STUDIILE ROMÂNEȘTI : PRIVIRI ÎN OGLINDĂ 1

A U LA MAGN A
Seria Filologie
2 : OTILI EDEȘ N DUMITRU TU N D N PER E

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României

Studiile româneşti : priviri în oglindă / coord.:
Otilia Hedeşan, Dumitru Tucan, Dana Percec. -
Timişoara : Editura Universităţii de Vest, 2017
Conţine bibliografie
ISBN 978-973-125-588-0
I. Hedeşan, Otilia (coord.)
II. Tucan, Dumitru (coord.)
III. Percec, Dana (coord.)
811.135.1
821.135.1.09

Redactor: Irina Sercău

Tehnoredactare: Dorin Davideanu

© 2017 Editura Universităţii de Vest pentru prezenta ediţie

Editura Universităţii de Vest

Str. Paris, nr. 1
300003, Timişoara
E-mail: editura@e-uvt.ro
Tel.: +40 - 256 592 681
STUDIILE ROMÂNEȘTI : PRIVIRI ÎN OGLINDĂ 3

Coordonatori:
OTILIA HEDEŞAN
DUMITRU TUCAN
DANA PERCEC

Studiile româneşti :
priviri în oglindă

Editura Universităţii de Vest

Timişoara, 2017
4 : OTILI EDEȘ N DUMITRU TU N D N PER E
STUDIILE ROMÂNEȘTI : PRIVIRI ÎN OGLINDĂ 5

Cuprins

CUVÂNT-ÎNAINTE .............................................................................................. 7

CE SUNT „STUDIILE ROMÂNEŞTI”?........................................................... 15

Adrian Tudurachi
(Institutul de Lingvistică şi Istorie Literară „Sextil Puşcariu”
Academia Română, Filiala Cluj-Napoca)
STUDIUL SECOLULUI AL XIX-LEA ÎN LITERATURA
ROMÂNĂ: EXPLICAŢII PENTRU UN IMPAS ................................... 51

Kazimierz Jurczak
(Universitatea Jagiellonă din Cracovia)
DE LA LITERATURĂ LA POLITICĂ ŞI ÎNAPOI.
MAIORESCU ŞI CONSERVATORISMUL ROMÂNESC
DIN SECOLUL AL XIX-LEA................................................................... 75

Ioana Bot
(Universitatea „Babeş-Bolyai”, Cluj-Napoca)
RECITIRI EMINESCIENE: PROZA LITERARĂ ............................... 87

Dumitru Tucan
(Universitatea de Vest din Timişoara)
LITERATURĂ ŞI INTERDISCURSIVITATE
LA I.L. CARAGIALE .............................................................................. 109

Giovanni Magliocco
(Universitatea „Aldo Moro” din Bari)
PRIN CETATEA UMBRELOR. IMAGINARUL URBAN
ŞI MITUL SPAŢIAL ÎN CERCUL LITERAR DE LA SIBIU ............. 129

Jana Páleníková
(Universitatea Comenius, Bratislava)
ISTORIA LITERATURII ROMÂNE ÎN LIMBA SLOVACĂ
(LITERATURA ÎN SPAŢIU ŞI ÎN TIMP)............................................. 145
STUDIILE ROMÂNEȘTI : PRIVIRI ÎN OGLINDĂ 51

STUDIUL SECOLULUI AL XIX-LEA

ÎN LITERATURA ROMÂNĂ:
EXPLICAȚII PENTRU UN IMPAS

Adrian Tudurachi
(Institutul de Lingvistică şi Istorie Literară „Sextil Puşcariu”
Academia Română, Filiala Cluj-Napoca)

Nu e greu de observat că sinteza lui Paul Cornea din 1972, Originile

romantismului românesc. Spiritul public, mişcarea ideilor şi literatura
între 1780-1840, a avut un rol fondator în studiile literare româneşti.
Cartea a făcut şcoală, s-a menţinut în toate bibliografiile domeniului şi,
nu cu mult timp în urmă, a fost reeditată. Întrebarea pe care mi-o pun
vizează această actualitate a unei reprezentări istoriografice proiectate
cu peste patru decenii în urmă. Să clarific: nu e vorba nici de o margi-
nalizare a textelor şi a temelor nouăsprezeciste, nici de o „criză” a stu-
dierii lor. Secolul al XIX-lea are în continuare un loc privilegiat în
manuale şi în formaţia didactică. Iar ca să putem vorbi de o criză ar
trebui să asistăm la o pregnanţă a schimbării, la anticiparea unei inovaţii
– printr-o conştiinţă a insuficienţei. Or, noi încercăm mai degrabă un
sentiment de satisfacţie tăcută: într-un mod care merită studiat, sinteza
lui Paul Cornea a lămurit şi a încheiat discuţia referitoare la sensurile de
ansamblu ale perioadei. Totul se întâmplă ca şi cum secolul modernizării
societăţii româneşti ar fi fost rezolvat definitiv la începutul anilor ’701.
1
Pe lângă seria de „Restituiri” îngrijită la Editura Dacia de Mircea Zaciu, la
Editura Minerva apare de la începutul anilor ’80 colecţia „Restitutio”, dedicată
scriitorilor minori, selectaţi în funcţie de un criteriu specific secolului al XIX-lea,
al contribuţiei la întemeierea şi dezvoltarea culturii. „Sunt tipăriţi în ediţii ştiinţi-
fice – precizează nota de prezentare a colecţiei – acei scriitori din literatura româ-
nă care, fără a fi valori fundamentale, merită a fi cunoscuţi pentru aportul lor la
dezvoltarea culturii noastre”. În aceeaşi ordine, trebuie menţionate antologiile cu
decupaje temporale din interiorul secolului al XIX-lea, 1812-1866 (George Ivaşcu,
52 : OTILI EDEȘ N DUMITRU TU N D N PER E

Valurile epistemice, modelele, „cotiturile” care au schimbat în acest

lung interval realităţile şi poziţia de cunoaştere în studiile literare au
trecut fără să afecteze coerenţa naraţiunii noastre istoriografice. Sigur că
e un gest ingrat să abordezi opera lui Paul Cornea, cea mai importantă
şi cea mai bogată tratare a secolului al XIX-lea până în prezent, ca un
simptom al stagnării. Însă e şi o ocazie să ne punem câteva întrebări
grave referitoare la situaţia cercetării literare în cultura română. Pentru
că privind spre momentul în care istoriografia literară românească
şi-a „oprit ceasul”, plecând de la analiza rolului pe care această sinteză
a ajuns să îl joace în economia unui câmp de cunoaştere, putem să
înţelegem cum ne-a afectat persistenţa ei şi – mai ales – ce s-a ratat.

Invenţia târzie a „secolului al XIX-lea”

în studiile literare româneşti

O să plec de la o observaţie simplă, deşi contraintuitivă: în ciuda apa-

renţelor şi a unei false familiarităţi cu noţiunea „secolului al XIX-lea”,
studiile literare româneşti şi-au apropriat greu acest domeniu de cu-
noaştere.
Prima sinteză, aceea a lui Nicolae Iorga, apare la numai câţiva ani
după încheierea secolului, între 1907 şi 1909. Ea se intitulează Istoria
literaturii româneşti în veacul al XIX-lea, are trei volume şi capitole de
strictă documentare istoriografică: Teatrul în Moldova, Foi moldoveneşti
ale lui Asachi, Ivirea publicisticei arădene etc. Totuşi, ea nu fixează
încă un obiect de studiu în sensul în care îl înţelegem astăzi, adică
autonomizat în raport cu actualitatea literară şi distinct de domeniul
literaturii vechi. „Secolul al XIX-lea” nu e aici decât un concept

Din istoria teoriei şi a criticii literare româneşti, Bucureşti, Editura Didactică şi

Pedagogică, 1967), respectiv 1830-1860 (Paul Cornea şi Mihai Zamfir, Gândirea
românească în epoca paşoptistă, vol. I-II, Bucureşti, Editura pentru Literatură,
1969). La instituţionalizarea acestei reprezentări istoriografice vor contribui şi tra-
tatul de Istoria literaturii române – editat sub patronajul Academiei Române –,
care cuprinde secolul al XIX-lea în două volume masive (De la Şcoala Ardeleană
la Junimea, 1969 şi Epoca marilor clasici, 1973), precum şi marele Dicţionar al
literaturii române de la origini până la 1900 (Bucureşti, Editura Academiei RSR,
1979), prima lucrare de asemenea dimensiuni care consacră anul 1900 ca limită
„de sus”.
STUDIILE ROMÂNEȘTI : PRIVIRI ÎN OGLINDĂ 53

alternativ pentru angajarea în lupta literară. Deşi lucrarea are aspect

de istorie literară, gestul autorului e polemic şi politic. Pentru Nicolae
Iorga, veacul care tocmai se încheia constituia o ipostază a literaturii
contemporane şi era definit de încercarea şcolilor literare de a impune
o anume ordine şi selecţie a valorilor. Surprinzător pentru o asemenea
sinteză, Istoria literaturii româneşti în veacul al XIX-lea nu începe prin
a se raporta la întreprinderile similare ale unor savanţi (de exemplu,
Aron Densusianu), ci la politicile culturale ale unor animatori culturali,
Titu Maiorescu sau C. Dobrogeanu-Gherea. Prin noţiunea „secolului
al XIX-lea”, Nicolae Iorga urmăreşte să facă dreptate scriitorilor, ope-
relor şi fenomenelor excluse sau marginalizate de acţiunea literară
a contemporanilor. Altfel spus, criticul confundă gestul istoriografic
şi cuprinderea sa „pozitivă” cu un gest canonic alternativ. Secolul
al XIX-lea ilustrează o altă ordine a valorilor, orientată spre minori,
nu spre majori, spre margini, nu spre vârfuri. Contextualizarea istorică
e instrumentul politic prin care Iorga îşi imaginează că răspunde esteticii
generale maioresciene sau determinismului social gherist – adică unor
dispozitive de selecţie şi ierarhizare a faptelor literare.

„Şi cunoştinţele istorice, şi spiritul istoric, şi pietatea literară

lipseau în cercul literar cel nou, care era duşmanul sentimentului
ca mobil în aprecierea activităţii unei epoce şi care nu strămuta pe
fiecare scriitor în mijlocul vremii sale înainte de a se hotărî asupra
lui, ci-l punea pe dânsul, biet începător în vremuri nelămurite,
înaintea nemiloaselor principii de filosofie estetică sau de filosofie
generală” (Iorga, 1983: I, 3).

„Secolul al XIX-lea” e, din acest punct de vedere, o „nouă direcţie”,

aluzie transparentă la „direcţia nouă” junimistă, o ordine diferenţiată
a literaturii, în măsură să funcţioneze ca o contrapondere la aceea stabi-
lită în bătăliile politice ale actualităţii:

„O nouă direcţie care se poate tăgădui şi insulta de gazetari, de

oameni nepregătiţi şi de toţi cei care au interes la aceasta, dar nu şi
nimici prin tăgăduire şi insultă, schimbă punctul de vedere faţă de
literatura trecută şi de cea care se desfăşoară supt ochii noştri. Nu
mai e vorba de o revoluţie, de o negare a valorilor din generaţiile
trecute.” (Iorga, 1983: I, 5).
54 : OTILI EDEȘ N DUMITRU TU N D N PER E

Se remarcă în tratarea iorghistă una dintre temele definitorii pentru

secolul al XIX-lea: minorii, „nedreptăţiţii”, cei care fac obiectul recupe-
rărilor şi „restituirilor”. Figură persistentă a istoriografiei româneşti,
cu posteritate bogată în anii ’80, inspirând demersuri critice, iniţiative
lexicografice sau editoriale, această temă va contribui la popularitatea
secolului, dând sentimentul unei identităţi a domeniului de cunoaştere,
fără să fie altceva decât declinarea unei posibilităţi a actualităţii literare.
Tot aşa cum figura „scriitorilor clasici”, difuzată la începutul secolului
XX, va contribui de asemenea la popularitatea secolului al XIX-lea,
identificându-l prin utilizarea didactică (autorii care funcţionează ca
modele de literatură în clasă), fără să determine propriu-zis o speciali-
zare în câmpul studiilor literare.
Greutatea de a defini noţiunea „secolului al XIX-lea” se poate con-
stata şi în felul în care se construieşte specializarea profesorilor univer-
sitari din prima jumătate a veacului trecut. Cei care aleg să se ocupe de
teme nouăsprezeciste nu rămân aproape niciodată în interiorul interva-
lului dintre 1800 şi 1900. Ovid Densusianu (1985) îşi decupează cursul de
Literatură română modernă discutând sfârşitul secolului al XVIII-lea
şi prima jumătate a secolului al XIX-lea, de la Şcoala Ardeleană până
la Grigore Alexandrescu. Pentru Garabet Ibrăileanu (1979), acelaşi curs
de Literatură română modernă implică noţiuni introductive masive
referitoare la literatura şi cultura română veche. Iar pentru Sextil Puşcariu
(1987: 8-9) „epoca nouă a literaturii române” se întinde de la 1770
până la „Unirea mică”, reconstituind de fapt integralitatea unui secol
din îmbinarea a două jumătăţi. Vedem aici faptul că definirea secolului
al XIX-lea rămâne dificilă chiar şi după sinteza lui Iorga, dintr-un motiv
diferit, însă la fel de semnificativ. Problema profesorilor interbelici
nu mai e aceea de a-l confunda cu actualitatea literară, ştergând limita
„de sus” ce separă realităţile veacului al XIX-lea de situaţia contempo-
rană a literaturii române, ci de a-l extrage din masa producţiei culturale,
de a-l izola în raport cu seria de activităţi care au caracterizat şi secolul
al XVIII-lea şi secolul al XVII-lea: spus simplu, asigurarea limitei
„de jos”.
Poate că în această privinţă cel mai clar e cazul lui Dumitru Popovici.
Ca profesor la Universitatea din Cluj, istoricul literar a propus mai multe
STUDIILE ROMÂNEȘTI : PRIVIRI ÎN OGLINDĂ 55

cursuri dedicate secolului al XIX-lea: Literatura română în perioada lui

Asachi şi Heliade, în anul universitar 1939/1940, Tendinţa de integrare
în ritmul cultural occidental (1939/1940), Generaţia Daciei literare
(1941/1942), Eminescu în critica şi istoria literară română (1947),
Poezia lui Mihai Eminescu (1947/1952), Literatura română modernă.
Romantismul (1951/1952). În acelaşi timp, Popovici este specialist în
secolul al XVIII-lea, autorul mai multor cursuri (Literatura română
în epoca „Luminilor”, 1938/1939) transformate într-o sinteză celebră
despre Iluminismul românesc (La littérature roumaine à l’époque des
Lumières, 1945). Capacitatea de a fi în egală măsură informat asupra
a două secole, pe care azi am privi-o ca pe o dublă specializare, consti-
tuie însă un singur domeniu al cunoaşterii pentru Dumitru Popovici,
care, în mai multe rânduri ţine să sublinieze continuitatea romantis-
mului cu iluminismul:

„oricât s-ar părea că factori noi intervin şi diferenţiază

mentalitatea literară a veacului al XIX-lea românesc faţă de veacul
precedent, există între aceste două epoci o legătură organică, o
legătură de structură intelectuală aşa de puternică încât firul de
succesiune apare cu toată claritatea” (Popovici, 1939: 24).

De aici simetria aproape perfectă a unei cariere didactice distribuite

egal între secolul al XVIII-lea şi secolul al XIX-lea. Două decenii
mai târziu, cariera Ioanei Em. Petrescu, fiica lui Dumitru Popovici şi
profesoară la aceeaşi universitate, e alcătuită în funcţie de o ordine dife-
rită a disciplinei de cunoaştere. Aceasta debutează la sfârşitul anilor ’60
cu o teză de doctorat dedicată unui autor iluminist, I. Budai-Deleanu,
şi câteva seminarii predate în anul universitar 1967/1968 ilustrează încă
această specializare (Petrescu, 2011: 344-345). Totuşi, ulterior, temele
legate de creaţia lui Budai-Deleanu dispar din oferta de cursuri a
autoarei. Departe de a-şi consolida specializarea prin aprofundarea
gândirii iluministe în ansamblul ei, Ioana Em. Petrescu construieşte
o competenţă în domeniul romantismului şi al mişcărilor literare
derivate din acesta. Cursurile din anii ’70-’80 sunt dedicate fie operei
lui Eminescu, fie paşoptiştilor, fie marilor clasici, reflectând o pregătire,
care ne e deja familiară, într-un secol al XIX-lea „lung”, luat dinspre
56 : OTILI EDEȘ N DUMITRU TU N D N PER E

1820-1830 până în epoca interbelică, şi identificat cu procesul de

modernizare a culturii române.
Or, pentru ca o asemenea specializare să se constituie ignorând
problemele secolului al XVIII-lea, a trebuit să intervină o schimbare
majoră în structurarea disciplinei şi în definirea secolului al XIX-lea.
Anii ’70-’80 ilustrează o etapă de cristalizare şi fixare a noţiunii seco-
lului al XIX-lea manifestată, pe lângă distribuţia disciplinelor acade-
mice, şi pe plan editorial, prin iniţierea mai multor serii de restituiri,
prin publicarea unor antologii şi a unor masive lucrări lexicografice2.
Pe ecranul acestei mutaţii în delimitarea câmpului de cercetare se
poate explica rolul fondator al sintezei lui Paul Cornea. Originile
romantismului românesc coincid cu o „consacrare” a secolului
al XIX-lea la care participă şi de pe urma căreia beneficiază, pentru că
ataşamentul de cursă lungă pe care l-a manifestat filologia românească
faţă de acest studiu se datorează tocmai contribuţiei sale la definirea
unui domeniu de cercetare.

„Momentul” Paul Cornea

Trebuie să ne întrebăm nu care a fost noutatea sau originalitatea

lucrării lui Paul Cornea, ci cum a izbutit să schimbe percepţia secolului
2
Pe lângă seria de „Restituiri” îngrijită la Editura Dacia de Mircea Zaciu, la
Editura Minerva apare de la începutul anilor ’80 colecţia „Restitutio”, dedicată
scriitorilor minori, selectaţi în funcţie de un criteriu specific secolului al XIX-lea,
al contribuţiei la întemeierea şi dezvoltarea culturii. „Sunt tipăriţi în ediţii ştiinţi-
fice – precizează nota de prezentare a colecţiei – acei scriitori din literatura română
care, fără a fi valori fundamentale, merită a fi cunoscuţi pentru aportul lor la dez-
voltarea culturii noastre”. În aceeaşi ordine, trebuie menţionate antologiile cu decu-
paje temporale din interiorul secolului al XIX-lea, 1812-1866 (George Ivaşcu,
Din istoria teoriei şi a criticii literare româneşti, Bucureşti, Editura Didactică şi
Pedagogică, 1967), respectiv 1830-1860 (Paul Cornea şi Mihai Zamfir, Gândirea
românească în epoca paşoptistă, vol. I-II, Bucureşti, Editura pentru Literatură,
1969). La instituţionalizarea acestei reprezentări istoriografice vor contribui şi tra-
tatul de Istoria literaturii române – editat sub patronajul Academiei Române –,
care cuprinde secolul al XIX-lea în două volume masive (De la Şcoala Ardeleană
la Junimea, 1969 şi Epoca marilor clasici, 1973), precum şi marele Dicţionar al
literaturii române de la origini până la 1900 (Bucureşti, Editura Academiei RSR,
1979), prima lucrare de asemenea dimensiuni care consacră anul 1900 ca limită
„de sus”.
STUDIILE ROMÂNEȘTI : PRIVIRI ÎN OGLINDĂ 57

al XIX-lea. Tehnic, decupajul temporal, aşa cum îl anunţă subtitlul

(Spiritul public, mişcarea ideilor şi literatura între 1780-1840), sea-
mănă cu acela făcut de Ovid Densusianu sau Sextil Puşcariu. În această
privinţă, Paul Cornea prelungeşte tradiţia vechii istoriografii româneşti,
sprijinindu-se pe ipoteza continuităţii celor două secole: „În Ţările
Române datorită condiţiilor istorice specifice, secolul al XVIII-lea
nu e despărţit printr-un abis de secolul al XIX-lea” (Cornea, 1966: 10),
nota într-un studiu publicat cu câţiva ani mai devreme. Evident, nu
periodizarea e inedită, ci modul de tratare a materialului. Paul Cornea
introduce în reprezentarea realităţilor secolului al XIX-lea o focalizare
asupra proceselor de instituţionalizare a practicilor culturale. Iată câteva
rânduri care deschid un mic capitol, de numai 25 de pagini, intitulat
Instituţionalizarea culturii: cadru şi preocupări şi care anunţă această
modificare fundamentală de perspectivă:

„O importanţă enormă o are fenomenul „instituţionalizării”:

o dată stabilizat şi încadrat funcţional în mecanismul societăţii, actul
de cultură croieşte drum afirmării latenţelor spirituale şi împinge
spre ieşirea din perioada devălmăşiei valorilor şi a îndeletnicirilor;
treptat, treptat, diversele domenii încep să se delimiteze şi să-şi
cucerească autonomia.” (Cornea, 1972: 434).

Tratând la fel faptele de cultură, fără să ţină cont dacă practicile

erau publice sau private, individuale sau colective, recunoscute şi întă-
rite prin legi sau informale, vechea istoriografie rata specificitatea
secolului. Ideea luminării naţiunii prin educaţie e aceeaşi, indiferent
dacă o spune un cărturar la 1780 sau o gazetă de mare circulaţie la
1840 şi, privită strict ideologic, mişcarea ideilor nu aduce elemente
noi în prima jumătate a secolului al XIX-lea faţă de dezbaterile
secolului precedent. În schimb, privită din unghiul stării de agregare
a societăţii diferenţa e imensă. Secolul al XIX-lea devine identificabil
abia luând în considerare numărul celor implicaţi în schimbul artistic şi
cultural, cadrele de legitimitate şi de legiferare, gradul de concentrare
organizaţională a practicilor artistice şi estetice. Acesta e mobilul mutării
centrului de greutate al secolului şi al separării de moştenirea veacului
anterior: noţiunea şi conţinuturile veacului al XIX-lea se construiesc
58 : OTILI EDEȘ N DUMITRU TU N D N PER E

în jurul unor procese de autonomizare, prelungite sub diferite forme

până în secolul următor3.
Aş face însă observaţia – care se poate verifica şi pe fragmentul pe
care l-am citat – că Paul Cornea operează cu un concept de instituţie
care presupune o agregare naturală a societăţii. Ea e rezultatul unui
scenariu al genezei, al ordonării unui „haos” social, sau, în cuvintele
autorului, al „ieşirii din devălmăşie”. Societatea îşi creează instituţiile
dintr-un impuls intern de punere în ordine a valorilor şi a practicilor.
E semnificativ faptul că autorul nu simte nevoia să clarifice conţinutul
noţiunii de instituţionalizare, luând-o ca pe o proprietate naturală a fap-
telor sociale. Din acest punct de vedere, perspectiva sa e apropiată de
reprezentarea sociologiei de la începutul secolului XX, pe care o găsim
la Émile Durkheim sau la Marcel Mauss, devenită loc comun în studii-
le umaniste dintre cele două războaie (Glinoer, 2018). Practicile unei
societăţi se diferenţiază şi se precizează progresiv, prin adopţia şi sche-
matizarea lor de către un număr tot mai mare de oameni, sfârşind cu
recunoaşterea legală a consecinţelor lor. Instituţionalizarea denumeşte
de fapt aici mişcarea masivă, nefragmentată şi spontană a societăţii spre
regularizarea activităţilor. Conceptul şi metodele istoriei mentalităţilor,
pe care Paul Cornea le invocă de mai multe ori (Cornea, 1972: 701),
clarifică aceste mize. În mod evident, istoricul urmăreşte să se situeze
pe un palier de observare de pe care să fie vizibile numai coagulările
sociale ample, fără fracturi sau disensiuni. Cum spune în consideraţiile
introductive:

„deoarece romantismul românesc sau oricare altul este expresia

mediatizată prin «starea de spirit» a unor metamorfoze survenite
în structura existenţei sociale, e necesar ca explorarea originilor
sale să implice, sub o formă sau alta, cele trei niveluri: literatura,
mentalitatea, realitatea istorică” (Cornea, 1972: 16).

De aceea, în analiza proceselor de instituţionalizare, va avea tendinţa

să sublinieze sincronizarea societăţilor din cele trei Principate (Cornea,

3
Pentru o comparaţie cu procesul de „invenţie” a secolului al XIX-lea în Franţa,
realizat în jurul unor teme revoluţionare, se poate vedea articolul lui José-Luis Diaz
(1999: 177-194).
STUDIILE ROMÂNEȘTI : PRIVIRI ÎN OGLINDĂ 59

1972: 434-435), dincolo de evenimentele şi tradiţiile locale; de aceea

va insista asupra „evoluţiei organice a vieţii intelectuale româneşti”
(Cornea, 1972: 24). Toate transformările societăţii româneşti în sensul
cristalizării şi regularizării practicilor culturale se sprijină pe intuiţia
unei emergenţe din interior – „organică” deci – a impulsului ordonator.
Invocarea instituţionalizării sau a istoriei mentalităţilor e irigată sub-
teran de o mistică a spiritului naţional, omogen şi unitar în ansamblul
manifestărilor sale:

„De fapt, în centrul acestei cărţi nu e romantismul, ci spiritul

românesc. Lui am căutat să-i punem în evidenţă resursele, să-i
identificăm metamorfozele, să-i surprindem pulsul în lungul a şase
decenii de evoluţie rapidă, în care efortul spre sincronie se traduce
prin „arderea etapelor” şi desfăşurarea impetuoasă a puterilor lăun-
trice. Romantismul e doar una din ipostazele sub care, de la un
moment dat înainte, se încorporează această evoluţie – o ipostază
fertilă, pentru că se soldează cu realizări de valoare, reprezentativă,
pentru că e ilustrată de un larg evantai de talente, organică, pentru că
exprimă o polaritate a sufletului românesc, şi nu o simplă adaptare
mimetică.” (Cornea, 1972: 605).

În spatele unor asemenea formulări vom găsi sedimentări de anxietăţi

culturale vechi. Nevoia de a proiecta un corp organic al spiritualităţii
naţionale care îşi emană „din sine” practicile culturale şi artistice, care
îşi regularizează activităţile în virtutea unui impuls intern, răspunde
unei sensibilităţi la acuzaţia de imitaţie a modelor străine. Ce se poate
citi printre rânduri în propoziţia cu care încheie Paul Cornea, „pentru
că exprimă o polaritate a sufletului românesc, şi nu o simplă adaptare
mimetică”, e polaritatea fond vs. formă, originalitate vs. imitaţie, care
a articulat mai multe dezbateri istorice în cultura română. Dar nu arheo-
logia acestui bricolaj conceptual mă interesează, cât efectele sale pe
termen lung asupra înţelegerii secolului al XIX-lea.
Să notez ce decurge din alianţa neaşteptată dintre instituţionalizare,
istoria mentalităţilor şi mistica spiritului naţional: pe de-o parte, avem
de-a face cu naturalizarea practicilor culturale (văzute ca emanaţii spon-
tane ale corpului social), de cealaltă parte, cu reprezentarea unitară
60 : OTILI EDEȘ N DUMITRU TU N D N PER E

a poporului, subiectul acestor procese de autonomizare. Faptul care

trebuie subliniat e că Paul Cornea nu a integrat în reprezentarea
secolului al XIX-lea interpretările proceselor de instituţionalizare cu
care era contemporan. La sfârşitul anilor ’60, din dinamica fenomenu-
lui de instituţionalizare se decupează dimensiunea coercitivă, jocul de
poziţii predeterminat, efect al unui raport de dominaţie în care subiectul
„intră”, acceptând regulile care i se impun din exterior în virtutea unei
relaţii de putere. Această interpretare se putea citi în studiile lui Pierre
Bourdieu sau Jacques Dubois, care aveau să domine în următoarele trei
decenii înţelegerea proceselor de instituţionalizare în studiile literare.
Or, în mod semnificativ, atunci când îi evocă pe aceşti autori, câţiva
ani mai târziu (Cornea, 1988: 110-114), istoricul român îşi marchează
rezervele tocmai faţă de reprezentarea tensionată a instituţionalizării
în câmpul literar. Figura câmpului autonom al artei, stabilită în opoziţie
şi prin diferenţiere faţă de practicile consumeriste, îl face să se întrebe
dacă nu se poate formula o soluţie alternativă: „De fapt, problema care
se pune e a însăşi legitimităţii modelului dihotomic. În adevăr, de ce
doar două câmpuri şi nu trei?” (Cornea, 1988: 113). „Cel de-al treilea
câmp” la care se referă Paul Cornea presupune suspendarea logicii
conflictuale şi dominatoare care reglează raporturile dintre celelalte
două spaţii de definire a practicilor artistice. E viziunea unui cadru
social constituit prin angajarea unui public care progresiv îşi anexează
noi domenii de interes, dezvoltând organic practici de lectură, nu într-un
raport conflictual cu poziţii predeterminate, ci prin asimilare şi prin
metabolizare. „Cel de-al treilea câmp” se defineşte astfel ca o utopie
a reconcilierii, în care se regăsesc excluşii din celelalte două câmpuri,
integraţi într-un spaţiu bazat pe raporturi de colaborare: „refuzaţii
câmpului restrâns şi evadaţii câmpului mare sunt făcuţi să se întâlnească
şi să coopereze” (Cornea, 1988: 114).
Inaderenţa la interpretările contemporane ale proceselor de insti-
tuţionalizare ne ajută să definim limitele privirii sociologice pe care
o moştenim de la Paul Cornea: procese culturale care sunt rezultate
ale unui contact cu un dispozitiv străin, al intrării într-un joc literar
şi al acceptării raporturilor de dominaţie care îi sunt corelative, sunt
prezentate ca acte de selecţie şi asimilare datorate nevoilor interne ale
STUDIILE ROMÂNEȘTI : PRIVIRI ÎN OGLINDĂ 61

unui organism local. Multiplele practici culturale pe care experienţa

modernităţii le insinuează în societatea românească nu sunt văzute în
exterioritatea lor, prin complexul de înstrăinări, reajustări şi adaptări la
noi experienţe culturale şi existenţiale, ci, dintr-o anxietate a influenţei
uşor explicabilă, ca acte interne ale unui corp social omogen. Această
reprezentare avea să fie perpetuată de câţiva dintre cei mai valoroşi
continuatori ai lui Paul Cornea. Găsim de pildă la Liviu Papadima, după
mai mult de douăzeci de ani, o formulare despre practicile moderne ale
literarului care insistă, din nou, asupra unui proces organic de desfacere
din „amalgam” („devălmăşie”, cum spune Paul Cornea): „E de presupus
aşadar că asistăm la o emancipare progresivă a esteticului literar din
acest amalgam de tradiţie cărturărească” (Papadima, 1999: 81).

Consecinţe: ce s-a ratat

Putem înţelege astfel de ce relansarea studiilor dedicate secolului

al XIX-lea la începutul anilor ’70 sub un semn aşa de bun a contribuit
pe termen lung la închiderea domeniului. Aparent, filologia românească
a avut acelaşi suport care a sprijinit dezvoltarea istoriografiei literare
în culturile occidentale: o privire sociologică asupra fenomenelor de
instituţionalizare a practicilor artistice, deplasarea accentului de pe
mitologia singularităţii creatoare pe cadrele colective de producţie şi de
consum, sublinierea rolului publicului în adopţia şi evoluţia formelor,
interesul pentru procesele de comunicare literară etc. Însă, în realitate,
particularitatea unghiului de abordare a realităţilor sociale şi grila de
interpretare a instituţionalizării au condus la un rezultat diferit.
Mai întâi, chiar dintr-o perspectivă brută a cantităţilor, a numărului
de studii generate în acest domeniu. Într-un bilanţ al istoriei culturale
realizat de revista Romantisme, José-Luis Diaz (2009) recenza, numai
pentru spaţiul francofon, câteva sute de studii consacrate secolului
al XIX-lea apărute de la mijlocul anilor ’70 până în 2008. Or, acest
val de cercetări a fost strict legat de productivitatea unui model bazat
pe contactul unei societăţi cu dispozitive de reprezentare exterioare –
tehnologice, mediatice, generice, identitare, de sociabilitate etc. Istoriile
astfel constituite descriu procese de „intrare”, prin care un ansamblu
62 : OTILI EDEȘ N DUMITRU TU N D N PER E

de practici – percepute ca elemente străine – e introdus în viaţa unei

comunităţi. Alain Corbin sublinia astfel capacitatea istoriei literare de a
clarifica două mari asemenea „intrări”: „intrarea în scriitură” şi „intrarea
în lectură” (Corbin, 1995: 177), adică momentul în care o societate ia
contact cu diversele dispozitive ale scrisului sau cu multiplele posturi
de lectură în modernitate. Această interpretare a fost una dintre sursele
cele mai bogate pentru monografiile nouăsprezeciste. Presa şi formele
jurnalistice, cultura şi identitatea naţională, instituţiile şi gesturile edi-
toriale, boema, reţelele şi organizarea sociabilităţii literare, genurile şi
practicile literaturii de consum, diletantismul, pasiunile colecţionării etc.
sunt asemenea dispozitive pe care societăţile secolului al XIX-lea le
„învaţă” odată cu modernitatea şi care corespund, destul de precis,
golului bibliografic din istoria literară românească. Să mai subliniez
un fapt, care poate părea anecdotic, dar care în contextul discuţiei
despre deficitul studiilor aplicate secolului al XIX-lea se poate dovedi
semnificativ. Adesea, istoriile practicilor culturale se prevalează de
posibilitatea fixării anului „zero” al contactului unei societăţi cu un
dispozitiv, şi evocă „geneze”, „naşteri” ori „apariţii”: Naissance des
«intellectuels» (Christophe Charle), Naissance et affirmation d’une
culture nationale (Françoise Mélonio), Naissance de l’éditeur (Pascal
Durand, Anthony Glinoer) etc.4 Exterioritatea dispozitivului de practici
culturale implică astfel şi o reabilitare a evenimenţialităţii, a duratelor
sociale marcate de rupturi şi de inflexiuni bruşte, indicând desprinderea
de istoria mentalităţilor (Lloyd, 1993). În fapt, productivitatea studiilor
dedicate secolului al XIX-lea a fost stimulată tocmai de depăşirea
unor poziţii asumate explicit, ca parte a unui proiect interpretativ, în
Originile romantismului românesc.
În al doilea rând, dintr-o perspectivă de politică literară. Marele
dosar care a rămas nedeschis după sinteza lui Paul Cornea a fost cel
al modelelor de reprezentare şi „invenţie” ale identităţii naţionale. Pentru
că pe baza „spiritului public” şi a evoluţiei sale organice nu se puteau
4
Marchez aici, numai ca să subliniez frecvenţa redusă a unei asemenea re-
prezentări în bibliografia românească, eseul lui Leon Volovici, Apariţia scriito-
rului în cultura română (1976) şi studiul lui Alex Drace-Francis, Geneza cul-
turii române moderne. Instituţiile scrisului şi dezvoltarea identităţii naţionale
(1700-1900), (2006/2016).
STUDIILE ROMÂNEȘTI : PRIVIRI ÎN OGLINDĂ 63

reconstitui fenomenele de proiecţie prin mistificare a unei identităţi,

caracterul imaginat al unei comunităţi, ansamblul monumentelor şi
locurilor de memorie care constituie mitul unui patrimoniu naţional.
În mod explicabil, invenţia identităţii naţionale, implicând privirea
„străinului”, a fost analizată de istorici în afara ţării, la începutul
anilor ’80, beneficiind şi de un context geopolitic favorabil (Katherine
Verdery, Keith Hitchins, Dennis Deletant). Ceea ce trebuie remarcat
e că în spaţiul studiilor literare româneşti formele de construcţie prin
mistificare a unei identităţi, de consacrare sau de celebrare a unor
mitologii fondatoare pentru cultură sau naţiune au rămas o valoare
revoluţionară. Chiar şi la 30 de ani de la inaugurarea acestei direcţii
de cercetare, după ce concluziile ei au fost demult asimilate, analiza şi
comentariul unor asemenea realităţi reprezintă alternativa „subversivă”
faţă de naraţiunea istoriografică oficială. Scoaterea la suprafaţă a unor
procese de mitologizare, a surselor lor impure şi a perspectivei lor
deformatoare constituie în continuare o revelaţie provocatoare – scandal
latent al oricărei interpretări a secolului al XIX-lea5. E o situaţie care
vorbeşte în acelaşi timp de o întârziere, dar şi de un blocaj pe piaţa de
idei. Direct proporţional cu fidelitatea faţă de moştenirea lui Paul Cornea
s-a împământenit o atitudine stereotipă faţă de invenţia mitului naţional.
Modelul organic al instituţionalizării culturii şi modelul „imaginat”
continuă să îşi împartă centrul şi marginile, valorile acceptate şi cele
subversive, într-un joc cu poziţii fixe care nu are cum să contribuie la
evoluţia reprezentării noastre despre secolul al XIX-lea.

Două premise pentru cercetarea secolului al XIX-lea

În ce condiţii putem concepe în prezent cercetarea secolului al XIX-lea?

După ce am enumerat ce şi cât s-a ratat ar fi natural, probabil, să ne
gândim la un program de recuperare care să prevadă studii despre
boemă în literatura română a secolului al XIX-lea, despre formele de
5
E semnificativ faptul că în 2015 Lucian Boia simte necesară o revizitare a
mitului eminescian, a „fazelor esenţiale ale transfigurării mitice a poetului”, chiar
dacă mecanismele şi etapele acestui proces au fost parcurse în două cercetări ante-
rioare, în studiile Ioanei Bot de la începutul anilor 2000 şi în monografia lui Iulian
Costache din 2008.
64 : OTILI EDEȘ N DUMITRU TU N D N PER E

sociabilitate literară, despre practicile de lectură, despre instituţiile edito-

riale, despre invenţia clasicilor sau a operelor complete, despre modele
de influenţă şi exemplaritate... Mă îndoiesc însă că acest gen de reve-
rie savantă e răspunsul corect la problema cu care ne-am confruntat
în ultimii patruzeci de ani. Dacă ar fi să rezum, aş spune că deficitul
studiilor consacrate secolului al XIX-lea a fost determinat de numărul
mare de evidenţe, adică de concepte şi figuri ale gândirii pe care le-am
acceptat ca fiind impuse de la sine, implicate în însăşi materia istorică:
instituţiile şi raportul lor cu societatea, organicitatea formelor culturii,
existenţa unui spirit românesc şi a unităţii manifestărilor sale etc. Şi nu
văd altă soluţie la acest impas decât multiplicarea interogaţiilor critice,
care să de-naturalizeze obiectele şi temele noastre de studiu. Nu cred că
ne-ar ajuta să ne întrebăm ce trebuie studiat, ci mai ales cum.
Două întrebări mi se par necesare.
Prima se referă la definiţia societăţii, pentru că „poporul” nu e numai
proiecţia ideală, imaginată, a unei comunităţi naţionale şi a unităţii sale,
este şi agentul care, de pe multiple poziţii, asumă practicile de producţie
şi de consum ale artei, dar şi corpul pasional, suma fluxurilor emoţionale
individuale care se întretaie, se confruntă şi se armonizează în spaţiul
literaturii. Studiile literare aplicate secolului al XIX-lea trebuie să
dezvolte strategii prin care să răspundă la această realitate plurală
a societăţii. Adică să asume o interogaţie despre „poporul” care justifică
existenţa literaturii, asigurând în acelaşi timp ancorarea valorilor lite-
rare în diversitatea concretă a unei colectivităţi. În această privinţă, e de
remarcat lipsa de interes a istoriografiei literare româneşti6. Paul Cornea
a dedicat un singur studiu „poporului” (1980: 208-243), abordându-l din
perspectiva recurenţelor lexicale şi a contextelor specifice, şi – ceea ce e
semnificativ – izolând această reflecţie de numeroasele sale conside-
raţii despre noţiunea de „public”: ca şi cum între obiectul sociologic
(„publicul”) şi proiecţia imaginară („poporul”) nu s-ar stabili niciun
raport. Or, numeroasele reinterpretări contemporane ale noţiunii de
„popor” (Butler, 2015; Badiou, 2013) pun în valoare tocmai capacitatea
sa de a numi o comunitate politică reală, fără să fantasmeze unitatea

6
Mai bogată e bibliografia istorică a problemei, cum se poate vedea şi în stu-
diul lui Victor Neumann (Neumann 2010: 399-400).
STUDIILE ROMÂNEȘTI : PRIVIRI ÎN OGLINDĂ 65

unei naţiuni. „Popoarele în lacrimi” sau „popoarele de figuranţi” despre

care vorbeşte Georges Didi-Huberman (2012, 2016) sunt colectivităţi
alcătuite prin reunirea provizorie, circumstanţială, a unei multiplicităţi
sociale concrete: muncitorii ieşind din uzină, pe care i-a prins pelicula
primelor filme ale fraţilor Lumière, sau seria de nume inscripţionate pe
un monument care rememorează o traumă colectivă evocă diversitatea
reală şi ireductibilă a indivizilor şi, simultan, închegarea fragilă a unei
comunităţi, departe de orice mitologie triumfalistă şi totalizantă a na-
ţiunii. Şi acesta e sensul în care trebuie să adresăm întrebările noastre
critice: ca să ne adaptăm instrumentele la realitatea unei societăţi, în
care pulsiunile individuale se despart şi se diferenţiază, numai pentru
a se reconcilia şi regăsi în noi corpuri sociale provizorii. Reţin soluţia
pe care o aplică studiul recent al lui Cécile Folschweiller despre emer-
genţa unei doctrine a specificului naţional în cultura română. Ca să
clarifice raportul ideologiei naţionaliste cu realitatea societăţii, autoa-
rea confruntă ideile politice cu interpretările economice ale celor mai
importanţi junimişti, cum sunt intervenţiile parlamentare ale lui Titu
Maiorescu sau articolele lui Eminescu (Folschweiller, 2017: 333-370).
„Marfa, remarca un istoric francez, se impune treptat ca referinţa majoră
capabilă să unifice societăţi altminteri ilizibile sau inconciliabile”
(Kalifa, 2013: 14). Din acest unghi putem reflecta asupra unei lungi
istorii a corespondenţei între economie şi literatură la scriitorii noştri
din secolul al XIX-lea: interesul lui Ion Ghica sau al lui George Bariţiu
pentru aspectele economice ale societăţii româneşti, încercările lui
B.P. Hasdeu de definire a realităţilor lingvistice prin invocarea sistemu-
lui monetar şi, evident, numeroasele ficţiuni care dramatizează valorile
comerciale în secolul al XIX-lea. Toate aceste preocupări se cer gândite
nu pentru a ilustra un subiect, între altele, al istoriei culturale, cât ca
să înţelegem nevoia de a conecta literatura la dispoziţia tensionată şi
eterogenă a unei societăţi.
Putem urmări realitatea multiplă a societăţii şi pe un alt palier, cel
al vieţii emoţionale colective, chiar mai adaptat investiţiei pe care
o comunitate o face în literatură. Un popor e format dintr-un număr
infinit de pasiuni care animă existenţele individuale şi care le orientează
înspre proiecte personale sau colective. Dacă e posibil să percepem
66 : OTILI EDEȘ N DUMITRU TU N D N PER E

acest conglomerat social de pasiuni ca o unitate – de ce nu, naţională –,

nu trebuie să ignorăm că ea a fost obţinută prin anularea, suspendarea
ori neutralizarea a mii de distanţe individuale între pasiunile fiecăruia
dintre membrii unei comunităţi într-un episod oarecare al existenţei
lor. Şi e la fel de important să înţelegem distanţele afective, ca şi
neutralizarea lor, fondul de disensiune vie pe care se construieşte orice
societate. Ce îi desparte pe indivizi? Şi, mai ales, cum se mobilizează
literatura în exprimarea acestei separaţii şi în gestiunea consecinţelor
ei? Funcţia socială a operelor nu poate fi descrisă în absenţa zonelor de
falie, a locurilor în care o societate îşi concepe şi negociază diversitatea.
Martha Nussbaum (2013: 314-377) a dedicat mai multe studii emoţiilor
colective care antrenează naţiunile în conflicte interne sau externe şi
care justifică angajarea critică a literaturii: invidia faţă de alte popoare
sau faţă de alte clase sociale, dezgustul faţă de alteritate, faţă de exis-
tenţele minore sau marginale, ruşinea faţă de slăbiciunea individuală
ori faţă de dependenţele culturale, politice sau economice. Urmărind
aceste „pasiuni ale diviziunii” putem observa literatura implicându-se
în reprezentarea unui „popor” care se desface şi se risipeşte, înainte
de a se reconcilia şi armoniza. Una dintre primele comedii scrise de
V. Alecsandri, Iorgu de la Sadagura (1844), se încheia cu imaginea unui
dans colectiv, care reunea aproape toate personajele piesei. În această
mişcare sunt traşi de-a valma bătrânul boier conservator şi prietenul lui,
servitorii şi ţăranii, tânărul înfumurat întors din străinătate, dama ridi-
colă aspirând la o existenţă livrescă, aventurierul sărac şi şarlatan…
Sunt aşa de diferiţi încât autorul nu îi poate imagina executând aceleaşi
mişcări, şi îi pune să se prindă într-o horă, în jurul căreia se roteşte
un cuplu, valsând. Dansul e o soluţie de împăcare, de celebrare a unei
comunităţi fericite, dar numai după expunerea celor mai grave linii de
fractură. Comedia s-a adâncit în miezul conflictelor sociale, a răscolit
sensibilităţile şi a expus cele mai adânci justificări ale intoleranţei,
eliberând distanţele fiecăruia faţă de ceilalţi. Într-o societate în curs de
modernizare, care trecea printr-un proces marcat de diferenţiere internă
şi care îşi conştientiza multiplele înstrăinări, comedia răspundea, cu
mijloacele literaturii, dezgustului inerent faţă de alteritate. Dacă dansul
e imperfect, dacă se poate juca în mai multe feluri, după mai multe
STUDIILE ROMÂNEȘTI : PRIVIRI ÎN OGLINDĂ 67

mode şi muzici, e pentru că poartă memoria acestei distanţe sociale pe

care a expus-o şi la a cărei armonizare a încercat să participe. Nu prin
negare, nu prin idealizarea unei societăţi omogene, ci prin antrenarea
diferenţelor, prin conjugarea ritmurilor individuale – şi a inevitabilei
lor disonanţe.

Cea de-a doua temă de interogaţie vizează modul/regimul de actua-

lizare a secolului al XIX-lea. Subiectul e, pe cât de discutat de istorici
(Caron, 1996; Charpy, Hincker, 2013), pe atât de puţin abordat de isto-
riografia noastră literară. Iar în această privinţă tăcerea este suspectă:
sub aparenţa unei reconstituiri istorice obiective, neorientate de nicio
justificare actualizantă, se ascunde de fapt o comunicare cu trecutul
cu vocaţie identitară, implicată în unitatea şi persistenţa spiritului româ-
nesc, pe care o evoca Paul Cornea şi, înaintea lui, mai multe generaţii
de istorici literari. „Noi trebuie să ne căutăm în trecutul nostru; noi, cei
de astăzi, simţim trebuinţa sa ne precizăm ascendenţa morală, să ne
identificăm îndepărtatele origini intelectuale” spunea Dumitru Popovici
(Heliade-Rădulescu, 1939: I, 1). De aceea, articularea unei interogaţii
actualizante e dificilă, dar şi foarte semnificativă politic. Voi trece în
revistă, foarte sumar, câteva dintre implicaţiile unei asemenea justificări
a studierii secolului al XIX-lea.
În primul rând, problema actualităţii vizează identificarea a ceea ce
Dominique Kalifa numea „spaţii deschise”, a acelor teritorii ale existen-
ţei pe care le-a inaugurat secolul al XIX-lea şi pe care continuăm să le
locuim în prezent (Kalifa, 2013: 11). Istoricul francez identifică pentru
societatea occidentală trei asemenea spaţii: universul în expansiune
al sinelui şi al interiorităţii, politicul ca speranţă colectivă sau indivi-
duală, marfa şi corelatele ei (urbanitatea, tehnologia, consumul) ca
orizont de viaţă. Este o provocare să reflectăm din această perspectivă
asupra societăţii româneşti şi să ne întrebăm ce spaţii încă active moşte-
nim din secolul al XIX-lea. Ne putem întreba cât din elanul de investire
în construcţia individualităţii care ghidează azi idealul existenţelor
„reuşite” provine din realităţile secolului al XIX-lea, din descoperirea
68 : OTILI EDEȘ N DUMITRU TU N D N PER E

instinctului economic al antreprenoriatului, din aspiraţia patriotică spre

un destin colectiv ideal sau din modelele vocaţiei artistice; sau ce din
practicile revoltei şi ale radicalismului din secolul al XIX-lea continuă
să alimenteze formele contemporane de răzvrătire politică, de la Revo-
luţia din decembrie 1989 până la manifestaţiile #rezist. O asemenea
modalitate de interogare nu implică nici modernitatea retrospectivă
a unor fenomene culturale arhaice, nici vestigiile unei existenţe demult
apuse, ci forţe, pasiuni, cadre de acţiune şi de reprezentare pe care
societatea continuă să le valorizeze, uneori chiar ignorându-le originea.
Privirea actualizantă presupune o interpretare a realităţilor secolului
al XIX-lea ţinând cont de participarea lor la prezentul observatorului.
A reveni asupra preocupării romanticilor noştri pentru interioritate nu
implică doar demersul arheologic de recuperare a unor teme primitive
ale introspecţiei, ci şi înţelegerea unui spaţiu al sinelui în care continuăm
să evoluăm: e un gest hermeneutic care antrenează în lectura poeziei
intimiste a generaţiei paşoptiste o reflecţie asupra vocabularului nostru
lexical sau gestual, cel în care ne gândim şi ne simţim „eul”, şi care
alimentează de aproape două sute de ani figurile şi practicile recluziunii
în societatea românească.
În al doilea rând, raţionamentul actualizant implică o interogaţie epis-
temică a modului în care ne sunt accesibile operele secolului al XIX-lea.
El mută centrul de greutate dinspre origine şi iluzia reconstituirii unei
emergenţe istorice, înspre formele de receptare şi de supravieţuire,
spre modul în care operele se perpetuează material şi în care ele sunt în
continuare „prezente”. Este o interogaţie care pune la încercare repre-
zentările noastre despre ceea ce e stabil şi ceea ce e transferabil în
relaţia cu obiectele secolului al XIX-lea. Putem descoperi că o stradă,
o piaţă, un oraş au păstrat cu mai mare fidelitate prezenţa operei sau
a omului decât documentele sau folclorizarea lor. Este premisa de la
care pleacă Ilina Gregori în Ştim noi cine a fost Eminescu?, exploatând
posibilitatea de a experimenta cadrul de viaţă al poetului în plin secol
XXI: „Neputând afla la modul pozitiv tot ce a făcut şi cum s-a comportat
personajul în secvenţa biografică aleasă, am încercat să îi descopăr
umbra în mediul său concret de viaţă, plecând de la premisa că, în cazul
lui Eminescu, noţiunea de «prezenţă» posedă o amploare semantică
STUDIILE ROMÂNEȘTI : PRIVIRI ÎN OGLINDĂ 69

extremă, mai bine spus: incomensurabilă” (Gregori, 2008: 9). Sau putem
descoperi că percepţia unei opere nu e asigurată de textualitatea ei,
ci de alte multe modalităţi ale prezenţei, care implică o varietate de
suporturi şi de circumstanţe de receptare. Este ceea ce Ann Rigney
numeşte „monumentalitate portabilă” (2012: 11-14), pentru a desemna
o schimbare permanentă de loc şi de materie care afectează şi asigură
circulaţia unei opere. E vorba desigur de Eminescu şi de multiplele
metonimii ale operei sau existenţei sale; dar şi de autorii de consum
perpetuaţi pe termen lung în spaţiul literaturii pentru copii (Petre
Ispirescu sau Petre Dulfu); sau de autori care, asemeni lui Caragiale,
Bolintineanu sau Creangă, au avut şansa micro-folclorizării unor replici,
sintagme sau versuri; sau de prezenţa familiară a unor autori necitiţi
dar eternizaţi prin fotografiile din manuale; sau de scriitorii minori
care se perpetuează printr-o imagine verbală, cum e Daniel Scavinschi,
„cel mititel de statură” etc.7
Însă a citi o operă în oglinda reluărilor şi reverberaţiilor ei târzii
nu e o simplă înregistrare a posterităţii, ci o reflecţie asupra condiţiei
actului artistic, asupra a ceea ce îl constituie ca prezenţă într-o societate.
„Portabilitatea” nu se adaugă la o identitate dată, ci pune în evidenţă
resurse pe care normativitatea textuală le-a trecut sub ratură, ea re-
activează vecinătăţi ale creaţiei cu vorbirea, cu contagiunea sau cu
repetiţia virală, adică o magmă socială din care fragmentele verbale
s-au desprins ca să constituie „opera”. Identitatea migrantă şi virală,
capacitatea de a trece dintr-un corp în altul, din proză în proverb sau
loc comun şi din vorbire în imagine, nu face, din acest punct de vedere,
decât să manifeste nişte latenţe pe care textul le-a suspendat temporar.
În acest sens, Joep Leerssen (2016) a putut să afirme că interogaţiile
asupra supravieţuirii secolului al XIX-lea angajează o dimensiune
teoretică: prin proximitatea dintre creaţia cultă şi folclor, dintre operă şi
oralitate, dintre activitatea verbală şi societate, mai vizibilă decât în orice
alt moment al modernităţii, această literatură problematizează condiţia

7
Studiul recent al lui Doris Mironescu (2016), care analizează cu instrumente
ale memoriei culturale repercutarea unor teme ale culturii de la 1840, la mare dis-
tanţă în timp, asupra literaturii contemporane, este un model pentru acest tip de
lectură a secolului al XIX-lea.
70 : OTILI EDEȘ N DUMITRU TU N D N PER E

însăşi a „operei”, ajutându-ne să gândim „fluiditatea textuală” şi să

punem sub semnul întrebării o unitate literară evidentă în integralitatea
şi integritatea ei.

Secolul al XIX-lea s-a definit ca un teritoriu asigurat printr-un sistem

de acumulări materiale şi de propoziţii consensuale. De mai multe ori în
ultima jumătate de veac, acesta a funcţionat ca un spaţiu de refugiu şi de
certitudini didactice, departe de instabilitatea actualităţii. Am încercat
să arăt în ce măsură complezenţa e în această privinţă înşelătoare şi,
mai ales, în ce măsură satisfacţia faţă de rezultatele obţinute ascunde
o stagnare. Cred că avem nevoie de acest tip de examen critic orientat
nu spre ceea ce ne lipseşte, ci spre ceea ce a fost recunoscut şi consacrat.
Ne-am obişnuit cu lamentaţia faţă de „golurile” din cultura română,
fără să observăm că disciplinele noastre umaniste au intrat într-o nouă
fază, că rafturile s-au umplut cu ediţii şi sinteze, că spaţiile de dezbatere
au fost populate cu adevăruri acceptate, că naraţiunile despre evoluţia
faptelor culturale au devenit cadre cognitive fondatoare. Cazul istorio-
grafiei literare a secolului al XIX-lea ne permite să reflectăm asupra
situaţiei paradoxale a unui deficit pe fond de saturaţie, poate mai pro-
blematic decât celălalt deficit, pe fondul absenţei. Trebuie să învăţăm să
punem noi întrebări, legate de reconsiderarea abordărilor fundamentale,
de periodicitatea „revizuirilor”, de parcelele rămase necartografiate, de
suficienţe şi, inevitabil, de blocaje. Ce se întâmplă când un domeniu
alunecă în afara ritmului de înnoire epistemică? Ce forme contemporane
ale cunoaşterii ar fi utile şi necesare în înţelegerea realităţilor din urmă
cu două secole? Când o mutaţie epistemică ar trebui să implice o reeva-
luare a patrimoniului nostru istoriografic? Sunt întrebări care vizează
în cele din urmă experienţele actualităţii şi modul în care acestea
sunt integrate în actele de cunoaştere. Pentru că în raportul nostru cu
secolul al XIX-lea nu e vorba numai de a deconstrui adevărurile unei
tradiţii savante, ci şi de a recupera producţia lui literară ca rezervor de
reprezentări şi de gândire pentru provocările prezentului, înţelegerea
resurselor de creativitate ale unui secol care a încercat, pentru prima
oară pe teren românesc, să răspundă prin literatură la starea societăţii.
STUDIILE ROMÂNEȘTI : PRIVIRI ÎN OGLINDĂ 71

Iar în această privinţă cunoaşterea e totuna cu folosirea: încremenirea

naraţiunii istoriografice într-un orizont monumental, de „muzeu institu-
ţional”, ne face incapabili să înţelegem, să exploatăm şi să restituim
valorile unei epoci – totuşi aşa de aproape de noi – în circuitul societăţii
contemporane.

Referinţe bibliografice

Aprile, Sylvie; Charpy, Manuel; Hincker, Louis; Lyon-Caen,

Judith, (eds.), (2013), „Quel est l’avenir du XIXe siècle?”, în Revue
d’histoire du XIXe siècle, nr. 47.
Badiou, Alain et al., (2013), Qu’est-ce qu’un peuple?, Paris, La
Fabrique.
Boia, Lucian, (2015), Mihai Eminescu, românul absolut. Facerea
şi desfacerea unui mit, Bucureşti, Editura Humanitas.
Bot, Ioana (coord.), (2001), Mihai Eminescu, poet naţional
român. Istoria şi anatomia unui mit cultural, Cluj-Napoca, Editura
Dacia.
Butler, Judith, (2016), Rassemblement. Pluralité, performativité
et politique, Paris, Fayard.
Caron, Jean-Claude; Corbin, Alain; Riot-Sarcey, Michèle;
Sanson, Rosemonde, (eds.), (1996), „(Re)penser le XIXe siècle”, în
Revue d’histoire du XIXe siècle, nr. 13.
Corbin, Alain, (1995), „Histoire littéraire et histoire sociale”, în
Revue d’histoire du XIXe siècle, nr. 95, pp. 176-178.
Cornea, Paul, (1966), „Rădăcini luministe ale paşoptismului”,
în De la Alecsandrescu la Eminescu, Bucureşti, Editura pentru
Literatură.
Cornea, Paul, (1972), Originile romantismului românesc. Spiritul
public, mişcarea ideilor şi literatura între 1780-1840, Bucureşti,
Editura Minerva.
Cornea, Paul, (1980), „Cuvântul «Popor» în epoca paşoptistă:
sinonimii, polisemii şi conotaţii. Între semantica istorică şi semio-
tica mentalului colectiv”, în Regula jocului, Bucureşti, Editura
Eminescu, pp. 208-243.
Cornea, Paul, (1988), Introducere în teoria lecturii, Bucureşti,
Editura Minerva.
72 : OTILI EDEȘ N DUMITRU TU N D N PER E

Cornea, Paul, (2008), Originile romantismului românesc.

Spiritul public, mişcarea ideilor şi literatura între 1780-1840, ediţia
a II-a, Bucureşti, Editura Cartea Românească.
Costache, Iulian (2008), Eminescu. Negocierea unei imagini,
Bucureşti, Editura Cartea Românească.
Densusianu, Ovid, (1985), Literatura română modernă, ediţie
îngrijită de B. Cazacu, Ioan Şerb, Florica Şerb, Bucureşti, Editura
Eminescu.
Diaz, José-Luis, (2009), „Bibliographie”, în Romantisme,
nr. 143, pp. 117-136.
Diaz, José-Luis, (1999), „Comment 1830 inventa le XIXe
siècle”, în L’Invention du XIX e siècle. Le XIX e siècle par lui-même
(littérature, histoire, société), Paris, Klincksieck – Presses de la
Sorbonne Nouvelle, pp. 177-194.
Didi-Huberman, Georges, (2012), Peuples exposés, peuples
figurants, Paris, Minuit.
Didi-Huberman, Georges, (2016), Peuples en larmes, peuples
en armes, Paris, Minuit.
Drace-Francis, Alex (2016), Geneza culturii române moderne.
Instituţiile scrisului şi dezvoltarea identităţii naţionale (1700-1900),
Iaşi, Editura Polirom.
Folschweiller, Cécile, (2017), Philosophie et nation. Les
Roumains entre question nationale et pensée occidentale au XIX e
siècle, Paris, Honoré Champion.
Glinoer, Anthony, (2018), „Institution”, în, Anthony Glinoer,
Denis Saint-Amand (eds.), Le lexique socius, URL: http://
ressources-socius.info/index.php/lexique/21-lexique/45-institution,
text accesat în 09.02.2018.
Gregori, Ilina, (2008), Ştim noi cine a fost Eminescu? Fapte,
enigme, ipoteze, Bucureşti, Editura Art.
Heliade-Rădulescu, Ion, (1939), Opere, vol. I-II, ediţie îngrijită
de Dumitru Popovici, Bucureşti, Editura Fundaţiilor Regale pentru
Literatură şi Artă.
Ibrăileanu, Garabet, (1979), „Curs de istoria literaturii române
moderne”, în Opere, vol. VII-VIII, ediţie îngrijită de Rodica Rotaru
şi Al. Piru, Bucureşti, Editura Minerva.
Iorga, Nicolae, (1983), Istoria literaturii româneşti în veacul
al XIX-lea. De la 1821 înainte. În legătură cu dezvoltarea culturală
STUDIILE ROMÂNEȘTI : PRIVIRI ÎN OGLINDĂ 73

a neamului, vol. I-III, ediţie îngrijită de Rodica Rotaru, Bucureşti,

Editura Minerva.
Kalifa, Dominique, (2013), „Que reste-t-il du XIXe siècle ?”, în
Revue d’histoire du XIXe siècle, nr. 47, pp. 11-14.
Leerssen, Joep, (2016), Literary history outside the Gutenberg
Comfort Zone, Keynote at the 21st ICLA conference, „The Many
Languages of Comparative Literature”, Viena, 22 iulie 2016.
Lloyd, Geoffrey R., (1993), Pour en finir avec les mentalités,
traducere în limba franceză de Franz Regnot, Paris, La Découverte.
Mélonio, Françoise, „Histoire littéraire/ histoire culturelle:
l’institution de la littérature”, în Romantisme, nr. 143, pp. 69-77.
Mironescu, Doris, (2016), Un secol al memoriei. Literatură şi
conştiinţă comunitară în epoca romantică, Iaşi, Editura Universităţii
„Alexandru Ioan Cuza”.
Neumann, Victor, (2010), „Neam şi popor, noţiunile etnocen-
trismului românesc”, în Victor Neumann, Armin Heinen (eds.),
Istoria României prin concepte. Perspective alternative asupra
limbajelor social-politice, Iaşi, Editura Polirom, pp. 379-400.
Nussbaum, Martha, (2013), Political Emotions. Why Love
Matters for Justice, Cambridge, Harvard University Press.
Papadima, Liviu, (1999), Literatură şi comunicare. Relaţia
autor-cititor în proza paşoptistă şi postpaşoptistă, Iaşi – Bucureşti,
Editura Polirom.
Petrescu, Ioana Em. (2011), Studii despre Ion Budai-Deleanu,
ediţie îngrijită de Ioana Bot şi Adrian Tudurachi, Cluj-Napoca, Casa
Cărţii de Ştiinţă.
Popovici, Dumitru, (1939), Tendinţa de integrare în ritmul
cultural occidental, curs ţinut la Facultatea de Litere din cadrul
Universităţii Babeş-Bolyai în anul universitar 1939-1940, Cluj-
Napoca. Litografiat.
Puşcariu, Sextil, (1987), Istoria literaturii române. Epoca veche,
ediţie îngrijită de Magdalena Vulpe, Bucureşti, Editura Minerva.
Rigney, Ann, (2012), The Afterlives of Walter Scott. Memory on
the Move, Oxford, Oxford University Press.
Vaillant, Alain, (2009), „Histoire culturelle et communication
littéraire”, în Romantisme, nr. 143, pp. 101-107.
Volovici, Leon, (1976), Apariţia scriitorului în cultura română,
Iaşi, Editura Junimea.