsește ca să ajungem un neam tare? Unirea,
numai unirea. Să trăiască unirea românilor!".
Fiindu-i interzisă intrarea în Moldova, a plecat spre Brașov unde a luat parte la elaborarea unui nou program revoluționar. La
12/24 mai 1848 semnează, alături de alți revoluționari moldoveni, documentul program "Prințipiile noastre pentru reformarea
patriei", în care se revendicau unirea Moldovei și Munteniei într-un stat independent, modern, emanciparea și împroprietărirea
țăranilor fără despăgubire.
Alături de alți exilați români, în 1849, Costache Negri și-a dedicat eforturile cauzei unioniste, dar în curând a avut posibilitatea
să se întoarcă în Moldova, unde fusese ales un nou domnitor, Grigore Alexandru Ghica, care l-a numit în diverse funcții
judecătorești și administrative. Odată cu internaționalizarea chestiunii românești, din 1855, Negri a început o carieră
diplomatică care a făcut din el cel mai de seamă diplomat român al următorului deceniu.
În 1856 a făcut parte din Comitetul Unirii de la Iași, iar în 1857 a fost ales deputat și vicepreședinte al Adunării Ad-hoc,
convocate prin hotărârea Congresului de Pace de la Paris din 1856.
În această vreme, lua mereu parte la adunările mișcării unioniste române, care a avut ca rezultat dubla alegere a domnitorului
Al. Ioan Cuza în 1859 și la unirea definitivă din 1861.
Complotul care a dus la detronarea lui Cuza l-a determinat, ca și pe Vasile Alecsandri, să renunțe la viața politică.
A scris literatură la îndemnul lui Vasile Alecsandri, câteva poezii, fabule și proză. Colaborează la diverse publicații: Foaia
științifică și literară, România literară și Steaua Dunării. Mai multe poezii i-au apărut postum în Revista nouă. Cunoscător al mai
multor limbi străine, a tradus din Byron și Schiller.

- Dmitri Șcerbaciov (Scerbacev)

Aici a locuit în 1917 și generalul Scerbacev, comandantul armatei ruse în România.
În vara lui 1918, în Rusia a izbucnit Războiul Civil care a durat patru ani. Treptat, valul revoluționar a cuprins și armata rusă
aflată pe teritoriul Moldovei. În decembrie 1917, un grup format din 20 de bolșevici au pătruns în locuința generalului
Scerbacev ce nu aderase la bolșevism și i-au cerut să demisioneze. În fața refuzului acestuia, unul dintre soldați ar fi îndreptat
pistolul împotriva generalului și l-ar fi fost omorât dacă nu ar fi intervenit câțiva ucraineni.
Incidentul cu Scerbacev l-a determinat pe ministrul Brătianu să convoace un Consiliu de Miniștri în Casele Sturza, azi Spitalul
Militar, unde era Statul Major. Se hotărăște dezarmarea soldaților ruși și trimiterea lor peste granițele României. Drept răspuns,
în noaptea de 1/13 ianuarie 1918, ministrul României de la Petrograd (Sankt Petersburg) a fost arestat și încarcerat, fiind
eliberat după trei zile.
Alegând să dezarmeze trupele rusești, România se expunea riscului de a lupta pe două fronturi, cu germanii și cu bolșevicii,
fiind represalii împotriva românilor refugiați la Odessa. Se discuta chiar despre pierderea tezaurului trimis la Moscova și
întreruperea aprovizionărilor prin Rusia. În acel moment, relațiile româno-sovietice au fost rupte, iar la 26 ianuarie, Troțki a
anunțat că tezaurul României nu va putea fi obținut de oligarhia română.

- Tezaurul României
În 1916, după ce trupele germane, austro-ungare și bulgare au ocupat Dobrogea, Oltenia și Muntenia, conducerea României a
fost nevoită să mute capitala țării la Iași.
Pe fondul creșterii amenințării Puterilor Centrale care amenințau să ocupe întreg teritoriul național, s-a hotărât transportul
tezaurului României în Rusia. El includea tezaurul Băncii Naționale a României, valori aparținând unor diverse bănci românești
private, societăți comerciale, persoane particulare, colecții de artă, bijuterii, arhive, etc.
Principalul activ cuprins în tezaur era cantitatea de 93,4 tone de aur, formată din 91 de tone de monede istorice de aur și 2,4
tone de lingouri de aur, bijuteriile Reginei Maria, acte, documente, manuscrise, monede vechi, tablouri, cărți rare, odoarele
mănăstirești (relicve sfinte) din Moldova și Muntenia, arhive, colecții ale multor instituții publice și particulare, acțiuni,
obligațiuni, titluri de credit. Valoarea acestui stoc metalic, niciodată restituit, se ridica la suma de 9.416.417.177,93 lei aur
(9.4 mld.).
Primul transport a fost între 12 - 14 decembrie 1916 când în gara Iași, s-au încărcat 17 vagoane și au sosit la Moscova la 21
decembrie 1916.
Al doilea transport s-a făcut în perioada 23 – 27 iulie 1917, trenul avea 24 de vagoane, din care trei vagoane reprezentau
valorile Băncii Naționale.
În februarie 1917, la Petrograd, izbucnea revoluția rusă, început al marilor mișcări sociale din Rusia acelui an, încheiate cu
Revoluția din Octombrie și preluarea puterii de către bolșevici. La 15 martie 1917, țarul Nicolae al II-lea a abdicat în favoarea
fratelui său Mihail, care însă a refuzat învestitura, puterea fiind preluată de un guvern provizoriu, condus până la 20 iulie de
prințul Lvov, iar de atunci de Kerenski. La 17 aprilie, avea să revină din Elveția și Vladimir Ilici Lenin, care preia puterea la 7
noiembrie.
Între timp, armata rusă de pe teritoriul românesc era în curs de bolșevizare, iar comandantul său, generalul Șcerbacev nu mai
avea controlul asupra acesteia. La Socola, lângă Iași, se instalase un adevărat Stat Major bolșevic care avea drept obiectiv
înlăturarea regelui Ferdinand I, instituirea unui regim sovietic în România și asasinarea lui Șcerbacev. Împotriva acestuia s-a
organizat un atentat la 21 decembrie, acesta eșuând, comandantul rus a cerut sprijinul armatei române pentru distrugerea
centrului bolșevic de la Socola. Consiliul de Miniștri a aprobat cererea, dezarmând soldații ruși și expediindu-i peste Prut. Acest
fapt a plasat însă România în conflict deschis cu puterea bolșevică ce se instalase la Petrograd. Troțki declara că „fondurile
românești depuse la Moscova sunt intangibile pentru oligarhia română. Guvernul sovietic își ia răspunderea păstrării acestor
fonduri și a predării lor în mâinile poporului român” .
Tezaurul a fost doar parțial restituit, în trei tranșe separate, în anii 1935, 1956 și 2008.
Prima restituire parțială a fost în 16 iunie 1935 când în gara Obor din București sosesc 17 vagoane de marfă, încărcate cu 1.443
de lăzi, provenind de la Moscova, din ordinul guvernului URSS. Acest transport a însemnat prima restituire din istoria Tezaurului
României la Moscova, constând în documente vechi, cărți rare, planuri, hărți, arhive, acte, manuscrise, obiecte bisericești,
covoare, carpete, depozite, tablouri, picturi, schițe, desene, colecții de artă și bunuri aparținând persoanelor particulare sau
instituțiilor de stat.
În documentele întocmite s-a făcut precizarea că nici o ladă nu mai avea sigiliul original, deci era clar că lăzile fuseseră
desigilate, iar o bună parte din ele erau foarte degradate. Singurele bancnote restituite Băncii Naționale a României au fost
cele românești, în valoare totală de 198.000 lei. La data de 28 iunie 1935 delegatul român a semnat un raport de recepționare
a acestor bunuri, cu specificația că nu s-a predat nicio cantitate de aur și nici bijuterii sau alte obiecte de valoare.
În România, după preluarea puterii de forțele comuniste în 1945 și a prezenței Armatei Roșii, problema tezaurului nu a mai fost
ridicată de autoritățile române, fiind aproape uitată.
În mod neașteptat, la 12 iunie 1956 ziarele relatau despre faptul că tezaurul românesc aflat la Moscova urma să fie restituit.
Lista bunurilor restituite includea Tezaurul de la Pietroasele adică Cloșca cu puii de aur descoperită în localitatea Pietroasele
(Buzău) în 1837 de doi țărani, 120 de tablouri semnate de Nicolae Grigorescu (dintr-un total de 1350 de picturi, gravuri și
desene), vase liturgice din aur și argint, cărți și miniaturi vechi, bijuterii, 156 de icoane, 418 tapițerii, 495 obiecte de cult
religios, etc. În total, expoziția deschisă la București în august 1956 cu obiectele sosite din URSS includea nu mai puțin de
39.320 de piese, dintre care 33.068 de monede de aur și 2.465 de medalii, 1.350 de tablouri și desene, restul de circa 2.500 de
obiecte fiind obiecte de orfevrărie medievală, broderii liturgice, icoane și stofe vechi.
După căderea comunismului în România și în Rusia, în anul 1994, președintele României Ion Iliescu, a trimis reprezentanți la
Moscova cu sarcina de a solicita Kremlinului găsirea unei soluții de rezolvare a problemei Tezaurului României. Noua conducere
de la Kremlin a răspuns că pentru Rusia, așa-zisa problemă a Tezaurului românesc depozitat la Moscova nu mai există.
În decembrie 1994, delegația română a mai primit 12 monede istorice de aur, ediții din Franța și Belgia, dintre anii 1854 - 1909.
Mai multe pe adevarul.ro și ro.wikipedia.org

- Clădirea Habitat - bd. Carol I nr. 4

Imobilul a fost construit în anii 1968 pentru Institutului de Proiectări - ICPROM, înființat în 1965 și cea mai importantă
instituție de proiectare din Moldova, unde s-a proiectat planul de sistematizare și modernizare al orașului.
Până în 1990, ICPROM s-a aflat în subordinea fostului Consiliu Popular Județean iar în 1991 institutul s-a transformat în
societate comercială sub denumirea actuală de Habitat Proiect SA, care a fost privatizată în 1995. Astăzi aici sunt spații de
birouri.

34. - Institutul de Proiectări ICPRO

34b. - Institutul de Proiectări

- Spitalul clinic de urgență militar Dr. Iacob Czihac - fost Liceul Militar - Bd. Carol I nr. 6, str. Bethelot Henri Mathias nr. 7-9
Terenul pe care se află spitalul, ar fi fost în proprietatea stolnicului Vasile Ceaurul, deposedat de domnitorul Mihai Racoviță și
donate lui Sandu Sturza în semn de apreciere pentru ajutorul dat în lupta împotriva lui Vasile Ceaurul, care în 1717 pătrundea
în Iași, capitala Moldovei, cu 800 de oameni, o "trupă de catane sau lefegii" unguri, austrieci, sârbi, munteni și moldoveni,
comandați de căpitanul belgian Ferentz Ernau. Aceștia au atacat Curtea Domnească apoi Cetățuia, unde se retrăsese
domnitorul cu boierii. Domnitorul a fost salvat de trupele de tătari, vreo 2.000, care se ascunseseră la mănăstirea Aroneanu.
Trupul căpitanului Ferentz și al comandanților au fost îngropate pe Șleaul cel mare (drumul Istanbulului), lângă Fântâna
Parasca, la drumul cel mare al Țarigradului din preajma Cetățuiei, astăzi șoseaua Nicolina. Pe locul unde au fost îngropați 600
de soldați austrieci și moldoveni a fost instalată Crucea lui Ferenț, un monument de piatră de 4 metri înălțime însemnat în
limba slavonă.

Pe acest loc, în 1821 a poposit Salih Pașa, comandantul trupelor turcești pornite pe urmele eteriștilor.
Inițial, pe la 1830 aceste locuri era pădurea de copaci seculari a logofătului Costache Sturza, unde joia și duminica era
deschisă ca și grădină publică. În mijlocul pădurii, mult retras de la stradă, era un palat cu etaj și boltă de trăsuri și un mare
balcon la sud de unde se vedea panorama orașului, cu dealurile Repedea și Galata. Casa din Copou era mare și bogată, având
cameriste, servitori și bucătari. Costache a fost căsătorit mai întâi cu Sturza Catinca apoi s-a îndrăgostit de tânăra Marghiolița,
nevasta prințului Neculai Sturza, care era ostatic la Istanbul. Marghiolița cade în mrejele vistiernicului Neculai Roseti
Roznovanu iar cei doi fug în Bucovina.

Construcția a fost ridicată în anul 1830 de logofătului Costache Sturdza, pe ruinele unei reședințe a lui Vodă Alexandru
Lăpușneanu.
Aici s-a înființat în 1830, Armata Națională permanentă, numită Straja Pamântească iar din 1845 au funcționat primele școli
militare din Moldova.
În salonul de la etajul casei logofătului Sturza s-a semnat în 1848 revendicările tinerilor revoluționari moldoveni .
Casa ajunge în posesia lui Costache Balș care o vinde în 1870 avocatului Ioan Ianov, care o vinde în 1874 profesorilor de la
Liceul Nou de peste drum, care la scurt timp o vând Ministerului de Război. Casa fiind prea mică pentru Școala Militară, în
parcul dinspre bulevard se construiește în 1880 o clădire cu 50 de camere după planurile arh. Zamfir Gheorghiu, care la piatra
de temelie, în colțul de nord-vest, se așează două tuburi de sticlă cu monede de aur și argint și un document semnat de
participanții la festivitate. Clădirea este alimentată cu lumină electrică în 1868 iar în 1882 se inaugurează un generator local,
uzina electrică a orașului fiind dată în funcțiune în 1899. În vara anului 1882, un grup de elevi din clasa a IV-a a dezertat
motivând tratamentele aspre, militărești dar și pentru că erau obligați să dea examen pentru a intra la școala superioară din
București.
În 1909 școala este transformată în Liceul Militar General de Divizie Gh. V. Macarovici unde în 1914 se înscrie și A. S. R.
(Alteța Sa Regală) Principele Neculai, fratele lui Carol al II-lea.
În 1916, în Pavilionul C se instala Marele Stat Major și Direcția Superioară a școlilor Militare iar după evacuare, aici se
instalează Marele Cartier Major și un spital de răniți. Pavilionul C era destinat Misiunii Franceze.
Între 1944-1947 liceul este evacuat la Câmpul Lung Muscel, aici fiind comandamente germane, iar după 23 august 1944 un lagăr
de prizonieri nemți.
În timpul secetei din 1946-1947 aici a fost sediul CARS (Comitetul de Ajutorare al Regiunilor Secetoase) numit și Căminul
Salvării unde surorile Crucii Roșii se ocupau cu organizarea de cantine în școli și la sate, dar și cu trimiterea copiilor înfometați
din Moldova în Oltenia, Banat sau Transilvania, unde încă se mai găseau alimente.
Aici au învățat este 21.000 de ofițeri, printre care și marele savant Henri Coandă, scriitorii Jean Bart, Gh. Brăiescu, Emil
Gârleanu și alții.
Înspre bd. Carol I este o placa memorială: "1857-1997. În aceasta clădire a funcționat Liceul Militar Gral de Divizie G. V.
Macarovici Iași, Prima instituție de învățământ militar din Țările Române care prin eminenții săi comandanți și profesori a
crescut și educat caractere integre de patrioți eroi și martiri pentru independența României Mari precum și personalități
militare spirituale și științifice din elita neamului românesc. Această placă memorială a fost așezată de către foștii elevi în
viață, astăzi 24 august 1997 cu prilejul aniversării a 140 ani de la înființare spre aducere aminte generațiilor viitoare".

- Spitalul Militar
După reforma din 1948, aici se mută Spitalul Militar, elevii fiind instruiți la Liceul Internat, azi Colegiul Costache Negruzzi.
Înființarea Spitalului Militar Iași s-a impus ca o necesitate întrucât Spitalul Sf. Spiridon care era singurul spital din Iași la acea
vreme.
Funcționarea Spitalului era organizată pe baza unui regulament și a unor instrucțiuni care prevedeau o capacitate de 40 paturi
cu două secții a câte 20 paturi fiecare. Directorul Iacob Czihak a închiriat hanul lui Petrache Sturdza care avea 8 camere,
spitalul fiind inaugurat în septembrie 1831.
Cehul Iacob Czihak (Iacob Cristian Stanislau Cihac 1800-1872), medicul șef al Străjii pământești s-a născut în Bavaria, într-o
familie de medici, obținând la 24 ani titlul de doctor al vestitei Facultăți de Medicină din Heidelberg.
În 1835, spitalul se mută la Curtea Arsă unde va funcționa până la sfârșitul anului 1845, când Iacob Czihak primește dezlegare
pentru achiziția caselor proprii pentru spital.
Iacob a condus Societatea de Medici și Naturaliști din Iași, a realizat Manualul de instrucție al soldaților sanitari și Manualul de
istorie naturală de la Academia Mihăileanu etc.
În 1849, Spitalul Militar Iași ajunsese la 100 de paturi. Czihak realizează o extindere prin înființarea unei a două secții la Beilic,
în casele maiorului Alcaz.
Farmacia spitalului a fost asigurată de farmacistul Ganzenberger (1834), apoi de Rambanky (1842 - 1843), urmat de Franz
Humpel adus de la Viena (1843), iar la 1853 îl găsim și pe farmacistul Turka.
După lacob Czihak, la conducerea Spitalului Militar sunt numiți Teodor Henric Czihak, Gustav Otrembo, Ștefan Corvin. Împreună
cu Mihai Zotta (1800-1864), unul dintre primii medici din Moldova și protomedicul (medic șef) capitalei Iași, a fost înființat
„Cercul ieșean de citire medicală” care ulterior a devenit Societatea de Medici și Naturaliști din Iași, cea mai veche societate
științifică din România.
Din 1948, spitalul funcționează în actualul perimetru unde col. dr. farm. Nicolae Oiță a înființat Laboratorul de Microproducție
de medicamente și care a lăsat între 1961-1993, zeci de preparate originale, peste 80 de medicamente brevetate dintre care
peste 50 se aplică cu succes în toată lumea. Printre cele mai cunoscute este Cicatrolul pentru arsuri.

35. - Școala de Fii de Militari Jasi

36. - Jasi - Școala Fiilor de Militari - Liceul Militar

via fb.com/iasifotografiivechi

37. - Școala de fii de Militari

38. - Școala Militara Iași - 1900

via fb.com/iasi.vip/

39. - Liceul Militar în 1920

40. - Liceul Militar General de Divizie G. V. Makarovici

41. - Liceul Militar Iași

42. - Școala de fii de militari Iași 1902 - Albumul Armatei Române

43. - Clădirea văzută din curtea interioară a spitalului

- Iluminarea electrică în Iași

Casa logofătului Costache Sturza adăpostea adesea concerte, evenimente culturale și găzduia personalități străine aflate la
Iași. Aici are loc prima reprezentație a iluminării electrice din Iași și din România ce s-a realizat la 11 și 14 iulie 1868 în grădina
casei, când s-a aprins Soarele Electric.
Aceasta era a doua demonstrație a iluminatului artificial din Europa Centrală și de Est, prima fiind menționată în Viena.
Anunțul era realizat de inginerul Luchterhandt, specialist al firmei austriece care construia linia ferată Lemberg – Cernăuți –
Iași (Lemberg-Czernowitzer Eisenbahn), finalizată în anul 1866. Luchterhandt, care era chiriaș al casei Sturza a dat un anunț în
presa vremii, despre o lampă electrică cu arc: "în grădina din casele Sturza la Copou, reprezentație cu Fontana Artificioasa
împreună cu Joculu coloriloru și a luminei .. și se va sfârși cu SOARELE ELECTRIC care la Expozițiunea de la Paris s-au arătatu
pentru ănteiași dată și care întrece totu ce s-au arătatu până acuma în felul acesta”.

44. - 1868 - Casele Sturza la Copou - Fontana Artificioasa

Reprezentațiile cu Kalospinthechromokrene (minunata fântână magică de cristal) erau de fapt raze luminoase colorate.
Prima demonstrație de amploare a pilei electrice s-a efectuat la Expoziția Universală din Paris (1867), unde s-au prezentat
diferite noutăți electrice, precum Fântâna luminoasă cu raze colorate în mișcare, Lampe-soleil (Lampa-soare), iluminându-se
parcul din Champ-de-Mars prin lămpi cu arc electric, fixate pe stâlpi înalți. Principiul lămpii cu arc fusese descoperit de Sir
Humphry Davy (1778-1829), care conectase în 1813, doi electrozi de cărbune la o pilă puternică obținând o scânteie electrică.
Prin 1844, Léon Foucault a înlocuit vidul din cristal cu un gaz conducător de curent. După 1879, lampa cu arc a fost înlocuită de
becul cu filament, inventat de Thomas Edison.
În Iași, în februarie 1855, Costache Negri, ministru al Lucrărilor Publice din Moldova, a inaugurat linia telegrafică cu Cernăuți
prin care “Iașii au intrat în nemijlocită comunicațiune telegrafică cu Viena, Berlin, Paris și Londra”. Centrala telegrafică,
alimentată de câteva pile electrice, a fost instalată în vechiul Palat al Ocârmuirii, aflat pe locul actual al Palatului Culturii.
În Curierul de Iași din 26 ianuarie 1873, clubul patinatorilor anunța punerea în funcțiune a unui Soare Electric cu Iluminațiune
Briliantă, fiind demonstrația unei lămpi cu arc voltaic alimentată la un dinam, pe care locuitorii o numeau soare electric.
Sportul cu patine îl inițiaseră muncitorii austrieci ai Gării care au creat un ghețuș pe o bucată din mlaștina râului Bahlui. Gara a
fost inaugurată în 1870 când a fost întâmpinat primul tren ce ajungea în gara Iașilor, pe tocmai deschisă linia Pașcani-Iași,
ramură a căii ferate Roman-Suceava (Ițcani), construită de Societatea austriacă Lemberg -Czernowitz- Jassy Eisenbahn (Calea
ferată Liov-Cernăuți-Iași).

45. - Curierul de Iași din 1873

În 1883, în cadrul festivităților de la 5 iunie prilejuite de dezvelirea statuii ecvestre a domnitorului Ștefan cel Mare, a figurat la
loc de cinste și iluminarea electrică a Parcului Copou cu ajutorul unei "locomobile" de 16 c.p..
La 1 decembrie 1896, când s-a inaugurat Teatrul Național Vasile Alecsandri, pe strada ce amintește de actorul Matei Millo, s-a
pus în funcțiune clădirea Uzinei Electrice a Teatrului Național ce a marcat începutul electrificării orașului Iași, folosind
generatoare electrice alimentate de mașini cu abur. Societatea Algemeine Elektricitats Gesellschaft (A.E.G) din Berlin a
instalat 1418 lămpi în interiorul teatrului, în Piață 12 lămpi electrice cu arc voltaic și un an mai târziu 44 lămpi pe strada Golia,
până în Piața Unirii.
În 1897 încep lucrările de electrificare a restului orașului, contractate de Primărie cu Societatea Continentale Gesellschaft für
Electriche Unternehmungen din Nürnberg. În București, prima centrală electrică a fost pusă în funcțiune în 1882 pentru a
alimenta iluminatul exterior al Teatrului Național și al Grădinii Cișmigiu.
În 1898 se punea piatra fundamentală la clădirea primei uzine electrice comunale din Iași, iar peste vreo 8 luni se pun în
funcțiune cazanele cu abur, turbinele, generatoarele. Uzina a fost prima instituție de distribuție publică a energiei electrice de
pe întreg teritoriul Moldovei. Prima din România a fost în Timișoara în 1884, la doi ani de la prima centrală electrică din lume,
cea a lui Edison (New York - 1882), când orașul devenea prima cetate de lumină a Europei.
Uzina de lumină din Iași furniza în rețelele orașului curent alternativ cu tensiune înaltă de 3000 V și tensiune joasă de 300/150
V. Se afla pe strada Moțoc, numită apoi strada Uzinelor, fiindcă tot acolo se construia și Uzina electrică a tramvaielor, ce avea
să fie dată în exploatare la 1 martie 1900, prima linie fiind cea dintre Gară și Hală.
Ideea aducerii luminii electrice în Iași s-a lovit de o îndârjită luptă între consilierii primăriei, unii fiind adepți ai introducerii
electricității dar alții doreau utilizarea iluminatului cu gaz aeroform. Până la urmă, fostul primar Vasile Pogor îi convinge prin
iluminarea electrică a casei sale cu un generator cumpărat în 1896 din Viena. Nu întâmplător, prima casă racordată la rețeaua
electrică a fost sediul Junimii, unde se mai păstrează astăzi doi stâlpi ornamentali de iluminat public din 1899.
Uzina comunală de lumină a mai funcționat până în 1966 când a intrat în funcțiune C.E.T. Iași și apoi, doar ocazional, până în
1973, când, după 74 ani de funcționare, și-a încheiat definitiv misiunea. via

- Biblioteca Academiei Române - fost Casa Oamenilor de Știință

Biblioteca Academiei Române din Iași a fost organizată în anul 1949, la puțin timp după înființarea Filialei Iași a Academie
Române. La început și-a desfășurat activitatea în clădirea fostei Academii Mihăilene.
Primele colecții s-au constituit din cărți și periodice primite de la Biblioteca Academiei din București. Acestora li se vor adăuga
de-a lungul anilor publicații achiziționate din fonduri bugetare, donații, alte transferuri de la Biblioteca Academiei și publicații
achiziționate prin schimb intern și international.
În anul 1963, ca urmare a demolării clădirii fostei Academii Mihăilene, Filiala Iași a Academiei Române s-a mutat în localul
vechii Universități, actuala clădire a Universității de Medicină și Farmacie, unde Biblioteca beneficia de un spațiu mai generos.
În anul 1975, Filiala Iași a Academiei Române a decis construirea unui nou sediu pentru Bibliotecă, la intersecția străzii General
Berthelot cu bulevardul 23 August (actual Carol I) după planurile arh. Nicolae Porumbescu care a mai realizat planurile pentru
Corpul R al Facultății de Construcții și Clădirea Secției de Arhitectură din Iași, Circul de Stat din București, Casa de Cultură din
Suceava. Construcția Bibliotecii s-a terminat în 1982, numită inițial Casa Științei și Tehnicii din Iași.
Actuala clădire a Academiei Române a fost construită din Fondurile Fundației Familiei „Menachem H. Elias”. În anul 1914,
Jacques M. Elias, fiul lui Menachem, a numit prin testament Academia Română ca succesor al întregii sale averi, având ca
obiectiv susținerea și dezvoltarea instituțiilor de cultură națională.
Pe locul Bibliotecii, exista pe vremea lui Ion Creangă, o clădire doar cu parter, mărginită de grădina Școlii Militare, unde era
băcănia La Greci, ce era în posesia lui Arghiropol apoi a lui Mavropol.

46. - Biblioteca Academiei Române

47. - Interior Biblioteca Academiei Române

- Intersecție cu strada General Henri Mathias Berthelot fostă Strada 40 de Sfinți

- Casa General Henry Mathias Berthelot - Str. Berthelot Henri M., General nr. 18
Casa a fost construită în 1899 fiind reședința rectorului George Bogdan. În perioada 1916-1917, aici a fost găzduit generalul
francez Henri Mathias Berthelot (1861 - 1931), în memoria lui a fost amplasată o placă de marmură cu inscripția: „Aici a locuit
împărtășind durerile noastre cetățeanul român și marele prieten al neamului Generalul Berthelot 1916-1917”.
În a doua parte a războiului, începând cu luna octombrie 1916, Berthelot a fost detașat în România, ca șef al Misiunii Militare
Franceze pentru reorganizarea armatei române și coordonarea atacurilor detașamentelor româno-ruse, după înfrângerile de pe
frontul de Est. Pe toată durata misiunii în România, generalul Berthelot a asigurat și rolul de consilier militar al regelui
Ferdinand, comandantul de căpetenie al Armatei Române.
Cum nu exista o rețea de comunicații, s-a ocupat personal de instalarea liniilor telefonice între front și punctele de comandă.
În 1918, fiind la comanda frontului central din Balcani, Berthelot a avansat în Grecia, apoi în Bulgaria.
În 1922, când generalul H. M. Berthelot revenea la Iași, strada primește numele de Berthelot. În semn de recunoștință pentru
meritele sale deosebite a fost distins cu titlul de cetățean de onoare ale țării noastre, fiind totodată ales membru al Academiei
Române.
În al doilea Război Mondial, clădirea a fost bombardată, apoi a trecut pentru o vreme în administrarea CFR-ului care a
transformat-o în clădire de birouri.

48. - Jassi - Villa Dr. Bogdan via delcampe.net

49. - Villa Prof. Dr. G. Bogdan - Jasi

50. - Casa Berthelot via wikipedia

51. - Regele Ferdinand I și Generalul Henry Berthelot în Alba Iulia

- Biserica Sfinții 40 de Mucenici

Alături este Corpul C al Universității Al. I. Cuza cu Facultatea de Informatică, iar peste drum este Biserica Sfinții 40 de
Mucenici ce a fost înălțată de hatmanul Vasile Roset în anul 1760. Are hramul Sfinților 40 de mucenici din Sevastia și Duminica
tuturor Sfinților Români. Ctitorul ei a obținut pentru biserică statutul de stavropighie (de sine stătătoare) aparținând direct de
Patriarhia de Constantinopol și nu de Mitropolia de la Iași.
Catapeasma bisericii este cea originală din secolul al XVIII-lea. De o importanță istorică și artistică este icoana Sf. Nicolae
(1814), pictată de Eustatie Altini, unul dintre cei mai buni pictori autohtoni de icoane din acele timpuri, a cărui casă se
învecina cu biserica.
Aici a fost înmormântat Gheorghe Asachi în anul 1869, împreună cu alți membri ai familiei sale. Osemintele sale au fost
deshumate în anul 1890 pentru a fi depuse în soclul statuii sale, de lângă Biserica Sf. Trei Ierarhi. Sub monumentul său funerar
este scris: "Asachi este bărbatul care în vremi grele s-a străduit pentru luminarea neamului său. Care a fondat în Moldova cea
dintâi tipografie sistematică și cea dintâi foaie periodică, care a povățuit ani întregi școalile noastre naționale. Mihail
Kogălniceanu".
Aici l-a întâlnit Ion Creangă, absolvent al clasei a IV-a de la Seminarul Socola, pe popa Andrei care îi dă de nevastă pe fiica sa
Ileana, cu care s-a căsătorit în 1859. Preotul i-a cazat pe cei doi în casa de lângă biserică unde se naște fiul Constantin în
decembrie 1860. Între 1863-1872, Ion Creangă locuiește la Biserica Bărboi unde slujea, apoi se mută la Țicău, fiind institutor la
Școala nr. 2 din Păcurari. În 1868, diaconul Creangă este văzut la Teatrul din Copou încălcând canoanele bisericești și fiind oprit
o vreme la a mai sluji. În 1871, tribunalul bisericesc îl suspendă din postul de diacon pe motiv că s-a despărțit de nevastă, și-a
tuns părul și merge la teatru. A devenit astfel profesor privat, a deschis un magazin de tutun pe strada Golia (azi Cuza Voda) și
a fost institutor la Liceul Nou. În 1887, participă la congresul corpului didactic pentru reforma învățământului unde cere
educarea femeilor de la țară.
Pe peretele Bisericii Sfinții 40 de mucenici este o placă memorială: "Biserica Sfinții 40 de mucenici, Monument istoric (1760),
ctitorie a hatmanului Vasile și Safta Ruset. Aici a slujit ca diacon între 1859-1863 marele nostru scriitor Ion Creangă".

52. - Biserica 40 de Mucenici

53. - Biserica 40 de Mucenici în 1939

54. - Grădina Bisericii

- Ne întoarcem în bd. Carol I.

- Casa Palade - fost la strada Carol nr. 43, colț cu 40 de Sfinți

Pe colțul cu Podul Verde era o dugheană unde se adunau tutungii iar în spate era casa arătoasă a cucoanei Săftița (Săftica)
Palade, femeie cultă care călătorise mult prin Europa. A fost căsătorită cu vistiernicul și mai apoi domnitorul Mihail Sturza de
care s-a despărțit mai târziu din cauza unui adulter cu Neculai Roznovanu. Aici a locuit și junimistul Leon Negruzzi fratele lui
Iacob. Casa este lovită de bombe în al doilea război mondial dar este reparată de CFR care înființează aici un cămin
muncitoresc. Din cauza sistematizării, casa este demolată.

- Crucea Lacrima Neamului

În parc este un monument închinat soldaților din Republica Moldova, pe care este trecut ultimul vers din poezia Basarabia de
Dumitru Matcovschi (1986):

Trecută prin foc și prin sabie,

Furată, trădată mereu,
Ești floare de dor, Basarabie,
Ești lacrima neamului meu.
- La 80 de ani de la Unire, Fiii tăi Nu te uită!

55. - Crucea Neamului

- Intersecție cu Aleea Veronica Micle fosta Trecătoarea Reinicke

- Casa Iulius Reinicke (Rainiche Chetcher) - fost la strada Carol nr. 41

Pe dreapta cum intrăm pe Aleea Veronica Micle era casa talentatului arhitect german Julius Reinicke Chetner cunoscut
pentru planurile frumosului Palat Sturdza din București (1897), fost Minister de externe și demolat în 1946 datorită deteriorării
din timpul războiului. Reinicke ar fi și arhitectul planurilor castelului Sturdza din Miclăușeni, Capela Școlilor Notre Dame,
Biserica Sf. Nicolae din Roznov (Neamț).
Arhitectul Reinicke, în iarna anului 1879 a înființat pe strada Dancu (Nemțească), lângă Teatrul Național Vasile Alecsandri, un
patinoar în ograda lui Teodor Balasan, directorul ziarului Curierul. Aici erau și concerte de muzică militară. Mai înainte, în 1871
existase un patinoar în preajma gării înființat de funcționarii austrieci de la calea ferata Viena- Pașcani- Iași. În 1881, Reinicke
mută patinoarul lângă casa sa din Copou unde intrarea era 1 leu, concertul militar 20 bani iar la bufet se găsea bere străină,
vin și ciaiu. Aici se formase un loc unde tinerii puteau să se țină de mână și să se îmbrățișeze primind numele de Patinoarul cu
colăciri sau Patinoarul Huștiulucului cu schepcis. În iunie, arhitectul amenaja un Skating Ring pentru patinajul cu role.
Aici a locuit și verișoara sa, Leopoldina alintată Fridolina de care, pe la 1881, era amorezat tânărul I. L. Caragiale, pe atunci
revizor școlar pe județele Neamț și Suceava. Casa a fost vândută prin 1909 lui P. P. Poni.
Reinicke Chetner zis și Ketner a cumpărat berăria Zimbru din Păcurari, fostă proprietatea Zvec, amenajând o grădină de
petrecere cu muzică și jocuri de lumini foarte apreciată în acea vreme. Avea un restaurant și în Piața Unirii la Elita prin 1907.
Berăria Zimbru, demolată în 2007, a fost una dintre cele mai vechi fabrici de bere din România, fiind menționată încă de la
1786 într-un hrisov de la Alexandru Ioan Mavrocordat, prin care se arăta că numitul Herletz, gerah (doctor) în Iași va construi
„o spițărie la care s-au făgăduit că va ține purure doftorii bune pentru folosul bolnavilor și cu mai ieftin preț decât la alti
spițării”. Fabrica a fost naționalizată în 1948 iar în 1965 a fost construită o nouă unitate de producție pe bulevardul Chimiei.

56. - Casa pe Aleea Veronica Micle

- Casa Gheorghe Gh. Mârzescu - Corpul J al UAIC - Aleea Veronica Micle 1 fost Carol nr. 39
Gheorghe Gh. Mârzescu (1876— 1926) a fost un om politic și jurist român, care a îndeplinit funcția de primar al municipiului
Iași în perioada 1914-1916.
A îndeplinit diferite funcții importante, cum ar fi cea de director general al Epitropiei Casei Spitalelor Sfântul Spiridon și
profesor suplinitor de drept civil la Universitatea din Iași (1901-1904).
În perioada 1904-1906 este director al ziarului Liberalul din Iași, din a cărui redacție au mai făcut parte poetul Mihai Codreanu
și publicistul C. Săteanu, apoi în anul 1907 este numit în funcția de subprefect de Iași. În 1909, Gheorghe Gh. Mârzescu
înființează ziarul Mișcarea, oficios al mișcării liberale ieșene, el fiind membru al Partidului Național Liberal.
Între anii 1914-1916, Gheorghe Gh. Mârzescu a îndeplinit funcția de primar al municipiului Iași. În perioada refugiului
guvernamental de la Iași, a fost un permanent colaborator al lui Ion I. C. Brătianu, pe care l-a susținut în toate acțiunile
întreprinse pentru apărarea integrității țării și a formei de guvernământ. Locuința sa din fața Universității ieșene devenind un
loc de întâlnire a politicienilor acelor vremi: Take Ionescu, Nicolae Titulescu, Barbu Delavrancea, Nicolae Iorga, Vintilă
Brătianu, Ion Gh. Duca, Vasile G. Morțun, Emil Costinescu și alții.
A făcut eforturi deosebite pentru cazarea refugiaților și aprovizionarea populației. El a depus eforturi extraordinare pentru
reîntregirea României. De asemenea, s-a ocupat de buna dezvoltare, gospodărire și reconstrucție a orașului Iași de după Primul
Război Mondial. În noiembrie 1916, a fost ales în funcția de vicepreședinte al Adunării Deputaților.
Remarcat de către Ion I.C. Brătianu, a făcut parte din guvernele liberale conduse de către acesta, ca deținător al următoarelor
portofolii: ministru al agriculturii și domeniilor (1916 - 1918), ministru de interne (1918 - 1919), ministru al muncii și ocrotirii
sociale (ianuarie - aprilie 1922), ministru al sănătății publice, muncii și ocrotirii sociale (1922 - 1923), ministru al justiției
(1923 - 1926)
În anul 1924, Gheorghe Gh. Mârzescu, în calitate de ministru al justiției, a elaborat Legea persoanelor juridice, prin care s-a
autorizat desființarea partidelor și organizațiilor extremiste. În baza Legii Mârzescu, Partidul Comunist Român a fost trecut în
afara legii. De asemenea, a fost inițiatorul Legii privind dobândirea și pierderea naționalității române, precum și a Legii pentru
reprimarea unor infracțiuni contra liniștii publice.

Înainte de proprietarul Mârzescu, casa de la numărul 39 a aparținut familiei scriitorului Vasile Brăescu de la care a trecut în
proprietatea familiei Diamandy, prin 1900 administrând-o Cleopatra Diamandy.
Venind alinierea străzii Carol din anii 1910-1914 și Primăria solicitând o bucata de teren pentru lărgirea străzii, Cleopatra a
cedat terenul fără plată, din simțământ patriotic, spre amintirea aceluia care a fost Ion Gh. Diamandy, și el primar al orașului
Iași.
Clădirea, umbrită de arborii bătrâni ai fostelor păduri și livezi, a suferit mari reparații capitale prin 1914, când Zoe Mârzescu,
soția politicianului, pregătea mutarea familiei pe Copou din casa de pe strada Vasile Alecsandri unde locuise. Mârzescu, fiind un
om cu totul devotat vieții politice și cheltuind o groaza de bani cu șederea ministerială și parlamentară în București, prin iulie
1926, tot Zoe Mârzescu parcela grădina. Casa a fost moștenită apoi de Societatea Orfanilor de Război, creată de Gh. Mârzescu
și soția sa și Olga Sturza.
În spatele casei locuia profesorul Șumuleanu iar în timpul celui de-al doilea război mondial a adăpostit un cămin studențesc ce
purta numele Gh. Gh. Mîrzescu.

57. - Casa Mîrzescu

- Parcul Universității
În fața Corpului B al Universității Alexandru Ioan Cuza este un parc în care se remarcă grupul statuar Tinerețe (1959), opera
sculptorului Marcel Guguianu.

58. - Grupul statuar Tinerețe via delcampe.net

59. - Grupul statuar Tinerețe

- Casa Prăjescu - fost nr. 37

Pe locul de azi al parcului fostului Institut de Planificare, erau casele lui Iancu Prăjescu care făcea parte dintr-o familie veche
cu multe moșii pe vremea dinastiei Movilă. A avut doua fiice: Marica Krupenschi și Sultana Dediu, ultima locuind aici pe la 1960.
Casa avea grădină cu flori și un pavilion la mijloc iar în mijlocul grădinii era altă zidire cu o "pivniță lungă ce ajungea până la
Cetățuia".
În spate, construindu-se alte clădiri s-a creat cerdacul Cerchez.
Pe la 1920, când se lărgește strada, casa a fost demolată.

- Universitatea Alexandru Ioan Cuza - Corp B

Corpul B a fost construit în două etape în anii ‘50 și inițial aparținea de Institutul Politehnic, însă astăzi găzduiește Facultatea
de Economie și Administrarea Afacerilor (aripa stângă), Facultatea de Geografie, Geologie și Facultatea de Biologie (aripa
dreaptă).
La etajul 2 se află Muzeul Didactico- Științific Grigore Cobălcescu, care cuprinde mii de eșantioane de minerale și roci, iar la
etajul 3 este expusă o machetă planului de sistematizare a centrului istoric din anii ’80 și un mic muzeu al instrumentelor
geografice.

60. - Institutul Politehnic în 1977

61. - Universitatea - Corp B

62. - Parcul Universității înspre Corpul A

via fb.com/iasifotografiivechi

- Casa L. Catargi - Corpul H - Facultatea de Istorie - Bd. Carol I nr. 24 fost 35

Casa fost construită prin 1824, aici locuind boierul conservator Costin Catargi (Catargiu) (1841-1876), ministru al caimacanului
Vogoride, cunoscut prin atitudinea sa antiunionistă din timpul alegerii lui Al. I. Cuza din 1859. Soția lui era Smaranda Balș, cu
care a avut patru fete și trei băieți. Fata Narua s-a măritat cu Miloș, fiul lui Efrem Obrenovici, principe sârb. Maria l-a născut la
Iași în 1854 pe Milan care va ajunge Regele Serbiei între 1817 - 1839 și 1858 - 1860. Maria devine amanta domnitorului Al. Ioan
Cuza cu care are doi băieți ce au fost înfiați în 1865 de Elena Cuza, soția domnitorului.

Casa se învecina cu locuința lui Stoianovici apoi Boierescu pe latura din deal, în partea din spate având pe dl. Castano (Canano)
iar în vale pe Iorgu Prăjescu.
În 1876 Lascăr Costin Catargi vinde casele lui N. Drossu ajungând mai târziu în proprietatea fiicei lui Drossu, Eugenia
Bonnardel care a fost căsătorită, pentru foarte scurt timp cu Emil Mavrocordat, fiul senatorului Alexandru Mavrocordat.
În 1880 imobilul era închiriat Institutului de domnișoare Daudin de Perier al soției fostului director de Închisoare și în 1896-
1914 Consulatului Austro-Ungar din Iași iar la 1897, arh. J. Marcovici construiește la nord o clădire de serviciu cu birouri pentru
pașapoarte.
În 1919 clădirea este vândută Ministerului Cultelor și Instrucțiunii Publice pentru folosul Universității iar mai târziu a fost
transformat în cămin de studente, numit „Olga Bancic” sau mai târziu numele de „Regina Maria"
Clădirea a fost semnificativ afectată de marele cutremur din 10 noiembrie 1940.
Astăzi este Corpul H al Universității.

63. - Carol nr. 33 via fb.com/iasi.vip/

64. - În dreapta este casa Costin Catargiu

65. - În fața Universității la 1910 -

Linie de tramvai pe stânga până în 1977 când s-a mutat pe mijloc

- Direcția Regională de Drumuri și Poduri - Str. Gheorghe Asachi 19

Pe colțul cu strada Gh. Asachi exista casa lui Catinca Bogdan (1848 -1915), în 1916 în posesia lui I. Țintu (Tzintzu) iar în 1970
era în posesia Direcției de drumuri care mai construiește un etaj. Lipită, pe strada Asachi, era casa colonelului Leonida
Mavrodi, aghiotantul domnitorului Gr. Ghica Vodă, cumpărată de la Teodor Codrescu, autorul Uricariului de 25 de volume
cuprinzând documente referitoare la istoria românilor.

- Intersecție cu strada Gheorghe Asachi

- Casa Petrovanu - Str. Gheorghe Asachi 17

Prima casă pe partea dreaptă, unde a funcționat Institutul de Cercetări Seismice iar mai devreme, în 1916, se întrunea
guvernul României în casa profesorul Ion Mitru, directorul Școlii Normale Vasile Lupu.
Fiindcă la Iași nu exista un spațiu pentru ședințe, guvernanții refugiați din București, în urma căderii capitalei sub ocupația
străină din 6 decembrie 1916, „se întruneau la miniștrii cei mai bine așezați“. Aici locuia ieșeanul Emil Costinescu, ministrul
Finanțelor între 1914 - 1916 care fiind bolnav, își pune la dispoziție locuința.
Clădirea fusese cumpărată prin 1913 de profesorul Ion Mitru, directorul Școlii Normale Vasile Lupu, mai înainte stăpânind-o Al.
Sturzescu. via

- Casa George Vasilescu - Str. Gheorghe Asachi nr. 7

Alături la nr 7, într-o clădire cu etaj și cu două intrări, construită prin 1934, a trăit scriitorul George Vasilescu (1902-1976),
absolvent al Facultății de Drept, poet debutant pe la 1834, maior participant în al Doilea Război Mondial, avocat la Baroul
ieșean și dramaturg după ieșirea la pensie. A obținut mare succes, reușind să aducă pe scena Teatrului Național povestirile lui
Ion Creangă, dramatizate cu mult talent. Astfel, debuta în 1953 cu comedia în versuri Ochiul Babei, inspirată din Soacra cu trei
nurori, urmată de basmul în versuri Harap Alb (1954) și Stan Pățitul (1967). Activitatea sa de dramaturg se încheie cu Neamul
Șoimăreștilor după romanul lui Mihail Sadoveanu.

- Casa Ioan Paul - Str. Gheorghe Asachi nr. 9

La nr. 9, într-o clădire scundă, bine îngrijită și luminoasă a locuit profesorul Ioan Paul care avea studii tehnice la Viena și
umaniste la Facultatea de Litere și Filosofie din Budapesta, unde a luat doctoratul cu „magna cum laudae“ prin 1890.
În cei vreo 29 ani de profesorat, până în 1919, a ținut cu pasiune ore de română, germană și matematică la Liceul National,
Liceul Internat, Școala Normală de Fete, Școala Militară, Institutul Humpel, Seminarul Veniamin Costache și la Universitatea
ieșeană,
Al. Vlahuță îi recomandă scrierile iar în 1913 este publicat în revista Viața românească, impresionând cititorii cu subiectul
dramatic al operei Florică Ceterașul, inspirat din evenimentele anului 1848. Mai publicase prin 1881, la Viena, nuvela Nu-i
nimic pentru care fusese felicitat de Vasile Alecsandri.
După ocupația germană din 1916, în timpul refugiului la Iași, profesorul Ioan Paul l-a găzduit pe Octavian Goga cu care studiase
la Facultate de Filosofie din Budapesta. Goga publicase încă din studenție versuri pătrunse de adânc patriotism Plugarii, Oltul,
Dăscălița, Bătrâni, Sara, Pribeag. A fost închis de două ori pentru activitățile sale politice și la urmă condamnat la moarte dar a
fugit în regat, continuând cu înverșunare lupta pentru eliberarea Ardealului și Unirea cu Patria Mamă.
Profesorul Paul l-a găzduit în 1917 și pe Barbu Ștefănescu Delavrancea împreună cu cu soția și cele patru fiice. Cei doi lucrau la
ziarul de front România, pentru informarea ostașilor din tranșee și pentru ocrotirea scriitorilor refugiați din București.
Căsuța a găzduit și un al treilea scriitor, pe Alexandru Vlahuță.
Imobilul profesorului Ioan Paul o locuia familia Forst și apoi trecea la profesorul Vasile Petrovanu care o repară radical prin
iunie 1928

- Casa Veronica Micle - Str. Gheorghe Asachi 14

În stânga, flancată de un bloc al Campusului Studențesc, este casa ce aparținuse lui Teodor Codrescu, unde exista și o
tipografie unde Codrescu își tipărise operele și unde s-a tipărit mai târziu Gazeta de Iași.
Între 1875-1876 aici a locuit familia Micle când Ștefan Micle era rector la Universitate, primind aici oaspeți și delegații. În 1874,
prin fața casei unde a locuit Veronica Micle, trecea adesea Mihai Eminescu în drumul spre Parcul Copou. Veronica Micle scria în
memoriile sale că atunci când locuia aici avea obiceiul de a face "zilnic o plimbare pe asfalt, dacă nu mă dor picioarele, de la
Copou până la Palat și înapoi, fără întrerupere, când este vremea frumoasă".
Clădirea era umbrită odinioară de câțiva plopi la gard, unii spunând că aceasta este strada care l-a inspirat pentru poezia Pe
lângă plopii fără soț... nu plopii de pe șoseaua Bucium.

Pe lângă plopii fără soț

Adesea am trecut;
Mă cunoșteau vecinii toți -
Tu nu m-ai cunoscut.

La geamul tău ce strălucea

Privii atât de des;
O lume toată-nțelegea -
Tu nu m-ai înțeles.

- Casa Gheorghe Asachi - Strada Codrescu nr. 2

Pe locul unde este din 1976 Institutul de Cercetări Economice și Sociale Gh. Zane, a locuit Gheorghe Asachi într-o casă
realizata după planurile sale. Aici era sediul tipografiei unde se tipărea Albina Românească primul ziar în limba română din
regiunea Moldovei dar și ziarele Icoana Lumii (1846) care populariza cuceririle științei.
Cândva, bătrâna zidire avea balcon în care era o placă cu litere de zinc: „Lucrul și al meu repaus“, ce reprezenta crezul
renumitului inginer, arhitect, profesor, poet, prozator Gheorghe Asachi. În fața casei făcuse un mic monument în amintirea
fiicei sale Eufrosina (1832 - 1848), pe care o va jeli în poeziile Eufrosina și Fiicei mele Eufrosina (1848).
În 1879 aici era Pensionul de băieți Fajard și în 1890 cel de fete numit Grandjean.
Casa a fost cumpărată în 1903 de Regina Maria pentru o fundație de binefacere. În 1912 aici era Școala de Menaj Principesa
Maria apoi imobilul a fost donat Academiei Române de către Regele Mihai I.

66. - Academia

- Direcția Silvică - Strada Gheorghe Asachi nr. 2

Direcția Silvică Iași este o unitate a Regiei Naționale a Pădurilor ce administrează o suprafață de fond forestier, domeniu public
de 65.729 ha în județele Iași, Botoșani, Suceava și Vaslui.

67. - Direcția Silvică

În spate este Campusul Studențesc Codrescu ce poarta numele lui Theodor Codrescu.

- Theodor Codrescu (1819-1894) a fost un editor, redactor, tipograf, traducător și prozator român.
În 1848 este numit profesor la Academie, unde predă istoria. A fost o vreme cenzor al publicațiilor din Moldova și apoi director
al Arhivelor Statului din Iași (1856).
În 1841 a redactat o Mică gramatică franceză pentru învățătura tinerimii moldo - române, a tradus alte gramatici franceze și a
alcătuit un dicționar francez- român și un altul german- român.
În 1850, în colaborare cu Gh. Săulescu, Teodor Stamati, P. Casimir și D. Gusti, a înființat Tipografia Buciumul, publicând aici și
ziarul Steaua Dunării. Pasionat al istoriei, Codrescu a reușit să culeagă un impresionant număr de documente referitoare la
trecutul românilor, pe care le-a tipărit în 25 de volume, sub titlul Uricariul sau Colecțiune de diferite acte.
A fost redactor Codrescu la câteva ziare importante: Zimbrul (1850), Foiletonul Zimbrului (1855) și Buciumul român (1875) în
care a fost publicată între 1876-1877, opera Țiganiada a lui Ion Budai- Deleanu.

- Campusul Studențesc Codrescu

Complexul studențesc este format din patru cămine: C.10, C.11, C.12, C.13 cu o capacitate de 1700 de locuri.

68. - Complex studențesc de pe str. Codrescu via

via fb.com/iasifotografiivechi

69. - Complex studențesc de pe str. Codrescu

69b. - Cantina studenteasca Codrescu

70. - Casa prof. A. C. Cuza - Str. Codrescu - Jași

- Ne întoarcem în bd. Carol I unde pe dreapta este Casa Județeană de Asigurări de Sănătate

- CJAS Casa Județeană de Asigurări de Sănătate Iași - Str. Gheorghe Asachi 18-20 fost nr. 31
Aici este casa arh. Costinescu, zidită în timpul construcției Teatrului din Copou (înainte de 1846) despre care răuvoitorii
spuneau că a fost ridicată cu materiale destinate Teatrului. Imobilul a rămas în posesia inginerului rus Mihail Singorov
(Singurov) care lucrase pe la 1838 la ridicarea cupolei de pe Mitropolie și la construcția Obeliscul cu Lei din Copou (1834-1841).
Casa Județenă de Asigurări de Sănătate a fost înființată în 1997 după adoptarea Legii Asigurărilor Sociale de Sănătate de tip
Bismark, cu asigurare de sănătate obligatorie, bazat pe principiul solidarității.

- Direcția Județeană a Arhivelor Naționale (DJAN) - B-dul Carol I nr. 26

Aici a fost casa cucoanei Săftița Palady, imobil demolat în 1977 pentru depozitul Arhivelor de Stat. Săftița era fiica lui
Costache Rosetti și soția lui Mihail Sturza înainte de a ajunge domnitor. A locuit în casa unde astăzi este Muzeul de Științe
Naturale de pe bd. Independenței, din fața UMF.
Arhivele de pe teritoriul principatelor românești au fost înființate în contextul elaborării primelor legi administrative moderne,
a Regulamentelor Organice din anii 1831-1832.
Anterior existau arhive pe lângă cancelaria domnească, a autorităților ecleziastice și arhivele dregătorilor. În 1775 este atestată
existența unei Arhive generale a Mitropoliei Bucureștilor, unde se păstrau și diferite acte particulare, de tipul hotărniciilor.
De Arhivele Țării Românești se poate vorbi însă abia începând cu 1831, iar de cele ale Moldovei de la 1832.

71. - Clădirea DJAN

- Casa Racoviță (Micul Trianon) - Centrul Cultural Institutul francez - Bulevardul Carol I nr. 26
Casa Racoviță apare în documente în 1905, an în care proprietarul, prof. A. C. Cuza, solicita o autorizație de reparație. Casa
fost construită probabil între 1850 - 1870, într-un stil clasic eclectic, care îi va aduce rapid denumirea de Micul Trianon. În anul
1903, profesorul se mută în strada Codrescu și o vinde doctorului farmacist Nicolae A. Racoviță care în 1916 o repară și o
modifică, arh. Tăutu îi dă casei o alură franțuzească.
În timpul regimului comunist, clădirea este declarată de „utilitate publică pentru interesul cultural”, iar familia Racoviță este
expropriată dar va reintra în posesia casei în anul 2002.
Începând cu 1950, clădirea va deveni sediul instituțiilor: Ministerul Educației Naționale: Universitatea Politehnica Gh. Asachi -
Secția de Fotbal a Clubului Sportiv Studențesc, Casa de Cultură a Studenților Comuniști (1957) și Ministerul Culturii - Școala
Populară de Artă (1980- 1991). Arhitectul Tăutu îi dă casei o alură franțuzească aducându-i numele de Micul Trianon.
Din 1991 aici este sediul Centrului Cultural Francez ce continuă o lungă tradiție de schimburi între Franța și România. Încă de
pe la 1800, elitele orașului Iași, capitala a Moldovei, plecau să studieze în Franța. În sec. XIX în Iași exista o comunitate
franceză de aproximativ 100 de persoane, școli franceze, un teatru francez, precum și un Consulat al Franței. La începutul
secolului XX, orașul avea o Alianță Franceza (1898- 1909), iar apoi, în perioada interbelică a funcționat Centrul de studii Luteția
(1921-1 948). Centrul Cultural Francez a fost înființat în anul 1990, la început avea sediul în sălile de la Muzeul Teatrului din
str. Vasile Alecsandri.
Sediul Centrului Cultural Francez a fost inaugurat în 1991 în prezenta președintelui Franței Francois Mitterand și a lui Ion
Iliescu. Mai multe aici

72. - Institutul Francez

73. - Micul Trianon

- Blocuri E4, A5-A3 si B5-B1

Urmează o serie de blocuri de locuințe și cămine pentru studenți, construite începând cu 1957 pe locul caselor distruse de
bombardamentul din 1941 și unde în septembrie 1957 s-au construit pavilioanele expoziției Luna Iașilor. În amintirea
gospodăriilor de odinioară rămâneau câteva beciuri cum este cel din spatele blocului A5.

74. - Bloc comunist

- fost Casa Ghica Deleni - fost nr. 25

Dincolo de casa lui Racoviță (Micul Trianon), urma proprietatea lui Panait Balș (1817-1889), antiunionist, postelnic și ministru
de finanțe. A fost căsătorit cu Ruxandra, fiica spătarului Mihalache Cantacuzino Pașcanu. Casa a fost moștenită de Ruxandra
Balș și închiriată în 1886 de Carol Waldman, apoi era în proprietatea arh. Gheorghe Ghica Deleni, președintele Comitetului de
inițiativă pentru realizarea statuii domnitorului Al. Ioan Cuza din Piața Unirii și dezvelita în 1911.
În 1941, în timpul războiului, când aici era Legiunea de Jandarmi mobili nr 6. Imobilul a fost distrus de bombele aviației ruso-
anglo- americane în 1944. via

- Casa Adamachi - fost nr. 23

Urmau apoi casele bancherului Vasile Adamachi (Adamache) care în 1892 a lăsat Academiei Române o avere impresionantă
inclusiv via din Copou aflată astăzi în posesia Universității de Științe Agricole și Medicină Veterinară Ion Ionescu de la Brad.
Casa a ajuns în 1895 în posesia lui Dimitrie M. Sturza, fiul domnitorului Mihail Sturza. În 1938, clădirea îl găzduiește pe regele
Carol al II- lea.

- Casa Pavli - fost nr. 21

Era proprietatea lui Pavel Michiu pe la 1920 care ajunge în 1931 la doctorul Avram Bernștein.

- Imobil - Bd. Carol I nr. 26-28

Astăzi restaurant Magic Family Pizza

75. - Imobil Carol I 26-28

- Hotelul Studențesc Gaudeamus - str. Codrescu Nr. 1

Pe străduța din dreapta este Hotelul Studențesc Gaudeamus unde sunt cazați studenții și doctoranzii români și străini veniți la
studii prin diverse programe: Erasmus, Socrates, Erasmus- Mundus.

76. - Hotel Gaudeamus

- Casa Sturza - fost nr. 19

Cam în dreptul Aleii Copou de peste drum, era o casă mică cu cerdac și foișor, proprietatea principelui Mihail D. Sturza, fiul lui
Dimitrie Sturza însurat cu Olga Mavrocordat, care după război intervine pe lângă Regina Maria pentru a-i ajuta pe orfani.
Astfel, în 1916 se deschide aici Orfelinatul Regina Maria pe locul școlii de Menaj Principesa Maria din fosta casă a lui
Gheorghe Asachi, unde peste 100 de copii erau îngrijiți.
Începând cu 1917, Olga M. Sturza va conduce instituția Ocrotirea orfanilor de război cu filiale în toate județele, având grijă
de peste 3.800 de copii. Olga instalase în 1918 un cămin în castelul familiei de la Miroslava, azi Liceul Tehnologic Agricol M.
Kogălniceanu. Era pasionată de pictură și sculptură, realizând Monumentul Unirii donat Primăriei în 1924, reprezentând Patria
cu chipul Reginei Maria, înconjurată de provinciile reîntregite Transilvania, Basarabia, Bucovina și de românii de pretutindeni
care au rămas în afara hotarelor noastre. Se spune că figurile copiilor reprezintă de fapt copiii reginei Maria: Mărioara,
Elisabeta, Ileana și Mircea. Trebuia așezat în fața clădirii din strada Carol unde a locuit Regina Maria dar a fost instalat în
mijlocul bulevardului, lângă clădirea BCU, unde este astăzi statuia lui Mihai Eminescu. Deoarece amintea de Basarabia și
Bucovina, monumentul a fost distrus de comuniști în anul 1947 dar în 1999, sculptorul ieșean Constantin Crengăniș a creat o
replică ce astăzi este în fața Facultății de Medicină. Se spune că alte monumente ale sculptoriței sunt îngropate în grădina sau
beciul casei unde a locuit artista. Unele opere sunt la Vila Sonet a poetului Mihai Codreanu, în spatele UMF, lângă restaurantul
Bolta Rece.

- Casa Struza - fost nr. 17

Dincolo de gardul casei Sturza, prin 1918, era grădina de trandafiri a prof. Matei Cantacuzino (1855 - 1925), primar al Iașiului
între 1912 - 1914, a predat timp de 25 ani cursul de drept civil la Facultatea de Drept. El a susținut în 1918 împroprietărirea
țăranilor cerută de regele Ferdinand și Partidul Liberal. Fiul său, căpitanul Vasile Cantacuzino, a decedat în accidentul feroviar
de la Ciurea din 31 decembrie 1916, când au fost uciși vreo 800 de călători civili și ostași.
Mai înainte, aici era via spătarului Constantin Rîșcanu apoi a lui Iordache Roset iar pe la 1845 a lui Iordache Grigoriu care i-o
vinde lui Grigore și Elena Soroceanu.
Aici a locuit și scriitorul Octav Dessila (1895- 1976) autorul romanului Iubim.

77. - Iași - Str. Carol I

78. - Bulevardul Carol I - Copou

79. - Tramvaiul 19 pe dealul Copou

- Casa Petre Bogdan - bld. Carol nr. 42

Casa adăpostise în primul război mondial familia diplomatului Camille Blondel (1854-1935) ambasador al Franței în România
între 1906-1916, considerat artizanul intrării României în Primul Război Mondial de partea Antantei.
Fiica sa, Yvonne Blondel (1884 - 1971), a scris volumul Jurnal de război. A fost membră a Clubului Automobilistic Român și a
doborât în 1910 recordul mondial de distanță parcursă în zbor de o femeie, deținut o franțuzoaică pentru 30 kilometri. Yvonne
a parcurs la altitudinea de 600 metri distanta Ploiești-Chitila, care e de cca 50 kilometri, pilot fiind Michel Paul Molla.
În august 1916, la intrarea României în Primului Război Mondial, Yvonne s-a oferit voluntar în serviciile sanitare civile ale
armatei române. A organizat pe propria cheltuială un spital de campanie la Silistra cu 30 de paturi, având grijă de soldații
români răniți sau bolnavi. A fost decorată cu Ordinul Crucea Sfântul Gheorghe, în anul 1916.

80. - Casa pe bd. Carol I nr. 40-42

- Casa V. Iamandi și Casa Gatoschi

- Casa dr. Frey

Aici a fost Institutul de băieți Frey unde a învățat Henry Catargi, mareșalul Curții Regale.

81. - Bloc interbelic

82. - Exerciții militare

via via fb.com/iasifotografiivechi

- Intersecție cu strada Oastei

- Supermagazin Copou - Supercopou Bulevardul Carol I 48

Pe aceste locuri era terenul Regimentului de cavalerie.
Magazinul Super Copou a fost construit în anul 1968 după planurile arh. Gheorghe Hereș.

83. - Monumentul Cavaleriei și SuperCopou

via fb.com/iasifotografiivechi

84. - Monumentul Cavaleriei și SuperCopou

- Monument Statuia Cavaleristului

Statuia Cavaleristului în atac mai este cunoscută și sub denumirile de Monumentul Eroilor Diviziei 2-a Cavalerie sau Șarja de
la Prunaru.
Este realizată din bronz de către sculptorul Ion Dimitriu-Bârlad, bunicul cântăreței Margareta Pâslaru. În Iași a mai realizat
Statuia lui Ion Creangă (1932) din parcul Copou, Statuia lui Ștefan cel Mare și a lui Dimitrie Cantemir din cadrul Grupului
Statuar al Voievozilor iar în București este cunoscut pentru statuia Femeie cu ulcior (Izvorul Sissi) din Grădina Cișmigiu și
Discobolul din fața Stadionului Dinamo.
Monumentul a fost realizat prin subscripții, din inițiativa ofițerilor Diviziei a II-a de Cavalerie care au luptat în primul război
mondial și amintește jertfa pentru libertatea patriei și independența țării a ostașilor Regimentului 2 Roșiori care au purtat
sângeroasa bătălie de la Prunaru (Teleorman). Lupta s-a dat în noiembrie 1916 pentru apărarea drumului către București,
unde din 5.000 ostași au rămas în viață doar 134 când satul Prunaru fusese ocupat de germani iar trupele române nu se puteau
retrage.
Atacurile infanteriei nu au reușit și s-a cerut intervenția cavaleriei, astfel, trei escadroane ale Regimentul 2 Roșiori s-au
aliniat cu ofițerii în frunte și au pornit în galop spre mitralierele germane. În cele două ore de luptă, regimentul a pierdut două
treimi din cei 360 de soldați și aproape toți ofițerii, acordând trupelor române răgazul necesar pentru retragerea spre nord.
Statuia reprezintă o alegorie turnată în bronz și formată din două grupuri simbolizând Victoria și Sacrificiul. Victoria este
înfățișată de un cavalerist călare avântat în plină atac (șarjă), având în mână o suliță și în spate o carabină, însoțit de o nimfă
(înger) care ține o cunună de lauri. Nimfa simbolizează îngerul de pază sau mama, soția, fiica pe care eroul nu avea să le mai
vadă niciodată. Sacrificiul este un călăreț rănit mortal căzut în brațele unui înger care-i încununează fruntea cu lauri.
În interiorul criptei se afla o candelă, iluminată electric, care veghează numele eroilor săpate în marmură de pe părțile
laterale ale soclului.
Pe cele patru laturi ale soclului erau încrustate basoreliefuri de bronz cu imagini din luptele duse de către Divizia a II-a de
Cavalerie la Prunaru, Măgheruș (Maghyerus - Covasna), Nistru și Tisa - Budapesta, numele luptelor în Nistru, Tisa și Budapesta
fost eliminate.
Un basorelief reprezintă un moment al luptelor de la Măgheruș sau Oituz, unde cavaleriștii au luptat descălecați, șarja de la
Prunaru din 27 noiembrie 1916, forțarea Tisei în anul 1919 și al patrulea basorelief, din dreapta spate, care nu mai există, se
spune că reprezenta o scenă din luptele purtate pentru apărarea graniței de pe Nistru.
Este menționat anul 1919 și Budapesta pentru că în acel an, forțele comuniste maghiare au atacat trupele române din
Transilvania iar la 4 august 1919 armata română a intrat în Budapesta iar regimul comunist a fost înlăturat.
În partea stângă a soclului, între cele două basoreliefuri, este o placă de marmură albă pe care scrie: "În anul 1927 sub
glorioasa domnie a M. S. Regelui Ferdinand I" iar în partea dreaptă: "Divizia 2-a Cavalerie recunoscătoare acelor cari s'au
sacrificat pentru țară în răsboiul întregirei neamului 1916-1919".
În partea din spate a soclului, deasupra numelui Măgheruș este scris: Executat în fabrica Unirea M. Ionescu - Iași - 1926. Pe
soclul statuii este sculptată o spadă și se poate observa urma unui glonț din al doilea războiul mondial.
Deasupra Porții Nemuririi se găsește un fronton pe care au fost inițial trecuți anii 1916-1919, apoi în anul 1947 s-a modificat în
1916-1918 iar după 1989 s-a revenit la lucrarea anterioară. Deasupra anilor se afla Stema regală a României, care a fost și ea
dată jos.
Statuia a fost dezvelită în duminica zilei de 29 mai 1927 în prezența reginei Maria, a principesei Ileana (fiica regelui Ferdinand
I), precum și a principesei Elena (soția principelui Carol, mama regelui Mihai) cu micul principe moștenitor Mihai (viitorul rege
Mihai I al României).
Pe aceste locuri era locul de antrenament al roșiorilor din cazarmele de-a lungul Sărăriei. Doamnele ce vizitau Grădina Copou,
poposeau pe terenul manejului pentru a-i admira pe chipeșii ofițeri care exersau salturi cu armăsarii pur sânge.
Inițial, monumentul era înconjurat de o mică grădiniță, până în anul 1968 când cavaleria nu mai făcea parte din efectivele
armatei, manejul a fost înlocuit de Liceul Garabet Ibrăileanu iar în spatele statuii s-a construit magazinul SuperCopou și
cinematograful Copou. Mai multe găsiți aici.

85. - Monumentul Eroilor Divizia II-a Cavalerie

86. - Monumentul Eroilor Divizia II-a Cavalerie

87. - Monumentul Eroilor cu Stema regală a României

88. - Monumentul Cavaleriei via fb.com/iasi.vip/

89. - Monumentul Cavaleriei

90. - Monumentul Cavaleriei

91. - Iași - Momentul Eroilor Diviziei 2 Cavalerie

- Spitalul Clinic Dr. C. I. Parhon - Bulevardul Carol I nr. 50

A fost construit între 1938- 1943 de firma ing. Carlo Pedrazzoli și inaugurat ca Spital al Asigurărilor Sociale din Copou, fiind la
acea dată, cel mai modern spital din țară și unul din cele mai moderne din Europa Centrală și de Est. În acest moment, Spitalul
reprezintă unul din marile spitale din Iași, asigurând servicii medicale în afecțiunile renale cu un număr de 45 de medici, 180
asistente și 200 paturi.

- Constantin Ion Parhon (1874 -1969) - după absolvirea studiilor și obținerea doctoratului, profesează ca medic la Spitalul Rural
Rallet din județul Dâmbovița (1901) și apoi medic secundar la Spitalul Pantelimon (1903-1909). În această perioadă, devine
docent al Clinicii de boli nervoase din București, urmând și un stagiu de perfecționare la München.
Între 1913- 1933 este angajat în învățământul superior medical, ca profesor universitar de neurologie și psihiatrie la Facultatea
de Medicină din Iași apoi la clinica endocrinologică de la Facultatea de Medicină din București (1933-1940 și 1944-1958). În
paralel cu activitatea didactică își continuă activitatea profesională ca director al Spitalului Socola din Iași (1917-1930).
În calitate de militant socialist, Parhon a fost influențat de operele lui Karl Marx. A fost unul dintre fondatorii Partidului
Muncitor care a fuzionat în 1919 cu Partidul Țărănesc. La scurt timp după fuziune, Parhon s-a separat împreună cu un grup și a
devenit susținător al Partidului Comunist din România (PCR).
După proclamarea Republicii Populare Române la 30 decembrie 1947, Constantin Ion Parhon a fost ales președinte al
Prezidiumului Republicii Populare Române (1947 - 1948), făcând parte dintr-un comitet interimar cu funcții prezidențiale
alături de Mihail Sadoveanu, Ștefan Voitec, Gheorghe Stere și Ion Niculi.
În perioada 1948-1952, Parhon a îndeplinit funcția de președinte al Prezidiului Marii Adunări Naționale a Republicii Populare
Române, funcție echivalentă cu cea de șef al statului.
În 1950 a decretat prin articol unic schimbarea numelui de Brașov în Orașul Stalin "în cinstea marelui geniu al omenirii
muncitoare, conducătorul poporului sovietic, eliberatorul și prietenul iubit al poporului nostru, Iosif Vissarionovici Stalin".
În iunie 1952 a renunțat la activitatea politică, dedicându-și restul vieții activității de cercetare științifică.

- Alături este Institutul de Boli Cardiovasculare Prof. Dr. George I. M. Georgescu.

92. - Monumentul Cavaleriei și Spitalul C. I. Parhon în 1955

 93. - Spitalul Clinic Dr. C. I. Parhon 1954

- Grajdurile Regimentului 7 Roșiori

În spatele spitalului, pe strada str. Codrescu nr. 17 au existat Grajdurile regimentului 7 roșiori, azi monument istoric datând
din 1889.

Aici exista cazarma și grajdurile escadronului de jandarmi călări care avea și un hipodrom pe locul ocupat astăzi de Complexul
Super Copou și Liceul Garabet Ibrăileanu. După dispariția Regimentului 7, spațiul a fost preluat de municipalitate pentru caii
folosiți la căruțele serviciului de salubritate.
O parte din imobile au fost transformate în locuințe, aici având sediu și Uniunea Artiștilor Plastici.

- Casa Kamner - Bd. Carol I 54

Este o clădire interbelică.

94. - Casa Kamner - Bd. Carol I 54

95. - Bd. Carol I 56

- Crucea Regimentului 15 infanterie Războieni - Rond Triumf

La intersecția cu strada Mihai Costăchescu, peste drum de Palatul Oștirii, este o cruce monument amplasată cu prilejul
împlinirii a 100 de ani de la fondarea acestei formațiuni militare: "Un veac de recunoștință eroilor Regimentului 15 Infanterie
Războieni 1917-2017". Mai apar literele IC - XC - NI - KA, simboluri din icoanele bizantine însemnând Iisus Hristos biruiește,
unde IC - XC este numele lui Iisus Hristos în limba greacă (ΙΗΣΟΥΣ ΧΡΙΣΤΟΣ) iar NIKAW se traduce prin victorie, biruință.
Regimentul a participat la acțiunile militare desfășurate pe frontul românesc pe toată perioada Primului Război Mondial.
Regimentul 15 Dorobanți a fost implicat în Războiul de Independență din 1877, cu un batalion de apărare pe malul stâng al
Dunării, la Bechet, apoi la luptele de la Plevna (redutele Grivița 1 și 2), Rahova și Vidin. În 1891, regimentul 15 Dorobanți cu
prilejul contopirii infanteriei de linie cu dorobanții, a primit denumirea de Regimentul Războieni nr. 15.
La sfârșitul anului 1918 și în 1919 a luptat inițial în Transilvania și în continuare în campania din Ungaria, pentru a ajunge până
la nord de Budapesta.
Regimentul 15 a luat parte la toate cele trei războaie importante, de care a depins însăși existența României.
În 1994, Regimentul 15 a început transformarea sa în brigadă mecanizată.

96. - Crucea Regimentului 15 infanterie Războieni

97. - Rond Triumf unde linia 1 Copou comunica cu linia 4 Sărărie

via via fb.com/iasifotografiivechi

Continuăm înainte pe Aleea Grigore Ghica Vodă ?, trecem de intersecția cu strada Alecu Russo, Orest Tafrali până ajungem la
strada Ștefan cel mare și Sfânt unde, în fața Parcului Expoziției, găsim statuia lui Mihai Viteazul

- Statuia lui Mihai Viteazul

Statuia de șapte tone și cu o înălțime de patru metri a fost realizată de sculptorul Ioan Busdugan (1935-2000) la inițiativa
Asociației Veteranilor din Iași care au strâns bani prin colectă națională și internațională.
S-a dorit inaugurarea în anul 2000 când urmau să se aniverseze 400 de ani de la prima Unirea de la 1600 a țărilor române, dar
monumentul a fost dezvelit în 2002, în prezența președintelui Ion Iliescu.
Sculptorul Ioan Busdugan a decedat în anul 2000, realizarea statuii fiind atunci aproape de faza finală, lucrările fiind
continuate și finalizate de sculptorul Pavel Mercea care fusese angajat de Ioan Busdugan ca ajutor.
Inițial, statuia trebuia să fie amplasată în rondoul de la capătul liniei de tramvai de la Universitatea Agronomică dar Primăria
municipiului Iași a hotărât amplasarea la intersecția Bulevardului Carol I cu str. Ștefan Dumitrescu.

98. - Statuia lui Mihai Viteazul via wikipedia

- Monumentul ostașului sovietic

O parte din bronzul necesar statuii lui Mihai Viteazul provine fostul Monument al ostașului sovietic, inaugurat pe Dealul
Copoului în 1947, în fața Parcului Expoziției, fiind opera sculptorului Boris Caragea.
Monumentul realizat din bronz era înalt de 8 m și reprezenta un soldat sovietic în marș, care privea într-o parte, ținându-și
arma cu mâna dreaptă în timp ce în mâna stângă avea fixat un drapel. Pe soclu erau inscripționate cuvintele: „Slavă eroilor/
glorioasei armate sovietice/ căzuți în luptă/ pentru eliberarea României/ de fascism”.
În 1991 a fost mutat în cimitirul Eternitatea pe soclul unde a existat până în 1989 statuia de piatra a unui soldat rus. În 1998 a
fost demontată pentru lucrări de restaurare iar timp de trei ani monumentul a rămas nesupravegheat în depozitele firmei
Citadin unde a început să dispară bucată cu bucată astfel încât în 2001 nu mai rămăseseră decât niște resturi, rămășițele au
fost donate Asociației Veteranilor de Război pentru a fi topite și folosite pentru realizarea statuii lui Mihai Viteazul
Sculptorul Boris Caragea ( 1906 -1982) i-a avut ca profesori pe Frederic Storck și Oscar Han la Școala de Arte Frumoase din
București. A fost un reprezentat al realismului socialist devenind sculptorul oficial al ideologiei comuniste iar în anul 1951 a fost
ales președintele Uniunii Artiștilor Plastici (UAP). Boris Caragea a fost și artistul Casei Regale dar când a ajuns în postul de
președinte al UAP, și-a fi distrus toate operele concepute înainte de 1944. Este cunoscut pentru lucrările: Statuia lui Lenin
(1960) care până la Revoluția Română din 1989 a stat în fața Casei Scânteii, realizată din bronzul rezultat prin topirea statuii
ecvestre a regelui Carol I, Basorelieful Muzica de pe fațada Operei din București, Rod (Maternitate - 1964 ) pe faleza din Eforie
Nord, Monumentul Frații Buzești din Craiova, Monumentul lui George Enescu din Tescani, județul Bacău.

99. - Soldatul sovietic

100. - Monumentul Ostașului sovietic din Dealul Copou - 1984

101. - Ostașul sovietic

via fb.com/iasifotografiivechi

102. - Statuia soldatului sovietic

103. - Ostașul sovietic în Cimitirul Eternitatea 1992

via fb.com/iasi.vip/

Dacă continuăm pe strada Ștefan cel mare și Sfânt, pe partea dreaptă este cartierul Exclusive Residence unde a existat
Întreprinderea Textilă Copou (SC Textila SA)

- SC Textila SA - Întreprinderea Textilă Copou

În anul 1886 Moritz Wachtel și partenerul său Dinescu au înaintat Primăriei o cerere în care solicitau înființarea unei fabrici de
frânghie și țesături la Loga Vita (Copou). Exista deja atelierul lui Dinescu, iar cu capitalul lui Watchtel s-au deschis noi secții
printre care secția de sforărie mică.
Prin cultivarea cânepii din țara noastră se producea în 1893 aproape tot materialul necesar industriilor de frânghii, sfoară și
odgoane și împletituri de cânepă. În anul 1886 existau 10 muncitori iar zece ani mai târziu numărul lor ajunge la 100. Spre
sfârșitul secolului al XIX-lea primește capital străin, în special cel italian, iar în 1903 se consemnează Societatea în Comandită a
Fabricii de Textile Iassy-Galatz, Wachtel, Vignoli & Co. În anul 1905 aceasta se transformă în Societatea Anonimă Româno-
Italiană a Industriilor Textile când fabrica se modernizează și se introduce prima filatură de cânepă din țară.
În anul 1927 se introduce o centrala electrică cu doua motoare Diesel, se instalează încălzirea centrală și se termină
electrificarea fabricii. Se oferă facilitați sociale prin construirea unei cantine, grădinița pentru copiii muncitorilor, dispensar
medical, băi cu aburi prin intermediul Fundației Moritz Wachtel. Se punea la dispoziția muncitorilor atât un cămin în care să
stea, un loc în care să își poată lăsa copiii în timpul cât ei munceau și un dispensar și se făceau și cursuri de alfabetizare pentru
unii dintre muncitori. Pe strada Sărăriei, pe lângă strada Curelari, a existat gimnaziul Betty și Moritz Wachtel, unde a
funcționat și Universitatea Populară a U.E.R.
În 1890, Moritz Wachtel și W. Dinerman au fondat Banca Moldova de pe Strada Cuza Vodă, unde astăzi este Oficiul Poștal. Tatăl
său era Eisig Wachtel, împreună aveau magazinul de fierărie „Eisig Wachtel et Fiu” care a funcționat sub numele de Ferrum. M.
Wachtel a fost frate cu Solomon Wachtel care a locuit în casa de pe Bd. Independenței, nr. 3 de lângă Facultatea de Medicină.
Moritz Wachtel. Moritz Wachtel a murit în 1929 la vârsta de 68 de ani.
În anul 1944 fabrica a fost demontată și trimisă în Arad dar după război, utilajele au fost readuse și montate în trei secții:
filatură, țesătorie și sfori.
La 11 iunie 1948 are loc actul de naționalizare, atunci avea numele de Fabrica Textila Roșie din cartierul Târgușorul Copou. În
același an s-a pus în funcțiune o stație pentru producerea de covoare. După 1989 aici se produceau fibre de in, cânepă sau iută
pentru țesături, saci sau sfori. Fabrica a fost privatizată în 1995 prin metoda MEBO, pachetul de acțiuni fiind preluat de către
salariați.
În 2009 terenul fabricii a fost vândut, în prezent, sediul social și toată activitatea de producție și comercializare a S.C. TEXTILA
S.A. este relocată în Bdul. Chimiei, nr. 12 (platforma VITALEF). via Mai multe despre Moritz Wachtel pe fb.com.

104. - Moritz Wachtel - Prima fabrică mecanică cu aburi de 'frănghierie sforerie și șesătorie',
Filituri de scăpărat și de lumănări, bumbac pescăresc
Jassy 1886 - Tipografia M. Gottlieb - Vederea Fabricei

- Localul Longa Vita

Pe la 1880, în dealul Copoului, exista localul Longa Vita (Viață lungă), care s-a înființat în vechiul spital clădit de Ruși în anul
1877 în timpul războiului, în partea din mijloc a fostei fabrici de frânghie. Fotografia acestui local s-a putut vedea la Nestor
Heck, care fotografiase spitalul.

- Lângă complexul imobiliar există Liceul de Informatică.

- Liceul Teoretic de Informatică Grigore Moisil - LIIS - str. Petre Andrei nr. 9
Liceul Teoretic de Informatică Grigore Moisil din Iași a fost înființat în 1971 iar din 1976 s-a dat în folosință actuala clădire a
liceului. În prezent există 12 clase de gimnaziu și 24 clase de liceu.

- Biserica Sfântul Nicolae Copou

A fost zidită între 1937- 1943 la inițiativa parohului Petru Manole. Deși era vremea celui de al doilea război mondial, biserica a
fost sfințită în primăvara anului 1943 în Duminica Floriilor.
Arhitectura este o adaptare a stilului moldovenesc treflat cu turlă pe naos având un rând de firide sub streașină. Arhitectul
bisericii a fost Nicolae Ghica-Budești, pictura murală în tehnică fresco-mozaicat a fost executată între anii 1962-1965 de
pictorul bisericesc Vasile Pascu din Focșani.
Cadrul catapetesmei este sculptat după concepția meșterului Pavel Cheleș și I. Ghiorghiță, în lemn masiv de stejar,
ornamentațiile reprezentând frunza de arcant și viță de vie cu struguri. Icoanele catapeasmei și ale iconostaselor au fost
pictate între anii 1939-1942 de marele artist român Corneliu Baba, în stil neobizantin, pe fond albastru la icoanele de sus și
fond de aur la icoanele împărătești.
În anul 1990, în partea dreaptă a fost construită o fântână cu cruce iar cu sprijinul Armatei Române din Iași a fost restaurat
monumentul eroului necunoscut din incinta bisericii închinat în memoria soldaților români morți pe dealul Copoului, din timpul
celui de-al doilea război mondial.
În partea stângă de la intrarea în biserică se află bustul primului ctitor, Nicolae Iorga, realizat de sculptor Emil Bârleanu. Mai
multe aici.

105. - Biserica Sfântul Nicolae - Copou via wikipedia

- Rodul de la Agronomie - la capătul bd. Carol I fost Aleea Grigore Ghica Vodă ?
Fântâna arteziană Belșugul (1966) cu trei nimfe, opera sculptorului Vladimir Florea.

106. - Fântâna arteziană

107. - Rondul în 1969 de Hans Oerlemans via tramclub.org

108. - Rondul de Hans Oerlemans în 1969 cu un tramvai V56

- Pe partea dreaptă este un teren de rugby.

- Echipa de rugby
Echipa de rugby ieșeană CS Politehnica Iași a fost înființată în anul 1952 și s-a numit inițial Știința , fiind afiliată pe lângă
Facultatea de Textile din cadrul Institutului Politehnic.
În 1957, echipa a promovat în Divizia A, în anii următori ea devine CSMS Iași și mai apoi Politehnica Iași în 1964 iar din 1982
formația de rugby se numește Politehnica Agronomia.
Numele celui care s-a identificat practic cu rugbyul ieșean timp de mai mult de cinci decenii este prof. dr. ing. Eugen Popa care
s-a aflat la conducerea secției de rugby încă din octombrie 1952.
Cea mai importantă performanță a echipei este câștigarea Cupei României în sezoanele 1979 și 2003 iar cea mai bună
poziționare în campionat este obținută în anul 2000, echipa a primit medaliile de bronz pentru clasarea pe locul al treilea în
primul eșalon al rugbyului românesc.
Meciurile de acasă ale echipei sunt disputate pe Stadionul TEPRO din Tătărași cu o capacitate 1.500 locuri.

- Urmează Campusul Agronomie - Căminele A1-A5 apoi Facultatea de Medicina Veterinară și Facultatea de Zootehnie din
cadrul USAMV (Universitatea de Științe Agricole și Medicină Veterinară Ion Ionescu de la Brad).

109. - Facultatea de medicină veterinară

- Casa Memorială Mihai Sadoveanu - pe Aleea Mihail Sadoveanu nr. 12

Dacă înaintăm 800 de metri, pe partea dreaptă, este Casa Memorială Mihail Sadoveanu, numită și Casa cu Turn, secție a
Muzeului Literaturii Române din Iași.
Clădirea a fost construită de Mihail Kogălniceanu în 1842 în mijlocul podgoriilor vechi de la porțile Iașului. La via lui
Kogălniceanu, într-o litografie clandestină, profesorul Parteni tipărea foile și manifestele Unirii. Pe fondul unor probleme
financiare, Kogălniceanu închiriază vila în anul 1856, iar trei ani mai târziu o vinde baronului austriac Neuschotz, care o
înfrumusețează după proiectul meșterilor italieni.
Între anii 1916-1919, în timpul refugiului din Primul Război Mondial, în această casă a locuit George Enescu, împreună cu
viitoarea soție, Maruca Cantacuzino. Este o perioadă în care compozitorul înființează orchestra ce-i poartă numele și
finalizează simfoniile a II-a și a III-a.
Mihail Sadoveanu era director al Teatrului Național din Iași de mai mulți ani, dar făcea naveta la Fălticeni. Pentru a scăpa de
aceste drumuri lungi, în 1919, împreună cu fratele său Vasile, cumpără Casa cu turn. Până să se mute de acolo George Enescu,
timp de câteva luni, acesta și frații Sadoveanu au împărțit aceeași casă.
Mihail Sadoveanu a locuit aici între 1918 - 1936, perioadă în care scrie nu mai puțin de 35 de volume de proză, printre care
unele dintre cele mai importate opere ale sale: Venea o moară pe Siret (1925), Hanul Ancuței (1928), Zodia Cancerului sau
vremea Ducăi-Vodă (1929), Baltagul (1930), Creanga de aur, Locul unde nu s-a întâmplat nimic (1933) și două dintre cele trei
volume din Frații Jderi.
Tot aici se afla când a început mânia legionară și demonstrațiile cu arderea cărților lui în piețele orașului. Sadoveanu a început
să se teamă că ar putea fi asasinat așa că se mută o perioadă în Transilvania.
Aici era locul de întâlnire a scriitorilor ieșeni de la revista Viața Românească, unde puteau fi întâlniți Otilia Cazimir, George
Topîrceanu, Păstorel și Ionel Teodoreanu, Garabet Ibrăileanu, Mihail Sevastos, Grigore T. Popa, Demostene Botez și Sergiu
Celibidache.
Scriitorul donează imobilul în 1950 și se mută înapoi în București. În 1954, Ministerul Agriculturii încredințează spre folosință
Institutului Agronomic atât Casa cu Turn din Copou cât și cele 5,2 hectare ce aparțineau scriitorului. Până în 1980, casa a servit
ca sediu al Institutului de lingvistică, istorie literară și folclor al Academiei și Institutului de antropologie.
A fost restaurată între anii 1978 - 1980 iar în 6 noiembrie 1980, la 100 de ani de la nașterea scriitorului, a fost inaugurat ca
Muzeu Memorial Mihail Sadoveanu în prezența fiicei Profira și a soției Valeria.
În cele șapte camere se pot vedea documente, lucrări de artă, obiecte personale și cărțile de început ale scriitorului, unelte de
vânătoare și pescuit, mobilier dar și lucrări de artă plastică ale lui Octav Băncilă și A. Băieșu.
Aici este prezentă și expoziția documentară Alexandru Husar, inaugurată în anul 2010, cuprinzând obiecte care au aparținut
profesorului și cercetătorului istoriei civilizației.
Astăzi, în fața casei se află un ansamblu sculptural realizat de Dan Covătaru, compus dintr-o bancă din piatră pentru odihnă,
străjuită de de bustul lui Sadoveanu și de un monument în care se află urna funerară a Valeriei Sadoveanu. De asemenea, la
baza scărilor de la intrarea principală, în lateral, se află bustul lui George Enescu.
Localizare: Aleea Mihail Sadoveanu nr. 12, 700489, Iași
Program de vizitare: Marți- Duminică 10:00 - 17:00, Luni închis, Gratuit în prima duminică din lună. Mai multe poze pe
dozadebine.ro

110. - Casa Memorială Mihail Sadoveanu

111. - Casa Memorială Mihail Sadoveanu

- Mihai Sadoveanu (1880 - 1961) - s-a remarcat și ca un om om politic, a fost adept al naționalismului și umanismului, oscilând
în perioada interbelică între forțele politice de dreapta și stânga. A făcut parte mai întâi din Partidul Poporului, Partidul
Național Liberal- Brătianu și Partidul Agrar al lui Constantin Argetoianu, ocupând funcția de Președinte al Senatului.
A fost președintele Uniunii Scriitorilor din România și începând cu anul 1921, membru al Academiei Române. În anul 1928
devine Mare Maestru al Marii Loji Naționale din România.
A colaborat cu Asociația Română pentru strângerea Legăturilor cu Uniunea Sovietică (ARLUS), condusă de medicul endocrinolog,
ulterior academician Constantin Ion Parhon.
Deși a fost un susținător al monarhiei în timpul regimului autoritar al lui Carol al II-lea, își schimbă orientarea politică după cel
de-al Doilea Război Mondial, făcând parte din Partidul Comunist Român.
Este numit președinte al Adunării Deputaților și face parte din cei cinci membri ai Prezidiului provizoriu al Republicii Populare
Române, care a preluat conducerea statului după abdicarea regelui.
În decembrie 1946, este ales președintele Parlamentului iar între 1947- 1948, alături de Parhon, Ștefan Voitec, Gheorghe Stere
și Ion Niculi, devine membru al Prezidiului ales de BPD (Blocul Partidelor Democratice)
Între 7 -11 ianuarie 1958, Sadoveanu, Ion Gheorghe Maurer și Anton Moisescu sunt președinții interimari ai Prezidiului Marii
Adunări Naționale, funcție care îl propulsează vremelnic pe scriitor în poziția de șef al statului.

- Iacob Neuschotz (Jacques de Neuschotz) - a trăit între 1817-1888, fiind cunoscut ca mare binefăcător al comunității evreiești
din Iași. A locuit în Palatul Neuschotz, azi Hotel Select de pe strada Cuza Vodă.
Ascensiunea lui Iacob Neuschotz ca bancher și mare om de afaceri a devenit cunoscută după 1849, când l-a împrumutat pe
domnitorul Mihail Sturza cu 6000 de galbeni.
În 1866, împreună cu Dimitrie Cozadini, a înființat Societatea de asigurări România. A fost și un filantrop exemplar, în 1867 a
construit templul Beth- Iacob, în curtea caselor Neuschotz, dar cu fațada spre stradă dar care a fost bombardat la 1944 și apoi
demolat. În 1910, casele Neuschotz au fost vândute Administrației Financiare, o vreme funcționând aici și magazine.
A fost onorat cu cele mai înalte distincții românești și străine ale vremii, împăratul Wilhelm al Germaniei îi acordă titlul de
“von”, împăratul Franz Iosef al Austro-Ungariei îi va conferi titlul de cavaler al ordinului Franz-Iosef, Regele Carol I al României
l-a onorat cu ordinul Coroana României”și îl numi cavaler al Ordinului Steaua României, Regele Milan al Serbiei îi va conferi
ordinul Takova. Cu toate acestea, Parlamentul României s-a împotrivit cererii lui Neuschotz de „împământenire” ca cetățean
român.
În testament a lăsat Academiei Române un fond important de bani pentru constituirea unui premiu care i-a purtat numele și
care recompensa pe autorii celor mai merituoase cărți publicate.
Văduva acestuia, Adelaida de Neuschotz a continuat opera filantropică a soțului său fiind și o susținătoare a oamenilor de artă,
pictori sau muzicieni. În anul 1901, Octav Băncilă face prima sa expoziție personală în palatul Neuschotz, expoziție ce a
cuprins multe tablouri inspirate din viața grea a evreilor săraci din Târgu Cucului.
A murit în 1888 la vila Mon Repos din Copou, astăzi muzeul Mihail Sadoveanu, fiind onorat de către ieșeni și de către autorități,
cu funeralii impresionante.

- Mai sus, la două minute de mers, este Școala normală Vasile Lupu.

- Școala normală Vasile Lupu - Aleea Mihail Sadoveanu nr. 46

Școala Normală Vasile Lupu, cunoscută și sub numele de Institutul Vasilian, Liceul Pedagogic Vasile Lupu sau Colegiul Pedagogic
Vasile Lupu, este o instituție de formare a învățătorilor și educatorilor din Iași, cea mai veche instituție de acest tip din
principatele Moldovei și Țării Românești.
În 1851 s-a înființat regulamentul Așezământul pentru organizarea învățăturii publice din principatul Moldovei care prevedea
înființarea de școli publice în orașe și sate.
Preocupările pentru înființarea de școala normală încep în 1855 prin hrisovul domnitorului Grigore Alexandru Ghica pentru
înființarea unei Școli Preparandale cu durata cursurilor de un an, școală care timp de 35 de ani a funcționat pe lângă o școală
primară, în încăperile mănăstirii Trei Ierarhi din Iași.
Primul director al școlii a fost Anton Velini, absolvent al Gimnaziului Vasilian (ulterior Liceul Național) și doctor în filosofie, titlu
obținut la Universitatea din Viena. El a condus Școala primară de la Trei Ierarhi, Școala Preparandală și Internatul preparanzilor
până în anul 1863. Tinerii recomandați să urmeze școala preparandală trebuiau să fie fii de preoți, dascăli sau alți săteni în
vârstă de 17 ani și cu „certificat de moralitate iscălit” de preotul și proprietarul locului (boier).
Aflată în pericol de desființare în 1863 deoarece rolul său nu era înțeles nici de public nici de autorități, școala a fost preluată
la conducere de Titu Maiorescu, director al Gimnaziului central (Liceul Național) și rector al Universității. El a utilizat pentru
prima dată denumirea de Școală normală în sensul de școală pregătitoare pentru învățători iar mai târziu domnitorul
Alexandru Ioan Cuza a admis ca școala să fie numită Institutul lui Vasile Lupu.
În 1891 se inaugurează noul sediu din dealul Copoului, amplasat în fosta fermă Pester, a cărui construcție a fost finanțată de
Ministerul Instrucțiunii Publice.
Ioan Mitru, directorul Școlii Normale a început în 1896, cu sprijinul ministrului Spiru Haret, lucrările de transformare a localului
școlii prin modificarea localului și întregului ansamblul de anexe, grădina, parcurile, aleile și pepinierele.
În cel de-al doilea război mondial, în 1943 cînd a început evacuarea orașului, Școala Normală V. Lupu s-a mutat la Școala
Normală din Craiova. Localul școlii a fost distrus în întregime, din biblioteca școlii au fost distruse sau au dispărut colecțiile de
cărți rare, în mare parte donații ale directorilor Titu Maiorescu, Constantin Meissner, Ioan Mitru și prof. univ. Ioan Simionescu.
Tablourile în ulei, opera pictorului Octav Băncilă, au fost distruse.
În decembrie 1954, Școala Normală Vasile Lupu este mutată în localurile aparținând Școlii Normale de Învățătoare Mihail
Sturdza din strada Toma Cozma (actualul Corp D al Universității) iar în 1958, Liceul Pedagogic se mută în vechiul local din
dealul Copou.
Denumirea de Școala Normală Vasile Lupu a fost înlocuită din 1948 cu cea de Liceul Pedagogic V. Lupu iar în anul 1993 s-a
revenit la numele inițial.

112. - Școala centrală via delcampe.net

113. - Școala normală Vasile Lupu - Jassy

- Grădina Pester
Pe locul Școlii Normale a existat frumoasa grădină Pester, unde pe la 1880 se cânta muzica militară și se organizau petreceri la
care participa toată lumea importantă din oraș.
Proprietarul grădinei era Cristian Virth Pesther (Pester), fost maistru fierar, profesor și director la Școala de arte și meserii din
Ulița Sfântul Ilie (azi V. Alecsandri), adus din străinătate pentru organizarea școlii. Pe la 1842 a cumpărat plantația de vie de pe
aceste locuri, avându-și aici și atelierele de fierărie. Grădina Pester mai era cunoscută și prin sera frumoasă de trandafiri de
unde se aprovizionau florăriile orașului.
După moartea lui Pester, grădina a fost cumpărată de profesorul Ureche care a păstrat gradină de petrecere și chiar a înființat
omnibusul care staționa lângă cofetăria Tuffli (fost Palatul Jockey Club, azi Casa de Cultură), care pentru 2 lei aducea lumea la
grădină.

- Ne întoarcem din drum și traversăm strada în dreptul Complexului Studențesc Agronomie unde se află Universitatea de
Științe Agricole și Medicină Veterinară "Ion Ionescu de la Brad" - USAMV instituție specializată în învățământul superior
agronomic și medical veterinar.

Pe partea dreptă cum cobori dealul Copou

- Colegiul agricol și de industrie alimentară Vasile Adamachi - Aleea Sadoveanu Mihail nr. 41
Fostă proprietate a Bisericii Trei Ierarhi, terenul unde se află Colegiul Vasile Adamachi de astăzi a aparținut logofătului Ioniță
Sandu Sturdza care va ajunge primul domn pământean al Țării Moldovei între 1822- 1828. Între anii 1819-1821, pe terenul
cumpărat în comuna Copou, Ioniță Sandu Sturdza va construi un conac boieresc existent și astăzi, clădirea cu terasă din curtea
colegiului.
În 1833, soții Ioniță și Ecaterina Sturdza dăruiesc proprietatea fiicei lor, domnita Elena Balș iar mai târziu, fiul ei, Alexandru A.
Balș, vinde locul în 1867 lui Israel Haim Daniel apoi va ajunge în 1903 în posesia fiului său, Albert E. Daniel. Familia Daniel era
cunoscută în Iașiul anilor 1800, tatăl lui Israel Haim (Chaim) Daniel era zaraful Michel Daniel, devenit pe la 1840 marele
bancher al Moldovei, cu firma Michel Daniel și fiii. Banca era aproape de Vamă (Chervăsăria) și de Ulița Trapezănească (azi str.
Gr. Ghica), cam prin zona străzii Sf. Lazăr de astăzi. Michel Daniel decedând în martie 1847, lăsa averea de vreo 40.000
galbeni, fiului Israel Chaim Daniel, boierit spătar și care va ajunge „țarul financiar” al Moldovei.
În 1920, principesa Olga M. Sturdza, președinta Societății Ocrotirea orfanilor de război, cumpără via Daniel de la Copou, cum
era cunoscută în epocă. Pe terenul achiziționat se înființează Școala de Îndreptare Copou Iași, prima de acest tip din țară,
care va funcționa până în 1960, cu o întrerupere în timpul celui de al doilea război mondial când a fost evacuată la Craiova.
Din 1934, când moare Olga M. Sturdza și Societatea Orfanilor de război este desființată, școala trece în întregime sub
patronajul Societății pentru ocrotirea orfanilor iar din 1941 intră complet sub tutela Ministerului Educației.
În 1950, școala avea 5 ateliere de cizmărie, croitorie, împletituri, tâmplărie și de mecanică, precum și o secție agricolă,
viticolă și pomicolă.
În 1955, Școala Medie Tehnică Veterinară, adusă din str. Malinovski nr.1 (actuala str. Palat), devine Centrul Școlar Agricol în
sediul Școlii Normale care fusese mutată pe strada Culturii, lângă Universitatea Al. I. Cuza.
Liceului Agricol a fost înființat în 1966 iar în 2010 a obținut titlul de Colegiul Agricol și de Industrie Alimentară Vasile
Adamachi având în posesie 9,59 ha de pământ.
Colegiul deține un vechi beci din piatră care se pare că ajungea până la Școala Normală, după vreo 500 de metri. Mai multe pe
curierul-iasi.ro

114. - Villa Daniel - Jassy

115. - Conacul Cărvunarilor

- Ferma Vasile Adamachi

Aparține Universității de Științe Agricole și Medicină Veterinară Ion Ionescu de la Brad și deține un sector viticol de 14 hectare
de viță de vie cu 200 soiuri, sector pomicol are 25 hectare de plantații de pomi, sector legumicol are solare, sector floricol cu
2.000 de specii de flori și un sector dendrologic-ornamental cu brazi, molizi, pini și arbuști.
În 1912, via cu cramă a intrat în posesia Secției Agricole. Se realizau aici primele plantații pomicole- viticole- floricole, amplu
dezvoltate odată cu înființarea Facultății de Horticultură în anul 1951.
Ferma horticolă Vasile Adamachi s-a înființat în anul 1929 în același timp cu prima catedră de Horticultură și Viticultură.

- Vasile Adamachi (1817-1892) a fost prefect, senator, filantrop și om de știință și în 1839 președintele al Eforiei Iași, funcție
echivalentă cu cea de primar.
Tatăl său s-a numit Adam Arapu dar sub influență grecească, și-a schimbat numele de botez în nume de familie, Adam devenind
Adamachi. A lăsat Academiei Române o donație de două milioane și jumătate de lei sub titlul Fondul Adamachi al cărui venit
servea în mare parte pentru premierea scrierilor morale, îmbrăcămintea copiilor săraci, imprimări de lucrări premiate, burse
etc.
Prin 1862, vizitând Europa pentru studii, se întorcea acasă cu dorința înființării la Iași a unei Școli Politehnice ca aceea de la
Zurich. În 1870, Vasile Adamachi dona Primăriei, casa părinteasca din „strada Aghenției, față în față cu otelul austriac” azi str.
Elena Doamna, astfel Școala Nr. 2 avea un sediu permanent.
În 1892 își donează prin testament averea Academiei Române împreună cu terenul de vie din Copou. Recunoscătoare, Academia
a realizat în 1894 la Cimitirul Eternitatea un monument din granit înalt de 7 metri proiectată de arh. Rupolo din Veneția, sub
supravegherea arh. F. D. Xenopol care a construit Pasajul Macca- Villacrosse (1891) din București.

- USAMV - Universitatea de Științe Agricole și Medicină Veterinară "Ion Ionescu de la Brad - Aleea Mihail Sadoveanu nr. 3
Universitatea de Științe Agricole și Medicină Veterinară Ion Ionescu de la Brad este o instituție specializată în învățământul
superior agronomic și medical veterinar având ca misiune formarea de ingineri specializați în agricultură, horticultură, ingineria
produselor alimentare, ingineria mediului, zootehnie și doctori medici veterinari.
USAMV Iași este formată din patru facultăți: Facultatea de Agricultură, Facultatea de Horticultură, Facultatea de Zootehnie și
Facultatea de Medicină Veterinară.
Începuturile învățământului agricol din Moldova încep între anii 1842-1848 când agronomul Ion Ionescu de la Brad prezintă la
Academia Mihăileană primele lecțiuni de agricultură. În 1905, după demersurile unui grup de profesori entuziaști, Senatul
Universității Al. I. Cuza aprobă înființarea la Facultatea de Științe a catedrelor de Chimie Agricolă și Chimie Tehnologică.
În 1933 s-a publicat Legea pentru transformarea Secției de Științe Agricole de pe lângă Universitatea din Iași, în Facultate de
Științe Agricole a Universității Al. I. Cuza cu sediul la Chișinău inclusiv câmpurile experimentale Ezăreni, Adamachi și Punctul
Zootehnic Copou.
În anul 1940, cu Basarabia alipită abuziv la Uniunea Sovietică, Facultatea de Științe Agricole de la Chișinău este desființată iar
personalul didactic și o parte din bunurile materiale se transferă la Iași unde în 1941, se înființează din nou Facultatea de
Agronomie.
În 1948, după reorganizarea învățământului universitar, se înființează Institutul Agronomic la care se adaugă în anul 1951
Facultatea de Horticultură și Facultatea de Zootehnie iar în anul 1961 Facultatea de Medicina Veterinară.
Universitatea de Științe Agricole și Medicină Veterinară Ion Ionescu de la Brad are în folosință un Centru de Cercetări pentru
Oenologie înființat în anul 1951 în cadrul facultății de Horticultură și înzestrat cu două clădiri pentru cercetare construite în
anii 1969 și 1978.
Pentru păstrarea vinului se folosesc beciurile medievale. În 1974, profesorul Valeriu D. Cotea, după 300 metri de săpături
subterane, a unit și reabilitat beciul Adamachi cu cel de peste strada Breazului, de la Muzeul Mihail Sadoveanu, cel construit
de vornicul Ilie Kogălniceanu, extins de feciorul său Mihail Kogălniceanu și completat de Mihail Sadoveanu. Beciul Adamachi
este la o adâncime de 18 metri iar cel de la Muzeul Sadoveanu la 12 metri, cu o temperatura constantă de circa 9 grade.

116. - Institutul agronomic

117. - Institutul agronomic Ion Ionescu de la Brad

- Observatorul Astronomic
Lângă USAMV este Observatorul Astronomic, aflat sub tutela Universității Al. I. Cuza. A fost construit în anul 1913 iar acum se
află într-o stare avansată de degradare.

118. - Observatorul astronomic

119. - Observatorul via Jecinci

- Institutul de Chimie Macromoleculară Petru Poni - înființat în 1949, are o tradiție de peste cincizeci de ani în cercetarea
fundamentală și aplicată în domeniul chimiei organice și anorganice, al chimiei și fizicii polimerilor.

120. - ICMPP - Institutul de cercetări chimice Petru Poni

121.- Curtea institutului - Luna Moldovei 1937

- Parcul Expoziției
Aproape de Grădina Botanică din Copou se găsește Parcul Expoziției cu o suprafață de 5,4 ha.
A fost amenajat în anul 1923, după Unirea Basarabiei și Bucovinei cu România pentru a se stabili strânse legături economice
între regiuni s-a deschis Expoziția agricolă, viticolă și de industrie casnică a Moldovei întregite.
Cum în oraș nu exista un spațiu potrivit pentru a găzdui o expoziție, Comisia Interimară a Iașilor, condusă de primarul
Constantin Toma, a hotărât folosirea maidanului de la capătul aleilor Ghica Vodă și după planul de sistematizare al zonei
întocmit de către arh. Nicolae Ghica-Budești, cunoscut pentru planurile Bisericii Copou, Muzeului Țăranului Român (1912 -
1939) din București, Biserica Schimbarea la Față - Cuțitul de Argint, București, lucrările de extindere ale Palatului Universității
București (1912) .
Au fost stabilite două intrări principale în parc, una prin fața rondoului, unde s-a aflat în perioada comunistă Monumentul
ostașului sovietic și alta, prin lateral, de pe aleea Ștefan cel Mare (astăzi Toma Dumitrescu), în apropiere de intrarea la
tribuna principală a Stadionului Emil Alexandrescu.
Parcul Expoziției a fost inaugurat în septembrie 1923 de primarul Constantin Toma, în prezența ministrului agriculturii și
domeniilor, Alecu Constantinescu, a ministrului muncii și ocrotirilor sociale, George Mârzescu, a ministrului pentru Basarabia,
Ion Inculeț, a generalului francez Henri Mathias Berthelot iar în octombrie 1923 a fost vizitată și de regele Ferdinand I al
României.
A mai existat o expoziție în perioada mai - iunie 1936, cu acest prilej parcul fiind amenajat cu plantații și pavilioane noi.
Primăria a apelat la arhitectul Gh. Grumăzescu pentru a construi replici după Hanul Ancuței (Casa Vânătorului de astăzi) și
Bolta Rece (crama Chirițoaia), pentru petrecerea mai frumoasă a timpului, precum și Arcul vechii Academii Mihăilene, așa cum
era la înființarea ei.
Parcul se prezintă astăzi cu plantații, alei și rondouri multicolore de flori, o fântână arteziană la intrarea în parc realizată în
1956 de sculptorul Vladimir Florea reprezentand 3 copii sustinand un nufar cu petale desfacute, alte 4 busturi ale următoarele
personalități: Calistrat Hogaș și Anton Pann iar înspre Grădina Botanică găsim bustul profesorului de botanică Constantin
Petrescu și prof. Alexandru Popovici care în anul 1921 a înființat o grădină botanică în spatele clădirii Universității Al. Ioan
Cuza.

122. - Replică Arcul Academiei Mihăilene

 123. - Arcul Academiei Mihăilene

- Grădina Botanică
Grădina Botanică Anastasie Fătu din Iași este cea mai veche grădină botanică din România.
Prima grădină, cu 2.500 plante pe o suprafață de 2 hectare, a fost înființată în 1856 de profesorul Anastasie Fătu (1816 -
1886) pe terenul său, ajutat de N. Istrati și Dr. Szabo la Râpa Galbenă, pe strada Florilor. După moartea lui A. Fătu în 1886,
grădina este desființată și terenul a fost vândut de urmașii săi.
Despre prima Gradină Botanică din România și întemeietorul ei ne mai amintește astăzi denumirea a două străduțe din
vecinătatea fostei grădini: Str. Florilor și Str. A. Fătu, aflate în apropiere de Râpa Galbenă.
Altă grădină s-a amenajat în 1866 și apoi extinsă în 1876, în spatele Universității Vechi azi UMF, din care se mai păstrează un
stejar monument.
În 1873, Societatea de Medici și Naturaliști din Iași înființează o a doua grădină botanică, în apropiere de cea veche, pe strada
de Sus (Independenței), unele plante cultivate atunci mai există și astăzi, în curtea Muzeului de Istorie Naturală.
Dar, pentru că nici aceasta nu corespundea standardelor de învățământ, se planifică crearea uneia în spatele Palatului Culturii,
pe locul fostei grădini domnești ocupata mai apoi de Ștrand, care însă nu este finalizată din lipsă de fonduri iar ulterior din
pricina Primului Război Mondial.
Astfel, în 1921, prof. Alexandru Popovici înființează o grădină botanică nouă în spatele clădirii Universității noi azi UAIC, unde
construiește și mici sere folosite pentru creșterea plantelor tropicale. Din această ultimă grădină botanică se mai păstrează și
astăzi arborii și arbuștii din parcul aflat între vechea clădire a Universității, Cantina studențească și căminele studențești din
complexul Titu Maiorescu dar și o mică seră turn în care se cultivau palmieri și bananieri.
Această locație se păstrează pentru mai bine de 40 de ani, până în 1963 când se hotărăște mutarea grădinii în spațiul actual, pe
Dealul Copoului, sub supravegherea prof. Emilian Țopa. Aici erau fostele vii din Parcul Expoziției, Păcurari, Ferma V. Adamachi
și fostul sat Munteni.
Astăzi, Grădina Botanică din Iași acoperă o suprafață de aproximativ 100 de hectare, fiind una din cele mai mari din Europa.
Este formată din 12 sere, fiecare ocupându-se de un anumit aspect din flora și vegetația lumii: plante mediteraneene,
tropicale, subtropicale (colecții de cactuși), flori ornamentale (36 soiuri de azalee și 469 soiuri de crizanteme). Rozariul
grădinii conține peste 600 de soiuri de trandafiri, răspândite pe o suprafață de 1,7 hectare, în colecție sunt incluse și soiuri de
trandafiri create în România: Luchian, Foc de Tabără și Rosa bunda.
Aici se află și două izvoare de apă minerală: izvorul nr. 3 - Amfiteatru și izvorul nr. 5 - Ruina.
Program de vizitare: 9 – 17 (20), Luni și Miercuri - serele sunt închise
Intrarea din Strada Dumbrava Roșie nr. 7 - via botanica.uaic.ro

124. - Grădina botanică

via fb.com/iasi.vip/

125. - Grădina botanică

126. - Grădina Botanică via botanica.uaic.ro

127. - Iași - Parcul sportiv Regele Ferdinand

- Mănăstirea Podgoria Copou - str. Podgoriilor nr. 1

Este situată în mijlocul unor plantații de vie din Grădina Botanică, pe str. Podgoriilor, fiind cunoscută și ca Bisericuța dintre
vii.
În locul unde se află astăzi mănăstirea ortodoxă de maici, era o moșie domnească unde a existat anterior o biserică de lemn.
A fost ctitorită în anul 1638 de domnitorul Vasile Lupu (1634-1653) înainte de construirea ctitoriei de la Mănăstirea Trei
Ierarhi, fiind închinată Mănăstirii Caracalu de la Muntele Athos.
Există o legendă conform căreia, în timpul unei invazii a tătarilor în Iași, Doamna Tudosca (Teodosia), soția lui Vasile Lupu, a
fugit în pădure și s-a ascuns într-o scorbură de copac. Odată trecut pericolul, domnitorul și-a căutat soția pe aceste dealuri și a
găsit-o cu ajutorul câinelui său de vânătoare, un Copou. În semn de mulțumire că și-a găsit soția nevătămată, domnitorul a
hotărât zidirea unei mănăstiri.
După detronarea lui Vasile Lupu în anul 1653, biserica a fost arsă și dărâmată, fiind reconstruită de mai multe ori în decursul
timpului, astfel încât nu se mai recunoaște nimic din stilul bisericii originare.
În decembrie 1863, ca urmare a adoptării Legii secularizării averilor mănăstirești închinate, mănăstirea a fost desființată,
biserica ei fiind însă folosită în continuare ca biserică de mir.
După anul 1960, biserica a fost inclusă în perimetrul Grădinii Botanice din Iași.
După aproape 150 de ani, în 2001, mitropolitul Daniel Ciobotea al Moldovei și Bucovinei a reactivat Mănăstirea Sf. Atanasie din
Podgorii, ca mănăstire de călugărițe, aparținând de Mănăstirea Galata.
În aprilie 2009, la Mănăstirea Podgoria Copou trăiau paisprezece maici. Mai multe aici.

- Stadionul Emil Alexandrescu - Aleea Grigore Ghica Vodă Nr. 12-24

Stadionul Emil Alexandrescu este în prezent folosit de echipa de fotbal CSMS Politehnica Iași.
Inițial stadionul avea o capacitate de 12.500 de locuri, însă după montarea scaunelor de plastic, această cifră a scăzut la
11.500.
Este numit după inginerul Emil Alexandrescu, care a fost primul primar al Iașului ales prin vot democratic, fiind reprezentant
al Frontului Salvării Naționale (FSN). A jucat fotbal pentru o scurtă perioadă pentru echipa Locomotiva Iași.
Actualul stadion se află pe același loc unde se găsea arena pe care se disputau meciurile de fotbal ale echipelor ieșene din
perioada interbelică: Textila M. V, Victoria C.F.R. și Ateneu Tătărași, toate trei la nivelul Diviziei B.
Echipa Politehnica Iași a luat ființă în 1945, CSU Iași a luat ființă în 1947, mai apoi a apărut echipa Locomotiva Iași.
Pe stadion se disputau și meciurile echipei de handbal Știința Iași, pe atunci erau 11 jucători într-o echipă, nu 7 ca acum. Tot în
această perioadă s-a format și echipa de rugby CSMS Iași.
După anul 1947 pe această arenă își disputau meciurile de campionat, în divizia B, echipele ieșene Locomotiva și C.S.U (ulterior
Știința). Cele două echipe de fotbal, Locomotiva și Știința au fuzionat în 1958 rezultând echipele Unirea și C.S.M.S.
După 1950 stadionul capătă denumirea 23 August. În anul 1960 vechea arenă este renovată mărindu-se capacitatea la 15.000 de
locuri. Meciul inaugural a fost în august 1960 între echipa ieșeană CSMS, proaspăt promovată în prima divizie a țării și echipa
Nistru Chișinău. În echipa ieșeană, la acel meci, a jucat și Gheorghe Constantin, celebru în anii '50-'60, mai târziu jucător și
antrenor la Steaua București.
După 1990, stadionul a căpătat numele de Emil Alexandrescu în memoria apreciatului primar.
Politehnica Iași a purtat de-a lungul timpului denumiri ca Sportul Studențesc sau Clubul Sportiv Muncitoresc. Echipa Poli Iași a
fost desființată în anul 2010, de atunci luându-i locul echipa CSMS Iași.
După 2004, incinta stadionului a suferit o serie de modificări, îmbunătățiri și modernizări.

128. - 1979 - Stadion

via fb.com/iasifotografiivechi

129. - Anunț meci de fotbal Copou în 1915

- Ziarul Evenimentul

130. - Stadionul Emil Alexandrescu via fede.ro

- Lângă stadion este Statuia Discobolul (Aruncătorul cu discul) opera din 1953 a sculptorului Vladimir Florea, originalul
aparține sculptorului grec Myron (500 BC. - 440 BC)

131. - Statuia Discobolul

- Statuia lui Ștefan cel Mare

În fața Cazarmei de la Copou este a doua statuie a lui Ștefan cel Mare din Iași, opera din 1995 a lui Dan Covătaru (n. 1944,
Cernăuți), sculptor ce lucrează în prezent ca profesor de sculptură la Universitatea de Arte George Enescu din Iași. Este
cunoscut pentru Basorelieful de marmură de pe clădirea Prefecturii din Iași (1971), Soldatul român (1989) din Cimitirul eroilor
Eternitatea dar și a unor busturi monumentale: Spiru Haret la Universitatea Al. I. Cuza în 1975, George Enescu în 1976, I.
Negruzzi la Casa Pogor în 1985, Mihail Sadoveanu ansamblul compozițional la Casa memorială Mihail Sadoveanu în 1988, Nicu
Gane la Casa memorială în 1993, Otilia Cazimir la Casa memorială în 1994, Scarlat Pastia din Cimitirul Eternitatea în 1996 și
Sergiu Celibidache din fața Filarmonicii în 2003.
Pe soclul statuii lui Ștefan cel Mare sunt trecute vorbele domnitorului preluate din piesa de teatru Apus de Soare (1909) de
Barbu Ștefanescu Delavrancea: "Moldova n-a fost a strămoșilor mei, n-a fost a mea și nu e a voastră, ci a urmașilor voștri și a
urmașilor urmașilor voștri în veacul vecilor...!”

132. - Statuia lui Ștefan cel Mare

- Palatul Oștirii - Brigada 15 Mecanizată Podu Înalt - Aleea Ghica Voda nr. 2
După stadion găsim Centru Militar de Transmisiuni, Centru Militar de Formare Grăniceri și Palatul Oștirii.
Istoria Palatului începe după incendiul din 1784, deși refăcute, imobilele corpurilor de trupă din incinta Curții domnești (azi
Palatul Culturii) au devenit neîncăpătoare așa că în martie 1845 “generalul inspector al miliției” a cerut să se construiască un
imobil nou, pe platoul de la Copou, pe terenul de dincolo de “bariera Podului Verde”, care făcea parte din moșia Copoului,
aflată atunci în proprietatea Mănăstirii Trei Ierarhi, a agăi Vasile Drăghici și a altor boieri, unde înainte se construise deja
“pulberăria”.
În 1866, trupele infanteriei care nu încăpeau în imobilele de la Curtea domnească au fost cantonate la mănăstirea Cetățuia și
la Frumoasa iar artileria în fostul palat domnesc.
Domnitorul Grigore Al. Ghica, după ce a înființat batalionul al doilea de pedestrime al “străjii pământești” a urgentat
construirea cazărmii de la Copou. Astfel, general-inspector Nicolae Mavrocordat comunica planul lui Singurov, inginer militar
rus, specialist în construcții de drumuri și poduri, adus în Moldova de Pavel Kisselef, care lucrase în Iași pe la 1838 la ridicarea
cupolei de pe Mitropolie și la construcția Obeliscul cu Lei din Copou (1834-1841).
Piatra de temelie a Palatului a fost pusa în iunie 1850 de domnitorul Grigore Al. Ghica împreună cu Mihail Kogălniceanu director
al Departamentului Lucrărilor Publice și arh. St. Berzak. Lucrările s-au terminat abia în 1880 după ce inginerul arhitect P. A.
Tobai a modificat planurile inițiale.
Lângă construcția terminată în 1889 s-au mai înălțat una cu două etaje pentru escadronul de jandarmi călări, pavilioane pentru
spitalul militar, depozite de muniții etc.
Edificiul fostei cazărmi de la Copou are ca elemente arhitecturale exterioare patru turnuri masive de colț, cu creneluri,
turnulețe și numeroase alte elemente decorative, cu precădere gotice.
Deși construcția a durat circa treizeci de ani și planul inițial a suferit prefaceri și reduceri masive, edificiul de la Copou rămâne
unul din principalele monumente de arhitectură ale Iașului, proiectat la mijlocul secolului al XIX-lea.
Astăzi este sediul Brigăzii 15 Mecanizată Podu Înalt unde activează în permanență 400 de militari.
Pe placa memorială este scris "Palatul Oștirii - Cazarma Mare de la Copou - Ridicată între anii 1852-1880 din inițiativa
domnitorului Grigore Al. Ghica, Arh. P. A. Tebai." via bg15mc.ro

133. - Palatul Oștirii în 1901 via delcampe.net

134. - Palatul Oștirii

135. - Jași - Regimentul Ștefan cel Mare no. 13 în 1925

136. - Escadronul 'Geandarmi' Iași

137. - Palatul Oștirii în 2013 by Adrian Cuba

138. - Palatul Oștirii

- Lângă Palatul Oștirii mai găsim bustul regelui Ferdinand I al României (1865-1927), a mareșalului Constantin Prezan (1861-
1943), mareșalului Alexandru Averescu (1859-1938). Aici au fost busturile lui Horia, Cloșca și Crișan acum aflate în parcul
Junimea (Guliver) din spatele blocurilor turn din Piața Unirii. via

- Bariera Podului Verde

Pe colțul de Nord- Est al Parcului Copou era situată bariera Podului Verde, numită și rohatcă sau vamă.
A fost instalată în urma Regulamentului Organic din 1832 ce presupunea organizarea urbană și mărginirea orașului cu bariere
care erau păzite de slujitori ai Eforiei, apoi în 1864 de Primărie. Menirea acestora era să înregistreze într-un registru călătorii
care treceau prin ele și să protejeze monopolul unor produse de import contractate de diferiți negustori cum ar fi băuturile
alcoolice străine, mezelurile, zahărul, cafeaua și drojdia de bere, pentru care se plăteau taxe speciale la barieră. Din 1870,
când calea ferată ajunge la Iași, gara devine punctul central de intrare și ieșire iar toți cei care intrau în oraș trebuiau să
prezinte geamantanele pentru percheziție.
Iașiul aveau vreo 11 rohatce, pomenite chiar de povestitorul Ion Creangă în cartea didactică Geografia județului Iași:
„barierele sunt locurile pe unde intrăm și ieșim din oraș. De jur, împrejurul Iașilor este făcut un șanț, de la o barieră la alta, ca
să nu poată trece nimene pe aiurea cu carul, trăsura ori călare, decât numai prin bariere, care sunt porțile orașului. Din orașul
Iași putem ieși pe 11 bariere și anume: pe barierele Copou (Podul Verde), Sărărie, Hotin și Moara de Vânt eșim spre
miazănoapte; pe barierele Salhana și Țuțora eșim spre răsărit; pe barierele Socola și Nicolina (rohatca Miculinii) ieșim spre
miazăzi și pe barierele Nicolina și Trei Calici eșim spre apus.”.

O întâmplare este povestită în ultimul capitol din Amintiri din copilărie, când în toamna anului 1855, catihetul Ion Creangă se
desparte de satul Humulești și pleacă la studii la seminarul de la Socola, intrând în târgul Iașilor pe la rohatca Păcurarilor: "..
pe la asfințitul soarelui, tocmai când intram în Iași, pe rohatca Păcurari, un flăcăuan al dracului ne-a luat în râs cum se cade,
zicând: — Moșule, ia sama de ține bine telegarii ceia, să nu ia vânt; că Iașul ista-i mare și, Doamne ferește, să nu faci vro
primejdie!… Atâta i-a trebuit lui moș Luca, ș-apoi lasă pe dânsul! câte parastase și panaghii, toate i le-a ridicat".

139. - Planul Parcului Copou în 1857 și Bariera Podului Verde

via fb.com/iasifotografiivechi

140. - Bariera Podul Verde în 1830 de M. Vorobim

- Parcul Copou - bld. Carol I 31 fost nr. 2

Parcul Copou, situat pe dealul omonim, este cel mai vechi din Iași dar și unul dintre cele mai mari din oraș, cu o suprafață de
aproximativ zece hectare.
Zona deluroasă a Copoului era o destinație de plimbare și recreere pentru boierii și negustorii din Iași încă din a doua jumătate
a secolului al XVII-lea, existând mențiuni istorice că în această perioadă zona era frecventată de domnitori precum Nicolae
Mavrocordat, Mihai Racoviță sau Grigore Ghica. În 1752 Matei Ghica „a ridicat un foișor desfătător și măreț în locul numit
Copou, lângă Iași, pentru a se recrea după numeroasele sale preocupări”.
Ulterior, în primele decenii ale secolului al XIX-lea, mărturiile vizitatorilor Iașului indică faptul că orașul era plin de grădini
superbe. Aceste proprietăți erau însă private și accesibile în general unui cerc restrâns de apropiați ai proprietarilor.
În secolul al XIX- lea drumul care urca spre dealul Copoului era cunoscut ca Podul Verde, el cuprinzând vii, grădini și livezi
întrerupte ocazional de conacelor boierești: „toate casele din dreapta și din stânga străzii ... erau proprietăți de ale
Ghiculeștilor, Bălsăștilor, Sturdzeștilor, Catargieștilor și fiecare din acestea mișuna de lume”.
În locul Grădinii Copou era o pădurice la marginea căreia se adunau mai ales duminica, târgoveții pentru a se răcori. Aici se
cinsteau cu o ulcică de vin ori cu dulceață și apă rece de la izvoarele de la viile din jur sau de la fântâna cu roată ce se afla în
parc pe vremea principelui D. C. Moruzi și demolată în 1921.
În 1810, aici fusese decapitat haiducul de neam boieresc Constantin Canta care prădase negustorii și dregătorii domnești, fiind
prins pe dealul Copoului, ucis și îngropat cam pe locul de intrare în grădină. Tot în același an este decapitat în Copou și
logofătul Ilie Catargiu. Decapitarea era moarte nobilă, cei săraci fiind spânzurați pe șesul iarmarocului la Frumoasa unde s-au
construit Atelierele CFR Nicolina construite în 1892.

Amenajarea a început în anii 1833- 1834, în timpul domniei lui Mihail Sturza, perioadă în care aici era loc de relaxare pentru
boieri. Domnitorul dispune construirea în parc a unui foișor de factură orientală pentru relaxare, amplasat pe locul fostei stații
de poștă, într-o pădure.
La 26 octombrie 1834 se propunea ca la Copou să se „înalțe un monument spre aducere aminte de ziua de 26 august 1834”,
marcând începutul domniei lui Mihail Sturza. Deși inițiativa exista în planurile Eforiei Iași încă din 1833, hotărârea oficială de a
înființa o grădină publică în Copou o ia domnitorul pentru că „toate trăsurile ieșea la preumblare pe câmpul acela cu o
pădurice sălbatică”, lipsit însă de un „loc de petrecere sau de umbrit împotriva soarelui de vară”.
După inaugurarea Monumentului Regulamentului Organic în noiembrie 1834, Eforia orașului plantează în jurul vestigiului o
serie de brazi, mesteceni și stejari aduși de la Suceava. S-au instalat și bănci de 12 persoane pictate în culorile Moldovei roșu și
galben. Se construise și un chioșc octogonal pentru muzicanți unde cânta fanfara dorobanților sau cea a gărzii civice,
chioșc vopsit în culorile Moldovei și după Unire în trei culori.
În 1835, în urma discuțiilor între municipalitate și Biserica Catolică, aceasta din urmă a donat Eforiei Iași un teren în suprafață
de circa 11.700 m² pentru a se mări spațiul grădinii publice „în capătul lărgimii din sus dinspre Copou”.
În februarie 1852 suprafața totală a terenului atribuit Parcului Copou de Eforia Iași se ridica la circa 38.500 „stânjeni cvadrați”
sau 190.173 m² (circa 19 hectare).
În 1852, în timpul domnitorului Grigore Ghica, grădina este replantată și îngrădită cu lemn apoi cu grilaj din fier.
Din ordinul ministrului de interne Mihail Kogălniceanu, pe aleea principală se instalează 12 fanare (felinare) în 1860 pentru a
lumina grădina.
În Grădina Copoului aveau loc petreceri și serbări populare cu sute de lampioane colorate și vânzători de tabac, ciocolată și
flori, la care se adaugă festivalul de lumină organizat de pirotehnicieni, cum a fost cel din 1880 când grecul Ion Papaghiorghiu
a prezentat spectacolul Bombardarea Sevastopolului la 1854 din Războiul Crimeii, folosind 30 de tunuri din artificii și un
monument cetate realizat din carton.
La 5 iunie 1883 când s-a inaugurat statuia lui Ștefan cel Mare, în grădina Copoului se aprindea un Soare electric adică un bec
cu arc electric, o noutate pentru acele vremuri.
Aici era locul de întâlnire al ieșenilor, unde se aduna lumea să asculte muzică militară și unde tinerele se întâlneau cu ofițerii
de la corpul de garnizoană de mai sus.
În 1907 gradina este sistematizată tăindu-se arborii bătrâni și rupți, s-a lărgit aleea centrală despărțindu-se de straturile de
flori la mijloc.
Vegetația parcului este în mare parte arboricolă formată din tei, arțar, frasin și tei.

141. - Jași - Grădina Copou via delcampe.net

142. - Grădina Copou

143. - Grădina Copou

144. - Grădina Copou în 1906

145. - Grădina Copou

146. - Fântâna în Parcul Copou

- Obeliscul cu lei din Iași - Parcul Copou

În 1834 a fost construit Obeliscul cu Lei din centrul Grădinii Copou, cunoscut și ca Monumentul Regulamentului
Organic deoarece celebrează prima lege de organizare politico- administrativă și juridică a Principatelor, promulgată în 1831-
1832 la București și Iași aflate sub administrația generalului rus Pavel Kiseleff.
Povestea obeliscului începe cu o petiție adresată de marea boierime lui Mihail Sturdza, domn al Moldovei între 1834- 1849, în
care propuneau înălțarea unui monument comemorativ în Grădina Publică din capitala Principatului Moldovei, în semn de
recunoștință către cele două mari imperii: cel protector - Rusia și cel suzeran - Turcia.
În 1834 s-a pus piatra de temelie a Obeliscului cu lei, monument la care au contribuit mai mulți ingineri: Johann Freywald,
care a proiectat și Catedrala Mitropolitană, apoi Mihail Singurov care nici el nu a reușit să îl termine pentru că exista o
întârziere cu aducerea blocurilor de piatră de la Șcheia de lângă Iași, așa că Mihail Sturza îl transferă lucrarea lui Gheorghe
Asachi.
Leii sculptați de Johan Semser sunt realizați din piatră din cariera Iacobeni (Suceava) și Lemberg (Liov - Ucraina), masivele
pietre fiind transportate de care trase de mai multe perechi de boi.
Cei patru lei erau acoperiți cu bronz, având fiecare câte o sabie cu ramuri de stejar și simbolizează cele patru puteri
europene care au recunoscut Independența Țărilor Române. Domnitorului, care era foarte orgolios, i s-a spus că țara era
reprezentată de trunchiul (obeliscul) de 6,7 metri și de 10 tone, care se sprijină pe leii, simbolul forței din blazonul familiei
Sturdza.
Pe părțile laterale ale piedestalului de piatră se aflau patru lespezi de marmură pe care erau încrustate stema Principatului
Moldovei și cea a domnitorului Mihail Sturdza, iar pe celelalte două erau amplasate două inscripții cu litere de alamă, una în
limba română și una în latină: „Augustilor Monarhi carii au dat Moldovei noul așezământ introdus la anul 1832. Mihail Grigoriu
Sturza V. V. D. împreună cu clerul și boerimea Principatului au înălțat acest monument la 8 Noembrie 1834.”
Monumentul înalt de 13,5 metri, a fost reparat în anul 1904, piedestalul său fiind acoperit cu plăci de marmură fără inscripții
iar în 1906 a fost împrejmuit cu lanț gros de metal.
În timpul celui de-al doilea război mondial, monumentul a fost atins de gloanțe și schije, mai târziu, doi lucrători pietrari
Tănase Răutu și Vasile Onofrei l-au șlefuit și adus la starea inițială. În aceeași perioadă, forțele sovietice vandalizează
Obeliscul, distrugând inscripțiile de pe monument și stemele Moldovei și ale familiei Sturza.

147. - Obeliscul cu lei

148. - Teiul lui Eminescu și Obeliscul via delcampe.net

149. - Jași - Monumentul Mihai Sturza din Grădina Copou în 1920

150. - Monumentul M. Sturza din Grădina Copou Iași - 1908

151. - Monumentul Obeliscul cu lei

152. - Monumentul Obeliscul cu lei în 1902

153. - Monumentul Obeliscul cu lei

- Statuia lui Ion Creangă

În partea dreaptă este statuia lui Ion Creangă (1837- 1889), primul bust amplasat în Grădina Copou fiind inaugurat în 1932,
opera sculptorului Ion Dimitriu-Bârlad, bunicul cântăreței Margareta Pâslaru. În Iași a mai realizat Statuia Cavaleristului în atac
(1927) din fața parcului Copou, Statuia lui Ștefan cel Mare și a lui Dimitrie Cantemir din cadrul Grupului Statuar al Voievozilor
iar în București este cunoscut pentru statuia Femeie cu ulcior (Izvorul Sissi) din Grădina Cișmigiu și Discobolul din fața
Stadionului Dinamo.

154. - Statuia lui Ion Creangă în 1940

- Muzeul Mihai Eminescu și Muzeul Teatrului - Parcul Copou

Lateral este Muzeul Mihai Eminescu inaugurat cu prilejul centenarului morții poetului, la 15 iunie 1989. Clădirea a fost
realizată de arh. Virgiliu Onofrei cunoscut pentru planurile Facultăților de Automatică și Calculatoare (1989), Construcții
Mașini (1998) și Electronică (1982).
Cele două turnuri de la intrare se inspiră din Turnul tezaurului de la Putna și Turnul clopotniță unde a înnoptat Mihai Eminescu
în august 1871, în timpul Marii Serbări de la Putna. Se spune că aceste turnuri simbolizează Dragostea (Veronica Micle) și
Prietenia (Ion Creangă).
La etajul muzeului este colecția muzeală Istoria teatrului românesc, secție a Muzeului Literaturii Române. Muzeul Teatrului a
fost inaugurat inițial în anul 1976 pe strada V. Alecsandri, în casa care a aparținut vornicului Vasile Alecsandri și în unde a
copilărit poetul, când se împlineau 160 de ani de la prima reprezentație teatrală în limba română. Imobilul a fost însă
retrocedat în 2007 așa că vasta colecție a Muzeului Teatrului este înghesuită pe un singur etaj al Muzeului Literaturii.
Înainte aici era un Restaurantul numit Chirițoaia, instalat într-un pavilion realizat de constructorii Universității, Troli și Scolari
la 1896.
Alături este Casa de Cultură a Municipiului Iași Mihai Ursachi (1941-2004), după numele poetului și traducătorului român, fost
director al Teatrului Vasile Alecsandri.

155. - Muzeul Eminescu - Inelul sigilar cu monogramă aflat la Casa Pogor

156. - Muzeul Teatrului

157. - Teiul lui Eminescu, Cazarma, Bustul lui Ion Creangă și Monumentul Leilor în 1960

158. - În dreapta este Pavilionul Troli - Scolari

- Statuia lui Mihai Eminescu

În spatele Obeliscului cu lei este Teiul și Statuia lui Mihai Eminescu, opera din 1943 a sculptorului Ion Mateescu. Inițial bustul
poetului era așezat în altă parte dar în 1991 a fost adus lângă tei.
Pe soclul statuii este marcată ultima strofă din Luceafărul (1883):
Trăind în cercul vostru strâmt
Norocul vă petrece,
Ci eu în lumea mea mă simt
Nemuritor și rece.

Pe spațiul din fața statuii este un mozaic pe care sunt inscripționate ultimele 3 strofe din poezia Dorința (Volumul Poezii -
1883), "creație lirică de dragoste cu elemente de pastel":
Fruntea albă-n părul galben
Pe-al meu braț încet s-o culci,
Lăsând pradă gurii mele
Ale tale buze dulci...

Vom visa un vis ferice,

Îngâna-ne-vor c-un cânt
Singuratece izvoare,
Blânda batere de vânt;

Adormind de armonia
Codrului bătut de gânduri,
Flori de tei deasupra noastră
Or să cadă rânduri-rânduri.
- Dorință - M. Eminescu -
 159. - Bustul lui Mihai Eminescu
via fb.com/iasifotografiivechi

- Teiul lui Eminescu

Celebrul Tei al lui Eminescu este din specia Teiul argintiu (Tilia tomentosa Moench) unul dintre cei mai vechi și importanți
arbori-monument din România cu o vârstă calculată de specialiști de circa 500 de ani. Face parte din fostul codru al Copoului
care se întindea spre Hârlău și Botoșani.
Teiul a primit numele lui Mihai Eminescu pentru că în anii petrecuți în Iași, pe la 1876, era des zărit pe banca de sub tei,
odihnindu-se sau scriind. Aici era locul de întâlnire cu Veronica Micle care îl ruga să îi citească ce a mai scris. Cei doi erau
născuți în același an, 1950 și s-au cunoscut în 1872, la Viena, unde Mihai era student iar Veronica era la un tratament medical.
Într-una dintre cele 93 de scrisori trimise Verinicăi Micle, Mihai Eminescu îi mărturisește "Și dacă se întâmplă pe tine să te văz,
/ Desigur că la noapte un tei o să visez / Iar dacă se-ntâmplat să întâlnesc un tei / Desigur, toată noaptea visez la ochii tăi".
Veronica îi răspunde: “Îmbătată de florile teiului de vorbele ademenitoare și dulci, de tot ce ne înconjoară, acolo pe bancă, la
Copou, mă credeam lângă tine cea mai fericită femeie".
În 1872, Veronica publica în gazeta Noul Curier Român romanul Rendez-vous sub numele Corina, povestea unei fete
îndrăgostită de un tânăr și întâmplările din grădina Copou sau pe Strada Lăpușneanu, pe vremea respectivă reprezenta o
tradiție plimbările de seara între orele 18-19 cu trăsurile până la Copou la rondoul al II-lea sau la Grădina Publică.
Mihai Eminescu s-a mutat în Iași în 1874 pentru a lucra la Biblioteca Universitară, care era în clădirea de azi a UMF. A fost
destituit după căderea guvernului conservator și s-a angajat ca revizor școlar pentru județele Vaslui și Iași și mai apoi ziarist
în 1876 la Curierul de Iași, editat de Societatea Junimea, cu sediul pe ulița Golia, azi strada Cuza Vodă. În octombrie 1877 a
lucrat timp de 6 ani ca redactor la cotidianul Timpul din București, ziarul oficial al conservatorilor.
După sistematizarea de la 1907 când s-au tăiat copacii uscați și s-au creat noi alei, Teiul lui Eminescu a rămas singur, semeț în
mijlocul grădinii.
În timpul iernii primului război mondial, mulți copaci au fost tăiați de cetățeni pentru a se încălzi, cum era cazul Taberei
invalizilor instalată la Cazarmă, dar nimeni nu a îndrăznit să pună la pământ Teiul lui Eminescu.
În timpul celui de-al Doilea Război Mondial, Parcul Copou a fost folosit ca lagăr de detenție pentru românii care ulterior au fost
deportați în Uniunea Sovietică. Pentru a nu fi tăiat teiul, intelectualii făceau de pază cu rândul sub copacul secular.
În 1950 teiul a fost grav afectat de o furtună puternică, când a fost sfârtecat de furtună dar a fost consolidat cu cercuri de fier
și cârje de sprijin.
În 1953, serviciile de spații verzi ale Primăriei au segmentat ramurile cu brațe lungi de 3-4 metri, au curățat scorbura care se
formase de la bifurcarea trunchiului și l-au dezinfectat cu soluție de piatră vânătă și de formalină. S-a turnat apoi o plombă din
nisip cu var și foarte puțin ciment, legând trunchiul cu cercuri metalice și sprijinind toate brațele pe console.
În 1990, prof. dr. Mandache Leocov, director al Grădinii Botaniceși responsabil la acel moment de arborii monument din partea
Academiei Române, a văzut că teiul dădea semne vizibile de moarte și a fost desfăcută plomba, constatându-se că practic teiul
s-a salvat singur, deși pe dinăuntru era mort, două rădăcini aditive au crescut pe lângă plombă până în pământ.

160. - Teiul lui Eminescu și Monumentul Leilor

161. - Teiul lui Eminescu în Grădina Copou - 1942

162. - Teiul lui Eminescu

163. - Teiul lui Eminescu

164. - Teiul lui Eminescu

165. - Teiul lui Eminescu

166. - Teiul lui Eminescu în 1984 via Agerpres

- Statuile din Parcul Copou

Parcul este străjuit de busturile personalităților care au contribuit la viața culturală a Iașului.
Prima statuie instalată este bustul lui Ion Creangă la 1932 (sau 1934) apoi în 1943 se dezveleau șapte busturi: V. Pogor, Matei
Milo, P. Carp, Cons. Meinssner, Nicu Gane, Iacob Negruzzi și Costache Negruzzi, alcătuind mai târziu Aleea Cărturarilor sau a
Junimiștilor. Din cele 7 statui, acum ultimele 3 se mai află în Grădina Copou.
În martie 2013, busturile de bronz ale lui Ciprian Porumbescu, Nicolae Gane și Barbu Ștefănescu Delavrancea, ultimele două
monumente istorice care fuseseră expuse în parc de aproape un secol, au fost furate, dezmembrate și vândute ca fier vechi.
Hoții au fost arestați, însă operele de artă nu au mai putut fi recuperate. În 2014 municipalitatea a înlocuit sculpturile distruse
cu reproduceri.
Pe partea dreaptă cum intri în parc dinspre SuperCopou, găsești statuia pictorului Emanoil Panaiteanu-Bardasare (1850-1935)
și mai în spate a lui Octav Băncilă (1872-1944), pictor realist român. În centrul parcului este Obeliscul cu Lei, în dreapta este
bustul povestitorului Ion Creangă (1837-1889) sculptat în 1932 de Ion Dimitriu- Bârlad, în stânga lângă Tei este statuia lui Mihai
Eminescu (1850-1889), opera din 1943 a lui Ion Mateescu.
Pe aleea din față, în dreapta este statuia Iacob Negruzzi (1842 ? -1932), operă din 1933 apoi statuia compozitorului Ciprian
Porumbescu (1853 ? - 1883) realizată în 1957 de Eftimie Gârleanu și refăcută în 2014 de sculptorul Constantin Crengăniș, apoi
bustul fostului primar Nicolae Gane (1838 ? - 1916), opera din 1943 a lui Richard Hette și refăcut de Constantin Crengăniș. În
capătul aleii este bustul poetei Veronica Micle (1850-1889) realizat în anul 1943 de Ion Irimescu, unde pe lateral este scris:
"Adesa stau și mă gândesc, ce ar fi fost viața-mi fără tine...? Tu Veronica mea, muza inspiratoare te-ai coborât pe pământ,
învăluind totul cu raze albe și strălucitoare" - M. Eminescu.
Pe partea cealaltă, înspre Obeliscul Leilor, este statuia pictorului Gheorghe Panaiteanu Bardasare (1816-1900), monument
realizat în 1916, apoi urmează cea a pictorului Nicolae Tonitza (1886-1940), a scriitorului Costache Negruzzi (1808-1868),
opera din 1934 a lui Ion Mateescu, apoi pe aleea din dreapta statuia poetului Grigore Vieru (1935-2009) de Gheorghe
Gheorghiță. Urmează cea a lui George Topîrceanu (1886-1937), a scriitorului Barbu Ștefănescu-Delavrancea (1858-1918),
opera din 1924 a lui Ion Mateescu și refăcut de Constantin Crengăniș iar în capătul aleii este statuia dramaturgului Ion Luca
Caragiale (1852-1912).

Pe wikipedia este menționat și bustul pictorului Constantin Daniel Stahi (1844-1920) de Richard Hette.

- Turnul de parașutism
În colțul de sud- est, înspre ieșirea din vale a Parcului Copou, este Turnul de parașutism folosit la antrenamente în săritura cu
parașuta. Construcția a fost ridicată în 1953, are o înălțime de 42 de metri și este destinat să fie folosit de către Aeroclubul
Teritorial Iași pentru efectuarea de salturi ghidate la platformă și declanșate.
Pentru pasionații de aviația sportivă, a fost înființat în 1938 la Iași un aeroclub teritorial care a fost denumit inițial Aeroclubul
Moldova iar în anul 2006 a primit denumirea de Aeroclubul Alexandru Matei, după numele inginerului Alexandru Matei, fost
instructor de zbor fără motor și comandant de școli de pilotaj.

167. - Turnul de Parașutism via wikipedia

168. - Iași - Bulevardul Copou în 1931

169. - Iași - Str. Carol - Aleea spre Copou

170. - Jași - Vederea Grădinei Copou în 1908

- Bloc de locuințe - nr. 29

La ieșirea din Parcul Copou este un bloc de locuințe unde exista la nr. 6, casa lui Gh. Gh. Bogdan, fostă Casa Alfred. Aici era pe
la 1903 capătul Târgului din Copou.
În 1919, alături, cu numărul 6 bis, era casa lui F. Glanștein.

171. - Blocul nr. 29

- fost Menzilul - Poșta

În partea de sud a Parcului Copou exista pe vremuri Menzilul adică Poșta din capitala Moldovei, o casă cu etaj de unde plecau
în grabă poștalioane către București, Rusia sau Austria de unde se aduceau ziare și scrisori mult așteptate.
Martor i-a fost și Gheorghe Asachi pe la 1814 când trebuia să întâmpine un prinț din Orient ce mergea spre Lemberg (Liov -
Ucraina) dar s-a dovedit că prințul tratat cu respect de domnitorul Scarlat Calimachi era de fapt un escroc.
Pe la 1840, în timpul domniei lui Mihalache Sturza, Poșta s-a mutat mai sus pe Sărărie, mai mult la rugămintea domnițelor care
în drumul spre pădure trebuia să treacă pe lângă mirosul cailor priponiți la poștă. Pe la 1860, de la Grădina Publică Copou până
la Teatru (azi Universitatea), era o râpă apoi un câmp plin de ciulini unde se arunca gunoiul pentru asanare dar producea un
miros imposibil mai ales vara. Astfel, domnițele care treceau cu birja prin zonă erau nevoite să își acopere nasul cu batistele
înmuiate în parfumuri scumpe, aduse de la Viena sau Paris.

172. - Stație de poștă în Moldova la 1837 de Auguste Raffet

- Intersecție cu Aleea Copou, fostă Aleea Principesa Maria, ce purta numele numele Principesei Maria (1875-1938), născută
Marie Alexandra Victoria în Kent (Anglia), nepoata reginei Victoria, soția regelui Ferdinand I și Regina Maria a României între
1914 - 1927.

- Vilele Trolli si Scholari - Aleea Copou nr. 4- 4 bis

Continuăm pe Aleea Copou pentru a admira lucrarea celebrilor arhitecți italieni Giuseppe Trolli și Carlo Scolari ce au cumpărat
terenul în 1895 de la Ștefan Drăghici și construiesc o serie de case siameze înconjurate în 1897 de un elegant grilaj. Apăruseră
acuze că foloseau materiale de la construcția Universității, la fel ca arh. Costinescu care își construise casă la colțul străzii Gh.
Asachi, unde este astăzi Casa Județeană de Asigurări de Sănătate. Arhitecții erau cunoscuți pentru planurile spitalului din Podul
Iloaiei, restaurarea Spitalului Sf. Spiridon, lucrând la construirea Cazinoului din Slănicul Moldovei și a spitalului Socola.
Pasajul, care face legătura cu strada Titu Maiorescu - Văscăuțeanu, a fost afectat de bombardamentele din 1944, clădirea din
stânga fiind distrusă în totalitate.
Casele de pe Aleea Copou de la nr. 4 și 4 bis au fost vândute în 1908 lui Gh. Vălescu.
Mai multe detalii găsiți pe turistiniasi

173. - Aleea Principesa Maria - color via facebook.com/jecinci/

174. - Aleea Principesei Maria cca. 1914

175. - Aleea Principesei Maria

176. - Aleea Principesei Maria via fb.com/iasi.vip/

- Institutul Teologic Romano-Catolic Sf. Iosif - Str. Th. Văscăuțeanu, nr. 6

Continuând pe Aleea Copou, în spatele parcului Copou, pe strada Th. Văscăuțeanu este Institutul Teologic Romano - Catolic
Sfântul Iosif ce a fost fondat în anul 1886 de către episcopul Nicolae Iosif Camilli, cu acordul papei Leon al XIII-lea și aprobarea
primului ministru Mihail Kogălniceanu. Seminarul a funcționat la început în fosta clădire a școlii populare de lângă episcopie și
a fost condus, până în 1907 ,de către preoții iezuiți, primul rector fiind părintele Francisc Xaveriu Habeni.
La inițiativa episcopului Dominic Jaquet, pe locul actualei clădiri a Institutului Teologic, se va construi între anii 1901-1904 un
internat catolic în care se va muta în 1907 Seminarul diecezan. Clădirea a fost distrusă de bombele aruncate de aviația rusă în
iunie 1944 iar episcopul Marcu Glaser a redeschis seminarul în toamna anului 1945 în clădirile de pe lângă Episcopie dar între
anii 1948-1956 a fost închis de regimul comunist.
În anul 1956, din punct de vedere civil, a fost redeschis ca secția română a Institutului Teologic Romano- Catolic din Alba-Iulia,
unde funcționa secția maghiară. Ambele secții au fost recunoscute în anul 1965 de către statul român ca Institutul Teologic
Romano- Catolic de Grad Universitar.
Edificiul în care Seminarul își desfășoară acum activitatea a fost ridicat între anii 1978-2000 de arhitectul ieșean Gheorghe
Hereș. Imobilul este alcătuit din 4 corpuri: unul central, în care se află capela, biblioteca, birourile și amfiteatrul.
În anul 1990, statul român recunoaște structura autonomă a Institutului Teologic Romano- Catolic Sfântul Iosif din Iași, având un
rector propriu, sub jurisdicția episcopului diecezan de Iași.
Începând cu 2009, formarea filozofico-teologică a seminariștilor Institutului se desfășoară în cadrul Facultății de Teologie
Romano-Catolică, specializarea teologie romano-catolică pastorală, din cadrul Universității Al. I. Cuza. Aici se pregătesc pentru
primirea sfintei preoții studenții din dioceza de Iași și din arhidieceza de București.
Statuia Maicii Domnului din curtea Seminarului a fost adusă de Pr. Friedrich în 1956 de la Timișul de Sus. Ea a fost sculptată de
Francisc, fratele episcopului martir Anton Durcovici.
Capela este realizată în stilul neoclasic, ea reprezintă o adevărată operă de artă, rezultatul colaborării dintre arh. Gheorghe
Hereș și pr. dr. Eduard Ferenț, rector în perioada în care a fost construită. De o parte și alta a crucii sunt doua statui: statuia
Maicii Domnului și a sfântului Iosif. Prima a stat inițial lângă altarul din capela mănăstirii Notre Dame de Sion iar apoi, o dată
cu naționalizarea acestei case, a fost adusă în 1956 în capela Seminarului. Cea de-a doua statuie, a Sfântului Iosif, a fost adusă
în 1964 de pr. dr. Eduard Ferenț de la Rădăuți, fiind donată de pr. Krassler Josef, fost paroh în acea comunitate.

177. - Seminarul catolic în 1930

178. - Seminarul teologic Romano-Catolic Iași

via delcampe.net

179. - Institutul teologic via

- Gheorghe Hereș
Arhitectul Gheorghe Hereș este cunoscut pentru proiectele sale pentru comunitatea catolică din Iași: Catedrala Catolică Sfânta
Fecioară Maria Regina de lângă Biserica Trei Ierarhi (1990-1995), Biserica Sfânta Tereza a Pruncului Isus din zona CUG, Institutul
Teologic Romano-Catolic Sfântul Iosif sau Mănăstirea Don Orione dar și pentru proiectele de urbanism: Cartierul Alexandru cel
Bun (1970), Piața Podul Roș și Bulevardul Socola (1970), Centru Cartier Tătărași, Super Copou (1968), Piramida lui Dubeț,
Hotelul Vaslui și Magazinul Universal din Vaslui (1968).

- Muzeul UAIC - str. Titu Maiorescu, nr. 12

Ne întoarcem în strada Titu Maiorescu, unde în dreapta, în spatele blocurilor de pe bulevardul Carol I, se găsește Muzeul
Universității Alexandru Ioan Cuza ce funcționează din 2011 ca un departament al UAIC într-o clădire de la 1911 care a
aparținut neurochirurgului ieșean Nicolae Oblu care a inaugurat în 1972 la Iași, primul Spital de Neurochirurgie din România.
Muzeul Universității este succesorul a două muzee: Muzeul de Antichități înființat în 1916 la inițiativa profesorului Orest
Tafrali și Muzeul Academic, deschis inițial în spațiul Rectoratului, cu ocazia împlinirii a 125 de ani de la fondarea primei
Universități din țară. Materialele expuse în primul muzeu erau rezultatul excavațiilor arheologice din arealul culturii neolitice
Cucuteni și al cetăților grecești de la Marea Neagră, intrate ulterior în custodia Muzeului de Istorie a Moldovei. Actualul muzeu
îmbină cele două colecții, amenajând o secțiune arheologică Muzeul Civilizației Cucuteni la parter și una academică Muzeul
Academic la etaj.
Civilizația Cucuteni - Trypillia este una dintre cele mai vechi din Europa, de pe la 5.200 - 3.500 î.e.n, aflată pe teritoriul
regiunii Moldova, a Republicii Moldova și Ucrainei. A fost numită după satul Cucuteni de lângă Târgu Frumos (jud. Iași), unde
există situl arheologic descoperit în anul 1885 de folcloristul Teodor T. Burada care a găsit inițial fragmente de ceramică și
figurine de teracotă. Specifice acestei culturi sunt vasele cu pictură rafinată, având trei faze distincte – Precucuteni (modele
geometrice incizate), Cucuteni A (modele spiralate pictate), Cucuteni B (integrarea modelelor antropo/ zoomorfe cu rol
cosmologic, pe lângă modelele geometrice)
Muzeul Academic prezintă diversele etape istorice ale învățământul superior ieșean, steagurile primelor facultăți, tablouri cu
personalități, documente oficiale, fotografii, instrumente și medalii.
Program de vizitare: Marți- Vineri: 09-16 și Sâmbătă-Duminică: 10-15

Inițial, Muzeul de antichități din strada Carol se afla în Casa Steege de lângă Căminul de studenți Titu Maiorescu.

180. - Muzeul Uaic via wikipedia

- Casa Lățescu - str. Titu Maiorescu nr. 3 ?

Aici fusese casa hatmanului Iordache Boldur Lățescu.
În imobil a avut loc în anul 1896 o tentativă de furt care a făcut valvă în ziarele vremii, un articol a fost scris chiar de Ion Luca
Caragiale care era prietenul victimei, arh. N. Gabrielescu. Atunci, Olga Lățescu, fiică de prefect, l-a invitat la ea pe
Gabrielescu, și sub amenințarea pistolului a fost jefuit de amantul tinerei.

- Intersecție cu strada Titu Maiorescu fost Lățescu după numele hatmanului Iordache Boldur Lățescu
Ajungem în bd. Carol I dar urcăm înspre Parcul Copou până la Camera de comerț.

- Casa Sturdza - E. Diaconescu - Camera de comerț și industrie Iași - B-dul Carol I Nr. 27 - fost nr. 8
Aici era terenul familiei Pavli apoi între 1898-1927 a fost în proprietatea doctorului Ilie Stroici și în 1937 a profesorului Petre
Dragomirescu de la Facultatea de Drept. Între proprietățile lui Stroici și Iamandi se construiește la 1915 la nr. 8 bis casa ing. A.
Corban, directorul Școlii de Arte și Meserii.
Pe locul lor este astăzi Camera de Comerț, o organizație neguvernamentală ce reprezintă interesele comunității de afaceri.
Aici este și Restaurantul Podu Verde.

181. - Casa Sturdza

- Coborâm pe bulevard înspre Campusul studențesc.

- fost Casa Pavli - nr. 25 fost nr. 10

Pe locul blocului de lângă Casa comerțului a fost terenul familiei Pavli, mult timp rămas gol la marginea orașului. Spațiul a fost
cumpărat de Ștefan Teodor de la care îl cumpăra principele D. Mihail Sturza (1886-1980) care avea casa vizavi la nr 23, unde
locuise și bancherul Vasile Adamachi. Acesta nu dorea să se construiască o casă peste drum pentru ca să nu piardă peisajul
apusului de soare de după Ceahlău, așa cum pretindea.

- Casa Jora - Bd. Carol I 23 fost nr. 12 - Intersecție cu strada Titu Maiorescu
Aici a locuit pe 1899 familia lui Mihai Jora apoi în 1901 doar soția sa, Zamfira. Mihai Jora, bunicul prințului Mihail R. Sturdza
care avea casa mai sus, a fost primul ministru al Afacerilor Străine al lui Alexandru Ioan Cuza.
În aceasta casa a funcționat pe la 1900 și Consulatul Franței.

182. - Casă Bd. Carol I 23

- Casa Vălescu - Bd. Carol I 21 fost nr 14.

Aici, pe la 1896, era casa lui George Vălescu apoi în 1904 a doctorului Juvara. Pe la 1912 era în proprietatea familiei lui
Alexandru Sturza unde locuia Marcu Spiler, iar în 1920 arhitectul Michel Kleper.
După 1950 ajunge în posesia statului apoi la Centrul Cultural German Goethe (Institutului German) care l-a deținut până în
2005 când s-a mutat în sediul pe str. Lascăr Catargi nr. 38.
Pe frontonul casei este trecut anul 1891 în cifre romane MDCCCLXXXXI, deși corect ar fi fost MDCCCXCI.

183. - Casa Jora

- Casa Steege - Azi Corpul I al UAIC, Centrul de Studii Europene, Centrul de documentare europeană Jean Monet - bld.
Carol I nr. 19 fost nr. 16
Aici a locuit Ludovic Steege ministrul de finanțe în 1863, care a călătorit la Viena și Berlin pentru a obține recunoașterea dublei
alegeri a lui Al. Ioan Cuza și implicit Unirea Moldovei cu Țara Românească. La fel au făcut pe banii lor și Costache Negri la
Istanbul, Vasile Alecsandri la Paris, Londra și Torino iar Principele Obolenski la Petersburg.
În acest imobil a locuit bătrâna d-nă Caliopi Steege cu fiicele ei: Elena Macri, Lucia Grecianu și Maria Grecianu zisă Gretchen
după iubita lui Faust din opera lui Goethe, fostă doamnă de onoare a Reginei Elisabeta, cele trei fete formând floarea societății
ieșene de pe vremuri.
Aici profesorul Oreste Tafrali deschide în anul 1915 un mic Muzeu de Antichități unde se găseau piese de numismatică, ceramic
și statui.
După 1989 clădirea a găzduit redacția gazetei Monitorul.

184. - Corpul I al UAIC

- Statuia lui Titu Maiorescu

Înspre bd. Carol I este statuia lui Titu Maiorescu (1840-1917), academician, ministru de interne, fost rector al Universității în
1866. Opera sculptorului Constantin Baraschi a fost inaugurată în 1942, odată cu cea a lui Vasile Conta din Piața Cuza Vodă și a
lui A. D. Xenopol în scuarul de pe strada Lăpușneanu. Cum după 1948 Titu Maiorescu căzuse în dizgrațiile comuniștilor, prin
1950 statuia este demolată dar în anul 2000, la inițiativa ACREMIS (Asociația pentru Conservarea și Reevaluarea Estetică a
Monumentelor Istorice și a Siturilor) se inaugurează altă statuie, opera sculptorului Dumitru Pasima care a realizat și
monumentul lui Alexandru Lăpușneanu din strada ce poartă numele domnitorului.

- fost Casa Casmir - Casele Mavrocordat - nr. 18

Lângă Sanatoriul Tzaicu, se afla o zidire retrasă, modestă, unde s-au adăpostit revoluționarii din 1848 ce se întâlniseră mai
întâi la Hotelul Petersburg apoi la casa de mai jos a lui Costache Sturza. Aici locuise postelnicul Al. Mavrocordat care în ziua
de 29 martie 1848 invitase la el pe toți cetățenii care vor sa semneze lista cu cele 35 de cerințe pentru reformă adresate
domnitorului Mihail Sturza. Pentru a-i speria, domnitorul a trimis armata înarmată cu un tun ce i-a speriat pe tineri, fiind prinși
doar vreo 20 ce au fost încarcerați la Cazarma de la Palat apoi trimiși în Turcia. Printre ei, colonelul Al. Ioan Cuza, Alecu
Moruzi, Nicu Catargiu, Basil Conta (Nicolae Cantacuzino zis Canta ?) și Răducanu Roset. Al. Ioan Cuza este scăpat de Elena
Cuza, soția sa ajutată de Pulcheria, nevasta lui Basil Cantacuzino, care i-a îmbătat pe barcagii, îi eliberează pe revoluționari și
îi ajută să fugă la Brăila unde viceconsulul englez le asigura plecarea din țară. În august 1848, domnitorul intervine la Înalta
Poartă pentru a aproba întoarcerea tinerilor în țară.
Pe la 1908, casa este consolidată de arh. I. Vingnali ajungând mai târziu în posesia avocatului Nicu Cazimir apoi profesorului de
farmacologie Socrati Lalu și avocatului N. Apotecher.
În 1968, la 120 de ani de la evenimente, pe locul casei s-a instalat o placă pentru amintirea Caselor Mavrocordat unde au fost
arestați la 29 martie/10 aprilie 1848 conducători ai mișcării revoluționare din Moldova

185. - Copou în 1914 și o clădire în stânga

186. - Universitatea

187. - Jași - Universitatea

- Campus Titu Maiorescu - fost Pușkin - str. Titu Maiorescu nr. 7-9
Căminul a purtat numele lui Aleksandr Sergheevici Pușkin (1799-1837) considerat a fi cel mai mare poet rus și fondatorul
literaturii ruse moderne.
Extinderea universității în anii comunismului a dus la crearea unor campusuri studențești în imediata apropiere: campusul
Codrescu în dreptul Corpului UAIC B și campusul Pușkin (actualul „Titu Maiorescu”) în dreptul Corpului A.
Complexul studențesc Titu Maiorescu are o capacitate de 2000 locuri, având în componență căminele C.5, C.6, C.7 și C.8.
Până la construirea campusurilor studențești Titu Maiorescu, Codrescu, Târgușor, Agronomie și Tudor Vladimirescu,
Universitatea putea asigura doar vreo 600 de locuri de cazare, în anii 1942-1943 studenții aveau Căminul Regele Mihai din
strada Păcurari nr. 9 cu 150 paturi, Căminul Ștefan cel Mare din Sărărie nr. 189 cu 90 de paturi pentru studenții la medicina iar
fetele aveau Căminul Regina Maria din strada Carol nr 31 cu 180 de locuri și Căminul Elena Doamna din Fundacul 40 de sfinți
cu 40 de locuri.
După construirea Campusului Titu Maiorescu în 1965, locul de întâlnire al studenților a devenit La Balenă, un bazin cu fântână
arteziană.

188. - Căminele complexului studențesc

via fb.com/iasifotografiivechi

190. - Vedere înspre Universitate

191. - Fântâna Balena

- Greva studentelor din 1987

Pe 17 februarie 1987, la o săptămână după ce s-au întors din vacanța de iarnă, fetele din căminele campusului Pușkin nu au
mai putut îndura condițiile din cămine și au ieșit să își strige nemulțumirile. Camerele lor erau fără căldură și fără apa caldă,
curentul electric se întrerupea, iar apa rece era furnizată cu rația. Studentele s-au adunat La Balenă și au pornit spre campusul
Târgușor din capătul de sus a Copoului, pentru a-i lua de partea lor și pe băieți. Aproximativ 800 de studenți au început să
coboare Copoul mărșăluind spre Prefectură și strigând lozincile: „Vrem apă să ne spălăm și lumină să-nvățăm“, „Nu trăim în
grote“, „Pentru pace și progres, dați lumină în complex“. Forțele de ordine au împiedicat extinderea protestului înspre
cartierele muncitorești, având în vedere și mica revoltă din ziua precedentă de la uzinele Nicolina. Securitatea a înconjurat
T17, cel mai mare cămin din campusul Tudor Vladimirescu pentru a-i împiedica pe cei peste 1000 de studenți politehniști să
iasă la protest. Ajunși la Prefectură, studenții au discutat cu Nicolae Ibănescu, prim-secretarul PCR iar acesta a convenit să le
rezolve cererile. Spre surprinderea studenților, în zilele următoare au primit lumină, căldură și apă caldă. A doua zi ziarele
scriau doar că între 150 și 200 de studenți din Copou au „militat pentru pace și prosperitate”. via

- Grădina Botanică
După exproprierea cârciumii Răchita aflată între grilajul Universității și locuința Krupenschi, rectorul universității cerea
primăriei la 1912 locul ce se umpluse cu gunoaie și dorea sa-l transforme într-o gradină care va înfrumuseța strada.
Pe aceste locuri, în anul 1921, profesorul Alexandru Popovici înființează o grădină botanică chiar în spatele clădirii
Universității, pe o suprafață de cca. 1 hectar cu vreo 2.000 de plante și arbori, unde construiește și mici sere pentru creșterea
plantelor tropicale. Din această grădină botanică se mai păstrează și astăzi arborii și arbuștii din parcul aflat între vechea
clădire a Universității, Cantina și Căminele studențești.
Parcul Dendrologic Titu Maiorescu se păstrează pentru mai bine de 40 de ani, până în 1963, când se hotărăște mutarea în
spațiul actual, pe Dealul Copoului. Grădina Botanică Anastasie Fătu este cea mai veche grădină botanică din România fiind
înființată în 1856 de Anastasie Fătu, medic și naturalist, pe un teren lângă Râpa Galbenă. Astăzi, Grădina Botanică din Iași
acoperă o suprafață de aproximativ 100 de hectare, fiind una din cele mai mari din Europa.

192. - Fosta seră din Parcul Titu Maiorescu

193. - Fosta seră în 1960

- Turnul de apă
Lângă Cantina Studențească de astăzi, a fost ridicat Turnul de Apă în anul 1896, în același timp cu Universitatea, după proiectul
aceluiași arh. Louis Pierre Blanc care a realizat și planurile unor clădiri importante din București: Institutul de Bacteriologie
Victor Babeș, Casa Nicolae Filipescu (1888), Palatul Ministerului Agriculturii și Domeniilor (1895), Palatul Facultății de Medicină
(1895 - 1902).
Proiectul Castelului de apă care a alimentat cu apă potabilă Universitatea, a fost premiat la finalul secolului al XIX-lea la
Expoziția Internațională de la Paris, astăzi fiind clasificat drept monument de arhitectură industrială.
În 2007 turnul a fost renovat și i s-a adăugat partea de sus câștigând 5 metri, având astăzi înălțimea de 33 metri. În timpul
renovării a trebuit sa fie demontat fostul bazin confecționat din lemn și având o înălțime de șapte metri, fiind montat la cota
21 metri, deasupra părții de zidărie a turnului. Bazinul a fost înlocuit cu o structură cilindrică din metal și sticlă pe două
niveluri.

194. - Turnul de apă și Liceul Internat care nu mai există - cca. 1899
via fb.com/Iasi.Jassy/
 195. - Turnul de apă și Universitatea Al. Ioan Cuza în 1948
după bombardamentele din 1944 via fb.com/Iasi.Jassy/

196. - Turnul de apă în 1948 via fb.com/Iasi.Jassy/

- Ginkgo biloba
În spatele turnului, în spațiul de joacă al unei grădinițe, există un frumos exemplar de Ginkgo biloba, plantă originară din
partea estică a Chinei, unde este considerat un arbore sfânt, simbol al longevității pe pământ, întrucât poate trăi peste 1.000
de ani. Mai este numit Arborele fosilă pentru că face parte dintr-o specie ce exista și pe vremea dinozaurilor. A fost introdus în
Europa mai întâi în Olanda în 1730 iar mai apoi s-a răspândit pe întregul continent. În 1973 devine Monument al naturii prin
sârguința prof. Dumitru Cărăușu. Un astfel de arbore s-a păstrat și în cea de-a treia Grădină Botanică din Iași, în parcul de
lângă Muzeul de Științe a Naturii, pe bd. Independentei, în fata UMF.
Ginkgo biloba este printre puținii arbori dioici adică are flori bărbătești și altul are flori femeiești. Este o plantă de referință în
medicina tradițională chineză și japoneză utilizându-se învelișul sâmburelui și frunzele ce au calități medicinale: este
expectorant, sedativ, antifungic, antispasmodic, vasodilatator, antiinflamator, antibiotic, vermifug.

197. - Arborele Ginkgo Biloba via sites.google.com

198. - Eco Monument Arborele Pagodelor Ginkgo Biloba

- fost Casa lui Anastase Carp - strada Carol No. 20

În timpul construirii Universității, lângă cârciuma lui Panaite, între Universitate și Liceul Internat (azi Colegiul Costache
Negruzzi), era casa lui Anastase Carp cumpărate de la sora sa Elena Tufescu ce le primite zestre de la mama sa Ecaterina
Burghelea. Inițial, locul fusese al Marghioliței Balș care îl vinde în 1855. În 1891 ajung la Maria Carp și apoi în 1899 la familia
Georges Krupenschi, apoi la Garabet Manea și la Alexandru Tzaicu (Țaicu) care între 1910-1912 avea Sanatoriu Dr. Tzaicu,
specializat în chirurgie, ortopedie, boli nervoase și interne cu adresa în strada Zmeu nr 3, azi Muzeul Municipal Iași.
Medicul chirurg Alexandru Tzaicu (1883-1958) devenise cunoscut în 1909 la doar 26 de ani pentru a fi primul chirurg care s-a
auto-operat de hernie inghinală, tocmai inventându-se injecția în coloana (vertebra 11-12) perfecționată de medicii români
Thoma Ionescu și Amza Jianu.
Casa a fost demolată după 1944 iar spitalul mutat în Sărărie iar în anul 1948 a trecut în patrimoniul Statului. Alte spitale
naționalizate în Iași au fost Spitalul israelit și maternitatea israelită (120 paturi) și Spitalul Boli de Copii Dr. Gelerter (40
paturi).
În locul sanatoriului se ridicase pe la 1950 o baracă drept Cămin studențesc al Politehnicii.

199. - Sanatoriul dr. Tzaicu - 1931 - Situat în regiunea climaterică Copou

200. - Sanatoriul Doctor Tzaicu - strada Carol No. 20

- fost Casa lui Grigoraș

În partea de nord a Universității era cârciuma La Răchita a lui Panaite Ion, în fosta casă a lui Grigoraș, o clădire pricăjită dar la
mare căutare printre studenți pentru vinul de Cotnari și Uricani, ducând mai departe tradiția fostului Restaurant du Theatre.

- Istoria învățământului în Iași

O primă încercare pentru crearea unei forme de învățământ în Moldova a avut loc în 1563 și îi aparține lui Despot Vodă zis și
Iacob Eraclide (1511-1563), care înființează Colegiul Latin (Schola Latină) la Cotnari, lângă Iași, unde se preda în limba latină și
se studia retorica și dialectica. Directorul colegiului a fost învățatul umanist german Johannes Sommer.
Colegiul s-a destrămat după 4 luni de la înființare deoarece domnitorul a fost înlăturat de la tron.
În timpul domnitorului Petru Șchiopul (1537 - 1594), tot la Cotnari, a funcționat o altă școală latină destinată mai mult
catolicilor, cu profesori iezuiți aduși din Polonia.

În 1634, pentru ca tinerii moldoveni să poată studia și acasă, nu doar în academii din străinătate, cum era cea din Polonia,
domnitorul Vasile Lupu înființează pe lângă școala începătoare care funcționa pe lângă Biserica Trei Ierarhi, o unitate de
învățământ domnească cu sediul pe Ulița Ciubotărească, azi strada Mitropoliei. În 1640 era înființat Colegiul și tipografia de la
Trei Ierarhi numit și Academia Vasiliană unde erau pregătiți tinerii pentru dregătoriile țării, cu predare în limbile slavonă și
latină. Școala avea predare și în limba greacă, fiind organizată după modelul Academiei Petru Movilă din Kiev, de unde au fost
aduși profesori. Deși avea caracter religios, la academie s-a predat retorică, dialectică (logică), catehism, aritmetică. Aici au
ajuns oameni de seamă, precum domnitorul Dimitrie Cantemir, spătarul Nicolae Milescu ori mitropolitul Dosoftei. Lângă școală
s-a construit o baie publică menită să contribuie cu venituri la întreținerea școlii, un federeu care a fost dărâmat în 1894 și
înlocuit cu Baia turcească din zilele noastre. Imobilul academiei a fost incendiat în urma unui atac al tătarilor în anul 1650.

În 1707, domnitorul Antioh Cantemir (1670 – 1726), cu sprijinul fratelui său, cărturarul Dimitrie Cantemir și al patriarhului de
Ierusalim, Hrisant Notara, înființează Academia Domnească din Iași cu predare în limba greacă, o instituție similară cu
Academia din București ce a fost întemeiată la 1694 de către domnul Constantin Brâncoveanu. A funcționat într-un imobil pe
lângă feredeul (baia cu aburi) din spatele Mitropoliei. În 1711, din cauza războiului ruso-turc, școala a fost închisă.

În anul 1714, domnitorul Nicolae Mavrocordat (1680 - 1730) reînființează Academia Ieșeană cu ajutorul patriarhului Hrisant
Notara, conducătorul academiei. În 1723, imobilul este distrus de flăcări iar școala s-a mutat la mănăstirea Barnovschi.
Domnitorul Grigorie Ghica va construi un sediu lângă mitropolie și îi va oferi sprijin bănesc. Se va studia limba greacă, limba
slavă și limba moldovenească, se preda în greaca antică și modernă, find considerată cea mai potrivită pentru studierea vechii
filosofii și a științelor.
Începând din anii 1760 s-a introdus studiul matematicii, al științelor naturale și al filozofiei moderne, traducându-se manuale
europene.
Academia Domnească nu a oferit diplome academice ci doar atestate care certificau că posesorul era demn de a purta numele
de om învățat și avea posibilitatea de a îndeplini diverse funcții administrative în cadrul Imperiului Otoman și în Principatele
Române.
În 1813, Gheorghe Asachi a predat aici, pentru prima dată în limba română, un curs de inginerie și hotărnicie, formând o clasă
de ingineri. Tot atunci, la cererea lui Iacob Putneanul, mitropolit al Moldovei, a fost tipărit și Bucvarul, primul abecedar în
românește. În 1821, Academia a fost desființată printr-un ordin al sultanului, ca urmare a activității organizației patriotice
elene Eteria.

În 1835, când a fost inaugurată Academia Mihăileană, prima instituție de învățământ superior modernă din Moldova. A fost
înființată sub domnia lui Mihail Sturdza, la cerința lui Gheorghe Asachi și a altor învățați români.
Inițial se țineau cursuri de filozofie și drept apoi s-au adăugat cele de istorie, chimie, matematică și arhitectură.
A funcționat pe strada Arcu, peste drum de Colegiul Național de astăzi, în casa lui Petrache Cazimir. Cum spațiul era
insuficient, în 1837 Academia a achiziționat și casa comandantului Anastasie Voinescu de peste drum, unde s-a instalat
administrația și internatul. Pentru a realiza comunicarea între cele două clădiri, la propunerea lui Gheorghe Asachi, în 1841 s-a
construit Arcul Academiei Mihăilene, un pasaj care să treacă pe deasupra uliței. A fost demolat în 1890 pentru a permite
lărgirea străzii și construirea noii clădiri a Liceului Național. Aici au învățat sau predat medicul și naturalistul Anastasie Fătu,
fondatorul Grădinii Botanica, Dimitrie Gusti - scriitor și politician, Mihail Kogălniceanu - politician.
Întemeierea și funcționarea Academiei Mihăilene și înființarea primei facultăți de Drept în 1855 și Filosofie în 1857, dar mai
ales Unirea Principatelor Române din 1859 au dus la fondarea Universității din Iași.

- Universitatea Alexandru Ioan Cuza

În 1860, la un an după Unirea Principatelor, este înființată prima instituție de învățământ superior din România, Universitatea
din Iași, prin decretul domnitorului Alexandru Ioan Cuza și cu sprijinul ministrului Mihail Kogălniceanu.
Avea sediul în spatele Străzii de Sus, actualul bulevard al Independentei, în fostul palat domnesc din timpul lui Alexandru
Calimachi (1795-1799), ajuns în posesia hatmanului Costache Ghica apoi a lui Alecu Rosetti Roznovanu, care este vândut
Ministerului Instrucțiunii Publice.
Universitatea Veche găzduia trei facultăți: Filosofie (Litere), Drept și Teologie, la care ulterior s-au alăturat Științele fizice,
matematice și naturale și Medicina în 1879. În anii 1890-1900, s-a dezvoltat Facultatea de Științe, în 1892 a apărut catedra de
Chimie, în 1906 de Chimie Agricolă, iar în 1910 Școala de Electricitate.

Devenind neîncăpător, în vechiul palat va rămâne doar Facultatea de Medicină (UMF), în timp ce celelalte facultăți se vor muta
în 1897 în actualul sediu numit și Palatul Universitar din Copou, construit pe locul marelui Teatru Național distrus de un
incendiu în 1888.
Clădirea a fost construită după planurile arh. elvețian Louis Blanc, în stil eclectic francez, îmbinând stilurile clasic și baroc.
Louis Blanc este cunoscut pentru planurile Institutului de Bacteriologie Victor Babeș din București, Palatul Ministerului
Agriculturii și Domeniilor, sediul Ministerului Agriculturii și Dezvoltării Rurale (1895) și Palatul Facultății de Medicină (1895 -
1902) din București. Lucrările au fost realizate de conductorul Carol Ingor dar și arhitecții milanezi Giuseppe Trolli și Scolari.
Ansamblul avea 7 curți interioare, cea din spatele Aulei fiind Curtea de Onoare iar pentru soclul din față se folosea Piatră de
Tarcău (jud. Neamț).

Piatra fundamentală a clădirii Universității s-a pus în octombrie 1892 iar festivitatea de început a lucrărilor a fost pe 23 mai
1893 cu prezența principelui Ferdinand și fiul său Carol al II-lea primul ministru Lascăr Catargi, ministrul instrucțiunii Take
Ionescu și Titu Maiorescu, rectorul Universității bucureștene.

Palatul Universitar a fost inaugurat în 21 octombrie 1897 în prezența Regelui Carol I și a Reginei Elisabeta, nepotul său,
principele Ferdinand cu principesa Maria și fiul Carol al II-lea, ministrul lucrărilor publice Ion C. Brătianu, ministrul
Instrucțiunii Spiru Haret și rectorul Neculai Culianu.

Localul avea o lungime de 130 metri, era un labirint de 335 de încăperi, iar partea dinspre bulevard era împodobita
cu pilaștri ionici și inițial avea doar 12 medalioane cu figuri istorico - literare grupate câte 6, la care s-au adăugat cele de pe
corpul nou: Al. Ioan I. Cuza, Grigorie A Ghica, Veniamin Costachi M., lucrări semnate de D. Tronescu 1896, Dosoftei Mitropolitul
Moldovei, Au. Treb. Laurian, Mihail Sturza Principele Moldovei, semnate I. Georgescu, orientate spre stânga apoi cele care se
uită spre dreapta: Matei Basarab, Vasile Alecsandri, Miron Costin, Gheorghe Asachi (Asache), Vasile Lupu, Mihail Kogălniceanu
(Cogălniceanu), apoi care privesc spre stânga: Cernătescu Radu semnat C.I. Stănescu, Alexandru Philipide, Prof. Doctor I.
Cantacuzino, Al. Xenopol semnată C. Grosu, Petru Poni, Dimitrie Cantemir, spre dreapta: Constantin Negruzzi, Mihail Eminescu,
Ion Creangă, Grigore Cobalcescu, Garabet Ibrăileanu și George Enescu, imagini găsiți aici.
Clădirea era dotată cu instalații moderne de electricitate de la firma Siemens- Halske din Viena, calorifere de tip E. Wolff din
Paris și mobilier de la firma Sondinger din Viena.

Deasupra intrării centrale, păzite în zilele noastre de
balcon cu șase coloane corintice care susțin un fronton
laterale se observă basoreliefuri înfățișând heruvimi sau
În timpul Primului Război Mondial, Palatul Universitar
Instrucțiunii Publice, Crucea Roșie sau Cercetașii.
doi lei adaugați după revoluție, simbol al puterii științei, se află un
bogat decorat. Pe acesta se poate observa scris VNIVERSITATEA, iar pe
amorași preocupați de diverse domenii ale științei.
a găzduit ședințele Senatului României dar și Ministerele de Război și

201. - Inaugurarea Universității din Iași - Regele și Regina

202. - Universitatea - Litografie 1899

203. - Academia Mihăileană 1835 - Universitatea (azi UMF) 1860 - Universitatea UAIC 1910
Drapelul Universității din 1910

204. - UAIC

205. - UAIC pe la 1900 via fb.com/iasi.vip/

206. - UAIC via fb.com/iasifotografiivechi

207. - UAIC

208. - UAIC

209. - Festivitate în 1911

- Extinderea clădirii
Crescând numărul de elevi și nevoia de noi săli de cursuri și laboratoare au dus la extinderea clădirii în mod simetric, în partea
sudică spre vale, cam pe locul unde a fost scena vechiului teatru din Copou, unde s-a construit frontonul central.
În 1929 încep lucrările conduse de arh. I. G. Pompilian și C. Ursescu, recepția fiind în 1933 deși noul corp al Facultății de Drept
era doar parțial terminat.

În noiembrie 1933, în amintirea fostului domnitor Mihail Sturza, ctitorul Academiei Mihăilene, palatul Universității primește
numele de Universitatea Mihăileană dar i se schimbă numele în 1944 când Universitatea preia titlul ctitorului său Al. Ioan Cuza.

Cutremurul din noiembrie 1940 îi provoacă o serie de stricăciuni și dărâmarea statuilor alegorice de pe acoperiș.
În timpul bombardamentelor din 20 august 1944 purtate mai ales pe Copou și Păcurari, când peste 1.800 de clădiri au fost
complet distruse iar 500 grav avariate, edificiul universității a fost puternic avariat și propus spre demolare. Fusese afectat
etajul Facultății de științe, aripa din deal și Biblioteca Centrală avea jumătate din plafon distrus. În septembrie 1944, statuile
lui Mihail Kogălniceanu, Mihai Eminescu și Titu Maiorescu au fost demontate de pe socluri și adăpostite în holul facultății de
drept, partea din vale.
În timpul războiului, Universitatea a fost refugiată în martie 1944 la Turnu Severin din Cernăuți apoi la București, întorcându-se
în Iași în noiembrie 1944.
Edificiul a fost chiar lagăr de prizonieri pentru ambele tabere.
Primele reparații au fost realizate de studenții și profesorii de la Politehnică, astfel că în iunie 1945 se anunța că cele 4
facultăți din Politehnică: Electromecanica, Chimia Industrial[, Agronomia și Construcțiile aveau reparate 3 săli de cursuri.
Studenții erau cazați în sediul Școlii de Menaj din casele Pikelman și în Clădirea Școlii Fiicelor de ofițeri din casa Cantacuzino.
În noiembrie 1946 s-a reparat și Căminul de studente Regina Maria, numit Olga Bancic, lângă care s-au construit și barăci
provizorii.
Festivitatea de redeschidere a cursurilor a avut loc la 15 mai 1945 în aula Mihai Eminescu din Facultatea de Drept la care
participă și Mihail Sadoveanu care spunea ca bulevardul Carol spre Copou, Păcurari și Sărărie s-a transformat în cimitir, ostașii
căzuți în timpul luptelor fiind îngropați la întâmplare.
Pentru amenajările ulterioare se expropriaseră terenurile clădirilor ruinate ale fostului sanatoriu Tzaicu și ale avocatului N.
Apoteker plus spații pe străzile Coroi și Codrescu pentru Politehnică.
Aripa veche (Corp A din deal) deține două bijuterii arhitecturale: Aula Universității Tehnice și Biblioteca Universității
Tehnice „Gheorghe Asachi” – una dintre cele mai frumoase din lume, iar Aripa nouă (din vale) deține Aula Magna Mihai
Eminescu, dominată de pictura Galaxia iubirii a lui Sabin Bălașa. În Clădirea Universității există și Sala Planetariului unde sunt
proiectate peste 5.000 de stele.
Astăzi, Universitatea cuprinde 15 facultăți și numeroase centre de cercetare cu circa 23.000 de studenți și 850 de profesori .
Aripa din deal, cea din nord, a rămas a Politehnicii până în 2005, astăzi mai păstrează unele săli și Aula.

210. - UAIC via delcampe.net

211. - UAIC și vechiul stâlp de iluminat

212. - Universitatea în 1939

213. - Imagine din 1944

214. - Imagini din 1944

215. - Universitatea

- Statuile alegorice
Cutremurul din 1940 îi provoacă Universității o serie de stricăciuni și dărâmarea statuilor alegorice de pe acoperiș. Probabil au
fost reparate, ele fiind observate în pozele de după 1977. Am selectat mai jos o serie de imagini unde se observă statuile.

216. - Universitatea Veche

217. - Statuile de pe acoperișul corpului vechi

218. - Statui pe acoperiș

219. - UAIC

220. - Universitatea în 1970

221. - Statuile de pe acoperiș în 1970

222. - UAIC în 1978 ?

223. - UAIC

224. - UAIC în 1980

225. - UAIC

226. - UAIC

227. - 1960 ? - Doar o singură statuie deasupra acoperișului din dreapta

- Sala Pașilor Pierduți - Corpul A

Pe holul parterul Corpului A, pe o suprafață ce acoperă aproximativ 270m², sunt prezentate 18 picturi murale de inspirație
patriotică ce reflectă sufletul, tinerețea, istoria și poezia poporului român. Picturile sunt opera pictorului Sabin
Bălașa fiind realizate între 1968- 1978. Prima pictură a fost cea a lui Mihai Eminescu în 1964 apoi cele 2 de la capetele sălii în
1969 iar între 1977-1979 sunt realizate picturile suprarealiste. Imaginile sunt dominate de culoarea albastră, numită și albastru
de Balașa.
Inițial, la construcția imobilului, sala a fost pictată în 1896 de Alexandru Petrescu, care a pictat și plafonul din Biblioteca
Universității, dar picturile au fost distruse în urma bombardamentelor din august 1944.

Sabin Bălașa (1932- 2008) a fost un pictor și regizor de filme dar și scriitor. A absolvit în 1955 Institutul de Artă Nicolae
Grigorescu din București, a urmat în 1965 cursurile Academiei de Limbă și Cultură Italiană din Siena și cursurile Academiei de
Pictură din Perugia. A mai realizat și alte picturi murale la Academia de Studii Economice din București, Sala rondă din Hotelul
Intercontinental, la Universitatea Dunărea de Jos din Galați și la Agricola Internațional din Bacău. A scris 3 romane: Deșertul
Albastru (1996), Exodul spre Lumină (2002) și Democrație în Oglinzi (2006). Exponent al romantismului cosmic, așa cum singur
s-a definit, pictorul Sabin Bălașa a lăsat orașului celor șapte coline o valoroasă moștenire din epoca maturității sale artistice.

Vizitarea Sălii Pașilor Pierduți se poate face gratuit, fără a fi necesară o programare prealabilă. Tur 360° găsiți pe uaic.ro.

Cele 18 picturi murale din holul Universității Alexandru Ioan Cuza, pornind din capătul din dreapta, după interpretarea prof.
Alexandru Murgu:

1. - Omagiu întemeietorilor - Unirea Principatelor Române din 1859 - Cununa ar reprezenta actul unirii ridicat asupra Munților
Carpați, iar cele două fete sunt provinciile românești care s-au unit: Muntenia și Moldova.
Sunt prezentate personalitățile unirii, în mijloc este domnul Alexandru Ioan Cuza înconjurat de susținătorii acestuia (M.
Kogălniceanu, C. Negri, G. Ibrăileanu etc.) sau de continuatori (A. D. Xenopol) și în mod curios, de opozantul Unirii și al lui
Cuza: eruditul Gh. Asachi care avansa teoria decăderii Moldovei și a Iașilor, odată cu deplasarea centrului politic și
administrativ la București. Unii ieșeni consideră că fata din stânga, goală, este Moldova rămasă săraca și dezbrăcată după
Unirea de la 1959 și mutarea capitalei la București.
Acesta este cel de-al doilea tablou pictat de Bălașa.

228. - Omagiu întemeietorilor

2. - Străbunii - sunt reprezentați strămoșii noștri dacii prin chipurile lui Burebista, Decebal și Deceneu, fără a adăuga imagini
cu romani, mergând pe ipoteza că poporul român are descendenți în proporție de 80% din populația de daci și traci și doar 20%
de la soldații romani.

229. - Străbunii

3. - Legenda Dochiei - sunt prezentate Babele din munții Bucegi înconjurate de materia moartă care se transformă în materie
vie.

230. - Legenda Dochiei

4. - Nunta cosmică - reprezintă creația, un fel de Adam și Eva, primii oameni, primul cuplu dinspre răsărit, materia vie în
diferitele forme de evoluție.

231. - Nunta cosmică

5. - Legenda Meșterului Manole - Sacrificiul pentru creație

Manole este un prizonier după ce și-a sacrificat iubirea pentru ridicarea Mănăstirii Curtea de Argeș, el lovește cu pumnii în
zid, copleșit de regret, de revoltă și de dezamăgire. Chipul ne amintește de sufletul Anei sacrificată pentru un țel suprem.
Siluetele din stânga aspiră la un țel iar cele din dreapta se prăbușesc.

232. - Legenda Meșterului Manole

6. - Porumbei - manifestarea spiritului, norii de deasupra apei care iau formă de porumbei, nașterea materiei vii.
 233. - Dimineața/Porumbei

7. - Eminescu - latura umană și cea mesianică a geniului, a absolutului. Această pictură a fost realizată prima din cele 19, în
anul 1964, celelalte fiind realizate între 1968- 1979.

234. - Luceafărul Eminescu

8. - Luceafărul - Din apa mării se ridică o făptură umană, o femeie, simbol al nașterii și a materiei vii. Ființa tinde totuși să se
întoarcă la origini, să se transforme în materie moartă.

235. - Luceafărul

9. - Moldova - Ființa ce are chip de zimbru sau bour sugerează putere, stabilitate și echilibru. Femeia ar reprezenta
înțelepciunea care domină forța. Pictura se aseamănă cu altă operă a lui Bălașa: Răpirea Europei (1976) care amintește de fiica
regelui Agenor răpită de Zeus.

236. - Moldova

10. - Generații - Doi tineri se țin de mână. Între ei arde focul dragostei, a pasiunii.

237. - Generații

11. - Amfiteatru - Avem în față o sală de curs, o multitudine de priviri, ochii fiind oglinda spiritului uman. Sunt înfățișate
treizeci de ființe umane, plus una supradimensionată ce ar fi profesorul, ghidul. Se spune că pictorul Bălașa a pictat chipul
fiului său, Matei, întruchipat de unul dintre studenți.

238. - Amfiteatru

12. - Ștefan cel Mare - figura nemuritoare a domnitorului Ștefan cel Mare și Sfânt, sugerând virtuțile poporului român:
stabilitate, vigoare, demnitate, hotărâre și echilibru. Domnitorul apare cu sabia la granița celor două râuri ce ar reprezenta
Prut și Nistru, iar între ele este Republica Moldova care între 1945- 1991 a fost sub ocupație sovietică.

239. - Ștefan cel Mare (Soarele Moldovei)

13. - Exodul spre lumină - se observă siluete umane, ordonate sever, într-un singur sens, care tot urcă dar doar o persoană
ajunge în vârf. S-ar putea interpreta și lupta pentru existență și selecția naturală.

240. - Exodul spre lumină

14. - Prometeu - care fură focul din cer și îl dăruiește oamenilor. Femeia româncă care s-a sacrificat pentru existența poporului
ar reprezenta viitorul iar copiii inocența. În partea stângă jos este reprezentat incendiul și distrugerea vieții.

241. - Prometeu

15. - Icar - cele 3 personaje ne trimit la cele trei ipostaze ale existenței umane: fizică, spirituală și cosmică.

242. - Icar

16. - Dezastrul atomic - se văd niște făpturi purtând masca morții, a haosului.

243. - Dezastrul atomic/nuclear

17. - Triumful vieții - aceste făpturi umane sunt împăcate cu soarta deși se duc la moarte, către haosul din pictura anterioară,
pentru că moartea este un fenomen natural, nu există viață fără moarte.

244. - Triumful vieții

18. - Aspirație - Aici sunt alcătuite două registre: cel de jos cu un grup de 10 tineri frumoși, iar în registrul de sus sunt două
siluete, așezate pe orizontală, realizate dintr-o singură culoare.
Jos pictura duce cu gândul la real, material, iar sus la transcendent, lumea de dincolo, produsul vieții noastre spirituale. via

245. - Aspirație

În decembrie 2002, Sabin Bălașa realizează în Aula Mihai Eminescu cea de-a 19-a lucrare intitulată Galaxia Iubirii, cu o
suprafață de 50 metri pătrați, cea mai mare pictură murală din țară.
Având o înălțime de 10,8 metri, Galaxia iubirii reprezintă atributele unei lucrări spațiale, fiecare unghi oferind privirii alte
pulsații ale meteorilor. Este reprezentată lumina și întunericul, femininul și masculinul, binele și răul, frumosul și urâtul,
perechile antinomice ale sugestiei că moartea poate fi învinsă prin iubire.
Artistul l-a avut ajutor pe pictorul Tudor Bălașa, fiul său. Pictura a fost realizată pe o pânză specială putând fi detașată din
suport.

246. - Galaxia Iubirii via

Mai multe imagini și detalii găsiți aici.

Despre Sabin Bălașa am scris un articol separat.

- Biblioteca TUIASI - Corpul A

Biblioteca Universității Tehnice se află în interiorul Palatului Universității în Corpul A al Universității Al. Ioan Cuza, se urcă
scările apoi se face stânga.
În anul 1937 s-a înființat Școala Politehnică Gh. Asachi prin transformarea secțiilor de științe aplicate din cadrul Universității.
Biblioteca avea inițial plafonul pictat în stilul renașterii de Alexandru Petrescu și frizele executate de profesorul Mureșanu,
Alpar și Voinescu.
În timpul celui de-al Doilea Război Mondial, când linia frontului a ajuns în zona Iași - Chișinău, Biblioteca și Aula fost
bombardate de armatele ruse suferind mari pagube. Întregul corp al clădirii a fost ulterior propus spre demolare dar Școala
Politehnică și-a asumat sarcina refacerii acestuia. Reabilitarea a durat până spre sfârșitul anilor '50, la eforturile de
reconstrucție contribuind inclusiv studenții și profesorii din vremea respectivă.
În prezent, Biblioteca U.T.I. deține un fond total de documente de aproximativ 1 milion de volume.
Biblioteca a fost votată printre cele mai frumoase 25 de biblioteci din lume.
Program cu publicul: Luni- Vineri 8:00 - 15:00, Sâmbătă - Duminica: închis

247. - Biblioteca Universității Tehnice via tuiasi

248. - Biblioteca Universității via delcampe.net

249. - Biblioteca Universității în zilele noastre

250. - Biblioteca în reparații după război

251. - UAIC via fb.com/iasifotografiivechi

- Aula Universității Tehnice

Aula Universității Tehnice Gheorghe Asachi a fost realizată în stil clasic baroc fiind împodobită cu figuri simbolice ale științelor
și artelor, pictate de artiștii germani Drach si Muth și pictorul Alexandru Petrescu.
Pe piatra ei inaugurală stă scris 22 octombrie 1987, momentul în care Palatul Universitar din Copou a fost inaugurat de către
Regele Carol I, fiind scrise următoarele: "Mamei duioase a poporului Reginei României Elisaveta, Geniului literar și artistic
care a înnălțat și încălzit inimile tutulor Carmen Sylvei dedică această tablă comemorativă Universitatea de Iași în semn de
recunoscință și venerațiune - 22 Octombrie 1897".
Cel care a elaborat schițele Palatului Universitar a fost Petru Poni, profesor la Universitatea din Iași și ministru al Instrucțiunii
Publice, care a studiat mai multe universități din Germania, Austria și Elveția. Proiectul final a fost preluat de arh. elvețian
Louis Blanc.
Aula a fost afectată de bombardamentele din timpul celui de-al doilea război mondial, revenirea la aspectul original fiind
finalizată în 2013 cu prilejul Zilelor Universității Tehnice Gheorghe Asachi, organizate la împlinirea a 200 de ani de la
înființarea Școlii de Inginerie și Hotărnicie de către Gheorghe Asachi și a 75 de ani de la începerea cursurilor Școlii Politehnice
Ieșene.
Atunci au fost dezvelite picturile reprezentându-i pe Regele Carol I al României și pe Regina Elisabeta, care le-au înlocuit pe
cele înfățișându-i pe Gheorghe Asachi și Petru Poni. Picturile originale s-au pierdut în 1944, cel mai probabil în timpul
războiului.
În prezent, în Aula Universității Tehnice Gheorghe Asachi din Iași se susțin o serie de evenimente, manifestări festive și
conferințe, spațiul fiind liber spre vizitare.

252. - Aula Universității

253. - Aula Universității

254. - Aula Universității în 1929

- Statuie Mihail Kogălniceanu

Statuia lui Mihail Kogălniceanu din fața clădirii Universității Al. I. Cuza a fost dezvelită la data de 28 septembrie 1911, cu
ocazia sărbătoririi jubileului Universității și închinată marelui istoric, literat, om politic Mihail Kogălniceanu (1817-1891), care
și-a desfășurat o mare parte din activitate în orașul Iași. A susținut prin propuneri legislative eliminarea rangurilor boierești și
secularizarea averilor mănăstirești, a fost unul dintre ideologii Revoluției de la 1848 în Moldova, fiind autorul petiției Dorințele
partidei naționale din Moldova, a pus bazele Partidului Național Liberal, a jucat un rol important în decizia României de a
participa la Războiul Ruso-Turc din 1877-1878, război care a dus la recunoașterea independenței țării. A fost redactor șef al
revistei Dacia Literară și profesor al Academiei Mihăileane.
Monumentul a fost realizat de către sculptorul italian Raffaello Romanelli (1856-1928) care este autorul statuii lui Alexandru
Ioan Cuza din Piața Unirii (1912), Monumentul Eroilor Sanitari din București, o serie de statui de la Castelul Peleș, bustul regelui
Carol I al României de la Castelul Pelișor.
Pe soclul statuii se află două basoreliefuri de bronz cu următoarele semnificații: basorelieful din dreapta îl prezintă pe Mihail
Kogălniceanu vorbind țăranilor cu prilejul elaborării Legii împroprietăririi și Reforma Agrară din 1864, iar basorelieful din stânga
prezintă solemnitatea deschiderii Universității la 1860. Pe partea din față se află o placă de bronz pe care este gravată
următoarea inscripție: Lui Mihail Kogălniceanu Poporul Român recunoscător MCMXI (1911). Mai multe poze aici.

255. - Inaugurarea Statuei Mihail Kogălniceanu

256. - Statuie M. Kogălniceanu

via fb.com/iasifotografiivechi

257. - 1930 via gettyimages by Alinari Archives

258. - Statuie M. Kogălniceanu

259. - Basorelief Inaugurarea Universității la Jași 1890

260. - Universitatea

- Perechea de Lei
Mai jos de statuia lui Mihail Kogălniceanu, la intrarea principală, s-a fost montat în 2007 o pereche de Lei, opera sculptorului
Constantin Crengăniș (n. 1958), lei care țin un pergament cu inscripția crezului universității ieșene: Omnes in uno /Patria
Labor / Fides Ratio et Humanitas care se traduce: Toate în unul singur: patria, munca, credința, rațiunea și umanitatea.

261. - Perechea de Lei din fața UAIC

262. - Intrarea în Universitate fără Perechea de Lei

- Statuia lui A.D. Xenopol

Mai jos, veghează statuia marelui istoric A.D. Xenopol, fost rector al Universității între 1898 - 1901.
Inițial, statuia a fost amplasată pe strada Cuza Vodă, în fața hotelului Continental de astăzi iar pe acest loc a existat între
1929-1957 statuia lui Mihai Eminescu, mutată mai târziu în vecinătatea Fundației, astăzi Biblioteca Centrală Universitară Mihai
Eminescu.
Statuia este opera sculptorului Constantin Baraschi care a primit în 1934 o comandă din partea Senatului Universității din Iași
pentru realizarea statuilor lui Vasile Conta, Titu Maiorescu și Alexandru D. Xenopol. Din cele trei monumente, s-a păstrat doar
statuia lui A. D. Xenopol. Nu se știe ce s-a întâmplat cu statuia lui V. Conta, iar statuia lui Titu Maiorescu, amplasată în partea
de sus a Universității, a fost demolată într-o noapte a anului 1950. Constantin Baraschi a mai realizat monumentele de pe Aleea
Cariatidelor din Parcul Herăstrău, Monumentul Kilometrul Zero localizat în centrul Bucureștiului și Statuia lui I. L. Caragiale din
București.

263. - UAIC

264. - Statuia lui Mihai Eminescu

- Alexandru Dimitrie Xenopol (1847- 1920)

A fost un istoric, filosof, economist, pedagog, sociolog și scriitor român. Este autorul primei mari sinteze a istoriei românilor
fiind considerat printre cei mai mari istorici români, alături de elevul său, Nicolae Iorga. A militat pentru amplasarea în 1912 a
statuii lui Alexandru Ioan Cuza în Piața Unirii.
În perioada 1888 - 1893, Alexandru D. Xenopol a tipărit opera sa fundamentală, Istoria Românilor din Dacia Traiană, având șase
volume și totalizând aproape 4000 de pagini. Este prima istorie completă a românilor, din toate provinciile tradiționale,
începând tratarea din cele mai vechi timpuri până la unirea din anul 1859.

265. - Statuia lui A. D. Xenopol

- Teatru Național din Copou - între 1846-1888

Palat Universității a fost construit pe locul marelui Teatru Național din Copou distrus de un incendiu în februarie 1888, după ce
a funcționat timp de 42 de ani în acest loc.
Cam pe locul unde astăzi este intrarea principală la Universitate, cea de lângă statuia lui A. D. Xenopol, exista casa cu etaj și
înconjurată de ziduri groase, a vornicului Ioniță Sandu Sturdza (1762 - 1842), cel dintâi domn pământean după 100 de ani de
stăpânire fanariotă. Imobilul a ajuns în posesia fiului său, beizadea Neculachi căsătorit cu Marghiolița iar prin 1833 era în
posesia lui Teodor Balș poreclit Frederic pentru barba impozantă ca a lui Frederic cel Mare. A fost trimis al boierilor să ceară
îndurare vizirului după răscoala Eteriei pentru eliberarea Greciei ce pornise din Iași în 1821. Nepotul său, vistiernicul Mihail
Sturza ajunge domn al Moldovei între 1834 -1849 căruia îi lasă în testament toată averea cu dorința să facă bine țării dar a
murit în 1837 nemulțumit de cum conducea.
Casa, înconjurată de o grădina cu arbori bătrâni și fiind la marginea orașului, se bănuia că este bântuită de stafia boierului.
Nereușind să o închirieze ca locuință, domnitorul stabilește aici sediul pentru Departamentul Dreptății și Justiției iar mai apoi
ca scenă de Teatru.
Clădirea, situată cam la jumătatea distanței între Râpa Galbenă și Parcul Copou, a fost amenajată de arh. Alexandru
Costinescu (1812 - 1872) cunoscut pentru planurile pentru Arcul Academiei Mihăilene și Cazarma de la Copou. Era tatăl lui Emil
Costinescu, ministrul Finanțelor între 1914 - 1916.
Lucrările la teatru s-au terminat în decembrie 1846, construindu-se „un parter amfiteatral, congiurat cu trei rânduri de lojă și
cununat cu o galerie și o scenă întinsă", iar un policandru se cobora din tavan pentru aprinderea lumânărilor. Răuvoitorii
spuneau că din materialele pentru teatru, arhitectul și-a construit o casă mai sus, la colțul cu strada Gheorghe Asachi, unde
este astăzi Casa Județeană de Asigurări de Sănătate.
Primul Teatru Național din România, a luat ființă la inițiativele oamenilor politici și de cultură Vasile Alecsandri, Costache
Negruzzi și Mihail Kogălniceanu în 1840. În 1833, în casa agăi Lascărache Costache a fost montat primul spectacol de operă: La
Dame blanche la Théâtre des Variétés (Teatrul de varietăți) ce fusese inaugurat în 1832 pe Ulița Golia, după lucrări de
amenajare realizate de arh. Johann Freywald care a realizat și Palatul de la Ruginoasa. Trei ani mai târziu, sub coordonarea lui
Gheorghe Asachi, se înființează Conservatorul filarmonic dramatic, ce îi avea ca membri pe vornicul Ștefan Catargiu, pe Vasile
Alecsandri (tatăl), pe tenorul Paul Cervatti și pe actorul Matei Millo.
Clădirea Teatrului din Copou a fost amenajată pentru a găzdui spectacole teatrale, primul având loc pe 22 decembrie 1846
jucându-se tabloul vivant Bătălia moldovenilor cu cavalerii teutoni la Marienburg (Germania) după opera lui Gheorghe Asachi
și vodevilul Vicontele de Letorier de Bayard și Dumanoir. Mulți erau nemulțumiți la inaugurare nu s-a prezentat o piesă în
limba română. Aici au fost montate și spectacole de operă, clădirea fiind cunoscută și sub numele de Teatrul de Operă. Pe
scena teatrului au fost reprezentate pentru prima dată piesele lui Vasile Alecsandri având-o ca personaj principal pe Coana
Chirița precum în decembrie 1848, prima operetă românească, Baba Hârca, libretul fiind scris de Matei Millo iar muzica
compusă de Alexandru Flechtenmacher care a compus și muzica pentru Hora Unirii. Erau puse în scenă piese de teatru, opere și
operete în limba română sau franceză de către trupele teatrale din Iași sau numeroasele trupe române sau străine aflate în
turneu.
Pe scena au jucat vestiți actori români Teodor Teodoroni, Aglaia Pruteanu, Arstița Romanescu, Eufrosina Popescu, Smaranda
Merișescu dar și celebrități europene Ernesto Rossi, Celine Chaumont, Sarah Bernhard, aici debutând și celebra
soprană Hariclea Darclée, născută la Brăila, prima interpretă a rolului Floria Tosca care a avut loc la 1900 la teatrul din Roma,
la premiera operei lui Giacomo Puccini.
La piesele de teatru participa adesea domnitorul Mihai Sturza, urmașul său Grigore Ghica și colonelul Alexandru Ioan Cuza.
Aici venea adesea și Mihai Eminescu dar și diaconul Ion Creangă care pe la 1868 încalcă astfel canoanele bisericești primind
mustrări și fiind oprit a mai sluji pentru o vreme.

Teatrul avea și un rol de educație a poporului în piese cu caracter național, se prezentau moravurile societății, se condamnau
comportamente și caractere, străinismul mai ales în vorbire și condamnau boierii care aveau romi pe moșii, în 1847 jucându-se
piesa Mulatrul de Saint Pierra care înfățișa soarta nemiloasă a sclavilor, asemănătoare cu a romilor. Astfel, în 1855 când
domnitorul Grigore Ghica dă legea de dezrobire a țiganilor, chiar și cei mai înverșunați adversari erau de acord la actul
eliberării, unii renunțând și la despăgubiri. În 1846, după piesa Provincialul Vadră, domnitorul iritat de versurile Din Focșani la
Dorohoi/ Țara-i plină de ciocoi, îi trimite pe actori la mănăstire și pe autorul Alecu Ruso la mănăstirea din Soveja.

Clădirea a fost distrusă de un incendiu într-o noapte geroasă la 17/18 februarie 1888, după terminarea repetiției cu piesa René
de Emile Zola, a cărei premieră urma să aibă loc în seara următoare. Clădirea s-a mistuit până la temelii, din incendiu fiind
salvate doar arhiva, o mică parte din bibliotecă, o parte din mobilier, candelabrele cu cei doi păstrați la Muzeul Teatrului din
Parcul Copou și un ceasornic mare de birou, din cabinetul de lucru al fostului domnitor Grigore Ghika.
Rămași fără sală de spectacole pentru că Teatrul de Varietăți fusese demolat din 1869, în urma intervenției primului ministru
Ion C. Brătianu, actorii primesc un ajutor bănesc de la Eforia Spitalelor Civile. Până la construirea noii clădiri a teatrului pe
locul fostei primării și a Mănăstirii Dancu, sediu inaugurat în 1896, actorii au continuat să susțină spectacole pe micile scene ale
sălilor Pastia, amenajată prin sârguința primarului Scarlat Pastia la Hotelul România și la Circul Sodoli din Piața Unirii.

266. - Teatrul din Copou în 1846 via wikipedia.ro

- fost Casa Elenei Ghica, Școala de arte Frumoase

Alături, lângă teatru, a existat casa Elenei Ghica unde în 1879 s-a stabilit Școala de arte Frumoase (Școala de Belle Arte) cu
Pinacoteca înființata de prof. Gh. Panaiteanu. În timpul incendiului de la teatru, pentru a nu lua foc și școala, elevii și
profesorii au intervenind cu apă de la fântânile din jur iar privitorii aruncau bulgari de zăpadă pe acoperiș. Casa va fi însă
demolată pentru zidirea Universității, școală mutându-se pe strada Muzelor nr. 14 în fostul local al Școlii Centrale, azi Colegiul
Național Mihai Eminescu.
Casa ar fi aparținut lui Teodor Ghica apoi lui Dumitrache Ghica care o vinde lui Toma Cozma apoi Anei Balș.

- Limita orașului
Planul orașului Iași din 1819 realizat de ing. Joseph Bayardi (Bajardi, Baiardi) reține ca limită pentru așezările de pe Podul
Verde colțul sudic al terenului Universității, ulița sfârșind la casele Catincăi Ghica, proprietăți ale Cantacuzinilor, moștenite de
Ecaterina de la părintii săi Costachi Ghica și Maria Cantacuzino-Deleanu, urmate la deal de rohatca orașului.

- Intersecție cu strada Toma Cozma, nume primit după Biserica construită în 1807 de către banul Toma Cozma, fostă strada
Culturii

- fost Casa Ana Balș - nr. 32/36 în Dispărțirea I la 1900 - str. Carol nr. 24
Pe colțul străzii, cam pe unde este acum statuia lui Spiru Haret, era o casă scundă ce aparținea lui Dimitrie (Mutzi) Balș, fiul
boierului Constantin Balș și a frumoasei Ana Slemmer ce a fost descrisă de Mihai Eminescu în Boierimea de altadată: Ea era o
damă naltă și foarte albă la față, avea ochi mari și albaștri, .. iară gura ei roșă purta totdeauna acel surâs voluptos și
satisfăcut care-l au femeile frumoase și fără de dorințe.
Frumoasa Ana, îndrăgostită de un țăran chipeș, a fugit cu el peste Codrun (râul Suceava) în Austria, poveste care îl
impresionează pe Mihai Eminescu în 1864 pe când era într-o vacanță la moșia familiei Balș de la Dumbrăveni. Inspirat de curajul
tinerilor, va transpune povestea lui Făt Frumos din Tei (1875) și Povestea Teiului (1878).
Familia Balș avea o herghelie la Dumbrăveni, încă de pe la 1807 era cunoscută în toată Europa pentru caii arăbești pur sânge
persan, cu nume exotice: Sultan, Pelivan, Bagdat, Antar, Ferigian, Emir. În 1834, herghelia avea 635 iepe moldovenești de
prăsilă și câțiva zeci de armăsari pur sânge.
Ramura Dumbrăvenilor a familiei Balș începuse cu vistiernicul Iordache Balș (1742- 1812), apoi Alexandru (Alecu) Balș,
vistiernic mort de holeră în 1832, consilierul Constantin (Costache) Balș decedat în 1848, Ioan (Iancu) fratele lui Alexandru,
șambelan al împăratului rusesc Alexandru I stabilit în 1812 în Basarabia care adusese caii de rasă la Dumbrăveni și prin 1820 și-a
făcut o bibliotecă bogată, Gheorghe (Egor Iorgu) Balș, fratele lui Constantin, mareșal al nobilimii în Basarabia, decedat în 1832,
Smaranda Balș născută Sturza (Ruginoasa) decedată în 1845. Ceilalți Balși făceau parte din ramura lui Frederic Balș Lungul, zis
Frederic cel Mare.
Pe la 1828, locul era în posesia dascălului francez Remon Maties (Reymond Mathias), peste drum de cel al Racovițoae, apoi în
1858 era deținut de Ana Balș (Anna de Balsche Doumbraveny) ce cumpără casele de la vornicul Manolachi Manu, apoi în posesia
Ecaterinei (Catinca) Balș (1835-1913). Fiul ei Leon Ghica (1861-1929) era tutorele lui Mutzi (Muți) Balș, fiul Anei Balș, ce
suferea de ipohondrie, dar cu deosebit talent la pian care îi bucura pe trecătorii care urcau dealul Copoului. Pe la 1929 era în
posesia loc. col. dr. Emanoil Veisa care în 1938 o vinde deși Universitatea o dorea demolată.
La 1900, casa de la nr. 32/36 în Dispărțirea I își mută gardul înapoi 1 metru jumătate pentru alinierea străzii și a liniei de
tramvai.
Alături dar mai în spate, la nr. 30 era casa familiei Tăutu Șeptilici, cumpărată de Universitate în 1892 unde prin 1930 era
Seminarul de Slavistică iar în 1943 era un Muzeu Etnografic.
În urma unui proces, casa Balș este demolată în 1960 și pe locul ei era adusă în 1975, opera sculptorului Dan Covătaru, bustul
ministrului ieșean Spiru Haret. Dan Covătaru (n. 1944, Cernăuți), lucrează în prezent ca profesor de sculptură la Universitatea
de Arte George Enescu din Iași. Este cunoscut pentru Basorelieful de marmură de pe clădirea Prefecturii (1971), Soldatul român
(1989) din Cimitirul eroilor Eternitatea, statuia lui Ștefan cel Mare (1995) din Copou dar și a unor busturi monumentale: George
Enescu în 1976, I. Negruzzi la Casa Pogor în 1985, Mihail Sadoveanu ansamblul compozițional la Casa memorială Mihail
Sadoveanu în 1988, Nicu Gane la Casa memorială în 1993, Otilia Cazimir la Casa memorială în 1994, Scarlat Pastia din
Cimitirul Eternitatea în 1996 și Sergiu Celibidache din fața Filarmonicii în 2003.
 267. - Casa Ana Balș, intersecția Bd. Carol I cu Strada Culturii (Toma Cozma)

267. - Liceul Costache Negruzzi și casele din jur

268. - Liceul Internat C. Negruzzi și casele din jur

- Aleea cu statui
În parcul de lângă Universitate sunt instalate o serie de busturi ale personalităților ieșene: Mihai David geograf 1886-1954,
Traian Bratu filolog 1875-1940, Simon Bărnuțiu jurist 1808-1864, Veniamin Costache teolog 1768-1846, Al. Philippide filolog
1859-1933, Gr. Cobălcescu geolog 1831-1892, Garabet Ibrăileanu 1871-1936, Octav Mayer matematician 1895-1966, Al. Myller
matematician 1879-1965, Radu Cernătescu chimist 1894-1958, Ștefan Procopiu 1890-1972, Ion Borcea biolog 1879-1936,
Gheorghe I. Brătianu istoric 1898-1953 și Spiru Haret 1851-1912.

- Spiru C. Haret (1851-1912) a fost un matematician, astronom și pedagog român de origine armenească, renumit pentru
organizarea învățământului modern românesc din funcția de ministru al educației pe care a deținut-o de trei ori.
A învățat la Dorohoi (Iași) apoi în 1862 a intrat ca bursier la Colegiul Sfântul Sava din București, unde a petrecut cinci ani din
șapte ca intern. Ca profesor, Spiru Haret a predat la Universitatea din București, la Facultatea de Științe, Secția fizico-
matematici, mecanica rațională.
Haret a predat, de asemenea, mecanica rațională la Școala de ofițeri de artilerie și geniu, din 1881 până în 1890.
Din 1879 se face cunoscut drept om al școlii, urmând o viață de inspector și de om politic, lucrând în favoarea școlii și a
educației. El a fost poate cel mai mare reformator al școlii românești din secolul al XIX-lea.
Profesează până în 1910, când se pensionează, ținând prelegeri de popularizare la Universitatea populară. În 1910 publică
Mecanica socială, la Paris și București, utilizând pentru prima oară, matematica în explicarea și înțelegerea fenomenelor
sociale. A fost primul român doctor în Matematică.

269. - Intersecție cu Strada Toma Cozma

- fost Casa Aslan - fost Toma Cozma nr. 2

Între clădirea Universității și Liceul Internat, la vest de Casa Ana Balș, era o casă unde a locuit Nicu Ceaur Aslan (1832-1902),
fiul hatmanului Alecu.
Nicu Aslan fost directorul Departamentului Cultelor în guvernarea caimacanului Teodor Balș apoi la Finanțe în timpul
caimacanului Vogoride, care locuiau tot pe dealul Copoului. La 11 februarie 1866 când a fost detronat domnitorul Al. Ioan Cuza,
tânărul Aslan împreună cu principele Costache Moruzi și Tudor Boldur Lățescu cereau ruperea convenției Unirii de la 1859. A
fost organizat și un protest pe Ulița Mare propunându-se ca domnitor Neculai Roznovanu. Doar intervenția soldaților și
arestarea conducătorilor mișcării au dus la terminarea protestului. A subvenționat în 1872 ziarul Noul Curier Român unde
debutează Veronica Micle și Ion Creangă cu Misiunea preotului la țară. După 1902, casa este vândută Universității unde va fi
sediul Seminarului Pedagogic pentru practica viitorilor profesori. Casa a fost demolată prin 1937.

- Colegiul Costache Negruzzi - Str. Cozma Toma 4

Dacă facem dreapta pe strada Toma Cozma ajungem la Colegiul Costache Negruzzi cunoscut și sub denumirile de Liceul
Internat. Este una dintre cele mai vechi instituții de învățământ preuniversitar din Moldova, fondat în 1895 și se mândrește
atât cu directori, cât și cu absolvenți de valoare, precum Spiru Haret, Nicolae Gane, Eugen Lovinescu, Ion Ralet sau Haralamb
Vasiliu.
Liceul se deschide în octombrie 1895, în urma inițiativei lui Spiru Haret, care intenționa să înființeze un liceu exemplar.
De asemenea, liceul urma să formeze o elită culturală, motiv pentru care au fost recrutați profesori deja remarcați prin
profesionalism și talent în mai multe școli și au fost aleși copiii cei mai promițători, din toate colțurile vechiului regat, dar și
din Transilvania.
Inițial, liceul a avut un singur profil generalist, ulterior adoptării legii asupra învățământului secundar și superior din 1898
(Legea Spiru Haret), s-au introdus două secții, cea clasică și cea modernă. O a treia secție de profil real se înființează în 1911.
În perioada 1916 – 1918, când Iașiul a devenit, cum l-a numit Nicolae Iorga, “capitala rezistenței până la capăt”, liceul a fost
pus la dispoziția Crucii Roșii, instalându-se aici un spital și un loc de cazare pentru repatriații din Rusia.
În 1948, școala și-a pierdut vechea denumire devenind Liceul de băieți nr. 2, în 1952, Școala de 10 ani nr. 2 de băieți Iași,
pentru ca între anii 1954 – 1956 să se numească Școala medie nr. 2 de băieți. De altfel, cu intenția de a se desființa liceul, în
anul 1950 imobilul a fost atribuit Școlii medii muncitorești, devenită apoi Facultatea muncitoreasca de 2 ani.
Din 1956, liceul primește denumirea de Liceul C. Negruzzi, iar în 1977 este numit Liceul de matematică – fizică C. Negruzzi iar
după 1989, liceul a revenit la vechea denumire .

270. - Liceul Costache Negruzzi

271. - Liceul Costache Negruzzi

272. - Liceul Costache Negruzzi în 1900

via fb.com/iasifotografiivechi

273. - Liceul Costache Negruzzi

- Facultatea de Psihologie și Științe ale Educației - str. Toma Cozma nr. 3

Peste drum de Colegiul C. Negruzzi este sediul Facultății de Psihologie și Științe ale Educației în corpul D al Universității Al. I.
Cuza, unde a existat fosta Școală Pedagogică. Imobilul a fost construit în 1890 pe locul fostelor case aparținând poetului
Costache Conachi, fiind destinat Institutului de Fete cu 150 de locuri. În 1893 acest institut s-a numit ulterior Școala Normală
de Fete, local ce avea în interior și o școală primară de aplicație.
Școala a fost înființată în 1834 numită apoi Institutul pedagogic de fete în 1886, Școala Normală de Institutoare în 1893 și
Școala Normala de fete în 1901. S-a mutat aici din casa lui Ghica Brigadir, fost Pavilionul 7 la Spitalul de Boli Infecțioase. La
aceasta școala a învățat și Veronica Micle.
De asemenea, în 1898 , primăria cumpără un teren aparținând Mariei Xenopol în cartierul Păcurari pe care va amplasa Școala
Primară de Fete no. 3 Petru Poni. Din nefericire, această clădire construită, se pare tot în stil arhitectural de tip Spiru Haret,
a fost distrusă în totalitate în timpul celui de-al doilea război mondial.

274. - Școala Normală de fete Mihail Sturza azi Corpul D al UAIC

via fb.com/iasifotografiivechi

- În capătul străzii, la nr. 6 găsim Școala generală Carol I

- Școala Carol I - Strada Toma Cozma 6

La terminarea războiului ruso-turc, după Tratatul de la Adrianopol din 1829, se hotărăște scoaterea școlilor primare de sub
tutela bisericilor și trecerea lor în administrația statului, precum și organizarea învățământului în limba națională.
Epitropia construiește alte trei clase primare în Tătărași, Târgușor și Păcurari, școala de băieți din Păcurari a fost una dintre
primele școli primare înființate în capitala Moldovei.
În 1860, Ministerul Instrucțiunii condus de M. Kogălniceanu hotărăște înființarea a încă trei școli primare în Iași pe lângă cele 5
existente, una în spatele Academiei, una în Târgul Cucului și una în zona Podu Roș. Funcționa fiecare cu câte două clase
primare fiind instruiți copiii de 7-13 ani de doi profesori români, doi evrei, unul german și un profesor de religie ebraică.
Legea Instrucțiunii a domnitorului Alexandru Ioan Cuza stabilește în mod definitiv obligativitatea învățământului primar de 4
clase, fiind stabilit și cuantumul amenzilor pentru familiile care nu respectă legea.
Clădirea actuală a școlii a fost construită în 1898 din cărămidă pe fundație de piatră iar lângă clădirea școlii era construită
locuința directorului. Legea din 1864 stabilea ca numărul elevilor într-o clasă să fie de 50 în mediul urban, în 1891 numărul
acestora crescând la 60.
În timpul primului război mondial, clădirea a servit inițial ca local destinat aprovizionării fiind subordonat Serviciului de
Subzistență al Ministerului de Război, apoi în vara anului 1918 a servit ca și clădire de adăpostire a repatriaților din Rusia în
subordinea Marelui Stat Major al Rusiei.

275. - Liceul internat Negruzzi și Școala Carol I

via fb.com/iasifotografiivechi

276. - Liceul internat Negruzzi și Școala Carol I

via fb.com/iasifotografiivechi

277. - Jasi - Școala primară de băieți Carol I

278. - Jasi - Școala primară Carol I

279. - Jasi - Școala primară Carol I

- Casa Logofătului Nicolae Canta - Restaurant Casa Universitarilor - Bd. Carol I 9 fost 34
Revenim pe strada Copou unde găsim Casa Canta cunoscută sub numele de Casa Universitarilor, imobil ce datează de la
sfârșitul secolului al XVIII-lea.
Inițial a aparținut vornicului Iordache Cantacuzino (Canta) și a fost refăcută la 1840 de fiul acestuia, logofătul Nicolae Canta,
mare dregător pe vremea domnitorilor Mihai Sturza (1834-1849) și Grigore Ghica (1849-1856).
Nicolae Cantacuzino, zis Canta pentru a se deosebi de ceilalți Cantacuzini din Moldova, a fost vistiernic în 1834, președinte al
guvernului și ministru de Interne între 1852-1853, dar a fost demis de domnitorul Grigore Ghica. Era căsătorit cu Pulcheria
(Profira) din familia logofătului Dimitrie Sturza de la Miclăușeni. Având 18 copii dintre care doar 13 au supraviețuit, pentru a
nu împarți moșiile și averea, pe trei dintre fete le-a obligat să se călugărească pentru a nu cere zestre.
Vornicul Alecu Canta închiriază casa în 1857 Poștei rosienești unde soseau scrisorile și jurnalele din străinătate.
Nepotul său, Nicolas B. Cantacuzino a fost ministru de externe în primul război mondial având sarcina să întâmpine trenul ce
ducea Tezaurul la Moscova. Fiul său a fost arh. George Matei Cantacuzino (1899-1960), autorul restaurării Palatului Mogoșoaia
(1920-1930), a Bisericii Trei Ierarhi (1959-1960), pavilionul României de la Expoziția din New York din 1939, clădirile
administrative din jurul Mitropoliei, refacerea palatului Mitropolitan în forma inițială (1959-1960), Palatul Băncii Crissoveloni
(Str. Lipscani 8), hotelul Belona și vile la Eforie Nord (1934-1940), hotelul Rex din Mamaia (1934-1940), dar și la blocul Carlton
din București prăbușit la cutremurul din 1940.
Casa ajunge în posesia bancherului Leon Juster care în 1904 o înzestrează cu o ghețărie, în 1905 îi repară grilajul și 1930,
Marcu Juster o închiria Școlii de Menaj, în 1941 aici era sediul Școlii Urbane de Gospodărie.
Din anul 1947 intră în proprietatea Universității unde se instalează Casa Universitarilor cu destinația de cantină restaurant a
cadrelor didactice. A fost reparată și extinsă cu o aripă în partea de sud în 1951-1952 și a devenit renumită datorită
profesorului de drept Gheorghe Băileanu (1901-1975), nepotul primarului Gh. Mîrzescu, care organiza aici întâlniri privitoare la
istoria și cultura orașului Iași.

280. - Casa Canta via iasifun

280. - Casa Canta

- Maria Cantacuzino (Canta) de Chavannes (1822-1898)

Maria , una dintre fetele lui Nicolae Canta, născută în 1822, avea înclinații artistice participând pe 10 aprilie 1834 la serbările
închinate generalului Kiseelef, la spectacolul Serbarea păstorilor moldoveni de pe scena Teatrului din Ulița Golia. Era bună
prietena cu Catinca Rolla, sora lui Vasile Alecsandri, care îi dedică legenda Mărioara Florioara (1853):

La Moldova cea frumoasă

Viața-i dulce și voioasă! ..
Și de-ai călca nouă țări
Și de-ai trece nouă mări,
Floricică n-ai găsi,
Nici nevastă mândruliță,
Nici copilă drăguliță,
Ca Mărioara Florioara,
Zânișoara munților,
Sorioara florilor !

Maria are probleme de sănătate și se mută la recomandarea doctorilor în sudul Franței în insula Hyeres unde îl cunoaște pe
Nicolae Bălcescu, și el grav bolnav de tuberculoză. L-a ajutat la scrierea lucrării Istoria românilor supt Mihai Viteazul, scriind
opera la dictarea lui. Se întoarce la Paris unde soțul ei, Alexandru Cantacuzino, fusese trimisul special al domnitorului
Alexandru Ioan Cuza la curtea împăratului Napoleon al III-lea. Aici, Maria va da recepții și va lega prietenii cu personalități de
mare calibru ale timpului: scriitorii Victor Hugo, pe care îl va ajuta să evadeze din Franța unde era proscris, Theophile
Gautier, istoricul Jules Michelet, Edgar Quinet, soțul Hermionei Asachi – fiica lui Gheorghe Asachi, pictorul Theodor Chasseriau
sau lingvistul Ernest Renan.
Pictorul Theodore Chasseriau îi va creiona chipul ca Fecioara Maria în lucrarea Adorația magilor.
În 1884, după decesul soțului, se recăsătorește cu pictorul Pierre Cecile Puvis de Chavannes căruia îi va fi muză pentru o serie
de fresce ce o întruchipează pe Sfânta Genevieve, patroana Parisului, în doua lucrări în care Sfânta duce hrana Parisului
asediat și veghind asupra orașului, lucrări aflate în partea stânga a Pantheonului. Sfânt Genoveva s-a remarcat în anul 451 când
hunii lui Atila au atacat Galia venind spre Paris, ea a adunat oamenii într-o biserica lângă Notre Dame iar orașul a scăpat de
atacul hunilor fiind nimiciți.
Maria apare și în alte lucrări, ia chipul Sf. Agnes în lucrarea Sfânta Radegonda dă azil poeților pictat pentru Primărie, Alma
mater din amfiteatrul de la Sorbona. Un alt tabloueste la muzeul din Lyon.
De precizat că a fost și mătușa pictorului celebru Theodor Pallady, un prieten apropiat al lui Henri Matisse cât și a lui Ștefan
Luchian. mai multe aici.

281. - Maria Cantacuzino

282. - Frescă Panteon

- Casa C. B. Pencescu - Casa Armatei - bd. Carol I nr 7 fost 36, 44

Cercul Militar Iași a luat ființă în anul 1876 dar a fost recunoscut abia în anul 1896 când Asociația Corpului Ofițeresc din
garnizoana Iași, numită Cercul Militar devine instituție de interes general a armatei.
Sediul a fost stabilit în strada Carol nr. 36 (actualmente Bd. Carol I, nr. 7), în fața Corpului 4 Armată, într-un imobil ce a
aparținut inițial boierilor Sturdza apoi a lui Ciumara, a tatălui poetului Costache Conachi până la 1802 și a lui Tudorache Balș de
la 1820.
Hatmanul Toderaș Balș (1791-1867) era căsătorit cu Marghiolița Bogdan care avea 11 moșii ca zestre printre care Piatra Neamț
și Târgu Frumos. În timpul revoluției grecești din 1821 când armata turcească a invadat Iașiul, hatmanul Toderaș și nevasta se
refugiază la Chișinău unde îl cunoaște pe poetul Alexandru Pușkin. Toderaș a fost hatman în Miliția Națională numită Straja
Pământeană înființată în 1830 cu rol de pază, miliția avea 600 de ostași în cazarma de la Curtea Domnească. A fost Ministru al
Trebilor din Lăuntru și logofăt în timpul lui Mihalache Sturza. A murit în 1867 fiind îngropat la Biserica Sf. Dumitru din Ulița
Mare azi Ștefan cel Mare, în spatele blocurilor de la bulevard.
Aici a locuit și Anuța Balș (1820-1875), fiica lui Toderaș, având ca profesoară pe Catherine Grand, o femeie din Scoția care o
învață engleză. Catherine plecase din Viena pe la 1846 cu scopul de a creștina populația, mai ales pe evrei. Scrisorile trimise
către familia din Edinbourg au apărut în 1861 în volumul O viață de misionar printre evreii din Moldova, Galița și Silezia. Ea
descrie viața din Iași în timpul domniei lui Mihalache Struza, unde observa multe case frumoase dar mediul îl considera barbar,
cu străzi murdare și prăfuite dar doamnele erau îmbrăcate precum manechinele din revistele de modă.
Casa este vândută avocatului Cimara apoi în 1905 baroanei Maria Mattes de Staige din Prusia când sunt expropriați vreo 200
metri din terenul de la stradă pentru alinierea străzilor din 1905. Casa intră apoi în posesia bancherului Marcu Juster care o
restaurează și o vinde în 1912 Cercului Militar al ofițerilor, prin contribuția cadrelor militare, care între 1938-1951 o
modernizează ridicând un corp impozant la stradă și cu un grilaj realizat de meșterul Wilke. Casa este astfel schimbată, pierde
nelipsita boltă pentru trăsuri și scara mare. În 1948 primește numele de Casa Armatei.
În fost casă a lui Tudorache Balș s-ar fi întâlnit pentru prima dată domnitorul Alexandru Ioan Cuza și Maria Obrenovici (Elena
Maria Catargiu) care-i va deveni amantă.
În anii primului război mondial, mai ales în perioada tristă a refugiului de la Iași, Cercul ofițerilor a fost centru al rezistenței
românești, aici aveau loc întâlniri ale cadrelor militare, spectacole de binefacere, concerte de fanfară, adăpost pentru bolnavi
și răniți.
Anii imediat următori celui de-al doilea război mondial au însemnat o perioadă neagră. O mare parte din patrimoniul instituției
constituit din donații ale foștilor ofițeri a fost distrus la începutul anilor ’50 când aici funcționa Asociația de „prietenie”
sovieto-română. via bg15mc.ro

283. - Casa Armatei via bg15mc.ro

- Monumentul Regimentului 7 Roșiori

Inițial, monumentul era situat lângă vechile Grajduri Regale de pe strada Sărărie, fiind mutat în 2013 în fața Cercului Militar.
Monumentul a fost ridicat pentru a cinsti memoria ostașilor din Regimentul 7 Roșiori, o unitate de cavalerie de nivel tactic,
care s-a constituit la 14/27 august 1916 prin mobilizarea unităților și subunităților existente în garnizoana Iași. Regimentul a
fost comandat de locotenent- colonelul Constantin Cătuneanu și Alexandru Cihoski participând la acțiunile militare pe frontul
românesc, pe toată perioada Primului Război Mondial: Ofensiva Armatei României în Transilvania (1916), Prima și a doua bătălie
de la Oituz (1916) și Bătălia de la Mărășești (1917).

284. - Monumentul Regimentului 7 Roșiori

- Intersecție cu strada Petru Caraman (1898-1980), savant român, folclorist și filolog, exclus de la catedră de regimul
comunist. În anul 1991 a devenit membru post mortem al Academiei Române. Pe această stradă a fost sediul băncii Dacia Felix.

- Casa Costache Conachi

Pe locul Corpul D al Universității, până la 1890 când Ministerul Instrucțiunii Publice demolează casa, într-un pâlc de stejari, era
casa logofătului Costache Conachi. În 1830, pentru a ajunge la casa lui cu etaj și parter boltit trebuia parcursă vechea uliță
numită mult timp Conachi, apoi Vogoride, Aleea Pedagogică și azi Strada Petru Caraman. În partea de apus se învecina cu
heiurile biv vel vornicului Constantin Grecianu (Grecanul).
Costache Conachi (1777-1849) a fost un scriitor român, descendent dintr-o familie boierească fanariotă. Împreună cu vornicul
Mihail Struza, vistiernicul Iordachi Catargiu și Costachi Cantacuzino a redactat Regulamentul Organic, formulând unele articole
care aveau în vedere unirea Principatelor. Între 1812-1828 versurile sale erau cântate de lăutari pe tot spațiul Moldovei. A fost
Logofăt Mare adică Ministru de Justiție și a fost considerat de Garabet Ibrăileanu ca fiind primul poet al Moldovei.
Casa a rămas fiicei lui Costache, Ecaterina Conachi (Catinca), sora unionistului Costache Negri, măritată cu prințul Neculai
Vogoride (Conaki), din 1857 caimacan al Moldovei și căruia turcii i-au promis domnia Moldovei, a complotat pentru a împiedica
Unirea Moldovei cu Țara Românească. S-a duelat cu Comitetul electoral al Unirii înființat în 1857 de Kogălniceanu, Negri,
Alecsandri, Lascăr Rosetti, Mălimescu, Codrescu, Dimitrie Rallet pe când Vogoride îl avea de partea sa pe Costin Catargiu,
ministrul de interne și pe Nicolae Istrate. La alegerile pentru Divanul Moldovei pentru libera organizare a regiunilor istorice,
erau câștigate de adepții lui Vogoride deși unioniștii protestau acuzându-i de fals care este dovedit de apariția în ziar al
corespondenței între reprezentantul Porții Otomane și Vogoride. Deși a fost interzisă în țară, corespondența a apărut în
Bruxelles, dovedind încălcarea politicii de neutralitate a Istanbulului de la Congresul de Pace de la Paris din 1856. S-au
organizat noi alegeri, unioniștii fiind învingători, ducând astfel la alegerea colonelului Al. Ioan Cuza la 5 ianuarie 1859 în
Moldova și la 24 ianuarie la București.
Corespondenta dintre Vogoride și Înalta Poartă ar fi fost dezvăluită de Catinca, soția lui Neculai, care și-a refuzat astfel
onoarea de a fi prima doamnă a Moldovei.
În 1871, în aceasta casă se instalează Liceul Nou întemeiat de profesorii Ștefan Micle, I. Caragiani, Andrei Vizanti și Miltiade
Tzoni. Aici se învățau 6 limbi străine, istorie, matematică, fizică, dans, scrimă și gimnastică. În 1873 preda institutorul Ion
Creangă dar se mută peste un an la Școala nr. 2 din Păcurari. În 1879 Liceul se unește cu Institutul Academic din Sărărie
formându-se Institutele Unite, aici se fac cursuri primare doar pana în 1885 când Institutul se mută în strada Muzelor nr. 6 unde
era Liceul Oltea Doamna, azi Liceul Mihai Eminescu.
Aici se mută în 1887 Institutul Secundar de Domnișoare. Imobilul este vândut Ministerului Instrucțiunii ce ridică în 1889, cu fața
la ulița Toma Cozma (Culturii), un nou local pentru Școala Centrală (azi Corpul D al UAIC) care se mută din casa lui Ghica
Brigadir, fost Pavilionul 7 la Spitalul de Boli Infecțioase. via.

- Casa Dimitrie Ghika - Casa cu boltă - Bd. Carol I 3

Clădirea cunoscută drept Casa Conachi sau Casa Rosetti a fost ridicată prin 1803 pe locul unei case a boierului Roset Roznovanu.
Pe la 1830 a aparținut Elenei Hrisoverghi, mama poetului Alexandru Hrisoverghi, perioadă în care a fost mistuită de un incendiu
și locul este vândut lui Alecu Sturdza, iar la sfârșitul secolului a ajuns în posesia lui Grigore Balș sau familiei Rosetti.
Inițial a fost reședința unora dintre cele mai mari familii boierești din Iași, primind denumirea de Casa Dimitrie Ghika sau Casa
Roset.
Se spune că aici a fost găzduit în anii 1885 și 1887 regele Carol I în vizitele sale la Iași dar și regele Ferdinand când sosea la
Iași, după Primul Război Mondial.
În septembrie 1890, în casa numita Muller era sediul Liceului de domnișoare Maria Doamna iar din 1884 în casa lui Carp era
Institutul Schenck. Către începutul secolului al XX-lea a funcționat ca bancă și magazin de piane. La parter, în 1911 era
cofetăria lui Neculai Cazacu care se muta în anul 1914 în Piața Unirii.
Între 1916-1918, atunci când orașul Iași devine capitală de război, casa găzduiește unele ședințe ale Guvernului României din
partea Conservatorilor cu Take Ionescu, Mihai G. Cantacuzino și generalul Prez, iar Liberalii se întruneau în casa Mîrzescu,
astăzi lângă UAIC Corp B. Ședințe de aici erau găzduite de chiriașul Dimitrie A. Grecianu, primar al Iașului în 1911, care a
murit în urma exploziei unei bombe artizanale plasate în 1920 la Senatul României.
Până pe la 1938 casa a rămas în posesia lui Iosif Rohr apoi este preluată de Creditul Urban în contul datoriilor, unde își muta
birourile până în vara lui 1944 când aici se mută un serviciu german.
Odată cu venirea regimului comunist la putere, clădirea este transformată în sediu al Securității fiind cunoscută ca un loc unde
disidenții erau torturați datorită curajului de a se opune unui regimului.
Clădirea atrage atenția și prin faptul că trotuarul de pe bulevardul Carol trece prin casă fiind cunoscută sub numele de Casa cu
Pasaj sau de studenții superstițioși sub numele de Bolta restanțierilor.
A găzduit Inventica dar și Editurile Junimea și Timpul.

- Meru Iași - B-dul Carol I, nr. 3, Casa cu Pasaj, etaj 1

Aici este sediul Comunității Meru ce a fost fondată în 2013 și cuprinde: Galeria de Artă MERU - dedicată proiectelor
experimentale din aria artelor contemporane, Atelierele individuale și comune ce se adresează în principal celor care lucrează
cu tehnici artistice, Galeria de Artă MERU36 și Cafeneaua.

285. - Casa Conachi via Google maps

- Pensionatul Normal de Domnișoare Humpel

Pe strada Carp nr. 2, astăzi Garabet Ibraileanu, a existat pe la 1890, Pensionatul Normal de Domnișoare, numit și Pensionatul
Humpel.
Casa aparținuse lui Iorgu Ghica Chefal, bunicul prințului Albert Ghica, pretendent la tronul Albaniei.
Pensionatul a fost fondat în anul 1872 de Vilhelm Humpel, german de origine, care împreună cu soția sa Emilia, sora lui Titu
Maiorescu, au deschis o instituție de învățătură și cultură unde au învățat multe fete din Moldova.
La 1900, Emilia Humpel, după 28 de ani de muncă rodnică, s-a retras de la conducerea acestui pensionat, cedându-l unei
asociații sub direcția d-rei Elena Buznea, devenită apoi d-na Meissner, fostă directoare a azilului Elena Doamna din București și
a școlii normale de fete din Iași. După o muncă de 10 ani, d-na Meissner a fost înlocuită de d-na Ada d’Albon, fiica
matematicianului Neculai Culianu. În 1913 pensionatul a fost cedat societății ortodoxe a doamnelor române.
Între 1872-1883, pensionatul a existat în fostele case Matei Millo, de peste drum de Biserica Sf. Ioan Botezătorul, unde astăzi
este Liceul de arte Octavian Băncilă iar în 1883 pensionatul se mută în Casa Ghica de pe Str. Musicescu nr.10.
În 1912, Institutul Humpel se desființează în al 41-lea an de existență. Clădirea a fost preluată de Liceul ortodox de fete Elena
Odobescu al Societății Naționale a Femeilor Române înființat în 1913 iar din 1920 de către Școala Normală de Conducătoare
(Educatoare) condusă de Elena Negri, nepoata lui Costache Negri. Clădirea a fost distrusă în 1944 fiind lovită de bombele
războiului.

286. - Liceul Humpel

287. - Casa Conachi

- Trustul de Construcții S.A. - bld. Carol I 3 C

Compania a fost înființată în 1950 sub numele de Antrepriza de Construcții Iași iar în 1951 devine Trustul de Construcții
Regional cu aria de activitate pe jumătate din Moldova, fiind una dintre cele mai importante companii de construcții din
România.
În 1984, compania devine Trustul General Antrepriza de Construcții Montaj activând prin cele 5 antreprize de construcții dintre
care cea mai mare a fost Antrepriza de Construcții nr. 1.
După anul 1990, Trustul și-a schimbat din nou denumirea, inițial în Consart S.A. iar în 1992 a fost divizat în patru societăți
comerciale pe acțiuni.
În 2014, clădirea SC Trust Construcții SA cu demisol, parter si patru etaje, în suprafață totală de 1.663 metri pătrați a fost
executată de Fisc.

288. - Trustul de construcții

- Iassium Residence Iasi - Bulevardul Carol, Nr.3

- Intersecție cu strada Garabet Ibraileanu fostă strada Carp și Flamura Roșie în 1950

- Blocurile rusești
Pe strada Garabet Ibraileanu, înspre cartierul Păcurari sunt 7 blocuri rusești construite în anii '50.

289. - Blocurile rusești

via fb.com/iasifotografiivechi

290. - Blocurile rusești

În această zonă, în perioada interbelică au locuit Ionel Teodoreanu, Garabet Ibrăileanu, medicul Gr. T. Popa și biologul Ion
Borcea.

- Ionel Teodoreanu (1897 - 1954) - A fost un romancier și avocat român interbelic, cunoscut mai ales pentru scrierile sale
evocatoare ale copilăriei și adolescenței.
Din 1930 și până în 1938 la plecarea la București, familia lui Ionel Teodoreanu a locuit în această zonă, la adresa Fundacul
Buzdugan nr. 3 (Fundacul Vechi), într-o casă cu balcon și înconjurată de o grădină cu arbori seculari și tufe de liliac.
Ionel Teodoreanu se mutase din casa de pe strada Kogălniceanu, din casa cu doi castani de la numărul 24 unde a scris romanul
La Medeleni (1925-1927), urmat de romanticele pagini Ulița Copilăriei (1923).
Scriitorul făcea parte din familia avocatului Osvald Teodoreanu și al Sofiei Musicescu Teodoreanu, mama lui era profesoară de
pian la conservator iar bunicul a fost Gavriil Musicescu, director al conservatorului și conducătorul corului mitropoliei.
La doi ani după terminarea liceului, Ionel Teodoreanu promovează în trei sesiuni consecutive, toate examenele din cei trei ani
de studii ai Facultății de Drept de la Universitatea din Iași.
A debutat în revista Însemnări literare în 1919 cu Jucării pentru Lily iar debutul editorial l-a avut cu volumul de nuvele Ulița
copilăriei (1923).
Începând cu anul 1924, Ionel Teodoreanu începe lucrul la trilogia La Medeleni, publicând succesiv până în anul 1928 în revista
Viața românească, roman ce i-a adus un mare succes, atât de public, cât și de vânzări.
Ionel Teodoreanu este și evocatorul orașului Iași unde s-a născut și a trăit până în anul 1938, acțiunea fiecărui roman se
desfășoară în „dulcele Târgul Ieșului”, așa cum a fost numit de autor.
Între 1930- 1933 a fost director al Teatrului Național, alcătuia programe și distribuții actoricești, organiza turnee prin țară.
În casa din Fundacul Buzdugan, Ionel Teodoreanu concepe și publică romanele Fata din Zlataust (1931), apoi Golia (1933),
Crăciunul de la Silvestri (1934), Lorelei (1935), Arca lui Noe (1936), Secretul Anei Florentin (1937).
În zonă mai exista Casa Albă a junimistului Constantin Meissner (1854-1942), aflată chiar la intrarea străzii Buzdugan și aproape
de casa stăpânită în zilele noastre de Agenția pentru Ocuparea Forțelor de Muncă (ALOFM). Vizavi de locuința Teodorenilor,
la numărul 6 era azilul Societății de binefacere Maria A. Catargi.
Nu departe, în capătul nordic al străzii Buzdugan, la numărul 10, în casa scundă din grădina umbroasă a ing. ceferist M. Enea,
locuia profesorul Garabet Ibrăileanu.

290b. - Casa în care a locuit Garabet Ibrăileanu

- Fundacul Buzdugan

- Garabet Ibrăileanu (1871- 1936) - A fost un critic și istoric literar, eseist, pedagog, redactor literar și romancier, promotor al
criticii literare științifice.
A publicat sub pseudonimul Cezar Vraja pe care avea să-l folosească toată viața. Garabet Ibrăileanu debutează în paginile
revistei Școala nouă cu articole, după care publică versuri, poeme în proză, cugetări și traduceri.
În 1896 traduce Bel-Ami de Guy de Maupassant și lucrează sub conducerea lui Alexandru Philippide la Dicționarul Academiei.
În 1900 este numit profesor la Liceul Internat Costache Negruzzi, în 1902 devine profesor provizoriu de limba română la Liceul
Militar iar în 1908 este numit profesor suplinitor la catedra Istoria literaturii române moderne a Facultății de Litere.
Între anii 1906 și 1930 a fost principal redactor al revistei Viața românească. Profesorul Ibrăileanu a reluat tradiția societății
Junimea și a revistei Convorbiri literare prin reunirea în jurul revistei a celor mai însemnați scriitori ai epocii permițând
scriitorilor importanți ai epocii: Mihail Sadoveanu, Ion Agârbiceanu, Gala Galaction, Octavian Goga sau Tudor Arghezi să-și
dezvolte liber activitatea.
Apar volumele După război și Scriitori români și străini (1921). Între 1924-1925 redactează romanul Adela pentru care i se
conferă premiul național de proză. În 1927 lucrează la o ediție a poeziilor lui Eminescu ce va fi editată în 1930 de Cultura
națională.

- Ne întoarcem în bd. Carol I.

- Spitalul CFR - str. Garabet Ibrăileanu, nr. 1-3

Pe colțul străzii Garabet Ibraileanu spre bd. Carol I este Spitalul Clinic Căi Ferate Iași care asigură servicii medicale
preventive, curative, de recuperare și paliative cu un număr de opt secții, dintre care șase sunt secții clinice: Chirurgie
generală, Dermatovenerologie, Medicină internă, Oftalmologie, ORL, Recuperare, medicină fizică și balneologie și două
neclinice ATI, Neurologie și asistență medicală.

291. - Spitalul CFR

- Petrache P. Carp (1837- 1919)

Pe la 1800, pe această uliță trecea Drumul Sării ce venea dinspre Podul Iloaiei, urca dealul Păcurarilor și se prelungea prin ulița
vecină numită Coroi,, azi Vasile Pogor, lăsând cale deschisă carelor încărcate cu sare adusă din Salinele Târgului Ocna spre Prut
și Cetatea Albă cu hanuri și depozite pe dealul Sărărie. Strada a mai purtat numele boierului Ghica Chefal apoi P. P. Carp iar în
1945 era numită Flamura Roșie și acum al profesorului Garabet Ibrăileanu.
Strada amintea de memoria politicianului P. P. Carp care a locuit într-un conac aflat pe locul Spitalului CFR, unde exista și o
pădure de nuci, meri și stejari.
Faimosul junimist Petrache P. Carp (1837- 1919) numit și P. P. Carp, a fost un politician și membru marcant al Partidului
Conservator.
S-a născut într-o familie boierească, tatăl său, Petrache Carp, era mare stolnic, iar mama sa era fiica lui Iorgu Radu, un boier
bogat din Dealu Mare (Bârlad), familia având și moșii la Țibănești.
La 13 ani a fost trimis la Berlinunde învață la Liceul francez ce îl termină cu brio. Se înscrie la Facultatea de Drept și Științe
Politice din cadrul Universității din Bonn iar în anul 1862 revine la Iași și contribuie la punerea bazei societății Junimea. Astfel
i-a cunoscut pe Titu Maiorescu, Vasile Pogor, Theodor Rosetti și Iacob Negruzzi, toți tineri, cu studii în străinătate și prezenți în
salonul cultural al cucoanei Esmeralda Mavrocordat din ulița Tălpălari (azi Săulescu), unde se țineau ceaiuri literar muzicale și
se juca teatru de societate.
În locuința lui Titu Maiorescu de la Trei Ierarhi, (10/22 februarie 1864), Peter von Karp a citit prietenilor traducerea piesei
Macbeth de William Shakespeare, prilejuind astfel faimoasa întâlnire literară considerată a fi cea dintâi a societății Junimea.
Deși a fost numit în postul de auditor onorific la Consiliul de Stat (1865), a participat activ la îndepărtarea domnitorului
Alexandru Ioan Cuza de la conducerea Principatelor Unite. A fost ales în numeroase rânduri deputat și senator în Parlamentul
României și a îndeplinit numeroase funcții politice în cadrul guvernelor care au succedat la conducerea țării după abdicarea
domnitorului Cuza: ministru al Afacerilor Străine, ministru al Cultelor și Instrucțiunii, ministru al Agriculturii, Industriei,
Comerțului și Domeniilor, ministru al Finanțelor fiind ales de două ori președinte al Consiliului de Miniștri.
În anul 1891 gruparea Junimistă se desprinde din cadrul Partidului Conservator și formează Partidul Constituțional iar Petre P.
Carp este ales președinte al acestui nou partid. După fuziunea din 1907 a tuturor elementelor politice conservatoare din
România, a fost ales președinte al Partidului Conservator (1907 - 1913). A fost prim-ministru al României de două ori între 1900
- 1901 și ianuarie 1911 - 10 aprilie.
A mers la Paris pentru a primi acceptul lui Napoleon al III-lea în cazul aducerii principelui Carol la tronul Principatelor, mergând
apoi în Basarabia pentru a căpăta și înțelegerea Rusiei.
Ca ministru de externe, a înființat în 1889 instituția de presă Agenția Telegrafică a României, cu sarcina „să transmită în
străinătate știri privind România“ și să difuzeze în țară știrile externe.
Nu era de acord ca parlamentarii să aibă leafă mai mare decât profesorii sau medicii, nici avantaje sau favoruri spunând că
parlamentarii trebuie să fie un exemplu în viața, acei implicați în politică să o facă pentru interesul țării.
În 1880 a părăsit Iașiul mutându-se la București unde și-a construit o casă pe Dorobanți, existentă și astăzi la numărul 72,
adăpostind Ambasada Turciei.
P. P. Carp, a mai ținut o vreme doar frumoasa clădire din Păcurari nr. 10, în care s-a instalat apoi doctorul și profesorul
universitar E. Riegler, reparând-o în 1907 și mărită cu un etaj așezat peste parterul transformat de inginerul I. Schleier (1933-
1934), apoi ajunge în posesia surorilor Clara și Sarah Haimovici.
Aici, între 1944-1958 au locuit ofițeri superiori și funcționa consulatul sovietic prin fața căruia în data de 23 august 1950 defilau
școlarii și muncitorii strigând: URSS, Bastion al păcii, E. Ana Pauker și cu Dej / Au băgat spaima în burghezi. via
Vechea zidire din strada Carp a intrat în posesia lui Petrache Misir apoi a fost cumpărată de Calea Ferată pentru Căminul
copiilor de ceferiști, dăruit după 1948 Școlii de exploatare CFR iar mai târziu Spitalului CFR ce s-a extins cu pavilionul nou către
răsărit, peste ruinele vechii clădiri și cu Policlinica, în vale (1980).

- Institutul de Igienă și Sănătate Publică M. Ciucă - Casa Mavrogheni - Bd. Carol I nr. 1
Despărțită de clădirea Bibliotecii Mihai Eminescu printr-un zid gros se află fosta clădire a Inspectoratului de Sănătate Publică
M. Ciucă, pe locul căreia a existat locuința lui Petrache Mavrogheni - Mavroyeni (1819-1887) politician și renumit ministru de
finanțe.
Tatăl lui era Petre Mavroyeni (Babacă), nepotul domnitorului Nicolae Mavroyeni din București (1786-1790), ucis pe timpul
sultanului Selim după războiul turco-austriac, învinovățit de trădare. Mama ministrului, Ruxandra, se născuse în casa
logofătului și vistiernicului Grigoraș Sturza și era sora domnitorul Mihail Sturza.
Petrache fost căsătorit mai întâi cu Elena Spiro apoi cu Olga, fiica bogatului boier Costin Catargiu și doamnă de onoare a reginei
Elisabeta a României. O soră a ei, Maria, s-a căsătorit cu Miloș Obrenovici și era mama principelui Serbiei, Milan Obrenovici
(Milan al IV-lea).
Petrache Mavrogheni, după terminarea studiilor economice și financiare de la Paris se întoarce acasă în 1840, unde a ocupat
posturi importante în administrația țării: vornic, postelnic, pârcălab, ministru de externe, de lucrări publice și mai ales de
finanțe.
În casele beizadelei Petre Mavrogheni de la Copou aveau să fie arestați revoluționarii de la 1848.
În 1854, alături de Mihail Kogălniceanu, a redactat legea pentru eliberarea romilor de pe moșiile boierești.
Susținător al Unirii Principatelor, Petre Mavrogheni a fost propus în Adunarea Ad-hoc a Moldovei ca reprezentant al marilor
proprietari din ținutul Fălciului (Vaslui), fiind ales secretar, alături de unioniștii Dimitrie Rallet, Anastasie Panu, Costache Rolla
și Constantin Hurmuzachi.
Mavrogheni a participat activ la lupta electorală, la manifestațiile pentru atragerea populației, susținând cu bani, alături de
alți politicieni, cheltuielile pentru tipărirea foilor și manifestelor de propagandă, trimiterea lor în provincie, întâlnirile din
țară, corespondența și toată activitatea pentru alegerea deputaților unioniști.
După alegerea lui Alexandru Ioan Cuza, Mavrogheni a făcut parte din guvernul din anul 1861 dar s-a retras având neînțelegeri
cu domnitorul pe teme economico- financiare.
A fost ministru de finanțe în guvernul Lascăr Catargiu din perioada 1871 - 1876 când s-a ocupat de organizarea finanțelor prin
crearea primului etalon monetar național pe baze de bimetalism, inițial cu fabricarea monedelor divizionare din aramă (1867)
și apoi din aur și argint (1873), eliminându-se monede străine, mai ales cele turcești și austriece, „adesea stricate, găurite,
șterse“ și care circulau haotic în țară producând pagube bugetului.
Pe atunci, cursul lor se stabilea la Bursa monetară bucureșteană de la Hanul cu Tei și la Bursa ieșeană de pe trotuarul dintre
Mitropolie și colțul străzilor Ștefan cel Mare și Lozonschi, unde era locul zarafilor și calpuzanilor.
Luând ca model sistemul monetar zecimal din Franța, Italia sau Belgia, Legea lui Mavrogheni, votată în 1867, se introducea ca
unitate Leul, echivalent a cinci grame de argint.
Tot Mavrogheni a inițiat combaterea cametei păguboase pentru agricultură, prin organizarea Creditului Rural și a susținut
construirea drumurilor și a căilor ferate, pentru a crea fonduri a inițiat monopolul țigărilor și taxele de timbru.
Astfel, Mavrogheni a pus bazele unui sistem financiar european, modern, ale cărui principii au dăinuit peste un secol.
Mavrogheni s-a mutat la Viena, unde s-a îmbolnăvit de pneumonie și în 1887 a murit sărac, mare parte din averea moștenită de
la părinți a cheltuit-o pentru problemele țării, la fel ca oamenii politici partizani ai Unirii (Costache Negri, Mihai Kogălniceanu,
Costache Rolla și alții) efectuând adesea misiunile în străinătate pe banii lor.
Casa Mavrogheni era joasă, fără etaj, cu boltă pentru trăsuri către nord și un salon oval. Fusese cumpărată prin 1849 de la
vistiernicul Alecu Sturza. Aici aveau loc recepții, concerte și baluri la care participau miniștri, consuli ai puterilor europene,
tineri moldoveni cuprinși de elanul patriotic și nu rareori, domnitorul Grigore Ghica sau secretarul său, francezul Eduard
Grenier. Una dintre aceste petreceri s-a organizat sâmbătă, 13 februarie, anunțată de Gazeta de Moldavie și ziarul Zimbrul, din
8 februarie 1854: „Soiree musicale în casele vornicului Pierre de Mavroyeni“.
Aici ar fi locuit Principele Carol I, între 17- 24 august. În zilele acelea, Carol, tânărul ofițer prusac, chemat pe tronul
Principatelor Unite, avea prima întâlnire cu Iașul, însângerat, după manifestația unor tineri boieri potrivnici alungării
domnitorului Alexandru Ioan Cuza de la tron.
Casa lui Mavrogheni de la numărul 44 pe strada Carol, a fost vândută prin 1867 bancherului Neculai Drossu și a trecut prin
moștenire fiicei Eugenia căsătorită prin 1896 cu francezul Jean M. Bonnardel (Bonnard). Eugenia a moștenit și casa lui Costin
Catargiu (1890), situată vizavi de Universitate și închiriată consulatului austriac.
În clădirea Mavroghenilor a funcționat o vreme comandamentul Corpului IV de Armată (1882), până a se muta în Palatul
cantacuzinesc de vizavi. În 1912 a fost cumpărată de Iulius Beer care a modificat-o după planurile arh. Clejan, dărâmând aripa
cu boltă dinspre nord, adăugându-i încă un etaj și i-a schimbat fațada, păstrându-se doar o parte dintre vechile ziduri
înconjurătoare cât și beciurile străvechi.
După 1944, a intrat în posesia căminelor studențești iar mai târziu la Sanepid și Inspectoratul de Sănătate. via ziarullumina.ro
Institutul de Igienă și Sănătate Publică a fost înființat la Iași în anul 1929 de Ministerul Sănătății, cu scopul de a studia
problemele de sănătate publică și de igienă din zona Iașilor și de a pregăti specialiști în domeniu. Pregătirea lor era asigurată
de profesorii Catedrei de Igienă: prof. Gh. Proca, prof. Mezincescu, V. Babeș, M. Ciucă întemeietorul Spitalului Izolarea.

292. - Institutul de Sănătate Publica

293. - Casa Mavrogheni în 1917 via fb.com/iasifotografiivechi

294. - Casa Mavrogheni via fb.com/iasi.vip/

295. - Institutul de Igienă

296. - Fațada Institutului de Igienă

- Maidanul Coroi
Pe locul unde astăzi este Biblioteca Centrală exista un maidan pe care fusese anterior cimitirul bisericii Prapadoamna (Cuvioasa
Paraschiva) dar și casa lui Coroi Ioniță și Aristița. Imobilul avea etaj, parter și străvechi beciuri strămoșești sub bolțile de la
stradă căzute prin 1873. În hrubele rămase se adunau găzarii care vindeau petrol lampant adus de la Moinești (Bacău). Aceste
galerii subterane au fost studiate de prof. Adreiescu Cale prin 1935 când la lucrările pentru Fundație s-a găsit un tunel la o
adâncime de 12 metri despre care bătrânii spuneau că s-ar întinde pe sub Ulița Mare pe o distanță de 7 kilometri până la la
Palat, Mănăstirea Cetățuia sau la Galata.
În timpul celui de-al doilea război mondial, genistul Vasile Căliman, însărcinat cu Apărarea Pasivă, a explorat o parte din
beciurile orașului ce erau folosite ca adăposturi. A vizitat și beciul lui Coroi din capătul Uliței Păcurari, deasupra căruia s-a
ridicat Palatul Bibliotecii Mihai Eminescu, unde a găsit o serie de hrube adânci și prăpăstioase. Pe parcurs întâlnise și alte hrube
laterale, precum ale Hanului Moldavia de lângă Biserica Catolică, ale Hanului Pârlita din fața Bisericii Balș, ale Hanului
Ghimici dinspre Palatul domnitorului Mihail Sturza, un labirint pe la casele cantacuzinești unde-i acum Oficiul Stării Civile
precum și ale fostului Han Petrea Bacalu înlocuit de Cinematograful Victoria, la urmă pierzându-se în păienjenișul de la Otelul
Binder și Jockey Club. Mai multe pe curierul-iasi.ro

Pe la 1900 locul era în posesia lui A. C. Cuza iar mai târziu aici se stabileau circurile precum Henri la 1911, un Teatru cu
reflector optic în 1912 și circul Brateus în 1914. Prin 1920, proprietarul P. Iliescu construiește câteva bărăci numite Arenele
Romane unde a poposit circul lui Luigi Proserpi în 1926 și Circul Bella în 1927. În marginea maidanului s-a stabilit pe la 1870 și
Fotograful Bernhard Brand care l-a imortalizat pe Ion Creangă și a creat o carte poștală după fotografia lui Mihai Eminescu
când avea 19 ani, realizată de Jan Tomás la Praga în 1869.

297. - Eminescu la 19 ani

- Biblioteca Centrală Universitară Mihai Eminescu - Str. Păcurari 4

Clădirea impunătoare a adăpostit inițial sediul Fundației Regele Ferdinand I Întregitorul. Biblioteca a fost fondată în 1835 ca
parte a Academiei Mihăilene, devine Bibliotecă Universitară în 1860, apoi Centrală și Publică și din nou Universitară din 1916.
După cel de-al Doilea Război Mondial, Biblioteca se mută în sediul actual și fuzionează cu cea a fundației rezultând Biblioteca
Centrală Universitară ,Mihai Eminescu.
Imobilul a fost realizat între 1930-1934 după planurile arh. Constantin Jotzu în stil neoclasic. Între coloane, se dorea
amplasarea statuilor unor domnitori ai Moldovei dar greutatea acestora a determinat mutarea lor în vecinătate, rezultând
Grupul Statuar al Voievozilor.
În interiorul Bibliotecii, tronează în capătul scărilor monumentale statuia regelui Ferdinand I. Scările conduc spre cele mai
importante încăperi: Aula, renumită pentru acustica deosebită și balconul regal, sala B. P. Hașdeu cu balconul spre Piața Mihai
Eminescu și Cupola, un fost observator care oferă o vedere panoramică asupra orașului. Parterul este administrat tot de
instituții culturale precum Sala de lectură a Centrului Cultural German, British Council, Galeriile Regale de Artă sau Cafeneaua
Sage.
Frontonul are medalioane reprezentându-i pe I. Creangă, B. P. Hașdeu și M. Eminescu spre Păcurari și spre Copou: Gheorghe
Asachi, A. D. Xenopol, Titu Maiorescu, Petru Poni, Miron Costin, Ioan Neculce iar pe fațada dinspre Institutul de Igienă este
medalionul lui V. Alecsandri.
Clădirea este străjuită de statuia marelui poet Mihai Eminescu adusă din fața Universității, ce înlocuiește monumentul Marii
Uniri din 1918, distrus de ruși în al Doilea Război Mondial.

298. - BCU via bzi.ro

299. - Imagine din 1944

300. - BCU via fb.com/iasifotografiivechi

301. - BCU

302. - BCU

303. - Statuia Regelui Ferdinand I

304. - Interior BCU

305. - Bulevardul Carol I, 23 August, Copou

- Statuia lui Mihai Eminescu

Statuia lui Mihai Eminescu din Iași a fost realizată de sculptorul Ion Schmidt Faur și inaugurată în anul 1929. Proiectul a fost
susținut prin subscripție publică din inițiativa Ateneului Popular Toma Cozma din Păcurari.
Inițial, statuia a fost amplasată în fața Facultății de Litere a Universității Al. I. Cuza, mai jos de statuia lui Mihail Kogălniceanu
fiind mutată în 1957 lângă Biblioteca Centrală Universitară Mihai Eminescu.
Statuia are 3,35 metri înălțime, ea dominând zarea Copoului de la înălțimea soclului de 5,20 metri. La picioarele poetului, se
află Filozofia sau Înțelepciunea, sub chipul unui bărbat care își sprijină capul în mână și Poezia sau Iubirea, imagine feminină
pentru care a servit ca model soția sculptorului , pictorița Nicolescu. Unii ieșeni pretind că Poezia este Veronica Micle iar
Filozofia este Sărmanul Dionis.
În partea din față a statuii, pe soclu, se află inscripția MIHAI EMINESCU 1850 - 1889, iar la partea de jos este un basorelief care
îi reprezintă pe Cătălin și Cătălina din poezia Luceafărul, având gravat în bronz o strofă din această poezie:
Cobori în jos, luceafăr blând
Alunecând pe-o rază
Pătrunde-n codru și în gînd
Norocu-mi luminează!

Un alt basorelief are semnătura sculptorului (Schmidt Faur) și o scenă care-l reprezintă pe Ștefan cel Mare adunând oastea
țării după lupta de la Războieni, în care se remarcă umbra Mănăstirii Putna.
Inițial exista și o strofă din poezia Doina a lui Mihai Eminescu, eliminată după 1946 de comuniști:
De-i suna din corn odată
Ai s-aduni Moldova toată,
De-i suna de două ori
Îți vin codrii-n ajutor.

În spate este notat: Ridicat din inițiativa Ateneului Popular Toma Cosma din Păcurari - Iași în anul 1929. Mai multe aici.

306. - Statuia lui Mihai Eminescu

307. - Statuia lui Mihai Eminescu via fb.com/iasifotografiivechi

Chipul statuii a fost realizat după poza efectuată în anul 1885 la atelierul lui Nestor Heck din Iași. Împrejurările au fost mai
târziu relatate: „În sfârșit, într-o zi de vară, profitând de bunele dispoziții, l-am luat de pe terasa hotelului Traian pe
Eminescu, împreună cu Wilhelm Humpel și cu Petru V. Grigoriu, și așa, îmbrăcat în costumul său alb de vară, ne-am dus cu toții
la atelierul de fotografie Nestor Heck, strada Lăpușneanu nr. 42 unde a consimțit a se fotografia, însă numai în grup, alăturea
de noi, ne-am așezat împreună. După indicațiile noastre însă, fotograful l-a scos numai pe dânsul, ceea ce nu puțin l-a supărat
mai apoi, văzându-se amăgit ca un copil“.

308. - Mihai Eminescu în 1885 de Nestor Heck

- Monumentul Unirii
În acest loc se aflase Monumentul Unirii realizat de către Olga Sturdza, inaugurat în anul 1929 și demolat în anul 1947 din
dispoziția Comisiei de armistițiu. În 1999, sculptorul ieșean Constantin Crengăniș a creat o replică ce a fost montată în fața
Facultății de Medicină. Grupul statuar reprezintă în centru Patria Mamă alături de cele trei fiice, provinciile Transilvania,
Basarabia și Bucovina, iar copilul simbolizează românii rămași în afara granițelor. Monumentul de la UMF este situat în centrul
unei hărți a României Mari evidențiată prin pavele roșii.

309. - Monumentul Unirii

via fb.com/iasifotografiivechi

310. - Monumentul Unirii

311. - Monumentul Unirii

- Intersecția bd. Independenței, bd. Carol I și strada Păcurari

În 2002, pentru a se lărgi strada, clădirea ASIT (Allianz Tiriac) din Păcurari nr. 7 a fost demolată prin explozie controlată,
folosindu-se 30 kg de dinamită. Imobilul a fost construit pe la 1900 și extins între 1939-1943, fundația având o mărime de 1,20
metri, iar grosimea pereților era de 50 centimetri.

312. - Fundația regală și Jockey Club

via fb.com/iasifotografiivechi

313. - Fundația regală și Jockey Club

314. - Intersecția bd. Independenței, bd. Carol I și strada Păcurari în 1996

via René van Lier

315. - Intersecția în 1996 via Alex Krakowsky

316. - Intersecția în 1970

317. - Anii '70 - Clădirea ASIT clădirea din Păcurari nr. 7

demolată prin explozie controlată în 2002 pentru a lărgi strada

318. - Intersecția

- Biserica Cuvioasa Parascheva - Str. Păcurari, nr. 6

Biserica Cuvioasa Parascheva (Prapa Doamna) a fost construită între anii 1853-1858 de boierul poet Costache Conachi (1777-
1849), care-și avea casele în apropierea acestei biserici. Depindea inițial de Biserica Sfântul Nicolae cel Sărac, avariată de un
cutremur din 1898 și demolată în 1913, aflată cam pe locul unde astăzi este Casa de cultură a studenților.
Acest lăcaș de cult mai este numit Biserica Prapa Doamna sau Prepadobna ce înseamnă Prea Cuvioasă în limba slavonă.
Biserica a fost grav avariată în timpul bombardamentului din noaptea de 5/6 iunie 1944, o bombă căzând pe scările lăcașului de
cult în 1945 iar în 1955 au fost efectuate ample lucrări de reparații.
În jurul bisericii a fost un cimitir parohial dar în prezent s-au mai păstrat doar două morminte, cel al preotului Constantin
Pavelescu (1812-1870), prin stăruința căruia s-a construit lăcașul de cult și în dreptul peretelui sudic se află un mormânt având
deasupra sa un înger cu următoarea inscripție: Aice stau dăcânde întru amintire rămășițele de pământ ale fericiților întru
pomenire Comisul Vasilie Buzdugan și a Soției sale Ecaterina născută Gheuca, decedați cel 1-iu la anul 1849 Marde 18 dile și ce
din urmă la 1851 Septemvrie 9 dile.

Lăcașul religios avea la stradă o casă comercială pentru dugheni. De-a lungul anilor, printre chiriași, a adăpostit și pe profesorul
Miron Pompiliu care l-a găzduit în aprilie 1884 pe Mihai Eminescu, după întoarcerea acestuia de la sanatoriul Ober Dobling unde
fusese la tratament în urma îmbolnăvirii din 1883. via

319. - E. I. Ressel - Strada Carol I nr. 14

Mașini de cusut, de brodat, Biciclete, Automobile, Atelier mecanic

Despre istoria străzii Cuza Vodă găsiți aici.

Mai multe despre strada Lăpușneanu găsiți pe turistiniasi.

Mai multe informații despre bulevardul Ștefan cel Mare și Sfânt găsiți aici.

Mai multe despre bd. Independenței găsiți aici

Tur Pietonal gratuit pentru orașul Iași găsiți pe turistiniasi.

via iasi.travel, delcampe.net, ebay.net, Orasul Iasi Facebook, facebook.com/iasifotografiivechi, facebook.com/Iasi.Jassy, link
utile, curierul-iasi.ro, wikipedia, iasi.travel, ziarullumina.ro, tramclub.org, bzi.ro, mitican.weblog.ro
Carțile:
- Urcând Copoul cu gândul la Podul Verde de Ion Mitican de la Librăria Junimea
- Iașii de odinioară - Rudolf Șuțu - Volumul I și II

Etichete: copou, Eminescu, gradina, Istoria Bulevardului Carol I, Parc, Teiul, UAIC, Veronica Micle.

5 comentarii:

Maria spunea...
Uau, ce amintiri .. am fost studenta la drept, locuiam în campusul Pușkin, făceam mâncare pe ascuns la reșou
deși era interzis.
Am pus articolul în bookmark și îl voi folosi data viitoare când voi vizita Copoul.
Mulțumesc pentru efortul depus de a scoate la lumină istoria acestei zone din orașul Iași.
11 aprilie 2018, 09:37

Florin Chirila spunea...

Deși locuiesc in Iași de 10 ani, am aflat multe lucruri noi și interesante. Promit că în weekend voi face turul la
pas pe dealul Copoului.
Mulțumim pentru efortul de a aduna și a împărtăși cu noi frumusețea și istoria orașului Iași în condițiile în care
autoritățile nu fac nimic în acest sens.
18 aprilie 2018, 10:42

Anonim spunea...
Istoria Copoului.
12 noiembrie 2019, 14:54

Ștefan Moscalu spunea...

Fascinant! Am deja 3 ore de când tot citesc...și nu mă mai satur. Am parcurs, pe jos, Copoul, de mii și mii de
ori, la deal, și la vale, însă abia cum pot spune că chiar am fost în Copou. Toată stima pentru această
minunată monografie!
15 februarie 2021, 20:04

Unknown spunea...
Superb! Acum descoperit!
Am făcut armata în Copou, la Divizie, am prins și revoluția. Un timp am fost la un birou pe dr Vicol. Amintiri
multe cu amice studente care locuiau în Pușkin.
Apoi am făcut CFDP ul în Podu Roș.
Fascinant material! Mulțumiri! Voi printa și, la primul drum prin Iași voi încerca să le identific.
Mulțumiri!
Cezar PÂRLOG, scriitor
parlogcezar@yahoo.com
20 octombrie 2021, 23:26

Trimiteți un comentariu

Postare mai nouă Pagina de pornire Postare mai veche

Abonați-vă la: Postare comentarii (Atom)

Faceți căutări pe acest blog

Căutare

Etichete
100 de ani de la Marea Unire 1918Al doilea razboi mondial Armata română bd. Carol bd. Independentei biserica Bulevardul Stefan cel Mare si Sfant Carol Catedrala
Mitropolitană din Iași ce sa vizitez in Iasi Centenarul Marii Uniri Centrul Civic copou cutremurul din 1977 Cuza Eminescu evenimente Iasi facultatea de medicina
Ferdinand Fotografie ghid turistic harta Hotel Binder iasi iasi atractii turistice Iasi centenar Iasiul istoric Iasiul lui Mitican iasiul vechi IasiulUitat Iassy Iași în 1944
independentei Ion Creanga istorie Jassy Junimea monumente Iasi Nestor Heck obiective turistice Palas Palatul Culturii Piata Unirii poze vechi Primaria Iasi Primul
Razboi Mondial regele Mihai Regina Maria Sf. Parascheva sinagoga Stefan cel Mare Strada Cuza Voda Strada Lapusneanu Teatrul National V. Alecsandri Trei Ierarhi turism TuristinIasi
unirea Universitatea Alexandru Ioan Cuza video

© 2017 - 2018 turistiniasi » - Toate drepturile rezervate . Tema Călătorii. Un produs Blogger.