Doxologia - R.P. Muresan-Istoria Stilismului in - 14.03 - D

Pr. conf. dr.
Radu Petre Mureșan
ISTORIA STILISMULUI
ÎN ROMÂNIA
(1924-2022)
Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României
Redactor: Pr. Petru Pavăl

Tehnoredactor: Ștefan Adăscălițe
Design copertă: Ștefan Pintilie
Prepress: Leonard Lunguleac
Editura Doxologia, Cuza-Vodă 51, 700038, IAȘI

Tel.: 0232216693; Fax: 0232216694
Editura.Doxologia
Comenzi:
http://edituradoxologia.ro
Email: comenzi@edituradoxologia.ro
Tel.: +40 724 550 463
© DOXOLOGIA, 2023
ISBN: 978-
Pr. conf. dr. Radu Petre Mureșan
ISTORIA STILISMULUI
ÎN ROMÂNIA
(1924-2022)
DOXOLOGIA
Iași, 2023
CUPRINS
Prefață ............................................................................................ 7
Cuvânt înainte ........................................................................... 15
I. Calendarul îndreptat în Biserica Ortodoxă Română.

Premise și evoluții
1. Calendarul iulian și cel gregorian .................................. 21
2. Problema calendarului
în Biserica Ortodoxă Română .......................................... 23
3. Conferința panortodoxă
de la Constantinopol (1923) ............................................. 26
4. Conferința de la Moscova (1948) .................................... 30
II. Stilismul în perioada interbelică

1. Apariția și dezvoltarea stilismului (1924-1933) ............ 35
2. Evoluția stilismului în perioada 1934-1936 ................... 46
3. Stilismul în Basarabia ....................................................... 54
4. Stilismul – „problemă de siguranță națională”
și reacția autorităților ....................................................... 62
III. Stilismul în perioada comunistă

1. Mișcarea stilistă în primii ani
ai regimului comunist (1945-1954) ................................. 71
2. Galaction Cordun
și organizarea stilismului (1955-1959) ............................ 83
3. Răspândirea stilismului
în Transilvania și Muntenia ........................................... 103
4. Stilismul și regimul comunist –
aspecte ale unei relații controversate ........................... 114
ADDENDUM: Dialogul dintre Biserica Ortodoxă Română
și grupările stiliste .................................................................... 135
IV. Dezvoltarea stilismului după 1990

1. Grupări stiliste care activează în România .................. 149
2. „Biserica Ortodoxă de Stil Vechi”
(Mitropolia Slătioara) ..................................................... 155
și Biserica Ortodoxă Română ........................................ 162
4. Stilismul și derapajele fundamentaliste
în Biserica Ortodoxă Română ........................................ 168
ADDENDUM: Mărturisirea de credință a

„Bisericii Ortodoxe de Stil Vechi” (fragmente)
și un răspuns ortodox .............................................................. 175
În loc de concluzii ................................................................... 185

Postfață ...................................................................................... 189
Bibliografie .............................................................................. 235
Index .......................................................................................... 251
Anexe ......................................................................................... 255
Prefață 7
PREFAȚĂ
În concluziile lucrării Istoria stilismului în România (1924-

2010), publicată în anul 2012 la Editura Agnos din Sibiu,
îmi exprimam convingerea că această lucrare va deranja
anumite sensibilități și va genera reacții și dezbateri atât
în cercurile teologice ortodoxe, cât și în cadrul grupărilor
stiliste. Reiau această temă după 10 ani, plecând de la ob-
servația că studiul nostru nu a generat nici pe departe reac-
țiile și dezbaterile interne la care mă așteptam. Din contră,
într-un mod surprinzător pentru mine, ea a fost citată mai
mult în străinătate decât în România, de istorici sau spe-
cialiști în studiul comparat al religiilor, care cunoșteau limba
română. Astfel, Andreea Petruescu publica o recenzie în
Südost-Forschungen1 în care aprecia: „Cartea lui Radu Petre
Mureșan este o lucrare de pionierat (Pionierarbeit) pentru istoria
stilismului. Monografia sa este o primă încercare care abordează
această temă în mod științific și totodată prima care se sprijină pe
material de arhivă”. Petruescu considera că unul din meritele
acestei cărți este „încercarea de a reconstitui științific istoria
stilismului, cu ajutorul materialului de arhivă”, în timp ce printre
1
Andreea Petruescu, „Radu Petre Mureșan, Stilismul în România
(1924-2011)”, (Der Stilismus in Rumänien (1924-2011), Sibiu, Agnos, 2012,
238 S, Südost-Forschungen 73 (2014), pp. 628-630.
8 Pr. conf. dr. Radu Petru Mureșan – Istoria stilismului în România
neajunsuri menționează faptul că autorul abordează multe

aspecte și controverse, fără să reușească să le trateze în pro-
funzime, că în alegerea izvoarelor lipsesc perspectivele
multiple, deoarece în prim plan se află surse ale Bisericii
Ortodoxe Române și că, în general, era nevoie de „o cerce-
tare de arhivă mai extinsă și o distanțare obiectivă față de tema
de cercetare”. Concluzia recenzoarei era că lucrarea noastră
oferă o privire de ansamblu asupra istoriei stilismului și poate
servi ca literatură de introducere în această temă.
Andreea Petruescu era la acea vreme doctorandă a Uni-
versității din Viena, sub coordonarea Prof. Oliver Jens Schmitt,
un reputat specialist în istoria sud-estului European (el în-
suși cunoscător al limbii române). Cercetarea doctorală a
condus-o pe doctorandă la elaborarea unor studii și articole
despre stilism, subiectul fiind aprofundat ulterior din aceeași
perspectivă a istoriei sociale. În studiile domniei sale pe care
le-am avut la dispoziție, se analizează cu acribie pozițio-
narea actorilor locali față de fenomenul stilist, respectiv
Biserica Ortodoxă și Jandarmeria, arătând că cele două
instituții obișnuiau să se învinovățească reciproc în legătură
cu situația creată. Din perspectiva Jandarmeriei, vinovați
sunt preoții pentru că nu și-au asumat pregătirea reformei
și au profitat de pe urma confuziei, acceptând solicitările de
a săvârși slujbele atât pe stilul vechi, cât și pe cel nou, pe când,
din perspectiva Bisericii, vinovate erau autoritățile statului
care au reacționat târziu și ineficient. De asemenea, se ana-
lizează conținutul memoriului adresat de țărani regelui
Carol II în 1935 și importanța lui ca primul document în
care stiliștii se prezintă pe ei înșiși și prezintă programul
Prefață 9
mișcării lor, oferind o perspectivă din interior asupra miș-

cării stiliste2.
Ewa Maria Kocoj etnolog și antropolog polonez, pro-
fesor la Universitatea Jagielloniană, citează lucrarea noastră
în Pamięćstarychwieków. Symbolika czasu w rumuńskim kalen-
darzu prawosławnym, Wydawnictwo Uniwersytetu Jagiellońs-
kiego, Kraków, 2013, (Memoria vechilor epoci. Simbolistica tim-
pului în calendarul ortodox român), mai ales în primul capitol
care se referă la calendarul liturgic ortodox, surse, structură
și pătrunderea în teritoriile românești (p. 33-88). Nu în ulti-
mul rând, aș dori să menționez cartea lui Roland Clark, pu-
blicată în 2020, Sectarianism and Renewal in 1920s Romania,
care constituie o frescă a vieții religioase din România în
perioada interbelică. Roland Clark, un bun cunoscător al
limbii române, este profesor asociat la Universitatea din
Liverpool, specialist în istoria Europei Centrale și de Est și
istoria Românei în perioada interbelică. Premisa de la care
pleacă Roland Clark este că tensiunile din Biserică sunt da-
torate procesului anevoios de unificare a Bisericii Ortodoxe
2
Andreea Petruescu, „Mișcarea stilistă în Basarabia, 1935-1936.
Cauze și soluții. Perspective locale”, Caietele CNSAS, IX, 1-2 (17-18), 2017,
pp. 61-77; Andreea Petruescu, „Memoriul țăranilor stiliști către Regele
Carol al II-lea. Basarabia 1936”, Revista istorică, tom XXVI, 2016, nr. 5–6,
pp. 573–591. Menționăm și alte lucrări ale doamnei Andreea Petruescu-
Kaltenbrunner, „Die Bekämpfung der religiös Andersdenkenden. Die
rumänischen Altkalendaristenaus Cucova-Putna”, 1934-1935, Südost-
Forschungen, Band 77 (2018), pp. 216-235; „Modernization Struggles in
Interwar Romania: Old Calendarists, Church and Government in
Bessarabia in the 1930s”, Slavonic and East European Review, 99 (2021),
3, pp. 520-543; Fur den Glauben, gegen den Staat: Der Altkalendarismus in
Rumanien (1924-1936), De Gruyter Oldenbourg, 2022.
Române într-un singur Patriarhat. În acest sens, stilismul

a fost un fenomen profund ostil atât Bisericii Ortodoxe Ro-
mâne cât și statului modern3.
În ceea ce privește ecourile în mediile stiliste, mențio-
năm articolul „Stilismul în România. Un ghimpe mereu de
actualitate în coasta Patriarhiei”, apărut în 2012 revista
Catacombele Ortodoxiei care se dorește o replică la aspectele
prezentate în lucrarea noastră, apărută la Editura Agnos
din Sibiu în 20124. Articolul pleacă de la constatarea că este
extrem de greu să găsim „pagini de istorie curată, care să
spună adevărul nemijlocit” și că istoricul sau cercetătorul
care le studiază devine părtinitor, fie în mod voit, fie în mod
involuntar, consemnând interesele partidei pe care o sim-
patizează sau ale unei anumite ideologii. Pe de altă parte,
articolul decredibilizează documentele de arhivă aflate
în administrația autorităților laice (Poliție, Jandarmerie,
3
Roland Clark, Sectarianism and Renewal in 1920s Romania. The Limits
of Orthodoxy and Nation Building, London, Bloomsbury Publishing, 2020
(mai ales capitolul Old Calendarism, pp. 80-85 în care arată că „atât Ino-
chetismul cât și stilismul erau înrădăcinate în formele tradiționale de pietate
ortodoxă rurală și căutau o modalitate de a sluji lui Dumnezeu mai profund
decât credeau că este posibil în Biserica oficială (p. 77);
4
Catacombele Ortodoxiei, nr. 70/mai-iunie 2012, https://www.cata-
combeleortodoxiei.ro/index.php/133-arhiva-revistei/cuprins/82-pa-
gini-de-istorie-cont-nr-01. Catacombele Ortodoxiei este revista „Bisericii
Ortodoxe de Stil Vechi din România”, tipărită de Mânăstirea Adormi-
rea Maicii Domnului din București cu binecuvântarea P.S. Flavian
Ilfoveanul. Conform precizărilor pe care le găsim pe respectivul site,
revista s-a născut „din dorința de a vorbi credincioșilor români despre
ecumenism și roadele apostaziei de la Ortodoxie”. Ea tratează, de ase-
menea, subiecte de actualitate precum clonarea, eutanasia, renașterea
păgânismului în societatea contemporană. Primul număr al revistei
a apărut în aprilie 1999.
Prefață 11
Securitate etc), afirmând că, datorită relației strânse din-

totdeauna dintre Biserică și Stat și a eforturilor de a acoperi
„anumite acorduri secrete semnate de Biserică și activități con-
crete ale ierarhilor ortodocși”, unele din aceste documente au
fost tăinuite, alte au fost falsificate sau distruse, în timp ce
altele au fost pur și simplu „născocite” și introduse în arhive
pentru a-i incrimina pe cei incomozi5.
Următoarea reacție legată de lucrarea noastră apărea
abia în 2017 în Catacombele Ortodoxiei într-un articol semnat
de Partenie Filipescu și intitulat „Un răspuns pentru frații
noștri mâhniți de acuzele care ne sunt aduse în diferite arti-
cole de pe internet”6. Autorul arată că în anul 2012, atunci
când a intenționat să ia o poziție față de cartea preotului Radu
Petre Mureșan, în timp ce se documenta, a renunțat pur și
simplu la acel articol, enumerând trei cauze care l-au deter-
minat să ia această decizie și anume: „manipularea grosolană
a istoriei și specularea la maximum a faptului că epoca anilor
‘1920-40, dar și cea ulterioară, este foarte puțin cunoscută con-
temporanilor noștri”, insinuarea că stiliștii ar fi fost susținuți
de comuniști, „defăimarea până la desființare a mitropolitului
Galaction Cordun și a poziției sale față de schimbarea calendarului”.
Autorul se limitează să lanseze câteva întrebări retorice
„pentru frații noștri, care doresc totuși un răspuns, o mângâiere
când citesc astfel de calomnii la adresa înaintașilor noștri, sau
5
„Comuniștii, dar și partidele aflate la guvernarea României înainte de
1947 au introdus în arhivele statului nenumărate documente sau acuzații
false, menite să-i distrugă sau să-i îngenuncheze pe adversari”.
6
Articol apărut în Catacombele Ortodoxiei, nr. 103/ianuarie-februarie
2017. https://www.catacombeleortodoxiei.ro/index.php/133-arhiva-
revistei/cuprins/1771-editorial-nr-41.
pentru cei mai slabi în credință care au nevoie de un cuvânt de

întărire”. Ni se pare importantă remarca finală și anume că
„acest nou val de ură pe internet împotriva noastră, a celor de stil
vechi, se datorează urmărilor Sinodului din Creta, încercărilor
unora de stil nou de a-și găsi refugiu în fața tăvălugului ecume-
nismului. Și, de teama să nu se cadă în ‘rătăcirea stilistă’, au pornit
într-o misiune de apărare a credinței care mai există în BOR (!?)”
În sfârșit, în anul 2018 apărea lucrarea doamnei Elena
Zodieru, Mitropolitul Galaction Cordun, apărător al dreptei cre-
dințe, tipărită cu binecuvântarea IPS Vlasie, Mitropolit al
Bisericii Ortodoxe de Stil Vechi din România, Editura PIM,
Iași, 2018, o lucrare apologetică având ca surse documen-
te de arhivă, mai ales arhiva fostei Securități. În introdu-
cerea lucrării sale, doamna Zodieru spunea: „Această carte
s-a născut din dorința de a-l prezenta pe mitropolitul Galaction
Cordun așa cum a fost de fapt și nu cum a fost prezentat în alte
scrieri în ultima vreme din dorința de a-l ponegri și de a-i mur-
dări imaginea, doar pentru că a avut curajul să facă pasul spre
adevărata ortodoxie în 1955” (p. 7).
Interesul meu pentru studierea mișcării stiliste a plecat
de la un eveniment neașteptat și dureros care a avut loc în
istoria recentă a Bisericii Ortodoxe Române și anume faptul
că în anul 2010 preotul Nichita Pașcan, duhovnicul Mănăs-
tirii Brâncoveni din Oltenia, împreună cu 29 din cele 65 de
viețuitoare (monahii), au părăsit mănăstirea și s-au afiliat
la o grupare vechi-calendaristă din Grecia. De aceea, am
încercat să arunc o privire în trecut, pentru a înțelege feno-
menul în sine de la nașterea lui, în 1924, modul în care a
traversat diverse epoci istorice, dar și impactul în societatea
contemporană. Interesul nostru a fost cu atât mai mare cu
Prefață 13
cât am constatat, cu uimire, că Părintele Nichita Pașcan și

grupul de maici care l-au urmat nu s-a raliat Bisericii de Stil
Vechi din România, nici vreunei alte grupări stiliste care acti-
vează pe teritoriul României, ci a preferat să se afilieze unei
grupări de stil vechi din Grecia.
Dezvoltarea mișcării stiliste a fost jalonată de câteva
momente – cheie, care i-au influențat considerabil specifi-
cul și evoluția ulterioară. În opinia noastră aceste momente
de cotitură au fost serbarea Paștelui în anii 1926 și 1929,
Legea Cultelor din 1948 și Consfătuirea Panortodoxă de la
Moscova din același an, momente pe care le vom evoca în
continuare, încercând să realizăm o mai bună articulare
a acestora, fără să avem pretenția că am epuizat semnifica-
țiile și importanța lor pentru evoluția ulterioară a stilismului.
Deoarece ediția din 2012 conține câteva inevitabile greșeli
de tipar, am realizat o îndreptare a acestora. Bibliografia
a fost și ea îmbogățită cu ultimele lucrări apărute pe această
temă, dar și cu studii și articole mai vechi pe care nu le-am
citat în lucrarea din 2012, fie pentru că nu le-am avut la
dispoziție la acea vreme, fie pentru că nu am avut cunoștință
de ele. În sfârșit, lucrarea cuprinde și un index de nume.
Cuvânt înainte 15
CUVÂNT ÎNAINTE
În anul 1924, punând în aplicare recomandările Confe-

rinței Pan-ortodoxe de la Constantinopol (1923), Biserica
Ortodoxă Română a adoptat calendarul îndreptat. Această
hotărâre nu a fost precedată de o pregătire suficientă a cle-
rului și a credincioșilor și de aceea a fost primită cu reticență,
mai ales de o parte a mediului monahal. Cu timpul, pro-
blema calendarului a generat tensiuni care nu au fost ges-
tionate întotdeauna corespunzător de autoritățile laice și
ecleziastice și care a condus în final la o ruptură regretabilă
din sânul Bisericii Ortodoxe Române.
Lucrarea de față își propune să trateze nașterea și dez-
voltarea mișcării stiliste, precum și organizarea acesteia
sub diferitele denumiri pe care le-a avut de-a lungul timpului
(Anexa 1). Ea se bazează pe documentele păstrate la Arhi-
vele Naționale, la Secretariatul de Stat pentru Culte, pre-
cum și la Arhivele Administrației Patriarhale. Punctual, am
adăugat articole din presa și memorialistica vremii care să
întregească viziunea despre subiectul abordat. Lucrarea se
structurează cronologic în trei capitole care urmăresc evo-
luția stilismului în perioada interbelică, în cea comunistă
și după evenimentele din 1989. Pentru o mai bună înțelegere
a subiectului, lucrarea cuprinde un capitol introductiv despre
problema calendarului în Biserica Ortodoxă Română. De

asemenea, capitolul al doilea și al treilea se încheie cu un
Addendum, menit să întregească tematica prezentată și să
constituie un punct de plecare pentru o cercetare ulterioară.
Pentru perioada interbelică, am valorificat cu precădere
documentele Poliției și Jandarmeriei (Arhivele Naționale,
fond Ministerul de Interne. Inspectoratul General al Jandarme-
riei, respectiv fond Ministerul de Interne, Direcția Generală
a Poliției), care în viziunea noastră, oferă o informație obiec-
tivă și credibilă asupra evoluției mișcării stiliste în această
perioadă. În ceea privește perioada comunistă, informațiile
se bazează în general pe rapoartele împuterniciților de la
Ministerul Cultelor. Așa cum se știe, „împuterniciții pentru
culte din teritoriu” erau rezultatul dorinței lui Gheorghe
Gheorghiu-Dej de formare a unui organ special în cadrul
Ministerului Cultelor care să promoveze politica Partidului.
Ei sunt menționați în Decretul nr. 178/1948 pentru organi-
zarea Ministerului Cultelor care completa Legea Cultelor
din 1948. Împuternicitul trebuia să fie familiar cu organizarea,
structura, administrarea și ierarhia cultului pe care îl su-
praveghea, fiind obligat să participe la acțiunile acestuia pen-
tru a putea trimite rapoarte credibile și documentate Minis-
terului Cultelor. Pentru perioada de după 1990, am valo-
rificat anumite documente găsite în Arhiva Secretariatului
de Stat pentru Culte, precum și informațiile pe care grupă-
rile stiliste le oferă în propriile publicații sau pe site-urile de
informare și popularizare.
Mărturisesc că abordarea acestui subiect a fost o provo-
care pentru mine, din mai multe considerente. În momentul
alcătuirii materialului bibliografic, am constatat că există
Cuvânt înainte 17
o literatură teologică abundentă despre problema calenda-

rului, despre Pascalie și data serbării Paștelui, despre dife-
rența dintre calendarul îndreptat și cel gregorian, însă puține
dintre studiile și articolele pe care le-am parcurs se refereau
la stilism. În acest context, aș dori să evoc contribuția Diac.
Prof. dr. Petre I. David7, lucrarea lui Nicolae Popescu, Neîn-
țelegerea îndreptării calendarului, Europolis, Constanța 2002
(prefațată de Diac. Prof. dr. Petre I. David), precum și lucra-
rea Părintelui Ștefan Argatu, Stiliștii în România. Istoric. Adevăr.
Îndreptare, Editura „Mila Creștină”, 2009, care se bazează pe
câteva documente păstrate în Arhivele Mitropoliei Moldo-
vei și Bucovinei (fond Mănăstirea Cetățuia).
Căutarea unor informații relevante în arhive a fost o
muncă migăloasă, care s-a finalizat cu reunirea unui mate-
rial documentar important. Parcurgerea acestui material nu
a fost mai puțin provocatoare. Am constat că există verigi
lipsă în reconstituirea unui anumit eveniment sau a unei
anumite biografii, sau că unele personaje care au jucat un
rol important în evoluția stilismului sunt foarte bine repre-
zentate, în timp ce altele, la fel de importante pentru înțe-
legerea stilismului, sunt abia schițate.
Fără îndoială, cercetarea noastră nu are pretenția că epui-
zează toate sursele documentare, mai cu seamă că nu am
7
Diac. prof. dr. Petre I. David, Timpul, ca o necesitate a înțelegerii mi-
siunii creștine, BOR nr. 7-12 (1994), pp. 289- 309; Idem, Călăuza creștină
pentru cunoașterea și apărarea dreptei credințe în fața prozelitismului sectant,
Arad, 1987, pp. 170-175; Idem, Anticalendariștii sau stiliștii fii rătăciți ai
Bisericii strămoșești, „Îndrumătorul pastoral, misionar și patriotic”, Buzău,
1988; Idem, Invazia sectelor, Ed. Europolis, Constanța, 1999, vol. II,
pp. 11-38.
avut la dispoziție documentele din Arhivele CNSAS. Ea își

propune să încurajeze cercetarea acestui subiect controver-
sat din istoria Bisericii Ortodoxe Române. În același timp,
își dorește să fie un punct de plecare pentru un dialog sincer
și concret cu frații noștri stiliști. Acest lucru se impune cu
atât mai mult cu cât mișcarea stilistă, prin întreaga sa lite-
ratură apologetică, insistă asupra suferințelor îndurate de
credincioșii stiliști, atât în perioada interbelică, cât și în
timpul regimului comunist și proferează acuzații grave la
adresa Bisericii Ortodoxe Române văzută ca un complice
al autorităților statului în acest proces de „persecuție”.
Ne propunem, prin urmare, să aducem un echilibru de
abordare necesar în relația dintre mișcarea stilistă în an-
samblul ei și Biserica Ortodoxă. Nu avem intenția să trecem
sub tăcere incidentele regretabile din perioada interbelică
și faptul că acestea s-au soldat cu morți și răniți în rândul
credincioșilor stiliști, ca și în rândul forțelor de ordine. Așa
cum vom arăta pe parcursul acestui studiu, ele au avut loc
între anii 1934-1936 și au fost rezultatul unor intervenții
ferme ale autorităților în raport cu acțiuni care duceau la
tulburarea liniștii publice și a ordinii de stat. Dar nu putem
nici să exagerăm vorbind de „persecuția Bisericii stiliste timp
de 60 de ani” sau de „80 de ani de luptă în numele credinței”8.
Mișcarea stilistă a avut o relație specială cu autoritățile co-
muniste în anii cei mai duri ai perioadei staliniste, lucru
care i-a permis creșterea și dezvoltarea nestingherită, în timp
8
Constantin Bujor, 65 de ani de persecuție a Bisericii Ortodoxe Române
de stil vechi (oct. 1924-dec 1989), Editura Schimbarea la Față, 1998; Florian
Bichir, Patimile Bisericii Ortodoxe de Stil Vechi, „Evenimentul Zilei”, Du-
minica, 04 Ianuarie 2004.
Cuvânt înainte 19
ce Biserica Ortodoxă Română, în aceeași perioadă, a dat

numeroși martiri în închisorile comuniste.
Aș dori să mulțumesc personalului de la Arhivele Na-
ționale, de la Secretariatul de Stat pentru Culte, în special
domnului Secretar de Stat, conf. dr. Adrian Lemeni, pentru
amabilitatea cu care mi-au pus la dispoziție documentația
necesară, precum și studenților mei din anul IV Pastorală,
care m-au ajutat în munca migăloasă de fotografiere a do-
cumentelor utilizate în lucrarea de față. Nu în ultimul rând,
un gând de pioasă aducere aminte se îndreaptă către dom-
nul Gheorghe Vasilescu, coordonatorul Arhivelor Sfântu-
lui Sinod.
I. Calendarul îndreptat în Biserica Ortodoxă Română. Premise și evoluții 21
I.
CALENDARUL ÎNDREPTAT
ÎN BISERICA ORTODOXĂ ROMÂNĂ.
PREMISE ȘI EVOLUȚII
1. Calendarul iulian și cel gregorian
Calendarul este un sistem de măsurare a timpului care

indică durata și subdiviziunile acestuia. Termenul vine de
la cuvântul latin kalendae care, la rândul lui, provine de la
verbul grec καλῶ (a chema, a convoca). Prin kalendae, ro-
manii înțelegeau prima zi a fiecărei luni când cetățenii ro-
mani erau convocați în adunarea publică din Forum pentru
a li se aduce la cunoștință anumite probleme de interes ge-
neral. Primele calendare au luat naștere din nevoia pe care
au simțit-o oamenii de a-și fixa în timp sărbătorile religioase
și de a introduce o regularitate periodică în ocupațiile co-
tidiene. Greutatea de care se izbește orice sistem de mă-
surare a timpului este să găsească o modalitate sau o for-
mulă după care anul civil calendaristic să fie adus în armonie
cât mai perfectă cu anul tropic sau ceresc (astronomic)9.
În anul 45 î.Hr., împăratul Iulius Caesar (100-44 î.Hr)
a impus în întreg Imperiul Roman un sistem calendaristic
9
Pr. prof. dr. Ene Braniște, Problema unificării calendarului liturgic
în Bisericile Ortodoxe, „Ortodoxia”, nr. 2, (1955), p. 182.
unic numit, după numele lui, „calendarul iulian”. Acest

calendar, întocmit de astronomul egiptean Sosigene era un
calendar solar științific, așa cum era și cel egiptean, bazat
pe mișcarea aparentă a soarelui și pe datele astronomice cu-
noscute la acea vreme în Alexandria. Anul calendaristic
a fost socotit de 365 zile și 6 ore. Cele 6 ore formau o zi în al
patrulea an care era de 366 de zile și era numit bisect (lat.
bissextilis). În acest calendar, echinocțiul de primăvară că-
dea la 24 martie.
Calendarul întocmit atunci a fost moștenit și acceptat
ca atare de creștini. Aceștia au introdus în el sărbătorile spe-
cific creștine și sistemul de împărțire a lunilor pe săptămâni
moștenit de la evrei (grupe de câte 7 zile, în loc de 8 zile-octada
ca la romani). Denumirile lunilor anului și a zilelor săptă-
mânii în limba română provin din limba latină, cu excepția
sâmbetei al cărei nume este de proveniență iudaică, dar ve-
nită tot prin filieră latină (sabbatum).
Calendarul întocmit de Sosigene rămânea în urmă cu
11 minute și 14 secunde față de anul tropic10. Imperfec-
țiunea calendarului iulian putea rămâne neînsemnată pentru
o viață de om, dar la 128 de ani ea se ridica la o zi. De exem-
plu, echinocțiul de primăvară care în vremea lui Sosigene
cădea la 24 martie, peste 384 de ani, adică pe vremea Sino-
dului I Ecumenic cădea la 21 martie. Această diferență, mă-
rindu-se cu tipul, a devenit o problemă datorită sărbătorii
10
Idem, Liturgica generală, Editura Institutului Biblic și de Misiune
al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1993, p. 124; Arhidiac. Prof.
dr. Ioan Floca, Calendarul bisericesc, „Mitropolia Ardealului” nr. 7-8
(1959), pp. 562-567; Prof. dr. Vasile Loichiță, Calendarul, „Mitropolia Ba-
natului” nr. 7-9, (1957), pp. 21- 24.
Paștilor11. În secolul al XVI-lea, diferența aceasta a ajuns să

fie de 10 zile, astfel încât echinocțiul de primăvară cădea
la 11 martie și astfel nu mai corespundea cu realitatea
astronomică.
În anul 1582, Papa Grigorie al XIII-lea (1572-1585), în
urma studiilor și propunerilor unor celebri astronomi ai
timpului, a inițiat reforma calendarului care-i poartă nu-
mele. Aceasta a constat în suprimarea celor 10 zile cu care
rămăsese în urmă calendarul iulian, astfel încât echinocțiul
de primăvară a fost adus la data de 21 martie, ca în vremea
Sinodului I de la Niceea. Pentru a apropia și mai mult anul
calendaristic de anul tropic s-a hotărât să se scadă trei zile
la fiecare interval de 400 de ani, suprimându-se trei ani se-
culari consecutivi. Astfel, anii seculari 1700, 1800, 1900, care
în calendarul iulian erau bisecți, au devenit comuni, iar anii
1600, 2000 au rămas bisecți. În acest fel, diferența dintre anul
tropic și anul calendaristic era doar de 26 de secunde, ceea
ce însemna o zi odată la 3300 de ani. Acest sistem a fost
adoptat de statele catolice și, mai târziu, de cele devenite
protestante.
2. Problema calendarului în Biserica Ortodoxă Română
După reforma gregoriană, Răsăritul Ortodox a rămas

mai departe cu calendarul iulian. Papa a invitat și Biseri-
cile Ortodoxe să accepte reforma calendaristică, printr-o
11
Pr. prof. dr. Ene Braniște, Problema unificării calendarului liturgic în
Bisericile Ortodoxe, p.190.
scrisoare adresată Patriarhului Constantinopolului, Iere-

mia II (1572-1579; 1580-1594). Ortodocșii au respins reforma
calendaristică, privindu-o ca pe un mijloc de propagandă
catolică și o încercare de impunere a supremației papale
asupra Răsăritului Ortodox. Astfel, calendarul iulian a de-
venit un semn distinctiv în Ortodoxie, fiind considerat o
armă împotriva influenței catolice.
În Țările Române, primele discuții legate de calendar
au început în secolul al XVIII-lea. În Psaltirea de la 1751,
ieromonahul Lavrentie de la Mănăstirea Horezu remarca
întârzierea din calendarul iulian. Acest lucru a fost con-
semnat apoi de duhovnicul Radu, pe Psaltirea din 1806, de
Starețul Benedict de la Mânăstirea Neamțu în 1843 și de
Arhimandritul Nichifor de la Episcopia Buzăului în 186712.
În cadrul programului de reformă a societății inițiat de
domnitorul Alexandru Ioan Cuza, a existat și o încercare de
reformare a calendarului. În luna decembrie 1864, ministrul
Cultelor, Dimitrie Bolintineanu, a convocat câțiva ierarhi
pentru a asculta părerea lor în privința îndreptării calen-
darului. Cu acel prilej, s-a luat hotărârea întrunirii unui
„Consiliu pentru Calendariu”, care a hotărât că problema
calendarului este o problemă pur astronomică, aflată în
strânsă legătură cu hotărârile Sinodului I de la Niceea din
anul 325.
În jurul anului 1900, problema calendarului a început
să preocupe anumiți ierarhi ai Bisericii Ortodoxe Române,
12
Pr. prof. dr. Milan Șesan, Îndreptarea și unificarea calendarului și po-
ziția ortodoxă română, „Mitropolia Moldovei și Sucevei” nr. 3-6 (martie-
iunie 1970), pp. 230-240 (p. 235).
teologi, dar și personalități laice13. Episcopul Melchisedec

Ștefănescu respingea în 1881 orice încercare de aplicare a
calendarului gregorian, dar nu respingea ideea îndreptării
calendarului: „Biserica Ortodoxă nu are trebuință de alt ca-
lendariu mai bunu decât acela pe care îl are, deși el nu este
exact în calculele sale (...). Ori toți ortodocșii trebuie să se
țină de calendariul vechiu, pentru ca să păstreze unitatea cul-
tului, ori toți să primească calendariul nou, pentru același
rezonu al unității bisericești”14.
Mitropolitul Primat Iosif Gheorghian a luat cuvântul
în ședința Senatului din data de 19 februarie 1889 arătând
că este nevoie de o înțelegere între toate Bisericile Orto-
doxe pentru schimbarea calendarului: „Nu zic, dar, că nu
se va putea face aceasta, însă cu o singură condiție, ca toate
Bisericile Ortodoxe să se întrunească în cutare zi să serbăm
sărbătoarea Paștilor. Chestiunea calendarului nu este o
chestiune dogmatică, dar iată ce se poate întâmpla când
noi vom sărbători Paștele, frații noștri bulgari, ruși, sârbi sau
greci, vor fi în postul Paștilor”15.
13
Vezi Gen. Petre Năsturel, Noua Pascalie sau Calendar etern bisericesc,
precedată de aplicarea vechilor Pascalii, București, 1901. Petre Năsturel
(1854-1920), fost participant la Războiul de independență, îi amintește
pe cei care s-au ocupat de problema calendarului până la începutul
secolului al XX-lea.
14
Melchisedec, episcop de Roman, Biserica Ortodoxă și calendariul,
„Biserica Ortodoxă Română” anul V, București, 1881, pp. 561-604 (p. 591).
A se vedea și Calendarul Iulian și românii, în „Cronica bisericească”, BOR
an XXXI (1908), pp. 1430-1433 (reproducere după ziarul „Țara Noastră”,
din Sibiu, anul II, nr. 7 din 10/23 februarie 1908).
15
Reforma calendarului. „Cronică bisericească” în „Biserica Ortodoxă
Română” an XIII (1899-1900), p. 1156.
De asemenea, prof. dr. Constantin Erbiceanu publica

un articol bazat pe cercetările învățatului grec Timoleon Vul-
garis, în care cerea să se pună capăt anomaliei cauzate de
menținerea stilului vechi, care nu mai corespundea necesi-
tăților sociale, adevărului științei și cerințelor religioase:
„Grecii și rușii fac uz de vechiul calendar iulian, care, după
trecere de câteva secole fatalminte va strămuta iarna în ano-
timpul primăverii”16. Constantin Erbiceanu era de acord mai
degrabă cu revizuirea calendarului iulian, decât cu primi-
rea celui gregorian, arătând că Biserica Ortodoxă nu se hotă-
răște să facă acest lucru din cauza dezbinării celor două
Biserici, în Apus și în Răsărit.
3. Conferința Pan-Ortodoxă de la Constantinopol (1923)
Diferența dintre calendarul iulian și cel gregorian ajun-

sese la începutul secolului al XX-lea la 13 zile, lucru supă-
rător nu numai în domeniul bisericesc, ci și în viața civilă.
Relațiile internaționale cereau în mod imperios unificarea
calendarului, datorită legăturilor politice și comerciale ale
statelor răsăritene cu cele apusene. Unele instituții publice
din România ca Băncile, CFR-ul, Poșta, Telegraful, operau
cu stilul nou încă înainte de 1900.
După primul război mondial, stilul nou a fost adoptat
în viața civilă în toate statele ortodoxe, în Bulgaria și Rusia
în 1918, în Serbia și România în 1919, în Grecia în 1923.
16
Acad. prof. dr. Constantin Erbiceanu, Reformarea calendarului iulian,
„Biserica Ortodoxă Română” an XII 1898-1899, pp. 23-43.
Câțiva ani, statele ortodoxe au întrebuințat două calendare

diferite, unul pentru viața religioasă (calendarul iulian), altul
pentru viața civilă (calendarul gregorian).
În anul 1923, Patriarhul Ecumenic Meletie IV (1921-1923)
a avut inițiativa convocării unei întruniri pan-ortodoxe la
Constantinopol, cu participarea reprezentanților Bisericilor
Ortodoxe Autocefale, pentru a readuce vechiul calendar în
concordanță cu realitățile astronomice. De acest lucru s-a
ocupat o comisie alcătuită din ierarhi, profesori de teolo-
gie, specialiști în astronomie, care au căutat cele mai bune
soluții pentru îndreptarea calendarului. Delegația Bisericii
Ortodoxe Române a fost compusă din Arhim I. Scriban, Prof.
Drag Demetrescu și Prof. Petru Drăghici17
Cu acel prilej, s-a reușit să se pună în acord anul calen-
daristic cu cel astronomic pentru o perioadă lungă de timp,
așa încât echinocțiul de primăvară să nu mai depășească
data calendaristică de 21 martie decât după trecerea a 42
772 de ani18. Reforma a constat în:
• Suprimarea celor 13 zile cu care calendarul iulian ră-
mânea în urmă față de cel solar și aducerea echinocțiului
de pe 8 martie pe 21 martie. În acest sens, ziua de 1 octom-
brie a anului 1924 a devenit 14 octombrie.
17
Petru Drăghici, Însemnări de la Conferința reprezentanților Bisericilor
Ortodoxe ținută la Constantinopol, București, 1923; Pr. prof. dr. Milan
Șesan, Îndreptarea și unificarea calendarului și poziția ortodoxă română,
p. 236; Conferința inter-ortodoxă din Constantinopol (raport), „Biserica
Ortodoxă Română” iunie 1923, pp. 660-664; Patrick Viscuso (ed.), A quest
for Reform of the Orthodox Church. The 1923 Pan-Orthodox Congress. An
Analysis and Translation of Its Acts and Decisions, Berkely, CA, Inter-
Ortodox Press, 2006.
18
Prof. dr. Vasile Loichiță, Calendarul, „Mitropolia Banatului”, nr.
7-9, (1957), pp. 24-25.
• Pentru ca pe viitor să se prevină întârzierea anului

calendaristic față de cel tropic, s-a stabilit ca dintre anii bi-
secți seculari să rămână bisecți doar aceia care prin împăr-
țire la 9 dau rest 2 sau 6, ceilalți vor fi socotiți ca ani comuni,
de 365 de zile. Potrivit cu această dispoziție, următorii ani
seculari: 1900, 2100, 2200, 2300, 2500, 2600, 2700, 2800, 3000
au fost considerați ordinari, pe când anii 2000, 2400, 2900
au fost considerați bisecți. În felul acesta, s-a putut obține
ca echinocțiul astronomic de primăvară să nu se mai abată
de la data calendaristică de 21 martie decât după un timp
foarte îndelungat, și anume după 42 772 de ani, în timp ce
calendarul gregorian se abate la 3326 de ani, iar cel iulian
la 128 de ani.
• Configurația anului este aceeași ca în calendarul iu-
lian. Deosebirile dintre cele două calendare se vor remarca
abia în anul 2800 care, în cazul calendarului îndreptat, va
fi an comun, iar în cazul calendarului gregorian va fi an bi-
sect. (Cu alte cuvinte, în anul 2800 când la noi va fi 1 martie,
la apuseni va fi 29 februarie)
• Sărbătorile cu dată fixă se vor serba, ca și până acum,
la aceleași date. Sfintele Paști se vor serba după normele
stabilite la Sinodul I Ecumenic de la Niceea, adică prima
duminică cu lună plină după echinocțiul de primăvară.
După cum se poate constata, la Conferința de la Constan-
tinopol nu s-a hotărât adoptarea calendarului gregorian, așa cum
se suține în mod eronat, ci s-a îndreptat vechiul calendar,
adică s-a pus în acord cu datele exacte ale realităților astro-
nomice, lăsând neatinse toate rânduielile de viață și de cult.
Azi, cu excepția Bisericii Ortodoxe din Finlanda care aplică
integral recomandările Conferinței Pan-Ortodoxe de la
Constantinopol, Bisericile Ortodoxe care au îndreptat calen-

darul serbează Paștile după calendarul neîndreptat, pentru
a se păstra unitatea în toată Ortodoxia. La Conferința de la
Constantinopol s-a convenit ca aceste hotărâri să fie aplicate
de fiecare Biserică Ortodoxă în parte, la momentul opor-
tun, atunci când împrejurările vor fi favorabile.
La această îndreptare au aderat succesiv: Patriarhia
Ecumenică de Constantinopol (1923), Biserica Ortodoxă
Română, cea Greacă, cea Albaneză și cea Cipriotă în 1924,
apoi Biserica Ortodoxă din Finlanda și cea din Polonia (1925),
Patriarhia Alexandriei (1928), unele mănăstiri din Athos ca
Vatopedul (1930), Patriarhia Antiohiei (1940) și Biserica din
Cehoslovacia (1951). Patriarhia Bulgariei a trecut la îndrep-
tarea calendarului în 1968. Au rămas pe stilul vechi, până
astăzi, Patriarhia Ierusalimului, Bisericile Ortodoxe din
Serbia și Rusia, precum și mănăstirile din Sinai și Athos,
afară de Vatoped.
La data de 13 noiembrie 1923, Sfântul Sinod al Bisericii
Ortodoxe Române a hotărât îndreptarea calendarului iulian
începând cu data de 1 octombrie 1924, care urma să devină
14 octombrie 192419. În raportul Comisiei pentru îndreptarea
calendarului, reunită în ianuarie 1924, se enumerau motivele
de ordin științific, economic, religios și social care au dus
la această măsură, accentuându-se faptul că „revizuirea
aceasta nu vatămă nici o dogmă, nu desființează nici o rân-
duială canonică a Sfintei noastre Biserici Ortodoxe de Ră-
sărit și ceea ce e și mai mult, nici nu se absoarbe calendarul
19
„Cronică bisericească”, „Biserica Ortodoxă Română”, nr. 1, (1924),
pp. 33-37.
iulian în cel gregorian, ci se unește cu el numai pe tărâmul

civil prin lepădarea celor 13 zile, pre a se desface de el în ce
privește modul de corectare în viitor, al nepotrivirii sale cu
cel astronomic, în ceea ce privește cultul, încadrarea sfinților,
și chiar modul de calculare al serbării Paștilor”20. Pentru
a discuta problema calendarului, Sfântul Sinod a fost lărgit
prin participarea Arhimandritului prof. dr. Iuliu Scriban,
a profesorilor Traian Lalescu (reputatul matematician) și
Constantin Chricescu, precum și a senatorului Gheorghe
Drăghici21
După 1923, problema calendarului bisericesc și a Pas-
caliei a rămas să figureze mai departe între chestiunile de
interes general pentru întreaga Ortodoxie. Astfel, ea a fost
discutată la Sinodul Panortodox de la Mânăstirea Vatoped
(8-23 iunie 1930), delegația Bisericii Ortodoxe Române fiind
condusă de Episcopul Tit Simedrea22, la primul Congres de
Teologie Ortodoxă (Atena, 29 noiembrie-6 decembrie 1936),
precum și la Conferința Bisericilor Autocefale Ortodoxe de
la Moscova (iulie 1948).
4. Conferința de la Moscova (1948)
Conferința Bisericească Interortodoxă de la Moscova

din anul 1948 a fost prilejuită de serbarea a 500 de ani de
20
Ibidem, p. 35.
21
„Cronică bisericească”, „Biserica Ortodoxă Română”, februarie
1924, pp. 106-108.
22
Conf. dr. Alexandru Ioniță, Tit Simedrea Mitropolitul. Repere bio-
grafice, Constanța, 2002, p. 57.
autocefalie a Bisericii Ortodoxe Ruse. Fără îndoială, ea avea

o semnificație aparte în contextul impunerii regimurilor co-
muniste în Europa de Est, subliniind preponderența Patri-
arhiei Ruse față de celelalte Biserici Ortodoxe. La această
conferință au participat: Patriarhul Alexei I al Moscovei și
al întregii Rusii, Calistrat, Catolicos-Patriarhul Georgiei,
Gavriil Patriarhul Serbiei, Justinian, Patriarhul Romaniei,
Ștefan, Exarhul Bulgariei. Din partea Bisericii Antiohiei au
participat Mitropolitul Ilie al Libanului, Mitropolitul Ale-
xandru al Emesiei; din partea Bisericii Autocefale Ortodoxe
din Polonia: Timotei, Arhiepiscopul Bielostocului; din partea
Bisericii Albaneze, episcopul Paisie al Coritei; exarhul Pa-
triarhiei Moscovei din Cehoslovacia, Elefterie Arhiepiscop
al Pragăi.
Printre alte probleme discutate la această conferință s-a
dezbătut și problema calendarului. Punctul de vedere al
Bisericii Ortodoxe Române a fost exprimat de Pr. prof. dr.
Petre Vintilescu, în referatul Câteva considerațiuni cu privire
la îndreptarea calendarului.
Potrivit Rezoluției în problema calendarului, adoptată
în ziua de 17 iulie 194823, la Conferința de la Moscova s-au
hotărât următoarele:
• Pentru a evita particularitățile în ceea ce privește ser-
barea Sfintelor Paști, pricinuite de diferitele sisteme ale
calendarului, existente în Bisericile Ortodoxe Autocefale,
conferința socotește obligatoriu pentru toată lumea să serbeze
23
Rezoluțiile adoptate în Conferința Ortodoxă de la Moscova în „Orto-
doxia” nr. 1, (1949), pp. 123-124; Textul Rezoluției a fost publicat în
„Biserica Ortodoxă Română”, an 1948, nr. 11-12, pp. 652-653.
Paștele în mod unitar după stilul vechi (iulian), conform

canonului pascal alexandrin;
• Până în momentul când calendarul cel mai bun va
fi pus la punct și aprobat, Conferința socotește că pentru
sărbătorile cu dată fixă, fiecare Biserică Ortodoxă Autoce-
fală se poate servi de calendarul aflat în vigoare în Bisericile
respective;
• Conferința socotește obligatoriu pentru cler și cre-
dincioși să urmeze stilul Bisericii locale pe teritoriul căreia
trăiesc, ca pe unul din obiceiurile acestei Biserici, a cărui
observare ne este recomandată de Sfintele Canoane în nu-
mele unirii și dragostei24;
Menționăm faptul că ierarhii prezenți, care țineau stiluri
calendaristice diferite, au slujit împreună și s-au împărtășit
din același Sfânt Potir, în timp ce reprezentanții grupărilor
stiliste nu au fost invitați să participe.
Semnalăm, de asemenea, că între 16-20 martie 1970 a
avut loc Consultarea de la Geneva a Consiliului Mondial
al Bisericilor, cu scopul de a găsi o posibilitate de a sărbă-
tori Paștele în aceeași zi. Consultarea de la Geneva a subliniat
faptul că situația de azi a Bisericii Creștine nu mai cores-
punde cu cea de acum 1600 de ani, când Biserica își avea
centrul în jurul Mării Mediterane. Astfel, în momentul
24
Cu toate acestea, Vicariatul Ucrainean (și cel sârb) a rămas pe stil
vechi sub directa ascultare a Patriarhiei Române care le hirotonește
preoți, târnosește biserici, la dăruiește antimise și Sfântul și Marele Mir.
Ei pomenesc la slujbe pe Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române. De ase-
menea, Mitropolia Basarabiei, unele parohii ale Arhiepiscopiei Iașilor
și protopopiatul Daciei Rippensis ce aparține de Episcopia Severinului,
dar se află în Banatul Sârbesc, țin calendarul neîndreptat, cu binecu-
vântarea Patriarhiei Române.
în care creștinii din emisfera nordică au echinocțiul de pri-

măvară, cei din emisfera sudică au echinocțiul de toamnă25.
În sfârșit, Comisia Inter-Ortodoxă de pregătire a Sfân-
tului și Marelui Sinod Panortodox, care s-a reunit la Cham-
besy în luna iulie 1971, a discutat și problema calendarului.
În documentul adoptat cu acest prilej, se arăta că Bisericile
Ortodoxe care au îndreptat calendarul au urmărit deplina
concordanță a anului bisericesc cu cel tropic, iar Bisericile
care nu au îndreptat calendarul vor proceda la această în-
dreptare când vor socoti că s-au maturizat condițiile de
primire. În acest document se arăta că „tema nu este dog-
matică, ci de ordine în Biserică, nici nu există dispoziții ca-
nonice despre calendar, fără numai despre stabilirea Pas-
chaliei”. Documentul a fost semnat de toți membrii Comisiei
inter-ortodoxe de pregătire a Sfântului și Marelui Sinod al
Bisericii Ortodoxe26.
25
Pr. prof. dr. Athanasie Negoiță, Consultația de la Geneva, „Glasul
Bisericii”, XXIX (1970), nr. 5-6, pp. 493-496; Idem, Paștile la dată fixă, „Bi-
serica Ortodoxă Română”, nr. 5-6, (1977), p. 353.
26
Un document important referitor la calendar, „Mitropolia Moldovei
și Sucevei”, nr. 5-6, (1972), pp. 367-372, unde este redat documentul adop-
tat la Chambesy; Îndreptarea calendarului, hotărâre întemeiată a Bisericii
Ortodoxe, „Mitropolia Moldovei și Sucevei”, nr. 7-9, (1982), pp.597-599.
II. Stilismul în perioada interbelică 35
II.
STILISMUL ÎN PERIOADA INTERBELICĂ
1. Apariția și dezvoltarea stilismului (1924-1933)
În anul 1923, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române

a hotărât ca îndrumările Conferinței Pan-Ortodoxe de la
Constantinopol, privitoare la îndreptarea calendarului, să
se aplice în Biserica Ortodoxă Română începând cu data
de 1 octombrie 1924 (Anexa 2). Această îndreptare a calen-
darului a fost precedată de o perioadă relativ scurtă de
pregătire, astfel încât credincioșii nu au fost suficient de
lămuriți că îndreptarea calendarului iulian nu înseamnă
adoptarea calendarului gregorian sau trecerea forțată la
catolicism. Mitropolitul Primat Miron Cristea a alcătuit
o Pastorală în problema calendarului pe care preoții aveau
datoria să o citească în biserici27. La rândul său, Mitropoli-
tul Pimen al Moldovei a alcătuit o pastorală intitulată Lămu-
riri pentru înțelesul poporului. În paginile revistei „Biserica
Ortodoxă Română” din anul 1924 și în alte publicații creș-
tine ca „Glasul Monahilor” se pot găsi numeroase articole
referitoare la calendar. O contribuție importantă în acest
27
Carte pastorală către iubiții noștri credincioși din Sfânta Mitropolie
a Ungro-Vlahiei, „Biserica Ortodoxă Română”, septembrie 1924, nr. 9,
(522), pp. 513-515.
sens a avut-o Arhimandritul Iuliu Scriban, secretar de re-

dacție al revistei „Biserica Ortodoxă Română”, profesor de
Omiletică și Pastorală la Facultățile de Teologie din Chi-
șinău (1928-1941), respectiv București (1941-1943)28. Cu toate
acestea, în ansamblu, pregătirea pentru popor și monahi
a fost insuficientă.
Într-un articol semnat de Arhimandritul Iuliu Scriban
în periodicul „Glasul Monahilor” (septembrie 1924), se pre-
zintă o situație tragi-comică referitoare la percepția oame-
nilor simpli față de reforma calendarului. Un preot dintr-un
sat din Prahova a fost întrebat de un credincios dacă este ade-
vărat zvonul în legătură cu îndreptarea calendarului. După
ce a primit răspunsul că zvonul este adevărat, omul a zis:
„Apoi, dacă s-o schimba, noi aici în sat îl omorâm mai întâi pe
primar (...)”. În același articol, Arhimandritul Iuliu Scriban
argumenta foarte frumos necesitatea îndreptării calenda-
rului: „Calendarul nu este un pas pe care-l faci, ci un drum
pe care îl străbați. Și încă și acest drum nu îl străbați tu, ci
pământul în jurul soarelui, iar tu socotești numai cât ține
drumul acesta (...). Iată de ce trebuie să îndreptăm, că, dacă
haina ți-a ieșit de la croitor prea mare o dai și o mai strânge.
Așa și noi acum, îndreptăm croiala prea largă de altă dată
și ne potrivim timpul iar cum a fost în timpul Sfinților Părinți
28
Arhim. Iuliu Scriban, Chestiunea calendarului la noi și aiurea, „Bise-
rica Ortodoxă Română”, iulie 1924, 7, (520), pp. 396-402; Idem, Românii
care au scris despre calendar, „Biserica Ortodoxă Română”, august 1924,
nr. 8 (521), pp. 481-482. De menționat că Arhim. Iuliu Scriban a primit
premiul Academiei Române pentru lucrarea 40 de predici populare,
scrisă pe înțelesul oamenilor simplii.
și înlăturăm chipul de a mai greși în viitor, ci vom rămânea

totdeauna cu rânduiala lor de la 325”29.
În anii care au urmat, anumiți monahi de la mănăstirile
din Moldova nu au acceptat îndreptarea calendarului, au
ieșit din mănăstiri și s-au stabilit în zone izolate din munți.
Este cazul maicii Gliga Maria, zisă Magdalena care, conform
propriei mărturii, a plecat de la Mănăstirea Varatic în
anul 1926, din pricina schimbării calendarului și împreună
cu o altă maică și-a făcut un bordei în pădure30. Presa vremii,
dar și revistele bisericești consemnează, începând cu anul
1927, primele acțiuni ale jandarmilor împotriva unor agi-
tatori stiliști, precum și intervenția forțelor de ordine îm-
potriva unor călugări stiliști din Munții Neamțului care
îi agitau pe sătenii din satele apropiate (Ziarul „Curentul”
octombrie 1928)31.
29
Idem, Se schimbă calendarul, articol din 12 septembrie 1924 publi-
cat în „Glasul Monahilor”, nr. 1-6, 1923-1924. Periodicul „Glasul Mo-
nahilor” a publicat mai multe articole care prezentau problema calen-
darului, arătând oportunitatea îndreptării acestuia. Vezi și articolul
„Să primim cu încredere îndreptarea calendarului ortodox”, din 26
septembrie 1924.
30
Arhivele Naționale Române, fond Inspectoratul General al Jan-
darmeriei, Dosar nr. 5/1936, ff. 6-9.
31
Un răzvrătitor împotriva calendarului a ajuns în judecată, „Biserica
Ortodoxă Română”, nr. 4 (553), aprilie 1927, p. 223: „Vina lui este că
făcea tulburare chiar în biserică și ațâța poporul, ba se mai spune că
se dădea drept însărcinat al Patriarhiei Ierusalimului să stârnească lu-
mea împotriva calendarului. Se spune, de asemenea, că împărțea ma-
nifeste ațâțătoare în popor. A fost trimis în judecată și osândit conform
art. 181 și 210 din Codul Penal”; Ibidem, p. 253 „Călugărițe împotriva
calendarului” (La Mănăstirea de Maici din com. Tabăra, jud. Orhei s-a
petrecut oarecare tulburare împotriva calendarului, cu prilejul instalării
unui preot nou. Maicile fiind părtașe ale calendarului neîndreptat nu
au vrut să deschidă biserica. Organele stăpânirii au pornit cercetarea).
Trebuie menționat că în România era încă în vigoare

Codul Penal din 1864 care, în articolul 181 stipula că „acei
cari, prin vreunul din mijloacele enumerate la art. 294 (cu-
vinte rostite în public, strigari, acte autentice sau publice, scrieri,
imprimate, desene, gravuri, embleme vândute sau expuse spre
vânzare, distribuite în public), vor provoca direct la nesupu-
nere către legi ori către autoritățile constituite, la dispreț catre
religiunea domnitoare sau către celelalte religiuni, la ură
sau dispreț contra guvernului” se vor pedepsi cu închisoare
de la o lună până la un an și cu amendă de la 500 la 5000 de
lei. De asemenea, la articolul 210 se stipula că „aceia cari
vor împiedica, vor întârzia, sau vor curma îndeplinirea
datoriilor unei religiuni, prin turburări ori dezordine făcute
în biserică, sau în alt loc hotărât spre acest sfârșit, se vor
pedepsi cu închisoare de la 15 zile până la o lună și cu amendă
de la 26 până la 200 lei”32.
Un rol important în răspândirea stilismului în perioada
interbelică l-a avut politica oportunistă a partidelor politice.
Introducerea votului universal, prin modificarea Constitu-
ției în 1917, a facut din țărănime principala masă electorală,
iar aceasta reprezenta 80% din populația României. Ori par-
tidele aflate în opoziție, dornice să ajungă la putere, curtau
asiduu grupurile minoritare printre care și stiliștii. Sem-
nalele care veneau din sfera politicului au dus la convin-
gerea că îndreptarea calendarului este o măsură provi-
zorie și că se poate modifica, după împrejurări, ceea ce a
32
Codul penal a fost promulgat și publicat la 30 Octombrie 1864
și fost pus în aplicare la 1 mai 1865, suferind mai multe modificări în
cursul timpului. Text disponibil la adresa http://freelex.juridic.ro/Do-
cumentView.aspx?DocumentId=40035
încurajat rezistența monahilor ieșiți din mănăstiri și a ali-

mentat tulburările.
În campania electorală pentru alegerile din 1926, Parti-
dul Poporului condus de Generalul Alexandru Averescu
promisese reintroducerea vechiului calendar. Partidul Po-
porului era cea dintâi formațiune politică din România post-
belică ce avea organizații locale în toate provinciile istorice,
prin urmare impactul lui nu era deloc neglijabil33. Mai mult,
în timpul guvernării Averescu (30 martie 1926 – 4 iunie 1927),
ministrul de interne Octavian Goga a dat o circulară prin
care s-a admis ca în Basarabia, Paștile să fie prăznuit după
vechiul calendar. Așa cum se arăta în ziarele vremii, această
hotărâre a produs o adâncă nemulțumire în rândurile înal-
tului cler, care „nu înțelegea să se facă dintr-o chestiune atât
de importantă un mijloc de speculație politică. Dl. Goga
afirmă că măsura luată de domnia sa a avut un caracter pro-
vizoriu și domnia sa crede că este bine să se lase deplină
libertate credincioșilor până când un sinod ecumenic va sta-
tuta definitiv asupra adoptării sau neadoptării noului ca-
lendar pentru toate bisericile ortodoxe. Circulara ministerială
a făcut ca o parte a populației basarabene să fie mulțumită
că i s-a dat ceea ce cerea demult, dar i-a pus pe ierarhi într-o
situație delicată, iar ordinele date de ierarhi au fost neso-
cotite de preoți”34.
33
În 1920, Liga Poporului din care a apărut Partidul Poporului, a
cunoscut o rapidă restructurare organizatorică, fuzionând cu o grupare
a Partidului Țărănesc din Basarabia condusă de Sergiu Niță și cu o gru-
pare desprinsă din Partidul Național Român, condusă de Octavian Goga;
tot atunci s-a făcut fuziunea și cu fracțiunea lui Doru Popovici, desprinsă
din Partidul Democrat al Unirii din Bucovina (Ioan Scurtu, Mit și rea-
litate: Alexandru Averescu, http://www.ioanscurtu.ro/content/view/18/28/).
34
Articolul Dl. O. Goga în conflict cu Înaltul Cler, „Cuvântul”, 8 apri-
lie 1926.
De la tribuna Parlamentului, anumiți deputați din opo-

ziție i-au susținut pe stiliști, cum a fost cazul deputatului
țărănist Nicolae Lupu. Broșura pe care a publicat-o, Discurs
parlamentar în chestiunea Paștelui, a avut un mare impact în
epocă35. Interesant de menționat este faptul că, în legătură
cu persoana doctorului Nicolae Lupu, a existat o criză ma-
joră în cadrul Partidului Național Țărănesc. Încă din anul
1924, ziarul „Universul” publicase o depeșă trimisă docto-
rului Lupu de către „Președinția Consiliului Țărănesc Inter-
național”, care era considerată „o dovadă zdrobitoare” a
legăturilor dintre liderul țărănist și internaționala comunistă.
Peste câțiva ani, de altfel, Dr. Nicolae Lupu s-a separat de
Partidul Național Țărănesc, constituind o aripă dizidentă
de stânga, care a aderat apoi la frontul antifascist, iar în 1946
a creat Partidul Țărănesc Democrat, formațiune care a coa-
lizat cu Partidul Comunist Român36.
Un moment care a marcat dezvoltarea mișcării împo-
triva calendarului a fost serbarea Paștelui în anul 1929. Încă
din 1928, Sfântul Sinod hotărâse că Sfintele Paști ale anului
1929 se vor serba la data de 31 martie și nu la data de 5 mai,
conform Pascaliei vechi. Deoarece ierarhii basarabeni, Gurie
Grosu și Visarion Puiu, au arătat neajunsurile care s-ar ivi
dacă Paștele nu se va serba în continuare pe stil vechi, s-a
admis ca în Basarabia, Paștile să fie serbat după stil vechi
(5 mai). Acest lucru a generat o amplă dezbatere în presa
35
Dr. Lupu, Discurs ținut în Ședința Camerei de la 7 martie 1929 în ches-
tiunea Paștelui, București, 1929.
36
Arhivele Naționale, fond Direcția generală a Poliției, Dosar 27/1936,
Nota 2180/23 iulie 1936, f. 176: „Comuniștii pregătesc manifestări de
simpatie domnului Lupu la întoarcerea sa în țară”.
vremii, deoarece, pe de o parte, Paștele după calendarul

îndreptat cădea în același timp cu Paștele serbat de catolici
și înaintea celui evreiesc, iar pe de altă parte, se ajungea în
situația bizară în care credincioși ai aceleași Biserici Auto-
cefale să serbeze Paștele la date diferite37. În această dez-
batere s-au implicat intelectuali cunoscuți ca Nae Ionescu,
Nichifor Crainic sau Mircea Vulcănescu38.
Documentele provenite de la Direcția Generală a Poliției
semnalează faptul că serbarea Paștilor în anul 1929 a gene-
rat tulburări în rândul creștinilor ortodocși, mai ales în
satele din Moldova, atât cea de dincoace de Prut (Vechiul
Regat), cât și cea de dincolo (Basarabia). Inspectoratul Ge-
neral de Siguranță al Bucovinei raporta că mai mulți locui-
tori din Văscăuți s-au sfătuit la cârciumă cum să împiedice
oamenii să serbeze Paștile după calendarul îndreptat; Inspec-
toratul General de Siguranță Cluj raporta că în comuna
Miclăuși, Plasa Careii Mari, un grup de 80 de persoane au
mărșăluit pe străzi strigând: „jos preoții, trăiască dezor-
dinea”. Același Inspectorat comunica faptul că locuitorii
37
A se vedea mai multe articole în revista „Glasul Monahilor”: O pri-
mejdie (24 iunie 1928); Sfântul Sinod și calendarul (1 iulie 1928); De agi-
tațiune avea Biserica nevoie? (2 septembrie 1928). „Nu se poate să se ser-
beze în aceeași Biserică Paștele la două date diferite. Dacă Ardealul și
Bucovina doresc să serbeze Paștile împreună cu credincioșii de alt rit
cu care conviețuiesc, atunci să fie lăsați, nu să fie obligați toți să se ali-
nieze la asta”; Data Paștilor și îndatoririle Guvernului, Cuvântare a lui
Nicolae Iorga la 14 martie în plenul Camerei în „Neamul românesc”,
15 martie 1929; Mari agitații în Basarabia pe tema Paștelor, „Neamul ro-
mânesc”, 2 februarie 1929; Acad. Nicolae Iorga, Cearta pentru Paști, în
„Neamul Românesc pentru popor”, XVII, 1929, nr. 9, 1 mai, p. 147.
38
Constantin Mihai, Biserica și elitele intelectuale interbelice, Insti-
tutul European, 2010 (capitolul „Problema Pascală (1928-1929)”, pp. 27-41.
din mai multe sate se agită să se serbeze Paștile la 5 mai

și nu la 31 martie, așa cum s-a hotărât de către Sfântul Sinod39.
În ziua de 24 martie, un grup numeros de locuitori din com.
Pârlita, județul Iași, a închis biserica, a luat cheile și l-a îm-
piedicat pe preot să oficieze slujbele religioase40. Inspec-
toratul de Siguranță Piatra Neamț raporta incidente în co-
muna Measteacăn jud. Neamț, unde jandarmii au fost in-
formați că în casa unui sătean este adăpostit un călugăr
venit să oficieze slujba de Paști după stilul vechi. Autorită-
țile au încercat să intre în casă pentru a-l legitima, prilej cu
care s-au produs încăierări între săteni și jandarmi. Călu-
gărul se numea Dascălu Gavriil și fusese îndepărtat de la
Mănăstirea Neamț41.
Ziarul „Cuvântul” din 9 ianuarie 1929 arăta că în Basa-
rabia circulau manifeste cu următorul conținut: „cei care se
vor alipi de Pashalia gregoriană și calendarul papistășesc,
fie el preot sau mirean să fie depărtat de la Dumnezeu și
după moarte să nu putrezească, ci să rămână în vecinicile
munci”. Este semnificativ faptul că preoții din Soroca, fiind
convocați la Prefectura Județului și înștiințați că sunt rugați
să oficieze serviciul religios după calendarul îndreptat, s-au
opus în corpore declarând că ei nu oficiază Paștile decât la
data de 5 mai, semnând și o declarație în acest sens (28 mar-
tie 1929). Inspectoratul General al Siguranței raporta că în
orașele importante din Basarabia (Chișinău, Orhei, Tighina,
39
Arhivele Naționale, fond Direcția Generală a Poliției, Dosar 46/
1929: Nota 1245/ 18 martie 1929, f. 4, Notele 1452 și 1453/ 31 martie 1929,
ff. 12-13.
40
Idem, Dosar 43/1929: Nota 1385/ 25 martie 1929, f. 13.
41
Idem, Dosar 46/1929, Nota 1983/ 29 aprilie 1929, f. 15.
Cahul), Paștile după calendarul îndreptat s-a oficiat numai

în bisericile militare, de către preoți militari42.
Așa cum se arată în aceste documente, în perioada 1928-
1929 anumiți monahi care părăsiseră mănăstirile sau fuse-
seră excluși pentru fapte disciplinare s-au așezat prin sate,
unde au înființat case de rugăciuni. Aceștia îi instigau pe
credincioși împotriva preoților ortodocși, spunându-le că
îndreptarea calendarului urmărește să-i îndepărteze de le-
gea creștinească și să-i treacă forțat la catolicism. Unul din
aceștia a fost Gamaliil Papil, exclus din monahism în anul
1924 pentru viață imorală, beție și răzvrătire contra regu-
lilor vieții călugărești. Un altul a fost călugărul Pletosu iz-
gonit de la Mânăstirea Slatina în 1930 „pentru purtări rele”43.
În anul 1931, revista „Mitropolia Moldovei” consemnează
caterisirea foștilor călugări – preoți care fuseseră excluși din
tagma monahală „pentru rele purtări și agitațiuni pe ches-
tiunea calendarului”44. Astfel, prin decizia Sinodului Mi-
tropolitan nr. 5754/ 22 septembrie 1930 au fost excluse pen-
tru totdeauna din călugărie un număr de 11 persoane, printre
care David Bidașcu, Gamaliil Papil și Glicherie Tănase de
la Cetățuia. În comunicatul Mitropoliei Moldovei se speci-
fica faptul că toți aceștia „sunt și rămân lipsiți de darul
preoției, rămânând caterisiți. Deci nu mai au dreptul de
a purta haină călugărească, nici de a mai săvârși slujbe reli-
gioase, nici în biserici, nici în casele creștinilor sau în orice
42
1929, f. 12, 13, 18, 20.
43
Arhivele Naționale, fond Ministerul Instrucțiunii al Cultelor și
Artelor, Dosar 125/ 1935, f. 182.
44
„Mitropolia Moldovei”, aprilie 1931, pp. 122-123.
alt loc”. Acestora li s-au adăugat pe parcurs și alți foști

monahi, ca Eustație Andreescu caterisit și exclus din tag-
ma monahală prin hotărârea Juriului de Judecată al Sta-
reților și Arhimandriților din Eparhia Ungro-Vlahiei din
24 mai 193445.
Cu ajutorul unor oameni politici sau avocați, stiliștii au
reușit să se organizeze sub forma unor societăți de bine-
facere legal constituite, cum a fost cazul Asociației religioase
„Sfinții Apostoli Petru și Pavel” în comuna Zănești-Neamț
(30 august 1930), care era condusă de fostul arhimandrit
Eustație Andreescu ca președinte și reunea credincioșii sti-
liști din comunele Zărnești, Rozvnov, Săvinești, Mesteacăn,
Borlești, Rediu (Anexa 3)46.
În același timp, stiliștii au reușit să construiască biserici,
fără o prealabilă autorizație, încălcând articolul 24 din Legea
pentru Regimul General al Cultelor din 1928, precum și arti-
colul 175 care stipula că nu se poate ridica nici o biserică
fără binecuvântarea mitropolitului și episcopului locului
și fără autorizație din partea autorităților47. Printre cele mai
importante lăcașuri ridicate în această perioadă se numără
cele de la Rădășeni-Suceava, Brusturi-Neamț, Vânători,
Bălțătești, Podoleni, Roznov, General Averescu, Zănești
45
Artelor, Dosar 125/ 1935, f. 77.
46
Arhivele Naționale, fond Ministerul Instrucțiunii, Cultelor și Ar-
telor, Dosar 125/ 1935, f. 40 (memoriul lui Eustație Andreescu către
Ministrul Cultelor din data de 28 martie 1935); Despre această asocia-
ție, Idem, Dosar nr. 1 bis/1954, f. 44.
47
Despre Legea cultelor din 1928, Ovidiu Bozgan, Politică și Bise-
rică în România Mare, „Dosarele Istoriei”, nr. 11 (87).
Neamț48. Aceste construcții, precum și altele au fost „sfin-

țite” de ieromonahi caterisiți ca Glicherie Tănase și alții.
Este important să semnalăm faptul că în luna februarie
1933 preoții ortodocși din județele Neamț și Fălticeni s-au
adresat Patriarhului Ierusalimului pentru a afla dacă acesta
sprijină mișcarea împotriva calendarului, așa cum susțineau
stiliștii. Patriarhul Ierusalimului le-a răspuns în data de
8 martie 1933: „Am primit și am citit epistola Cucerniciilor
Voastre cu data de 5 februarie, în care faceți cuvânt de tul-
burările din parohiile voastre din partea a niște călugări fără
de cultură care exploatează ignoranța și bunătatea poporului
român cel evlavios din cauza schimbării calendarului celui
vechi, cu cel nou, în anul 1924. Răspunzându-vă, vă aducem
la cunoștința Voastră că m-am necăjit foarte pentru aceste
răspândiri în poporul român cel evlavios, contra Sfântului
Sinod al Bisericii Ortodoxe Române și facem cunoscut fră-
țiilor Voastre că Ortodoxia Bisericii Române nicidecum nu
s-a atacat de ceilalți patrarhi ortodocși și mai ales de Pa-
triarhia Ierusalimului și că Sf. Sinod are toată libertatea să
facă și să poruncească în hotarele ei ca o autoritate supre-
mă în Biserică tot ceea ce nu se abate de la hotărârile sinoa-
delor ecumenice; iar poporul român cel credincios trebuie,
cu mare evlavie, fără nici o împotrivire, să primească po-
runca Ei”49.
48
Arhivele Naționale, fond Inspectoratul General de Poliție Iași,
Dosar 41/1933, Nota 11210/24 mai 1933.
49
Scrisoarea este reprodusă de Pr. Toma Gherasimescu, Îndreptarea
calendarului, Tipografia Sfintei Episcopii a Hotinului, Bălți, 1936, pp. 21-
22. Pr. Gherasimescu a văzut această scrisoare în grecește și românește,
cu pecetea Patriarhiei Ierusalimului, în casa preotului din satul Rău-
cești-Neamț.
2. Evoluția stilismului în perioada 1934- 1936
Până în anul 1934, mișcarea stilistă nu s-a manifestat

printr-o acțiune organizată unitară. Așa cum am amintit mai
înainte, anumiți călugări excluși din mănăstire s-au erijat
în conducători ai rezistenței împotriva calendarului îndreptat,
agitând spiritele în anumite sate din Moldova. Acțiunile lor
erau disparate și nu de puține ori liderii stiliști se aflau în
conflict. După anul 1934, stilismul se organizează în jurul
caselor de rugăciune și a paracliselor nou construite. Pentru
mai multă siguranță, stiliștii au început să-și fortifice casele
de rugăciune, ridicând garduri înalte de 4 – 5 m, iar „preoții”
și „călugării” care slujeau erau păziți în permanență de o
gardă formată din 40 – 50 de oameni înarmați50.
Începând cu anul 1935, stiliștii au început să acorde aten-
ție clarificării statutului lor juridic atât la nivel individual,
cât și la nivel colectiv. În acest sens, s-au bucurat de sprijinul
unor avocați renumiți în epocă, printre aceștia numărându-se
Codin Cernăianu51, care i-au ajutat să-și redacteze memoriile
50
Artelor, Dosar 125/ 1935, f. 38, 49.
51
Codin Cernăianu era căsătorit cu verișoara Elenei Lupescu, amanta
Regelui Carol II. A trecut la catolicism în jurul anului 1940, fiind uce-
nic și colaborator al lui Marin Theodorian Carada, cunoscut gazetar și
prozator din perioada interbelică. I-a asistat juridic pe stiliști, tudoriști,
martorii lui Iehova, precum și pe clericii certați cu diciplina bisericească.
Se spune despre el că a făcut carieră din șantajarea chiriarhilor și cle-
ricilor ortodocși, speculând lipsurile din unele centre eparhiale, ca și
din viața unor ierarhi și că a fost „antreprenorul tuturor scandalurilor
și afacerilor bisericești din ultimii 50 de ani” (Ministerul Cultelor.
Direcția de Studii. Dosar nr. 1 bis/ 1954, f. 7).
și să intre într-o anumită legalitate în raport cu autoritățile

statului. Adepții stilului vechi au început să depună procese
verbale la primăriile localităților unde domiciliau, prin care
notificau faptul că părăsesc Biserica Ortodoxă Română. Un
exemplu în acest sens este Procesul-verbal încheiat de câțiva
creștini ortodocși din satul Popeștii de Sus, jud. Soroca care
se declarau credincioși ai „bisericii de răsărit” din acel sat
(Anexa 4). În anul 1935, 140 de familii din Pucești – Putna
au adresat un memoriu Regelui Carol II prin care solicitau
„admiterea funcționării comunității religioase Adormirea
Maicii Domnului”52.
În cursul anilor 1934, 1935 și 1936, s-a putut observa
o propagandă agresivă în favoarea stilului vechi. În gene-
ral, preoții ortodocși din comunele unde existau organi-
zații puternice stiliste nu mai aveau nici o autoritate, iar unii
dintre aceștia, așa cum se arată în rapoartele Poliției din acea
vreme, erau chiar amenințați cu moartea53. În general, auto-
ritățile considerau că mișcarea stilistă reprezenta un peri-
col pentru siguranța statului, fiind monitorizată în același
fel ca și mișcarea comunistă și cea cuzistă (legionară)54.
Din păcate, fanatismul credincioșilor stiliști și incapa-
citatea autorităților de a gestiona situațiile tensionate, au con-
dus la o serie de incidente soldate cu morți și răniți, atât din
partea stiliștilor, cât și a forțelor de ordine. În anul 1924
52
Artelor, Dosar 125/ 1935, ff. 21-22.
53
Arhivele Naționale, fond Direcția generală a Poliției, Dosar 54/
1936, f. 32, „Mișcarea stilistă”, Raport din 21 septembrie 1936.
54
1935, f. 32.
fusese adoptată Legea pentru reprimarea unor infracțiuni contra

liniștii publice, cunoscută sub numele de Legea Mârzescu, pe
baza căreia s-a autorizat desființarea partidelor și organiza-
țiilor extremiste. În baza Legii Mârzescu, Partidul Comunist
Român a fost trecut în afara legii la data de 6 aprilie 192455.
În anul 1933, Ministrul de Interne G.G. Mironescu a inițiat
un proiect de lege pentru a introduce noi prevederi în Legea
Mârzescu. Noile articole declarau infracțiuni următoarele
activități: propaganda pentru crearea de nuclee, asociații și
filiale subversive, participarea la manifestări și procesiuni
neautorizate, îndemnurile la rebeliune, baricadările, por-
tul ilegal de arme și uniforme.
Este important de menționat că, în ciuda legislației res-
trictive amintite, stiliștii se prevalau de un ordin al Minis-
terului de Interne potrivit căruia Jandarmeria nu trebuia să
se amestece în treburile religioase (2956/29 martie 1935),
ceea ce explică, într-o oarecare măsură, actele lor provoca-
toare față de organele statutului. Din documentele pe care
le-am avut la dispoziție, reiese că cele mai grave incidente
între stiliști și forțele de ordine au avut loc la Topărăști-
Vaslui, Cucova-Tecuci, Târgu Neamț, precum și în locali-
tatea basarabeană Albineț.
În luna iulie 1934 a avut loc o „rebeliune de mari pro-
porții”, așa cum este clasificată în documentele Jandarmeriei,
55
Codul penal și legiuirile complementare recente cuprinzând un număr
de 25 de legi și regulamente din anii 1921-1932, București, 1933, pp. 540-
555. Legea Mârzescu a fost una dintre cele mai moderne reglementări,
la vremea respectivă, dovadă fiind faptul că a reușit să reziste până în
anul 2000, când a fost abrogată de Ordonanța Guvernului nr. 26/2000
cu privire la asociații și fundații.
în com. Toporăști-Vaslui, cu ocazia sfințirii casei de rugă-

ciune „Sf. Petru și Pavel”, protagonistul incidentului fiind
preotul caterisit Mihail Toma din Iași56. Jandarmii, care au
dorit să-l legitimeze pe preot, s-au izbit de opoziția stiliștilor
care, pentru a-l apăra, au organizat pază ziua și noaptea cu
40 de oameni, opunându-se jandarmilor. În ziua de 9 iulie
1934, un detașament de jandarmi a încercat să-l rețină pe
Mihail Toma. În învălmășeala produsă, s-au tras focuri de
armă, de ambele părți, incidentul soldându-se cu moartea
a 3 credincioși stiliști și rănirea altor 12. Au fost de aseme-
nea 4 răniți din rândul jandarmilor57. În data de 12 iulie, ca
urmare a acestor evenimente, un număr de circa 1000 de
stiliști, majoritatea femei și copii, au plecat în orașul Fălticeni
și s-au oprit în fața Prefecturii județului, unde au oficiat slujbe
religioase, provocând în acest fel autoritățile58. Mai târziu,
după ce a primit o somație scrisă din partea autorităților,
preotul s-a prezentat la Prefectura Galați care l-a predat
Legiunii de Jandarmi.
Un alt incident regretabil s-a petrecut în anul 1935, când
credincioșii pe stil vechi din Putna, Bacău și Tecuci au ho-
tărât ridicarea unui lăcaș de cult în comuna Cucova. În ziua
de 27 mai 1935, colonelul de jandarmi Chihaia și procuro-
rul Tomița s-au deplasat la Cucova pentru a cerceta un caz
de ultraj contra primarului și a jandarmului comis de adepții
stilului vechi. Ajunși la fața locului, aceștia au constat că
56
Arhivele Naționale, fond Inspectoratul general al Jandarmeriei,
Dosar nr. 15/1935, ff. 52-70.
57
1934, f. 14 (Nota nr. 1624/ 10 iulie 1934).
58
Ibidem, f. 15 (Nota nr. 1563/13 iulie 1934).
credincioșii stiliști se baricadaseră în casa de rugăciune. În

confruntarea care a urmat și-au pierdut viața 5 oameni, iar
alți 28 au fost grav răniți. Circa 40 de persoane au fost reți-
nute pentru interogatorii. Conform raportului colonelului
Chihaia, casa de rugăciuni era fortificată, iar preotul stilist
a fost găsit doar în urma percheziției: „am constat că un loc
de circa 20 de prăjini, în capul de vest al satului este îngră-
dit cu gard de scânduri de circa 2 ½ m înălțime, iar deasupra
sârmă ghimpată (...). Cu ocazia percheziției, într-o groapă
mascată de un butoi, travestit femeiește și armat cu o secure,
am găsit pe cel ce ținea loc de preot” 59.
Interesant de menționat este și incidentul care a avut loc
la Plumbuita-Ilfov, în anul 1935. Conform documentelor
Jandarmeriei, aici se afla un grup de stiliști care și-a construit
un lăcaș de cult pe proprietatea unui stilist. În ziua de 2 no-
iembrie 1935, șeful Secției de Jandarmi Săulești a mers la fața
locului însoțit de 9 jandarmi, cu scopul de a opri construcția
ilegală. Stiliștii, în număr de 30 – 40, „nu numai că nu s-au
supus, dar au atacat pe jandarmi, lovindu-i și încercând
a-i dezarma, fiind nevoiți a se retrage pentru a evita ciocniri
sângeroase care s-au mai întâmplat și în altă parte”60.
Un incident grav s-a petrecut în septembrie 1936, când
o mulțime de stiliști din județele Neamț și Baia au pornit spre
Piatra Neamț, pentru a cere eliberarea preoților stiliști Pamvu
59
Arhivele Naționale, fond Ministerul Cultelor, Direcția Studii,
Dosar nr. 1/1945, ff. 27-28. Vezi și articolul „Încăierare cu stiliștii într-o
comună din județul Putna. Doi morți și șapte răniți” („Universul”,
29 mai 1935).
60
Artelor, Dosar 125/1935, ff. 59-63.
și Andreescu despre care se credea că fuseseră arestați și

erau deținuți în penitenciarul din acest oraș. Conform rela-
tării din ziarul „Universul”, în articolul intitulat „O provo-
care a stiliștilor din nordul Moldovei” (miercuri, 16 septem-
brie 1936), aflăm că duminica precedentă (13 septembrie
1936), avusese loc sfințirea bisericii stiliste din Buhalnița.
După sfințire, o coloană de circa 150 de căruțe a coborât pe
valea Bistriței, îndreptându-se spre Piatra Neamț.
Autoritățile în frunte cu Prefectul, primul procuror și
comandantul legiunii de jandarmi a ieșit în întâmpinarea
lor la bariera orașului. Grupul de stiliști s-a oprit la 20 de km
de oraș, trimițând o delegație care să informeze autoritățile
că au venit în număr mare „pentru a cere satisfacție”, în caz
că liderii lor nu erau eliberați61. Stiliștii aveau cu ei pancarde
pe care scria: Trăiască religia creștină adevărată a stiliștilor! și
Jos autoritățile!. Procurorul le-a dat un răgaz de 10 minute
să dea jos pancardele și să treacă liniștiți prin oraș. În acel
moment, potrivit relatării ziarului „Universul”, „stilistul Gh.
Moșneagu din com. Boroaia, a atacat pe șeful siguranței, lo-
vindu-l. Atunci stiliștii au năvălit strigând: „moarte auto-
rităților”, lovind pe primul procuror cu pietre. Numeroși
soldați reangajați și polițiști au fost de asemenea loviți și
s-au ales cu capetele sparte. Răzvrătiții au început apoi să
tragă focuri de armă, având în mijlocul lor pe faimosul „epis-
cop” „Glicherie”. Acesta era îmbrăcat în haine femeiești”.
În urma incidentului de la Piatra Neamț, au fost ares-
tați 194 de stiliști, după trieri fiind reținuți 50 de bărbați și
61
Arhivele Naționale, fond Direcția Generală de Poliție, Nota 2681/
5 septembrie 1936; nota 2683/6 septembrie 1936.
20 de femei, iar Glicherie a fost adus în București pentru

audieri62. Printre cei arestați se număra și „maica stilistă
Alexandrina N. Cheriloaia” care a declarat că a aderat la
mișcarea stilistă în anul 1934 și că în timpul evenimentelor
de la Piatra Neamț a fost „ca gardă pentru paza fostului
episcop Glicherie”63.
Din momentul în care a fost caterisit, în 1931, și până
când a fost recunoscut ca lider al grupării stiliste, în anii
1934-1935, nu am putut găsi nici un document de arhivă
care să ateste activitatea lui Glicherie Tănase. Știm doar că
după 1934, acesta a fost condamnat de mai multe ori „pen-
tru port ilegal de uniformă de veșminte preoțești”: la 29 ia-
nuarie 1934 (condamnat la trei luni închisoare), la 13 iunie
1934 (condamnat la trei luni închisoare împreună cu David
Bidașcu), respectiv la 4 mai 1935 (condamnat la o lună în-
chisoare)64. În octombrie 1935 a mai primit o condamnare
de 9 luni. Potrivit informațiilor preotului ortodox din Răucești,
înainte de a pleca în închisoare, Glicherie a avut grijă să
spună credincioșilor că este plecat la Ierusalim să se facă
episcop. Astfel, când s-a întors, i s-a făcut o primire trium-
fală în satul Boroaia, așternându-i-se flori pe cale65. Referitor
la acest moment, istoriile oficiale stiliste consemnează că
„cuviosul Glicherie a plecat la Sfântul Munte Athos în 1935
62
1936, f. 33 („Mișcarea stilistă”, Raport din 21 septembrie 1936).
63
Arhivele Naționale, fond Inspectoratul General al Jandarmeriei,
Dosar nr. 5/1936, ff. 1-5 (dosarul maicei stiliste Alexandrina).
64
Artelor, Dosar 125/ 1935, ff. 115, 116, 117.
65
Articolul Pr. D. Săvescu din Răucești, Neamț, Stilismul își începe
iarăși activitatea, „Universul” 27 septembrie 1936.
prin Serbia. Voia să convingă un arhiereu ce slujea după

calendarul iulian să vină în România să-l hirotonească epis-
cop. Împrejurările le sunt potrivnice la Atena, la Belgrad,
la Budapesta și la Viena și de aceea se întorc în țară”66.
În ziua de 2 august 1936 a avut loc o mare a adunare
a stiliștilor din județele Baia și Neamț, unde Glicherie s-a
proclamat „episcopul stiliștilor din Moldova”. Imediat și-a
făcut și un program de activitate în „eparhie” cu sfințiri de
locuri de biserică și procesiuni. Cea dintâi „sfințire” a făcut-o
în satul Răucești, jud. Neamț (7 august). Cu acest prilej, con-
form celor relatate de preotul ortodox din Răucești, Gliche-
rie ar fi spus: „În toamnă vom avea un congres general al
tuturor creștinilor de răsărit pe vechi din întreaga țară. Să
veniți cu toții și să strângeți bani mulți, căci trebuie să plece
o delegație la București să regulăm și cu chestia Episcopiei.
Cred că de la toamnă o să avem episcopie, însă trebuie parale
multe, căci o episcopie și un episcop nu se pot face din ni-
mica toată. Popii sunt lacomi, au leafă, au pământ, au venit
din popor. Jos popii, jos episcopii eretici, jos calendarul
nou!”. Și toată lumea a început să strige împreună cu el.
În 1936 consemnăm apariția unei broșuri antistiliste
semnată de Grigore Spiru, care arăta că Glicherie și tovarășii
lui duc o viață imorală și „trăiesc pe spinarea mulțimei fa-
natice pe care o înșeală și o speculează”67. Autorul, care sus-
ține că a făcut o anchetă personală în „lagărele stiliste” de
66
Catacombele Ortodoxiei, nr. 2/mai 1999 (http://www.catacombe-
leortodoxiei.ro/index.php/lacasuri-de-cult/1228.html).
67
Dezvăluirea unor senzaționale excrocherii: Rasputinul Moldovei.
Glicherie Diavolul Sfânt, „episcopul” stiliștilor, f.a (înregistrată la Biblio-
teca Academiei în anul 1936).
la Vânători și Rădășeni, afirmă că după ce a fost alungat din

mănăstire, Glicherie a găsit găzduire în casa brigadierului
silvic Ion Gârleanu din Târgu Neamț. Curând s-a îndrăgostit
de fata acestuia, Maria, cu care a avut o aventură. Acest
episod este consemnat și de preotul ortodox din Brusturi –
Neamț, Niculae Gheorghe, care adaugă faptul că fata bri-
gadierului ar fi rămas însărcinată, că a reușit să scape de
copil, făcând un avort la Iași cu ajutorul Anei Pauker și că
ulterior s-ar fi călugărit într-o mănăstire stilistă, luând nu-
mele de Glicheria68.
3. Stilismul în Basarabia
Problemele cele mai serioase în legătură cu calendarul

se înregistrau, fără îndoială, în Basarabia, unde situația po-
litico – ecleziastică prezenta o serie de particularități față de
cea din Vechiul Regat. Stăpânirea țaristă imprimase Bisericii
din această străveche provincie românească un specific
68
Arhivele Secretariatului de Stat pentru Culte, Raport asupra stilis-
mului în BOR de la înființare până în prezent, 8 iulie 1985 (4 file); Arhivele
Administrației Patriarhale, „Mitropolitul Glicherie” (dosar din 1982,
fila 1). Despre Glicheria se amintește și în istoria oficială a lui Constan-
tin Bujor: „Așa de exemplu se răspândise și vestea despre multe femei
credincioase care după ce ascultau sfaturile duhovnicești ale părinte-
lui Glicherie, părăseau lumea și se călugăreau, formând astfel primele
așezăminte monahale de maici. Putem menționa aici pe fiica domnului
Gârleanu din Tg. Neamț, profesoară la o școală din oraș, care și-a părăsit
starea socială și a plecat la Ierusalim unde a primit marea schimă sub
numele de Glicheria” (Constantin Bujor, 65 de ani de persecuție a Bisericii
Ortodoxe Române de stil vechi (oct. 1924-dec 1989), Editura Schimbarea la
Față, 1998, p. 25).
rusofil (pravoslavnic). În majoritatea lor, bisericile erau

pictate cu sfinți ai Bisericii Ruse și aveau inscripții în limba
slavonă69. Preoții erau hirotoniți de ierarhi ruși, iar intelec-
tuali erau educați la școlile ruse, unii din ei fiind chiar rusi-
ficați. Moscova, care căuta prin orice mijloace să păstreze
ideea unității Imperiului Rus în vechile lui granițe, avea tot
interesul ca în Biserica din Basarabia să se mențină carac-
terul rusofil, calendarul pe stil vechi fiind unul din elemen-
tele de bază ale acestei politici.
Pe de altă parte, istoricii contemporani apreciază că po-
litica de integrare a Basarabiei în viața economică, socio –
politică și religioasă a României a fost un quasi – eșec, că nu
s-a acordat cuvenita atenție acestei provincii românești și
că ea nu s-a bucurat de o reformă administrativă bazată pe
principiul auto-administrației locale.
Din punct de vedere bisericesc, situația canonică și ad-
ministrativă a Bisericii din Basarabia, reglementată prin Cartea
Pastorală din 16 iunie 1918, a continuat să fie în atenția mai
multor ședințe ale Sfântului Sinod. O problemă viu dispu-
tată a fost hotărârea unilaterală a clerului basarabean de trecere
a averii Bisericii din Basarabia în posesia unei societăți numite
„Uniunea Clerului Ortodox din Basarbia” (30 iunie 1922).
În ședința sa din 16 decembrie 1922, Sfântul Sinod hotăra
ca Biserica din Arhiepiscopia Basarabiei trebuie să se con-
ducă în administrarea ei generală de legile locale care au
69
Revista „Glasul Monahilor” reproduce un memoriu al un creștin
din Basarabia, adresat Mitropolitului Gurie, în care se arată că la 16 ani
de la Unire, în unele biserici și mănăstiri se pomenesc sfinții ruși, iar nu
cei din țară, foarte cunoscuți, ca Sf. Dimitrie, Sf. Parascheva sau Sf. Filof-
teia (nr. 11/1933).
fost aprobate de Sf. Sinod al Bisericii Ruse, completate cu

cele cuprinse în Cartea Pastorală și prin urmare respingea
înstrăinarea averii. În anii care au urmat a fost o luptă surdă
între clerul basarabean care ignora sistematic hotărârile luate
de Sfântul Sinod și Biserica Ortodoxă Română70.
Documentele pe care le-am parcurs arată că populația
Basarabiei, în marea ei majoritate, nu s-a supus hotărârii
Bisericii Ortodoxe de îndreptare a calendarului. În zilele
de sărbătoare după calendarul îndreptat, oamenii mergeau
la lucru pe câmp și nu frecventau bisericile, în timp ce în
zilele de sărbătoare pe stil vechi, orice activitate înceta, iar
satele luau un aspect festiv. Un rol important în menținerea
acestei rezistențe pasive l-a avut mișcarea inochentistă, pu-
ternică în Basarabia la acea vreme, care respingea calendarul
îndreptat71. De asemenea, un rol hotărâtor l-a avut și poziția
anti-calendaristă a unor intelectuali cunoscuți ca Iustin Fră-
țiman președintele Comitetului Creștinilor Ortodocși, care
a expus în repetate rânduri convingerile sale împotriva calen-
darului îndreptat72. De asemenea, cauza vechiului calendar
70
Vezi Dezbaterile Congresului Național Bisericesc. Sesiunea ordinară
din octombrie 1926, București, 1926, pp. 63-65. Această problemă fusese
abordată și în ședința Sfântului Sinod din 24 februarie 1924, care hotă-
râse încredințarea administrației averilor unei eforii formată din chiriarhii
celor trei Episcopii basarabene.
71
Despre inochentism: Arh. Grigorie L. Botoșăneanu, Inochentismul,
„Biserica Ortodoxă Română”, anul XLVI, nr. 9 (570), septembrie 1926,
pp. 679-774; N. Popovschi, Mișcarea de la Balta, Chișinău, 1926; O stare
de lucruri îngrijorătoare și mijloacele de a o înlătura, „Mitropolia Moldovei”,
martie 1931, pp. 53-58.
72
Arhivele Naționale, fond Direcția generală a Poliției, Dosar 54/
1936 f. 3 (Mișcarea stilistă de la începuturi până în present, Raport din
29 octombrie 1936; Frățiman era președinte al Comitetului Creștinilor
a fost susținută și de partidele politice, așa cum am arătat,

mulți din membrii acestora fiind stiliști propagandiști73.
Mișcarea stilistă din Basarabia și cea din Vechiul Regat
s-au aflat într-o permanentă legătură. Un raport al Poliției
arăta că în 1935, doi cetățeni din localitatea basarabeană
Albineț, Ion Pietraru și Alexei Scalatiki, au luat legătura cu
Glicherie Tănase, pentru a le trimite un preot stilist. Gliche-
rie le-a propus pe călugărul Irimia Pletosu, însă acesta a con-
diționat venirea lui de existența unui lăcaș de cult și de asi-
gurarea pazei în cazul unei intervenții a autorităților. În
scurt timp, în casa lui Ion Pietraru s-a amenajat o casă de
rugăciune, precum și locuința călugărului. Din contribuții
benevole s-au cumpărat icoane, cărți și alte obiecte de cult,
iar clădirea a fost întărită cu gard înalt asemenea unei for-
tărețe. În curte s-au instalat două toace de fier, cu scopul de
a chema tot satul dacă se întâmpla ceva. În ziua de 26 iunie
1935, Pletosu a ținut o întrunire în localitatea Singureni la
care au participat cca. 400 de stiliști. În cuvântarea pe care
a rostit-o, le-a spus credincioșilor că acum a rămas să se treacă
la fapte, să dărâme bisericile și să se împotrivească până la
moarte autorităților care ar îndrăzni să oprească construirea
Ortodocși
73 din Basarabia, absolvent al Institutului de Arheologie al Uni-
verisității din Sankt Petersburg, secția istorico-filologică (1910), profesor
de limbi clasice la seminarile teologice din Pskov, Lîscok, Oloneț, Pinsk,
fondator al Societății istorice B.P. Hașdeu din Chișinău, autor al mai
multor lucrări despre istoria românilor în Imperiul Țarist, membru co-
respondent al Academiei Române din 1919 (Dorina Rusu, Membrii Aca-
demiei Române (1866-1999), Editura Academiei Române, 1999, pp. 200-201).
73
1933, Nota 10980/22 mai 1933 a Inspectoratului General de Poliție Cer-
năuți, f. 22.
de biserici stiliste. Din acel moment, notau rapoartele Poli-

ției, exaltarea religioasă a locuitorilor s-a manifestat fățiș,
iar la slujbele săvârșite au început să vină și locuitori ai sa-
telor vecine74.
Localitatea Albineț-Bălți din Basarabia era un centru
stilist important. În cursul anului 1935, majoritatea locuito-
rilor depuseseră cereri de părăsire a Bisericii Ortodoxe Ro-
mâne și de trecere la stilul vechi. Conform Prefecturii Bălți,
la data de 13 iunie 1935, numărul acestora se ridica la 1368.
Prefectura nota în acest context: „stiliștii sunt liberi să pă-
răsească cultul ortodox, dar nu se pot declara adepți ai unui
cult al stilului vechi, întrucât un asemenea cult nu există.
Calendarul nu constituie un cult (…). Constituția și legea
pentru organizarea Bisericii Ortodoxe nu admit exercitarea
colectivă a cultului ortodox decât în cadrul oficial al Bise-
ricii Ortodoxe”75. În același timp, stiliștii s-au adresat Pre-
fecturii pentru schimbarea primarului care nu îi susținea,
au cerut o biserică cu preot separat, cimitir separat, rebote-
zarea tuturor copiilor botezați cu 10 ani în urmă și resfințirea
mormintelor credincioșilor îngropați în timpul „stilului nou”
(se sfințea câte un pumn de țărână de la fiecare mormânt)76.
În apropierea Paștilor anului 1935, sosise în satul Albi-
neț un important agitator stilist, un anume preotul Nicolae
Climovici, cetățean român de etnie rusă, de numele căruia
74
Idem, Dosar 49/ 1935, f. 42.
75
Artelor, Dosar 125/1935, f. 79.
76
1936 ff. 13-15 (Mișcarea stilistă de la începuturi până în prezent, Raport
din 29 octombrie 1936).
se leagă mai multe incidente care au avut loc în Basarabia.

În cadrul slujbelor religioase, preotul Climovici îl pomenea
(între cei adormiți) pe împăratul Nicolae al II-lea al Rusiei,
iar răspunsurile în biserică erau date în limba rusă, deși satul
Albineț era format numai din români. Nicolae Climovici
fusese hirotonit de episcopul Serafim al Vienei și trimis în
Moldova de dincolo de Prut prin străduințele Uniunii mino-
rităților ruse din România care a militat activ pentru menți-
nerea stilului vechi în Basarabia. „Această asociație, se arată
într-unul din rapoartele Poliției, nu urmărea scopuri reli-
gioase, ci pur politice, respectiv dezbinarea provinciei de
peste Prut”77.
De la Albineț, preotul Nicolae Climovici conducea agi-
tațiile stiliste și în satele vecine. Astfel, în data de 30 martie
1935 se afla la Ghingheni-Bălți unde a oficiat un serviciu
religios, apoi a ținut o cuvântare în fața a câteva sute de oa-
meni pe care i-a sfătuit să nu asculte de preoții ortodocși,
care „iau leafă de la stat și jefuiesc oamenii, în timp ce el este
un martir al credinței pentru care este condamnat la închi-
soare și acum nu are bani ca să se judece în apel”. Mulțimea
a colectat bani și mai multe obiecte, iar Climovici a plecat
cu 4 căruțe încărcate78. Jandarmeria semnala faptul că la data
de 18 mai 1935, Preotul Climovici s-a întâlnit cu capii stiliș-
tilor din localitățile unde se găseau case de rugăciuni stiliste
77
1936, f. 5 („Mișcarea stilistă de la începuturi până în prezent”, 29 oc-
tombrie 1936).
78
Arhivele Naționale, fond Ministerul de Interne, Direcția Generală
de Poliție, Nota 770/30 martie 1936: „Propaganda stilistă ia proporții
în Basarabia”.
și a hotărât ca într-o zi de lucru să ocupe bisericile oficiale,

iar în caz de nesupunere să atace, chiar dacă va fi vărsare
de sânge79.
În noaptea de 17 iunie 1935, la Albineț a avut loc o adu-
nare la sfârșitul căreia credincioșii stiliști prezenți au semnat
un proces verbal, sub prestare de jurământ, prin care de-
clarau că sunt gata în orice moment să apere cauza stilistă,
chiar cu jertfa vieții. În ziua de 21 iunie, au sosit la Albineț
sute de stiliști din satele învecinate, cu daruri și sume de
bani pentru biserica în construție din acea localitate, unde,
spuneau ei, se va înființa Episcopia stilistă și li se vor aduce
și călugări din Vechiul Regat80.
Autoritățile au emis un „mandat de aducere cu termen
de îndată” pe numele lui Climovici, mandat care a fost tri-
mis secției de jandarmi Fălești spre executare, în data de
2 iulie 1935. Climovici a refuzat să se prezinte la postul de
jandarmi și a continuat propaganda stilistă, prevalându-se
de un ordin al Ministrului de Interne către Comandatul Le-
giunii de Jandarmi Baia, prin care recomandă autorităților
locale să procedeze cu tact și prudență, să evite vărsările de
sânge. (nr. 2956/1935, publicat în ziarul „Apărarea Națio-
nală” din 29 martie 1935). Pe data de 16 august s-a prezentat
la postul din Fălești un nou locotenent de jandarmi care,
luând act de imposibilitatea executării actelor judecătorești
în legătură cu Climovici, a hotărât să-l aducă cu forța în
noaptea de 18/19 august. Singurul lucru neprevăzut era
faptul că a doua zi se serba Schimbarea la Față pe stil vechi
79
Dosar nr. 25/1936, f. 103.
80
Ibidem, f. 247.
și că în biserică erau adunați sute de stiliști din satele vecine.

Unii chiar se spovedeau după priveghere.
În momentul în care jandarmii au încercat să-l aresteze
pe Climovici, țăranii care îl apărau au opus o dârză rezis-
tență. În învălmășeala produsă au murit 3 credincioși stiliști
și au fost rănite mai multe persoane. În rapoartele Poliției
se menționează că locotenentul de Jandarmi a făcut des-
cinderea „din proprie inițiativă și din exces de zel”, pentru
a stăvili propaganda călugărilor stiliști81. Așa cum rezultă
din documentele Poliției pe care le-am parcurs, dar și din
articolele de presă, țăranii stiliști care îl păzeau pe preot erau
înarmați cu revolvere, în timp ce jandarmii aveau carabine82.
După acest eveniment grav, Ministerul de Interne a dis-
pus ca jandarmii să evite să se mai implice în agitațiile ca-
lendariste, fără o cerere scrisă din partea episcopiilor respec-
tive. În același timp, propunea restabilirea ordinii prin ares-
tarea lui Climovici și a capilor mișcării, „fără de care această
mișcare va prinde rădăcini”, precum și rămânerea în sat, pe
o perioadă mai îndelungată, a unei forțe armate pentru resta-
bilirea ordinii83. Climovici, autorul moral al acestui incident,
a fost condamnat pentru „port ilegal de uniformă și ultraj
contra religiei creștine”, fapte încadrate în art. 181 din Codul
Penal84. Cu toate acestea, el a reușit să se sustragă arestării
81
1935, Nota nr. 12418/24 iulie 1935 a Inspectoratul Regional de Poliție al
Basarabiei; Ibidem, Nota 13 861/19 august 1935.
82
A se vedea articolele din ziarul „Universul” nr. 229/21 august 1935;
„Dimineața” din 22 august 1935; „Naționalul” nr. 385/24 august 1935.
83
Arhivele Naționale, fond Ministerul Cultelor. Direcția de Studii.
Dosar nr. 1 bis/ 1954, ff. 38-39.
84
Procesul preoților agitatori stiliști, „Universul” din 27 septembrie
1935.
și să se ascundă în comuna Drăgănești – Baia din Vechiul

Regat unde era păzit continuu de o gardă formată din 30 –
40 de stiliști85.
În toamna anului 1935, a sosit la Albineț și Glicherie
Tănase. Un raport al Poliției consemnează prezența „unui
preot anume Glicherie care se intituleză episcop” și care în
ziua de 20 septembrie a procedat la „sfințirea” unei biserici
în prezența a câteva mii de oameni. „Se zvonea chiar că ar
dori să sfințească un schit în satul Călinești și o capelă în satul
Soci – Noi, apoi să meargă în satul Năvărneț și să ocupe bise-
rica ortodoxă de acolo și să o resfințească după stilul vechi”86.
Climovici a fost arestat abia la începutul lunii octombrie
1936 și adus la București pentru interogatoriu. O ultima
însemnare despre Climovici datează dintr-un document al
Jandarmeriei din 1941, unde se arată că acesta a fost trans-
ferat din închisoarea Văcărești în lagărul de la Onești –
Lăpușna87.
4. Stilismul- „problemă de siguranța națională”

și reacția autorităților
Referindu-se la incidentul de la Albineț din 1935, Ziarul

„Universul” din 22 august 1936 scria despre episcopul
85
1936 f. 5, Raport din 29 octombrie 1936: Mișcarea stilistă de la începuturi
până în prezent.
86
Artelor, Dosar 125/1935, f. 167.
87
Dosar nr. 22/ 1944, f. 22.
Serafim: „Nimeni nu s-a gândit că acest slujitor al altarului

urmărește alte scopuri, deținând o misiune specială din par-
tea acelora care aveau tot interesul ca în moldoveneasca pro-
vincie dintre Prut și Nistru să dăinuiască stări anormale și
cum agitațiile comuniste au găsit rezistența în masa moldo-
venească legată de neam și de glia strămoșească, au găsit
prielnic să agite chestiunea calendarului îndreptat. Aceasta
era misiunea episcopului Serafim, care formase în Basarabia
o fabrică de hirotonisit preoți, elemente pescuite dintre cei
mai periculoși agitatori....”.
Episcopul rus Serafim fusese expulzat din Basarabia și
se stabilise la Viena, unde își avea sediul o importantă cen-
trală de propagandă comunistă. Încă din 1926, aici se mutase
centrul coordonator al Partidului Comunist prin crearea
unui „Birou politic pentru străinătate”, care era abilitat să
ia decizii cu privire la activitatea PCR din interiorul Româ-
niei. Serafim se considera delegat oficial al Sinodului rus din
diaspora și al Mitropolitului Antonie pentru Basarabia. Aici
a hirotonit preoți pentru „Biserica Națională Rusească din
Basarabia” dintre persoane fără nici un fel de pregătire și
fără studii, pentru a deveni vârfuri de lance ale stilismului.
Știm că preotul Climovici a fost convocat la Episcopia Ho-
tinului în luna martie 1935 pentru a da explicații în legătură
cu agitația stilistă pe care o desfășura în Basarabia, dar a re-
fuzat să meargă spunând că a fost hirotonit de episcopul
Serafim de la Viena și că doar acestuia îi datorează ascultare88.
Același ziar „Universul” considera că cele două incidente,
cel de la Albineț din 1935 și cel de la Piatra Neamț din 1936
88
Dosar nr. 25/1936, f. 59.
nu sunt decât două fețe ale acțiunii comuniste în România89.

Acțiunea comunistă pe frontul stilist, opina „Universul”,
a creat trei categorii de oameni: instigatori comuniști, pro-
fitori (călugări fugiți de prin mănăstiri) și credincioși in-
conștienți, fanatizați. Internaționala a III-a, din instrucțiunile
pe care le-a dat conducătorilor stiliști din România, a ordo-
nat specularea problemei calendarului prin încurajarea și
instigarea sătenilor împotriva stilului nou. Procesele care
s-au perindat în fața instanțelor militare au dovedit ames-
tecul nefast al comunismului. Țăranul moldovean din Basa-
rabia a putut fi astfel târât într-o acțiune pe care el o credea
că vine întru apărarea credinței strămoșești. Instrucțiunile
Internaționalei a III-a ordonă conducătorilor din umbră ai
acțiunii stiliste din România să lucreze în așa fel încât să
separe o parte din locuitorii unui sat de Biserică, promovând
moldovenismul, ca anexă a panslavismului. Aceeași părere
fusese exprimată și de Episcopul Tit Simederea al Hotinului
care, la conferințele pastorale ținute la Soroca în toamna anu-
lui 1936, a arătat că „stavrostilismul” este propagat de agenți
aflați în slujba comunismului90. Din contră, ziarele cu sim-
patii comuniste, în frunte cu „Adevărul” au început o cam-
panie de solidaritate față de călugării stiliști arestați, care
erau prezentați ca „martiri ai credinței”.
În ceea ce privește legătura dintre mișcarea stilistă din
Vechiul Regat și mișcarea comunistă în ilegalitate, Arhivele
89
Articolul Stilismul este o acțiune de instigație comunistă, „Universul”,
22 septembrie 1936.
90
Arhivele Naționale, fond Direcția generală de Poliție, f. 32, Nota
3021/13 octombrie 1936; vezi și articolul Calendarul îndreptat și propa-
ganda rusă în Basarabia, apărut în ziarul „Cuvântul”, 18 aprilie 1926.
Administrației Patriarhale păstrează câteva documente in-

teresante care vorbesc de implicarea Anei Pauker în sus-
ținerea stilismului. Într-unul din acestea citim: „În mod clan-
destin, în rândul stiliștilor s-au strecurat Ana Pauker, tra-
vestită în monahie la Brusturi și Teohari Georgescu, tra-
vestit în ierodiacon la parohia Rădășeni-Suceava, ambii
veniți de peste Nistru. Ei au făcut propagandă comunistă
în mijlocul stiliștilor, asigurându-i pe aceștia că atunci când
vor ajunge la putere, vor face ca Biserica Ortodoxă Română
să revină la calendarul iulian. De aceea, mulți adepți ai sti-
lului vechi s-au înscris în Partidul Comunist și au fost perse-
cutați apoi în timpul regimului antonescian, fiind acuzați
de bolșevism”91.
Raportul întocmit de preotul Niculae Gheorghe, parohul
din satul Brusturi se referă la o întâlnire între Ana Pauker
și Glicherie Tănase, pe atunci alungat din Mănăstirea Neamț.
Ana Pauker l-ar fi încurajat pe Glicherie să îmbrățișeze
cauza stilismului, promițându-i un viitor mare. Cu spriji-
nul ei financiar s-ar fi construit biserica din satul Brusturi
(ea se recomanda ca o văduvă din București, foarte bogată,
care dorea să construiască biserica în amintirea soțului) și
tot ea ar fi încurajat moral și material revolta de la Piatra
Neamț, alături de Glicherie Tănase și Vasile Buzdea92. Preotul
ortodox din Brusturi mai adaugă faptul că după terminarea
războiului Ana Pauker ar fi revenit la Brusturi, alocând fonduri
91
Arhivele Administrației Patriarhale Raport întocmit de P.S. Ghe-
rasim Hunedoreanul, arhiereu vicar-misionar al BOR la 27 februarie
1990.
92
Arhivele Secretariatului de Stat pentru Culte, Raport asupra stilis-
mului în BOR de la înființare până în prezent, 8 iulie 1985 (4 file).
mari pentru reconstruirea bisericii: „După reconstruirea

bisericii din Brusturi, Vasile Buzdea, văzând că afacerea cu
Biserica stilistă merge strună, acum fiind pensionar, a în-
vățat rânduiala de cântăreț, a pus mâna pe biserică, iar pe
Glicherie l-a îndepărtat”. În această situație, Glicherie a
plecat în părțile Fălticeniului unde a înființat mai târziu,
Mănăstirea Slătioara.
Se știe că în perioada interbelică, Ana Pauker s-a aflat
de trei ori în România cu misiunea de a organiza mișcarea
comunistă, fiind arestată de fiecare dată ca „periculos agi-
tator comunist”. Astfel, a fost arestată în iunie 1925, în apri-
lie 1929 și în iulie 1935, când a fost judecată în faimosul „pro-
ces de la Craiova” (iunie 1936) și condamnată, împreună cu
alte nume cunoscute ale mișcării comuniste în România, sub
acuzația de a fi intrat în legătură cu „asociațiuni din stră-
inătate în scopul de a primi instrucțiuni și subvenții pentru
pregătirea revoluției comuniste din România”93. Ana Pauker
fost eliberată abia în 1941 cu ocazia unui schimb de prizo-
nieri politici între București și Moscova. Astfel, Guvernul
român i-a permis Anei Pauker să plece la Moscova în schim-
bul revenirii în țară a lui Moș Ion Codreanu, vechi fruntaș
al Consiliului Național Român din Bucovina.
În cel de al treilea „sejur”, Ana Pauker sosise la direc-
tivele directe ale Kominternului pentru a reorganiza Parti-
dul Comunist Român, urmând să acționeze în România prin
rețele clandestine de spioni și agenți, alimentate din fonduri
secrete. Odată cu ea au sosit circa 50 de activiști și agenți
93
Stelian Tănase, Clienții lu’ tanti Varvara, Editura Humanitas, Bucu-
rești, 2008, pp. 238-241 (tanti Varvara era numele conspirativ pe care
comuniștii în ilegalitate îl dădeau Siguranței).
cu fonduri pentru a subvenționa acțiunile comuniștilor și

a plăti avocați în eventualitatea proceselor. Știm de aseme-
nea că, pentru a-și ascunde identitatea, Ana Pauker și-a pro-
curat un act de identitate fals, pe numele Maria Grigoraș,
eliberat de Primăria Piatra Neamț, cu nr. 34163/ 5732, în data
de 15 octombrie 193494.
Informațiile oferite de preotul ortodox din Brusturi refe-
ritoare la legătura dintre Ana Pauker și Glicherie Tănase
urmează să fie confirmate sau infirmate de alte documente
de arhivă, însă contribuția comuniștilor care activau în ile-
galitate la dezvoltarea stilismului în perioada interbelică
este un subiect care merită aprofundat. Nu excludem posi-
bilitatea ca Ana Pauker sau alți agenți comuniști să fi intrat
în legătură cu stiliștii la un anumit moment și să fi susținut
material și moral actele de rebeliune ale acestora. Personal,
nu consider o coincidență faptul că cele mai grave incidente
între stiliști și autoritățile statutului, soldate cu morți și răniți,
au avut loc între anii 1934-1936, când Ana Pauker și alți agenți
comuniști s-au aflat pe teritoriul României. Sperăm ca o cer-
cetare ulterioară a documentelor din Arhivele Naționale,
în special documentele Poliției și Jandarmeriei din perioada
interbelică, să arunce lumină asupra acestor aspecte impor-
tante legate de apariția și dezvoltarea mișcării stiliste.
Ceea ce este sigur, este că mișcarea stilistă în ansamblul
ei a fost monitorizată de autoritățile române, în același fel
94
Col. Magistrat Cetate, Conspirația comunistă în România și evreica
Ana Pauker în fața Justiției Militare, 1941 p. 18. Cetate a fost Prim Comisar
Regal, șeful Parchetului Militar și procurorul acuzării în procesul co-
muniștilor de la Craiova. Aceeași informație o găsim și în documentele
de arhivă: Arhivele Naționale, fond Direcția Generală de Poliție, dosar
24/1935, nota 2424, f. 56.
ca mișcarea comunistă sau cea cuzistă (legionară) și consi-

derată o problemă de siguranță națională. Incidentele de la
Albineț și Piatra Neamț au demonstrat autorităților că agi-
tația stilistă se poate transforma într-o mișcare „contra re-
gimului românesc și a ordinii de stat”95. La data 20 sep-
tembrie 1936, un convoi de peste 100 de care din Albineț
trecea Prutul îndreptându-se spre Baia – Neamț. În zilele
următoare, caravana cu stiliști a fost oprită la Iași, Poliția
și Jandarmeria operând mai multe arestări. Conform decla-
rațiilor date de preoții și călugării reținuți pentru cercetări,
convoiul trebuia să ajungă la Brusturi unde, în data de
21 septembrie, Glicherie Tănase convocase un mare congres
al stiliștilor.
Din acest moment, reacția autorităților a fost foarte dură.
Menționăm că încă din martie 1936 se afla în vigoare noul
Cod penal, cunoscut sub numele de „Codul lui Carol al II-lea”,
care prevedea pedepse aspre pentru actele de rebeliune față
de un corp administrativ sau judiciar, sau de o autorititate
publică, pentru „ațâțări, instigări și alte delicte contra ordinii
publice”, pentru aceia care fără încuvințarea autorităților
publice se organizează militărește” și pentru delictele contra
cultului96. La sfârșitul lunii septembrie 1936, Jandarmeria
a descins în toate centrele stiliste importante, a arestat agi-
tatorii, a percheziționat locuințele stiliștilor și a sigilat casele
95
Arhivele Naționale, fond Direcția generală a Poliției, Dosar 54/1936,
f. 3, Raport din 29 octombrie 1936: Mișcarea stilistă de la începuturi până
în present.
96
Codul Penal al lui Carol al II-lea a fost promulgat cu Înaltul De-
cret Regal nr. 471/17 martie 1936 și publicat în „Monitorul Oficial”
nr. 65/12 martie 1936.
lor de rugăciune. Conform datelor oferite de Ministerul de

Interne, în urma percheziției de la Brusturi au fost găsite
arme, cartușe și grenade, dar și mai multe obiecte care arătau
viața imorală a călugărilor97.
Prin Hotărârea Consiliului de Miniștri nr. 2617/4 no-
iembrie 1936, Guvernul a confiscat bisericile și casele de
rugăciune stiliste. În același timp, Ministerul Cultelor și
Artelor, prin decizia minsterială nr. 4781/21 aprilie 1937,
a interzis cu desăvârșire activitatea a 10 asociații religioase
care propagau doctrine de natură să aducă atingere legilor
de organizare a statului și a instituțiilor sale, printre acestea
numărându-se și stiliștii. În această hotărâre se stipula că
„organele administrative și polițienești vor închide casele
de rugăciune ale acestora; vor opri orice propagandă de pro-
zelitism religios, fie că această propagandă se face verbal,
fie că se face scris, prin răspândirea de broșuri, reviste, de
către colportorii acestor asociații religioase interzise; pentru
cei ce nu se vor supune la aceste măsuri administrative sau
polițienești se vor adresa acte de dare în judecată, ca tulbu-
rători ai ordinei publice și contravenienți la legile de apă-
rare și liniște a statului”.
În ceea ce îi privește pe conducătorii și agitatorii stiliști
arestați, știm după ispășirea pedepselor legale, aceștia au
fost internați în trei schituri izolate, sub paza jandarmilor,
astfel: la Schitul Iezeru – Vâlcea (11 persoane printre care
Eustație Andreescu, Dumitru Bidașcu, Pamvu Hoisu), la
97
Decizia nr. 4781 din 1937, privitoare la interzicerea sectelor și
Asociațiunilor religioase, publicată în Monitorul oficial nr. 93, partea
1/21 aprilie 1937.
schitul Cheia – Prahova (14 persoane), respectiv la Schitul

Vărzărești (32 de maici)98.
În timpul regimului Antonescu (1940-1944), cultele
„pe stil vechi” au fost practic „unite” cu Biserica Ortodoxă.
Prin Decizia Ministerului Cultelor și Artelor nr. 42 352/9
septembrie 1940, publicată în „Monitorul Oficial” nr. 216/
17 septembrie 1940), statul român recunoștea 7 culte, stipu-
lând în mod expres că în afară de aceste culte „nu pot exista
asociații religioase sau secte care, de la data prezentei De-
cizii sunt desființate de drept și de fapt”. Prin Legea 927/ 1942
(„Monitorul Oficial” nr. 305/30 decembrie 1942) toate aso-
ciațiile și sectele erau desființate, iar bunurile imobile, fon-
durile și arhivele lor treceau de drept în proprietatea Statului.
Așa se face că în rapoartele Inspectoratului General al Jan-
darmeriei din anii 1942, respectiv 1943, stiliștii nu mai sunt
menționați în dreptul rubricii „curente religioase”99.
98
Dosar nr. 22/1944.
99
Idem, Dosar 74/1942, respectiv 112/1943.
III. Stilismul în perioada comunistă 71
III.
STILISMUL ÎN PERIOADA COMUNISTĂ
1. Mișcarea stilistă în primii ani ai regimului comunist

(1945-1954)
După 23 august 1944, unul din obiectivele Ministerului

Cultelor a fost eliminarea măsurilor luate de către mare-
șalul Antonescu în privința cultelor religioase. Guvernul
Petru Groza a arătat o „bunăvoință” specială față de acestea,
propunându-și să restabilească tratamentul egal al tuturor
cultelor. Această politică servea deopotrivă ca strategie elec-
torală, în vederea alegerilor din toamna anului 1946, cât și
ca modalitate de a ține în șah Biserica Ortodoxă Română100.
În data de 3 august 1945, stiliștii organizați sub numele
„Societatea Cultului Creștin Tradiționalist din com. Mircești,
jud. Putna”, au primit răspuns afirmativ la cererea de prac-
ticare liberă a credinței (Anexa 5). Imediat, ei reapar în
documentele Jandarmeriei cu mențiunea că „au început să
facă o intensă propagandă în scopul unei cât mai bune
100
George Enache, Strategii de infiltrare și atragere la colaborare a cul-
telor religioase elaborate de autoritățile comuniste din România în perioada
1945-1948, cu o privire specială asupra cazului Bisericii Ortodoxe Române,
„Caietele CNSAS”, an. 1, nr. 1/2008, pp. 53-93; George Enache, Adrian
Petcu, Patriarhul Justinian și Biserica Ortodoxă Română în anii 1948-1964,
Editura Partener, 2009, p. 21.
organizări și cer să își recapete vechile lor biserici stiliste,

deschizând procese în justiție în acest scop”101. În tabelul cu
situația cultelor tolerate sunt menționate centrele de la Ră-
dășeni, Bunești, Boroaia, Drăgușeni, Râșca, Liteni, Climăuți,
cu un număr total de 749 de stiliști. Toți conducătorii men-
ționați în fruntea acestor comunități făceau parte din „Fron-
tul plugarilor”, una din anexele Partidului Comunist Român.
În mai 1946, aceeași grupare stilistă, intitulată de această
dată „Cultul Creștin Tradiționalist”, condusă de un laic,
Ion Movileanu, a obținut autorizație de funcționare din par-
tea Ministerului Artelor și Cultelor. În documentul oficial
citim: „Creștinii Tradiționaliști se recunosc în mod provi-
zoriu ca asociație religioasă, putând practica liber toate actele
de cult și toate slujbele liturgice pentru membrii lor până
la apariția noii legi a cultelor”102. Această autorizație pro-
vizorie de liberă funcționare le-a permis stiliștilor să-și
alcătuiască un Statut de organizare și să construiască bi-
serici și mănăstiri103.
101
Dosar nr. 19/1946, f. 19 (Nota informativă nr. 711).
102
Legea nr. 26 639/28 mai 1946, publicată în „Monitorul oficial”,
partea I, nr. 216/3 iunie 1946, semnată de Mihai Ralea, ministru ad-in-
termim; Arhivele Naționale, fond Ministerul Cultelor, Direcția Studii,
Dosar nr. 1/1945, f. 36. Despre toleranța din 1946, Alexandru-Alin Spânu,
Sectele religioase în rapoartele Serviciului de Informații al Armatei, în Par-
tidul, Securitatea și Cultele 1945-1989, Ed. Nemira, 2005, pp. 117- 124
(p. 118).
103
Dosar nr. 1/1945, f. 51; Ministerul Cultelor, Direcția Studii, Dosar nr.
1/1948, f. 42 (Autorizație nr. 30/28 februarie 1948 prin care „Cultul
Creștin Tradiționalist” autorizează construirea unei mănăstiri de maici
în com. Găgești, jud. Putna).
În anul 1947, Ministerul Cultelor a recunoscut o altă gru-

pare stilistă, „Asociația Religioasă a Creștinilor Tradiționaliști
de Răsărit” cu sediul la Târgu Neamț, prin decizia nr. 30
630/1947. Această Asociație era condusă de Gheorghe Iaco-
baș și de Gheorghe Moșneagu și îl avea ca șef spiritual pe
Glicherie Tănase. Pe Iacobaș îl găsim semnând ca „preșe-
dinte al Asociației Cultului Creștin Ortodox Tradiționalist
la 5 februrarie 1947, iar mai târziu ca „reprezentant admi-
nistrativ al Cultului Creștin Pravoslavnic de Răsărit” (31
august 1948)104. În același timp începea construirea Mănăs-
tirii „Schimbarea la Față” la Slătioara. Conform surselor sti-
liste, „piatra de temelie a fost pusă de Prea Sfințitul Glicherie
Tănase, arhiepiscop și Mitropolit al Bisericii Ortodoxe de
Răsărit, la vremea aceea ieromonahul Glicherie.”105
Documentele de arhivă pe care le-am parcurs arată că
între cele două grupări stiliste a existat o puternică rivali-
tate și o încercare de a atrage instituțiile statului (Ministe-
rul Cultelor, dar și Consiliul de Miniștri sau Ministerul Justi-
ției) pentru soluționarea conflictelor dintre ele. „Tradițio-
naliștii” considerau că „pravoslavnicii” de la Târgu Neamț
constituie o dizidență, o fracțiune ieșită din cultul lor. Mo-
vileanu reclama la un moment dat faptul că Iacobaș a atras
la el pe unul din preoții din „cultul nostru” și, fără a respecta
condițiile Legii cultelor de părăsire a unui cult și trecerea la
altul, i-a eliberat ordin de serviciu, ceea ce a constituit un
104
Arhivele Naționale, fond Ministerul Cultelor. Direcția Studii.
Dosar 1/1948, ff. 116, 176.
105
Catacombele Ortodoxiei, nr. 2 mai, 1999.
echivoc pentru autorități deoarece „preotul respectiv avea

două rânduri de acte”106.
În anul 1948, Ministerul Cultelor a inițiat o anchetă pen-
tru a vedea care este situația „Cultului Tradiționalist”. Pre-
supunem că o astfel de anchetă a vizat și „Cultul Pravos-
lavnic”, dar nu avem documente în acest sens. În raportul
care s-a întocmit cu acel prilej, se arăta că, din întregul co-
mitet de conducere, cel care se ocupa efectiv de Asociație
este Movileanu, ceilalți membri necunoscând situația or-
ganizatorică reală a acesteia. Deși în statut se prevedea că
Asociația posedă următoarele unități: parohia, protopopiatul,
mânăstirile și catedrala, în fapt doar parohia avea o exis-
tență reală.
Preoții sau monahii, se nota în raport, nu funcționează
toți la parohiile arătate de administrația Asociației și nici nu
posedă acte în legătură cu situația lor, ci „se poate spune
că personalul deservent al asociației este în permanentă
mișcare, trecând de la o parohie la alta, fără să fie cunoscut
acest lucru Ministerului și în baza unui simplu ordin emis
de președintele Asociației”. Personalul deservent se recru-
tează dintre călugării pedepsiți sau dintre cei care au fost
pensionați în cadrul cultului ortodox.
La biserica parohiei Movilița, un centru important al
„tradiționaliștilor”, se slujea pe un antimis al Episcopiei
Romanului, emis în 1905 de Episcopul Gherasim pentru
Biserica Adormirea Maicii Domnului din comuna Țifești –
Putna. Parohia nu poseda registru de cununii, botezuri,
106
Arhivele Naționale, fond Ministerul Cultelor. Direcția Studii. Do-
sar 1/1948, ff. 18-21. Memoriu intitulat Istoricul pe scurt al Organizației
Cultului Creștin Tradiționalist din R.P. Română (scris chiar de ei).,
înmormântări, de asemenea nu exista o situație din care să

se poată vedea veniturile și cheltuielile parohiei. Registrele
de cheltuieli și venituri erau de fapt niște carnete personale
ale lui Movileanu, „ținute într-o dezordine nemaiîntâlnită”
și fără nici un act justificativ, atât la cheltuieli, cât și la ve-
nituri. La ultimul congres al Asociației, care se ținuse pe data
de 5 septembrie 1948, se pusese problema găsirii unui epis-
cop, care să sfințească preoții. În fine, se mai constata că Aso-
ciația se sustrage în mod voit supravegherii Ministerului107.
În 1948 a fost votată noua Lege a Cultelor (Legea 177/
4 august 1948) care garanta formal libertatea de conștiință
și libertatea religioasă pe tot cuprinsul Republicii Populare
Române. În realitate, așa cum se știe, statul prelua în parte
conducerea problemelor ecleziastice, iar Ministerul Cul-
telor era mai mult un for de supraveghere și control. Nou-
tatea absolută a acestei legi era dată de eliminarea distincției
între „cult istoric” și asociație, toate organizațiile cu caracter
religios fiind numite, cu un titlu generic, „culte religioase”.
Pentru a putea funcționa legal, „cultele” trebuiau să trimită
Ministerului Cultelor statutul de organizare și funcționare,
iar ulterior erau recunoscute prin decret al Prezidiului Marii
Adunări Naționale108. Cu acest prilej, au fost recunoscute
14 culte: ortodox, romano-catolic, armeano-gregorian, creștin
107
Arhivele Naționale, fond Ministerul Cultelor. Direcția Studii. Do-
sar 1/1948, ff. 1-9 („Referat despre situația Asociației religioase a Creș-
tinilor Tradiționaliști din Mircești-Putna”).
108
Decret nr. 177/1948, Monitorul Oficial nr. 204 din 3 septembrie
1948. „Cultele religioase sunt libere să se organizeze și pot funcționa
liber dacă practicile și ritualul lor nu sunt contrare Constituției, secu-
rității sau ordinii publice și bunelor moravuri” (art 6). Cultele religioase,
de rit vechi (lipovean), 4 culte protestante (reformat, evan-

ghelic-luteran, sinodo-presbiterian și unitarian), 4 nepro-
testante (baptist, adventist, penticostal, creștin după Evan-
ghelie), 2 culte necreștine (mozaic și musulman)109. Deși
reprezentanții stiliștilor au cerut recunoașterea, „Cultul Tra-
diționalist” înregistrat cu nr. 36857/1948, iar „Cultul Pra-
voslavnic” cu nr. 41768/ 1948, aceasta nu li s-a mai acordat.
Astfel, prin efectul Legii pentru Regimul Cultelor în Ro-
mânia, nici una din aceste două grupări stiliste nu a mai fost
recunoscută de Statul Român110.
pentru
109 a putea să se organizeze și să funcționeze, vor trebui să fie recu-
noscute prin decret al Prezidiului Marii Adunări Naționale, dat la pro-

punerea Guvernului, în urma recomandării ministrului cultelor. În
cazuri bine motivate se va putea retrage recunoașterea în același mod
(art. 13); În vederea recunoașterii, fiecare cult religios va înainta, prin
Ministerul Cultelor, spre examinare și aprobare, statutul său de orga-
nizare și funcționare, cuprinzând sistemul de organizare, conducere și
administrare, însoțit de mărturisirea de credință respectivă (art. 14);
Șefii cultelor, precum și mitropoliții, arhiepiscopii, episcopii, superinten-
denții, administratorii – apostolici, vicarii – administrativi și alții, având
funcțiuni asemănătoare, aleși sau numiți în conformitate cu statutele
de organizare ale cultelor respective, nu vor fi recunoscuți în funcțiune
decât în baza aprobării Prezidiului Marii Adunări Naționale, dată prin
decret, la propunerea Guvernului, în urma recomandării ministrului
cultelor. Înainte de intrarea în funcțiune, toți aceștia vor depune jura-
mântul de credință în fața ministrului cultelor (art. 21).
109
Nicoleta Ionescu-Gură, Stalinizarea României. Republica Popula-
ră română 1948-1950: transformări instituționale, Editura Bic All, 2005,
pp. 382- 390.
110
Împuterniciții de la Ministerul Cultelor notau cu această ocazie:
„Statutele arată că personalul de conducere al grupărilor, lipsit de
pregătirea necesară, nu reușește să prezinte structura pretinselor culte
într-un ansamblu unitar de principii doctrinare. Redactarea este haotică,
prolixă, nesistematică, nereușind să se dea o formă de statut propriu-
zis” (Arhivele Naționale, fond Ministerul Cultelor, Direcția Studii, dosar
nr.1/1948, f. 47).
În mod surprinzător, din acest moment mișcarea stilistă

se organizează și devine foarte vizibilă în raport cu autori-
tățile comuniste, așa cum vom vedea mai departe. În anul
1950, „tradiționaliștii” aveau 18 parohii, 5 schituri și 3 mă-
năstiri (Brădițel, Copăceni și Furceni), în timp ce „pravos-
lavnicii” aveau 27 de parohii (Anexele 6 și 7). Denumirea
oficială a grupării conduse de la Slătioara așa cum apare
în Pastorala din 1950 către toți Creștinii Pravoslavnici semnată
de Glicherie Tănase, era Adunarea religioasă a Creștinilor
Pravoslavnici Tradiționali de Răsărit din Republica Populară
Română (Anexa 8), în timp ce gruparea condusă de Movi-
leanu se numea Cultul Creștin Tradiționalist. Este interesant
de menționat că în documentele emise de această grupare
stilistă, Movileanu semnează ca „președinte”, iar Gamaliil
Papil ca „administrator tainic și duhovnic” (Anexa 9).
În anul 1948 avusese loc Consfătuirea de la Moscova unde
Patriarhii Răsăritului hotărâseră că clerul și credincioși din
fiecare țară sunt datori a serba după calendarul adoptat de
Sfântul Sinod al Bisericii respective, iar Paștile după calen-
darul neîndreptat. Deși stiliștii nu au fost invitați la această
Conferință, hotărârile sale i-au vizat în mod indirect. Practic,
în urma acestei hotărâri, diferența de calendar nu mai putea
constitui un temei pentru existența stilismului ca și cult se-
parat, acesta devenind o problemă internă a Bisericii Orto-
doxe Române. Conștienți de acest lucru, stiliștii au început,
pe de o parte să caute ierarhi pentru a forma un sinod se-
parat și a hirotoni preoți, iar pe de altă parte să acționeze
în vederea unificării mișcării stiliste.
În cursul anului 1950, conducerea de la Târgu Neamț a
încercat de mai multe ori să ia legătura cu Biserica Ortodoxă
Rusă, intervenindu-se chiar la Ministerul Cultelor în acest

sens. În ziua de 22 octombrie 1950, cu ocazia deschiderii
cursurilor Seminarului Monahal Neamț, în prezența Patri-
arhului și a Episcopului sirian Vasile Samacha, un credin-
cios „pravoslavnic” din satul Oglinzi-Neamț, crezând că
este vorba de un episcop rus, după cum se dusese zvonul,
a prezentat un memoriu prin care cerea ca Patriarhul Ale-
xei I al Moscovei să le sfințească un episcop111. Tradiționa-
liștii, sau cel puțin o parte a acestora, aveau o altă viziune
în acest sens. S-a păstrat o scrisoare a monahului Macarie
Neacșu de la Schitul Sfântul Gheorghe – Copăceni prin care
cere Patriarhului Justinian Marina să-și dea consimțămân-
tul pentru sfințirea unui episcop al stiliștilor (19 octombrie
1950)112.
La sfârșitul anului 1950, a existat o tentativă de fuziune
între cele două grupări stiliste, în vederea inițierii unei acțiuni
coordonate pentru obținerea recunoașterii din partea sta-
tului. Astfel, în data de 17 noiembrie 1950, o delegație de la
Mânăstirea Slătioara s-a aflat la Mircești-Putna prezentând
lui Movileanu un proces verbal încheiat la Slătioara, în care
erau consemnate punctele de vedere ale „facțiunii din nord”
(Glicherie – Moșneagu). În ziua de 19 noiembrie 1950 a avut
loc o întrunire la Furceni – Tecuci, la care au luat parte călu-
gări și mireni din gruparea Movileanu, cât și de la Slătioara.
În urma discuțiilor, s-a căzut de acord ca președintele și
conducătorul cultului unificat să fie un cleric ales prin tra-
gere la sorți dintre cei propuși de cele două părți, în număr
111
Ibidem, ff. 47-48.
112
dosar nr. 2/ 1950, f. 31.
egal. În acest context, fracțiunea Târgu Neamț a propus să

nu se mai repete botezul celor ce trec la stilism, iar purtarea
bărbii, precum și petrecerile fără muzică să nu mai fie obli-
gatorii. Fracțiunea Movileanu, din contră, a fost de părere
ca botezul trebuie repetat, iar la nunți muzica trebuie să fie
interzisă, de asemenea să se interzică fumatul și să se aprobe
„oprirea totală de la lume”. Tradiționaliștii mai propuneau
ca sediul central să fie la Focșani, iar la Târgu Neamț să fie
subcentrală, în timp ce pravoslavnicii voiau ca sediul cen-
tral să fie la Târgu Neamț113. În cele din urmă, părțile nu au
căzut de acord nici în ceea ce privește președinția cultului
unificat114.
„Cultul Creștin Tradiționalist” condus de Movileanu
s-a remarcat printr-o acțiune sistematică în vederea recu-
noașterii legale, trimițând mai multe memorii la Ministerul
Cultelor, precum și la alte instituții ale statutului. Într-unul
din acestea putem citi: „Noi, Cultul Creștin Tradiționalist
suntem martirizați de două decenii și ceva, idem ca și tovarășii
noștri comuniști în același tratament de suferință. (9 februarie
1950)115. În altă parte, se lăuda că stiliștii sunt inițiatorii înto-
vărășirilor agricole și colective din satele unde activează,
primul dintre „colectiviști” fiind Movileanu116.
Într-un alt memoriu, semnat de Gamaliil Papil și Ion Mo-
vileanu, se cerea „intrarea în legalitate a acestui cult pentru
113
Ibidem, ff. 32-35.
114
Ibidem, f. 47.
115
Ibidem, f. 1.
116
dosar nr. 1/ 1945, f. 174.
a ne putea „federaliza” în rândul cultelor recunoscute și

prelucru în comun – în lupta activă pentru menținerea
cauzei păcii”117. Mai mult, pentru evitarea confuziei ce s-ar
putea face între membrii cultului și credincioșii altor con-
fesiuni, în conformitate cu instrucțiunile Ministerului Cul-
telor, ei își alegeau un semn distinctiv obligatoriu pentru
tot personalul deservent și anume o cruce de fir înconjurată
de ambele părți cu două spice, care să fie purtată de monahi,
preoți și maici pe brațul drept118.
Alte memorii au fost trimise în anul 1952119, în paralel
cu reclamații împotriva grupării de la Piatra Neamț. „Tra-
diționaliștii” îi reclamau pe „pravoslavnici” pentru urmă-
toarele delicte: instigație publică, delict contra cultului
(convertire ilegală), uzurpare de titlu, fals în acte publice,
solicitând și Administrației Patriarhale să se pronunțe
dacă aceasta se simte lezată de titulatura lor și o consideră
„uzurpare”120. În acest an, 1952, s-au înregistrat mai
multe cazuri în care pravoslavnicii „cuceresc” biserici,
117
Arhivele Naționale, fond Ministerul Cultelor, Direcția Studii, do-
sar nr. 1/ 1953, f. 53; Notificarea cu nr. 32/17 iulie 1953.
118
sar nr. 74/1948, f. 21.
119
dosar nr. 3/1952, f. 3. Adresa Cultului Tradiționalist către Ministrul
Cultelor nr. 43/28 februarie 1952 prin care cer recunoașterea ca și cult.
120
Ibidem, ff. 14-30 (Reclamația trimisă de Cultul Creștin Tradiționa-
list cu nr. 68/24 iunie 1952); Ibidem, f. 13. Parchetul Tribunalului Putna,
nr. 6283/28 iunie 1952 către Ministerul Cultelor: „Sâmburele neînțe-
legerii pare a fi în primul rând de ordin material, fiind vorba de patri-
moniul cultului Tradiționalist, care în condițiile existenței a două or-
ganizații, tinde să se împartă în funcție de numărul de adepți”.
mănăstriri sau persoane particulare care făceau parte din

Cultul Tradiționalist121.
Într-unul din memoriile către Ministerul Cultelor, Mo-
vileanu îl acuza pe Iacobaș, „care nu face parte dintre membrii
fondatori, nici dintre cei aleși în cadrul organizației noastre
și care nu are altă calitate decât de membru aderent și dele-
gat al meu” că încearcă să se substituie conducerii Cultului
Tradiționalist, „pe care legal și statutar o conduc eu”122. La
rândul lor, și pravoslavnicii înaintau memorii către auto-
ritățile statului pentru recunoașterea ca și cult sau pentru
autorizarea funcționării caselor de rugăciune (Anexa 10).
Prin adresa nr. 9320/21 mai 1954, Ministerul Cultelor
cerea Tribunalului Popular al raionului Focșani radierea
din registrul persoanelor juridice a „Cultului Tradițional
Creștin”, deoarece prin efectul Legii din 1948, Cultul Tra-
diționalist a încetat de drept să mai existe. Prin Ordonanța
din 27 mai 1954, Tribunalul a dispus radierea „Cultului
Creștin Tradiționalist” din registrul personelor juridice. În
septembrie 1954 Movileanu a dat în judecată Ministerul
Cultelor, cerându-i să constate că acest cult a fost recunoscut
121
Ibidem, f. 19: „Preotul Martinian Comănici din Schitul Copăceni-
Ilfov, cu jurământ depus, fiind convertit ilegal, sub pretextul „de a se
uni cu cei de la Neamțu”, eliberându-i-se ordin de serv. cu nr. 230/23
august 1951, peste prevederile ordinului nostru emis cu nr. 219/1951,
s-a ajuns ca acest preot să posede două ordine de la două organizații
distincte, constituind agitație în public (…). Idem, încadrarea schitului
Sfântul Gheorghe din com. Copăceni-Ilfov care sub diferite acte de pro-
zelitism a fost corupt prin adunări de semnături în fals constituind
majoritatea, înrolat pe bază de confirmare în această Asociație religioasă
cu titlul de pravoslavnic”
122
Ibidem, ff. 63-64.
de stat potrivit adresei nr. 38 955/3 aug 1945 și să fie obligat

să plătească câte 100 de lei/zi daune cominatorii, până la sa-
tisfacerea cererii cultului de a se înainta forurilor superioare
statutul său spre aprobare123. Demersul lui nu a avut nici un
rezultat, iar radierea a rămas definitivă.
La data de 19 iunie 1954, la schitul Copăceni, reprezen-
tanții celor două fracțiuni stiliste au discutat din nou pro-
blema unificării cultice, iar pe data de 7 octombrie 1954,
Ioan Movileanu, în numele Cultului Creștin Tradiționalist
din Mircești și Dionisie Hugeanu, ca reprezentant al creș-
tinilor pravoslavnici, au semnat Actul de unificare cultic prin
care se hotăra comasarea patromoniului celor două perso-
nalități juridice și faptul că denumirea noului cult va fi
„Cultul Creștin Tradiționalist”124. La 12 iulie 1954, în nu-
mele cultului unificat, Dionisie Hugeanu se adresa Patriar-
hului Justinian cerându-i o întrevedere „în care să se trateze
problema religioasă, în scopul de a se înlătura definitiv o
nedreptate flagrantă care durează de 30 de ani”125. Așa cum
se va vedea mai departe, această unificare a fost de scurtă
durată și din 1955 cele două fracțiuni stiliste apar din nou
separate.
123
Arhivele Naționale, fond Ministerul Cultelor, Direcția Studii, Do-
sar 1/1954, f. 365, nota din 1 septembrie 1954 de la Ministerul Cultelor,
Cabinetul Juridic.
124
Ibidem, ff. 607-608.
125
Ibidem, f. 307.
2. Galaction Cordun și organizarea stilismului

(1955-1959)
Așa cum am arătat, stiliștii nu au avut ierarhie supe-

rioară. Toate lăcașurile de cult pe care le-au ridicat au fost
„sfințite” de călugări sau ieromonahi caterisiți, ca Tăna-
se Glicherie. De asemenea, stiliștii au avut mari probleme
legate de procurarea Sfintelor Antimise sau a Sfântului și
Marelui Mir. În anul 1955, fostul arhiereu Galaction Gordun
(1883-1959) acceptă propunerea grupării de la Slătioara de
a deveni mitropolitul stiliștilor, în urma unor discuții și ta-
tonări care durau de mai mulți ani.
Gheorghe Cordun s-a născut în anul 1883 în com. Bre-
huești, jud. Botoșani126. Sursele pe care le-am avut la dispo-
ziție prezintă date contradictorii în ceea ce privește intrarea
în monahism și hirotonia sa ca diacon. Unele arată că acesta
a fost hirotonit ierodiacon de către Mitropolitul Primat Iosif
Gheorghian, care l-a spijinit și l-a trimis la studii, ca bursier,
la Seminarul din Odessa. După reîntoarcerea de la Odessa
a îmbrățișat viața monahală în timpul Mitropolitului Pimen
al Moldovei și Sucevei care l-a și hirotesit arhidiacon la
Catedrala Mitropolitană din Iași în anul 1904.
După alte surse, se arată că a fost călugărit la Căldă-
rușani și că în aceeași mănăstire a fost hirotonit diacon.
126
Datele care urmează sunt preluate din studiul regretatului pro-
fesor Gheorghe Vasilescu, intitulat Galaction Cordun, realizat pe baza
documentelor din Arhiva Administrației Patriarhale; Arhivele Secre-
tariatului de Stat pentru Culte, raportul intitulat „Galaction Cordun”,
datat 6. III. 1957; Idem, Raportul „Galaction Cordun”(16 iunie 1955);
Arhivele Administrației Patriarhale, Date biografice asupra fostului ar-
hiereu Galaction Cordun, ff. 1-3.
La 1 martie 1905 a plecat la Catedrala Mitropolitană din Iași.

În cartea canonică ce i s-a întocmit la ieșirea din eparhie
(nr. 620/ 11 februarie 1905) se nota că „Galaction Cordun s-a
arătat nesupus și în cele din urmă s-a răsculat contra sta-
rețului, aducându-i felurite calomnii”. Între 1908 – 1911 s-a
aflat în Rusia, apoi a revenit în țară și a fost diacon la Mă-
năstirea Neamț (iulie – august 1911), la Mănăstirea Agapia
(septembrie 1911 – februarie 1913) și Agafton (februarie –
august 1913). Din 1913 până în 1915 a funcționat la Epis-
copia Romanului. În 1914 a fost hirotonit preot ieromonah
de către Mitropolitul Conon, iar în 1915 a fost hirotesit pro-
tosinghel. La 1 septembrie 1915 a fost numit provizoriu
preot al Catedralei Mitropolitane din București, sub rezerva
echivalării studilor, iar în anul 1916 a devenit arhimandrit.
Aceeași confuzie există și în ceea ce privește studiile
sale în Rusia. S-a înscris la Facultatea de Teologie din Cer-
năuți, unde a urmat 6 semestre, după care s-a transferat la
Academia Teologică din Petrograd, obținând, într-un singur
an, diploma de licență. Aceasta i-a fost echivalată apoi de
Facultatea de Teologie din București, la 28 octombrie 1915.
Sursele pe baza cărora am alcătuit această biografie arată că
nu există nici o copie de pe vreun certificat sau diplomă care
să facă dovada studiilor și a titlurilor sale.
În timpul primului război mondial, pe când Bucureștiul
se afla sub ocupație germană, s-a opus introducerii calen-
darului gregorian în practica liturgică a Bisericii Ortodoxe
Române, eveniment care a fost și continuă să fie invocat de
stiliști pentru a arăta convingerile lui Cordun legate de
calendar. De fapt, protestul lui, precum și al altor preoți
sau ierarhi din acea vreme, se făcea în contextul delicat al
regimului de ocupație german și nu avea nici o legătură cu

calendarul îndreptat, adoptat la 1924, față de care Galaction
Cordun nu a avut nici o obiecție. Măsura preconizată de
forțele de ocupație a fost criticată în egală măsură și de Arhi-
mandritul Iuliu Scriban care a fost unul din susținătorii în-
dreptării calendarului în 1924, așa cum am arătat127. Chiar
și în cazul concret al protestului său, Cordun nu considera
că introducerea calendarului gregorian ar constitui „o aba-
tere dogmatică”, ci argumenta că respingerea lui se poate
face doar din considerente care țin de tradiție și de resenti-
mentele anti-catolice128.
După război, Galaction Cordun a condus „Serviciul
religios și de propagandă culturală” de pe lângă Direcția
127
Arhim. prof. dr. Iuliu Scriban, Acte și mărturii privitoare la chestiuni
și fapte bisericești în timpul ocupațiuniii germane în România. Extrase din
revista „Înnoirea”, București, 1919; Idem, Chestiunea calendarului în Bi-
serica Ortodoxă, „Biserica Ortodoxă Română”, an XLI, nr. 8 (mai 1923),
pp. 56-564; Idem, Schimbarea calendarului. Cuvinte pentru dumirirea popo-
rului, „Biserica Ortodoxă Română”, nr. 8, (1929), pp. 482-483, unde
argumentează de ce este nevoie de îndreptarea calendarului; Idem,
Potrivnicii calendarului îndreptat, „Biserica Ortodoxă Română”, nr. 10,
(1924), p. 637.
128
În Cuvinte de viață pentru cei trudiți, București, 1922, pp. 314-319;
(redată în Biserica Ortodoxă de Răsărit din România. Istoricul Mănăstirii Slă-
tioara, pp. 80-84; (Tradiția Ortodoxă nr. 18, dec. 2007, pp. 9-10) afirmă: „Am
spus că introducerea calendarului Gregorian și în uzul Bisericii noastre
nu ar constitui o abatere dogmatică, întrucât știut lucru este tuturor, că
până la despărțirea bisericilor creștine se țineau de mai multe ere, aveau
numărătoare diferite și începeau Anul Nou unii de la întâi ianuarie, cum
e la noi, alții de la întâi septembrie al nostru bisericesc, mulți la întâi martie
și așa mai încolo”. „Noul calendar ar putea fi respins numai din două
considerațiuni capitale: întâi aceea a tradiției Bisericilor Ortodoxe ală-
turi de care a avut cinstea de a sta și Biserica noastră națională, chiar de
la începutul creștinării românilor, și apoi, în al doilea rând, pentru că
el a fost opera Bisericii Catolice, prin papa Grigorie XIII-lea”.
Generală a Căilor Ferate Române, înființat în 1922, în această

calitate publicând mai multe cărți, broșuri, articole cu ca-
racter misionar129. Din anul 1924 datează prima încercare
a lui Galaction Cordun de a ocupa un post de arhiereu vicar
la Episcopia Constanței130. Dar abia în anul 1935 el a fost
ales în postul de arhiereu-vicar, cu titulatura Craioveanul,
nou înființat la Episcopia Râmnicului și Noului Severin131.
La data de 2 octombrie 1935, proaspătul arhiereu Galaction
Craioveanul a fost numit membru al „Comisiunii pentru
doctrină și viață religioasă”, care fusese însărcinată de Sfân-
tul Sinod „a studia chestiunea combaterii stilismului în
complexul ei și a prezenta măsurile necesare pentru liniș-
tirea spiritelor și stânjenirea propagandei subversive”132.
129
A se vedea Arhiereu Galaction Cordun, Misionarismul la Căile Ferate,
„Biserica Ortodoxă Română”, an LVIII, nr. 5-6, mai-iunie 1940, pp. 357-
360. La Biblioteca Academiei Române se pot găsi următoarele cărți și
broșuri misionare semnate de fostul arhiereu Galaction Cordun: Ce este
adventismul, București, 1919; Poate știința să înlocuiască creștinismul?,
București, 1919; Cine grăiește adevărul?, București, 1922; Cuvinte de viață
pentru cei trudiți, București, 1922; Ce cred oamenii învățați și de stat ai lumii
despre religiune și existența lui Dumnezeu?, București, 1923; Problema
muncitorească privită din punct de vedere religios-creștin, București, 1923;
Învățământul religios înnăscut în fierea omului, București, 1923; Așezământul
Sfintei Biserici Ortodoxe Universale pentru venerarea și invocarea sfinților,
București, 1924; Beția, București, 1924; Etica creștină și socialismul, Bucu-
rești, 1924; Este vătămător fumatul?, București, 1925; Vizita IPS Domnului
Dr. Miron Cristea, Mitropolit al României în Basarabia la 12-18 mai 1921,
București, 1926; Catehismul necredinciosului, București, 1926; Cererile di-
zolvante sociale și religioase în timpul de față și combaterea lor, Râmnicu-
Vâlcea, 1935; Cărticică de rugăciuni pentru tot creștinul și ostașul, f. l, 1941.
130
„Biserica Ortodoxă Română”, martie 1924, p. 167.
131
Desbaterile Sfântului Sinod, în „Biserica Ortodoxă Română”, anul
LIII, 1935, Partea Oficială, p. 191.
132
Desbaterile Sfântului Sinod, în „Biserica Ortodoxă Română”, anul
III, (1935), Partea Oficială. pp. 194-195, p. 197.
Istoria oficială trece sub tăcere acest episod din biogra-

fia lui Cordun: „amărăciunea inovației calendariste avea să
o soarbă din plin vreme de 31 de ani, din 1924 până în 1955”133.
Ori știm că în data de 13 octombrie 1935, în calitate de ra-
portor al Comisiei speciale instituite de Sfântul Sinod în urma
evenimentelor de la Albineț, arhiereul Galaction Craioveanul
făcea următoarea propunere: „Sfântul Sinod este rugat să
binevoiască a hotărî reînvierea stăruințelor către înaltul gu-
vern, spre a lua cuvenitele măsuri, ca toate autoritățile de
stat, să dea concursul, pentru aplicarea deplină a calendarului
îndreptat. În același timp, PS. Chiriarh respectiv (de Bălți)
să ia împreună cu clerul local, din nou, toate măsurile de
lămurire a poporului și de înduplecare, spre a nu se mai da
loc la cazuri ca cel întâmplat la Albineț”134.
La scurt timp după instalarea sa ca episcop vicar, docu-
mentele Sfântului Sinod semnalează situația conflictuală
din Episcopia Râmnicului Noului Severin, Episcopul Var-
tolomeu Stănescu acuzându-l pe vicarul său de defăimare
și neascultare135. Din documentele depuse de episcopul
133
Istoricul Mănăstirii Slătioara, p. 124.
134
Desbaterile Sfântului Sinod. Ședința din 13 decembrie 1935, în „Bi-
serica Ortodoxă Română”, anul LIII, 1935, Partea Oficială, pp. 211-212;
Desbaterile Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, Ședința din 11
martie 1937, în „Biserica Ortodoxă Română”, anul LV, 1937, Partea ofi-
cială, p. 18; Ședința din 29 martie, Idem, p. 23; Ședința din 30 martie, Idem,
p. 26; Ședința din 31 martie, Idem, p. 29 (P.S. Arhiereu Galaction roagă
Sfântul Sinod să-i înlesnească stabilirea sa la Craiova, obligând pe
P.S. Episcop eparhiot să ia măsuri pentru a i se pune la dispoziție locu-
ință și pentru a putea servi liniștit în Catedrala de la Craiova); Ședința
din 16 iunie, Idem, pp. 54-55.
135
Desbaterile Sfântului Sinod, în „Biserica Ortodoxă Română”, Șe-
dința din 21 martie 1936, în Idem, p. 33.
Râmnicului și Noului Severin la Comisiunea Canonico-ju-

ridică și pentru Disciplină reiese că arhiereul Cordun a avut
un comportament nedemn de slujirea care i-a fost încredin-
țată, fiind acuzat de abuzuri, sustrageri de obiecte bisericești
și viață imorală. Printre abaterile săvârșite se numără și faptul
că a jefuit mai multe mănăstiri de odoare de preț (icoane,
odăjdii arhierești, mobilă, bani)136.
Deși ceruse în repetate rânduri să i se înlesnească sta-
bilirea la Craiova și dreptul de a sluji în Catedrala Epis-
copală, Sfântul Sinod, întemeiat pe documentația prezen-
tată de Episcopul Vartolomeu Stănescu a decis, în ședința
sa din 16 iunie 1937, să-i acorde Arhiereului Cordun dreptul
de a se stabili la una din mănăstirile din Oltenia. Poziția
Arhiereului Galaction Cordun față de această hotărâre ne
136
Temei 2349, 2350, 2452, 2496/1936, respectiv 349, 502, 680, 759, 1003,
1020, 3977/1937. Arhivele Administrației Patriarhale, Date biografice asu-
pra fostului arhiereu Galaction Cordun, f. 3; Obiectele sustrase de fostul
Arhiereu Galaction Cordun sunt enumerate în Adresa Sf. Episcopii
a Râmnicului Noul Severin, Direcția Economică și Financiară, nr. 11
539/17 dec. 1937, (2 file). Câțiva ani mai târziu, în anul 1940 arhiereul
Galaction Silistreanul a fost protagonistul unui scandal iscat de aven-
tura cu Lucia Călin, o actriță de la Teatrul Național din Iași, cu care
a avut un copil. În anul 1941, prin sentința 558/1941 a Curții de Apel
București, Secția II, a fost obligat la plata întreținerii copilului. Mai târziu,
Cordun l-a declarat „fiu duhovnicesc” și l-a „închinoviat” la o mănăs-
tire. Aceeași informație se regăsește și în însemnările lui Dudu Velicu
care nota la 11 septembrie 1945: „Arhiereul Galaction Cordun a fost
vicar al Episcopiei Tomisului, iar până acum stereț al Mănăstirii Neamț.
El are chiar un fiu: este călugărul Ieronim, tânăr, frumos și elegant îm-
brăcat. Nu are cunoștință de carte, ci doar patru clase primare” (Dudu
Velicu, Biserica Ortodoxă Română în perioada sovietizării Românie. Însemnări
zilnice 1945-1947, Arhivele Naționale, Ediție îngrijită de Alina Tudor –
Pavelescu, București, 2004, p. 44.
lămurește implicit împrejurările care au dus la mutarea sa

în eparhia Constanței: „Se dă cuvântul P.S. Arhiereu Galac-
tion Craioveanul care cere Sfântului Sinod să fie judecat,
întru cât nu poate primi să fie trimis la mănăstire, știindu-se
nevinovat. Sau, în interesul liniștei, să fie dat la altă eparhie,
unde va fi nevoie și P.S. Episcop respectiv va voi să-l ia.
Bunăoară, socotește că P.S. Episcop Gherontie al Constanței
care-l cunoaște de mic îl va lua ca vicar al său. P.S. Episcop
Gherontie declară că nu are nevoie de vicar, întrucât este în
putere și poate să conducă singur eparhia. Totuși, în inte-
resul liniștii și al păcii, având în vedere că îl cunoaște din
vârsta fragedă a copilăriei, consimte să-l ia vicar al său cu
următoarele condiții: 1. Să i se dea salariul de arhiereu vicar
de la Episcopia Râmnicului Noului Severin; 2. Atribuțiile
în Eparhia Constanței i le va stabili P.S. sa; 3. În caz de even-
tuale neînțelegeri va avea libertatea să vină cu ele la Sfân-
tul Sinod” 137.
În urma discuțiilor, Sfântul Sinod a hotărât detașarea
Arhiereului Galaction Cordun ca vicar al Episcopiei Constan-
ței, purtând pe mai departe titulatura Craioveanul. Peste
puțin timp, întrucât Episcopul Vartolomeu ceruse un conce-
diu mai îndelungat, de doi ani, după care urma ieșirea sa la
pensie, arhiereul Galaction Craioveanul cerea să se anuleze
detașarea sa la Episcopia Constanței și revenirea în eparhia
Râmnicului Noului Severin. Cu toate acestea, în ședința din
25 octombrie 1938, Sfântul Sinod a hotărât înființarea pos-
tului de arhiereu vicar la Episcopia Constanței și a acceptat
137
Desbaterile Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, Ședința Sfân-
tului Sinod din 16 iunie 1937, în „Biserica Ortodoxă Română”, anul LVI,
1938, Partea oficială, p. 55.
să transfere definitiv pe arhiereul Galaction Cordun în pos-

tul nou creat, cu titulatura „Silistreanul” 138.
Menționăm de asemenea că arhiereul Galaction Cordun,
cu titulatura Craioveanul apoi Silistreanul, a deținut funcția
de secretar al Sfântului Sinod, din 1935, până în 1948, cu
o mică întrerupere între anii 1941-1942. În anii 1944-1945
apare ca stareț al Mănăstirilor Neamț și Secu, fără să cu-
noaștem împrejurările care au dus la această numire139.
Așa cum știm, în 1940, România a pierdut teritoriul Cadri-
laterului, care cuprindea județele Durostorum și Silistra, iar
titulatura de Silistreanul devenise onorifică.
Din însemnările zilnice ale lui Dudu Velicu, care ne oferă
informații valoroase despre viața Bisericii în primii ani ai
regimului comunist, aflăm că în ianuarie 1946, în calitate de
stareț al Mănăstirii Neamț, Galaction Cordun a făcut afaceri
cu marele industriaș Max Ausschnitt, închiriindu-i acestuia
fabrica de cherestea a Mănăstirii. Acest lucru a ajuns la ure-
chile Patriarhului Nicodim care a dispus înlocuirea lui:
„Patriarhul Nicodim va numi în locul arhiereului Galaction
Cordun, stareț al Mănăstirii Neamț (care nu mai este apre-
ciat din cauza prostiilor pe care le-a făcut acolo, ca în toată
viața lui, de altfel), probabil pe actualul stareț al Mănăstirii
Cernica, Partenie Bușcu (...). În urma demiterii din postul
de stareț al Mănăstirii Neamț a arhiereului Galaction Gordun
138
Desbaterile Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, Ședința
Sfântului Sinod din 25 iunie 1938, în „Biserica Ortodoxă Română”,
anul LVI, 1938, Partea oficială, p. 54.
139
Se știe că la Neamț arhiereul Cordun l-a hirotonit ierodiacon pe
Părintele Cleopa (27 decembrie 1944), respectiv ieromonah (23 ianua-
rie 1945).
Silistreanul, acesta s-a declarat dușman al Patriarhului Nico-

dim, autorul actului de mai sus. Cunoscută fiind lașitatea
arhiereului Galaction, faptul acesta nu poate avea nici o
însemnătate în cazul în care Patriarhul va hotărî să îl facă
inofensiv, oferindu-i „un ciolan de ros”, dacă va fi nevoie”140.
Tot din însemnările lui Dudu Velicu, aflăm că Arhiereul
Galaction Cordun avea relații amiabile cu Emil Bodnăraș,
secretarul General al Consiliului de Miniștri cu care a avut
o întrevedere în 1946141 și cu Radu Roșculeț, Ministrul Cul-
telor. Acesta din urmă l-a sfătuit pe Arhiereul Gordun să
candideze la scaunul noii înființate Arhiepiscopii a Olteniei142
și tot el a încercat, fără succes, să-l recomande pe Cordun
Patriarhului Nicodim, în funcția de vicar patriarhal în ia-
nuarie 1947143. Conform istoriei oficiale stiliste, în anul 1947,
140
Dudu Velicu, op.cit, p. 96, 98 (însemnările din 16 și 24 ianuarie
1946); Ibidem, p. 95 (însemnare din 6 ianuarie 1946), p. 104 (însemnare
din 6 februarie 1946). Dudu Velicu a fost secretar al Patriarhului Miron
Cristea, secretar al lui Eugen Cristescu, directorul Serviciului Special
de Informații în perioada 1941 – 1944, apoi funcționar la Ministerul
Cultelor. Despre faima de „carierist și egumen lumeț” a lui Galaction
Cordun, a se vedea Petre Pandrea, Călugărul Alb, p. 15. Cartea este dis-
ponibilă on line la adresa http://www.scribd.com/doc/35654729/Petre-
Pandrea-Calugarul-Alb.
141
Dudu Velicu, op.cit, p. 154 (însemnare din 1 iunie 1946).
142
După ce a fost desființată în 1945, Arhiepiscopia Olteniei a fost
reînființată prin Legea nr. 196, publicată în Monitorul Oficial partea I-a,
nr. 136 din 18 iunie 1947, sub păstorirea Arhiepiscopului apoi Mitro-
politului Firmilian Marin (1947-1972). În urma hotărârii Sfântului Sinod
al Bisericii Ortodoxe Române (înregistrată la Ministerul Cultelor cu
nr. 2657/1949), prin Decretul nr. 133/1949 Sfânta Arhiepiscopie a Cra-
iovei a fost înălțată la rangul de Mitropolie cu titulatura: Sfânta Mitro-
polie a Olteniei.
143
Dudu Velicu, op.cit, p. 205 (însemnare din 16 ianuarie 1947), p. 206
(însemnare din 18 ianuarie 1947).
Galaction Cordun a fost „curtat”, pentru prima dată de

reprezentanții „Bisericii de Răsărit”, stabilindu-se ca el să
se instaleze la Slătioara, imediat ce Mănăstirea va fi gata144.
În anul 1947 a fost adoptată Legea pentru pensionarea
arhiereilor vicari care prevedea că: „arhiereii vicari, episcopii,
arhiepiscopii și mitropoliții deveniți improprii funcțiunii
lor din cauza unor invalidități fizice sau de altă natură, vor
putea fi puși în retragere la cererea Ministerului Culturii,
în urma avizului conform al unei Comisii speciale.” 145 Ga-
laction Cordun, care păstra doar titulatura de Silistreanul,
fără să se mai afle în funcția de episcop vicar la Episcopia
Constanței, a intrat sub incidența acestei legi, stabilindu-i-se
domiciliul la Mănăstirea Căldărușani146.
„Biserica stilistă” are propria ei versiune în ceea ce pri-
vește îndepărtarea lui Galaction Cordun. Se afirmă că el
144
Catacombele Ortodoxiei, nr. 2 mai 1999.
145
Legea referitoare la pensionarea arhiereilor vicari a fost publicată
în „Monitorul Oficial”, anul CXV, nr. 121 din 30 mai 1947 (Nicoleta
Ionescu-Gură, Stalinizarea României. Republica Populară Română 1948-
1950: transformări instituționale, Editura Bic All, 2005, p. 359); Despre
opoziția Patriarhului Nicodim, vezi Arhim. Petroniu, Întâmplări din
vremea patriarhului Nicodim, în „Teologie și Viață”, nr. 7-12, (1999),
pp. 167-169.
146
La 29 mai 1953 Arhiereul Galaction Cordun trimitea o scrisoare
Patriarhului Justinian, plângându-se de situația grea de la Căldăru-
șani și cerea să fie mutat la o mănăstire unde își poate îngriji mai bine
sănătatea (Arhivele Administrației Patriarhale nr. 4403/ 1953). Cererea
a fost dicutată în ședința Sfântului Sinod din data de 8 iunie 1953, care
a hotărât mutarea lui la Vărzărești (Buzău). Galaction Cordun s-a pre-
zentat la Vărzărești în data 24 septembrie 1953. De aici s-a mutat la
Mănăstirea Ciolanu (23 octombrie 1954) în urma adresei Eparhiei Bu-
zăului prin care informa Patriarhia că la Vărzărești nu sunt condiții
pentru găzduirea lui (Adresa 8548/29 septembrie 1954).
a făcut parte dintr-un lot de „regaliști” alături de episcopii

Chesarie Păunescu al Dunării de Jos și Atanasie Dincă Bâr-
lădeanu, pe care Patriarhul Justinian Marina i-ar fi înde-
părtat din Sinodul Bisericii Ortodoxe Române. De asemenea,
stiliștii susțin că, actualmente, Galaction Cordun nu se mai
află sub caterisire deoarece, în 1990, Patriarhul Teoctist a
ridicat toate caterisirile politice printre care s-ar fi aflat și
cea a lui Cordun (!?)147. Este adevărat că Sfântul Sinod a ri-
dicat caterisirea Mitropolitului Visarion Puiu în 1990, dar
despre Cordun nu poate fi vorba148. În ultima vreme am
constatat un curent de simpatie față de fostul arhiereu Ga-
laction Cordun, care se manifestă chiar în rândul teologilor
ortodocși. Părintele Ioan Dură afirmă, de exemplu, că Galac-
tion Cordun ar fi fost prigonit de autoritățile comuniste și,
prin urmare, trebuie numărat în rândul ierarhilor mărturi-
sitori ai Bisericii Ortodoxe Române149.
147
Biserica Ortodoxă de Răsărit din România. Istoricul Mănăstirii Slătioara,
p. 206; Constantin Bujor, 65 de ani de persecuție a Bisericii Ortodoxe Române
de stil vechi, Tipărită cu binecuvântarea I.P.S. Vasile Mogârzan, Arhie-
piscop și Mitropolit al Bisericii Ortodoxe de Răsărit din România, Editura
Schimbarea la Față, 1998, p. 44.
148
Despre ridicarea caterisirii Mitropolitului Visarion Puiu vezi „Bise-
rica Ortodoxă Română”, anul CVIII, nr. 11-12 (nov. – dec.), 1990, p. 189.
149
În articolul său despre ierarhii întemnițați de autoritățile comu-
niste, Părintele Ioan Dură îi menționează și pe liderii stiliști Galaction
Cordun, Evloghie Oța și Pahomie Morar, iar în nota 171 (p. 55), Părin-
tele Dură afirmă: „Precizăm că pe ierarhul Galaction Cordun, intrat -
la câtva timp după ce a fost îndepărtat din scaunul eparhial - în Biserica
Ortodoxă de Stil Vechi l-am trecut, firește, în rândul ierarhilor Bisericii
Ortodoxe Române. Vlădica Galaction a fost prigonit de autoritățile
comuniste, atât ca ierah al Bisericii Ortodoxe Române prin îndepărtarea
din scaun în 1948, dar mai ales ca fiind al Bisericii Ortodoxe de stil vechi,
În data de 13 aprilie 1955, Patriarhia Română a primit

o Notificare din partea „Consiliului Central al Organizației
de Stil Vechi”, înregistrată la Tribunalul Capitalei sub nu-
mărul 2169/13 aprilie 1955 prin care se arată că acest Con-
siliu, întrunindu-se în ziua de 5 aprilie 1955 în ședință extra-
ordinară, aduce la cunoștință că „am consfințit de a avea în
fruntea noastră pe P.S. Episcop Galaction, vechi și demn
luptător pentru cauza calendarului vechi”. Interesant de re-
marcat era faptul că, alături de Galaction Cordun, semnau
Dionisie Hugeanu, Ion Movileanu, precum și preotul Aurel
Vasilescu (întemeietorul centrului stilist de la Podu Înalt), acest
lucru fiind expresia unificării mișcării stiliste (Anexa 11)150.
După primirea Notificării, Patriarhul Justinian Marina
a întrunit de urgență, în ședință extraordinară, în ziua de
14 aprilie 1955 (Joia Mare), pe membrii Sfântului Sinod,
aflați în București pentru Sfințirea Sfântului și Marelui Mir,
spre a lua în discuție cazul arhiereului Galaction Cordun
care s-a făcut vinovat de schismă. Constatând că arhiereul
începând
150 cu 1955, când a fost și întemnițat” (Pr. prof. dr. Ioan Dură,
Ierarhi ai Bisericii Ortodoxe Române îndepărtați din scaun și trimiși în reclu-
ziune monastică de către autoritățile comuniste în anii 1944-1981, în „Altarul
Banatului”, nr. 11-12, oct. – dec. 2002, pp. 51-52). La acest punct, opinia
părintelui Dură se întâlnește cu cea a domnului teolog și ziarist Florian
Bichir care arăta și el: „Cu toate persecuțiile suferite, pe 13 aprilie 1955,
Galaction Cordun, episcop pensionar al Bisericii oficiale, teolog de o înaltă
ținută și fost secretar al Sfintului Sinod, a anunțat public că trece la orto-
docșii de stil vechi, devenind astfel primul arhiepiscop și mitropolit al
„stiliștilor”. (Florian Bichir, Patimile Bisericii Ortodoxe de Stil Vechi, „Eve-
nimentul Zilei”, Duminică 04 Ianuarie 2004).
150
Arhivele Secretariatului de Stat pentru Culte, Consiliul Central
al Bisericii Dreptslăvitoare București către Ministerul Culturii și Cul-
telor (adresa nr. 2171/13 aprilie 1955).
pensionar Galaction Cordun a încălcat canoanele 45 Apos-

tolic, 15 Sinodul I – II Constantinopol și Sinodul III Ecumenic
și ținându-se cont că numitul arhiereu nu este la prima aba-
tere disciplinară și că este vorba de recidivă, Sfântul Sinod
a hotărât să i se aplice pedeapsa caterisirii, fără drept de
recurs151. Totodată a fost informat și Ministerul Cultelor
pentru a dispune sistarea pensiei fostului arhiereu, care,
pierzând treapta arhieriei, nu mai putea beneficia de pre-
vederile privitoare la pensionarea arhiereilor.
În perioada imediat următoare declarației de părăsire
a Bisericii Ortodoxe, Galaction Cordun a început să facă
hirotonii. Un exemplu în acest sens este cazul cântărețului
Petru Mihu, de la parohia Tulgheș, care dorea să se hiroto-
nească preot sau cel puțin diacon la acea parohie. Nepri-
mind nici un răspuns de la autoritățile bisericești, el a intrat
în legătură cu fostul episcop Galaction Cordun, care, în ziua
de 5 aprilie 1955 (aceeași zi în care este datată Notificarea
către Patriarhie) l-a hirotonit preot la Mănăstirea Rîpa-Rîmeți.
Timp de un an proaspătul hirotonit nu a slujit, rămânând
mai departe cântăreț la Tulgheș. Din pricina neînțelegerilor
cu preotul paroh, a luat legătura cu stiliștii și a primit de la
Galaction Cordun o delegație pentru a deservi credincioșii
stiliști din Buhalnița ca preot, în intervalul 1 noiembrie 1955 -
31 decembrie 1956152. Alte „hirotonii” au avut loc la mănăs-
tirea Slătioara, ca cea din data de 21 iunie 1955 (Anexa 12).
151
Arhivele Administrației Patriarhale, dosar 34/ 1955, p. 24-26;
textul publicat în „Biserica Ortodoxă Română”, nr. 3-4 (1955).
152
Dosar nr. 2 bis 2/1957, ff. 43-44.
Ancheta demarată de Protopopiatul Suceava referi-

toare la situația canonică a preotului Petru Mihu ne arată
implicit faptul că cazul Galaction Cordun nu era încă cunos-
cut în teritoriu. Iată ce notează protopopul: „preotul stilist
Mihu nu s-a rupt de Biserica Ortodoxă, are respect față de
ea, manifestându-și dorința, dacă Sfânta Mitropolie a Mol-
dovei și Bucovinei îi recunoaște hirotonia în preot din 5
aprilie 1955, săvârșită înaintea caterisirii fostului arhiereu
Galaction Cordun și dacă ar putea fi utilizat la o parohie
ortodoxă de sub jurisdicția Sfintei Arhiepiscopii a Iașilor,
el ar face misionarism în favoarea Bisericii mame și ar dez-
organiza centrele stiliste de la Buhalnița și Coroi”.
În momentul în care Galaction Cordun a devenit „mi-
tropolit” al grupării de nord, tensiunile din cadrul mișcării
stiliste s-au manifestat cu putere. S-au păstrat mai multe
memorii ale lui Ion Movileanu către Ministerul Cultelor,
în care acesta protesta împotriva creării unei „ierahii con-
fuze Cordun” care constituie o adevărată „substituire ile-
gală” în numele Bisericii Ortodoxe Române. Movileanu de-
nunța toleranța Ministerului Cultelor care lăsa această pro-
blemă în seama Bisericii Ortodoxe Române și delăsarea Bi-
sericii Ortodoxe Române care considera problema de com-
petența Ministerului Cultelor. El arăta de asemenea că gru-
parea de la Slătioara este „o mișcare dăunătoare în primul
rând Bisericii Ortodoxe, care lucrează pe cont propriu, ne-
fiind controlați de nimeni, care face un prozelitism imens
și constituie o agresiune împotriva regimului nostru de
Democrație Populară”153.
153
Dosar nr. 1/1956, f. 363.
În alt memoriu către Ministerul Cultelor se arăta că un

oarecare Mircea Ispir și alții dețin un mandat ilegal de
vicar de la Cordun, umblă din sat în sat unde sunt centre
stiliste mai slab organizate și fac prozelitism, spunând că ei
sunt adevărata Biserică pe stil vechi, cu centrul la Slătioara.
A încercat acest lucru și la Păunești – Vrancea (unul din
fiefurile „tradiționaliștilor”), „ducând lumea în eroare” așa
cum se exprimă Movileanu, spunând că posedă autorizație
de funcționare de la Tribunalul Suprem. Astfel, au convertit
schitul de la Copăceni, schitul de maici de la Găgești, paro-
hia Răcoasa, raion Panciu. „Acest prozelitism – scria Mo-
vileanu într-unul din memorii – merge mai departe, în ca-
drul Bisericii Ortodoxe, făcându-ne o impresie că acest pro-
zelitism este tolerat cu știrea Ministerului și a Bisericii Orto-
doxe, din moment ce nu-i întreabă nimeni”154. S-a păstrat
de asemenea, o moțiune-notă adresată Primului Ministru
Chivu Stoica de Conducerea cultului Creștin Tradiționalist,
în care denunță „discriminarea, intolerabilă în regimul nos-
tru”, față de un cult religios155, precum și mai multe memorii
ale comunităților „tradiționale” care cereau recunoașterea
ca și cult (Anexa 18). Din toate acestea reiese că după 1955
a continuat lupta între cele două fracțiuni stiliste și că gru-
parea de la Slătioara, întărită prin venirea lui Galaction Cor-
dun, a început să atragă mănăstiri, schituri și parohii care
până atunci țineau de gruparea condusă de Ion Movileanu.
154
Ibidem, f. 365.
155
Arhivele Naționale, fond Departamentul Cultelor, Direcția Studii,
Dosar nr. 2/1957 (aprilie – decembrie 1957), ff. 29-32. Memoriu primit
cu nr. 409 36 din1/6 aprilie 1957.
În luna august 1955, conform Istoriei oficiale a „Bisericii

de Stil Vechi din România”, Galaction Cordun și Glicherie
Tănase au fost aduși de la Slătioara la sediul Securității din
Ploiești pentru interogatorii. Cu acel prilej, ambii au primit
domiciliu forțat: Cordun la Mănăstirea Cernica, iar Gliche-
rie în satul Răchitoasa din Bărăgan156.
Începând cu toamna anului 1955, Galaction Cordun
a adresat mai multe scrisori Patriarhului Justinian în care
cerea iertare, precum și ridicarea pedepsei caterisirii. La
8 septembrie 1955, Galaction Cordun, aflat la Mănăstirea
Cernica, a trimis o scrisoare Patriarhului Justinian prin care
recunoștea abaterile săvârșite și cerea iertare Sfântului Sinod,
făgăduind că va păstra disciplina Bisericii, rupând orice le-
gături cu stiliștii. Totodată, el solicita pensia de care avea ne-
voie pentru îngrijirea sănătății sale (Anexa 13)157. Având în
vedere că el a continuat, și după caterisire, să oficieze hiro-
tonii și alte slujbe de la care era oprit, Sfântul Sinod a trimis
cazul spre cercetare unei comisii formată din Prof. dr. Liviu
Stan și de Pr. prof. dr. Dumitru Stăniloae, ajutați de Pr. Gheor-
ghe Soare, consilier patriarhal, să prezinte un referat comun
asupra poziției canonice în care se află acesta prin actele să-
vârșite după caterisire.
În cursul anului 1956, Galaction Cordun a întreprins
o serie de acțiuni pentru organizarea mișcării stiliste. Liber-
tatea de care s-a bucurat în timpul așa-zisului „domiciliu
forțat” i-a permis să țină legătura cu stiliștii și să săvârșească
hirotonii sau ridicări la rangul de protoiereu (Anexa 14).
156
Istoricul Mănăstirii Slătioara, p. 120, pp.,136-139; C. Bujor, op. cit,
p. 42, pp. 44-46.
157
Arhivele Administrației Patriarhale, dosar 34/1955, f. 28.
În data de 1 august 1956 trimetea o notificare Patriarhiei în

care arăta: declar în fața poporului drept-credincios că sunt
și rămân șeful spiritual al Bisericii Pravoslavnice de Răsărit”
(1 august 1956)158.
De asemenea, el a reglementat mai multe aspecte legate
de funcționarea cultului. De exemplu, la 1 august 1956 îl
înalță pe preotul paroh Jora Vasile la rangul de protoiereu
al bisericilor din regiunea Iași, iar într-o scrisoare către Pro-
toieria stilistă I Suceava (15 noiembrie 1956) el interzicea
folosirea Sfintelor Antimise care nu purtau semnătura lui
începând cu data de 1 decembrie 1956, „pentru a feri Sfânta
Biserică de greșeli canonice și a opri ca pe viitor cei nedrep-
tățiți să deplaseze Sfintele Antimise de la o parohie la alta
pentru diferite servicii, pe cont propriu, în numele Bise-
ricii noastre159.
Atitudinea tolerantă a starețului Mânăstirii Cernica față
de Galaction Cordun a făcut obiectul mai multor rapoarte
ale împuternicitului regional pe București. Din aceste ra-
poarte, aflăm că între 15 august – 24 decembrie 1956, Galaction
Cordun a figurat printre viețuitorii Mănăstirii Cernica. În
realitate, el a ieșit din mănăstire, cu învoiri repetate, asupra
cărora împuternicitul regional a atras atenția de mai multe
ori: „Cu toate acestea – nota împuternicitul – starețul nu
a luat măsuri pentru readucerea lui la mănăstire, ci tolerează
și pe mai departe ca acesta să rămână în afara mănăstirii, ceea
ce contravine și rânduielilor călugărești și nu i s-ar îngădui
altui viețuitor în subordinea sa. Cordun, cu scopul ca să scape
158
Arhivele Naționale, fond Departamentul Cultelor, Direcția Stu-
dii, Dosar nr. 1/1956, f. 397.
159
Ibidem, f. 372, f. 403.
de sub supraveghere, simulează că este suferind și că are

nevoie de tratament medical și astfel a reușit să aibă învoiri
peste învoiri din partea starețului și a Patriarhiei, și aceasta
numai pentru a putea continua nestingherit agitații în rân-
dul stiliștilor”160. Împuternicitul regional București propunea
ca Ministerul Cultelor să ceară Ministerului Prevederilor So-
ciale sistarea pensiei acestuia, până la data când se va sta-
bili din nou la Cernica161.
Unul din domiciliile pe care le-a avut în București a fost
la o nepoată de a sa căsătorită Georgescu, care locuia într-un
imobil din strada Marcovici162. Din cercetările împuterni-
citului reieșea că Georgescu, proprietarul imobilului în care
locuia fostul arhiereu Cordun, fusese un important activist
de partid la Comitetul Central al PRM, funcțiile lui având
legături cu MAI și Miliția. În această locuință, Cordun a pri-
mit vizitele mai multor conducători stiliști. Aici sau în altă
locație (poate imobilul din strada Cuza Vodă) s-a aflat de
altfel „sediul central al BOR pe stil vechi din România”, așa
cum se arată în unele documente semnate de Cordun în
această perioadă (Anexa 15).
În acțiunile legate de organizarea și funcționarea cultului,
Galaction Cordun a avut alături un personaj misterios,
Mircea Ispir, călugărit și hirotonit cu numele de Ilarion,
160
Dosar nr. 1/1956 (ianuarie – decembrie 1956), f. 563 (Referat din 24.
XII. 1956).
161
Ibidem, f. 387. Referat cu propuneri pentru sistarea plății pensiei
ce a fost acordată fostului episcop Galaction Cordun.
162
Departamentul Cultelor, Direcția Studii, Dosar nr. 2/1957 (aprilie –
decembrie 1957), f. 640.
despre care împuterniciții arătau că obișnuia să apară în

ținută civilă. În 1957, Galaction Cordun împreună cu Mircea
Ispir și alți lideri stiliști au făcut parte dintr-un lot de 26 de
persoane judecate la Tribunalul Militar Regional nr. 2 Bucu-
rești în așa-numitul „proces PSDI”, care îi viza pe simpa-
tizanții Partidului Social Democrat Independent al lui Titel
Petrescu (16 septembrie 1957)163.
În cursul anului 1958, Galaction Cordun s-a adresat din
noul Patriarhului Justinian, cerând ridicarea pedepsei cate-
risirii. La 13 iunie 1958 se plângea că în ultimii ani a îndu-
rat „toate ticăloșiile vieții sfârșite cu închisori”, până a ajuns
la Căldărușani „istovit și bolnav în ultimul grad pentru un
ticălos și escroc ca Ispir” (Anexa 16). Interesant este faptul
că în aceste adrese, Galaction Cordun se dezice de stilism
(„pot să dovedesc că m-am lepădat pentru totdeauna de
stilul vechi și chiar că n-am fost decât înșelat până m-am
lepădat de ticăloșia stiliștilor”), arătând că semnătura i-a
fost falsificată, inclusiv la notar, și că a fost înșelat: „eu nu
163
Ibidem, f. 651. Partidul Social – Democrat Independent a apărut
în 1946, prin scindarea social – democraților, când „ramura” Lothar
Rădăceanu-Ștefan Voitec a reușit să impună colaborarea cu Partidul
Comunist, împotriva voinței „liderilor istorici” ai organizației, Constantin
Titel-Petrescu sau Ion Flueraș. După rezultatele slabe la alegerile din
1946, au acuzat guvernul că le-a fasificat procentul real obținut, trimi-
țând proteste internaționale și cerând repetarea scrutinului. Liderii Parti-
dului au fost arestați în perioada 1948 – 1949, iar în 1952 li s-a intentat
un proces în urma căruia au primit temniță grea de la 10 la 25 de ani.
Constantin Titel-Petrescu a fost eliberat, fiind obligat să semneze o scri-
soare prin care recunoștea „realizările regimului democrat-popular”
(documentul a fost publicat în „Scînteia”, la 18 decembrie 1955). A
murit la 2 septembrie 1957, în urma unui infarct. (Ilarion Tiu, Manevre de
intimidare ale Partidului Comunist, „Jurnalul Național”, 29 ianuarie 2008).
recunosc nici o iscălitură ce vi se prezintă de o bucată de

vreme, cu fel de fel de slujbe, întrucât nu le-am făcut, iar
iscălitura mi-a fost falsificată de cei interesați care continuă
să îmi facă atâta rău”. La 22 septembrie 1958, aflat la Căldă-
rușani, Galaction Cordun revine pentru ultima oară cu
rugămintea de a i se ridica caterisirea: „Vă rog pentru ultima
oară să binevoiți să propuneți să îmi ridicați caterisirea după
făgăduința care mi-ai făcut-o când m-ați primit și m-ați
iertat” (Anexa 17)164.
În ședința sa din 12 decembrie 1958, întemeiat pe con-
cluziile raportului comisiei desemnate, Sfântul Sinod a res-
pins definitiv cererea fostului arhiereu Galaction Cordun
de iertare de pedeapsa caterisirii și a menținut sentința ca-
terisirii aplicată în ședința din 14 aprilie 1955. Hotărârea
a fost adusă la cunoștință atât celui în cauză, cât și starețului
Mănăstirii Căldărușani unde se afla în acel moment Galac-
tion Cordun. La câteva luni el a părăsit mănăstirea, iar în
ziua de 2 mai 1959 Galaction Cordun se afla deja la Slătioara,
însoțit de un avocat. Prezența lui Cordun la Slătioara a dus
la o înviorare a mișcării stiliste. Împuternicitul regional Su-
ceava arăta că în Duminica Tomii a anului 1959 (10 mai 1959)
s-au aflat la Slătioara peste 3000 de oameni veniți să-l vadă
pe Cordun, mulți dintre aceștia fiind creștini ortodocși165.
Galaction Cordun a murit la Slătioara două luni mai târziu
(21 iulie 1959)166.
164
Arhivele Administrației Patriarhale, Dosar „Galaction Cordun”, f. 74.
165
Arhivele Naționale, fond Departamentul Cultelor. Direcția de
Studii, Dosar nr. 4/1959. Ultimele aspecte ale mișcării stiliste pe baza
informațiilor luate personal la Conferințele protopopești de orientare
de la Târgu Neamț și Fălticeni, f. 63.
166
Ibidem, f. 147 (Notă informativă cu privire la moartea fostului
mitropolit al stiliștilor Galaction Cordun).
3. Răspândirea stilismului în Transilvania și Muntenia
Răspândirea stilismului în Ardeal se leagă de numele

starețului Evloghie Oța de la Mănăstirea Râmeț (1909-1979),
trăitor la Sfântul Munte Athos și stareț al Mănăstirii Râmeț
din 1940. În această calitate, a avut un rol important în reor-
ganizarea așezământului, care se afla în paragină de mai
mulți ani. Documentele pe care le-am avut la dispoziție sunt
incomplete și nu ne permit deocamdată să lămurim îm-
prejurările în care starețul de la Râmeț a îmbrățișat stilismul.
Le voi reda totuși, în cele ce urmează, în speranța că ele vor
fi completate de informații ulterioare. În cursul anului 1952,
Evloghie Oța a fost arestat și trimis în judecata Tribunalului
Aiud „pentru delicte de violență contra pudoarei și inver-
siune sexuală”167. Nu putem ști în ce măsură aceste acuzații
aveau vreun suport real, având în vedere că în acei teribili
ani staliniști se fabricau dosare penale persoanelor care urmau
să fie șantajate. Cert este că la sfârșitul anului 1952, Evloghie
Oța era desărcinat din postul de stareț și îndrumat să se
prezinte în termen de 48 de ore la Mănăstirea Moisei unde
urma să rămână simplu viețuitor168.
În data de 4 aprilie 1954, Evloghie Oța împreună cu 5 că-
lugări de la Mănăstirea Râmeț ( 2 preoți și 4 rasofori) a trecut
la stilul vechi, trimițând o notificare în acest sens Episcopiei
Ortodoxe Române a Albei Iuliei și Sibiului. În ședința sa din
1 septembrie 1954, Consistoriul monahal al acestei epar-
hii a luat în discuție cazul protosinghelului Evloghie Oța.
167
Dosar nr. 1 bis/1954, f. 34.
168
Ibidem, f. 34.
Împreună cu el au fost convocați și ceilalți 5 monahi și ra-

sofori de la aceeași mănăstire, însă nici unul dintre ei nu
s-a prezentat169. Cu acest prilej, s-a hotărât caterisirea lui
Evloghie Oța și excluderea lui din monahism, făcându-se
vinovat de nesupunere și neascultare față de ierarhul său
legiut, de schismă și apostazie, târând după el și pe alți vie-
țuitori. Mai mult, aflăm din rechizitorul care s-a întocmit cu
acest prilej, s-a considerat stăpân al proprietăților mănăs-
tirești, s-a făcut vinovat de fals în acte, confecționând o
ștampilă cu titulatura „Cultul Creștin Tradiționalist”, deși
acest cult nu era recunoscut de stat170. Doi dintre monahii
care declaraseră că îl urmează pe Oța, ieromonahul Damas-
chin Rotaru, respectiv monahul Daniil Zaharia au revenit
în Biserica Ortodoxă, căindu-se pentru greșeala ce au făcut-o.
Ceilalți care au rămas lângă Oța, toți rasofori, s-au pedepsit
cu dezbrăcare de haină și excludere din mănăstire.
În data de 16 septembrie 1954, Evloghie Oța a trimis o
notificare Episcopiei Ortodoxe Cluj în care arăta că, din
data de 4 aprilie 1954, de când a notificat trecerea la stilul
vechi, autoritățile bisericești nu mai au nici o jurisdicție
asupra mănăstirii: „de la acea dată nu mai exercitați asupra
noastră nici o putere de conducere și prin aceasta vă refu-
zăm categoric autoritatea falsă pe care ați îndrăznit să o
extindeți acum în mod abuziv și ilegal asupra mănăstirii și
a personalului ei”171. Prin această notificare, Evloghie Oța
socotea că toate sentințele Bisericii date după data de 4 apri-
lie, sunt nule și neavenite. Mai mult, susținea că mănăstirea
169
Ibidem, f. 27.
170
Ibidem, f. 28.
171
Ibidem, f. 24.
a fost construită de personalul alcătuitor și de credincioșii

care locuiesc cătunele din jur și prin urmare este a poporului
parohial și a călugărilor viețuitori. Declarația era semnată
de Evloghie Oța, împreună cu doi preoți și patru rasofori,
precum și de un număr de credincioși domiciliați în jurul
mănăstirii.
Un rol important în răspândirea stilismului în Ardeal
l-a jucat și călugărul Ghenadie Marciu172, fost viețuitor în
Mănăstirea Sfântul Ioan Botezătorul din Alba Iulia, care fu-
sese dezbrăcat de haina călugărească în anul 1953 pentru
abateri disciplinare173. Fiind caterisit, s-a mutat în raionul
Sebeș, unde a continuat să facă slujbe și a început să-și creeze
o faimă de om sfânt. Astfel, a afirmat în fața credincioșilor
că i s-ar fi arătat Sfântul Gheorghe apoi Maica Domnului.
În data de 15 mai 1954 a trecut la stilism, după o corespon-
dență intensă cu Movileanu și Oța. În același an a revenit
însă la Biserica Ortodoxă: „Cu nădejdea că voi fi primit ca
fiul pierdut din Evanghelie în Sânul Bisericii Ortodoxe de
care mă lepădasem, socotesc nulă declarația dată în ziua de
15 mai 1954 la Tribunalul Sibiu și voi merge din nou la
Mănăstirea Râmeț pentru a-mi găsi liniștea și mulțumirea
sufletească”174. Cu toate acestea, într-un referat din 2 aprilie
172
Arhivele Naționale, fond, Ministerul Cultelor. Direcția de Studii.
Dosar nr. 1 bis/1954, f. 185 (Referat din 31 mai 1954).
173
Ibidem, 118. Tot în această problemă vezi înștiințarea Mănăstirii
Prislop nr. 36/1953 (f. 293), semnată de duhovnic și de stareță, în care
arată cum s-au petrecut lucrurile și faptul că Ghenadie Marciu a plecat
cu haine civile din Mănăstirea Prislop.
174
Ibidem, f. 26 Declarația monahului Ghenadie Marciu de la Râmeț,
adresată Patriarhului Justinian, prin care renunța la cultul de stilul vechi
(înregistrată la Administrația Patriarhală cu nr. 9802/1954).
1957 al Direcției Împuterniciților Hunedoara se arăta că în

raionul Sebeș, comuna Sugag există un grup stilist de 20 –
30 de persoane conduse de fostul călugăr Ghenadie Marciu.
Acesta fusese exclus din monahism, însă vagabondează prin
satele vecine și face propagandă stilistă, ține legătura cu
Movileanu de la Panciu. A fost de două ori judecat pentru
port ilegal de uniformă și tot de două ori achitat175.
În 1958 era semnalată o casă de rugăciuni și în Covasna,
amenajată ca o biserică, unde se săvârșeau servicii religioase
pe stil vechi de către preotul Ioniță Toma, un fost călugăr
la Slătioara, hirotonit de Cordun176. Organele de stat din co-
muna respectivă au declarat că „au ordin să îl lase în pace”.
Din rapoartele oficiului protopopesc Sfântul Gheorghe și
ale parohiei Covasna reise că pretinsul preot Toma I Dumitru
a deschis, fără autorizație legală o capelă, a ridicat clopot-
niță cu două clopote și face mare agitație printre credincioși177.
Situația în Arhiepiscopia Bucureștilor nu este suficient
de conturată în documentele pe care le-am parcurs. Știm că
imediat după instaurarea regimului comunist în România,
a luat ființă Schitul stilist Sfântul Gheorghe de la Copăceni
(1946), în localitate existând câteva familii stiliste încă din
perioada interbelică178. Schitul a jucat un rol important pentru
175
Dosar nr. 2/1957 (aprilie – decembrie 1957), f. 4- 9 (Raport al preotului
Gheorghe Perian din Susag, despre activitatea călugărului Ghenadie
Marciu, 18 februarie 1957).
176
Dosar nr. 2/1958, f. 221.
177
Ibidem, f. 279.
178
Dosar 1/1954, f. 500-504. (Referat despre situația din Arhiepiscopia
Bucureștilor).
centrele stiliste în curs de organizare din Muntenia sau

Ardeal, deoarece aici stiliștii „hirotoneau” preoți care erau
trimiși apoi unde era nevoie. La 4 noiembrie 1951, călugă-
rul Martinian Comănici de la Schitul Copăceni era împuter-
nicit „pentru a merge în comunele parohiilor noastre Codreni
(Ilfov), Movilița (Putna), pentru a oficia servicii religioase
la creștinii tradiționaliști” (Anexa 19). La 15 martie 1954,
stiliștii din Covasna, raionul Târgu Secuiesc, înaintau Minis-
terului Cultelor o cerere prin care solicitau să se aprobe ca
Emilian Pricop, domiciliat la schitul Copăceni, să îndepli-
nească oficiul de preot pentru stiliștii din Covasna179.
În luna mai a anului 1954, Martinian Comănici, în ca-
litate de superior al schitului Copăceni, cerea eliberarea auto-
rizației de funcționare a acelui schit. Ministerul i-a adus
la cunoștință că, întrucât cultul de care aparține nu este
recunoscut, nu se poate elibera autorizația cerută. Situația
de la Copăceni urma să fie analizată de conducerea Minis-
terului spre a se preciza dacă este cazul ca viețuitorii schi-
tului să fie deferiți procuraturii180. „Ieromonahul” Martinian
Comănici, hirotonit de Galaction Cordun în aprilie 1955,
fusese unul din participanții la evenimentele din 1936 de la
Piatra Neamț, internat ulterior la Mănăstirea Cheia181.
Pe data de 20 iunie 1955, Comitetul de conducere al schi-
tului Sfântul Gheorghe, în frunte cu „ieromonahul” Mar-
tinian Comănici, cu obștea schitului și a credincioșilor din
Copăceni, având în vedere lipsurile personalului monahal,
179
Ibidem, f. 85 (Nota informativă din 25 martie 1954).
180
Ibidem, f. 158 (Referat din 31 mai 1954).
181
Arhivele Naționale, fond Inspectoratul general al Jandarmeriei,
Dosar nr. 22/1944, f. 1.
precum și faptul că așezământul schitului se află pe pro-

prietatea unui credincios al Cultului Tradiționalist, Neculae
Teodorescu, a hotărât desființarea Schitului Sfântul Gheorghe
și transformarea lui în biserică de mir, ca proprietate a cre-
dincioșilor Cultului Creștin Tradiționalist din localitate182.
După 1956, mai multe documente, semnate de condu-
cerea „Cultului Tradiționalist”, semnalau faptul că gruparea
de la Slătioara a început să-și impună controlul asupra aces-
tui schit. Unul din preoții desemnați de „Cultul Tradițio-
nalist” să slujească la Copăceni relata la 1 august 1956 că „fără
consimțământul Organizației și Poporului, s-a prezentat
un oarecare Evloghie Oța, recent scăpat din închisoare și s-a
instalat la acest schit pe cont propriu, numindu-se stareț, fără
alegere și fără confirmarea cultului nostru”183. În continuare,
se arăta că acest preot „face politică aici la schit, în legătură
cu Organizația lui Titel Petrescu care va fi ministru și un
oarecare Ispir care va fi Ministru al Cultelor și fostul episcop
Galaction Cordun”. În ziua de 8 iulie 1956, același preot sus-
ținea că schitul a fost vizitat de un grup din Organizația lui
Titel Petrescu: „S-a auzit cu acest prilej că de îndată ce vor
veni la putere, pe Galaction îl face Mitropolit, iar pe Evlo-
ghie episcop la Copăceni”.
Schitul Copăceni, arăta și Ion Movileanu într-un memo-
riu, este „o unitate din cultul nostru tradiționalist creștin”
care a fost capturat în ultimul timp de anumite elemente
182
Arhivele Naționale, fond Departamentul Cultelor, Direcția de
Studii Dosar nr. 2, bis 2 (decembrie 1957), f. 20.
183
Arhivele Naționale, fond Ministerul Cultelor, Direcția Studii, Dosar
1/1956 (Raport din 1 august 1956 către Organizația Cultului Creștin
Tradiționalist semnat de preotul ierom. Grigoraș Cleopa (sau Gleopa).
recalcitrante și anume Evloghie Oța, caterisit. Au fost aduși

aici popi hirotoniți de Cordun și oficiază nestingheriți slujbe.
Se află în strânsă legătură cu Slătioara și se intenționează ca
aici să devină episcopie. Noi am cerut desființarea schitului
și transformarea lui în Biserică de mir”184. În alt raport, Ion
Movileanu arată că „biserica noastră de la Copăceni” consti-
tuie „un focar de agitație în strânsă legătură cu călugării din
Slătioara (...) că există „o axă Slătioara, Găgești și Copăceni,
ostilă armoniei interconfesionale și ordinii publice”185.
Situația de la Copăceni a devenit tensionată ca urmare
a implicării credincioșilor stiliști care au rămas fideli grupării
Movileanu. Împuternicitul Regiunii București, în raportul
intitulat „Aspecte de la schitul stilist din Copăceni”, arăta
că la sărbătoarea Adormirii Maicii Domnului (28 august
1956) a avut loc un incident urmat de altercații între cetă-
țeanul Niculae Teodorescu, proprietarul pământului pe care
era construit schitul, și călugărul Meletie Caranfil, în pre-
zența lui Evloghie Oța. Intenția proprietarului era de a obține
desființarea schitului, transformarea bisericii în biserică de
mir și aducerea unui preot stilist tânăr care să se căsătorească
cu fiica lui. La rândul său, Caranfil a cerut ajutor de la Slăti-
oara pentru a trimite 8 călugări care să locuiască în schit,
până se vor liniști aceste tulburări186.
Niculae Teodorescu se află printre semnatarii Memo-
riului Comitetului de Conducere al Bisericii Tradiționaliste
din Copăceni către Președintele Tribunalului Popular Vidra
184
185
Ibidem, f. 144.
186
Ibidem, f. 316 (Referat al Împuternicitului Regiunii București:
„Aspecte de la schitul stilist din Copăceni”).
în care se cerea „evacuarea unor elemente recalcitrante după

proprietatea Bisericii noastre – pretinși călugări și falși preoți,
neconfirmați de Ministerul Cultelor și nerecunoscuți de epis-
copul locului, cu jurisdicție pe teritoriul țării. Deși există un
Proces verbal de transformare a fostului schit în Biserică de
mir, din data de 20 iunie 1955, acești pretinși călugări nu
părăsesc proprietatea, din contră aduc și instalează preoți
falși, hirotoniți ilegal de fostul episcop Galaction Cordun”187;
„(...) acești falși preoți și călugări recalcitranți duc o rezis-
tență prin aceia că întrebuințează forța pe pământul și pro-
prietatea noastră prin aceia că în ziua de 19 august s-a ajuns
până acolo să ne bată în Biserică, fiind pregătiți cu ciomege,
dând naștere la acțiune penală (...)”188.
La începutul anului 1957, Copăceni-ul putea fi conside-
rat un fief al Slătioarei. Astfel, în data de 19 ianuarie 1957,
Evloghie Oța, îmbrăcat în haine arhierești, a săvârșit aici
slujba de Bobotează „pe stil vechi”. În timpul slujbei, i-a po-
menit pe Galaction Cordun ca arhiepiscop, iar preoții din
sobor l-au pomenit pe Oța ca episcop al lor (Anexa 20). La
sfârșitul slujbei, Oța a lăudat în fața credincioșilor libertatea
de care se bucură cultele în Republica Populară Română189.
Cu ocazia hramului Schitului Copăceni din anul 1958 (6 mai
1958), slujba a fost oficiată de Dionisie Hugeanu. Acesta
a proferat calomnii la adresa Bisericii Ortodoxe Române și
a slujitorilor ei, declarând că a făcut un demers personal
187
Arhivele Naționale, fond Dosar nr. 2, bis 2 (decembrie 1957), f. 17.
188
Ibidem, f. 18.
189
Ibidem, f. 16 (Raportul nr. 6/31 ianuarie 1957 al împuternicitului
Regiunii București).
pe lângă Patriarhul Alexei I al Rusiei pentru a veni în aju-

torul stiliștilor din România190.
Biserica Puțul Înalt a devenit unul din fiefurile stiliste
din Capitală după numirea preotului Aurel Vasilescu ca
paroh, la data de 1 septembrie 1948. Aurel Vasilescu fusese
preot confesor al Diviziei Tudor Vladimirescu191 sau al di-
viziei Horia, Cloșca și Crișan după alte documente192 și re-
venise în țară cu gradul de maior. După desființarea clerului
militar în anul 1948, a cerut să activeze în București, moti-
vând că soția lui este funcționară la Ministerul Silviculturii
și copilul urmează școala în București.
După numire, s-a constat că preotul Vasilescu era divorțat
și conviețuia cu altă femeie, lucru confirmat și de soția lui.
Preotul a refuzat să dea explicațiile de rigoare la Arhiepis-
copia Bucureștilor, motiv pentru care a fost suspendat. De-
oarece a continuat să slujească după suspendare, a fost tri-
mis în fața Consistoriului care l-a caterisit. La data de 31 iulie
1952, epitropul și consilierii Parohiei Puțul Înalt II din Bucu-
rești semnau un proces verbal prin care consemnau pără-
sirea cultului ortodox și trecerea la „cultul ortodox de rit
vechi” (Anexa 21). Nu știm dacă prin aceasta putem înțelege
creștinii de rit vechi (lipovenii), recunoscuți de Statul român
190
dii, Dosar nr. 2/1958, ff. 208-210.
191
Dosar nr. 1 bis/1954, ff. 8-9, Declarația preoților Andrei Costinescu de
la Parohia Înălțarea Domnului, Grigore Popescu de la Parohia Sfântul
Haralambie Belu și pr. Chiru Zaharaia de la Parohia Sfânta Cuvioasă
Paraschiva relativ la situația existentă la parohia Puțul Înalt II și la preo-
tul caterisit Aurel Vasilescu
192
Ibidem, f. 62 (Referat din 8 martie 1954).
(„Monitorul Oficial” nr. 119/mai 1947)193 sau stiliștii. Cert

este că în anul 1953, fostul preot Aurel Vasilescu a avut o
tentativă nereușită de a trece la lipoveni, iar în 1954 semna
deja ca secretar general al organizației lui Movileanu. În aceas-
tă calitate, a semnat și actul de unire între cele două asociații
stiliste din 1954, precum și actul prin care arhiereul Galaction
Cordun notifica Patriarhia în legătură cu trecerea sa la stiliști
în 1955. În primăvara anului 1956, fostul preot Aurel Vasi-
lescu s-a întors în Biserica Ortodoxă. S-au păstrat mai multe
memorii adresate Arhiepiscopiei Bucureștilor prin care arăta
că nu are mijloace de subzistență, fiind încadrat într-un post
de cântăreț bisericesc și cerea Arhiepiscopiei Bucureștilor
să înființeze un post administrativ pentru el, ca de exemplu
dirijor, care să fie plătit din fondurile parohiei194.
Rămâne de văzut care a fost rolul jucat de Aurel Vasi-
lescu în răspândirea stilismului în Arhiepiscopia Bucureș-
tilor, în calitatea lui de preot confesor al unui regiment care
a intrat în țară odată cu tancurile sovietice. Se știe că scopul
diviziilor de voluntari era acela de a prelua controlul asupra
statelor în care Armata Roșie ar fi pătruns și de a impune un
sistem de sorginte sovietică, Moscova acționând în baza unui
proiect special conceput în acest scop. Semnificativ este fap-
tul că la data de 9 februarie 1944, Patriarhul Rusiei a hiro-
tonit trei preoți dintre prizonierii români, simplii ostași fără
studii teologice. Aceștia au sfințit drapelele de luptă și au
193
sar nr. 3/1952, f. 83.
194
Arhivele Naționale, fond Ministerul Cultelor, Direcția Studii, Do-
sar nr. 1/1956, f. 9 (Nota 357/ din 23 ianuarie 1956 a Ministerului Cultelor
către Direcția Împuterniciților).
dezlegat trupa de vechiul jurământ de credință față de rege

și de țară.
Mergând pe acest fir, ne întâlnim din nou cu Ana Pauker,
cea care, împreună cu Vasile Luca, s-a ocupat personal de
propaganda în lagărele de prizonieri români pentru crearea
unor divizii de voluntari. La data de 15 noiembrie 1943, cu
„binecuvântarea” lui Stalin ia ființă Divizia „Tudor Vladi-
mirescu”, structură militară a NKVD-ului sovietic, formată
din 9000 de oameni și condusă de col. Mihai Maltopol, lt-col.
Nicolae Cambrea și col. Iacob Teclu195. La 12 aprilie 1945
a fost creată o nouă divizie de voluntari români, Horia Cloșca
și Crișan, al cărui aparat politic va fi condus de Valter Ro-
man, aflat din 1939 la Moscova, lucrând la secția română
a Radio Moscova. În acest context, rămâne de văzut dacă
preotul Aurel Vasilescu a revenit în România cu o misiune
anume sau dacă trecerea sa la stiliști a fost rezultatul unei
opțiuni personale.
În sfârșit, menționăm că în cursul lunii decembrie 1956,
în comunele Aricești-Zeletin, Surani și Cărbunești din Pra-
hova era semnalată prezența a trei călugări vagabonzi care
organizau adunări religioase. Unul dintre aceștia era stareț
al schitulului stilist Sfântul Dumitru din com. Ileana (lângă
București), altul era diacon la același schit, iar al treilea era
195
Informații consemnate în Jurnalul de luptă al Diviziei Tudor
Vladimirescu. Vezi Ilie Manole, Clerul militar al României între presiunea
și opresiunea regimului, în Anul 1947 – Căderea Cortinei. Comunicări pre-
zentate la Simpozionul de la Sighetul Marmației (20-22 iunie 1997),
Fundația Alianța Civică, 1997, pp. 363-366; Despre Divizia Tudor
Vladimirescu, Florin Șperlea, O divizie pentru liniștea comuniștilor români,
(http://www.isciv.ro/Cele-mai-citite/o-divizie-pentru-linistea-comu-
nistilor-romani-tudor-vladimirescu.html).
călugăr. Cu îngăduința preotului paroh, au slujit în biserica

ortodoxă de hramul acesteia, Sfântul Nicolae, preotul reco-
mandându-i în fața credincioșilor și făcându-le popularitate.
Au rămas până la data de 15 decembrie, umblând din casă
în casă și cerând ajutor de la cetățeni, spunând că vor să
construiască o biserică în satul Ileana, lângă București, iar
statul nu le dă concursul în acest sens196.
4. Stilismul și regimul comunist:

aspecte ale unei relații controversate
În anul 1948, stiliștii, prin vocea lui Ion Movileanu, se

declarau mulțumiți de situația lor în peisajul religios al
Republicii Populare Române: „în situația actuală, când s-a pră-
bușit dictatura și s-a restaurat democrația, cu libertățile de tot
felul, noi ne-am putut manifesta liber credința. Astfel, există bise-
rici, preoți, cimitire în toate locurile unde sunt credinicioși stiliști,
într-un cuvânt suntem mulțumiți de libertate”197. Într-o scrisoare
olografă a lui Evloghie Oța către un credincios stilist din
Isaccea (9 martie 1957), în care își arăta disponibilitatea de
a le sfinți preoți, (aștepta doar să îi comunice dacă în satele
de acolo se pot găsi țărani cu șapte clase primare, ori să știe
numai carte), el scria: „Credința este liberă într-adevăr din partea
196
Arhivele Naționale, fond Dosar nr. 1/1956 (ianuarie-decembrie
1956), f. 548 (Nota 1263/17. XII 1956: „Manifestări ale cultului ortodox
în comuna Aricești Zeletin, raion Teleajen”).
197
Arhivele Naționale, fond Departamentul Cultelor. Direcția Studii.
Dosar 1/1948, f. 20 (Memoriu. Istoricul pe scurt al Organizației Cultului
Creștin Tradiționalist din R.P. Română).
conducerii partidului nostru, pe care să ni-l țină Dumnezeu mulți

ani, căci libertatea noastră, a stilului vechi, se datorește absolut
numai conducerii comuniste” (Anexa 22)198.
Parcurgând documentele de arhivă din anii 1945-1955,
am fost intrigat de anumite aspecte paradoxale legate de
evoluția mișcării stiliste în acei ani grei ai regimului stalinist,
precum și de relația dintre conducătorii grupărilor stiliste
și autoritățile de stat, locale sau centrale. Un lucru impor-
tant pe care doresc să îl semnalez este impresionanta cores-
pondență purtată de conducerea mișcării stiliste, sub nu-
mele de „Cultului Creștin Tradiționalist” sau „Cultul Pra-
voslavnic de Răsărit” cu Ministerul Cultelor și cu alte insti-
tuții ale statutului pentru obținerea recunoașterii lor. Re-
marcăm faptul că organele de stat le răspund civilizat de
fiecare dată, amintindu-le că nu sunt culte recunoscute, lu-
cru curios pentru perioada la care ne referim.
La rândul lor, autoritățile locale din comunele unde se
aflau credincioși stiliști îi ajutau cu recomandări care urmau
să fie atașate la memoriile lor. De exemplu, Primăria Fur-
ceni, la cererea „Cultului Tradițonalist Creștin”, confirma
următoarele: „față de Regimul de Democrație Populară sunt
cetățeni cuminți, înțelegători, făcându-și datoria patriotică față
de stat prin achitarea cotelor și a impozitelor cât și prin contribuția
la muncă voluntară, respectând toate hotărârile și dispozițiunile
Partidului și Guvernului nostru, luând parte la adunările con-
vocate de organizațiile locale comunale”199. Asemenea confirmări
198
Dosar nr. 2 bis 2 (decembrie 1957), ff. 39-40.
199
Dosar nr. 1 bis/1954, f. 11.
sau caracterizări au fost eliberate de mai multe primării din

localitățile unde se găseau credincioși stiliști.
În luna februarie a anului 1954, credincioșii stiliști din
comuna Tîmboiești, raionul Râmnicu Sărat, se adresau Co-
mitetului Central al PMR și Consiliului de Miniștri al RPR,
cerând autorizație de funcționare pentru o casă de rugă-
ciune200. În legătură cu cererea lor, li se comunică că „gru-
parea religioasă stilistă care-și zice „cultul creștin tradiționalist”
nu are autorizația legală de funcționare și pentru acest motiv ce-
rerea nu i se poate satisface. Simpla păstrare în calendar a stilului
vechi nu constituie un motiv pentru a recunoaște calitatea de cult
acestei grupări”201. Asemenea cereri au fost adresate și de alte
comunități stiliste, ca cele din comuna Ciumulești, raionul
Fălticeni sau satul Rotunda, comuna Liteni, Raion Fălticeni202.
Mai mult, stiliștii au adresat memorii șefului statului,
Gheorghe Gheorghiu-Dej, și chiar au obținut o audiență la
acesta în data de 9 iunie 1954, de față fiind și Ministrul Cul-
telor, Petre Constantinescu Iași. Delegația compusă din
Dionisie Hugeanu, Meftodie Marinache și Emilian Pricop
a înaintat un Memoriu în care arata că „pentru prima dată în
RPR, după 30 de ani de suferință, am reușit să expunem nedrep-
tățile suferite celui mai mare și iubit fiu al clasei muncitoare, care
ne-a înțeles că atâta vreme cât nu suntem împotriva statului să
ni se dea libertate, căci nu se admite ca fiii loiali și cinstiți ai RPR
să sufere într-un regim de democrație populară. Omul trebuie
200
Ibidem, f. 85 (Nota informativă din 25 martie 1954).
201
Ibidem, f. 83 (Nota 957/ 1954 din 26 februarie 1954).
202
Dosar nr. 1 1953, f. 77 (Nota 19801/1953 din 10 decembrie 1953).
să fie liber să se închine cum vrea pe stil nou, pe stil vechi sau în
orice formă de credință203.
Un element pe care aș dori să îl aduc în atenție este legat
de aplicarea decretului 410/1959, referitor la scoaterea mo-
nahilor din mănăstiri204. Așa cum se știe, în perioada 1948-
1958 mănăstirile ortodoxe s-au aflat sub atenta supraveghere
a Securității. În două documente elaborate de Ministerul
Cultelor (28 august, respectiv 16 septembrie 1958), se pro-
punea ca „treptat și cu toată prudența să se urmărească realizarea
următoarelor obiective: interzicerea înființării de noi mănăstiri
și schituri, reducerea numărului actual al mănăstirilor și schitu-
rilor, îngustarea bazei economice a mănăstirilor, dreptul de a primi
noi viețuitori să fie rezervat doar episcopilor, să se interzică vaga-
bondajul călugărilor”205. Împotrivirea unor ierarhi și a călu-
gărilor față de aplicarea acestor măsuri a dus la adoptarea
faimosului Decret 410/28 octombrie 1959. Astfel, din cele
224 de mănăstiri câte existau la 1 noiembrie 1959, la apariția
Decretului 410 se mai găseau 194. Dintre acestea, 92 au fost
203
Dosar nr. 1 bis/1954, f. 337 (Memoriu adresat de „Gruparea creștinilor
ortodocși de stil vechi către Gh. Gheorghiu Dej”, înregistrat pe data de
27 aprilie 1954).
204
La 28 octombrie 1959, Prezidiul Marii Adunări Naționale adopta
Decretul 410, care aducea o serie de amendamente Decretului nr. 177/1948
pentru regimul general al cultelor religioase. Aplicate retroactiv, mă-
surile cuprinse în Decretul 410 au avut efecte devastatoare asupra vieții
monahale din România. Potrivit estimărilor, numărul monahilor scoși
din mănăstiri a fost de aproximativ 4.750. Este mai puțin cunoscut faptul
că Patriarhul Justinian i-a primit pe monahii alungați și le-a găsit de
lucru în cadrul Arhiepiscopiei Bucureștilor.
205
George Enache, Adrian Nicolae Petcu, Monahismul ortodox și pu-
terea comunistă în România anilor 50, Editura Partener, 2009, p. 45.
desființate în perioada 1 ianuarie 1959 - 31 martie 1960. Din

6014 călugări existenți la 1 ianuarie 1959, 2975 au fost scoși
din mănăstire în perioada 1 ianuarie 1959 - 31 martie 1960.
În acest context, construirea schitului stilist de la Slăti-
oara, a cărui piatră de temelie a fost pusă în 1947, venea în
totală contradiție cu această politică a regimului comunist
față de culte206. Un secretar din Departamentul Cultelor sem-
nala și el faptul că în momentul în care sunt în curs de apli-
care „măsuri pentru curățirea mănăstirilor ortodoxe de ele-
mente dușmănoase”, în Moldova de Nord funcționează
11 mănăstiri stiliste cu aproximativ 266 călugări și călugă-
rițe „care nu au bază legală” (14 mai 1959). Referitor la apli-
carea Decretului 410/1959, un împuternicit local observa și
el: „stiliștii afirmă că acest decret nu îi privește pe ei. Acest
lucru a fost afirmat personal de falsul episcop Glicherie Tănase
unui organ regional, pe considerentul că bisericile și casele
lor parohiale sunt construite de „ei și fără ajutorul statutu-
lui cu care n-au nimic”, deoarece nu primesc salariu și nici
alte subvenții bănești”207.
Mai mult, fostul arhiereu Galaction Cordun a fost auzit
declarând că Biserica Ortodoxă Română este în lichidare și
că el are sarcina, din partea Marii Adunări Naționale, să
organizeze o biserică stilistă. „Este foarte probabil ca mulți
dintre călugării îndepărtați din mănăstirile ortodoxe să-și
găsească refugiu în cele stiliste”, nota același funcționar
206
Studii. Dosar nr. 1 bis/ 1954, f. 48; Catacombele Ortodoxiei, nr. 2/mai 1999.
207
Studii. Dosar nr. 2/ 1960, f. 63.
din Departamentul Cultelor208. Această posibilitate fusese

intuită și de Patriarhul Justinian, despre care Securitatea
consemna la 28 mai 1959: „Justinian Marina consideră că și
fuga lui Galaction Cordun la Slătioara este legată de pretinsul
plan al conducerii de stat îndreptat împotriva Bisericii Ortodoxe
Române. El consideră că prin aceasta se intenționează întărirea
stilismului care să fie folosit pentru zguduirea creștinismului”.
În legătură cu aceasta el a mai afirmat următoarele: „sunt
încredințat că de răpirea lui Galaction Cordun au știut și anumite
persoane din Departamentul Cultelor. Îmi întemeiez această con-
vingere pe faptul că am fost informat că s-ar fi pus la cale de anu-
mite persoane o întărire a mișcării stiliste cu speranța că aceasta
va zgudui Biserica Ortodoxă Română. Alungarea călugărilor din
mănăstiri cu câteva luni înainte de fuga lui Galaction Cordun de
la Căldărușani a fost minuțios calculată ca aceștia să se îndrepte
spre stiliști și să caute să se adăpostească în mănăstirile și schiturile
stiliste. Reintrarea în activitate a lui Cordun și a stiliștilor într-un
moment în care există sute de călugări și călugărițe alungați din
mănăstiri-deci o masă disponibilă pentru stiliști și mai ales în
care se desfășoară o adevărată prigoană în fața Bisericii Ortodoxe
Române, poate duce la intensificarea mișcării stiliste, la câști-
garea de numeroși adepți dintre țărani și chiar la producerea de
tulburări”209.
208
Dosar nr. 4/ 1959, ff. 61-62.
209
Moraru Frusinica, Biserica Ortodoxă în luptă cu diavolul roșu, „Al-
tarul Banatului”, nr. 1-3/2001, pp. 94-95, apud Arhiva S.R.I, fond D, do-
sar 7729, f. 443. Vezi și Adrian Nicolae Petcu, Documente privind ati-
tudinea Patriarhului Justinian față de aplicarea decretului 410/1959, „Caie-
tele CNSAS”, anul II, nr. 2 (4), 2009, pp. 333-344.
Relația liderilor stiliști cu Securitatea în anii 1950-1960

este o altă temă controversată asupra căreia aș dori să mă
opresc. Istoria oficială a „Bisericii de Stil Vechi din România”
ne prezintă un episod petrecut în luna mai 1955, la puțin
timp după „înscăunarea” lui Cordun la Slătioara. Iată ce citim
în Istoricul Mănăstirii Slătioara: „Câteva zile mai târziu, la
Mânăstirea Slătioara se prezintă delegați din partea Secu-
rității Statului Român, care îi fac cunoscut mitropolitului
Galaction că i se interzice a locui în această mănăstire. La
aceasta mitropolitul răspunde: „sunt român și am dreptul
să locuiesc în oricare colț al României”. Delegații Securității
se întorc fără rezultatul scontat. Mitropolitul Galaction Cor-
dun rămâne la Mănăstirea Slătioara, cu toate că întreaga suită
a Securității era pe urmele lui”210.
Este o viziune idilică asupra unei Securități neputincioase
în anii 1950-1960. Așa cum se știe, în această perioadă, în
cele mai temute închisori comuniste, se aflau numeroși preoți,
călugări și credincioși ortodocși, catolici, greco-catolici sau
de alte confesiuni, care săvârșeau ani grei de temniță, ca de-
ținuți politici, iar mulți dintre aceștia și-au găsit moartea
martirică în detenție. În urma studiilor întreprinse de Insti-
tutul Național pentru Studiul Totalitarismului au fost iden-
tificați 1888 de preoți ortodocși care au trecut prin închiso-
rile comuniste, majoritatea dintre ei murind acolo211. Practic,
210
Istoria Mănăstirii Slătioara, pp. 131-132.
211
The Național Institute for the Study of Totalitarism, The Imprisoned
Church. Romania, 1944-1989, Bucharest, 1999, p. 15; Martiri pentru Hristos
din România în perioada regimului comunist, Editura Institutului Biblic și
de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 2007 (conține bio-
grafia a 240 de martiri creștini care și-au dat viața pentru Hristos în timpul
regimului comunist, majoritatea dintre ei fiind preoți, episcopi, profesori
de teologie și monahi ortodocși).
nu existau menajamente atunci când Securitatea dorea să

aresteze pe cineva și cu atât mai mult în anii aceia.
Un alt episod s-a petrecut în august 1955, când Galaction
Cordun și Glicherie Tănase au fost aduși la sediul Securității
din Ploiești pentru interogatorii. Cu acel prilej, ambii au
primit domiciliu forțat: Cordun la Mănăstirea Cernica, iar
Glicherie în satul Răchitoasa din Bărăgan212. Așa cum am
văzut, Galaction Cordun a putut să părăsească după bunul
plac așa numitul „domiciliu forțat” și a săvârșit hirotonii la
Mânăstirea Copăceni și la biserica din localitatea Moara
Domnească de lângă București, care erau pe stil vechi. La
Moara Domnească l-a hirotonit arhiereu pe Glicherie Tănase,
venit și acesta, fără probleme, de la „domiciliul forțat” din
Bărăgan. Peste puțin timp, Glicherie Tănase a „evadat” de-
finitiv și a ajuns la Slătioara în 1956. Într-un raport al Împu-
ternicitului Regiunii Fălticeni se arăta că problema stilistă
a devenit din nou agitată, datorită eliberării lui Glicherie,
care se întorsese pe data de 1 noiembrie 1956213.
Nici unul dintre acești doi conducători ai mișcării sti-
liste nu a trecut prin închisorile comuniste de tristă amintire.
212
Istoria Mănăstirii Slătioara, p. 120, pp. 136-139; Constantin Bujor,
op.cit, p. 42; pp. 44-46.
213
Departamentul Cultelor, Direcția Studii, Dosar nr. 2/1957, ff.
769-772. (Raport nr. 1809/ 15 decembrie 1956), El propunea ca Minis-
terul Cultelor, împreună cu Ministerul de Interne să acționeze împo-
triva vagabondajului călugărilor; să se rejudece procesele falșilor preoți
și călugări; în al treilea rând, propunea să se ia în considerare posibi-
litatea evacuării celor două schituri stiliste din raionul Fălticeni, pentru
izolarea lor, „cunoscând prin aceasta că problema stilistă ar înceta să
mai fie problemă”, iar în locul lor să fie aduși cei mai loiali călugări orto-
docși pentru a satisface nevoile religioase ale credincioșilor stiliști.
Este relevantă în acest context remarca apologetului stilist

Constantin Bujor despre Glicherie Tănase: „Din această pe-
rioadă s-au păstrat două documente din care rezultă gra-
vitatea abuzurilor și încălcarea drepturilor omului într-un
regim totalitar comunist, asemănător cu cel nazist sau cu
o dictatură militară. Unul din acestea este un bilet de elibe-
rare cu nr. 417 din anul 1955 (pentru preveniți). Poartă ti-
tulatura R.P.R., Ministerul Afacerilor Interne, Direcțiunea
Generală a Penitenciarelor, 1955, 2 august. Peste cuvântul
„penitenciar” este trasă o linie și scris de mână „locul de
deținere Răchitoasa”. În dreptul numărului mandatului de
arestare nu apare niciun număr ca și în dreptul infracțiunii
comise. Rezultă deci că părintele Glicherie a fost deținut în
calitate de prevenit și nu pentru comiterea unei infracțiuni
prevăzută și pedepsită de Codul penal. Acest bilet de eli-
berare era în același timp și o sentință, căci posesorul lui
trebuia să rămână mai departe în locul de deținere Răchi-
toasa, dar cu domiciliul forțat. Nu era judecat de nicio formă
de instanță judecătorească. În concluzie: Securitatea te aresta,
ea te condamna și tot ea te punea în libertate, dar cu domi-
ciliul obligatoriu”214.
De la Slătioara, Glicherie a organizat apoi și „evadarea”
lui Galaction Cordun în 1959, cu ajutorul avocatului Albu
din București, a lui Mircea Ispir și a credinciosui Pavel Mo-
gârzan. Același Constantin Bujor nota: „Evadarea era greu
de realizat și numai o acțiune inteligentă putea păcăli vi-
gilența paznicilor. Avocatul Albu s-a recomandat ofițer de
securitate (ori știm că în acea vreme substituirea de funcție se
214
Constantin Bujor, op.cit, p. 46.
pedepsea greu, n.a.) și l-a luat pe Mitropolit la București sub

pretextul unui interogatoriu. De aici a fost adus la Mânăs-
tirea Slătioara de părintele Pavel. În urma evadării, Patri-
arhia a informat Securitatea care a intrat în alertă și-l căuta
peste tot” (Bujor, p. 47). Interesant de remarcat este că Secu-
ritatea i-a arestat imediat pe complicii „evadării”, avocatul
Albu, respectiv Pavel Mogârzan, dar s-a dovedit neputin-
cioasă să-l aresteze pe cel care „evadase”.
Este adevărat că în această perioadă au fost intentate
mai multe procese călugărilor stiliști „pentru exercițiu abu-
ziv de funcțiune și port ilegal de uniformă”. Însă majoritatea
cazurilor au fost clasate din lipsă de probe, iar altele s-au
finalizat cu condamnări de câteva luni, maxim un an cu
suspendare. Un exemplu este cazul lui Jora Vasile, hirtonit
la data de 7 iunie 1955 de Galaction Cordun la Mănăstirea
Slătioara, și pe care Tribunalul l-a achitat justificând că a fost
de bună credință și că nu a știut că Galaction Cordun nu
mai avea drept să hirotonească215. Un alt exemplu este procesul
215
Arhivele Naționale, fond Departamentul Cultelor. Direcția Studii,
Dosar 1/1956, f. 402. Împuternicitul regiunii Iași nota la 2 aprilie 1957:
„Pretinsul preot Jora Vasile care a fost achitat a treia oară de către Tri-
bunalul Popular de la Podul Iloaiei, raion Târgu Frumos, în prezent este
liber și continuă să facă serviciile religioase în mod regulat la biserica
stilistă din Balș (…). Când a aflat de arestarea călugărului Ieremia Nicolae
zis Natan, care în prezent se află sub stare de arest la Penitenciarul Vaslui,
nu mai are curajul să vagabondeze în alte localități din cuprinsul raio-
nului Iași, de frică să nu fie prins de organele locale, întrucât a fost prins
de organele locale de câteva ori și i s-a dat drumul deoarece organele res-
pective nu au avut încă instrucțiuni precise cu privire la problema stilistă. Odată
cu arestarea sus-numitului călugăr stilist din Raionul Negrești, stilistul
Jora Vasile a pus la cale pe credincioșii săi ca să-l păzească, fiind înarmați
cu ciomege în cazul în care organele locale ar căuta să-l aresteze”
(Dosar 2/1957, ff. 10-14).
care a avut loc în 1958 la Panciu contra unui grup de 4 stiliști

în frunte cu Meftodie Marinache. Inculpații au prezentat
acte de hirotonie semnate de Cordun, pe care Tribunalul le-a
admis și a hotărât că nu se fac vinovați de port ilegal de uni-
formă216. În alt proces, călugărul Ieremia Nicolae a fost pus
în libertate cu câteva zile înainte de a se judeca procesul său,
sub pretextul că „această problemă nu este așa de gravă”.
În ziua hotărâtă, călugărul nu s-a mai prezentat la proces,
ci a trimis câțiva credincioșii stiliști care să vorbească în fața
instanței despre buna sa credință. În final, s-a stabilit că do-
sarul nu este complet și s-a hotărât amânarea lui217.
Mișcarea stilistă s-a bucurat de o pleiadă întreagă de avo-
cați care și-au adus contribuția la redactarea memoriilor către
autoritățile de stat și care i-au susținut pe stiliști în procese.
Cel mai important dintre aceștia a fost Petre Pandrea (1904-
1968), pe numele său adevărat, Petre Marcu, cumnatul lui
Lucrețiu Pătrășcanu (căsătorit cu Elisa, sora lui Lucrețiu Pă-
trășcanu), care în perioada interbelică a pledat în numeroase
procese în care comuniștii se aflau în boxa acuzării218. În pe-
216
Arhivele Naționale, fond Departamentul Cultelor. Direcția Stu-
dii, Dosar 4/1959, f. 32.
217
Arhivele Naționale, fond Departamentul Cultelor. Direcția Stu-
dii, Dosar 2 bis/1957
218
În general, Pandrea a pledat în favoarea unor persoane sau orga-
nizații aflate în dizgrație într-un anumit moment dat (PCR până în 1944,
evreii, PNȚ între 1953-1958, călugărițele de la Vladimirești etc). A fost
arestat de patru ori în perioada 1940-1944, însă perioada maximă de de-
tenție nu a depășit opt zile. După ce comuniștii au preluat puterea în
România, Pandrea a efectuat 10 ani de temniță grea, între 1948-1952 și
1958-1964. A fost inclus în lotul Pătrășcanu și condamnat la 20 de ani
de temniță din care a executat 7 în închisoarea de la Ocnele Mari. Între
rioada comunistă i-a apărat pe stiliști, pe greco-catolici, și

s-a implicat în apărarea maicilor de la Vladimirești219. Iată
cum descrie Pandrea implicarea sa în favoarea stiliștilor:
„Din afacerea stiliștilor eu m-am ales cu vânzarea pavilionului
meu de onoare de la Peleș, deci cu pierdere netă de 12 000 de lei,
plus restanțele lui Meftodie, Agatanghel și ale Copăcenilor la co-
lectiv (...). E drept că nu am vânat arginți. Mi-am făcut datoria
de avocat cu elan, entuziasm și euforie. Am vânat poate gloria și
experiența. M-am ales cu o glorie cam fantezistă într-un mediu
de sectanți religioși, de fanatici și suciți, plus adversitatea preoților
din Biserica Ortodoxă dominată (…)”220.
În timpul unui proces, Pandrea a afirmat că Gheorghe
Gheorghiu Dej a stat la închisoare cu stiliștii, că știe suferința
lor și că a promis să acorde toată libertatea stiliștilor221. În
anii219
1954-1958 a scris Memoriile Mandarinului valah, confiscate de Secu-
ritate și editate de familie în anul 2000 la Editura Albatros.
219
Dosar nr. 2/1957, f. 505 (Nota 94/22 august 1957 de la Cabinetul Minis-
trului de Interne în legătură cu activitatea avocatului Petre Pandrea de
la Colegiul V Capitală). După ce a pledat în cazul „Vladimirești” (9
martie 1955), a fost exclus din barou și suspendat temporar. În toiul pro-
cesului, s-a cununat religios cu Eliza Pătrășcanu, având ca nași pe maica
Veronica și pe pr. Ioan Iovan (Petre Pandrea, Memoriile Mandarinului
valah, Editura Albatros, 2000, XVIII).
220
Petre Pandrea, op.cit, p. 136.
221
dii, Dosar nr. 2/1957, f. 521. Într-o adresă a Ministerului Cultelor către
Ministerul Afacerilor Interne (nr. 94/22 august 1957) el afirma: „Agita-
ția din rândul stiliștilor o face cu rea credință, dându-le acestora impre-
sia că mișcarea lor ar putea fi recunoscută dacă nu s-ar opune anumite
„elemente huliganice” din Ministerul Cultelor” (Ibidem, f. 505).
anul 1958 a alcătuit chiar un Memoriu către Gheorghe Gheor-

ghiu Dej, „în chestiunea persecuției religioase a sectei creștin-
ortodoxe zisă a stiliștilor”. În acest memoriu, el denunță fap-
tul că s-a pornit o nouă persecuție împotriva cultului stilist
în urma căreia, Mănăstirea Copăceni a fost desființată și
s-au alcătuit mai multe dosare penale pentru preoții cultului.
Cu acest prilej, cerea reînnoirea autorizației de funcționare
începând cu data de 1 martie 1948 și asigurarea libertății re-
ligioase pentru stiliști „care funcționează într-o stare de semi-
clandestinitate”222.
Este interesant de remarcat că în această perioadă a con-
tinuat construcția de noi lăcașuri de cult, întărirea acestora
cu gardă formată din credincioși stiliști, precum trimiterea
de memorii în care se denunțau „persecuțiile” suferite. Astfel,
credincioșii stiliști din satul Slătioara, com. Râșca, au înaintat
mai multe memorii către CC al PCR în care cereau printre
altele „să înceteze cu procesele și condamnările preoților stiliști
și să li se dea libertate de cult, întrucât ei țin cu Biserica de Răsărit,
respectiv cu Uniunea Sovietică și nu cu Apusul cu catolicii cum
sunt ortodocșii”.
Toate aceste semne de îngăduință, paradoxale pentru
perioada la care ne referim, ne îndreptățesc să concluzionăm
că mișcarea stilistă, în ansamblul ei, a fost tolerată de mai-
marii regimului comunist din România. Și acest subiect
merită aprofundat pentru a vedea motivațiile acestei atitu-
dini și în ce măsură ea era îndreptată împotriva Bisericii
Ortodoxe Române.
222
Arhivele Naționale, fond Ministerul Culturii și Cultelor, Direcția
Studii, Dosar 1/ 1958, ff. 193-194.
Foarte interesantă este atitudinea împuterniciților de la

Ministerul Cultelor, însărcinați cu supravegherea mișcării
stiliste, care se aflau în mijlocul evenimentelor și trimiteau
regulat rapoarte, împreună cu propriile lor soluții pentru
rezolvarea uneia sau alteia din situații223. În documentele
semnate de acești împuterniciți, imaginea stiliștilor ca „duș-
mani ai Regimului Democrat Popular” și în particular ca răi,
violenți, imorali este foarte rară. Nu am putut găsi decât
două rapoarte de acest gen. Unul semnalează faptul că X,
conducătorul grupului stilist din Ciumulești nu își achită
cu cinste cotele către stat deși are posibilitate; că Y, care ocupă
un imobil cu mai multe camere, a refuzat să primească ma-
gazinul Cooperativei, dărâmând casa în timpul nopții, sub
motiv că este prea veche și prea mare, fapt pentru care a fost
arestat și judecat; că Z, stilist, a tăiat cu toporul un vițel al
223
Împuternicitul pentru culte reflecta modelul sovietic în cadrul
politicii de supraveghere și control asupra cultelor religioase. Prin el,
politica și cerințele statului față de culte religioase se aplicau în terito-
riu și tot prin el se obțineau informările despre activitatea cultelor pe
baza cărora se trecea la alcătuirea sau reformularea politicii regimului.
Într-o primă fază de tranziție, care se extinde până în 1952, în această
activitate au fost angrenate persoane care într-un fel sau altul erau le-
gate de Biserică, în multe cazuri având uneori chiar o pregătire teologică.
Mai târziu, în locul lor au fost aduse cadre comuniste, loiale regimului,
dar cu o pregătire care le permitea să analizeze anumite situații, să dis-
cearnă importanța acestora, să rezolve multe dintre ele fără a apela la
ajutorul Ministerului sau al administrației locale, să decidă asupra po-
sibilității aplicării unei directive centrale. (Vezi Sorin Ilieșiu, Regimul
comunist și cultele religioase în “Raportul final al Comisiei prezidențiale
pentru Analiza Dictaturii Comuniste din Romania”, publicat în Supli-
ment, „Revista 22”, nr. 188, 21 martie 2006 și disponibil on-line la adresa
http://www.scribd.com/doc/129408/CAPITOLUL-III)
unui vecin pe motiv că mâncase puțin din fânul său (exem-

plu de răutate); W, un stilist înfocat, a înșelat o bătrână și un
infirm cărora le-a luat pe un preț de nimic, niște pământuri
etc224. În celălalt raport se arată că stiliștii sunt problematici:
„stiliștii sunt foarte recalcitranți și nici până azi nu vor
să-și facă fotografii pe buletine, spunând că aceasta este pe-
cetea lui Antihrist și că ei mai bine suferă schingiuiri ca bu-
nicii și nu se dau în brațele satanei. Nu participă la adunările
Căminului Cultural și ale Sfatului Popular și în general sunt
contra regimului nostru”225.
Însă majoritatea împuterniciților arătau că stiliștii se
achită de obligațiile către stat în ceea ce privește predarea
cotelor oligatorii, plătesc impozitele și nu s-au constatat
manifestări dușmănoase226. Ceea ce denunțau împuterni-
ciții locali în rapoartele lor erau faptele sau manifestările care
veneau în contradicție cu legile statutului, în principal por-
tul ilegal de uniformă, nefiind vorba de un cult recunoscut
și construcțiile fără autorizație.
Pentru unii împuterniciții locali, pasivitatea organe-
lor în drept față de problema stilistă era greu de înțeles:
„Ne-a mirat foarte mult faptul că, tras la răspundere, pro-
curorul șef al raionului Fălticeni a îndrăznit să justifice toate
greșelile și abaterile în legătură cu procesele călugărilor stiliști
224
Arhivele Naționale, fond Ministerul Cultelor. Direcția de Studii,
Dosar nr. 1 bis/1954, ff. 53-56.
225
Dosar 1/1953, f. 58 (Notă informativă a Împuternicitului Regiunii
Bacău, 22 august 1953).
226
Arhivele Naționale, fond Dosar nr. 1/ 1956, f. 589 (Raport al împu-
ternicitului regional Galați din 31 decembrie 1956).
prin aceea că a făcut confuzie între cultul creștin de rit vechi

(lipovenesc) și stiliști (...). Nu mai vorbim că unele dosare
ale călugărilor stiliști au fost mușamalizate de la bun înce-
put, fără ca cineva să știe (...)”. „Am mai constatat și un alt
lucru, acela că, atât organele procuraturii cât și cele ale Tribu-
nalului raional și regional au primit linia de sus ca să o lase mai
moale, deoarece așa a fost atunci linia politică” (sublinierea ne
aparține) 227.
În cursul anului 1956, s-a ajuns în situația incredibilă ca
un grup de călugări stiliști să-l cheme în judecată pe fostul
Inspector general de la Ministerul Cultelor, Gheorghe Lefter,
acuzându-l că le-ar fi confiscat anumite acte pe baza cărora
oficiau slujbele religioase. Ca urmare, fostul inspector a fost
interogat la Procuratura Focșani în legătură cu aceste pre-
tinse abuzuri. Atunci când Ministerul Cultelor a înștiințat
Procuratura Focșani că stiliștii nu constituie un cult recu-
noscut, procurorul a replicat că nu avea cunoștință de acest
fapt și că a acționat conform legii228. În același an, 1956, si-
tuația alcătuită pe baza rapoartelor împuterniciților arăta
că numărul total al stiliștilor este de 5134, cele mai multe
familii aflându-se în regiunea Bacău, respectiv Suceava. De
asemenea, tot pe baza rapoartelor împuterniciților locali,
s-a constatat că în anul 1957 un număr de 181 de credincioși
stiliști se aflau se aflau în funcții publice (președinte de Sfat
Popular, președinte de cooperativă, director de spital, teh-
227
Ibidem, f. 529 (Referat al Împuternicitului regiunii Suceava, nr.
1799/13 decembrie.1956).
228
Arhivele Naționale, fond Ministerul Cultelor. Direcția de Stu-
dii, Dosar nr. 2 bis 2/1957, f. 6 (Adresa nr. 1157/ 1957); Ibidem, f. 5.
nician agricol), iar 33 dintre aceștia făceau parte din orga-

nizațiile de bază ale PRM229.
Rapoartele periodice întocmite de împuterniciții locali
de la Ministerul Cultelor arată că în întreaga perioadă co-
munistă, adepții stilismului au fost atent monitorizați, ca și
toate celelalte culte din România: se cunoștea numărul lor,
situația parohiilor, a mănăstirilor și schiturilor, numele per-
soanelor laice care făceau propagandă.
Într-un raport întocmit în anul 1981, intitulat Aspecte
actuale privind activitatea cultelor religioase din țara noastră, citim
următoarele despre „gruparea anarhică a stiliștilor”230: „În
ciuda faptului că existența ei este ilegală, aproa-pe toate cele
30 de biserici și paraclise existente pe raza județelor amin-
tite au fost în permanență deschise, ca și cele 2 mânăstiri și
două schituri din județele Suceava și Neamț (…). Paradoxal
este faptul că, deși această grupare ființează ilegal, se mențin des-
chise aproape toate bisericile, iar pseudo-preoții săi oficiază servicii
religioase în public, uneori imprimând un fast deosebit, fără a fi stân-
jeniți în vreun fel de autoritățile locale”.
229
Dosar 2/ 1957, f. 592 („Tabel cu stiliștii laici aflați în funcții publice, plă-
tiți de stat la 1 septembrie 1957”), Ibidem, „Propagatori stiliști care se
află în organizațiile de bază ale PRM)”.
230
Remarci asemănătoare și în raportul intitulat: Măsuri luate de
conducerea Bisericii Ortodoxe Române și de Departamentul Cultelor în anii
1972-1973 în vederea limitării manifestărilor stiliste, precum și de reîncadrare
a acestora în Biserica Ortodoxă Română, se arată că munca inspectorilor
eparhiali „este îngreunată și de unele organe ale puterii de stat care, în
mod cu totul nejustificat, fie că nu iau nici o măsură de constrângere
a activității stiliste, fie că iau măsuri superficiale și chiar camuflează ma-
nifestările stiliste” (Arhiva Secretariatului de Stat pentru Culte).
Se menționează de exemplu, că hramul de la Mănăstirea

Slătioara din 1981 a fost serbat printr-o slujbă în sobor, la care
au participat 28 de preoți și aproximativ 1500 de credincioși
stiliști. Persoana însărcinată cu elaborarea acestui raport era
surprinsă că deplasarea s-a făcut nu numai cu autoturisme
proprietate personală sau cu autobuze ITA care au circulat
normal pe traseul respectiv, ci și cu autocare aparținând
Oficiului Județean de Turism Galați.
Tot din rapoartele păstrate în Arhiva Secretariatului de
Stat pentru Culte, vedem că în perioada comunistă, „Biserica
stilistă” avea o situație materială de invidiat. În 1981, mănăs-
tirea Slătioara încasa 150 000 de lei/an de la stat doar pentru
vânzarea către stat a animalelor contractate. La aceasta se
adaugau veniturile realizate din vânzarea de lumânări (existau
ateliere de lumânări care funcționau pe lângă unele biserici
stiliste), precum și din activitatea de colportaj. Banii erau
destinați, în mare parte, întreținerii lăcașelor de cult sau chiar
pentru realizarea unor construcții noi. De exemplu, la Slă-
tioara, a fost ridicată din temelii, în mai puțin de un an, o nouă
clădire pentru adăpostirea călugărilor (parter și etaj). Între-
bat de autorizația de construcție, „episcopul” lor, Cosma
Lăstun, a răspuns că nu se pot aștepta la o autorizație, având
în vedere statutul de cult tolerat, așa că au preferat să plă-
tească amenda de 26 000 lei și să-și continue lucrările. Ridi-
carea unor lăcașuri de cult sau renovarea și consolidarea
celor existente, a fost o activitate care s-a desfășurat nestin-
gherit în perioada comunistă. Rapoartele se încheiau inva-
riabil cu remarca că aceste acțiuni au un efect negativ asupra
cultelor legale cărora li se pretinde să nu execute astfel de
lucrări fără aprobările necesare, iar acest fapt „dă naștere
la comentarii potrivnice statului nostru și incită la încăl-

carea legilor”231.
În anul 1989, stilismul era o prezență deloc neglijabilă
în peisajul religios. Cele mai puternice centre stiliste se aflau
în continuare în Moldova și Dobrogea. Astfel, în zona Făl-
ticeni existau 2 protopopiate: Rădășeni și Drăgușeni, 3 schi-
turi la Brădițel (40 de viețuitoare), Boboceni, com. Boroaia
(14 viețuitoare), Paiseni, com. Cornu Luncii (20 de vețui-
toare). La Rădășeni și Râșca stiliștii aveau cimitire proprii,
în timp ce în celelalte localități înmormântările se făceau în
cimitirele parohiilor ortodoxe. Cu prilejul sărbătorilor Naș-
terii Domnului, preoții stiliști mergeau „cu ajunul”232.
În județele Brăila și Galați existau cca. 800 de stiliști răs-
pândiți în 9 localități, din care peste 90% se află în Furceni,
Condrea și Liești. Cei din Furceni și Liești erau deserviți de
pr. Călugăr Pătrașcu Matei, ajutat de pr. Culache Ion, hiro-
tonit în 1967 de episcopul Victor Leu233. Cei din Condrea îl
aveau ca preot pe Machidan Mihail, hirotonit la Slătioara
231
Arhiva Secretariatului de Stat pentru Culte, Raportul intitulat
„Grupuri anarhice. Stiliștii”, f. 2.
232
Arhivele Secretariatului de Stat pentru Culte, Raportul Inspec-
toratului teritorial pe județele Suceava și Botoșani, nr. 682/13 decem-
brie 1989, f. 2.
233
Preotul Victor Leu, fiul Arhiereului Grigorie Leu Botoșăneanu,
a fugit din România și a fost hirotonit episcop la Viena, în împrejurări
controversate, pentru românii din exil. Validitatea hirotoniei în episcop
a suscitat și continuă să suscite multe dezbateri. Conform lucrărilor apo-
logetice scrise de nepotul său, Victor Leu ar fi fost răpit de KGB, dus la
Moscova, condamnat la moarte în România și eliberat apoi în 1964.
A murit în 1978. Vezi Paul Leu, Episcopi români răpiți de KGB, Fundația
„Episcopul Grigore Leu”, București, 2005; Cornel Leu, Cartea Episcopilor
Cruciați, București, 2005.
de Silvestru Onofrei234. În Constanța, un centru stilist se afla

la Medgidia (cca 20 de persoane), condus de David Dumitru
(hirotonit de Evloghie Oța, iar în județul Tulcea, stilismul
se concentra în comunele Izvoarele (20 persoane), Isaccea
(6 persoane), Tulcea (4 persoane)235. În județele Buzău și Vran-
cea, stiliștii erau estimați la 1380 de persoane, în localitățile
Păunești, Movilița, Mircești, Vânători, Ruginești, Câmpuri.
La Păunești există o biserică improvizată în magazia unui
credincios236.
În concluzie, putem afirma că în perioada comunistă,
„Biserica Stilistă” și-a continuat nestingherit activitatea.
O serie de manifestări încălcau legislația în vigoare: a nu se
săvârși slujbe religioase în afara bisericii, ori la hramurile
de la Slătioara, organizate în curtea mănăstirii participau
mii de oameni; prozelitism religios în contextul în care ra-
poartele împuterniciților locali indicau nume concrete de
persoane care făceau propagandă și agitau spiritele; con-
struirea fără aprobare; cazuri când șefii posturilor de miliție,
cadre didactice, președinți CAP, organe de conducere ju-
dețene și centrale sunt stiliști sau din familii de stiliști;
port ilegal de uniformă; injurii la adresa Bisericii Orto-
doxe Române etc.
234
Arhivele Secretariatului de Stat pentru Culte, Inspectoratul Teri-
torial pentru Județele Brăila și Galați, „Informare cu privire la evoluția
actuală a grupării stiliste în județele Galați și Brăila”, nr. 215/11 de-
cembrie 1989.
235
Arhivele Secretariatului de Stat pentru Culte, Nota nr. 79/11 de-
cembrie 1989 a Inspectoratului Teritorial al județelor Constanța și Tulcea.
236
Arhivele Secretariatului de Stat pentru Culte, Inspectoratul Ju-
dețelor Buzău și Vrancea, Nota 266/14 decembrie 1989.
Considerăm potrivit să încheiem cu observațiile Dia-

conului prof. dr. Petre I. David, referitoare la situația stilis-
mului în timpul comunismului: „Este interesant să remar-
căm că autoritățile comuniste ale Sucevei aplicau „decretul”
(410/1959) numai pentru călugării ortodocși, cei știliști își
continuau activitatea și la Râșca, și la Slătioara, prosperau (...).
Da! Dar aici se găseau rezervele de carne, brânzeturile, măsli-
nele trimise de „frații” ierusalimiteni și atoniți, pâșkoveți
și kieveni (...),.și toate mult-folositoare pentru gospodăria
de partid – Suceava. Atât de persecutați erau stiliștii încât
toți ierarhii lor, în perioada 1960-1980, își petreceau veri-
le la Athos sau Ierusalim, la Sinai sau la Moscova pentru
«pocăință»!”237
237
Diac. prof. dr. Petre I. David, Timpul, ca o necesitate a înțelegerii
misiunii creștine, BOR nr. 7-12, (1994), p. 294, nota 26.
ADDENDUM
Dialogul între Biserica Ortodoxă Română
și grupările stiliste
București, 19 octombrie 1950
Înalt Prea Sfințite Stăpâne,

Eu, mai micul între monahi cu numele de Macarie Neacșu,
având metania pusă în schitul Sfântul Gheorghe din raza
comunei Copăceni, jud. Ilfov, făcând parte din cultul creș-
tin tradiționalist, în calitate de stareț al acestui schit prezint
Înaltpreasfinției Voastre, cu supusă smerenie și durere în
suflet următoarele.
Mergând eu mai sus-numitul printre rândurile creș-
tinilor din Cultul Tradiționalist și Pravoslavnic, am putut
să constat că se găsește printre dânșii mai multe deosebiri
de vederi. Prin care anumite grupări nu se află departe de
a face unire cu lipovenii, lucru care m-a făcut să privesc cu
multă durere toate aceste chestiuni și ca să se poată (ilizibil)
o turmă care de altfel este credincioasă, dar lipsită de păs-
tori ierarhici.
Deci plec sufletul și conștiința mea către bunătatea Înalt
Prea Sfinției Voastre, ca să tindeți o mână de ajutor către acești
credincioși, ca să nu-și plece pașii lor către alte căi lătural-
nice față de biserica „mamă”.
Deci vederile mele și încă la o bună parte din credin-
cioși sunt următoarele:
„Ca Înalt Prea Sfinția Voastră să-și dea consimțămân-

tul spre a vă cere credincioșii noștri persoana unui prea-
sfințit mitropolit de sub păstorirea Înalt Prea Sfinției Voastre,
la care vor avea dânșii evlavie. Pentru ca această persoană
să le sfințească un episcop, dintre rândurile preoților, in-
clusiv monahilor lor, care va fi considerat acea persoană
demnă pentru această treaptă, fiind verificat și de Sfântul
Sinod, dacă își va avea calitatea și meritele pentru această
înaltă misiune.
Și prin această lucrare săvârșită, urmând ca toate ramu-
rile deosebite, dintre rândurile credincioșilor de stil vechi
să se unifice într-o singură formă de așezământ și ca episco-
pul ce va conduce destinele lor sufletești să fie trecut în con-
troalele și ocârmuirea Sfântului Sinod. Avându-și cu deo-
sebire rânduielile de slujbă și posturile atât cât și sărbăto-
rile pe stilul vechi, așa cum este preferat de dânșii. Și prin
aceasta, năzuiesc că se va face o strânsă armonie sufletească
și duhovnicească între rândurile noastre și biserica oficială.
Scoțându-se în același timp și cei mai sus arătați din impa-
sul care se vede pus înaintea lor. Sfârșind, aștept avizul Înalt-
preasfinției Voastre, eu mai micul între monahi, Macarie
Neacșu.
Sf. Mănăstire Slatina
25 august 1954
Înalt Prea Sfințite Stăpâne,
În executarea ordinului I.P.S. Voastre nr. 6387/1954,

m-am deplasat în ziua de 20.VIII. 1954, împreună cu PP.CC.
Ieromonahi Arsenie și Antonie de la mănăstirea Slatina,
la mănăstirea Slătioara din raionul Fălticeni, care ține de

„Gruparea ortodoxă de stil vechi din Republica Populară
Română”.
După ce le-am expus obiectul vizitei noastre, satisfăcuți
că memoriul lor din data de 12 iulie a.c a fost luat în consi-
derație de I.P.S. Voastră, s-au declarat de acord a susține
o discuție referitoare la problemele ridicate în acel memoriu.
Din partea lor au condus discuția Dionisie Hugeanu, fost
până în 1949 ierodiacon la Mănăstirea Neamțu, după măr-
turia lui caterisit și trecut la stiliști, și Glicherie Tănase, stilist
cunoscut încă din 1924 și actualmente stareț al mănăstirii
Slătioara și actualmente șef al unei însemnate fracțiuni sti-
liste din țară.
Au participat la discuții și alți viețuitori din mănăsti-
rea Slătioara. Discuțiile au durat aproape 8 ore, dezvoltân-
du-se și concentrându-se în jurul următoarelor întrebări
și răspunsuri.
Întrebare. De ce ați înaintat acest memoriu? (E vorba
de memoriul înregistrat la Administrația Patriarhală sub
nr. 6387/28 iulie 1954). Se pare că doriți unitatea Bisericii
Ortodoxe și I.P.S. Patriarh ar fi foarte bucuros să constate
intrarea Dvs. în ascultarea Bisericii Ortodoxe canonice.
În memoriul acesta Dvs. nu ați precizat cum vedeți reali-
zată unitatea Bisericii ortodoxe și de aceea I.P.S. patriarh
ne-a trimis să vă întrebăm asupra acestei chestiuni.
Răspuns. Noi am dori ca Biserica oficială să studieze
problema revenirii la stilul vechi, pentru că acesta este sti-
lul adevărat. Stilul nou este catolic. Dacă însă Biserica ofi-
cială din motive lumești nu poate face acest pas, cerem:
Nu vreți să veniți la noi, nu veniți, dar – și acesta a fost sco-
pul memoriului – nu ne puneți piedici. Dați-ne o mână de

ajutor să obținem recunoașterea de către Ministerul Cultelor.
La urma urmei, suntem toți ortodocși și trebuie să ne ajutăm
în lupta împotriva catolicismului. Noi am fost la tov. Gheor-
ghe Gheorghiu-Dej cu o zi înainte de a ni se dărâma crucile
de pe biserici, era acolo și Ministrul Cultelor și tov. Gheorghe
Gheorghiu-Dej s-a exprimat că trebuie să fim recunoscuți
potrivit Constituției și Legii Cultelor. Când ne-am dus a doua
oară la Ministerul Cultelor, parcă diavolul ar fi răsturnat
totul, căci Ministrul Cultelor ne-a spus că întrucât suntem
toți ortodocși, chestiunea noastră trebuie rezolvată de către
Patriarhul Bisericii Ortodoxe oficiale.
De aceea ne-am adresat Patriarhului Bisericii oficiale,
sperând că va declara că nu are nimic împotriva recunoaș-
terii noastre. Trebuie să țineți seama că suntem străjeri ai ho-
tărârilor înaintașilor noștri și orice s-ar întâmpla rămânem
pe acest făgaș. Nu silim pe nimeni să vină la noi, dar cerem
să ni se dea dreptul de a trăi și de a ne organiza liber. Destul
am fost prigoniți 30 de ani de puterea de stat și de Biserica
oficială. Biserica oficială ne-a considerat întotdeauna foarte
periculoși pentru că suntem tradiționali, și se temea să rămână
fără credincioși. Sperăm că azi Biserica oficială va fi mai în-
țelegătoare. Transmiteți Patriarhului și Sinodului bucuria
noastră că în sfârșit s-a stabilit un contact între Biserica ofi-
cială și noi. De mult am așteptat această clipă. Să se studieze
problema reîntoarcerii la stilul vechi. Noi vă primim cu
bucurie.
Delegația noastră subliniază grija stiliștilor de a face front
împotriva catolicismului, dar își exprimă convingerea că
acest front nu ar putea avea acțiuni folositoare decât sub
îndrumarea Sfântului Sinod canonic și de aceea invită pe

călugării stiliști să se hotărască să treacă ei în ascultarea
față de Sfântul Sinod.
Răspuns. Asta nu o putem face (toți stiliștii aprobă vo-
ciferând). Noi suntem cu adevărul și nu înțelegem să-l căl-
căm. Sinodul român a încălcat hotărârile de la Niceea în
privința sfintelor Paști, ale cărui hotărâri nu pot fi încălcate
cu nici un chip, iar prin schimbarea calendarului și serbarea
Paștilor pe stil vechi, s-a scurtat postul Sfinților Apostoli peste
hotarul Sfinților Părinți, ceea ce înseamnă că Sfinții Părinți
sunt călcați în picioare. Noi ascultăm de Sfinții Părinți nu
de astronomi, nici de ierarhi care încalcă hotărârile sinoa-
delor. Numai dacă un Sinod ecumenic ar hotărî schimbarea
calendarului și dacă toată Ortodoxia ar adopta calendarul
nou, numai atunci și noi am face pogorământ. Dar așa?
Rusia e pe vechi, Ierusalimul, Bulgaria, Serbia, Sfântul Munte.
Iar românii pe nou. Noi nu suntem în afară de Biserică. Cea
mai mare parte din Biserică e pe stil vechi.
Părintele arh. Cleopa în răspunsul său arată că Sinodul
din Cartagena (418), prin canonul 55 (60) lasă Bisericii liber-
tatea de a se aduna și hotărî în fiecare an data Paștilor în
funcție de noile realități impuse de schimbarea calculului
pascal evreiesc. Citirea acestui canon de către arh. Cleopa
a stârnit nedumerire printre stiliștii care au evitat să continue
discuția pe aceste temeiuri.
În continuare, stiliștii întreabă de ce s-a revenit la Pas-
calia veche. Ce ne facem atunci cu postul Sf. Apostoli, care
uneori rămâne prea mic, alteori este chiar desființat. Călcăm
hotărârile Sf. Părinți. Aceasta nu o putem face.
Părintele Cleopa lămurește că s-a primit pascalia veche

pentru pacea și unitatea Bisericii, aceasta fiind mai impor-
tant decât „pândirea zilelor și a vremilor”, iar problema
postului acestuia, ca și întreaga chestiune a calendarului
nu este o chestiune de dogmatică, ci de calculare a timpului,
care nu face din cei ce au îndreptat calendarul niște schis-
matici, cum numesc stiliștii pe ortodocși. De altfel, și cele-
lalte posturi au suferit schimbări în decursul vremurilor, fără
ca pentru aceasta Biserica să fi fost considerată schismatică
sau eretică.
Răspuns. Nu noi vă numim schismatici, ci Sfinții Părinți,
spune Glicherie. Și dacă nu reveneați cu Paștile pe vechi era
să fiți eretici, cum ați fost din 1924 până în 1929.
În privința revenirii la Biserica Ortodoxă canonică, toți
stiliștii declară că nu poate fi vorba de aceasta. Nu pentru
aceasta au scris ei, ci pentru a trece Biserica oficială pe vechi
sau măcar pentru a nu fi împiedicați să fie recunoscuți de
Ministerul Cultelor și de celelalte confesiuni.
Întrebare. Și dacă v-ar recunoaște, cine v-ar fi ierarh?
Răspuns. Episcopul nostru canonic să fie hirotonit de
un episcop pravoslavnic din străinătate. Să ni se deschidă
porțile Răsăritului.
Întrebare. Dar dacă patriarhii Răsăritului, care în țările
lor țin pe stilul vechi, ar trimite scrisori prin care v-ar sfătui
să ascultați de Sinodul Român, ce ați face?
Răspuns. Credem că Patriarhii Răsăritului nu vor da
aceste scrisori. Și chiar dacă le-ar da, nu le-ar da din convin-
gere, ci din prietenie pentru Patriarhul Justinian. Acestea-s
chestiuni de „relații internaționale”, nu din credință. Pa-
triarhii Răsăritului în loc să dea scrisori, să schimbe stilul la
ei acasă, dacă pot, de ce nu o fac? Pe scrisori nu ne bizuim

noi. Canoanele contează.
Întrebare. Dar dacă patriarhii Răsăritului care țin de
vechi ar da totuși asemenea scrisori, ei ar fi schismatici?
Răspuns. Se înțelege.
Întrebare. Ei bine, aflați că aceste scrisori au și fost
date. La Consfătuirea de la Moscova din 1948, toți patriarhii
Răsăritului și însărcinații lor, au semnat o hotărâre prin care
clerul și credincioșii din fiecare țară sunt datori a serba după
calendarul adoptat de Sfântul Sinod al Bisericii respective
(Li se arată hotărârea de la Moscova din 1948, tipărită în
volumul „30 de zile în URSS”). Și iată chiar Biserica Orto-
doxă Rusă din București, în care superiorul Bisericii Ruse
confirmă cele mai de sus. De aici se vede să problema calen-
darului nu este o problemă de dogmă și a ține pe vechi sau
pe nou nu înseamnă a cădea din Ortodoxie, dar a nu asculta
de Sfântul Sinod înseamnă a ieși din rânduiala Bisericii Orto-
doxe. Dacă am fi cu adevărat schismatici sau eretici, patri-
arhul și mitropoliții și preoții noștri nu ar putea liturghisi
și nu s-ar putea împărtăși împreună la Ierusalim, în Constan-
tinopol, în Rusia și în România, cum a fost cazul în anul
1934-1948, 1951 și în alte rânduri cu prilejul vizitelor de
arhierei străini în țara noastră. Chiar și în anul acesta va
veni la Iași I.P.S. Patriarh al Bulgariei care va sluji la hramul
Sfintei Parascheva. Ori acești ierarhi străini, în țările lor țin
pe stil vechi și iată că au împărtășire din același potir cu noi,
și ar urma ca după canoanele 10, 11, 45, apostolice, dacă noi
am fi schismatici sau eretici să cadă și ei sub osândă de schis-
mă ori erezie, ceea ce după cum vedeți, nu se întâmplă. Ce
spuneți despre acest lucru?
Răspuns. Canoanele nu permit aceasta. Patriarhul Rusiei

și ceilalți nu au făcut bine. Și acestea sunt chestiuni de „re-
lații internaționale”, nu de credință. Noi ne ținem de credință
și rămânem pe vechi orice s-ar întâmpla. Patriarhul Rusiei
și ceilalți la ei în țară de ce nu se dau pe nou?
Întrebare. Ei bine, cum socotiți dvs? Patriarhul Rusiei
e bun și vă sprijiniți pe el când ține pe vechi, dar același pa-
triarh nu mai contează când de pildă permite unei biserici
rusești cum e cea din București să țină pe nou. Atunci faceți
din el un supus al unor așa-zise „relații internaționale”.
E cam confuz și dubios.
Răspuns. Așa este, cine nu știe! Ei, ăștia mari, sunt prie-
teni și ca să se susțină își scriu scrisori, și din prieteni își fac
voile unii altora și calcă pe Sfinții Părinți.
Ultimul cuvântul al stiliștilor a fost acesta: „Rămâ-
nem cum suntem. Ori treceți la noi, ori nu ne împiedicați
recunoașterea”.
Înalt Prea Sfințite Stăpâne

Aceste întrebări și răspunsuri, care rezumă în ceea ce
privește răspunsurile cu cuvintele exacte ale stiliștilor, în-
treaga discuție, mult mai amplă arată clar atitudinea lor față
de Biserica Ortodoxă. Orice încercare de discuție și de înțe-
legere cu dânșii pe poziția pe care se află în prezent mi se
pare de prisos. Logica cea mai elementară n-are trecere la
ei, și de câte ori am încercat să o întrebuințăm pentru lămu-
rirea problemei într-un spirit mai larg creștinesc, cu exem-
plificări din istoria Bisericii și din Tradiția ortodoxă, s-au
dovedit absolut neprimitori și întunecați. Știu una și bună:
nu-i interesează nimic, nici astronomie, nici sinod, ci să se
respecte hotărârile sinodului de la Niceea. Pentru aceasta

pot muri cu ușurință. Sunt niște fanatici.
Problema calendarului la mănăstirea Slătioara e o pro-
blemă de ignoranță la cei mai mulți și poate și o altfel de
problemă: mănăstirea aceasta ca și altele stiliste, adăpostește
pe unii oameni compromiși, excluși și caterisiți din Biserica
Ortodoxă pentru delicte comune, și acești oameni se ascund
după acest paravan de evlavie calendaristică, menținându-și
astfel o situație personală care altfel ar fi pierdută definitiv.
În privința aceasta, poate că ar fi indicată o anchetă discretă
care să stabilească adevărata identitate morală a fiecăruia
dintre ei. Iar o măsură canonică în primul rând și alta admi-
nistrativă în al doilea rând, se impune cu necesitate împo-
triva lor, deoarece ei, abuzând de costumul monahal și preo-
țesc, și de calitatea pierdută de liturghisitor, în fața poporului
fac o stăruitoare propagandă împotriva Bisericii Ortodoxe
canonice, declarându-o schismatică, compromisă; rebotează,
recunună și cu argumente ușoare și cu prestigiul preoțesc
înșeală evlavia credincioșilor și produc multă rătăcire și
înșelare.
În încheiere, adăugăm că pentru buna cuviință a acestui
raport nu ne îngăduim să redăm aici tot limbajul polemic,
plin de insulte la adresa chiriarhilor și a Sfântului Sinod,
limbaj care nu ne-a dovedit decât ura lor față de Biserica
Ortodoxă și conducătorii ei, pe care o numesc mereu, nu
Biserica Ortodoxă, ci numai Biserica oficială.
La despărțire, cuvântul ultim al delegației noastre a fost
un nou îndemn pentru intrarea în ascultare, singura cale de
împăcare cu sine, cu Biserica, cu semenii.
Al Înalt Prea Sfinției Voastre smerit ascultător
Arhimandrit Ilie Cleopa
Sursa: Arhivele Naționale, Ministerul Cultelor. Direcția

de Studii. Dosar nr. 1 bis/1954, ff. 38-43.
Departamentul Cultelor
Raportor Mircea Naicov
INFORMARE
7 august 1957
Astăzi, 7 august 1957, orele 9 a.m, s-a prezentat la se-

diul Mitropoliei Iașilor o delegație de stiliști compusă din
următorii:
1. Moglan Nicolae din Mălini, raionul Fălticeni
2. Moșneagu Gheorghe – Fântâna Mare
3. Sandu Petre – Rădășeni
4. Petre Cozma – Brădițel
5. Costache Corduneanu – Boroaia
6. Tănase Gheorghe-Slătioara
7. Alexandru Săftian – Boroaia
8. Gheorghe Savel – Hârtop
9. Săvoaia Emanuel – Hangu, raion Ceahlău
10. Urzică Ioan-Vănători, Târgu Neamț
11. Vasile Buzdea- Brusturi, Târgu Neamț
12. Bejan Constantin, Balș, Târgu Frumos
Delegația stilistă e compusă numai din laici, neprezen-
tându-se nici unul din clericii specificați în nota adusă de
cetățeanu Moglan Nicolae la Departament.
De asemenea, nu au venit însoțiți de juriști, așa cum
spuseseră în nota depusă de departament.
La discuțiile care au avut loc între orele 9-14 au luat parte

I.P.S.S. Dr. Justin Moisescu, P.C. Vicar Constantin Nonea,
P.C. Preot Scarlat Porcescu, consilier eparhial, iar din partea
Departamentului, subsemnatul.
Delegații, inițial, au încercat să facă discuții pe tema
religios-calendaristică cu IPS Jutin, venind în susținerea te-
zei lor cu argumentele deja cunoscute de Departament, ca:
problema posturilor, invocarea Pidalionului, respectarea
calendaristică a unor sfinți. Ca argument special, stiliștii au
adus motivarea că menținerea lor la calendarul vechi nu se
datorează vreunei încăpățânări, ci respectării tradiției reli-
gioase în care au fost crescuți de strămoși peste veacuri.
De asemenea, stiliștii au invocat faptul că în URSS, Bul-
garia, Iugoslavia, etc se menține calendarul vechi.
La toate susținerile au dat explicații ample I.P.S.S. Dr.
Justin Moisescu, care le-a răsturnat toate teoriile și i-a în-
demnat în mod pașnic să se reîncadreze în disciplina BOR
din care fac parte.
S-a văzut din discuții că majoritatea dintre ei fac confuzii
grave de natură canonică religioasă, susțin teorii neadevă-
rate ca aceea că între BOR și Vatican ar exista un concordat
și că aprobările date de fostul Minister al Cultelor de dina-
inte de apariția legii din 1948 sunt încă în vigoare și că aces-
tea ar constitui cadrul legal al bunei lor desfășurări.
De asemenea, stiliștii au susținut deschis că ei sunt legali
și că mențiunea de combaterea lor este născocirea unor
anumiți preoți ai Bisericii Ortodoxe, de aceea părea că ei se
plâng mai mult împotriva acelor preoți pentru greutățile
ce le fac.
I.P.S.S. Dr. Justin Moisescu le-a precizat erezia în care

au căzut și faptul că ei sunt credincioși ai Bisericii Ortodoxe
care au încălcat grav disciplina bisericii prin născocirile pe
care le-au adus cu privire la unele practici religioase privind
cinstirea sfinților și a unor sărbători.
S-a făcut de către Mitropolitul Justin portretul condu-
cătorilor lor, în special al lui Cordun și Oța Evloghie, li s-au
arătat delegaților declarațiile de supușenie ale lui Cordun
față de Sinodul Bisericii, li s-au arătat de asemenea lipsa de
temei juridic al existenței lor, precum și faptul că sunt jec-
măniți de către anumiți indivizi interesați materialicește
în această problemă.
Cu excepția cetățeanului Săvoaia Emanuel din comuna
Hangu – Ceahlău care s-a adeverit a fi un îndârjit susțină-
tor al stilismului, restul delegaților au lăsat să se întrevadă
că își dau seama de injustețea funcționării lor și că ar dori
o cât mai grabnică încadrare în disciplina Bisericii Ortodoxe.
În propunerile pe care le-au făcut, Mitropolitul Justin
a fost de acord ca să li se dea un episcop, preoți care să le
slujească.
Au cerut de asemenea lămuriri cu privire la existența
viitoarelor lor funcții în biserică, lămuriri asupra situației
viitoare a schiturilor și bisericilor stiliste, precum și a per-
sonalului lor deservent.
Din discuții a reieșit clar că delegația a constituit un
(ilizibil) pe care conducerea de la Slătioara a făcut-o la Mitro-
polia BOR în legătură cu eventuala întrevedere pe care de
altfel au solicitat-o între Mitropolitul Justin Moisescu și
presupusul lor conducător Glicherie.
Cetățeanul Moșneagu Gheorghe, la sfârșitul discuțiilor,

a propus PSS Mitropolit Moisescu să se întrevadă cu Gliche-
rie la Slătioara. Li s-a precizat că această întrevedere nu
poate avea loc decât la Reședința Mitropolitană din Iași.
Stiliștii au declarat la plecare că vor supune conducerii
lor toate elementele noi cunoscute în legătură cu funcționarea
lor și vor lupta pe de o parte pentru lămurirea măcar în parte
a credincioșilor lor.
Ei au declarat că vor întocmi o notă de amendamente
pe care apoi să le supună cunoștinței Departamentului și
care ar constitui ideile ce vor forma obiectul discuțiilor ce
ar urma să fie între Mitropolitul Justin și conducerea lor, în
vederea unei reglementări a situației.
Subsemnatul, în cuvântul pe care l-am luat, le-am vorbit
despre egalitatea cultelor religioase de la noi din țară, liber-
tatea acordată cultelor și le-am precizat că față de mărtu-
risirea de credință pe care ei au depus-o anterior la Depar-
tament, ei nu au fost aprobați cult aparte, ci încadrați în BOR.
Le-am arătat politica constructivă a regimului nostru,
precum tulburările pe care ei le fac în această perioadă în
anumite zone din țară și le-am recomandat să se încadreze
în legalitatea religioasă a Bisericii din care fac parte.
Director
Mircea Naicov
IV. Dezvoltarea stilismului după 1990 149
IV.
DEZVOLTAREA STILISMULUI DUPĂ 1990
1. Grupări stiliste care activează în România
Actualmente în România există mai multe grupări sti-

liste, cele mai cunoscute dintre acestea fiind: „Biserica Orto-
doxă de Stil Vechi” cu sediul la Slătioara condusă de „mi-
tropolitul” Vlasie Mogârzan, gruparea care-i are ca lideri
pe „episcopii” Gherontie și Casian, fracțiunea lui Cosma
Lostun, precum și o altă grupare tradiționalistă cu sediul la
Copăceana-Vaslui.
Cozma Lostun, „episcop” al „Bisericii Ortodoxe de Stil
Vechi” cu sediul la Slătioara (1978-1985), nu a fost de acord
cu comuniunea între Mitropolia de la Slătioara și mitropo-
litul Kiprian de Oropos și Fili, considerat eretic și moder-
nist, comuniune realizata în anul 1984. În anul 1984, a izbuc-
nit un incendiu la mănăstirea Slătioara care a mistuit câteva
clădiri, iar Cosma Lostun a fost acuzat că ar fi pus focul
deliberat. Între 1985-1989, „episcopul” Cozma a fost suspen-
dat din orice activitate de conducere, iar în 1992 s-a separat
oficial de Slătioara, întemeind o grupare stilistă dizidentă.
În anul 2000, gruparea lui Cozma Lostun a încercat să
intre în comuniune cu „Adevărata Biserică Ortodoxă” din
Grecia (Γνησία Ὀρθόδοξος Ἐκκλησία τῆς Ἑλλάδος)238,
238
http://genuineorthodoxchurch.com/ www.churchgoc.org.
aflată sub omoforul „mitropolitului” Kirykos de Mesogia

și Lavreotikis. Astfel, între 22-27 noiembrie 2000, o delega-
ție a Γνησία Ὀρθόδοξος Ἐκκλησία τῆς Ἑλλάδος s-a aflat
în România pentru a cerceta situația acestei grupări stiliste,
aducând următoarele documente: măturisirea de credință
a lui Cosma Lostun, o istorie pe scurt a stilismului în Româ-
nia, precum și scrisoarea lui Lostun către Kirykos prin care
cerea episcopi, antimise, mir și moaște (scrisoare 24 noiem-
brie 2000). „Sinodul” și-a exprimat anumite rezerve față de
hirotonia lui Galaction Cordun, însă a hotărât că Lostun nu
este nici eretic, dată fiind mărturisirea lui de credință, nici
schismatic, pentru că în 1992 s-a despărțit de „ierahia” de
la Slătioara239. Cu toate acestea, din motive pe care nu le cu-
noaștem, această unire nu s-a realizat.
Conform informațiilor pe care le-am găsit pe internet,
gruparea lui Cosma Lostun a intrat imediat în comuniune
cu o altă grupare stilistă din Grecia, „Biserica Adevăraților
Creștini ai Greciei” (Ἐκκλησία τῶν Γνησίων Ὀρθοδόξων
Χριστιανῶν τῆς Ἑλλάδος), la data de 25 mai 2001, Cosma
fiind acceptat ca mitropolit retras al Moldovei și locum tenens
al întregii Românii (era paralizat la acea dată). Ca exarh al
României a fost desemnat mitropolitul grec Christoforos
Angelopoulos de Messogea și al Insulelor. Cozma a murit
în anul următor, fiind înmormântat lângă zidul Bisericii
Mănăstirii din Șaru Dornei (sediul „episcopiei”). Pe site-ul
acestei grupări stiliste grecești, la rubrica „Ιεροί Ναοί και
Μονές εξωτερικού” (Sfinte biserici și mănăstiri în străi-
nătate), sunt indicate Mănăstirea Sfântul Gheorghe din
239
Ședința din „Sinodului” 15/28 decembrie 2000, http://www.
churchgoc.org/epkirykos/archion/prot_166.html
Dâmbovița și Biserica Izvorul Tămăduirii din București, păs-

torită de „părintele” Άνθιµος Μπεσίρ240
Dacă ne întoarcem la „Adevărata Biserică Ortodoxă” din
Grecia (Γνησία Ὀρθόδοξος Ἐκκλησία τῆς Ἑλλάδος), ob-
servăm că, actualmente, în sinodul acestei grupări stiliste
se află doi „pseudo-ierahi” români, respectiv Casian, „Mi-
tropolitul Iașului, Moldovei și al întregii Românii” (Μη-
τροπολίτης Ἰασίου, Μολδαυΐας καὶ πάσης Ρουµανίας
Κασσιανός) și Episcopul Vrancei, Gherontie (Ἐπίσκοπος
Βράγκεας Γερόντιος). Pe site putem citi că această fracțiune
stilistă românească a aderat la „Adevărata Biserică Ortodoxă”
din Grecia în data de 19 aprilie 2008241. Tot de pe site-ul în
limba greacă aflăm și faptul că acești „ierahi” români își
revendică succesiunea de la Victor Leu, considerat „primul
episcop al Γνησία Ὀρθόδοξος Ἐκκλησία în străinătate”.
Această grupare stilistă nu are nici o comuniune cu Slătioara.
Mai mult, pe site-ul grecesc apare mențiunea că „noi condam-
năm schisma din România condusă de Vlasie Mogârzan”242.
240
http://www.omologitis.org/?page_id=766&lang=el
241
http://genuineorthodoxchurch.com/GOC_Unity_in_Romania.htm
242
http://genuineorthodoxchurch.com/Pan-Orthodox%20Confession%
20of%20Faith%20-%202008.htm Potrivit unor date pe care le-am găsit
pe internet, această grupare stilistă are următoarele lăcașuri de cult: pa-
rohia Înălțarea Domnului - loc. Poduri, jud. Bacău; mânăstirea Sfântul
Ioan Botezătorul – loc. Poduri, jud. Bacău (20 de monahii); mânăstirea
Adormirea Maicii Domnului – loc. Furceni, jud. Galați (15 monahii); pa-
rohia Sfântul Nicolae - loc. Liești, jud. Galați; parohia Sfinții Împărați
Constantin și Elena – loc. Gănești, jud. Iași; parohia Nașterii Domnului –
loc. Ioscani, jud. Iași; parohia Izvorul Tămăduirii – loc. Movilița, jud.
Vrancea; parohia Sfinții Arhangheli – loc. Anghelești, jud. Vrancea; mă-
năstirea Sfinții Apostoli Petru și Pavel – loc. Movilița, jud. Vrancea;
schitul Sfântul Nicolae – loc. Ruginești, jud. Vrancea.
În documentele de arhivă am găsit mai multe memorii

ale credincioșilor stiliști din zona Furceni – Movilița, redac-
tate după 1990, în care cereau să fie recunoscuți ca asociație
religioasă. Nu știm dacă aceștia sunt credincioșii stiliști păs-
toriți de „ierarhii” Casian și Gherontie sau se constitue într-o
grupare aparte. Răspunsul Ministerului Cultelor a fost că
singurul centru recunoscut al mișcării stiliste este cel de
la Slătioara, reprezentanții altor grupări stiliste fiind sfătuți
să se alăture acestuia243. În anul 1991, într-un memoriu
adresat Secretariatului de Stat pentru Culte, 16 credincioși
care țineau de centrul de la Slătioara îl acuzau pe Pătrașcu
Matei (Mina) din satul Furcenii Noi că „fără hirotonie va-
lidă umblă în veșminte preoțești, oficiază acte de cult” și
pe Mușat Constantin că se pretinde „arhiereu mitropolit”.
Ministerul Cultelor era solicitat să intervină și să interzică
celor doi să-și desfășoare activitatea. În referatul întocmit
cu acest prilej se arăta „este vorba de o dispută între cele două
grupări, fiecare căutând să o anihilieze pe cealaltă, dar nu direct,
ci prin intermediul organelor de stat”244.
În 1994, un grup de credincioși pe stil vechi din Furcenii
Noi, jud. Galați solicitau lămuriri Patriarhiei în legătură cu
mișcarea stilistă de la Slătioara, întrebând dacă aceasta se
243
Arhiva Secretariatului de Stat pentru Culte, Memoriul unui grup
de credincioși stiliști din comuna Liești, jud. Galați (nr. 422a/573/27.05).
244
Tot pentru acel an, se consemna că în satul Liești cele 40 de familii
de stiliști sunt divizate în două grupări: una ce ține de Slătioara, cu
preotul Condurache Nicolae. Aceasta a început construcția unei noi
biserici chiar în centrul localității, dar pentru care nu are nici un fel de
aprobare și nici acte de proprietate a terenului. A doua, gruparea lui Mina
Pătrașcu, are ca preoți pe Culache Ion și Cerbu Gheorghe și se adună
într-o capelă construită pe o proprietate particulară.
constituie într-un cult legal și dacă ierarhia acesteia este

canonică: „Vrem să ne răspundeți clar dacă cei de la Slătioara sunt
legalizați în aceste ranguri canonice sau sunt pe cont propriu și
se duce lumea în eroare. Sunt sau vor fi legalizați ca un cult reli-
gios legal în România sau fac numai o propagandă ilegală? Această
propagandă o duc și cu rudele noastre de prin Buzău și prin alte
părți și lumea nu știe ce să mai creadă” (Adresa 5291/22.07.1994).
În sfârșit, există o grupare care se intitulează „Biserica
Ortodoxă Tradițională Românească” condusă de Serafim
Vasluianul, „episcop al Vasluiului, Vicar al Arhiepiscopiei
Ucrainei și al Republicii Moldove”, cu sediul în mănăsti-
rea Sfântul Gheorghe din Copăceana, comuna Fălciu, Jud.
Vaslui245. Serafim a fost „hirotonit” în 2010, la Zaporoje
(Ucraina), de către „Sfântul Sinod Ortodox Rusesc”, condus
de Damaschin, „mitropolitul Moscovei și întregii Rusii”,
care pretinde că „se află în comuniune cu ultima Ierarhie
canonică ce a mai rămas după căderea mărețului ROCOR
în erezie”, că ierarhii ei sunt urmași ai Patriarhui Tihon, ai
Sfinților Ierarhi Filaret și Ioan Maximovici, și că „este sin-
gura Biserică ce păstrează succesiunea canonică și fără aba-
teri de la Sfântul Ierarh Tihon”.
Această grupare stilistă este foarte prezentă în spațiul
virtual, prin străduințele lui Veniamin Ilie, secretar al „Epis-
copiei” și administrator al mai multor site-uri de popu-
larizare, foarte activ cu răspunsuri apologetice pe toate
245
Despre această grupare stilistă există mai multe articole în presa
locală și centrală dintre care amintim: Alina Darie, Nebuni în sutane
false, „Vremea nouă”, 5 noiembrie 2010; Marea schismă de la Copăceana,
„Adevărul” 9 octombrie 2010; Afurisitul de la Copăceana a ajuns episcop,
„Adevărul”, 3 noiembrie 2010.
forumurile în care se discută despre stilism (http://venia-

minilie.webs.com/). Acesta a urmat cursurile Seminarului
Teologic Ortodox „Sfântul Apostol Andrei” din Galați (nu
știm dacă a și absolvit), iar apoi s-a alăturat Bisericii Orto-
doxe de Stil Vechi. Mai târziu, considerând că Mitropolia
de la Slătioara se află în erezie datorită comuniunii cu Mi-
tropolitul Kiprian de Oropos din Grecia, a părăsit această
grupare și s-a alăturat Mitropoliei Ortodoxe de Milano și
Aquileea, unde a fost hirotonit preot în vara anului 2008, de
către „mitropolitul” Evloghie. Curând a intrat în conflict și
cu acești „ierarhi”.
În cele din urmă, prin intermediul „episcopului” basa-
rabean, Adrian al Chișinăului și Pământurilor Moldovenești
(de fapt, simplu preot în satul Racovăț, jud. Soroca), ajunge
la „Sfântul Sinod Ortodox Rus” condus de Damaschin al
Moscovei, unde este hirotonit din nou preot. În ceea ce pri-
vește hirotonia primită de la Evloghie, Veniamin declară
următoarele: „conform deciziei luate de către mai marii Bi-
sericii Ortodoxe rusești, se adeverește faptul că hirotonia să-
vârșită de Mitrop. Evloghie nu poate fi considerată purtă-
toare a harului Sfântului Duh, fapt pentru care pr. Veniamin
primește hirotonia canonică”. Din pagina oficială a acestei
„episcopii”, aflăm că această grupare stilistă a mai „hirotonit”
patru preoți: Mihail Petrescu din București, Augustin Var-
dianul din București, Teodosie Neghiniță din Constanța și
Ciprian Dragomir din Brașov 246
246
http://serafimvasluianul.wordpress.com/ps-serafim-vasluianul/
clerul-episcopiei/

(Mitropolia Slătioara)
În data de 16 februarie 1990, credincioșii stiliști de la

Slătioara au hotărât „reînființarea Bisericii de Stil Vechi”.
În procesul verbal întocmit cu acest prilej se arăta că „în
urma asentimentului tuturor participanților consemnați în
tabelul alăturat, declarăm reînființată „Biserica Ortodoxă
de Stil Vechi din România”. După 66 de ani de prigoană iese
la lumină credința ortodoxă, aceeași ca în vremea lui Ștefan
cel Mare, fără inovațiile care au ajuns să-i atingă înseși
substanța”247 (a se observa promovarea moldovenismului).
Trei zile mai târziu, în baza hotărârii judecătorești nr. 1000/
19 februarie 1990 a Judecătoriei Suceava era recunoscută
„Organizația Credincioșilor Bisericii Ortodoxe de Stil Vechi
din România”. Imediat au început demersurile pentru a ob-
ține recunoașterea din partea statului.
În anul 2003, „Organizația Credincioșilor Bisericii Orto-
doxe de Stil Vechi din România” se transformă în „Biserica
Ortodoxă de Stil Vechi din România” (Decizia Judecătoriei
Fălticeni, dosar 748/5 martie 2003). În 2007, „Biserica Or-
todoxă de Stil Vechi” a înaintat Ministerului Cultelor o do-
cumentație impresionantă pentru recunoașterea ca și cult
religios și dobândirea statutului de asociație religioasă248.
247
Despre „Biserica Ortodoxă de Stil vechi din România”, Secre-
tariatul de Stat pentru Culte, Viața religioasă în România, coordonator
Adrian Lemeni, București, 2005, pp. 91-93.
248
Asociația „Biserica Ortodoxă de Stil Vechi din România”, Dosar
ce conține documentele în vederea transformării Asociației „Biserica Ortodoxă
de Stil Vechi din România” în Asociația „Biserica Ortodoxă de Stil Vechi din
România”; Proces-verbal (16 februarie 1990).
În memoriul atașat solicitării, semnat de 436 de credincioși,

se avansa cifra de „500 000 de credincioși fideli, la care se
mai adaugă un număr mare de simpatizanți”. De aseme-
nea, era prezentat patrimoniul „Bisericii”, care consta în
145 de biserici, mănăstiri și schituri (Anexa 23). În același
memoriu se arăta că BSOV se află în „relații amicale” cu Bi-
serica Ortodoxă Română, care nu implică însă și comuniu-
nea liturgică, „datorită divergențelor dintre cele două calen-
dare și a participării Bisericii Ortodoxe Române la manifes-
tările ecumenice interconfesionale, care canonicește nu este
permis ortodocșilor”.
În ceea ce privește organizarea, aceasta este foarte ase-
mănătoare cu cea a Bisericii Ortodoxe Române, mai precis
cea stipulată în statutul șagunian. Astfel, conform statutului
prezentat în 2007, „Biserica Ortodoxă de Stil Vechi” are ca
organe de conducere: Sfântul Sinod, Adunarea Națională
Bisericească, Administrația Centrală; Consiliul Central Bise-
ricesc (art. 33). Sinodul „Bisericii Ortodoxe de Stil Vechi din
România” se compune din: Mitropolit și toți episcopii epar-
hiali și vicari. Se întrunește în ședință ordinară de două ori
pe an, în lunile februarie și septembrie, iar în sesiune extra-
ordinară ori de câte ori este nevoie. Are următoarele atribuții:
confirmă alegerea mitropolitului și a episcopilor, păstrează
unitatea dogmatică și canonică a Bisericii, examinează orice
chestiune dogmatică, îndrumă și supraveghează activitatea
organelor executive din eparhii (art. 13). „Adunarea Națio-
nală Bisericească” are următoarele atribuții: alege Sinodul,
alege mitropolitul și episcopii, hotărăște asupra bunurilor
bisericești; îndrumă, verifică și controlează administrația

și gestiunea bunurilor asociației (art. 9-11) 249.
Conducătorul administrației centrale și autoritatea su-
perioară executivă este mitropolitul. Acesta se bucură de
toate drepturile stabilite de Sfintele Canoane și tradiția bise-
ricească, poartă ca semn distinctiv două engolpioane și o
cruce, culion cu camilafcă neagră. Mitropolitul săvârșește
toate slujbele duhovnicești, hirotonește preoți, diaconi și
episcopi, împreună cu ceilalți episcopi, sfințește Sfântul
Mir (împreună cu arhiereii), Sfintele antimise și bisericile,
convoacă și prezidează organele deliberative centrale,
prezidează alegerile de episcopi, reprezintă Asociația în
fața justiției și a autorităților, întreține raporturi de co-
muniune cu alte biserici dreptslăvitoare, dă pastorale și
trimite sfaturi frățești, face vizite duhovnicești, numește
249
Adunarea Națională Bisericească este organul reprezentativ,
pentru toate chestiunile economico-administrative și care nu intră în
competența Sinodului. Se compune din reprezentanții eparhiilor îm-
puterniciți de Consiliile eparhiale, preoții și câte trei membri din fie-
care consiliu parohial. Membrii Sinodului fac parte de drept din Adu-
narea Națională Bisericească. Are următoarele atribuții: susține in-
teresele și drepturile Asociației Religioase; susține așezămintele cul-
turale, filantropice, economice; stabilește mijloacele de ajutorare a
organelor și așezămintelor bisericești și de cultură religioasă; alege
membrii Consiliului Central Bisericesc și consilierii administrativi;
alege episcopii și arhiepiscopul Mitropolit examinează raportul gene-
ral anual întocmit de Consiliul Central Bisericesc; hotărăște asupra
administrării bunurilor bisericești, a fundațiilor și a celorlalte insti-
tuții ale Bisericii; votează bugetul general al Mitropoliei, verifică și
aprobă contul de gestiune; îndrumă, verifică, controlează administra-
ția și gestiunea bunurilor părților componente; exercită orice compo-
nente ale asociației.
locțiitori de episcopi în scaunele vacante, aprobă concediile

episcopilor250.
Actualmente „ierarhia” de la Slătioara este alcătuită din:
Vlasie Mogârzan (numit arhiepiscop și mitropolit), împre-
ună cu 10 „arhierei”: Demostene Nemțeanul, Ghenadie
Băcăoanul, Sofronie Suceveanul, Teodosie Brașoveanul, Iosif
Botășăneanul, Antonie Ploieșteanul, Flavian Ilfoveanul, Gli-
cherie Ieșeanul, Dionisie Gălățeanul, Evloghie Sibianul (ul-
timii trei au fost „hirotoniți” relativ recent, 4-5 noiembrie
2010).
„Biserica Stilistă” a cerut, în repetate rânduri, statutul
de cult recunoscut și a formulat numeroase cereri pentru
a primi ajutor financiar din partea statului. La data de 22
ianuarie, respectiv 4 februarie 2004, o delegație condusă de
Vlasie Mogârzan a cerut Secretariatului de Stat pentru
Culte sprijin în ceea ce privește recunoașterea oficială a
250
În executarea atribuțiilor sale este ajutat de: un vicar arhiereu;
Consiliul Eparhial, ales de către Adunarea Eparhială a fiecărei eparhii,
constituit din 3 clerici, 3 mireni și 2 supleanți, unul dintre clerici, altul
dintre mireni; 5 consilieri administratori aleși de Adunarea națională
Bisericească. Aceștia se aleg dintre clerici și răspund de sectorul cul-
tural, filantropic, administrativ, organizatoric și financiar; Cancelaria
mitropolitană care are următoarele servicii: a) secretariatul, persona-
lul, registratura și arhiva; b) învățământul pentru personalul bisericesc;
c) contabilitatea, casieria, administrația; d) Oficiul juridic; e) cabinetul
Mitropolitului; f) cabinetul vicarului; g) consistoriul central bisericesc.
Pe plan local, Asociația se organizează pe: a) eparhii; b) protopopiate;
c) parohii; d) mănăstiri (schituri). În cadrul Asociației funcționează
următoarele comisii cu patrimoniu distinct și anume: comisia de cul-
tură dogmatică și canonică; comisia didactică și religioasă; comisia
pentru cultură bisericească; comisia pentru filantropie religioasă, co-
misia pentru editură (art. 167-178).
„Bisericii de Stil Vechi” în rândul cultelor religioase, deblo-

carea avizelor și ajutor financiar pentru construirea de noi
lăcașe de cult, atribuirea de terenuri agricole și păduri, fa-
cilitarea accesului elevilor și studenților ortodocși de stil
vechi în școlile teologice de toate gradele. Se amintea faptul
că BOSV nu poate să înființeze școli teologice pentru pregă-
tirea personalului clerical și nu are acces în școlile aparți-
nând Bisericii Ortodoxe Române. Din această cauză, tinerii
care doreau să urmeze studiile teologice erau trimiși la
Chișinău251.
Este important de menționat faptul că înainte de ade-
rarea României la Uniunea Europeană, în anul 2003, anumiți
deputați comuniști ai Republicii Moldova, delegați la Par-
lamentul European, au intervenit pe lângă Consiliul Eu-
ropei, denunțând o pretinsă persecuție a „Bisericii Ortodoxe
de Stil Vechi” din România. Astfel, parlamentarul comunist
Victor Stepaniuc a adresat Comitetului de Miniștrii al Con-
siliului Europei un raport scris și mai multe interpelări refe-
ritoare la situația BOSV din România. El vorbea de „discri-
minarea” și „injustiția” suferite de aceasta și cerea Consi-
liului Europei clarificări privind înregistrarea în calitatea
de cult oficial252.
251
Adresa „Bisericii Ortodoxe de Stil Vechi” către Secretariatul de
Stat pentru Culte (Arhivele S.S.C., nr. 25/4.februarie 2004) către Camera
Deputaților, Comisia pentru Drepturile Omului, Culte și Problemele
Minorităților – 2 martie 1995). De asemenea, „Biserica stilistă” a făcut
numeroase cereri pentru a primi ajutor financiar. Adresa nr. 5729/30 mai.
2001 sau memoriul din 30 noiembrie 2004 către Primul Ministru.
252
Vezi articolul „Comuniștii moldoveni atacă din nou România la
Consiliul Europei”, în „Evenimentul zilei” din 22 ianuarie 2004. Într-o
emisiune televizată, „mitropolitul” Vlasie Mogârzan s-a delimitat de
În ultimii ani, s-a aprobat statutul de asociație pentru

o serie de grupări stiliste constituite cu intenția de a profita
de avantajele care decurg din acest statut. Printre acestea se
numără „Asociația Ortodoxă de Binefacere Emanuel și
Gabriel” (orașul Nehoiu, jud. Buzău), înființată de preotul
caterisit Manea Constantin, având ca scop „promovarea
credinței strămoșești și a spiritualității ortodoxe” (Arhivele
S.S.C., Actul constitutiv al Asociației)253 sau Asociația reli-
gioasă „Mănăstirea Sfânta Treime Cucova” (Galați), precum
și altele în Mitropolia Moldovei și Bucovinei.
Ministerul Culturii și Cultelor, prin Secretariatul de
Stat pentru Culte, sprijină și acordă avize pentru construi-
rea de lăcașe de cult. Uneori, în memoriile depuse la diferite
instituții ale statutului se omite faptul că este vorba de un
lăcaș de cult al „Bisericii Ortodoxe de Stil Vechi”, care, ne-
fiind cult recunoscut, nu poate primi sprijin financiar. Astfel,
în anul 1997, Comitetul de inițiativă pentru ridicare a Mă-
năstirii Eroilor (stilistă), din satul Săcuța, com. Boroia, județul
Suceava, a trimis un Memoriu către Camera Deputaților
care poartă ștampila „Biserica Ortodoxă Română/Mănăs-
tirea Eroilor”, alături de care se află semnătura primarului
prin care confirmă cele relatate și ștampila Primăriei. În
acțiuni
253 de acest gen: „Folosesc acest prilej pentru a preciza faptul că
Biserica noastră nu a cerut și nu va cere niciodată sprijin din partea unor

foruri sau persoane politice din afara țării noastre” (Mesajul de Anul
Nou al lui Vlasie Mogârzan, Emisiunea „Universul credinței”, TVR 1
(4 ianuarie 2004).
253
Protestul preoților din Protoieria Pătârlagele (Arhivele Secreta-
riatului de Stat pentru Culte, Memoriu din 27.noiembrie 2003) împo-
triva preotului caterisit Manea Constantin care a înființat „Asociația
Ortodoxă de Binefacere Emanuel și Gabriel”.
memoriu se arată că, prin intermediul Ministerul Cultelor,

au fost alocate sume din buget pentru lăcașe noi de cult,
„dar nouă nu au vrut să ne dea”. În acest context, mențio-
năm și scrisoarea trimisă de starețul Mănăstirii stiliste Pro-
dromița, loc. Palanca, jud. Bacău, către Ministerul Finanțelor,
prin care cere ajutor material sau financiar sub formă de
sponsorizare, fără a menționa însă că este vorba despre o
mănăstire stilistă254.
Sediul „Bisericii Stiliste” în Muntenia se află la Mănăs-
tirea Adormirea Maicii Domnului din București, situată în
cartierul Militari, pe strada Televiziunii nr. 13-15, înființată
în 1964. Mănăstirea a fost desființată în 1983 și demolată,
pentru a fi reînființată în 1993255. Actualmente este reședința
„episcopului” Flavian Bârgăoanu. Din 1999, Mănăstirea
tipărește revista Catacombele Ortodoxiei, care se poate vizua-
liza și on-line. De asemenea, Mănăstirea are numeroase
proprietăți și bunuri dobândite prin donații, printre care
menționăm terenul din București, Str. Cireșoaia nr. 146,
suprafață de 360 m.p. unde s-a construit deja Schitul metoc
Sfântul Ierarh Nifon, precum și apartamentul cu nr. 32 de la
parterul imobilului Bl. N 13, sc. 3, Str. Ghirlandei nr. 1, de-
venit locuință de serviciu256.
254
Arhivele Secretariatului de Stat pentru Culte (memoriu înre-
gistrat nu nr. 14385/21.iunie 2001).
255
Arhivele Secretariatului de Stat pentru Culte (Cerere de reînfiin-
țare din 14 aprilie 1993); Acordul de principiu al Secretariatului de Stat
pentru Culte nr. 2682/13 mai 1993.
256
Arhivele Secretariatului de Stat pentru Culte Adresa nr. 6961/
412/2 septembrie 1992, respectiv adresa nr. 4255/ 261/27 mai 1992 a Mi-
nisterului Cultelor.
Pe plan extern, „Biserica Ortodoxă de Stil Vechi” între-

ține relații de comuniune liturgică cu: Biserica de stil vechi
din Grecia, reprezentată de Mitropolitul Chiprian de Oropos
și Fili cu eparhiile din America, Europa și Australia; Biserica
de stil vechi din diaspora cu sediul la New York, reprezen-
tată de Mitropolitul Vitalie; Biserica de stil vechi din Bulgaria,
reprezentată de episcopul Fotie de Traidita; Biserica de stil
vechi din Italia – Sardinia, reprezentată de Mitropolitul Ioan,
Biserica Ortodoxă din Republica Moldova (Mitropolitul
Vladimir de la Chișinău). Așa cum se remarca și în volumul
editat de Secretariatul de Stat pentru Culte, „există o relație
specială cu credincioșii și ierarhia ortodoxă din Republica
Moldova, care ține de Patriarhia Rusiei”257. În 1994, s-a ală-
turat Misiunea Ortodoxă din sud-vestul Franței, cu sediul
la Mănăstirea Sfântul Arhanghel Mihail din Lavrdac, repre-
zentată de Arhimandritul mitrofor Antonie Contamin.
3. Biserica Ortodoxă de Stil Vechi

și Biserica Ortodoxă Română
Credincioșii „Bisericii Ortodoxe de Stil Vechi” îi con-

sideră pe cei ortodocși schismatici. Pe site-ul oficial al Mi-
tropoliei Slătioara putem citi: „Nu acceptăm niciun fel de
rugăciune în comun cu acești eretici ecumeniști (papistași,
monofiziți, luterani, calvini, protestanți, neoprotestanți
etc), sectanți, păgâni sau schismatici nou-calendariști, ce au
257
Secretariatul de Stat pentru Culte, Viața religioasă în România, coor-
donator Adrian Lemeni, București, 2005, p.92.
nesocotit hotărârile Sfinților Părinți purtători de Duh de la

Soborul Întâi de la Niceea, fiind anatematizați prin Enci-
clicele Patriarhilor Răsăritului din anii 1582, 1756, 1848”.
Deși declară că „Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe
de Răsărit din România nu recunoaște nici una din tainele
Bisericilor aflat în schisma calendaristică, cu excepția Bo-
tezului” și că „pe schimaticii botezați care se întorc la Bise-
rica cea Dreptslăvitoare de Răsărit” îi ung cu Sfântul și Marele
Mir258, în realitate Biserica Stilistă” botează a doua oară259.
Pe site-ul Mitropoliei Slătioara putem citi următoarele: „Pe
baza canoanelor, primim numai botezul schismaticilor (cele
trei afundări), dar numai dacă acest botez este săvârșit după
rânduiala Bisericii Ortodoxe (cele trei afundări complete și
în numele Sfintei Treimi). Dacă cei care vin la dreapta cre-
dință nu au botezul săvârșit prin cele trei afundări și în
numele Sfintei Treimi – fie ei schismatici, fie eretici – îi
primim ca pe niște nebotezați și îi botezăm cu botezul cel
adevărat al Bisericii Apostolice Ortodoxe, după care îi un-
gem cu Sfântul și Marele Mir și îi împărtășim cu Sfintele
Taine”.
Așa cum am văzut, din momentul în care s-au separat
de Biserica Ortodoxă Română, stiliștii au fost conduși de
258
Biserica Ortodoxă de Răsărit din România. Istoricul Mănăstirii Slă-
tioara, p. 203
259
Memoriul doamnei V.M., care relatează faptul că fiica ei a aderat
la mișcarea stilistă, a fost rebotezată, apoi a intrat în mohahism. Mama
reclama tratamentele inumane la care a fost supusă fiica ei în mănăs-
tire (spovedanii zilnice, muncă până la epuizare, condiții precare de
igienă etc), și care au condus la internarea ei într-un spital de psihia-
trie. (Arhivele Secretariatului de Stat pentru Culte, document din 6
februarie 2002).
preoți și călugări caterisiți care au săvârșit slujbele pe stil

vechi sau au „sfințit” lăcașurile de cult stiliste. Ori canonul
88 al Sfântului Vasile cel Mare spune că „cei caterisți, de vor
mai îndrăzni a lucra din cele sfinte, după caterisire, să fie
desăvârșit depărtați de Biserică și să cadă sub anatemă”260.
Stiliștii au susținut în tot acest timp că au episcopii lor
la Ierusalim și prin alte țări care țin stilul vechi. Ori se știe
că nici un episcop nu se poate amesteca în treburile cano-
nice dintr-o altă eparhie și cu atât mai puțin într-o țară străină.
Nimic din cele ce face el nu sunt valabile fără încuviințarea
episcopului locului sau delegare din partea ierarhiei Bise-
ricii Locale. În Istoricul Mănăstirii Slătioara se vorbește de
o întâlnire între Glicherie Tănase și Patriarhul Damian al
Ierusalimului, prilej cu care „patriarhul Damianos înmâ-
nează părintelui Glicherie un număr de sfinte antimise și
sfântul și marele mir, dând totodată părintelui Glicherie
binecuvântarea de sfinți bisericile după vechiul calendar”
(p. 114). Această afirmație, cu totul neadevărată, este con-
trazisă chiar de alte surse stiliste. În revista Tradiția Ortodoxă
a Mitropoliei de la Slătioara se arată că „singurul sprijin
acordat de către Patriarhul Ierusalimului grupării de rezis-
tență conduse de ierom. Glicherie a fost binecuvântarea
de a se întoarce în România spre a continua lupta și a spri-
jini poporul”, lucru neadevărat și acesta, după cum am
arătat261.
Lucrurile se complică și mai mult din punct de vedere
canonic în momentul în care arhiereul pensionar Galaction
260
Prof. Dr. Ioan Floca, Canoanele Bisericii Ortodoxe Române. Note și
Comentarii, Sibiu, 2005, p. 433.
261
Tradiția Ortodoxă, nr. 17, sept. 2007, pp. 7-8.
Cordun a trecut la „Biserica Stilistă”. Se știe că fost primit tot

ca arhiereu, ceea ce înseamnă implicit că s-a recunoscut
validitatea tainei săvârșită în Biserica Ortodoxă Română cu
15 ani mai devreme. Stiliștii susțin că au ținut cont de cano-
nul 1 al Sfântului Vasile cel Mare, potrivit căruia preoții sau
ierarhii schismatici care se vor întoarce la ortodoxie să fie
primiți în aceeași treaptă, de aceea „s-a acceptat drept va-
lidă hirotonia întru arhiereu a mitropolitului Galaction Cor-
dun, care părăsea schisma și se întorcea la dreapta credință”262.
Evident, ne întrebăm care este autoritatea ce a acceptat pri-
mirea în treapta de arhiereu (?!).
În publicațiile oficiale stiliste pe care le-am consultat, se
arată că acest lucru a fost valabil numai pentru acea vreme,
anul 1955, prin aplicarea principiului pogorământului. Însă,
când Biserica și-a întărit ierarhia, nu mai poate fi aplicat prin-
cipiul iconomiei, ci cel al acriviei. În virtutea acestui prin-
cipiu, hirotoniile schismaticilor nu mai sunt acceptate ca
valide. Astfel, ei susțin că respectă canoanele Sfinților Părinți,
care au hotărât că ceea ce s-a făcut prin iconomie într-o
oarecare vreme (adică primirea hirotoniei episcopului
Cordun), nu se poate face ca o lege în Biserică263.
262
Biserica Ortodoxă de Răsărit din România. Istoricul Mănăstirii Slătioara,
p. 127.
263
Ibidem, pp. 200-202. Se face mereu comparație cu situația din Africa.
„Tot astfel stau lucrurile și în privința Bisericii Ortodoxe de Stil Vechi
din România. Dat fiind că această Biserică traversa un moment de criză,
singurii clerici fiind ieromonahul Glicherie și ierodiaconul David, sin-
gura cale de redresare și progresare era aplicarea principiului iconomiei
bisericești, conform căruia a fost acceptată drept validă hirotonia schis-
maticilor din cadrul Bisericii Ortodoxe de stil nou” (Tradiția Ortodoxă,
nr. 17, septembrie 2007, pp. 7-8).
Mai mult, imediat după ce s-a declarat șef al „Bisericii

Ortodoxe de Stil Vechi”, Galaction Cordun a fost caterisit
de Sinodul Bisericii Ortodoxe Române, caterisire evident
nerecunoscută de stiliști264. Practic avem de-a face cu o con-
tradicție logică: pe de o parte, se acceptă ca validă hiroto-
nia întru episcop a lui Galaction Cordun în 1935 de către
Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, dar se respinge
caterisirea lui, pronunțată de același Sinod 20 de ani mai
târziu. Rămași în afara Bisericii Ortodoxe și fără călăuzirea
unui cler legiuit canonic, stiliștii au adoptat atitudini, cre-
dințe și practici religioase greșite și ieșind astfel din făgașul
Ortodoxiei. Din această cauză, așa cum arătat Diac. prof. dr.
Petre I. David, stilismul are unele practici care îl apropie de
cultele neoprotestante265.
Este important să arătăm că unitatea sacramentală și
canonică pe care o au între ele, Bisericile Ortodoxe, a rămas
neatinsă după 1924. Stiliștii se află în afara acestei îm-
părtășiri canonice, cu toate că au o „relație specială” cu
Biserica Ortodoxă din Moldova a Mitropolitului Vladimir
264
Biserica Ortodoxă de Răsărit din România. Istoricul Mănăstirii Slă-
tioara, pp. 133-134: „Respingem această caterisire și o numim nulă și
fără lucrarea Sfântului Duh, deoarece nu a fost săvârșită după canoa-
nele Bisericii, ci numai ca expresie de răzbunare a sinodului schisma-
tic asupra arhiereului care, conform canonului 15 al Sinodului de la
Constantinopol (861) și al canonului 31 apostolic, s-a despărțit de gru-
parea schismatică din motiv de credință”.
265
Diac. prof. dr. Petre I. David, Timpul, ca o necesitate a înțelegerii
misiunii creștine, BOR nr. 7-12 (1994), pp. 289- 309; Idem, Călăuza creștină
pentru cunoașterea și apărarea dreptei credințe în fața prozelitismului sectant,
Arad, 1987, pp. 170-175; Idem, Anticalendariștii sau stiliștii fii rătăciți ai
Bisericii strămoșești, „Îndrumătorul pastoral, misionar și patriotic”, Buzău,
1988; Idem, Invazia Sectelor, vol. II, Europolis, Constanța, 1999, pp. 11-38.
al Chișinăului. Bisericile Ortodoxe care păstrează calenda-

rul neîndreptat au legături canonice nu cu stiliștii din Româ-
nia, ci cu Biserica Ortodoxă Română care ține calendarul
îndreptat. Și Ierusalimul și Biserica Serbiei și Muntele Athos
împreună liturghisesc cu Bisericile care au adoptat calen-
darul îndreptat, considerând valabile tainele lor și pome-
nindu-le în diptice. Așa cum reiese din documentele pe care
le-am consultat, „Biserica Ortodoxă de Stil Vechi” are o
dificultate în a explica propriilor credincioși de ce întâistă-
tătorii unor Biserici Ortodoxe ce țin calendarul iulian, veniți
în România ca oaspeți ai Bisericii Ortodoxe Române, nu merg
în vizită și la Mănăstirea Slătioara.
Prima încercare de dialog cu „Biserica de Stil Vechi”,
după evenimentele din 1989, aparține Preafericitului Parinte
Patriarh Daniel, care, în timpul vizitelor pastoral canonice
dintre 1990-1991, ca Mitropolit al Moldovei și Bucovinei,
a încercat să dialogheze cu conducerea grupării stiliste de
la Slătioara. În cadrul întâlnirii de la Mănăstirea Neamț din
decembrie 1990, credincioșilor stiliști li s-a oferit posibili-
tatea studierii în seminarii și facultăți de teologie ortodoxă.
Un singur membru al delegației stiliste, „episcopul” Silves-
tru Onofrei, a admis că în momentul când Galaction Cordun
a trecut la „Biserica stilistă”, avea deja „povara neascultării
față de patriarhul și ierarhul țării”266.
La rândul său, vrednicul de pomenire Teoctist, Patriarhul
Bisericii Ortodoxe spunea în cursul discuțiilor cu Patriar-
hul Alexei al Moscovei, în vederea reactivării Mitropoliei
266
Arhim Timotei Aioanei, Patriarhul Daniel și ținutul Fălticenilor,
ziarul „Lumina”, duminică 20 iulie 2008.
Basarabiei și a Bucovinei: „Sinodul Permanent al Bisericii

Ortodoxe Române consideră necesar să precizeze că unele
deosebiri, ca de exemplu diferența de calendar stil vechi/stil
nou nu constituie o piedică în calea stabilirii unității admi-
nistrative bisericești dintre frații ortodocși de o parte și de
alta a Prutului” (Ședința Sfântului Sinod din data de 9 apri-
lie 1992).
O problemă care trebuie avută în vedere este că așa-zișii
preoți și ierahi stiliști nu se deosebesc aparent cu nimic de
preoții și ierarhii Bisericii Ortodoxe Române, au aceeași
îmbrăcăminte, aceleași veșminte, mănăstirile nu au nimic
deosebit, slujbele și cântările bisericești sunt aceleași, ma-
gazinul lor din incinta Gării de Nord vinde cărți apolo-
getice stiliste alături de cărți ortodoxe apărute la Editura Sofia
sau la Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii
Ortodoxe Române. Cărțile lor de cult copiază efectiv cărțile
ortodoxe, singura deosebire fiind că ele au pe prima pagină
numele „mitropolitului” Vlasie. Mai mult, unii credincioși
ai „Bisericii de stil vechi”, în special călugări și călugărițe,
cerșesc în spații publice și în mijloace de transport, creând
confuzii în privința instituției pe care o reprezintă.
4. Stilismul și derapajele fundamentaliste

în Biserica Ortodoxă Română
În data de 24 septembrie 2010, preotul Nichita Pașcan,

duhovnicul Mănăstirii Brâncoveni, împreună cu 29 de maici
și surori din cele 65 existente au părăsit mănăstirea și s-au
afiliat la o grupare religioasă stilistă din Grecia. La scurtă
vreme după plecarea sa din mănăstire, el a difuzat pe in-

ternet o așa-numită „Mărturisire de credință”, pe care o
semnează alături de monahiile și surorile care l-au urmat,
în care se afirmă explicit faptul că „noi am încetat orice
comuniune euharistică și de rugăciune cu Patriarhia Ro-
mână”. Acest document cuprinde șase acuzații la adresa
Bisericii Ortodoxe Române, care se referă la: ecumenismul
acesteia, comuniunea cu „apostații serghianiști” (adică cu
actuala Patriarhie a Moscovei); îndreptarea calendarului;
ridicarea anatemelor din 1054; conslujiri cu catolicii, precum
și recunoașterea Bisericilor monofizite267.
267
Fragmente din „mărturisirea de credință”: 1) „BOR a fost pentru
mulți ani și continuă să fie mădular al organizației eretice și antihristice C.M.B.”,
care are drept consecințe, spun ei, semnarea de documente apostazia-
toare, conslujire cu ereticii, mărturisirea, practicarea și răspândirea ereziei
pan-ecumenismului; 2) „deplina comuniune euharistică cu apostații ser-
ghianiști (adică cu actuala Patriarhie a Moscovei) creată de schismaticul
mitropolit Serghie Stragorodki și de statul ateu comunist”; 3) „în 1924 a fost
introdus în BOR, noul calendar așa zis „îndreptat” după mințile celor de un
cuget cu papa Grigorie al XIII-lea (și urmașii lui) și ai săi astronomi atei pa-
pistași. Adoptarea acestuia a fost propusă, alături de alte inovații, de eretica
Enciclică Patriarhală a Constantinopolului din 1920, ca începătură satanic a
ecumenismului”; 4) „în anul 1965 a avut loc așa-zisa ridicare (ștergere) de
către patriarhul ecumenic Athenagora a anatemelor date în anul 1054 de
Biserica Ortodoxă asupra romano-catolicilor, fără ca romano-catolicii să fi
renunțat la ereziile lor. Această urâciune a fost făcută de către patriarhul
ecumenic Athenagora și cei care l-au urmat, în numele întregii Ortodoxii”;
5) „conslujiri și rugăciuni commune ale BOR și Bisericilor Ortodoxe oficiale
cu catolicii (papistașii), precum și deplina acceptare a Bisericii romano-cato-
lice (papistașe) ca „Biserică-soră”; 6) „o altă formă urâtă de unire au făcut-o
Bisericile oficiale și cu „Bisericile Orientale monofizite” în anul 1993 la Chambesy,
prin semnarea documentelor oficiale de recunoaștere a acestor „Biserici”, do-
cumente comune în care au fost hulite și călcate în picioare ultimele patru
Sfinte Soboare Ecumenice”.
În „Mărturisirea de credință” se mai aduce la cunoștință

că părintele Nichita și partea din obște cu care a plecat ur-
mează să intre „sub omoforul Sinodului Adevăratei Bise-
rici Ortodoxe (vechi calendaristice) a Greciei, păstorită de
IPS Macarie de Petra”, o mică grupare stilistă din Grecia
care nu are comuniune cu nicio Biserică Ortodoxă268. La
sfârșitul scrisorii se insistă asupra faptului că nu au nicio
legătură cu Mitropolia de la Slătioara deoarece aceasta se
află în comuniune cu kiprianiții (grupare schismatică des-
prinsă din Biserica Ortodoxă vechi-calendaristă) și din cauza
poziției nedefinite pe care aceștia o au față de serghianism,
adică de „apostata Patriarhie a Moscovei”. Permanența
Consiliului Eparhial a Episcopiei Slatinei și Romanaților
268
În prezent, în Biserica Greciei există mai multe diviziuni majore
ale vechilor calendariști. Una este „Biserica Adevăraților Ortodocși”
(Ἡ Ἐκκλησία τῶν Γνησίων Ὀρθοδόξων Χριστιανῶν Ἑλλάδος-
Γ.Ο.Χ) sau „floriniții” (φλωρινικοί), ramura originară, desprinsă din
Biserica Greciei în 1935, în frunte cu mitropolitul Hrisostom al Florinei
(www.ecclesiagoc.gr). Alta este cunoscută sub numele de „mateiți”
(µατθαιικοί), de la Arhiepiscopul Matei care s-a rupt în 1937 din gru-
parea „floriniților” și a întemeiat propria lui grupare vechi-calenda-
ristică, sub numele de Γνησία Ὀρθόδοξος Ἐκκλησία τῆς Ἑλλάδος
(www.churchgoc.org). „Macarienii”, inițial denumiți „lamieni” care
s-au rupt din „floriniți” în 1995. În acel an, 1995, mitropolitul Kallinikos
de Lamia s-a separat de Sinodului lui Hrisostom (floriniții), din cauza
a ceea ce ei numeau „abateri canonice”. Din 1995 până în 1997, această
mișcare s-a fragmentat în trei grupări. Prima din ele s-a reconciliat cu
Arhiepiscopul Hristostom al Bisericii Ortodoxe din Grecia (gruparea
lui Kiounis). A doua, condusă de Paisie Loulourgas, mitropolit al Americii,
s-a transferat sub ascultarea Patriarhiei Ecumenice. În același timp,
Kallinokos al Lamiei și Euthymios al Thessalonicului au hirotonit cinci
episcopi titulari în încercarea de a crea un sinod. În 2003, aceștia au decis
să aleagă un primat în persoana lui Makarie Kavakides.
a luat hotărârea de deferire a ieromonahului Nichita Pașcan

în judecata Consistoriului Monahal Eparhial, în vederea
caterisirii269.
Fără îndoială, „cazul Brâncoveni” nu are legături isto-
rice cu stilismul: Oltenia nu a fost un centru al mișcării
stiliste în trecut și nu este nici în prezent. După cunoștința
noastră, în Mitropolia Olteniei a apărut, după 1990, un sin-
gur lăcaș de cult stilist și anume: Schitul Aflarea capului
Sfântului Ioan Botezătorul din Bumbești-Gorj. Însă, regreta-
bilul eveniment de la Mănăstirea Brâncoveanu are legătură
mai de grabă cu o propagandă agresivă stilistă în care se
îmbină psihoza anti-ecumenică și anti-masonică cu o ură
viscerală împotriva Bisericii Ortodoxe. „Biserica Ortodoxă
de Stil Vechi” și mișcarea stilistă în general își construiesc
discursul actual pe denunțarea ecumenismului, a catoli-
cismului, a masoneriei și a comunismului, pretinzând cu
obstinație, ca orice grupare sectară, că sunt singura biserică
adevărată, neacceptând nici un argument logic, teologic
sau biblic.
Aceste idei le întâlnim și la anumite grupări fundamen-
taliste marginale din Biserica Ortodoxă Română care moc-
nesc și promovează un spirit pietist, obscurantist și o „teo-
logie de catacombă”. Amintim în acest sens afirmațiile
„teologului” Danion Vasile care face propagandă stilistă în
conferințele pe care le susține și articolele pe care le postează
269
Comunicat cu privire la părăsirea Bisericii Ortodoxe de către Preotul
Nichita Pașcan de la Mănăstirea Brâncoveni. (Biroul de Presă al Episcopiei
Slatinei și Romanaților) http://www.episcopiaslatinei.ro/2010/10/05/
comunicat-privind-parasirea-bisericii-ortodoxe-de-catre-preotul-ni-
chita-pascan-de-la-manastirea-brancoveni.
pe blogul său. Danion Vasile a ținut mai multe conferințe

la Chișinău, în care a denigrat Biserica Ortodoxă Română
în Republica Moldova. În ziua de Bunavestire a anului 2010,
în cadrul unei conferințe organizate de ASTRADROM la
Oradea cu temea „Semnele vremurilor din urmă”, Danion
Vasile a vorbit despre introducerea calendarului ca fiind
unul din aceste semne. A mai afirmat de asemenea, că Bi-
serica Ortodoxă Română nu are har, că Părintele Cleopa
„a mințit credincioșii în problema calendarului”, că doar
Sfinții de la Optina mai dețin adevărul de credință etc270.
De asemenea, afirmația că Biserica Ortodoxă Română este
„mădular al unui trup anti-ortodox” a fost enunțată de Da-
nion Vasile într-un articol publicat în revista AXA (nr. 38/
2010)271 și tot el a postat pe blogul său afirmația ca Biserica
Ortodoxă Română ar trebui să iasă din Consiliului Mondial
al Bisericilor (CMB) „înainte ca iubitorii de adevăr să pă-
răsească staulul Bisericii Ortodoxe Române”272.
În opinia noastră, Biserica Ortodoxă Română nu ar tre-
buie să rămână indiferentă față de aceste fundamentaliste
ortodoxe, care pot duce oricând la fenomene similare. Ade-
vărul nu se impune cu forța, ci se mărturisește cu dragoste.
Biserica Ortodoxă Română este un partener de dialog, nu
270
Fragmente audio din această conferință la adresa http://vi-
meo.com/10538162.
271
http://www.danionvasile.ro/blog/2010/06/02/biserica-ortodoxa-
romana-madular-al-unui-trup-anti-ortodox%E2%80%A6/
272
Afirmație făcută pe blog la data de 2 iunie 2010. http://www.
danionvasile.ro/blog/2010/06/02/cum-ne-manipuleaza-consiliul-mon-
dial-al-bisericilor/. Astfel de guru ortodocși care se umflă în penele
atotștiinței, mândriei sau mai bine zis prostiei, pozând în singuri cunos-
cători și apologeți ai adevărului, trebuie evitați la conferințele A.S.C.O.R.
un „mădular” al CMB, după cum CMB nu este o supra-bise-

rică, ci o platformă de dialog. Documentele semnate nu ating
dogma ortodoxă, ci se referă la soluții practice de convie-
țuire și la atitudini comune în fața provocărilor actuale.
Dialogul cu alte religii pentru ca „Toți să fie una” nu înseamnă
trădarea propriei credințe. Ecumenismul este o șansă mi-
sionară, o posibilitate de a mărturisi adevărul de credință,
dacă îl trăiești cu adevărat. În scrisoarea ieromonahului
Nichita se vorbește de responsabilitatea pe care o au orto-
docșii față de toți oamenii și anume aceea de a mărturisi pe
Hristos. Nu înțelegem în ce fel se poate face mărturisirea
dacă nu vorbim cu ceilalți, dacă nu ne cunoaștem și aștep-
tăm doar ca ei să vină la noi.
În ceea ce privește masoneria, se știe că Biserica Orto-
doxă Română a condamnat această organizație secretă în
anul 1937 pe baza studiului întocmit de IPS Mitropolit Nico-
lae al Ardealului și votat de Sfântul Sinod în ședința sa din
11 martie 1937 (BOR, nr. 1-2, 1937), în urma unor discuții și
dezbateri care s-au aflat mai mulți ani pe agenda Sfântului
Sinod. Din păcate, acest document nu este destul de cunos-
cut de credincioși și nici popularizat suficient.
Lucrările apologetice stiliste denunță colaborarea Bi-
sericii Ortodoxe cu comunismul. Patriarhul Nicodim a con-
testat prezența trupelor sovietice în România, a refuzat să
semneze o serie de decrete care afectau autonomia Bisericii
și a avut o atitudine inflexibilă cu ocazia vizitei Patriarhului
Alexei I al Moscovei în România273. Așa zisul colaboraționism
273
Petroniu, Arhim., Întâmplări din vremea patriarhului Nicodim,
„Teologie și Viață”, nr. 7-12, (1999), pp. 167-169.
cu puterea al Patriarhului Justinian este contrazis astăzi de

documentele de arhivă care ne arată modalitățile prin care
Patriarhul Justinian s-a împotrivit măsurilor luate de con-
ducerea de partid și de stat față de Biserică274. Documentele
CNSAS, care încep să fie temeinic valorificate de cercetători,
va arăta adevărata luptă pentru supraviețuire și mărturi-
sire a Bisericii Ortodoxe Române în acele vremuri.
274
Nicoleta Ionescu-Gură, Stalinizarea României. Republica Populară
română 1948-1950: transformări instituționale, Editura Bic All 2005, p. 433.
ADDENDUM
Mărturisirea de credință a
Bisericii Ortodoxe de Stil Vechi (fragmente) și
un răspuns ortodox275
Articolul 10: Credem în canoanele Sfinților Apostoli, ale celor

7 Sinoade Ecumenice ale Sfinților Părinți, a celor locale și parțiale,
care sunt insuflate de Duhul Sfânt și ele nu pot fi modificate în
nici un fel (articolul 16 în Statut).
Răspuns Ortodox: Canoanele nu pot fi puse pe aceeași
treaptă cu dogmele276. Canoanele privesc latura pământeană
a Bisericii și urmează viața pământească a acesteia. Canoanele
275
„Mărturisirea” se poate găsi în Biserica Ortodoxă de Răsărit din
România. Istoricul Mănăstirii Slătioara, pp. 209-212, precum și în Aso-
ciația „Biserica Ortodoxă de Stil Vechi din România”, Dosar ce conține
documentele în vederea transformării Asociației „Biserica Ortodoxă de Stil
Vechi din România” în Asociația „Biserica Ortodoxă de Stil Vechi din România”
(articolele 7-30 din Statutul pentru organizarea și funcționarea Bisericii
de Stil Vechi din România). Răspunsurile ortodoxe se bazează pe remar-
cile Părintelui Arhim. Ilie Cleopa cuprinse în broșura intitulată Cuvânt
de lămurire în legătură cu rătăcirile stiliștilor („Biserica Ortodoxă Română”,
nr. 3-4, 1955, pp. 251- 294), care cuprinde și o Orientare asupra abaterilor
canonice ale stiliștilor și canoanele ce-i condamnă. Conform documenelor
de arhivă, broșura Părintelui Cleopa a fost trimisă la toate eparhiile în
care se aflau stiliști: Iași (1600 exemplare), Roman (600), Buzău (400),
Galați (500), împreună cu Pastorala Patriarhului Justinian adresată
stiliștilor.
276
***Adevărata ortodoxie și calendarul, Fălticeni, 1934, p. 26.
evoluează în înțelegere și ele odată cu desăvârșirea vieții

pământești a Bisericii. Există canoane care s-au schimbat
de la un sinod ecumenic la altul, de exemplu canonul 5
apostolic a fost înlocuit cu canonul al 12-lea al Sinodului
VI ecumenic. Sau canonul 10 de la Ancira este în contradic-
ție cu canonul 6 de la Sinodul VI ecumenic și exemplele ar
putea continua. Biserica este cea care aplică și interpretează
canoanele.
Articolul 15: Respectăm Pascalia așezată de Sfinții Părinți

la Sinodul I Ecumenic de la Niceea și din Antiohia (345) după care
s-au fixat sărbătorile Sfintelor Paști în Biserica dreptslăvitoare
universală până la sfârșitul lumii, niciodată mai devreme de
22 martie și niciodată mai târziu de 25 aprilie după calendarul
iulian (art. 21 din Statut).
Răspuns Ortodox: Părinții de la Niceea au consfințit
regulile Canonului Pascal alexandrin și anume ca Paștele
să se serbeze întotdeauna, de toată creștinătatea, în prima
duminică ce urmează după luna plină a echinocțiului de
primăvară. Pentru a nu serba odată cu paștile iudeilor, atunci
când 14 Nissan cădea duminica, Paștile se vor amâna pentru
duminica următoare. În lipsa actelor Sinodului, cunoaș-
tem această măsură referitoare la stabilirea datei Paștilor
din Epistola către Biserica Alexandriei (Socrate, Istoria biseri-
cească I, 9), care dădea creștinilor din Egipt, Libia și Pen-
tapole „vestea cea bună” că s-a stabilit unitatea cu privire
la serbarea Paștilor și Epistola circulară a împăratului Constan-
tin către episcopi (Eusebiu, Viața lui Constantin III, 7).
Părinții Sinodului de la Niceea au mai convenit ca, pen-
tru a se înlătura pe viitor eventualele diferențe între creștini,
rezultate din erori de calculare a echinocțiului, data Paștelui

din fiecare an să fie calculată și adusă la cunoștința tuturor
Bisericilor de Arhiepiscopul (Papa) din Alexandria, centrul
cultural al antichității, unde astronomia făcuse până atunci
cele mai mari progrese. Acesta alcătuia anual așa-numitele
„Epistole festive” în care anunța data Paștelui și Postul.
Acest lucru este întărit de canonul 51 de la Cartagina din anul
418, în care se spune: „În toți anii să ne adunăm spre a ne
întreba împreună și când la un loc ne vom aduna, atunci
se va vesti ziua Sfintelor Paști”277.
Cu toate acestea, controversele pascale nu au încetat din
cauza reticenței Romei de a se alinia calculului pascal alexan-
drin. Biserica din Alexandria stabilise un ciclu lunar de 19 ani
și un ciclu pascal de 95 de ani, luând ca dată a echinocțiului
ziua de 21 martie și ca fază a lunii pline ziua a 14-a după luna
nouă. Biserica Apusului calcula diferit, după un ciclu pascal
de 84 de ani și socotind echinocțiul la 18 martie. Până în
secolul al VIII-lea, Sfintele Paști nu s-au serbat la fel în toată
lumea creștină, cu toate că la acea dată și Apusul și Răsări-
tul erau o Biserică. De exemplu, în anul 417, Alexandria
a serbat Paștile la 22 aprilie, iar Roma la 25 martie. Și nu există
nici un canon prin care bisericile din Apus să fi fost consi-
derate eretice sau schismatice pe motiv că serbau Paștile
în altă zi278. Dimpotrivă, cunoaștem situația din anul 333,
277
Dr. Nicodim Milaș, Canoanele Bisericii Ortodoxe, însoțite de comen-
tarii, vol. II, Partea I, Arad, Tipografie Diecezană, 1934, p. 212.
278
Prof. dr. Theodor M. Popescu, Problema stabilizării datei pascale.
Privire istorică asupra divergențelor și computurilor pascale. Încercări de în-
dreptare. Greutatea și necesitatea unui acord. Propuneri și posibilități actuale,
„Ortodoxia” nr. 3, (1964), p. 342. Profesorul Theodor M. Popescu arată
că între anii 325 și 784 au existat nu mai puțin de 40 de deosebiri pas-
cale între Roma și Alexandria, p. 353.
când Alexandria a schimbat data de 22 aprilie, care rezulta

din propriile calcule pascale, cu data de 15 aprilie, pentru
a evita coincidența dintre Sâmbăta Patimilor, zi de întris-
tare creștină, și marea sărbătoare a întemeierii Romei (21
aprilie), zi de mare veselie279.
Sinodul de la Niceea nu a formulat o pascalie perpetuă,
așa cum pretind stiliștii. Nici în canoanele formulate la Si-
nod și nici în actele sinodului nu găsim o astfel de pascalie.
Nu există un calendar perfect perpetuu, după cum nu există
nici Pascalie definitivă, perpetuă. Un calendar își menține
cursul și echilibrul prin modificările ulterioare, iar pascalia
este supusă acelorași nevoi de îndreptare, prin adaptare la
calendar și la realitățile științifice ale condițiilor cerești. În-
vierea Domnului este o sărbătoare cosmică, peste timp și peste spa-
țiu; doar Paștile se pot fixa la o dată convenabilă, în funcție de ne-
cesitățile Bisericii Ortodoxe. Pentru creștinii de la Polul Nord
care au ierni veșnice sau pentru cei din Australia sau Noua
Zeelandă care au diferențe mari de fus orar, este problematic
cum se socotește solstițiul de primăvară și data Paștelui.
În concluzie, se face o greșeală când se subordonează
pascaliei calendarul și când se crede că acesta nu trebuie în-
dreptat pentru că nu trebuie schimbată pascalia. O asemenea
concepție inversează raportul firesc și științific dintre pas-
calie și calendar. Nu calendarul se bazează pe pascalie, ci
pascalia pe calendar. Pascalia se poate calcula, stabili și aplica
numai cu ajutorul, în cadrul și în condițiile calendarului280.
279
Ibidem, p. 345.
280
Ibidem, p. 428.
Articolul 16: Nu primim reforma calendaristică și o socotim

ca o inovație străină de concepția ortodoxă, iar sărbătorile le ținem
după calendarul iulian (art. 22).
Răspuns Ortodox: Calendarul îndreptat nu este calen-
darul gregorian. Din neștiință sau din rea credință, stiliștii
învinuiesc Biserica Ortodoxă că la îndreptarea calendarului
nu s-a făcut altceva decât împrumutarea calendarului gre-
gorian. De unde și concluzia că ne-am părăsit credința și
„ne-am dat cu papistașii”. Hotărârile sinodale ortodoxe din
secolul al XVI-lea până astăzi osândesc calendarul gregorian
care nu a luat în considerare hotărârea Sinodului I Ecumenic
despre Paști și a stabilit Pascalia în mod greșit. Calendarul
iulian îndreptat a lăsat Pascalia neatinsă.
Articolul 17: Ținem calendarul oficial în ceea ce privește zilele,

lunile și anii ca măsurătoare de timp. În ceea ce privește însă Săr-
bătorile așezate de Sfinții Părinți în fiecare dintre cele 365 de spații
de timp ale calendarului, în amintirea minunilor care s-au săvârșit
la fiecare dată în parte, le socotim ca așezare dumnezeiască și nu
le putem schimba sau sărbători mai înainte, nici mai târziu de da-
tele fixate, fiindcă la aceste date și în ceruri se sărbătoresc (art.
23 din Statut).
Răspuns Ortodox: Sfinții Părinți nu au pus în articolele
de credință: „Cred într-unul calendar”. Și nici prin Sfânta
Tradiție nu ni s-a transmis ceva de genul acesta. Dacă vom
cerceta mărturisirea de credință a Bisericii Ortodoxe de Ră-
sărit, nu vom găsi niciun cuvânt despre calendar, Pascalie
sau credința în ele. Pentru că, așa cum am văzut, calenda-
rul este un mijloc de măsurare a vremii, el a fost născocit de
mintea omenească, nu a fost pogorât din cer. Cu alcătuirea
lui se ocupă oamenii de știință, iar Biserica îl folosește pentru

nevoile ei. Mântuitorul Hristos a folosit calendarul evreiesc,
la fel și apostolii au folosit calendarele din regiunile unde
au predicat.
Din acest motiv, este greșit să spunem „Sfântul nostru
calendar”, așa cum fac stiliștii. Este adevărat că în Biserică
se pot găsi obiecte sfințite: zicem, sfintele icoane, sfintele
veșminte. De asemenea, zicem sfintele sărbători, Sfântul și
Marele Post. Dar tot în Biserică se folosesc și lucruri pentru
curățenia, podoaba și rânduiala slujbelor, pe care nimeni nu
le numește sfinte pentru simplul motiv că se folosesc și în
viața de zi cu zi. Astfel, nimeni nu zice „sfânta sobă”, „sfântul
microfon” sau „sfântul aspirator” etc.
Dacă creștinii de la început și apoi Părinții Sfântului
Sinod de la Niceea ar fi cunoscut că utilizarea calendarului
este o pricină de a vătăma credința nu ar fi primit pentru
Biserică un calendar făcut de un filosof păgân. Și dacă l-au
primit și au rânduit posturile și sărbătorile după el, nu s-au
făcut păgâni.
Referitor la „sărbătorirea din ceruri”, cei din rai sunt
într-o continuă sărbătoare, nu au posturi și ajunări, nici
dezlegări la pește sau harți. Această născocire arată cât de
pământeană este experiența bisericească a stiliștilor. La
Dumnezeu nu există calendar, nici limbi sacre sau alte năs-
cociri năstrușnice.
Articolul 18: Credem în minunea de la Învierea Domnului,

când, în fiecare an, după Pascalia veche a calendarului Iulian, vine
Sfânta Lumină la Sf. Mormânt din Ierusalim ceea ce dovedește
că la această dată se sărbătorește și în ceruri. Deci Sfinții Părinți
au așezat toate sărbătorile în chip desăvârșit și nu doar cele ale

Pascaliei (art. 24 din Statut).
Răspuns ortodox: Sfânta Lumină nu ține cont de stilul
vechi sau nou, ci se pogoară numai atunci când creștinii
dreptmăritori serbează împreună slujba Sfintelor Paști. Nu
Sfintele Paști atârnă de Sfânta Lumină, ci Sfânta Lumină
este provocată de slujba Sfintelor Paști, adică ea se coboară
atunci când creștinii din Biserica dreptmăritoare a lui Hristos
săvârșesc slujba Sfintelor Paști la mormântul Domnului,
oricând ar fi acea dată. Noi credem că Sfânta Lumina s-a
pogorât și atunci când slujba Sfintelor Paști se făcea la Ieru-
salim în alte zile decât duminica, așa cum a fost până la
Sinodul I de la Niceea. E limpede că Sfânta Lumină se ține
de Sfintele Paști și nu Paștile de Sfânta Lumină. Sfânta Lu-
mină este o minune preaslăvită care întărește și mai mult
faptul că a înviat Domnul și îi luminează pe îndoielnici. „Am
văzut lumina cea adevărată, am primit duhul cel ceresc, am
aflat credința cea adevărată (...)” spunem la sfârșitul Sfintei
Liturghii și această Lumină a prezenței Domnului ne transfi-
gurează și pe noi dacă într-adevăr participăm la taina Învierii
cu toată ființa noastră. S-au mântuit milioane de oameni, au
primit jertfă martirică și au devenit sfinți fără a fi fost vreo-
dată la Ierusalim să vadă Sfânta Lumină și unii fără a ști mă-
car că există acestă minune la Ierusalim de Învierea Domnului.
Articolul 19: Credem că prin respectarea sărbătorilor după

așezământul vechi al Sfinților Părinți, postul Sfinților Apostoli
nu poate fi mai mic de 8 zile și nici mai mare de 42 de zile. (arti-
colul 25 din Statut).
Răspuns ortodox: Este adevărat că introducerea calen-

darului iulian îndreptat și menținerea Paștelui pe cel ne-
îndreptat a scurtat cu 13 zile Postul Sfinților Apostoli, iar
uneori, când Paștile cad târziu, îl desființează. În aceste ca-
zuri, Biserica a rânduind 3 zile de post înaintea Praznicului
Sfinților Apostoli. Acest lucru este un efect al aplicării pe ju-
mătate a hotărârilor Conferinței de la Constantinopol din
1923. (ar trebui actualizat – Postul Sfinților Apostoli este în
prezent 14 zile)
Vechimea acestui Post este atestată de Constituțiile Apos-
tolice (V, 20) și de unii Părinți Bisericești. Multă vreme a
variat ca durată. În veacurile ce au urmat, postul acesta era
foarte lung, ținând de la praznicul Tuturor Sfinților până la
14 august, așa cum arată Sfântul Atanasie Sinaitul în veacul
al VII-lea. El ne spune că acest post „a fost tăiat de Sfinții
Părinți pentru iconomie”, astfel încât luna iulie a fost scoasă
din post. În canoane este amintit în secolul al IX-lea (cano-
nul XX al Sfântului Nichifor Mărturisitorul). Biserica are
aceeași lucrare, putere și har în orice veac și trebuie să hotă-
rască reguli care să dea rezultate pozitive pentru evoluția
duhovnicească a membrilor ei. O biserică locală poate fixa
posturi speciale, în cazuri de calamități, după cum postul
se poate suspenda la nevoie. Așa a procedat Biserica Orto-
doxă Română în 1907 prin Enciclica asupra postului („Mo-
nitorul Oficial” nr. 49/2 iunie 1907), prin care a dat dezlegare
la post „pentru cei bolnavi și slabi, pentru lăuze și copii,
pentru bolnavi și neputincioși etc”.
Articolul 18: Credem că prin așezarea sărbătorilor de către

Sfinții Părinți s-a statornicit pentru totdeauna calendarul bisericesc
și că această așezare este lucrarea Duhului Sfânt, care nu se con-
trazice și fiind El desăvârșit, nu are nevoie de aparate născocite

de mintea omenească, pentru că mintea omenească este mărginită
și nu poate cuprinde pe Dumnezeu cel nemărginit. (articolul 26
din Statut)
Răspuns ortodox: Cu toate că se declară că „mintea ome-
nească nu poate să cuprindă pe Dumnezeu cel nemărginit”,
în toate aceste articole de credință pe care le-am amintit, se
poate observa un mod foarte omenesc de a gândi Împărăția
lui Dumnezeu. La Dumnezeu și la sfinții Lui este un prezent
continuu, nu se poate vorbi de „calendar în ceruri”.
Calendarul bisericesc este un cadru, o schemă cronome-
trizată în care sunt trecuți sfinții și evenimentele religioase
de mare importanță, în vederea sărbătorii lor și a mântuirii
noastre. Pentru bunul credincios, esențialul este modul cum
sunt prăznuiți sfinții și nicidecum când au loc aceste prăznuiri.
Îndreptarea calendarului, aplicarea și respectarea sa, nu
afectează în nici un fel mântuirea bunului credincios. Dog-
mele sunt adevăruri de credință neschimbabile. Canoanele
au ca țintă unitatea de organizare și disciplina bisericească.
Autoritatea bisericească în drept poate emite legiuiri și re-
gulamente bisericești, poate lua hotărâri care în anumite
împrejurări sunt necesare cu condiția de a se păstra neștirbit
spiritul vechilor norme, dar acomodându-le realităților so-
ciale, politice, economice și culturale, când trebuințele Bisericii
o cer. Credinciosul care nu ia în seamă ceea ce statornicește
Biserica și se desprinde de trupul ei tainic, așa cum se desprin-
de o ramură dintr-un arbore, devine schismatic și moare
duhovnicește281.
281
Teoctist Mitropolitul Moldovei și Sucevei (coordonator), Îndrep-
tarea calendarului, hotărâre întemeiată a Bisericii Ortodoxe, „MMS”, nr. 7-9,
(1982), p. 600.
În loc de concluzii 185
ÎN LOC DE CONCLUZII
În Cuvântul Înainte spuneam că tratarea acestui su-

biect constituie o provocare a abordării în primul rând.
Într-adevăr, istoria stilismului continuă să fie „o istorie în
șantier”, o nebuloasă cu foarte multe necunoscute. Au ră-
mas insuficient de cunoscute o serie de aspecte, dintre care
cel mai important mi se pare relația dintre stilism și comu-
nismul în ilegalitate, în perioada interbelică, respectiv dintre
stilism și regimul comunist după 1944. Întreaga istorie a
stilismului, cu persecuțiile din perioada interbelică, respec-
tiv cu toleranța din perioada comunistă, nu poate fi înțeleasă
decât în această cheie a unei „relații speciale” cu Moscova.
Anumite personaje – cheie în istoria stilismului apar
brusc în documente și dispar la fel de brusc, fără să avem
nicio altă informație despre ele. Mă refer în special la Ion
Movileanu, atât de prezent în documente de arhivă, înce-
pând cu anul 1945, dar pe care Istoria de la Slătioara nici
măcar nu îl pomenește282, sau la Mircea Ispir, locotenentul
282
Ultima mențiune a lui Ion Movileanu apare într-un document
din 1980: „Fracțiunea din sudul Moldovei este aproape dezmembrată,
Ion Movileanu acum în vârstă de peste 70 de ani a rămas izolat, lui ali-
niindu-se în prezent un număr foarte mic de credincioși din satele Mo-
vilița și Mircești, jud. Vrancea, precum și Furcenii Noi, jud. Galați”
(Arhivele Secretariatului de Stat pentru Culte, Raport intitulat „Acti-
vitatea grupării anarhice a stilismului în cadrul cultului ortodox”, f. 9).
lui Galaction Cordun. Prezentarea lui Ispir în sursele stiliste

este inconsecventă. Astfel, în Istoricul Mănăstirii Slătioara
este prezentat „instrumentul fidel al Securității”, „calul
troian în cadrul mișcării de rezistență de la Slătioara”. La pa-
gina 141 se arată că „misiunea lui era de a convinge re-
prezentanții acestui cult să accepte calendarul gregorian, dar
și de a raporta către organele Securității toate evenimentele
ce se desfășurau în cadrul Mănăstirii Slătioara”. Cinci pagini
mai departe însă, Ispir se metamorfozează într-un personaj
bun care ajută la „evadarea” lui Glicherie de la Răchitoasa
și care îl adăpostește pe acesta în locuința lui personală
(pp. 146-147). Sperăm ca o cercetare în Arhivele CNSAS să
aducă mai multă lumină în acest sens.
Dar nu este vorba doar de o provocare a abordării, ci și
de o provocare, în timp, a receptării. Sunt convins că lucra-
rea de față va deranja anumite sensibilități și va genera reacții
și dezbaterii, atât în cercurile teologice ortodoxe, cât și în ca-
drul grupărilor stiliste. Pe de o parte, în ceea ce privește lumea
teologică românească, este inexplicabilă tendința de a încon-
jura acest subiect cu o aură de mister, tratându-l cu multă
timiditate sau chiar evitând abordarea lui. Stilismul face
parte din istoria Bisericii, o istorie care trebuie asumată cu
curaj și este, în același timp, o temă misionar – pastorală care
trebuie tratată cu multă resposabilitate.
Pe de altă parte, în ceea ce privește grupările stiliste, am
remarcat triumfalismul, spiritul sectar – exclusivist și ten-
dința de a romanța anumite evenimente sau personaje în
scopul propriei victimizării sau al denigrării Bisericii Or-
todoxe. Sperăm ca informațiile de arhivă pe care le-am
făcut accesibile prin intermediul acestui studiu să schimbe
În loc de concluzii 187
anumite percepții, să genereze întrebări și să îndemne la

o căutare sinceră și constructivă a adevărului.
Intenția noastră nu a fost să realizăm o lucrare polemică,
ci una investigativă care să slujească unor scopuri misio-
nare. „Biserica Ortodoxă de Stil Vechi” și celelalte grupări
stiliste pe care le-am menționat sunt mișcări centrifuge ie-
șite cadrul Bisericii Ortodoxe Române care necesită cunos-
cute, în primul rând, așa cum ne-am străduit în aceste pa-
gini. Plecând de la această minimă cunoaștere, Biserica
Ortodoxă trebuie să acorde atenție derapajelor și funda-
mentalismelor promovate de unele cercuri „pravoslavnice”,
extrem de râvnitoare, astfel încât evenimente ca cel de Mă-
năstirea Brâncoveni să nu se mai întâmple.
Postfață 189
POSTFAȚĂ
Este evident că în perioada interbelică nu putem vorbi

de mișcarea stilistă în România ca de un fenomen unitar,
cu aceleași forme de manifestare în Vechiul Regat, Basara-
bia sau Transilvania. Apariția stilismului în Basarabia și
manifestările radicale, care au dus la lichidarea acestei miș-
cări în anii 1935-1936, se leagă strâns de specificul acestei
vechi provincii românești și de eșecul integrării ei în viața
politică, socială, culturală și religioasă a României Mari.
Din contră, în Transilvania mișcarea stilistă nu a găsit un
teren favorabil de propagare în perioada interbelică, iar
atitudinea unitară a presei laice și bisericești de la Sibiu,
Cluj sau Arad, care privește fenomenul din Vechiul Regat
sau din Basarabia cu uimire și condescendență, ne arată că
teritoriile transilvănene aveau un alt ritm al vieții bisericești,
adânc ancorat în istoria acestei provincii.
După Marea Unire din 1918, Basarabia a fost vizitată de
o serie de personalități din Vechiul Regat sau Transilvania,
dornice să descopere provincia izolată timp de peste un
secol de restul teritoriului românesc. Printre cei care ne-au
lăsat impresii despre locuri, oameni sau atitudini se numără
Onisfor Ghibu283, scriitorii Mihail Sadoveanu, Geo Bogza
283
Onisfor Ghibu, Călătorind prin Basarabia, Impresiile unui român
ardelean, Chișinău, Tipografia Eparhială, 1923, (cuprinde mai multe
sau Duiliu Zamfirescu (1858-1922)284, profesorii de teolo-

gie la noua înființată Facultate de Teologie din Chișinău
(1926), Nichifor Crainic și Gala Galaction.
Relatările referitoare la Basarabia surprind atât entu-
ziasmul care a urmat Marii Unirii de la 1918285, dar și deza-
măgirea care se putea observa după cinci ani de administrație
articole
284 apărute în ziarul „Adevărul”, 9-12 septembrie 1923); Onisfor
Ghibu, De la Basarabia rusească la Basarabia românească. Analiza unui pro-
ces istoric însoțită de 186 de documente, Cluj, 1926; Onisfor Ghibu a locuit
în Basarabia între 1926-1927, ca redactor al revistei România Nouă, se-
nator de Orhei, comisar general al Astrei pentru Basarabia.
284
Duiliu Zamfirescu a fost comisar general al Guvernului român
în Basarabia, între 27 martie și iunie 2018, când această funcție a fost
lichidată și în locul ei a fost instituită funcția de guvernator militar al
Basarabiei. Observațiile lui despre starea de lucruri din Basarabia au
fost publicate în revista ieșeană Îndreptarea. „Despre Duiliu Zamfirescu
și realitățile basarabene din anul 1918”, Ion Țurcanu, Bessarabiana: teri-
toriul dintre Prut și Nistru în câteva ipostaze istorice și reflecții istorio-
grafice, Editura Cartdidact, pp. 95-99.
285
„Când în ultimele zile ale lui decembrie 1918 părăseam capitala Basa-
rabiei (...), un sentiment de liniște îmi stăpânea sufletul: Basarabia a trecut cu
bine peste punctul critic; viitorul ei românesc este asigurat, orice ar fi. La te-
melia ei era entuziasmul curat al unei întregi generații. Conștiința națională
pătrunsese în sufletele conducătorilor; cultura românească făcuse neașteptate
cuceriri în toate straturile poporului, iar încrederea în forțele naționale nu mai
cunoștea margini. Doi ani de viață liberă, în armonie cu firea și nevoile po-
porului, făcură incomparabil mai mult decât un secol de „ocrotire părintească”
rusească” (Onisfor Ghibu, Călătorind prin Basarabia, p. 2); „Noi nu putem
întârzia nici un minut activitatea noastră culturală în Basarabia. Naționa-
lizarea școalelor, institutelor și stabilimentelor de tot felul; activitatea extra-
școlară; infiltrarea cu orice preț în sufletul țăranului a noțiunii de patrie co-
mună; propagandă la sate, prin biserică; publicarea cărților școlare în text
chirilic și latin – iată cea dintâi datorie a noastră” (Duiliu Zamfirescu, În-
dreptarea nr. 43, din 2 iunie 1918, p. 98).
Postfață 191
românească286. Într-adevăr, după marea realizare națională

de la 1918 se aștepta ca unirea politică să fie urmată de o
unire sufletească a tuturor românilor. Elita intelectuală a
României își punea mari speranțe în provinciile unite cu
Vechiul Regat care vor contribui la creșterea potențialului
economic și cultural al poporului român, dar și la revigo-
rarea vieții publice în societatea românească.
Votul universal a mărit masa de alegători direcți dar nu
a condus la ridicarea rolului politic real al țărănimii, iar viața
politică din Basarabia a fost impregnată cu obiceiurile și
moravurile din Vechiul Regat. Peste aceste realități s-au
suprapus condițiile de trai foarte grele care au făcut ca at-
mosfera de entuziasm și încredere ce a urmat Marii Uniri
să se prăbușească treptat. Foarte curând, euforia după Marea
Unire a cedat locul unei nemulțumiri generale, care aștepta
momentul prielnic să răbufnească.
Încercând să explice această schimbare survenită într-un
timp așa de scurt, Onisfor Ghibu considera că poporul basa-
rabean nu era suficient de „copt” (matur) să primească marile
fapte care se întâmplaseră cu câțiva ani în urmă (dobân-
direa libertății naționale, a libertății cetățenești, a votului
universal, împărțirea pământului la țărani), întrucât nu
286
„Când vorbești cu puținii basarabeni care au mai rămas curați și cin-
stiți, te cuprinde o deznădejde fără pereche. Aproape nici unul nu mai are în-
credere în ziua de mâine. Toți regretă că au făcut unirea cu România în
condițiile în care au făcut-o (...). Țăranii vorbesc cu adevărat dispreț despre
România și cum te simt că nu ești „moldovan” de-al lor îți taie orice credit.
Trebuie neapărat să te dai un „moldovan” sau transilvănean pentru a le re-
câștiga încrederea. Stările de azi li se par trecătoare. Nu pot crede ca stăpânirea
de acum să poată rămânea. Trebuie să vie ea Rusia, iarăși (...).” (Onisfor Ghibu,
Călătorind prin Basarabia, p. 8).
luptaseră pentru ele sub stăpânire rusească, așa cum lup-

taseră ardelenii, veacuri de-a rândul, sub stăpânire habsbur-
gică sau maghiară. Pe de altă parte, „România oficială” co-
mitea marea greșeală de a crede că prin introducerea limbii
române în Basarabia, a rezolvat românizarea acesteia. Ori
limba în sine, argumentează Onisfor Ghibu, este departe de
a fi identică cu cultura și sufletul unui popor287.
Într-adevăr, răsfoind paginile revistelor bisericești basa-
rabene devine evident că unirea sufletească era departe. Noua
Revistă Bisericească relatează despre primirea rece de care
a avut parte un grup de clerici din București care participa
la al treilea Congres al Asociației Clerului Ortodox de la
Cernăuți (25-26 septembrie 1926) și de tendințele „regio-
naliste” ale preoților basarabeni care au dorit să se discute
„chestiuni care-i interesează pe dânșii mai deaproape”: chestiu-
nea tulburării poporului pricinuită de îndreptarea calen-
darului și modificarea statutului pentru organizarea Bise-
ricii288. În revista Luminătorul din Basarabia putem găsi po-
lemici între clerul basarabean și cel venit din București
pentru organizarea Facultății de Teologie din Chișinău.
Astfel, preotul basarabean Mihail Vasilache răspunde unui
articol considerat „defăimător” pe care arhimandritul Scriban
îl publicase la București și se referă apoi la întreaga atitudine
de desconsiderare pe care „răgățenii” (locuitorii Vechiului
Regat) o manifestă față de Basarabia289. Preotul Vasilache
287
Onisfor Ghibu, Călătorind prin Basarabia, p. 10.
288
Noua Revistă Bisericească, anul VII, nr. 4-6, iul-sept 1926, pp.
106-108.
289
Pr. Mihail Vasilache, „De ce atâta deconsiderare?”, Luminăto-
rul, nr. 12, pp. 734-737.
Postfață 193
vorbește de atitudinea „duplicitară” față de Basarabia a

autorităților de la București și de faptul că clericilor de peste
Prut nu le sunt pe plac „cele externe” ale preoțimii basa-
rabene: slujbele prea lungi și pompoase, haina rusească,
părul lung, înfățișarea Catedralei din Chișinău, (...) și multe
altele (p. 735). Autorul concluzionează că, „venind în mijlocul
nostru, frații din Vechiul regat veșnic ne pasc și ne sapă. Și, ni se
pare, fără vină întemeiată din partea noastră, ci numai așa din
iubire de țintuire la stâlpul disprețului”.
Încă din 1925, Sfântul Sinod hotărâse ca Paștile anului
1926 să fie serbat conform calendarului îndreptat, la data
de 4 aprilie 1926. Această decizie nu a fost primită bine de
clerul basarabean și nici de intelectualii din această pro-
vincie românească. Adunarea eparhială a Arhiepiscopiei
Chișinăului (8-10 decembrie 1925) a hotărât să trimită la
București o delegație oficială, compusă din preoții Ioan
Andronic și Pavel Guciujnași, din mirenii Teodor Neaga,
Pavel Latoțchi și Victor Mateevici, ca să prezinte Sfântului
Sinod, un memoriu în care se cerea revenirea la „stilul vechi”.
Chestiunea calendarului a fost discutată în cadrul ședin-
țelor Sfântului Sinod întrunit în decembrie 1925. În comu-
nicatul adoptat cu acest prilej, se spune: „Cu privire la ches-
tiunea calendarului îndreptat, adus în cestiune în această ședință
sinodală de o delegație basarabean, Sfântul Sinod păstrează întru
totul calendarul îndreptat de Patriarhia Constantinopolului, care
rămâne obligatoriu pentru toți credincioșii ortodocși din întreaga
Românie”. În acest sens, clericii basarabeni erau îndemnați
să trimită scrisori pastorale; eparhiile învecinate din Mitro-
polia Moldovei erau îndemnate să ajute cu misionari; Mi-
nisterul de interne este rugat să dea sprijin cuvenit, slujbașii
lui mergând ei înșiși la biserică pe stilul nou și împiedicând

orice fel de petreceri în zile de sărbătoare după stilul vechi.
De asemenea, Sfântul Sinod ruga capii partidelor politice
să nu mai îngăduie adepților politici ca în campaniile elec-
torale să tulbure poporul cu chestiuni bisericești, iar inte-
lectualii erau rugați „să-i dumirească în toate prilejurile” pe cei
care se opun noului calendar290.
În timpul Sinodului a existat un schimb dur de replici
între arhiepiscopul Gurie Grosu care arătase că, în ciuda
eforturile sale, populația nu primește noul calendar și ie-
rarhii din Vechiul Regat care i-au reproșat că nu a luat măsuri
energice în această privință. Mai mult, anumiți ierarhi au
fost de părere că dacă arhiepiscopul basarabean consideră
că nu poate aplica hotărârea Sfântului Sinod, atunci să se
retragă din funcție291. Mâhnit de această situație, arhiepis-
copul Gurie a petrecut sărbătorile la o mănăstire, și nu la
reședința din Chișinău, fapt care a fost semnalat de presa
vremii292. La acea vreme, deoarece prin Statutul de Orga-
nizare al Bisericii Ortodoxe Române, Mitropolia Basarabiei
se înființase doar formal, Basarabia funcționa împărțită în
trei eparhii: a Chișinăului, a Bălților și Hotinului și a Cetății
albe, iar Gurie Grosu avea titlul de Arhiepiscop al Chișinăului
290
„Ședințele Sf. Sinod. Ziua IV. Chestiunea calendarului”, Univer-
sul nr. 294 din 20 decembrie 1925; „Ședințele Sf. Sinod ziua V”, Uni-
versul nr. 294 din 21 decembrie 1925; Pr. Vasile Secrieru, „Chestiunea
calendarului «îndreptat» din Basarabia în atenția Sfântului Sinod de
la București”, p. 97.
291
„Prelații basarabeni cer revenirea provizorie la calendarul ve-
chiu”, Adevărul nr. 12890 din 20 decembrie 1925.
292
„Arhiepiscopul Gurie s-a retras la mănăstire”, Universul, nr. 1
din 1 ianuarie 1926.
Postfață 195
Hotinului, demnitate pe care a îndeplinit-o din 1920 până

în 1936, când Biserica din Basarabia a fost ridicată la rang
de Mitropolie293.
Agitațiile stiliste din localitățile basarabene încep să
prindă contur în Vechiul Regat, dar mai ales în Basarabia,
cu prilejul sărbătorilor Crăciunului din anul 1925 și ale
Anului Nou 1926, instigatorii acestora fiind, conform rela-
tărilor din presa laică sau cea bisericească călugării va-
gabonzi, politicienii fără scrupule sau emisari comuniști294.
O parte a presei laice era destul de optimistă și considera că
„moldovenii nu sunt atât de ostili noului calendar”, iar pro-
paganda autorității bisericești va da roade în curând295.
În alte articole însă se atrage atenția că agitata chestiune
a adoptării noului calendar începe să iasă din cadrul strict
religios, luând proporțiile îngrijitoare ale unei chestiuni de
ordin social. În eparhia Chișinăului, sărbătorile Crăciunului
și Anului Nou au fost prăznuite după calendarul cel vechi.
Majoritatea preoților din această eparhie, încurajați, spun
jurnaliștii, de atitudinea tolerantă a arhiepiscopului, sunt
293
Gurie Grossu, „Un părinte spiritual al Basarabiei. Mitropolitul
Gurie Grosu” în Ion Țurcanu, Bessarabiana: teritoriul dintre Prut și Nistru
în câteva ipostaze istorice și reflecții istoriografice, Editura Cartdidact,
pp. 217- 229.
294
„Noi agitații în chestia calendarului”, Renașterea nr. 2, 13 ianuarie
1926, p. 7.
295
„Propaganda de la sate pentru primirea noului calendar”, Uni-
versul nr. 13 din 17 ianuarie 1926. Despre munca de lămurire a credin-
cioșilor întreprinsă de episcopul Dionisie al Ismailului, se spune cu
optimism: „Arhiereul Dionise revine din propaganda sa cu credința că o acțiune
cum este cea pe care a întreprins-o va potoli în curând spiritele moldovenilor,
aducându-i la supunerea și ascultarea ce de veacuri au arătat-o bisericii creș-
tine și reprezentanților ei”.
vehemenți în legătură cu această chestiune (sunt enumerați,

printre alții, preoții Știucăși, Andronic membri în consis-
toriul eparhial și al protoiereului Gudina)296. În februarie
1926 erau consemnate tulburări și la Chișinău când, cu
ocazia sărbătorii Întâmpinarea Domnului pe stil vechi (15 fe-
bruarie 1926), „mai multe mii de femei și bărbați” s-au adu-
nat în fața arhiepiscopiei și au cerut să se facă slujba bise-
ricească, amenințând că în caz contrar se vor ascunde în sub-
terane și pivnițe și vor oficial slujba „după vechea datină”297.
Peste toată această situație s-a suprapus campania elec-
torală pentru alegerile din 1926, considerate printre cele mai
viciate, dar și mai violente din epocă298. Încă din decembrie
1925, când se întrunise adunarea eparhială a Chișinăului
pentru a discuta problema noului calendar, presa consemna
că discuțiile „au avut un caracter politic. Dacă luăm în vedere
că susținătorii lui au fost fruntașii a două partide politice, Inculeț
al celui liberal și d-nii Neaga Șiraev și Protoiereul Cuciujna al
celui averesecian vom înțelege înflăcărarea cu care s-a cerut re-
venirea la noul calendar”299. Mai mult, presa suspectează fap-
tul că guvernul, în vederea viitoarelor alegeri din Basarabia,
revine în mod mascat asupra acestei decizii și permite re-
prezentanților săi în Basarabia, ca Ioan Inculeț, să aibă o
296
Cuvântul nr. 359 din 18 ianuarie 1926.
297
Universul nr. 39 din 17 ianuarie 1926, „O mare fierbere la
Chișinău”.
298
Alexandru Nicolaescu, „Alegerile parlamentare din 1926 re-
flectate în presa vremii”, Anuarul Inst. De Cerc. Socio-Umane Sibiu,
vol. XXV, 2018, pp. 139–171; „Administrația și procesul electoral din
românia în anii democrației parlamentare (1919-1937)”, Annales Univer-
sitatis Apulensis, Series Historica, 8, 2004, pp. 183-192.
299
Universul, nr. 289 din 15 decembrie 1925.
Postfață 197
poziție în contradicție cu linia oficială300. Deși în ianuarie

1926, articolele de presă consemnau că Arhiepiscopul Gurie
„continuă cu multă ardoare propaganda pentru noul calen-
dar”, cu referire la discursurile sale și la măsurile luate îm-
potriva preoților care continuau să slujească pe vechi301,
spre sfârșitul acestei luni se manifestă suspiciunea că și el
ar intra în logica alegerilor electorale cu intenția ascunsă de
a fi sprijinit politic pentru scaunul de mitropolit302.
Situația se complică în Săptămâna Mare a anului 1926,
când toate prefecturile din Basarabia au primit o circulară
a Ministrului de Interne Octavian Goga. Circulara stipula
că, „în interesul liniștei populației basarabene”, guvernul a ho-
tărât să nu ia nicio măsură contra acelor creștini ortodocși,
care vor dori să serbeze Paștele după stilul vechi303. Problema,
așa cum o prezintă presa laică, era că circulara Ministerului
de Interne a fost transmisă doar pe cale administrativă, pe
când preoții din Basarabia nu au avut niciun ordin în acest
sens. Astfel, ei au serbat Paștile după noul calendar, la 4 apri-
lie, în prezența puținilor credincioși care s-au conformat
schimbării calendarului, pe când majoritatea credincioșilor
au preferat să aștepte până în 2 mai pentru a serba conform
vechiului calendar. La 2 mai însă, adepții vechiului calendar
au constatat că nu există preoți care să săvârșească slujbele
în localitățile lor, devreme ce aceștia celebraseră deja Paștile.
300
„Angajamentele domnului Inculeț. Domnia sa a vorbit în Adu-
narea Eparhială despre schimbarea calendarului”, Universul, nr. 288
din 13 decembrie 1925.
301
„O schimbare radicală în chestiunea stilului nou în Basarabia”,
Universul, nr. 13 din 17 ianuarie 1926.
302
„Arhiepiscopul Gurie și reforma calendarului. Cum se explică atitu-
dinea echivocă a înaltului prelat?”, Universul, nr. 23 din 29 ianuarie 1926.
303
Adevărul, nr. 12977, 4 aprilie 1926.
Astfel, sate întregi au fost lipsite de slujba Învierii Domnului,

iar locuitorii au fost nemulțumiți și amărâți304.
La sfârșitul lunii aprilie 1926, premierul desemnat Ale-
xandru Averescu se afla în Basarabia, în campanie electo-
rală pentru apropiatele alegeri parlamentare. Cu acest prilej
declara: „Vechiul guvern a hotărât o modificare a calenda-
rului. Faptul acesta, drept-credincioșii din Basarabia l-au
socotit ca o abatere de la datinile strămoșești. Noi, spre a nu
provoca neînțelegeri, am decis ascultarea cuvântului consi-
liului ecumenic. Până atunci, am ordonat încuviințarea săr-
bătoririi Paștelui după voia fiecăruia”305. Peste câteva zile,
la Chișinău, unde prezenta programul prin care urmărea
„să grăbească procesul unirii sufletești definitive a Basara-
biei cu România”, reia problema calendarului, declarând
că „numai pentru anul acesta s-a admis serbarea Paștelui
după vechiul stil”, în timp ce chestiunea urma să fie clari-
ficată de un sobor ecumenic, la care vor lua parte repre-
zentanții tuturor bisericilor ortodoxe”306.
În Transilvania, tulburările stiliste sunt aproape ine-
xistente, cu excepția câtorva incidente răzlețe care se pe-
trec în jurul Paștilor anului 1926307. Presa bisericească din
304
„Unde duc conflictele de competență. Basarabenii nu și-au ser-
bat încă Paștele”, Adevărul, nr. 12986, 16 aprilie 1926.
305
„Guvernul încearcă să «cucerească» Basarabia”, Adevărul, nr.
12997, 30 aprilie 1926.
306
„D. general Averescu la Chișinău”, Universul, nr. 101, 5 mai 1926.
307
Trei preoți din Basarabia au răspândit în ajunul Crăciunului o
moțiune în care însemnau poporul să nu țină praznicele după calen-
darul îndreptat. Cei trei erau de la Mănăstirea Tabăra din Basarabia. Au
fost dați pe mâna parchetului militar pentru nesupunere față de legi și
dispreț față de religie (Renașterea, nr. 17, 25 aprilie 1926, p. 7); Preotul
rus Vladimir Poneacar trimis de bolșevici în Basarabia ca să tulbure po-
porul a fost reținut de organele în drept și expulzat din țară. (Renașterea,
nr. 20, 16 mai 1926, știri, p. 6).
Postfață 199
Transilvania consemnează însă „veștile triste” care vin din

București în legătură cu schimbarea calendarului. Unul din
preoții care scrie în paginile revistei Renașterea din Cluj
adresează un cald și sincer îndemn confraților basarabeni,
ca unul care a vizitat Basarabia de mai multe ori și a fost im-
presionat de măreția slujbelor din Catedrala din Chișinău:
„Vrem și dorim să fiți de aici înainte tot slujitorii cei mai devotați
ai ortodoxiei și să învățăm multe de la voi și să vă împăcați cu cele
hotărâte de Sfântul Sinod și să ne credeți că schimbarea calenda-
rului nu este nicidecum în detrimentul ortodoxiei. Noi ardelenii
am primit aceste schimbări fără nici o zguduire, deși noi ținem la
ortodoxia noastră pentru păstrarea căreia am dus o luptă grea în
decursul veacurilor. Ardealul este pământul clasic al luptelor
confesionale. Nicăieri în lume nu s-au dat atâtea lupte permise
și nepermise mai ales pentru stârpirea ortodoxiei. Dacă noi care
în atâtea veacuri am fost expuși tuturor încercărilor de a ne desface
de biserica strămoșească, am rămas buni ortodocși și am primit
fără zguduire schimbarea calendarului, cu atât mai puțin să vă
fie teamă vouă, care aveți atâtea mijloace să-i stăpâniți pe credin-
cioșii voștri și unde ortodoxia e atât de tare. Am scris aceste rân-
duri cu gândul curat de a sta în ajutor fratelui în necaz și din do-
rința de a auzi că în Basarabia este pace și bună înțelegere”308.
***
La fel de problematică a fost și serbarea Paștilor anului

1929, care prin implicațiile sale pe termen lung, a consti-
tuit un moment de cotitură în dezvoltarea mișcării stiliste.
308
Pr. Patriciu Curea, „Pentru frații din Basarabia”, Renașterea, 24
ianuarie 1926, p. 2.
Încă din 1928, Sinodul Bisericii Ortodoxe Române hotărâse

ca Paștile anului 1929 să se serbeze în conformitate cu ca-
lendarul îndreptat, în data de 31 martie 1929, decizie la care
au subscris toți ierarhii Bisericii Ortodoxe Române. Ulterior,
dată fiind situația de mare tulburare care se crease în Basa-
rabia, mitropolitul Gurie alcătuiește un memoriu prin care
arăta că hotărârile din 1928 în privința calendarului nu pot
fi definitive, întrucât nu toți ierarhii au fost prezenți la res-
pectiva ședință, iar unii din cei prezenți au fost de părere ca
Paștele să se serbeze pe stilul vechi la 5 mai 1929. Însă, mai
presus de toate, la această ședință a lipsit Patriarhul309. Pe
baza acestui memoriu, mitropolitul Gurie a cerut convocarea
Sfântului Sinod, astfel încât să se ia o hotărâre definitivă
în privința calendarului, iar ierarhii să fie informați despre
proporțiile mișcării din Basarabia.
Presa laică arată că discuțiile Sfântului Sinod legate de
problema calendarului au fost „foarte animate”, străduin-
du-se să găsească cea mai bună soluție dintre cele trei posi-
bile și anume: să se mențină cu totul cele hotărâte anterior,
pentru că orice revenire asupra celor stabilite atunci ar aduce
în ochii credincioșilor o știrbire a prestigiului Bisericii și
a Sinodului; să se mențină cu totul hotărârea de a serba
Paștile la 31 martie 1929, însă „în aplicarea acestor dispozi-
ții să se ție cont de posibilitățile de executare. Cu alte cuvinte,
Sinodul își menține decizia luată, însă la dispoziția episco-
pilor ca să fixeze, în eparhiile lor, și în limitele posibilită-
ților, data la care să se fixeze sărbătorile de Paști”; în fine,
309
„Unitatea Bisericii Ortodoxe amenințată. Se desparte Biserica
Basarabeană?” Cuvântul, nr. 1339, 13 ianuarie 1929.
Postfață 201
aplicabilitatea hotărârii să depindă de adeziunea celorlalte

Bisericii Ortodoxe. Și cum această adeziune nu a sosit până
acum, să se mențină vechile date ale calendarului neîndrep-
tat și deci Paștile anului 1929 să fie serbat la 5 mai310.
În final, s-a hotărât ca Sfintele Paști să se serbeze la data
de 31 martie 1929, așa cum s-a hotărât în 1928, această dată
respectând toate prevederile canonice exprimate în Sinodul
ecumenic de la Niceea. Clericii și laicii aflați în slujba Bise-
ricii erau chemați să îndemne poporul să nu se neliniștească
referitor la data Sfintelor Paști, ci să se neliniștească doar în
ceea ce privește „mijloacele de a curățire a sufletului întinat
de greșeli, ca să prăznuiască cu vrednicie Sfânta Înviere”311.
Această hotărâre a fost întărită în Sinodul Bisericii Ortodoxe
reunit în 18 februarie 1929, când s-a hotărât, pentru dove-
direa solidarității tuturor membrilor Sfântului Sinod în chestia
serbării Paștelui pe 31 martie, să se dea următorul comu-
nicat: „În conformitate cu normele canonice și cu tradiția Sfintei
noastre Biserici, pentru serbarea luminatului praznic al Învierii
s-a fixat ziua de 31 martie. Această hotărâre s-a adus la cunoștința
clerului și a poporului prin carta noastră pastorală. De la această
dispoziție Sfântul Sinod nu a admis și nu poate admite nici o abatere”.
310
„Astăzi Sinodul va decide. Clerul ardelean pentru menținerea
datei de 31 martie și cel basarabean pentru 5 mai”, Adevărul, nr. 13834,
26 ianuarie 1929, p. 3.
311
Apostolul extras din sumarul ședinței din 24 ianuarie 1929: „Sfân-
tul Sinod hotărăște: Menținerea datei Sfintelor Paști pe 31 Martie cum
s-a precizat în toate calendarele tipărite, mai ales că anii viitori nu se mai
ivesc greutățile de calcule din anul acesta Sfântul Sinod îndeamnă pe
toți fiii de ordine și pricepere a sfătui pe cei seduși a nu se lăsa căzuți
în mrejele agitatorilor periculoși pentru țară și așezămintele ei”.
În luna martie a anului 1929, date fiind agitațiile din

Vechiul Regat și din Basarabia, deputatul Nicolae Lupu adre-
sează primului ministru și miniștrilor de culte și interne o
interpelare asupra situației create în urma hotărârii Sfân-
tului Sinod relativ la data Paștilor312. Dr. Lupu, care se pre-
zenta nu ca un om politic, ci ca un fiu credincios al Bisericii,
afirma de la tribuna Parlamentului că „avid de reforme la
1928, în lipsa Patriarhului, Sinodul sub președinția mitropoli-
tului Pimen, hotărăște să schimbe data Paștilor” și că această
hotărâre a fost luată „în urma presiunii unui om orgolios, mi-
tropolitul Nicolae Bălan”. Prin urmare, cerea în termeni duri
primului ministru să intervină și să convingă Sinodul Bi-
sericii să revină asupra deciziei.
Decizia Guvernului citită cu această ocazie lua act de
decizia Sinodului ca Paștile să se serbeze la 31 martie. Cu
toate acestea, ierarhii Basarabiei, în interesul superior al
Bisericii și al liniștii publice, erau îndemnați să găsească
modalitățile pe lângă care cei nemulțumiți cu data de 31
martie să-și primească mângâierea sufletească la data do-
rită de ei, fără ca pentru aceasta să fie urmăriți de autoritățile
bisericești. „De la sine înțeles – se arată în respectiva decla-
rație – că guvernul, ținând seama de liniștea publică, de pacea
sufletească, de respectul față de libertatea conștiinței supușilor
țării, nu va putea împiedica cu forța statului pe nimeni să serbeze
Sfintele Paști atunci când conștiința sa religioasă îi dictează.”
Protagonistul acestui episod legat de sărbătorirea Paști-
lor în anul 1929 a fost, fără îndoială Mitropolitul Gurie al
312
„Hotărârea Guvernului în chestia datei Paștilor. Interpelarea
d-lui Lupu în Cameră. Răspunsul domnului Maniu”, Adevărul, nr. 13869,
10 martie 1929, p. 3.
Postfață 203
Basarabiei. Acestea este prezentat în presa de la București,

dar și în cea ardeleană, fie ca ierarhul providențial care cu
tact pastoral reușește să dezamorseze o situație foarte com-
plicată, aplicând principiul iconomiei, al pogorământului,
fie ca un rebel ale cărui acțiuni iresponsabile conduc la schis-
mă în Biserică313. În ziarul Adevărul, respectiv în ziarul Cu-
vântul, se pot găsi interviuri cu Mitropolitul Gurie din care
reiese punctul său de vedere în legătură cu îndreptarea ca-
lendarului. Mitropolitul afirmă că stilul bisericesc îndreptat
nu este nici catolic, nici protestant, ci este al Sfinților Părinți
de la Niceea. Poporul drept – credincios trebuie să fie supus
bisericii – mame și să se conformeze deciziilor ei. Mitro-
politul Gurie a declarat că este perfect de acord cu Hotărârea
Sinodului de a se sărbători Paștele la 31 martie, o hotărâre
care este justă și în conformitate cu canoanele Sinodului
de la Niceea. În același timp, însă, el este de părere că în
mod excepțional Paștile din anul 1929 ar trebui sărbătorite
la 5 mai, „ca să se liniștească spiritele”314.
313
Renașterea, nr. 13, 31 martie, pp. 5-6: „Sfintele sărbători din anul
acesta sunt tulburate în Biserica noastră românească de învârtoșarea
ce s-a pus în inimile fraților noștri din Basarabia, o parte din Moldova
și răzleț și-n alte părți ale țării. Se vede că în sufletele lor dragostea față
de străini, dușmani și de ne prieteni e mai mare decât față de cei de un
sânge și o credință, astfel nu ne putem explica cum însuși Mitropolitul
Gurie a dezertat de la datorințele de păstor și învățător al poporului său,
lăsându-se îndrumat de cei neștiutori și nepricepuți. Și-a nesocotit
iscălitura pusă pe hotărârea Sfântului Sinod atât de a doua oară, cât mai
ales de întâia oară, privitor la serbarea Sfintelor Paști, când a fost pro-
punătorul și susținătorul datei celei adevărate de 31 martie”.
314
„Mitropolitul Gurie împotriva datei fixate pentru Paști”, Adevă-
rul, nr. 13824, 14 ianuarie 1929, p. 3; „Importante declarații făcute «Cu-
vântului» de IPS Gurie, mitropolitul Basarabiei”, Cuvântul, nr. 1339,
La întrebarea unui reporter dacă se consideră un „rebel”

și dacă are în vedere că prin inițiativele lui provoacă dez-
binare în Biserică, răspunsul ierarhului a fost: „Nu sunt un
rebel. Dar sunt singur. Nimeni nu-mi ajută. Nici intelectualii,
care ar putea ajuta duhovnicește, cu propaganda, nici autoritățile,
prin pilda lor de a veni la Biserică. Ci fieștecare vorbește ca Sino-
dul să revie asupra datei serbării Paștelui. Și nu sunt Dumnezeu
să pot stăpâni o regiune întreagă”.
Unul din colaboratorii apropiați ai mitropolitului Gurie,
Constantin N. Tomescu remarca în paginile Jurnalului său
că „se știa cât este de chinuit arhiepiscopul”315, cu referire
la situația grea în care se găsea ierarhul în raport cu preoții
din administrația eparhială care nu acceptau calendarul
îndreptat, fie ei deputați din Adunarea Eparhială, ca pr. Pavel
315
în funcția de secretar al Mitropoliei Basarabiei. S-a aflat aici pană în
28 iunie 1940, când a fost nevoit, împreună cu mulți alți romani, să se
refugieze. Revine odată cu armata romană în 1941, pentru ca în 1944 să
revină definitiv în România. A trecut prin închisorile comuniste (George
Enache și Silvia Corlăteanu-Granciuc „Chișinăul interbelic în memoriile
secretarului Mitropoliei Basarabiei, prof. Constantin N. Tomescu”,
pp. 115-119).
315
Constantin N. Tomescu, Jurnal din viața mea (publicat sub egida
Ministerului Educației, Culturii și Cercetării al republicii Moldova.
Institutul de Istorie), Cartdidact, Chișinău, 2018, pp. 810-810. Constantin
Nicolae Tomescu a venit în Basarabia în vara anului 1918, însoțindu-l
pe Nicodim Munteanu, numit arhiepiscop al Basarabiei, invitat de acesta
în funcția de secretar al Mitropoliei Basarabiei. S-a aflat aici pană în
28 iunie 1940, când a fost nevoit, împreună cu mulți alți romani, să se
refugieze. Revine odată cu armata romană în 1941, pentru ca în 1944 să
revină definitiv în România. A trecut prin închisorile comuniste (George
Enache și Silvia Corlăteanu-Granciuc „Chișinăul interbelic în memoriile
secretarului Mitropoliei Basarabiei, prof. Constantin N. Tomescu”,
pp. 115-119).
Postfață 205
Guciugna316 sau consilieri eparhiali ca Pavel Lotoțchi317, dar

și cu reprezentanții Guvernului care aveau de multe ori
o atitudine duplicitară în această problemă (aici era indicat
Ioan Inculeț, ministrul pentru Basarabia). În general, ten-
dința presei laice pe care am consultat-o este să-l învino-
vățească pe ierarhul de la Chișinău, titrând titluri alarmante
legate de schisma Bisericii din Basarabia318.
În acest context, doresc să amintesc cazul ziarului Nabat
(Alarma) care apărea la Chișinău, în limba rusă, fiind con-
dus la acea vreme de avocatul liberal Oprea. Nabat, ne spun
ziarele epocii, era „,specializat în agitații pe chestia calen-
darului, agitații care stau la temelia propagandei comuniste”,
și avea un tiraj de 8000 de exemplare, din care 5000 doar
316
Pr. Radu Petre Mureșan, „Pavel Guciujna (1881-1953)”, în Chipuri
de lumină, vol. 2, Renumiți preoți de mir din trecutul Arhiepiscopiei Bucu-
reștilor, București, Editura Cuvântul Vieții, 2015, pp. 21-23.
317
Paul Lotoțchi, fost profesor la Seminar, cerea să se aplice hotărârea
Sinodului Constantinopolitan din 1583, adoptată la un an de la accep-
tarea calendarului gregorian și anume că mirenii care vor primi calen-
darul trebuie să fie excomunicați, iar preoții caterisiți.
318
„Majoritatea preoților din această parohie, încurajați și de atitu-
dinea arhiepiscopului, sunt atât de intransigenți pe această chestiune,
încât chiar aceia dintre ei care se ocupă de situații administrative nu vor
să înțeleagă rațiunea noului calendar (...). Situația aceasta nu se va
putea schimba atâta timp cât arhiepiscopul Gurie se va menține în
atitudinea de nepăsare față de această stare de lucruri. Lipsa de au-
toritate a acestui prelat este interpretată ca o încurajare la nesupunere”,
exemple fiind preoții Știucă și Andronic din consistoriul eparhial, preo-
tul Popovici, toți profesori la seminar. „Scandalul bisericesc din Basa-
rabia”, Cuvântul, nr. 359, 18 ianuarie 1926. Autorul articolului susține
că protoiereul Gucijna s-ar fi folosit de problema calendarului în cam-
pania electorală, promițând ca în cazul în care va fi ales va restabili
calendarul.
la Chișinău (un număr mare pentru acea epocă și pentru

Basarabia)319. În jurul ziarului s-a format un Comitet al Creș-
tinilor Ortodocși, partizani ai stilului vechi care își pro-
punea să reunească adepții acestei mișcări fie ei intelectuali
sau delegați din satele Moldovei320.
Ziarul în limba rusă de la Chișinău a publicat mai multe
articole tendențioase, bazate pe surse mai mult sau mai puțin
exacte, care au creat confuzie în problema calendarului.
Astfel, la începutul lunii ianuarie 1929, într-un număr se
afirma că Sfântul Sinod a dat voie ca lumea să se unească
cu catolicii321, în timp ce, în alt număr apărea informația că
este un ordin al Mitropolitului să se serbeze Crăciunul după
stilul vechi322. Arhiepiscopul Gurie Grosu a dat ziarul în
judecată pentru răspândirea de știri tendențioase și pentru
faptul că a îndemnat populația la nesupunere față de auto-
ritățile civile și bisericești.
În ceea ce privește ecourile din Transilvania, în cotidia-
nul Gazeta Transilvaniei putem găsi un interviu cu ministrul
Ardealului, doctor Voicu Nițescu (1883-1954)323, care arăta
că populația din Ardeal înțelege să respecte hotărârea Sfân-
tului Sinod. Și aceasta nu pentru că în Ardeal ar dicta „uniții”,
așa cum se insinuează adesea, ci pentru că „la noi nu sunt,
ca în alte părți, agitatori care numai din motive politice agită
spiritele. Nu există în Ardeal nici un fel de agitatori, nici
319
Universul, nr. 49 din 3 martie 1929.
320
Ibidem, Nota 1734/ 15 aprilie 1929, f. 13.
321
„Instigații pe tema noului calendar”, Universul, nr. 3 din 5 ia-
nuarie 1929.
322
Cuvântul, nr. 1343 din 17 ianuarie 1929.
323
Gazeta Transilvaniei, nr. 30, 20 martie 1929.
Postfață 207
măcar anti-răgățeni (...)”. La începutul lui 1929, o știre scurtă

cuprinsă în Telegraful Român arăta că în Capitală încep agi-
tații pe tema calendarului și se cerea autorităților în drept
să ia o atitudine fermă, „care să termine definitiv chestiunea”324.
În februarie 1929, apărea un editorial interesant în Tele-
graful Român, având ca subiect stilismul325. Autorul enumeră
trăsăturile definitorii ale Ortodoxiei și arată prin ce anume
se deosebește ortodoxia, așa cum este trăită în Ardeal, de
ortodoxia „de peste munți”, adică din Vechiul Regat: „Orto-
doxismul însemnează suferință trupească, tolstoism social (non
rezistență la rău), separare și ignorare a realităților lumești ispi-
titoare și pline de păcat, însemnează resemnare, purificare și mân-
tuire. Însemnează refractarism și contemplație transcedentală.
Dar mai ales disciplină (...). Cu ocazia schimbării calendarului,
ortodoxia trăitoare din sufletul mulțimilor de peste Carpați – de-
viată întrucâtva din cauza unui refractarism anarhic, a reacționat
de așa manieră că centrul de greutate al adevăratului suflu ortodox
cade alături de disciplină”.
În continuare, autorul arată că Biserica Ortodoxă din
Ardeal, deși este acuzată de spirit protestant în dogmă și
iezuitism în metode, s-a identificat cu aspirațiile istorice,
sociale, politice și naționale ale poporului, și-a istoricizat
sensul social, iar ierarhii ardeleni, începând cu Andrei
Șaguna, au fost „sfetnicii naționali ai sufletului românesc
în Transilvania”. Prin urmare, orice chestiune de existență
bisericească în Ardeal devenea automat și o chestiune de
existență națională. În situația concretă a calendarului, autorul
324
„Earăși calendarul”, Telegraful Român, nr. 4 din 9 ianuarie 1929.
325
PetreȚincu, „Calendarul și ortodoxismul ardelean” în Telegraful
Român, nr. 17, din 27 februarie 1929.
arată că „Ardealul a acceptat cu încredere, cu credință și

respect hotărârile chibzuiților ierarhi. Adevărată disciplină
ordonată și educată, izvorâtă congenital și organic din duhul
tradiției ortodoxismului ardelean. Și de aceea, când IPS Pă-
rinte Nicolae al Ardealului a spus de curând: „În eparhia
mea nu există agitații pe chestia calendarului!” a știut să
smulgă o notă din devenirea armonică și impresionantă
a tradiționalismului ortodox ardelean, îndreptar de disci-
plină creștinească eternă”326.
În paginile Revistei Teologice de la Sibiu găsim și o pole-
mică acerbă cu ziarele laice de la București care contestau
data fixată de Sfântul Sinod pentru serbarea Paștilor în anul
1929. Într-unul din numerele acestei reviste, Părintele Du-
mitru Stăniloae, aflat la München la acea vreme, publică un
amplu studiu prilejuit de constatarea că „ziarele noastre
au întâmpinat cu o neînțeleasă și nejustificată ostilitate”
hotărârea Sfântului Sinod și că „nervul indignării și al ar-
gumentării l-a format ideea că Sinodul de la Niceea a ho-
tărât, în chestiunea pascală, ca Paștile să se serbeze totdeauna,
necondiționat, în urma Paștilor iudaice”. Ca răspuns la acest
articol, Părintele Dumitru Stăniloae argumenta că Sinodul
de la Niceea nu a hotărât ca Paștile creștine să se serbeze în
urma paștilor evreilor și în general nu a impus nici un fel
de dependență între Paștile creștine și cele evreești. Dim-
potrivă, clarifică marele teolog român, hotărârea Sinodului
326
Declarația lui Nicolae Bălan, care întreținându-se câteva minute
cu ziariștii, le-a spus: „În eparhia mea nu s-ar putea petrece asemenea
lucruri. Preoții și credincioșii din eparhia mea nu se agită pe chestiu-
nea calendarului” („Adunarea Sfântului Sinod și rezolvarea chestiei
calendarului”, Adevărul, nr. 13832, 24 ianuarie 1929, p. 5).
Postfață 209
e îndreptată împotriva celor care determinau Duminica

Paștilor creștine în dependență de calculul iudaic. Acestora
li se poruncește să-și însușească ciclul creștin, stabilit de
Biserică, independent de cel iudaic327.
Intervenția în Parlament a Dr. Nicolae Lupu (1876-1947)
pe marginea agitațiilor stiliste a fost consemnată în presa
ardeleană ca o curiozitate328. „Ardealul ortodox – se arată într-un
articol din Telegraful Român – are o experiență de viață biseri-
cească constituțională de peste șapte decenii. Și-n acest răstimp
nu s-a pomenit un singur caz în care corporațiile bisericești cu
membrii mireni să-și reclame dreptul de a se amesteca în chestiu-
nile de ordin duhovnicesc, dogmatic sau canonic care cad în exclu-
siva competență a episcopatului”. Presa bisericească din Ardeal
consemnează cu ironie faptul că Dr. Nicolae Lupu, nemul-
țumit de decizia sinodală de a serba Paștile în data de 31
martie 1929, îi cere lui Iuliu Maniu, președintele Consiliului
de Miniștri, să schimbe data Sfintelor Paști. Domnul Iuliu
Maniu își declină competența, spunând că el nu e patriarh
și nici dacă ar fi nu ar putea împlini dorința domnului Ni-
colae Lupu. Acesta s-a adresat Camerei de la care a primit
același răspuns. Atunci, ne spune periodicul ardelean, Dr.
Nicolae Lupu s-a supărat foarte tare și și-a vărsat toată
mânia pe IPS Nicolae Bălan, Mitropolitul Transilvaniei,
327
Pr. Dumitru Stăniloae, „Sinodul de la Niceea împotriva Postiu-
daiștilor” în Revista Teologică, nr. 5-6, mai-iunie 1929, pp. 163-177. Unul
din articolele la care se referea Părintele Dumitru Stăniloae apăruse în
ziarul Cuvântul din 31 Ianuarie 1929 sub semnătura lui G. Racoveanu,
„Rătăcirea sinodală. Necanonicitatea hotărârii sinodale”.
328
„Dl. Dr. Nicolae Lupu și Pascalia”, Telegraful Român, nr. 21 din
13 martie 1929.
spunând că hotărârea sinodală a fost determinată de „or-

goliul” ierarhului ardelean. În general, referitor la serbarea
Sfintelor Paști, presa bisericească ardeleană arată că oameni
străini de problemele bisericești, mai mult oameni fără vreo
pregătire teologică, deci și fără nicio chemare, s-au găsit să
se facă cenzorii Sfântului Sinod și să agite lumea pe tema
Pascaliei, și îndemnați fiind de „interese streine binelui Bise-
ricii noastre Ortodoxe”, au căutat să tulbure apele pentru
a pescui mai ușor foloasele urmărite329.
Deznodământul mișcării stiliste în perioada interbelică
are loc în anii 1935-1936, în contextul unor măsuri dure luate
de autorități prin aplicarea Legii pentru Reprimarea unor noi
infracțiuni contra liniștii publice, care completa Legea Mâr-
zescu adoptată în 1924330. Înainte de adoptarea acestei legi,
Constantin Rădulescu Motru explica în Parlament (15 mar-
tie 1933) de ce era necesară înăsprirea legislației referitoare
la infracțiuni contra liniștii publice. Așa cum „Legea Mâr-
zescu” a fost necesară la acea vreme deoarece în România
se propagau ideile revoluționare din Rusia bolșevică, tot
astfel în 1933 este nevoie de o lege care să incrimineze lu-
crul nou care caracterizează politica țărilor europene și anume
„delictul sau crima colectivă, revoluțiunea dusă de mulțimea
organizată”, cu referire la organizațiile de extremă dreapta.
Elementul de noutate este că prin Legea din 1933 nu se mai
329
Recenzie a lui L. Fuioagă la cartea Dr. Vasile Gheorghiu, Data
Paștilor după calendarul îndreptat și Tradiție,Tipografia Cărților Bisericești,
București în Revista Teologică, nr. 5-6, mai-iunie 1929, pp. 186-187.
330
Ministerul Justiției, Lege pentru Reprimarea unor noi infracțiuni
contra liniștii publice, Monitorul Oficial și Imprimeriile Statului, Im-
primeria Centrală, București, 1933.
Postfață 211
pedepsesc doar persoane individuale, ci se pedepsește în

egală măsură afilierea la o asociație care a avut ca scop „să
schimbe sau să atenteze la siguranța statutului prin mijloace
violente”331. Noile prevederi introduse în Legea Mârzescu
declarau infracțiuni următoarele activități: propaganda pen-
tru crearea de nuclee, asociații și filiale subversive, partici-
parea la manifestări și procesiuni neautorizate, îndem-
nurile la rebeliune, baricadările, portul ilegal de arme și
uniforme.
La începutul anului 1935, presa semnala faptul că situa-
ția în Basarabia a luat o întorsătură alarmantă. Nu mai era
vorba de țărani pașnici care țineau la legea străbună și ce-
reau doar să fie lăsați să-și facă sărbătorile pe stil vechi, ci
se petrec în Basarabia lucruri foarte grave care țin de ordinea
și siguranța statului. În mod invariabil, în periodicele con-
sultate, se scoate în evidență comportamentul anti-social al
adepților vechiului calendar care, fără să fie provocați, sus-
țin respectivele articole de presă, i-ar fi agresat pe semenii
lor, adepți ai noului calendar, sau chiar pe jandarmi, ajun-
gându-se până acolo încât „stiliștii refuză să plătească impo-
zitele și să respecte legile”332. Din păcate, fanatismul credin-
cioșilor stiliști și incapacitatea autorităților de a gestiona
situațiile tensionate, au condus la o serie de incidente sol-
date cu morți și răniți, atât din partea stiliștilor, cât și a for-
țelor de ordine.
331
C. Rădulescu-Motru, Discursuri parlamentare. Ediție îngrijită, fișă
de dicționar și note de Petre Dan-Străulești, Editura Univers Științific,
București, 2008, pp. 259-261.
332
„Atenție la Basarabia!”, Curentul, nr. 2945, 16 aprilie 1936.
Într-un articol publicat în revista Luminătorul, se rezuma

astfel problema stilistă în Basarabia și provocările care ur-
mează după lichidarea acesteia: „La început, acestei mișcări
nu i se dăduse atenția cuvenită, în sensul de a fi combătută pe orice
cale. Iar autoritățile statului în această chestiune au fost complet
pasive. A fost nevoie să se dovedească cum că această mișcare de-
pășește cadrul bisericesc religios și că însăși statul este amenințat
în omogenitatea sa – dat fiind faptul că această mișcare și-a găsit
susținători la acei care lucrează împotriva Statului Român. Numai
după aceasta s-au luat măsuri administrative contra stiliștilor
agresivi cu care Biserica, cum e și natural, e în imposibilitatea de
a duce luptă sinceră și pe fața. Capii mișcări au fost arestați și dați
judecății iar paraclisele au fost dărâmate. Mai departe începe sau
trebuie să înceapă lucrul Bisericii. Cu desființarea stilismului agresiv
propriu-zis nu s-a desființat stilismul, căci rămâne stilismul pasiv
care cuprinde întreg centrul Basarabiei. Cu acesta trebuie dusă
lupta. Dar cum?”333
Ultimele manifestări ale mișcării stiliste în 1935 coincid
cu începuturile mișcării lui Petrache Lupu de la Maglavit.
Am putut constata cu acest prilej o poziționare interesantă
a periodicelor ardelene în care Maglavitul este hiperbolizat,
vorbindu-se elogios de deșteptarea religioasă pe care o aduce
și de asemănarea cu Lourdes-ul, în timp ce „nebunia stilistă”
este condamnată în termeni duri. Periodicul Renașterea din
Cluj se referă la zecile de mii de pelerini care veneau în
„satul minunilor” și la „frumoasa mișcare de trezire reli-
gioasă care trebuie să ne bucure în mod deosebit”, con-
cluzionând că „Asemenea mișcări de trezire nu pot fi strunite
333
Pr. Ant. Luțcan, „Stilismul”, Luminătorul, nr. 12, an 1936, p. 755.
Postfață 213
cu baionetele. Nimenea n-are dreptul să se atingă de credința po-

porului și de sentimentele lui religioase, mai ales când ele se afirmă
în forme atât de impresionante334. În paginile aceleași reviste
erau deplânse „excesele stiliștilor” și se considera că doar
lipsa de îndrumare părintească și pasivitatea autorităților
au condus la această situație335. Doar Telegraful Român pre-
zintă uneori împreună, ca într-o oglindă, cele două fenomene,
considerând că ele arată „marea sete religioasă manifestată în
masele țărănimii noastre”, care așteaptă să fie captată ca o pre-
țioasă comoară sufletească și să fie folosită pentru o rege-
nerare a întregii vieți morale a neamului336.
Sperăm ca prin precizările pe care le-am făcut referitoare
la serbarea Paștelui în anii 1926 și 1929, luând în discuție do-
cumente de arhivă sau articole de presă, să reiasă mai bine
care au fost împrejurările, percepțiile, sensibilitățile și atitu-
dinile care au condus la radicalizarea mișcării stiliste în
334
Pelerinajul de la Maglavit, Renașterea, nr. 31-32, 4 august 1935,
p. 2; Renașterea, nr. 36, 8 septembrie 1935, p. 4; „Maglavitul merge spre
glorie”, Renașterea, nr. 37, 15 septembrie 1935, p. 3: „Toate semnele arată
că vom avea un Lourdes românesc”.
335
„E regretabil că s-a ajuns aici. Dacă Statul intervenea din vreme,
curățind Moldova de agenții provocatori, în chip de călugări ignoranți
sau emisari comuniști, desigur că stilismul ar fi dispărut repede. Acum
situația e mai dificilă. Totuși, printr-o colaborare strânsă cu Biserica,
răul poate fi stăvilit” (Renașterea, nr. 38, 20 septembrie 1936, p. 4, care
face referire la incidentul sângeros de la Piatra Neamț); „Mânați de un
fanatism bolnav, se dedau prin câteva sate la agitații și excese regretabile.
Este dureros că dintr-o lipsă de îndrumare atentă și părintească, țără-
nimea a putut fi lăsată să ajungă la o rătăcire atât de mare („Excesele
stiliștilor”, Renașterea, nr. 40, 4 octombrie 1936, p. 4, după ce pagina
anterioară prezenta un amplu articol intitulat „Minunea de la Maglavit
în lumina Evangheliei”.
336
Telegraful Român, nr. 38 din 8 septembrie 1935.
perioada interbelică și la luptele cu forțele de ordine câțiva

ani mai târziu. Toți actorii implicați au contribuit într-un fel
sau altul la radicalizarea mișcării stiliste: autoritățile civile
sau bisericești, prin minimalizarea situațiilor tensionate,
gestionarea nefericită a incidentelor, pasarea responsabi-
lității, de la una la alta, pentru rezolvarea lor; oamenii politici
prin folosirea agitațiilor legate de calendar ca armă electorală;
credincioșii stiliști prin fanatismul cu care au reacționat, și
la care i-a condus sărăcia, regimul administrativ corupt și
marginalizarea socială, politică și culturală în cadrele Ro-
mâniei Mari.
***
În primii ani ai regimului comunist în România, două

fracțiuni stiliste au primit autorizație de funcționare: gru-
parea Cultul Creștin Tradiționalist, condusă de Ion Movileanu,
cu sediul în comuna Mircești-Putna, respectiv Asociația Re-
ligioasă a Creștinilor Tradiționaliști de Răsărit, condusă de
Gheorghe Iacobaș și de Gheorghe Moșneagu care îl avea ca
șef spiritual pe Glicherie Tănase, cu sediul la Târgu Neamț.
Așa cum reiese din documentele de arhivă consultate, între
cele două grupări stiliste a existat o puternică rivalitate,
caracterizată prin apelul la arbitrajul instituțiilor statului
(Ministerul Cultelor, dar și Consiliul de Miniștri sau Minis-
terul Justiției) și prin dispoziția uimitoare de a se denunța
reciproc în raport cu autoritățile statului337.
În 1948, când a fost adoptată noua Lege a Cultelor, nici
una din aceste două grupări stiliste nu a mai fost recunoscută
337
Radu Petre Mureșan, Istoria Stilismului în România.
Postfață 215
de Statul Român. Tot în anul 1948 avea loc Conferința Pan-

ortodoxă de la Moscova (8 – 18 iulie 1948), unde Patriarhii
Răsăritului au hotărât ca sărbătorile fixe să fie celebrate după
calendarul adoptat de Sfântul Sinod al fiecărei Biserici, iar
Paștile să fie ținut după calendarul neîndreptat. Deși stiliștii
nu au participat la această Conferință, hotărârile sale i-au
vizat în mod indirect. Astfel, în urma Conferinței Panorto-
doxe de la Moscova, diferența de calendar nu mai putea
constitui un temei pentru existența stilismului ca și cult se-
parat, iar acesta a devenit o problemă internă a Bisericii Orto-
doxe Române. Ambele evenimente au constituit un punct
de cotitură pentru mișcarea stilistă în ansamblul ei.
„Cultul Creștin Tradiționalist” condus de Ion Movileanu
a devenit foarte vizibil după 1948 și s-a remarcat printr-o
acțiune juridică sistematică în vederea recunoașterii legale,
trimițând mai multe memorii Ministerului Cultelor și altor
instituții ale statului. Cu toate acestea, în septembrie 1954,
gruparea stilistă a fost radiată din registrul persoanelor ju-
ridice. În mod surprinzător pentru acele vremuri dure ale
regimului comunist, Ion Movileanu a dat în judecată Minis-
terul Cultelor, cerând să se constate că acest cult a fost re-
cunoscut de stat în anul 1946, iar Ministerul să fie obligat să
plătească câte 100 de lei/zi daune cominatorii, până la „satis-
facerea cererii cultului”338.
Se păstrează corespondența din 1954 dintre Ministerul
Cultelor și Procuratura Generală a Republicii Populare Ro-
mâne, în care această din urmă instituție cere detalii despre
338
Dosar 1/ 1954, f. 365, Nota din 1 septembrie 1954 de la Ministerul Cul-
telor, Cabinetul Juridic.
motivația respingerii recunoașterii acestei organizații. Mi-

nisterul Cultelor consideră că recunoașterea legală a aces-
tei fracțiuni ar însemna „a autoriza o mișcare provocatoare de
agitație, de frământări, de dezbinări, prin care s-ar lovi în unitatea
poporului muncitor, subminându-se astfel baza politică a statului
nostru popular”339. Din aceeași corespondență aflăm că recu-
noașterea „Cultului Creștin Tradiționalist” de către autori-
tățile comuniste ar fi survenit în mod accidental și s-ar fi
datorat unei insuficiente cunoașteri a respectivei organizații:
„fracțiunea «Cultul Creștin Tradiționalist» a fost recunoscută
ca asociație religioasă de sine stătătoare, printr-o greșeală (!?)
a fostului ministru Constantin Burducea, din cauza insuficientei
orientări cu privire la conținutul și practicile acestei grupări
religioase”340.
Nu știm în ce măsură putem vorbi de o „greșeală” la
nivelul Ministerului Cultelor în acele vremuri de început
ale regimului comunist în România, când Inspectorii pentru
culte erau buni cunoscători ai învățăturilor și practicilor
grupărilor religioase și le supravegheau de aproape341. Cert
este că la acea dată mai exista o grupare vechi – calendaristă
în România și anume creștinii de rit vechi (lipovenii). Aceștia
erau urmașii rușilor care nu primiseră reformele Patriarhului
339
Ministerul cultelor, Direcția de studii, Referat din 21 octombrie
1953 (Adresa Procuraturii Generale a RSR- Direcția 4, f. 130.
340
Ministerul Cultelor, Direcția de studii, Referat din 21 octombrie
1953 (Adresa Procuraturii Generale a RPR – Direcția 4, f.130; Ministerul
cultelor. Cabinetul Ministrului către Procuratura Generală a RPR –
Direcția 4, 24 octombrie 1953, f. 131).
341
Adrian Nicolae Petcu, „Împuternicitul de culte între conformism
și asigurarea libertății religioase”, Caietele CNSAS, anul VI, nr. 1-2 (11-
12) /2013, Editura CNSAS, București, 2014, p. 7-82.
Postfață 217
Nikon (secolul al XVII-lea), au părăsit Imperiul Țarist și

s-au organizat într-o mitropolie cu sediul la Fântâna Albă
(atunci în Bucovina, Imperiul Habsburgic). După formarea
României Mari, numărul lor a crescut prin revenirea Basa-
rabiei și a Bucovinei la patria – mamă, iar Mitropolia de la
Fântâna Albă, recunoscută ca centru mondial al românilor
lipoveni, se afla acum pe teritoriul României.
În perioada interbelică, Cultul Creștin de Rit Vechi a fost
tolerat în România, în ciuda demersurilor de a obține recu-
noaștere oficială. Unul din motivele acestei atitudini a fost
refuzul categoric al lipovenilor de a adopta calendarul gre-
gorian. În acest context, așa cum remarca cercetătorul George
Enache, recunoașterea oficială a creștinilor de rit vechi ar
fi însemnat implicit o recunoaștere a calendarului iulian și,
în ultimă instanță, o recunoaștere a mișcării stiliste: „Lipovenii
au păstrat calendarul iulian nu datorită agenților de peste Nistru,
ci caracterului lor profund tradiționalist, însă dată fiind originea
etnic rusă a credincioșilor, autoritățile române au continuat să
privească cu suspiciune comunitatea lipovenească (...). Confuzia
care se făcea între „credincioșii de rit vechi” și „stiliști” a îndem-
nat autoritățile să amâne recunoașterea oficială a cultului lipo-
venesc, deoarece acest lucru ar fi însemnat pentru stiliștii rupți
de ortodoxia românească o recunoaștere implicită a calendarului
iulian”342
În iunie 1940, când sovieticii au ocupat Basarabia și nor-
dul Bucovinei, Mitropolia de la Fântâna Albă s-a mutat la
342
George Enache, „Aspecte privind istoria cultului creștin de rit vechi
(lipovenii) în România în perioada interbelică și la începutul regi-
mului comunist”, pp. 127- 140 în Marius Lazăr, Iulia-Elena Hossu, Rușii
lipoveni din România. Istorie, identitate, comunitate, Institutul pentru stu-
dierea problemelor minorităților naționale, Cluj-Napoca, 2020.
Brăila. Mitropolitul Tihon (1942-1968) a intrat în conflict cu

mareșalul Ion Antonescu datorită refuzului de a trece pe
stilul nou comunitatea de lipoveni pe care o păstorea și a
astfel a fost internat la Mănăstirea Tismana. După eliberare,
în 1943, a trimis memorii Ministerului Cultelor pentru a primi
statut oficial de cult recunoscut, însă recunoașterea a venit
abia în 1946, din partea autorităților comuniste. Domnul
George Enache a publicat un document din octombrie – no-
iembrie 1948 al Direcției Regionale de Securitate Galați care
se referea la situația stiliștilor lipoveni și a celor ieșiți din
Biserica Ortodoxă Română în 1924. Documentul este inte-
resant deoarece arată că noile autorități comuniste aveau în
vedere vechea soluție a Mareșalului Ion Antonescu și anume
fuziunea tuturor ramurilor stiliste cu Biserica Ortodoxă
oficială.
În aprilie 1954, Ion Movileanu a avut o tentativă de unire
a grupării stiliste pe care o conducea cu creștinii de rit vechi.
Astfel, într-o adresă din mai 1954 către Ministerul Cultelor,
Cultul Creștin Tradiționalist cere „aviz favorabil pentru fede-
ralizarea Bisericii noastre cu Biserica cultului creștin de rit vechi
din Brăila, care din punct de vedere doctrinar menține același
ritual”343. În sprijinul respectivei solicitări, se aducea argu-
mentul că „principiul federalizării este principiul socialist”,
că există culte care deja l-au aplicat, ca Federația Cultelor
Evanghelice din R.P.R și că o soluționare favorabilă ar duce
la stoparea „provocațiunilor de ură” din partea fracțiunii
stiliste (pravoslavnice Neamț), care „nu văd bine adoptarea
343
Document primit la Minister cu 20 mai 1954 din partea Cultului
Creștin Tradiționalist.
Postfață 219
principiului socialist – federalizarea cu lipovenii, care din acest

motiv au corupt opt parohii în cadrul Organizației noastre confe-
sionale, de exemplu Schitul Copăceni, raion Vidra”.
Felul în care este întocmită această adresă, evidențiază
că în sprijinul Cultului Creștin Tradiționalist se afla un avocat
care oferea asistență juridică. Astfel, putem citi în respecti-
vul document că, în cazul în care această federalizare va lua
naștere din punct de vedere legal, cu aprobarea Ministerului
Cultelor, organizația Cultul Creștin Tradiționalist înțelegea
să stingă litigiul juridic intervenit pe chestiunea statutului
de organizare (dosar 427/1954, Tribunalul 1 Mai București).
Pe de altă parte, dacă în termen de zece zile de la primirea
solicitării nu primeau un răspuns, vor considera că Minis-
terul avizează favorabil cererea lor344. Documente interne
ale Ministerului Cultelor semnalează faptul că Ion Movileanu
încearcă unirea grupării sale cu creștinii de rit vechi – Tihon
și comentează motivele care-l determinau să facă acest de-
mers: „motivul principal al acestei acțiuni nu putea fi altul decât
lipsa, din zi în zi tot mai simțită, de preoți în grupările stiliste.
Credincioșii stiliști nu se pot obișnui ușor cu săvârșirea slujbelor
religioase de persoane din afara clerului”. Din această cauză, una
din măsurile eficiente pe care autoritățile ar trebui să o aibă
în vedere, pentru „frânarea stilismului”, era împiedicarea
preoților ori călugărilor stiliști de a umbla din sat în sat”345.
Nu cunoaștem care a fost răspunsul Ministerului Cul-
telor la „soluția federalizării”, propusă de Ion Movileanu,
344
Ministerul Culturii, Direcția de Studii, f. 147. Raport. Problema
stiliștilor, 1 aprilie 1954. Document primit la Minister cu 20 mai 1954 din
partea Cultului Creștin Tradiționalist.
345
Ministerul Culturii, Direcția de Studii, f. 87. Raport. Problema sti-
liștilor, 1 aprilie 1954.
însă ideea unirii mișcării stiliste nu a fost abandonată. În

octombrie 1954, Ioan Movileanu, în numele Cultului Creștin
Tradiționalist din Mircești și Dionisie Hugeanu, ca reprezen-
tant al creștinilor pravoslavnici, au semnat un efemer Act
de unificare cultic prin care se hotăra comasarea patrimo-
niului celor două personalități juridice și faptul că denu-
mirea noului cult va fi „Cultul Creștin Tradiționalist”346.
Dacă Cultul Creștin Tradiționalist miza pe recunoașterea
oficială din partea statului și pe unificarea mișcării stiliste
în ansamblul ei, inclusiv prin atragerea creștinilor de stil
vechi, Organizația Creștinilor Tradiționaliști de Răsărit, cu sediul
la Slătioara, a acționat mult mai insidios, în surdină, având
relații aparent minime cu autoritățile statului și încercând
să „cucerească” parohii sau mănăstirii care tradițional țineau
de gruparea Ion Movileanu. Acest lucru se vede cel mai
bine în „epopeea” Schitului stilist de la Copăceni – Vidra,
care a luat ființă în 1946, chiar după instaurarea regimului
comunist în România, în localitate existând câteva familii
stiliste încă din perioada interbelică347.
Inițial, schitul Sfântul Gheorghe de la Copăceni aparți-
nuse Cultului Creștin Tradiționalist, fiind construit chiar pe
proprietatea unui credincios al acestui cult, și a jucat un rol
important în răspândirea și organizarea stilismului în Mun-
tenia și Ardeal. De exemplu, în 1954, stiliștii din comuna
Covasna, Regiunea Autonomă Maghiară, au înaintat Minis-
terului Culturii o cerere prin care solicitau să se aprobe ca
346
347
dii, Dosar 1/1954, ff. 500-504 (Referat despre situația din Arhiepiscopia
Bucureștilor).
Postfață 221
Emilian Pricop, domiciliat în schitul de la Copăceni să în-

deplinească oficiul de preot pentru credincioșii din această
parohie, cererea fiind semnată de 104 persoane348.
Despre împrejurările în care Schitul de la Copăceni a de-
venit mărul discordiei între cele două organizații stiliste care
au funcționat după instaurarea regimului comunist în Ro-
mânia: Cultul Creștin Tradiționalist, respectiv Asociația Reli-
gioasă a Creștinilor Tradiționaliști de Răsărit ne-am referit pe
larg în studiul nostru, Istoria stilismului349. Treptat, în cursul
anilor 1955-1956, mai ales după ce fostul episcop Galaction
Cordun a devenit mitropolit, schitul de la Copăceni începe
să fie preluat de gruparea de la Slătioara. La începutul anu-
lui 1957, când Evloghie Oța, îmbrăcat în haine arhierești
a săvârșit aici slujba de Bobotează „pe stil vechi”, pomenin-
du-l pe Galaction Cordun ca arhiepiscop, Copăceni-ul putea
fi considerat un fief al Slătioarei.
O adresă interesantă, trimisă Ministerului Cultelor de
către Cultul Creștin Tradițional denunța „constituirea unei axe
Slătioara, Găgești, Copăceni ostilă armoniei interconfesionale
sau ordinii publice”, aducând în atenție cazul similar de la
Mănăstirea Vladimirești și faptul că la Vidra „se plămădesc
legături politice”. În acest context, se amintea de un oarecare
348
Ministerul Culturii, Direcția de Studii, f. 87. Raport. Problema
stiliștilor, 1 aprilie 1954.
349
Aceste două organizați stiliste au funcționat legal între 1946-1948,
pentru ca odată cu Legea cultelor adoptată 1948, ele să nu se mai re-
găsească între cultele recunoscute de Statul Român. Ministerul Cul-
telor nu a mai recunoscut nici o fracțiune stilistă, pe motiv că nu există
diferențe dogmatice între acestea și Biserica Ortodoxă Română. Prac-
tic din august 1948, ambele fracțiuni stiliste funcționau ilegal (Radu
Mureșan, Stilismul în România, p. 71).
Ispir, „pretins în viitor Ministrul Cultelor” și de cei de la Oastea

Domnului „care și-au găsit refugiu aici la Copăceni – pentru
desfășurarea doctrinei lor ne-îngăduită de lege și orânduirea so-
cialistă”. Iar această „desfășurare ostilă, aflăm din respectiva
adresată semnată de Ion Movileanu, a luat ființă de când s-a
instaurat un oarecare Evloghie Oța” – ca stareț la acest schit”350.
Evloghie Oța avea încă din noiembrie 1956 o „Încredin-
țare” autentificată notarial, prin care Galaction Cordun îl
delega pe starețul de la Copăceni să se deplaseze pe întreg
teritoriul R.P.R. la Parohiile Bisericilor din cadrul Bisericii
Ortodoxe Române de Răsărit/stil vechi „pentru săvârșirea
tuturor serviciilor de cult și de a ne reprezenta canonic pe baza
împuternicirilor ce i-am dat. PSS Arhiereul Evloghie Oța este
delegatul nostru permanent cu dreptul de a se deplasa la toate
parohiile cultului din R.P.R.”351. În acest context, semnalăm
și o scrisoare trimisă de Evloghie Oța cetățeanului Petrică
Costache din Isaccea (9 martie 1957), prin care își manifesta
disponibilitatea de a sfinți preoți atât în Isaccea cât și în satele
vecine și toată Dobrogea, probabil și pentru credincioșii de
rit vechi (lipoveni) „ca să nu vă mai lăsăm în întuneric și să nu
mai aveți absolut nimic legături cu (...) și bisericile pe stil nou. În
București avem pe preotul Andrei om bătrân basarabean, cunoaște
și limba rusească la perfecție, nu a slujit pe stilul nou niciodată,
dacă îl vreți, noi i-am spus despre Isaccea și vrea să vină ca preot
350
Adresă semnată Ion Movileanu Organizația Cultului Creștin Tra-
diționalist Mircești către Ministrul Cultelor, ff. 144-145, aplicat la
Minister ștampila „Strict confidențial”.
351
Ministerul Cultelor. Direcția de studii. Dosar nr. 74, vol. 1, 1956,
f. 46.
Postfață 223
pe stilul vechi”352. Evloghie Oța aștepta un răspuns urgent

în legătură cu situația din Isaccea și satele din jurul acestei
localități, mai cu seamă dorea să afle „dacă în fiecare sat poate
găsi câte un țăran cu 7 clase primare sau vreun cântăreț bisericesc
sau numai să știe carte și să fie ales de popor pentru preot și să tri-
mitem imediat un delegat al nostru acolo la fața locului și să vă
spună ce aveți de făcut”.
Peste un an, Evloghie Oța era arestat pentru „uneltire con-
tre ordinii sociale” și condamnat la 10 ani de muncă silnică
(din care va efectua 6 ani și 4 luni), iar Mănăstirea Copăceni
era închisă. În 1964, odată eliberat din închisoare, Evloghie
Oța fondează o mănăstire pe stil vechi în București (Str. Tele-
viziunii nr. 13), cu hramul „Adormirea Maicii Domnului”,
care este în prezent centrul mișcării stiliste din București și
Ilfov, reședința lui Flavian Brgăoanu, „episcop – vicar al Sfân-
tului Sinod al Bisericii Ortodoxe de Stil Vechi din România”.
Recent, am putut constata un interes la nivel academic
referitor la mișcarea stilistă din România în general și la
biografia lui Evloghie Oța, în mod special. Menționez aici
studiile doamnei Ana Șincan, cercetător la Institutul de Cer-
cetări Socio-Umane „Gheorghe Șincai” din Târgu Mureș al
Academiei Române și cercetător postdoctoral al University
College Cork din Irlanda, care, actualmente, participă la un
proiect de cercetare post-doctorală în cadrul European
Research Council Project?Creative Agency and Religious
Minorities, intitulat Hidden Galleries in the Secret Police Ar-
chives in Central and Eastern Europe?(Hidden Galleries), proiect
352
Departamentul Cultelor, Direcția de Studii, Dosar nr. 74, 1957,
ff. 37-38.
finanțat de European Research Council (ERC) în cadrul pro-

gramului de cercetare și inovare al Uniunii Eropene Horizont
2020 (nr. 677355).
Proiectul de cercetare al doamnei Șincan, Viața după viață
a corpului episcopului Evloghie Oța și disputata de proprietate
asupra acestuia, care se compune din prezentări la conferințe
începând cu anul 2018, un portret biografic în baza de date
a proiectului Hidden Galleries și alte articole, valorifică do-
sarele CNSAS de urmărire și penale ale episcopului stilist
Evloghie Oța. Așteptând cu interes apariția volumului în
care urmează să fie publicate rezultatele acestei cercetări353,
semnalăm eforturile recente de a aduce la lumină materiale
și documente din arhiva comunității de la Mănăstirea Ador-
mirea Maicii Domnului și de a dobândi în acest fel alte pers-
pective asupra trecutului acestei comunități354.
„Cazul Evloghie Oța” nu este ușor de descifrat nici în
ceea ce privește dimensiunea sa istorică, din cauza verigilor
lipsă la documentele pe care le-am avut la dispoziție, dar
nici în ceea ce privește implicațiile reale pe care proiectul
Hidden Galleries le aduce în viața comunității stiliste. Evlo-
ghie Oța pare să fi fost un personaj indezirabil pentru auto-
ritățile comuniste. Într-unul din documentele de arhivă în
care erau prezentați cei mai importanți agitatori stiliști în
353
Anca Șincan, „The Afterlife of Bishop Evloghie Oța’s Dead Body
and its Disputed Ownership” în Pamela Winfield and Mina Garcia (ed),
The Religious Body Imagined, Equinox, Forth Coming 2021.
354
James Kapalo and Tatiana Vagramenko (ed), Hidden Galleries.
Material Religion in the Secret Police Archives in Central and Eastern Europe,
Lit Verlag, Zurich, 2020, mai cu seamă Anca Maria Șinca, Underground
Monastery in Bucharest, p. 18; Idem, Bishop Evloghie and his Prayer Beads,
pp. 98-99.
Postfață 225
1956, se arăta că Evloghie Oța „falsul episcop Evloghie Oța are

tendința de a se desprinde de conducerea de la Slătioara și de a
forma noi centre stiliste în Muntenia și Dobrogea”, în timp ce,
într-un raport din 1956, Dionise Hugeanu, Ion Movileanu
și Evloghie Oța erau considerați „instigatori dușmănoși”:
Dintre aceștia, Evloghie Oța apare ca „cel mai mistic și mai
periculos agitator din conducerea stilistă, acesta fiind mult timp
plecat în Grecia, la Muntele Athos”355. Nu știm care a fost cu
adevărat relația dintre Evloghie Oța și regimul comunist.
Cert este că, spre deosebire de alți lideri stiliști (Galaction
Cordun, Glicherie Tănase), care au avut doar domicilii for-
țate, Evloghie Oța a trecut prin închisorile comuniste.
În ceea ce privește mutarea trupului lui Evloghie Oța cu
ocazia demolării Mănăstirii „Adormirea Maicii Domnului”
în 1983, această informație fusese diseminată deja în 2005
de jurnalistul Florin Bichir în ziarul Evenimentul Zilei, unde
se arată cum călugării de la sus-numita mănăstire susțin că
au găsit corpul PS Evloghie neputrezit și răspândind bună
mireasmă: „Așezat pe tronul arhieresc și îmbrăcat în odăjdii stră-
lucitoare – cum se îngroapă ierarhii – Episcopul Evloghie apărea
de sub lopeți neatins de putreziciune! Monahii au căzut în ge-
nunchi, uimiți de această minune! Securiștii, după ce și-au revenit
dintr-o anume năuceală, au luat și trupul episcopului neputrezit
și l-au aruncat într-o altă mașină! Apoi, după întocmirea sumară
și grabnică a unui proces verbal, în care s-a notificat confiscarea
a „una mumie umană” (!!!), au dispărut în noapte. A doua zi au
sosit buldozerele și au dărâmat totul: chilii, trapeza, biserica.
355
Referat din 3 iunie 1956, „Propuneri pentru instigatorii dușmă-
noși stiliști D.H, I.M și Eo”.
Pe locul unde se afla Mănăstirea, în cartierul Militari (Apusului),

nu s-a mai ridicat nimicʺ356. După anul 1989, s-a reluat cons-
trucția lăcașului de cult, călugării făcând sesizări la Poliție,
Parchet și Serviciul Român de Informații pentru a recupera
odoarele confiscate de Miliție și Securitate, dar mai cu seamă
trupul episcopului stilist. În opinia noastră, acest demers
jurnalistic va servi, probabil, în mediile stiliste, la viitoarea
canonizare a episcopului stilist Evloghie Oța, iar demersul
științific va veni să legitimeze acest efort.
***
În concluziile studiului publicat în 2012, spuneam că

„Au rămas insuficient de cunoscute o serie de aspecte, dintre care
cel mai important mi se pare relația dintre stilism și comunismul
în ilegalitate în perioada interbelică, respectiv dintre stilism și
regimul comunist după 1944. Întreaga istorie a stilismului, cu
persecuțiile din perioada interbelică, respectiv cu toleranța din
perioada comunistă, nu poate fi înțeleasă decât în această cheie
a unei «relații speciale» cu Moscova”. Îmi mențin această pă-
rere, pe baza surselor pe care le-am revăzut și le-am reana-
lizat. Astfel, în perioada interbelică, autoritățile sovietice
care-și doreau disoluția statului român în formula stator-
nicită la 1918 au încercat prin diverse mijloace să stimuleze
nemulțumirile din România, dar mai cu seamă din Basarabia,
printre care și cele ale adepților vechiului calendar.
În toamna anului 1924, cu puțin timp înainte de schim-
barea calendarului, avea loc rebeliunea de inspirație bolșevică
356
Florian Bichir, „Securitate a confiscat mumia unui episcop!”, articol
publicat în Evenimentul Zilei, 2005.
Postfață 227
de la Tatar-Bunar, un mic târg din județul Cetatea Albă (su-

dul Basarabiei, actualmente Ucraina), locuit în proporție de
70% de ruși și ucraineni. Rebeliunea urmărea, ca obiectiv
minim, destabilizarea situației din România și declanșarea
unei campanii de propagandă și dezinformare, iar ca obiectiv
maxim antrenarea populației locale pentru înlăturarea pre-
supusei „ocupații românești în Basarabia” și proclamarea
Republicii Sovietice Moldovenești.
Într-un discurs rostit în fața Camerei în anul 1925, Gheor-
ghe Tătărăscu, pe atunci subsecretar de stat la Ministerul de
Interne prezenta viziunea lui în ceea ce privește abordarea
realităților basarabene: „Situația în Basarabia este foarte grea
și e incontestabil că activitatea nefastă a sovietelor ridică piedici
grele în calea pacificării și consolidării stărilor din Basarabia. Dar
tocmai pentru că situația e așa de grea, tocmai fiindcă agenții
propagandei comuniste sunt așa tenaci în opera lor, se cere din
partea noastră cât mai multă băgare de seamă în ceea ce privește
rosturile basarabene. De vreme ce uneltitorii caută să provoace
și să speculeze în primul rând nemulțumirea poporului, datoria
unei autorități chibzuite este să stârpească toate pricinile de ne-
mulțumire. Să nu bizuim apărarea Basarabiei numai pe coordo-
natele militare, ci s-o rezemăm îndeosebi pe atașamentul populației
la statul român. Lucrul nu e greu de vreme ce majoritatea locui-
torilor sunt moldoveni. Abuzurile, vexațiunile de tot soiul, ne-
dreptățile sunt apă la moară uneltitorilor. O administrație cât mai
dreaptă, cât mai cinstită, cât mai conștientă de misiunea ei într-o
provincie frământată va fi pavăza cea mai sigură împotriva pri-
mejdiei”357. Nimic din ceea ce a preconizat Gheorghe Tătărescu
357
Adevărul, nr. din 11 decembrie 1925. „Chestia Basarabiei în fața
Camerei. Expunerea domnului Tătărăscu”.
nu s-a materializat în perioada interbelică, astfel încât miș-

carea stilistă din anii 1935-1936 din Basarabia devine expresia
eșecului integrării acestei provincii în viața tânărului stat
român întregit la 1918.
În mod similar, atitudinea binevoitoare din perioada
comunistă față de adepții calendarului vechi nu poate fi
înțeleasă decât în contextul delicat al reașezării raporturilor
dintre statul comunist și Biserica ortodoxă majoritară. Astfel,
am insistat pe semnificația anului 1948, ca un alt moment
de cotitură în evoluția stilismului în România. Studiile isto-
rice arată că în primii ani ai regimului comunist în România
(1945-1948), până la preluarea definitivă a puterii, autori-
tățile comuniste au arătat că nu se opun libertății religioase
în România358. Astfel, comuniștii au încercat să perpetueze
nu doar mitul libertății Bisericii Ortodoxe Române, dar și
al cultelor persecutate în perioada interbelică sau în timpul
regimului antonescian, când au fost recunoscute un număr
limitat de culte, iar asociațiile religioase sau sectele au fost
desființate359. Sub masca aceasta, așa cum arăta și istoricul
George Enache, se ascundea de fapt o tactică bine pusă la
punct în care, prin măsuri variate, aparent fără legătură între
ele, se urmărea subminarea rolului Bisericii Ortodoxe Române
în societate360. Imperativul de a curta Biserica majoritară și
cultele era cu atât mai stringent cu cât comuniștii, în vederea
358
Enache, Ortodoxie și putere politică în România contemporană, p. 542.
359
Decizia Ministerială a Cultelor și Artelor nr. 42352 din 9 septem-
brie 1940, publicată în Monitorul Oficial nr. 216 din 17 septembrie 1940,
precum și Legea nr. 927, publicată în Monitorul Oficial nr. 305 din
30 decembrie 1942.
360
George Enache,Orthodoxy, Liberalism and Totalitarism in Modern
and Contemporary Romania, Cetatea de Scaun, 2006, p. 373.
Postfață 229
alegerilor din 1946, se confruntau cu niște adversari redu-

tabili și anume social democrații conduși de Titel Petrescu
(1888-1957), care încercau să promoveze ideile socialiste în
mediul românesc, tradițional de dreapta361.
Prin urmare, în perioada menționată mai sus, 1945-1948,
nu este surprinzătoare acțiunea energică a celor două grupări
stiliste care urmăreau recunoaștere oficială. Ceea ce este
greu de înțeles este continuarea acestei politici și după 1948,
în ani duri ai regimului comunist, când practic cele două
grupări stiliste funcționau ilegal. Autoritățile statului comu-
nist, prin diversele sale instituții și organisme (Guvern, mi-
nistere etc) a purtat un dialog intens cu grupările stiliste,
a primit în audiențe delegații săi, a permis chiar ca Minis-
terul Cultelor fie dat în judecată de reprezentanții săi. Situația
ambiguă în care se aflau stiliștii este sintetizată într-un do-
cument de arhivă din anul 1954, care consemna: „Deși cultul
este ilegal, stiliștii acționează nestingheriți (...). Ministerul Cultelor
nu și-a clarificat situația față de cult, astfel că stiliștii nu sunt in-
terziși ca Martorii lui Iehova sau adventiștii reformiști și nici
statutul lor nu a fost aprobat”362.
După evenimentele din 1989, credincioșii stiliști au ho-
tărât reînființarea Bisericii de Stil Vechi, punând bazele „Or-
ganizației Credincioșilor Bisericii Ortodoxe de Stil Vechi din
România”, pentru ca în 2007 să obțină statutul de „asociație
religioasă” cu titlul „Asociația Religioasă Biserica Ortodoxă
361
Constantin Titel Petrescu a fost avocat, președinte al Partidului
Social Democrat Român. Refuză colaborarea cu Partidul Comunist, este
arestat la 5 mai 1948, trece prin diferite închisori (inclusiv Sighet) și este
eliberat în 1955. Moare la scurt timp după eliberarea din închisoare.
362
Carmen Chivu, Cultele din România, p. 136.
de Stil Vechi din Romania”, având sediul la Mănăstirea

Slătioara363. Centrul în Muntenia al Bisericii de Stil Vechi se
află la Mănăstirea Adormirea Maicii Domnului, reședința
„episcopului” stilist Flavian Bârgăoanu364. Preoții și ierarhii
Bisericii de Stil Vechi din România aparent nu se deosebesc
cu nimic de cei ai Bisericii Ortodoxe Române, au aceeași
îmbrăcăminte, aceleași veșminte, iar bisericile și mânăstirile
stiliste nu au nimic deosebit, nici în ceea ce privește forma
exterioară (arhitectură, pictură), nici în ceea ce privește sluj-
bele și cântările bisericești. Cu toate acestea, credincioșii
„Bisericii Ortodoxă de Stil Vechi” îi consideră pe cei orto-
docși schismatici, neacceptând rugăciunile în comun cu
aceștia și nici tainele Bisericii Ortodoxe.
În cărțile apologetice și pe site-urile oficiale stiliste s-a
construit o întreagă diatribă la adresa Bisericii Ortodoxe
Române, numită „Biserica oficială”. Principala acuzație care
i se aduce se referă la „ecumenismul” acesteia, alte acuzații
vizând catolicismul sau masoneria în care s-ar complace
Biserica Ortodoxă Română. Aceste idei le întâlnim și la anu-
mite grupări fundamentaliste din Biserica Ortodoxă Română.
În studiul nostru, Istoria Stilismului, aminteam de afirmațiile
teologului Danion Vasile care, fără să fie adept al Bisericii
363
Asociația „Biserica Ortodoxă de Stil Vechi din România”, http://
culte.gov.ro/?page_id=59; Pentru alte informații legate de Asociația
Religioasă Biserica Ortodoxă de Stil Vechi din România, a se vedea:
Ministerul Culturii și Cultelor, Viața religioasă din România, Tipogrup
Press, Buzău, 2008, pp. 74-75; Secretariatul de Stat pentru Culte, Statul
și cultele religioase, Editura Litera, București, 2014, p. 112.
364
Arhivele Secretariatului de Stat pentru Culte (Cerere de reînfiin-
țare din 14.aprilie1993); Acordul de principiu al Secretariatului de Stat
pentru Culte nr. 2682/13 mai 1993.
Postfață 231
de Stil Vechi, făcea propagandă mișcării stiliste în conferin-

țele pe care le susținea și articolele pe care le posta pe blogul
său. În anul 2015, Danion Vasile anunța pe blogul personal
că a trecut la Biserica de Stil Vechi, „ca o formă de delimitare
de erezia ecumenistă”. Curând însă, ajungând la concluzia că
problemele canonice existente în Bisericile de stil vechi sunt
serioase, a revenit la Biserica Ortodoxă.
Probleme cu care se confruntă Biserica de Stil Vechi din
România sunt, în opinia lui Danion Vasile, următoarele:
a) existența mai multor grupări de stil vechi, din diferite ju-
risdicții, care se condamnă reciproc și se consideră, fiecare
în parte, păstrătoare a Adevărului Bisericii; b) probleme ca-
nonice privitoare la separarea de Biserică și la modul în care
au fost hirotoniți episcopi; c) probleme doctrinare, legate în
special de faptul că învățătura lor este centrată doar pe com-
baterea ecumenismului și a altor erezii și pe schimbarea
calendarului, în timp ce alte probleme sunt ignorate sau tra-
tate superficial365. Retorica anti-ecumenistă a căpătat un nou
impuls după Sinodul de la Creta din anul 2016. În „Mesajul
Sinodului Bisericii Ortodoxe de Stil Vechi din România îna-
intea începerii sinodului ecumenist din Creta”, postat în data
de 16/29 mai 2016), se arată că Sinodul plănuit de „Bisericile
oficiale” nu poate fi numit nici „Sfânt”, nici „Mare”, deoa-
rece forma (numărul de participanți) și esența lui (problemele
discutate) nu îl îndreptățesc să fie considerat ca atare 366.
365
https://ortodox.md/danion-vasile-am-vrut-sa-trec-pe-stil-vechi-
ca-o-forma-de-delimitare-de-erezia-ecumenista/; http://www.danion-
vasile.ro/blog/anunt/ (accesat în data de 5 august 2022).
366
https://ro-ro.facebook.com/513746378639926/posts/mesajul-sino-
dului-bisericii-ortodoxe-de-stil-vechi-din-romania-inaintea-inceperi/
1358635880817634/. (accesat în data de 5 august 2022).
Recent, Biserica de Stil Vechi din România a traversat

o criză majoră prin demiterea și apoi caterisirea (26 mai 2022)
mitropolitului în funcție, Vlasie Mogârzan (n. 1941) și insta-
larea unui nou mitropolit în persoana lui Demostene Ioniță
(n. 1927). Mitropolitului Vlasie i s-au reproșat unele abateri
și greșeli „care au generat tulburări în rândul credincioșilor”
și anume: modul defectuos și discreționar în care a condus
Biserica; probleme morale; faptul că nu a participat la sluj-
bele Bisericii în perioada pandemiei; slujirea cu preoți cate-
risiți, faptul că după demiterea din funcția de arhiepiscop
și mitropolit a apelat la judecata civilă, pentru a-și redobândi
funcția pierdută; „adoptarea unor cugetări și practici ere-
tice” (colaborarea cu clerici din biserici ecumeniste „cu care
nu suntem în comuniune”; afirmația că „membrii Sfântului
Sinod fac parte din organizații oculte, străine de biserică”367.
Se apropie în curând 100 de ani de la despărțirea dure-
roasă din 1924. Între credincioșii „Bisericii oficiale” și cei ai
„Bisericii stiliste” se găsesc cu greu punți de comunicare. În
perioada interbelică, între ei se așeza „sperietoarea” cato-
licismului sau a comunismului. În vremurile noastre, în
lipsa acelor „primejdii”, cărora le-a trecut timpul istoric,
tronează stafia ecumenismului, a masoneriei, a globalismului,
calendarul devine proiecția propriilor fobii care amenință
„dreapta credință”, forma prin care se exprimă dorința de
a fi „altfel”. În opinia noastră, Biserica Ortodoxă Română
nu ar trebuie să rămână indiferentă față de fundamentalismele
ortodoxe, care pot duce oricând la fenomene similare celui
de la Brâncoveni.
367
https://stilvechi.ro/sites/default/files/hot%20sinodal%C4%83%20
caterisire%20PS%20Vlasie.pdf (accesat în data de 5 august 2022).
Postfață 233
Contemporan cu vremurile tulburi ale instaurării regi-

mului comunist în România, părintele Arsenie Boca a insistat
în predicile și în scrierile sale pe necesitatea de a asculta de
ierarhia Bisericii, făcându-se el însuși, întreaga viață, pildă
de ascultare: „Nu fiți spirite înguste, că nu-i nici o virtute în
habotnicie sau zelotism mărginit (...). Cunoașteți că neascultarea
a fost întotdeauna începutul căderii. Călugări habotnici, înguști
la pricepe, fixându-se de calendarul vechi, a dat stilismul (...). Aceas-
tă balonare a valorii minore a unui lucru sau a unui mărunțiș, la
valoarea majoră a unui principiu fundamental, e dovada unei lipse
de minte, care, dacă refuză și sfatul cel mai luminat, nu va întârzia
să se arate cap de răzvrătire și izvor de suferințe zadarnice” (Ar-
senie Boca, Scrieri inedite, p. 269). Și, într-adevăr, mișcarea
stilistă s-a fărămițat de-a lungul timpului în mai multe gru-
puri și grupulețe, unele în comuniune cu Slătioara, alte nu
(vezi „cazul Brâncoveni”), ajungând astfel să semene cu bise-
ricile protestante. În primăvara acestui an (2022), cu binecu-
vântarea fostului „mitropolit” Vlasie Mogârzan a apărut
o nouă fracțiune stilistă, înregistrată sub numele de „Apă-
rătorii Dreptei Credințe”368. Situația din cadrul Bisericii
stiliste este în continuă mișcare și orice evoluție este des-
chisă în ceea ce privește viitorul stilismului în România.
368
A se vedea reacția Mitropoliei Bisericii de Stil Vechi (Mitropolia
Slătioara) „Lămuriri cu privire la Asociația „Apărătorii Dreptei Credințe”
(https://www.manastireaslatioara.ro/stiri/lamuriri-despre-aparatorii-
dreptei-credinte).
Bibliografie selectivă 235
BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ
A. IZVOARE/ SOURCES
1. Documente de arhivă/ Archive documents
Arhiva Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române
(Mănăstirea Antim)/ Archives of the Holy Synod of
the Romanian Orthodox Church (Antim Monastery)
Arhivele Naționale ale României – Fondul Inspectoratului
General al Jandarmeriei/ The National Archives of Ro-
mania-Records of the General Inspectorate of the
Gendarmerie
Arhivele Naționale ale României – Fondul Direcției Ge-
nerale a Poliției/ The National Archives-Records of
the General Directorate of the Police
Arhivele Naționale ale României – Fondul Ministerului
Educației, Afacerilor Religioase și Artelor. The Na-
tional Archives, records of the Ministry of Education,
Religious Affairs and Arts
Arhivele Naționale ale României – Fondul Departamen-
tului Afacerilor Religioase/ The National Archives,
records of the Religious Affairs Department, Direc-
torate of Studies
Arhiva Secretariatului de Stat pentru Culte/ Archives of the
State Secretariat for Cults
2. Alte izvoare/ other sources
Asociația „Biserica Ortodoxă de Stil Vechi din România”,

Dosar ce conține documentele în vederea transfor-
mării Asociației „Biserica Ortodoxă de Stil Vechi din
România” în Asociația „Biserica Ortodoxă de Stil
Vechi din România”, 2007.
Cetate, Colonel Magistrat, Conspirația comunistă în România
și evreica Ana Pauker în fața Justiției Militare, 1941.
Cleopa, Arhimandrit Ilie, Cuvânt de lămurire în legătură cu
rătăcirile stiliștilor „Biserica Ortodoxă Română”, nr.
3-4/1955, pp. 251-294, care include Orientare asupra aba-
terilor canonice ale stiliștilor și canoanele ce-i condamnă.
„Conferința inter-ortodoxă din Constantinopol” (raport),
„Biserica Ortodoxă Română”, iunie 1923, pp. 660-664.
Codul penal și legiuirile complementare recente cuprinzând un
număr de 25 de legi și regulamente din anii 1921-1932
București, 1933.
„Enciclica Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române
cu privire la îndreptarea calendarului iulian, Către
clerul și poporul creștin ortodox din România”, revista
Biserica Ortodoxă Română, iul. 1924, pp. 385-396.
„Hotărârea Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române
cu privire la îndreptarea calendarului iulian”. Extras
din sumarul ședinței de la 13 noiembrie 1923, revista
Biserica Ortodoxă Română ian. 1924, pp. 36-37.
Iorga, Data Paștilor și îndatoririle Guvernului, „Neamul ro-
mânesc”, 15 martie 1929.
Lupu, Dr. Nicolae, Discurs ținut în Ședința Camerei de la 7
martie 1929 în chestiunea Paștelui, București, 1929.
Miron, Mitropolitul primat al României, „Cartea pastorală

către credincioșii din Sf. Mitropolie a Ungro-Vlahiei”,
Biserica Ortodoxă Română, an 522, nr. 9, (1924), pp.
513-515.
Nicolae Dr., Mitropolitul Ardealului, „Studiu asupra franc-
masoneriei, votat de Sfântul Sinod în ședința sa de la
11 martie 1937”, Revista Biserica Ortodoxă Română,
nr. 1-2/1937, pp. 1-21.
„Rezoluția cu privire la problema calendarul bisericesc”
(a Conferinței de la Moscova), revista Biserica Ortodoxă
Română 1948, nr. 11-12, pp. 652-653.
Spiru, Grigore, Dezvăluirea unor senzaționale excrocherii: Ras-
putinul Moldovei. Glicherie Diavolul Sfânt, „episcopul”
stiliștilor, f.a (înregistrată la Biblioteca Academiei în
1936).
Sfântul Sinod la Bisericii Ortodoxe Române, „Carte pastorală
către clerul și poporul drept-credincios (cu privire la
data Paștilor din anul 1929)”, București, 1929.
Vasilescu, prof. Gheorghe, Galaction Cordun, material în
4 pagini, nepublicat, ce prezintă biografia și activitatea
lui Galaction Cordun realizat pe baza dosarelor din
Arhiva Administrației Patriarhale.
3. Ziare laice/Lay Newspapers

Adevărul (years 1925-1926; 1928-1929)
Curentul
Cuvântul
Gazeta Transilvaniei
Neamul românesc
Universul
4. Reviste bisericești/Church Journals
Apostolul
Biserica Ortodoxă Română
Glasul Bisericii
Glasul monahilor
Luminătorul
Mitropolia Ardealului
Mitropolia Banatului
Mitropolia Moldovei și Sucevei
Noua Revistă Bisericească
Ortodoxia
Renașterea
Revista Ortodoxă
Revista Teologică
Studii Teologice
Telegraful român
Teologie și Viață
B. Lucrări de specialitate/ Specialized works

*** Adevărata ortodoxie și calendarul, Folticeni 1934.
Argatu, Ștefan, Stiliștii în România. Istoric. Adevăr. Îndreptare,
Editura „Mila Creștină”, 2009.
Ovidiu Bozgan, Politică și Biserică în România Mare, „Dosa-
rele Istoriei”, nr. 11 (2003), pp. 44-52.
Chiricescu, prof. dr. Constantin, Așezarea Pascaliei în calen-
darul îndreptat, București, 1926.
Idem, Calendarul nostru nu e schimbat, ci îndreptat, București,
1925.
Idem, Pascalia Bisericii Creștine Ortodoxe de Răsărit în confor-
mitate cu calendarul îndreptat. Referat către Sf. Sinod,
București, 1925.
Chivu-Duță, Carmen, Cultele din România. Între prigonire și

colaborare, Editura Polirom, 2007
Cicală, N., Îndreptarea calendarului, Mănăstirea Cernica, 1934.
Clark, Roland, Sectarianism and Renewal in 1920s Romania.
The Limits of Orthodoxy and Nation Building, London,
BloomsburyPublishing, 2020.
Culcea, Toma, Calendarul îndreptat este cel bun, București, 1937.
David, Diacon prof. dr. Petre I., Călăuza creștină pentru cu-
noașterea și apărarea dreptei credințe în fața prozelitis-
mului sectant, Arad, 1987, pp. 170-175.
Idem, Invazia Sectelor, vol. II, Europolis, Constanța, 1999.
Donici, Ing. P., Calendarul Bisericii de Răsărit în stil vechi și
stil nou, reguli de comput aplicabile și la Calendarul Bise-
ricii de Apus, Craiova, 1898.
Petru Drăghici, Însemnări de la Conferința reprezentanților
Bisericilor Ortodoxe ținută la Constantinopol, Bucharest,
1923.
Enache, George, Orthodoxy, Liberalism and Totalitarism in
Modern and Contemporary Romania, Cetatea de Scaun,
2006.
Enache, George, Ortodoxie și putere politică în România con-
temporană, Editura Nemira, 2005.
Enache, George, Adrian Nicolae Petcu, Monahismul ortodox
și puterea comunistă în România anilor 50, Editura Par-
tener, 2009.
Enache, George Adrian Nicolae Petcu, Patriarhul Justinian
și Biserica ortodoxă Română în anii 1948- 1964, Editura
Partener, 2009.
Enache, George, „Aspecte privind istoria cultului creștin de
rit vechi (lipovenii) în România în perioada interbelică
și la începutul regimului comunist”, în Marius Lazăr,

Iulia-Elena Hossu, Rușii lipoveni din România. Istorie,
identitate, comunitate, Institutul pentru studierea pro-
blemelor minorităților naționale, Cluj-Napoca, 2020.
Frunză, dr. Florin și Ștefan Ioniță (editori), Viața religioasă
din România. Ediția a II-a, Editura bizantină, București,
2005.
Fuioagă, I, Data Paștilor după Calendarul îndreptat și Tradiția,
București, 1929.
Gheorghiu, prof. dr. Vasile, Îndreptarea calendarului ortodox,
Iași, 1928.
Idem, Moș Gheorghe și Paștile, București, 1928.
Idem, Noțiuni de cronologie calendaristică și calcul pascal,
București, 1936.
Idem, Critica noilor proiecte de reformă calendaristică propuse
de Societatea Națiunilor, Studiu calendaristic, București
1931.
Idem, Sfintele Paști și reforma calendaristică ortodoxă română,
București, 1929.
Gherasimescu, Toma, Îndreptarea calendarului, Tipografia
Sfintei Episcopii a Hotinului, Bălți, 1936.
Ghibu, Onisfor, Călătorind prin Basarabia, Impresiile unui
român ardelean, Chișinău, Tipografia Eparhială, 1923.
Idem, De la Basarabia rusească la Basarabia românească. Ana-
liza unui proces istoric însoțită de 186 de documente, Cluj,
1926.
Ionescu-Gură, Nicoleta, Stalinizarea României. Republica Po-
pulară Română 1948-1950: transformări instituționale,
Editura Bic All, 2005.
Ioniță, Alexandru, Tit Simedrea Mitropolitul. Repere biografice,
Constanța, 2002.
Kapalo, James and Vagramenko Tatiana (ed), Hidden Galleries.

Material Religion in the Secret Police Archives in Central
and Eastern Europe, Lit Verlag, Zurich, 2020.
Mihai, Constantin, Biserica și elitele intelectuale interbelice,
Institutul European, 2010.
Mirescu, prof. D., Analiză critică a calendarelor iulian și gre-
gorian și propuneri de reforme, București, 1898.
Ministerul Culturii și Cultelor, Viața religioasă din România,
Tipogrup Press, Buzău, 2008.
Ministerul Justiției, Lege pentru Reprimarea unor noi infrac-
țiuni contra liniștii publice, Monitorul Oficial și Impri-
meriile Statului, Imprimeria Centrală, București, 1933.
Mirescu, prof. D., Theoria calendarului precedată de o scurtă
noțiune istorică, București, 1898.
Mureșan, Radu Petre, Istoria stilismului în România (1924-
2010), Editura Agnos, Sibiu, 2012
Idem, „Pavel Guciujna (1881-1953)”, în Chipuri de lumină,
vol. 2, Renumiți preoți de mir din trecutul Arhiepisco-
piei Bucureștilor, București, Editura Cuvântul Vieții,
2015, pp. 21-23.
Năsturel, Gen. Petre, Noua Pascalie sau Calendar etern bise-
ricesc, precedată de aplicarea vechilor Pascalii, Bucharest,
1901.
Pandrea, Petre, Memoriile mandarinului valah, Albatros Pu-
blishing House, 2000.
Popescu, Nicolae, Neînțelegerea îndreptării calendarului, Euro-
polis, Constanța 2002.
Rădulescu-Motru, Constantin, Discursuri parlamentare. Ediție
îngrijită, fișă de dicționar și note de Petre Dan-Străulești,
Editura Univers Științific, București, 2008.
Sachelarie Ierom. prof. dr. Nicodim, Calendarul și Pascalia

veche și nouă, Cernica, 1936.
Spânu, Alexandru-Alin, „Sectele religioase în rapoartele
Serviciului de Informații al Armatei” în Partidul, Sec-
uritatea și Cultele 1945-1989, Nemira Publishing House,
2005.
Szavlovski, ing. I.L., Chronologie, Calendare și Reforma Calen-
darului, București, 1898.
Tănase, Stelian, Clienții lu’ tanti Varvara, Editura Humanitas,
București, 2008.
Teodoriu, M. Hagi, Canonicitatea îndreptării calendarului și
rătăcirile răzvrătiților, Mânăstirea Neamțu, 1933.
Teodoropoulos, Arhim. Epifanie, Cele două extreme: ecume-
nismul și stilismul, Ed. Evanghelismos, București, 2006.
Tomescu, Constantin N., Jurnal din viața mea. Publicat sub
egida Ministerului Educației, Culturii și Cercetării al
Republicii Moldova. Institutul de Istorie), Cartdidact,
Chișinău, 2018.
Vasile, Cristian, „Atitudini ale clericilor ortodocși și catolici
față de URSS și față de regimul
de tip sovietic (1944-1948)” în Lector. univ. dr. Ovidiu
Bozgan, Biserică, putere, societate. Studii și documente,
Editura Universității București, 2001, pp. 155-182.
Vasile, Cristian, Biserica Ortodoxă Română în primul deceniu
comunist, Editura Curtea Veche, 2005.
Velicu, Dudu, Biserica Ortodoxă în perioada sovietizării Ro-
mâniei, Arhivele Naționale, București, 2004.
Vulpescu, procuror Constantin, Rătăcirea Calendaristă, Edi-
tura, Secția Culturală a Mitropoliei Moldovei, Iași
1925.
Țurcanu, Ion, Bessarabiana: teritoriul dintre Prut și Nistru

în câteva ipostaze istorice și reflecții istoriografice, Edi-
tura Cartdidact Chișinău 2012.
C. Studii și articole de specialitate/ Specialised articles

***„Alte statistici și măsuri în legătură cu grupările Old
Calendariste”, Biserica Ortodoxă Română, nr. 1-2 (1958),
p. 233; nr. 11-12 (1964); nr. 5-7 (1967), pp. 648-649;
nr. 3-4 (1968), pp. 517; nr. 11-12 (1968), pp. 1448.
***„Dezbaterile Sf. Sinod al Bisericii Ortodoxe Române”
(revenirea unor Old Calendarists), Biserica Ortodoxă
Română, nr. 10-12 (1951), pp. 459.
***„Reprimirea în sânul monahismului ortodox a mona-
hilor de la schitu-Old Calendarist Stirigioiul” (Eparhia
Romanului și Hușilor), Biserica Ortodoxă Română
nr. 10 (1955), pp. 973.
Aioanei Constantin, Moraru Frusinica, „Biserica Ortodoxă
în luptă cu diavolul roșu”, „Altarul Banatului”, nr.
1-3/2001, pp. 89-99.
Anișescu, Ilie, „Strigăte contra celor cu «Biserică nouă» și
abuzurile de toleranță”, Biserica Ortodoxă Română,
nr. 5-6, (1935), pp.225-227.
Antim Mitropolitul Vizei, „Chestiunea calendarului”, Bise-
rica Ortodoxă Română, oct., 1923, pp. 974-978 și dec.
1923, pp. 1091-1095.
Băncilă, prof. dr. Vasile, „Reforma calendarului”, Ideea
europeană, nr. 159, (1924), pp, 1-2; nr.160, (1924), pp.
2-3; nr. 161, (an 1924), pp. 2-3.
Braniște, Pr. prof. dr. Ene, „Noi pași către unitatea creștină
și serbarea Sfintelor Paști. Ultimele consfătuiri ortodoxe
de la Chambesy (1977 și 1979)”, Ortodoxia nr. 4, (1982),

pp. 611-614.
Idem, „Problema unificării calendarului liturgic în Bisericile
Ortodoxe”, Ortodoxia, nr. 2/1955, pp. 181-216.
Idem, „Un eveniment de seamă în viața Bisericii Bulgare.
Adoptarea calendarului îndreptat”, Glasul Bisericii,
nr. 5-6/1969, pp. 543-550.
Calistrat, Arhiereu, Orleanu Bărlădeanu, „Calindarul Iulian
și Românii”, Biserica Ortodoxă Română, an XXXI, nr. 12,
(1908), pp.1430-1433.
Cleopa, Arhim. Ilie, „Cuvânt de lămurire în legătură cu
rătăcirile stiliștilor”, Biserica Ortodoxă Română, nr.
3-4, (1955), pp. 251- 294.
Cojocaru, Pr. prof. Constatin, „Sfânta Scriptură și despre
știință și despre măsurarea timpului”, Teologie și Viață,
nr. 8-10/1992, pp.14-18.
Cosma, pr. Alexandru, „Rătăcirea stilistă”, Revista Teolo-
gică nr. 10, (1938), pp. 441-443.
David, Diac. prof. dr. Petre, „Anticalendariștii, fii rătăciți ai
Bisericii Ortodoxe”, Îndrumător Misionar și Patriotic,
Buzău, 1988.
Idem, „Timpul ca o necesitate a înțelegerii misiunii creștine”,
Biserica Ortodoxă Română, nr. 7-12/1994, pp. 289-290.
Drăgulin, Pr. conf. Dr. Gheorghe, „Era creștină. Metoda
calculării și posterioritatea ei științifică”, Biserica Orto-
doxă Română, nr. 7-12, (1994), pp. 309-321.
Dură, Pr. Prof. Nicolae, „Data serbării Paștilor în lumina
tradiției canonice a Bisericii Ortodoxe”, Mitropolia Mol-
dovei și Sucevei, nr. 4, (1987), pp. 36-68.
Idem, „Calendarul îndreptat în Biserica Ortodoxă Română,
astăzi” Studii Teologice nr. 1, ian-febr. 1990, pp. 144-147.
Idem, „Ierarhi ai Bisericii Ortodoxe Române îndepărtați

din scaun și trimiși în recluziune monastică de către
autoritățile comuniste în anii 1944-1981”, Altarul Ba-
natului, nr. 11-12, oct-dec. 2002, pp. 34-56.
George Enache, Strategii de infiltrare și atragere la colaborare
a cultelor religioase elaborate de autoritățile comuniste din
România în perioada 1945-1948, cu o privire specială asupra
cazului Bisericii Ortodoxe Române, „Caietele CNSAS
[Selected Records of CNSAS]”, an 1, nr. 1/2008, pp.
53-93.
Erbiceanu, Acad. prof. dr., Constantin, „Reformarea calen-
darului iulian”, Biserica Ortodoxă Română an XXII,
(1898-1899), nr. 1, pp. 23-43.
Floca, Arhid. Prof. dr. Ioan, „Calendarul bisericesc”, Mi-
tropolia Ardealului, nr. 7-8, (1959), pp. 562-567.
G. (cronica bisericească), „Reforma Calendariului”, Biserica
Ortodoxă Română, an XIII, (1899), pp. 1155-1157.
Gheorghiu, prof. dr. Vasile, „Calendarul”, Mitropolia Ba-
natului, nr. 7-8/1957.
Ivan, prof. dr. Iorgu, „Calendarul îndreptat și Pidalionul”,
Mitropolia Moldovei și Sucevei, nr. 9-12/1979, pp. 698-
708.
Loichiță, prof. dr. Vasile, „Calendarul”, Mitropolia Banatului
nr. 7-9, (1957).
Luțcan, Pr. Ant., „Stilismul”, Luminătorul, nr. 12, an 1936.
Melchisedec (episcopul Romanului), „Biserica Ortodoxă și
calendariul”, Biserica Ortodoxă Română, anul V, nr. 9,
(iun. 1881), pp. 561-604.
Mihail, Pr. Paul, „Cu privire la calendarul îndreptat”, Mitro-
polia Moldovei și Sucevei, nr. 10-12/1969, pp. 572-575.
Mihălcescu, prof. dr. Irineu, „Notițe despre calendar”, Bise-

rica Ortodoxă Română, iulie 1924, pp. 425-430.
Mihălcescu, prof. dr. Irineu, „Introducerea calendarului gre-
gorian în Bulgaria”, Revista Ortodoxă, București, martie
1916, pp. 136-137.
Naneș, G., „Calendarul creștinesc”, Biserica Ortodoxă Română,
nr. 11, (1923), pp. 929-930.
Idem, „Chestiunea calendarului în Biserica Ortodoxă”,
Biserica Ortodoxă Română, nr. 11, (1923), p. 974-978
Negoiță, „Pr. prof. dr. Athanasie, 50 de ani de la îndrep-
tarea calendarului 1924-1974”, Biserica Ortodoxă Ro-
mână, nr. 5-6, (1974).
Idem, „Calendarul Bisericii Creștine”, Mitropolia Banatului
nr. 1-3, (1965), pp. 50-90.
Idem, „Calendarul mozaic și Paștele creștin”, Glasul Bise-
ricii, nr. 11-12, (nov.-dec. 1972), pp. 1198-1214.
Idem, „Calendarul”, Mitropolia Bantului, nr. 1-3, (1964),
pp. 9-26.
Idem, „Paștile la dată fixă”, Biserica Ortodoxă Română, nr.
5-6, (1977), pp. 350-356.
Idem, „Tehnica calendarului ecleziastic”, Mitropolia Ba-
natului, nr. 4-6, (1965), pp. 299-337.
Idem „Consultația de la Geneva”, Glasul Bisericii, XXIX,
(1970), no. 5-6, pp. 493-496.
Nicolaescu, Alexandru, „Alegerile parlamentare din 1926
reflectate în presa vremii”, Anuarul Inst. de Cerc. Socio-
Umane Sibiu, vol. XXV, 2018, pp. 139–171.
Nicolaescu, Alexandru, „Administrația și procesul electoral
din România în anii democrației parlamentare (1919-
1937)”, Annales Universitatis Apulensis. Series Historica,
8, 2004, pp. 183-192.
Petcu, Adrian Nicolae, „Împuternicitul de culte între con-

formism și asigurarea libertății religioase”, Caietele
CNSAS, anul VI, nr. 1-2 (11-12)/2013, Editura CNSAS,
București, 2014, pp. 7-82.
Petruescu Andreea, „Radu Petre Mureșan, Stilismul în
România (1924-2011)”, (Der Stilismus in Rumänien
(1924-2011), Sibiu, Agnos, 2012, 238 S, Südost-Forsc-
hungen 73, (2014), pp. 628-630.
Idem, „Mișcarea stilistă în Basarabia, 1935-1936. Cauze și
soluții. Perspective locale”, în Caietele CNSAS, IX,
nr.1-2, (17-18), 2017, pp. 61-77.
Idem, „Memoriul țăranilor stiliști către Regele Carol al II-lea.
Basarabia 1936”, în Revista istorică, tom XXVI, 2016,
nr. 5–6, pp. 573–591.
Popescu, prof. dr. Theodor M., „Problema stabilizării datei
pascale. Privire istorică asupra divergențelor și com-
puturilor pascale. Încercări de îndreptare. Greutatea
și necesitatea unui acord. Propuneri și posibilități
actuale”, Ortodoxia nr. 3, (1964), pp. 334-444.
Redacția, „Calendarul liturgic între tradiție și reformă”,
Altarul Banatului, nr. 10-12/2000, pp. 2-8.
Redacția, „Noua reformă a calendarului apusean”, Biserica
Ortodoxă Română, an XL, nr.2, (1921), p.149.
Scriban, Arhim. prof. dr. Iuliu, „Acte și mărturii privitoare
la chestiuni și fapte bisericești în timpul ocupațiuniii
germane în România”. Extrase din revista Înnoirea,
București, 1919.
Idem, „Chestiunea calendarului în Biserica Ortodoxă”,
Biserica Ortodoxă Română,an XLI, nr. 8 (mai 1923),
pp. 56-564.
Idem, „Chestiunea calendarului la noi și aiurea”, Biserica

Ortodoxă Română, iulie an 1924, pp. 396-402.
Idem, „Paștile sărbătoare fixă”, Biserica Ortodoxă Română,
nr. 7, (1928), pp. 625-626.
Idem, „Românii care au scris despre calendar”, Biserica Orto-
doxă Română, iulie, 1924, pp. 416-425; și aug, 1924, pp.
481-482.
Idem, „Schimbarea calendarului. Cuvinte pentru dumi-
rirea poporului”, Biserica Ortodoxă Română, nr. 8, (1929),
pp. 482-483.
Idem, „Potrivnicii calendarului îndreptat”, Biserica Ortodoxă
Română, nr. 10, (1924), p. 637.
Idem, „Uneltitori de peste graniță (...) împotriva calen-
darului îndreptat”, Biserica Ortodoxă Română, nr. 2,
(1927), pp.125.
Idem, „Stilul vechi dă îndărăt”, Biserica Ortodoxă Română,
nr. 5, (1932), pp. 397-398.
Secrieru, Vasile, „Chestiunea calendarului „îndreptat” din
Basarabia în atenția Sfântului Sinod de la București,
Confluențe bibliologice, nr. 3-4, (2014) pp. 97-101.
Simedrea Arh. prof. dr. Tit, „Reforma calendarului”, Bise-
rica Ortodoxă Română, iul nr. 7, (1924), p. 425.
Idem, „Măsuri împotriva călugărilor stiliști din Sfântul
Munte”, Biserica Ortodoxă Română, iul nr. 11-12, (1934),
pp. 763-764.
Stan, prof. dr. Liviu, „Pentru serbarea Sfintelor Paști la
aceeași dată în întreaga creștinătate”, Studii Teologice
nr. 5-6, (1970), pp. 368-383.
Stăniloae, Pr. Dumitru, „Sinodul dela Niceea împotriva Post-
iudaiștilor” în Revista Teologică, nr. 5-6, mai-iunie 1929,
pp. 163-177.
Șesan, Pr. prof. dr. Milan Pavel, „În problema unificării

calendarului”, Mitropolia Ardealului, nr. 9-10/1969,
pp. 671-674.
Șesan, Pr. prof. dr. Milan Pavel, „Îndreptarea și uniformi-
zarea calendarului și poziția ortodoxiei românești”,
Mitropolia Moldovei și Sucevei, nr.3-6/1970, pp. 230-240.
Teoctist, Mitropolitul Moldovei și Sucevei, „Îndreptarea
calendarului, o hotărâre întemeiată a Bisericii Orto-
doxe”, Mitropolia Moldovei și Sucevei, nr. 7-9/1982,
pp. 588-614.
Vartolomeu, Episcop al Râmnicului, Stănescu, „O ultimă
lămurire în privința datei Sf. Paști”, Biserica Ortodoxă
Română, mai 1929, pp. 385-394.
Vasilache, Pr. Mihail, „De ce atâta deconsiderare?”, Lumi-
nătorul, nr. 12, (anul 1926) pp. 734-737.
Vintilescu, Pr. prof. dr. Petre, „Câteva considerațiuni în
legătură cu îndreptarea calendarului”, Ortodoxia nr. 1,
(1949), pp. 113-122.
D. Literatură stilistă/ Old Calendarist literature

Biserica Ortodoxă de Răsărit din România. Istoricul Mănăs-
tirii Slătioara, Tipărit cu binecuvântarea Î.P.S. Vlasie,
Arhiepiscop și Mitropolit al Bisericii Ortodoxe de
Răsărit din România, Editura „Schimbarea la Față”,
2009.
Bujor, Constantin, 65 de ani de persecuție a Bisericii Ortodoxe
Române de stil vechi (oct. 1924-dec 1989), Tipărită cu
binecuvântarea Î.P.S. Vasile Mogârzan, Arhiepiscop
și Mitropolit al Bisericii Ortodoxe de Răsărit din Ro-
mânia, Editura Schimbarea la Față, 1998.
Cotea, Arsenie, Biciul împletit, Sf. Munte Athos, 1928 (http://

www.crucea.ro/2007/06/30/arsenie-cotea-arsenios-
kotteas-iii-biciul-impletit).
Cotea Arsenie și Teofilact, Boldurile Bisericii de Răsărit, Bol-
durile Sfintei noastre Biserici
Creștine din Răsărit. Adică apologie – pre cât s-a putut – cu
culegeri de prin Dumnezeiasca Scriptură și alte scrieri
împotriva noilor reformiști ce se pretind a reorganiza Bi-
serica Domnului nostru Iisus Hristos, prin căci ne hulesc
Sfântul nostru calendar bisericesc creștin, numit iulian
de stil vechiu. De netrebnicii și cei mai după urmă între
schimonahi: Teofilact și Arsenie din Sf. Munte Athos, 1924.
Zottu, prof. dr. Gheorghe, „Istoria controverselor pascale
și deciziunea Conciliului I ecumenic de la Niceea”,
Biserica Ortodoxă Română, ian. 1881, pp. 234-256.
*** Revista Catacombele ortodoxiei online http://www.cata-
combeleortodoxiei.ro/
*** Revista Tradiția Ortodoxă (La Biblioteca Academiei, această
revistă poate fi consultată în catalog la subiectul
„Ortodoxie”).
Mănăstirea Adormirea Maicii Domnului, https://www.ma-
nastirea-amd.ro/
Mitropolia Bisericii de Stil Vechi (Mitropolia Slătioara),
https://www.manastireaslatioara.ro/
Zodieru, Elena, Mitropolitul Galaction Cordun, apărător al drep-
tei credințe, PIM Publishing House, Iași, 2018.
Index 251
INDEX
A
Andreescu, Eustație – 44, 51, 69
Antonescu, Ion – 70, 71
Averescu, Alexandru – 39, 44
B
Bidașcu, David – 43, 52, 69
Bodnăraș, Emil – 91
C
Carol, king – 8
Cernăaianu, Codin – 46
Cleopa, Ilie – 90, 108, 139, 140, 143, 172, 175
Climovici, Nicolae – 58, 59, 60, 61, 62, 63
Constantinescu-Iași, Petre – 116
Cordun, Galaction – 11, 12, 83, 84, 85, 86, 87, 88, 89, 90, 91, 92,
93, 94, 95, 96, 97, 98, 99, 100, 101, 102, 107, 108, 109, 110,
112, 118, 119, 120, 121, 122, 123, 124, 146, 150, 165, 166,
167
Ciobotea, Daniel patriarch – 167
Cristea, Miron – 35, 86, 91
D
Danion, Vasile – 171, 172
E
Erbiceanu, Constantin – 26
Evloghie Sibianul (of Sibiu) – 158
F
Flavian Ilfoveanul(of Ilfov) – 10, 158, 161
G
Georgescu, Pimen – 35, 83
Gheorghiu-Dej, Gheorghe – 16, 116, 138
Goga, Octavian – 39
Grossu, Gurie – 40, 55
Groza, Petru – 71
Guciujna, Pavel – 123
H
Hugeanu, Dionisie – 82, 94, 110, 116, 137
I
Ioniță, Demostene – 30, 106
Ispir, Mircea – 97, 100, 101, 108, 122
L
Lostun, Cosma – 149, 150
Lalescu, Traian – 30
Lupu, Nicolae – 40
Lupu, Petrache – 40
M
Marciu, Ghenadie – 105, 106
Marina, Justinian – 78, 93, 94, 119
Mogârzan, Vlasie – 93, 149, 151, 158, 159, 160
Morar, Pahomie – 93
Moșneagu, Gheorghe – 51, 73, 144, 147
Movileanu, Ion – 72, 73, 74, 75, 77, 78, 79, 81, 82, 94, 96, 97,
105, 106, 108, 109, 112, 114
Index 253
Munteanu, Nicodim – 90, 91, 92, 173, 177
N
Neacșu, Macarie – 78, 135, 136
O
Onofrei, Silvestru – 167
Oța, Evloghie – 93, 103, 104, 105, 108, 109, 110, 114, 133, 146,
154, 158
P
Pașcan, Nichita – 12, 13, 168, 171
Pauker, Ana – 54, 65, 66, 67, 113
Papil, Gamaliil – 43, 77, 79
Petrescu, Constantin-Titel – 101, 108, 154
Pletosu, Ieremia – 43, 57
Pricop, Emilian – 107, 116
Puiu, Visarion – 40, 93
S
Scriban, Iuliu – 30, 36, 85
Simedrea, Tit – 30
Stăniloae, Dumitru – 98
Spiru, Grigore – 53
Stoica, Chivu – 97
T
Teohari, Georgescu – 65
Tănase, Glicherie – 43, 45, 52, 57, 62, 65, 66, 67, 68, 73, 77, 83,
98, 118, 121, 122, 137, 144, 164
V
Vasilescu, Aurel – 94, 111, 112, 113
Vintilescu, Petre – 31
Anexe 255
ANEXE
Anexa 1
Denumirile organizațiilor religioase stiliste
Asociația religioasă a creștinilor tradiționali de răsărit din România

cu sediul la Târgu Neamț
Creștinii pravoslavnici tradiționali de răsărit
Asociația religioasă a Creștinilor pravoslavnici tradiționali de răsărit
Biserica pravoslavnică
Creștinii pravoslavnici
Cultul pravoslavnic din RPR
Cultul creștinilor pravoslavnici
Organizația cultului creștin tradiționalist cu sediul în comuna Mircești,
raionul Focșani
Creștinii tradiționaliști
Asociația religioasă a creștinilor tradiționaliști
Asociația creștină tradițională
Centrala organizației cultului creștin tradiționalist
Organizația „Cultului creștin tradiționalist”
Biserica creștină tradiționalistă din România
Biserica tradiționalistă – „Organizația centrală a cultului creștin
tradiționalist din RPR”
Organizația cultului creștin tradiționalist al bisericii sobornicești
din România
Creștinii ortodocși de stil vechi din RPR
Gruparea creștinilor ortodocși stil vechi din RPR
Cultul Ortodox de stil vechi
Biserica drept slăvitoare de stil vechi
Credincioșii dreptslăvitori de stil vechi
Creștinii pravoslavnici de răsărit de stil vechi
Cultul bisericii ortodoxe de rit vechi
Biserica pravoslavnică tradițională de răsărit
2. Noul calendar pe octombrie, noiembrie și decembrie 1924, îndreptat

de Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române Autocefale.
Anexe 257
3. „Societatea de Binefacere Creștină Ortodoxă Sf. Petru și Pavel”,

1936 (fragment de statut).
4. Proces verbal semnat de credincioșii ortodocși din satul Popești,

jud. Soroca, prin care notifică faptul că trec la stilul vechi.
Anexe 259
5. Ministerul Culturii și Artelor recunoaște

„Cultul Creștin Tradiționalist” cu sediul la Mircești-Putna, 1936.
6. Parohii stiliste „tradiționaliste” în 1950, pagina 1.

Anexe 261
6. Parohii stiliste „tradiționaliste” în 1950, pagina 2.

7. Parohii stiliste „pravoslavnice” în 1950, pagina 1.

Anexe 263
7. Parohii stiliste „pravoslavnice” în 1950, pagina 2.

8. Pastorala lui Glicherie Tănase „Către toți creștinii pravoslavnici”

din RPR (1950).
Anexe 265
9. Cultul Creștin Tradiționalist.

Confirmare de intrare în viața monahală (1954).
10. Memoriu al credincioșilor din Ciumulești-Fălticeni

pentru autorizarea casei de rugăciune.
Anexe 267
11. „Consiliul Central al Bisericii drept-slăvitoare de stil vechi din

RPR” notifică patriarhia în legătură cu Galaction Cordun (1955).
12. Gramată de hirotonie în diaconie și preoție semnată de

Galaction Cordun (1955).
Anexe 269
13. Scrisoare olografă a lui Galaction Cordun adresată

Patriarhului Justinian (8 septembrie 1955), pagina 1.
13. Scrisoare olografă a lui Galaction Cordun adresată

Patriarhului Justinian (8 septembrie 1955), pagina 2.
Anexe 271
14. Galaction Cordun ridică la rangul de protoiereu

al parohiilor din regiunea Suceava pe părintele Ion Mircea,
parohul comunei Bogdănești (1956).
15. Ordin de serviciu semnat de Galaction Cordun (1957).

Anexe 273
16. Scrisoare olografă a lui Galaction Cordun semnată de

Patrhiahul Justinian (13 iunie 1958), pagina 1.

Anexe 275


Anexe 277


Anexe 279

Patrhiahul Justinian (22 septembrie 1958).
18. Memoriul credincioșilor stiliști din com. Furcenii Noi-Tecuci

prin care cer intrarea în legalitate a Cultului Creștin Tradiționalist.
Anexe 281
19. Cultul Creștin Tradiționalist. Ordin de serviciu

pe numele Martinian Comănici (1951).
20. Pomelnic al unui credincios stilist în care

Evloghie Oța apare ca arhiereu.
Anexe 283
21. Scrisoare olografă a Pr. Aurel Vasilescu prin care anunța

trecerea la „cultul ortodox de stil vechi”.
22. Scrisoare olografă a lui Evloghie Oța

către un credincios stilist (7 martie 1957), pagina 1.
Anexe 285
22. Scrisoare olografă a lui Evloghie Oța

către un credincios stilist (7 martie 1957), pagina 2.
Anexa 23
PAROHII, MĂNĂSTIRI ŞI SCHITURI CARE SE

AFLĂ ÎN PATRIMONIUL „BISERICII ORTODOXE
DE STIL VECHI DIN ROMÂNIA”
(ANUL 2007)
Mănăstirea Slătioara (Schimbarea la Față), loc. Slătioara, com Râșca,

Suceava
Mănăstirea Brădățel (Izvorul Tămăduirii), com. Horodniceni, Suceava
Mănăstirea Sf. Mucenic Mina, loc. Roșiori, com. Forăști, Suceava
Mănstirea Eden, loc. Cotârgași, com. Broșteni, Suceava
Mănăstirea Moișa (Acoperământul Maicii Domnului), loc. Boboceni,
com. Boboceni, Suceava
Mănăstirea Păișeni (Adormirea Maicii Domnului), com. Cornu Luncii,
Suceava
Schitul Buda (Duminica Mironosițelor), loc. Buda, com. Râșca, Suceava
Schitul Nașterea Sf. Ioan Botezătorul, loc. Neagra Șarului, com. Șaru
Dornei), Suceava
Schitul Sf. Ana, loc. Molid, com. Vama, Suceava
Schitul Eroilor, loc. Săcuța, com. Boroia, Suceava
Schitul Satul Nou (Bunavestire), com. Râșca, Suceava
Paraclisul Buna-Vestire, loc. Cătunul Larga, com. Mănăstirea Umor,
Suceava
Parohia „Sf. Mc. Ioan cel Nou, Mun. Suceava, bd. George Enescu,
nr. 52, Suceava
Parohia Sfinții Împărați Constantin și Elena, Fălticeni, str. Mihail
Sadoveanu nr. 3, Suceava
Parohia „Izvorul Tămăduirii”, loc. Oniceni, com. Forăști, Suceava
Anexe 287
Parohia Sf. Treime, loc. Fântâna Mare, Suceava

Parohia Sf. Cuv. Parscheva, loc. Ciumulești, com. Vadu Moldovei, Suceava
Parohia „Nașterea Maicii Domnului”, loc. Cotu Băii, com. Vadu
Moldovei, Suceava
Parohia „Adormirea Maicii Domnului”, com. Baia, Suceava
Parohia „Sf. Treime”, loc. Poiana Mărului, com. Mălini, Suceava
Parohia Sf. Proroc Ilie, com. Slatina, Suceava
Parohia Sf. Mucenic Dimitrie, loc. Nemțeni, com. Boroaia, Suceava
Parohia Sf. Proroc Ilie, loc. Săcuța, com. Boroaia, Suceava
Parohia Inălțarea Domnului, com. Bogdănești, Suceava
Parohia Adormirea Maicii Domnului, com. Râșca, Suceava
Parohia Sf. Mc. Gheorghe, com. Drăgușeni, Suceava
Parohia Sf. Ap. Petru și Pavel, com. Rădășeni, Suceava
Parohia Sf. Mucenic Pantelimon, loc. Brăiești, com. Cornu Luncii,
Suceava
Parohia Sf. Arhangheli Mihail și Gavriil, com. Broșteni, Suceava
Parohia Sf. Mc. Dimitrie, loc. Mihăiești, com. Horodniceni, Suceava
Parohia Duminica Tuturor Sfinților, loc. Rotunda, com. Liteni, Suceava
Parohia Nașterea Maicii Domnului, loc. Basarabi, com. Preutești, Suceava
Parohia Duminica Sf. Părinți, loc. Neagra Șarului, com. Șaru Dornei,
Suceava
Parohia Sf. Apostoli Petru și Pavel, loc. Vatra Dornei, Suceava
Mănăstire Brădițel Acoperământul Maicii Domnului, loc. Poiana,
Neamț
Mănăstirea Dobru Sf. ierarh Nicolae, com. Vânători, jud. Neamț
Schitul Adormirea Maicii Domnului, loc. Poaina, com. Negrești
Drumul Crucii Sf.Mc. Galaction și Epistimia, loc. Poaiana Teiului, Neamț
Schitul Maica Domnului Portărița, loc. Pintec, com. Grințieș, Neamț
Schitul Acoperământul Maicii Domnului, loc. Țuțcanii din Deal, com.
Bahna, Neamț
Paraclisul Duminica pogorârii Sf. Duh, loc. Negulești, com. Piatra
Șoimului, Neamț
Parohia Intrarea Maicii Domnului în Biserică, loc. Poaiana com. Brusturi,
Neamț
Parohia Sf. Arhangheli Mihail și Gavriil, loc. Groși, com. Brusturi, Neamț
Parohia Sf. Ierarh Nicolae, loc. Oglinzi, com. Răucești, Neamț
Parohia Sf. Treime, mun. Târgu Neamț, str. Independenței nr. 2, Neamț
Parohia Tăierea capului Sf. Ioan Botezătorul, loc. Grumăzești, Neamț
Parohia Sf. Împărați Constantin și Elena, com. Vânători, Neamț
Parohia Sf. Ioan Botezătorul, mun. Piatra Neamț, Neamț
Parohia Sf. Ierarh Nicolae, com. Zănești, Neamț
Parohia Sf. Ierarh Vasile, loc. Bălanu, com. Borlești, Neamț
Parohia Sf. Proroc Ioan Botezătorul, loc. Ceahlău, Neamț
Parohia Sf. Mucenic Gheorghe, loc. Poiana Largului, com. Poiana Teiului,
Neamț
Parohia Adormirea Maicii Domnului, com. Rediu, Neamț
Parohia Nașterea Maicii Domnului, com. Țibucanii de Sus, Neamț
Parohia Sf. Ierarh Nicolae, loc. Marginea, com. Războieni, Neamț
Parohia Duminica Tomei, com. Răucești, Neamț
Parohia Adormirea Maicii Domnului, loc. Drăgănești, com. Brusturi,
Neamț
Parohia Sf. Ierarh Vasile, loc. Sârghi, com. Răucești, Neamț
Parohia Sf. Apostoli, com. Hangu, Neamț
Parohia Sf. Mucenic Gheorghe, loc. Bodeștii de Jos, com. Bodești, Neamț
Parohia Sf. Mucenic Ioan cel Nou, loc. Ruginești, com. Hangu, Neamț
Parohia Sf. Cuv. Parascehva, mun. Iași
Parohia Sf. 40 de Mucenici, mun. Pașcani, str. lt. Ionescu, Iași
Parohia Înălțarea Domnului, mun. Pașcani, str. Gavriil Petrescu nr. 48
Parohia Sf. Trei Ierarhi, loc. Târgu Frumos, str. 1 decembrie 1918, nr. 32
Parohia Sf. Arhangheli Mihail și Gabriel, loc. Balș, Iași
Parohia Sf. Mucenic Dimitrie, loc. Horodiștea, com. Cotnari, Iași
Parohia Sf. Mucenic Gheorghe, com. Moțca, Iași
Parohia Sf. Ierarh Nicolae, loc. Boureni, com. Moțca, Iași
Parohia Nașterea Maicii Domnului, loc. Muncelul de Sus, com.
Mogoșești-Siret, Iași
Parohia Sf. Apostoli Petru și Pavel, com. Tansa, Iași
Parohia Sf. Ierarh Gură de Aur, loc. Urșița, com. Mironeasa, Iași
Parohia Sf. Arhidiacon Ștefan, mun. Vaslui, str. Valentin Silvestru
nr. 20, Vaslui
Anexe 289
Parohia Sf. Împărați Constantin și Elena, loc. Doagele, com. Dragomirești,

Vaslui
Parohia Nașterea Maicii Domnului, mun. Bârlad, str. Mareșal Averescu
nr. 1, Vaslui
Parohia Iana, loc. Hălărești Deal, com. Iana, Vaslui
Mănăstirea Sf. Treime, loc. Cucova, com. Valea Seacă, Bacău
Mănăstirea Prodromița, com. Palanca, Bacău
Mănăstirea Sf. Mc. Fotini, loc. Valea Uzului, Bacău
Schitul Intrarea Maicii Domnului în Biserică, loc. Mănăstirea Cașin,
Bacău
Schitul Sf. Pantelimon, loc Păltiniș, com. Asău, Bacău
Schitul Sf. Părinți Ioachim și Ana, loc. Pralea, com. Căiuți, Bacău
Parohia Sf. Proroc Ilie, mun. Bacău, str. Norodului nr. 14, Bacău
Parohia Intrarea Maicii Domnului în Biserică, loc. Secuieni, Bacău
Parohia Sf. Ierarh Nicolae, loc. Pâncești, com. Sascut, Bacău
Parohia Sf. ierarh Nicolae, mun. Moinești (str. Căpitan Zăgănescu),
Bacău
Parohia Sf. Ierarh Nicolae, com. Poduri, Bacău
Parohia Sf. Voievozi Mihail și Gravriil, com. Blăgești, Bacău
Parohia Bunavestire, mun. Onești (str. C. Dobrogeanu Gherea), Bacău
Parohia Sf. Împărați Constantin și Elena, loc. Orbeni, Bacău
Mănăstirea Sfinții Voievozi, com Bolotești, jud. Vrancea.
Mănăstirea Duminica Mironosițelor, loc. Găgești, com Bolotești
Mănăstirea Sf. Ap și Evanghelist Ioan, loc. Racova, jud Vrancea
Mănăstirea Sfinții Voievozi Mihail și Gavriil, Adjud, Vrancea
Schitul Sf. Cuvios Pahomie, Păunești, Vrancea
Schitul Tăierea Capului Sf. Ioan Botezătorul, loc. Paltin, Vrancea
Paraclisul Sf. Dimitrie Basarabov, loc Viișoara, jud. Vrancea
Parohia Sf. Mucenic Gheorghe, com. Păunești, jud. Vrancea
Parohia Sfinții Apostoli Petru și Pavel, Focșani (str. Rovine)
Parohia Nașterea Sf. Ioan Botezătorul, loc. Dealul Paltinului, jud Vrancea
Parohia Întâmpinarea Domnului, com. Vintileasa, Jud. Vrancea
Parohia Sf. Mucenic Dimitrie- com. Tâmboiești, jud. Vrancea
Parohia Sf. Arhangheli Mihail și Gavriil, loc Gura Văii, com. Câmpuri-
Vrancea
Parohia Sf. Proroc Ilie, Mărăști Vrancea

Mănăstirea Dunărea de Jos (Sf. Treime), Galați (bd. Galați 33)
Parohia Bunavestire, com Cuca, jud. Galați
Parohia Sf. Mucenic Gheorghe, Mun. Galați (str. Frunzei)
Parohia Sfinții Împărați Constantin și Elena, Tecuci (str. Movilei nr. 4),
Galați
Parohia Sfinții Voievozi Mihail și Gabriel, com. Liești, jud, Galați
Parohia Adormirea Maicii Domnului, loc. Salcia, com Umbrărești, Galați
Mănăstirea Nașterea Sf. Ioan Botezătorul, Mun. Tulcea (str Isaaccei nr.
159 A)
Mănăstirea Sf. Proroc Ilie, loc. Dunavăț, jud. Tulcea
Mănăstirea Sfinții Părinți Ioachim și Ana, loc. Cetalchioi, jud. Tulcea
Schitul Sf. Cuv. Atanasie, loc. Chilia Veche, Tulcea
Parohia Sf. Treime, com. Izvoarele, jud. Tulcea
Parohia Sf. Arhidiacon Ștefan, or. Isaccea, jud. Tulcea
Mănăstirea Înălțarea Sfintei Cruci, loc. Lacu-Sărat, jud. Brăila
Schitul Nașterea Maicii Domnului, Ploiești (str, Mărășești nr. 434), Prahova
Mănăstirea Adormirea Maicii Domnului, București (str. Televiziunii
nr. 13)
Mănăstirea Nașterea Maicii Domnului, loc. Sat-Nou, com. Mircea Vodă,
jud. Constanța
Mănăstirea Izvorul Tămăduirii, loc. Agigea, jud. Constanța
Parohia Sfinții Apostoli Petru și Pavel, Medgidia, jud. Constanța
Schitul Sf. Ierarh Nicolae, or. Giurgiu
Schitul Sf.Ioan Maximovici, Cernica, Ilfov
Schitul Sf. Ioan Iacob, loc. Moroieni, jud. Dâmbovița
Schitul Sf. Mucenic Mina, loc Bisoca, jud. Buzău
Mănăstirea Bunavestire, loc. Valea Roșie, com. Mitreni, jud. Călărași
Schitul Aflarea Capului Sf. Ioan Botezătorul, loc. Bumbești, jud. Gorj
Schitul Sfinții Împărați Constantin și Elena, Câmpeni, Alba
Schitul Sfânta Treime, Albac, Alba
Parohia Brâul Maicii Domnului, Reșița Caraș-Severin
Mănăstirea Duminica Tomei, orașul Brașov
Schitul Înălțarea Domnului, loc Săcele, Brașov
Anexe 291
Parohia Sf. Ioan Iacob Hozevitul, Păltiniș Botoșani

Schitul Icoana Maicii Domnului Părtărița, păltiniș, Botoșani
Parohia Sf.Mucenic Dimitrie, Botoșani
Schitul Sfânta Treime, Crasma Maramureș
Schitul Sf. Mucenic Gheorghe, Borșa, Maramureș
SURSA: Asociația „Biserica Ortodoxă de Stil Vechi din România”,

Dosar ce conține documentele în vederea transformării Asociației „Biserica
Ortodoxă de Stil Vechi din România” în Asociația „Biserica Ortodoxă de
Stil Vechi din România”; 2007

Doxologia - R.P. Muresan-Istoria Stilismului in - 14.03 - D

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Doxologia - R.P. Muresan-Istoria Stilismului in - 14.03 - D

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Pr. conf. dr.

Radu Petre Mureșan

Redactor: Pr. Petru Pavăl

Editura Doxologia, Cuza-Vodă 51, 700038, IAȘI

I. Calendarul îndreptat în Biserica Ortodoxă Română.

II. Stilismul în perioada interbelică

III. Stilismul în perioada comunistă

IV. Dezvoltarea stilismului după 1990

ADDENDUM: Mărturisirea de credință a

În loc de concluzii ................................................................... 185

În concluziile lucrării Istoria stilismului în România (1924-

neajunsuri menționează faptul că autorul abordează multe

mișcării lor, oferind o perspectivă din interior asupra miș-

Române într-un singur Patriarhat. În acest sens, stilismul

Securitate etc), afirmând că, datorită relației strânse din-

pentru cei mai slabi în credință care au nevoie de un cuvânt de

cât am constatat, cu uimire, că Părintele Nichita Pașcan și

În anul 1924, punând în aplicare recomandările Confe-

problema calendarului în Biserica Ortodoxă Română. De

o literatură teologică abundentă despre problema calenda-

avut la dispoziție documentele din Arhivele CNSAS. Ea își

ce Biserica Ortodoxă Română, în aceeași perioadă, a dat

1. Calendarul iulian și cel gregorian

Calendarul este un sistem de măsurare a timpului care

unic numit, după numele lui, „calendarul iulian”. Acest

Paștilor11. În secolul al XVI-lea, diferența aceasta a ajuns să

2. Problema calendarului în Biserica Ortodoxă Română

După reforma gregoriană, Răsăritul Ortodox a rămas

scrisoare adresată Patriarhului Constantinopolului, Iere-

teologi, dar și personalități laice13. Episcopul Melchisedec

De asemenea, prof. dr. Constantin Erbiceanu publica

3. Conferința Pan-Ortodoxă de la Constantinopol (1923)

Diferența dintre calendarul iulian și cel gregorian ajun-

Câțiva ani, statele ortodoxe au întrebuințat două calendare

• Pentru ca pe viitor să se prevină întârzierea anului

Constantinopol, Bisericile Ortodoxe care au îndreptat calen-

iulian în cel gregorian, ci se unește cu el numai pe tărâmul

4. Conferința de la Moscova (1948)

Conferința Bisericească Interortodoxă de la Moscova

autocefalie a Bisericii Ortodoxe Ruse. Fără îndoială, ea avea

Paștele în mod unitar după stilul vechi (iulian), conform

în care creștinii din emisfera nordică au echinocțiul de pri-

1. Apariția și dezvoltarea stilismului (1924-1933)

În anul 1923, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române

sens a avut-o Arhimandritul Iuliu Scriban, secretar de re-

și înlăturăm chipul de a mai greși în viitor, ci vom rămânea

Trebuie menționat că în România era încă în vigoare

încurajat rezistența monahilor ieșiți din mănăstiri și a ali-

De la tribuna Parlamentului, anumiți deputați din opo-

vremii, deoarece, pe de o parte, Paștele după calendarul

din mai multe sate se agită să se serbeze Paștile la 5 mai

Cahul), Paștile după calendarul îndreptat s-a oficiat numai

alt loc”. Acestora li s-au adăugat pe parcurs și alți foști

Neamț48. Aceste construcții, precum și altele au fost „sfin-

2. Evoluția stilismului în perioada 1934- 1936

Până în anul 1934, mișcarea stilistă nu s-a manifestat

și să intre într-o anumită legalitate în raport cu autoritățile

fusese adoptată Legea pentru reprimarea unor infracțiuni contra

în com. Toporăști-Vaslui, cu ocazia sfințirii casei de rugă-

credincioșii stiliști se baricadaseră în casa de rugăciune. În

și Andreescu despre care se credea că fuseseră arestați și

20 de femei, iar Glicherie a fost adus în București pentru

prin Serbia. Voia să convingă un arhiereu ce slujea după