LEONID DIMOV

Încă din foarte maturele „Versuri” (1966) de debut, lumea lui DIMOV se situa decis sub semnul
visului: un univers cu necontenite schimbări de decoruri și peisaje, cu întâlniri insolite de obiecte
și, adeseori, o coabitare paradisiacă a regnurilor, ce nu se rezolva totuși într-o viziune naturistă,
elementară; „paradisul” lui DIMOV este unul artificial, construit cu minuția și rafinamentul
artizanal al parnasienilor.

Poetul e însă un pictor de vedenii oprite doar o clipă din mișcarea eternă, atât cât să li se pună în
lumină splendorile complicate. Structural, poeziile sunt „desfășurări” (așa suna și un titlu
semnificativ), aglomerări baroce, caleidoscopice de obiecte eteroclite de o extremă varietate,
vizând pitorescul balcanic în linia Ion Barbu și, în general, gustul estet pentru artificiul
fastuos, asocierile îndrăznețe, vocabula rară, apta să confere discursului liric o strălucire
sonoră aparte.

Peisajele și „panoramele” sale au de multe ori un aer „exotic", luxuriant, de o spectaculoasă

densitate obiectuală. Un duh al metamorfozei mobilizează acest univers în necontenită
proliferare și transformare, convocat pentru pura plăcere a contemplației, a surprizei pe care
mișcarea imaginației o poate crea prin întâlnirea fortuită și miraculoasă a obiectelor.

E, în mare măsură, un spatiu al sărbătorii, al euforiei și jubilației, de „slavă stătătoare", în care

orice finalitate practică a actelor umane pare abolită, contând doar jocul pur al formelor
(îndeosebi seria „destinelor”: („Destin cu bile”; „Destin cu baobab”; „Destin cu pești” etc).

Ca poet ludic, DIMOV cultivă plăcerea gestului gratuit („Am mere de purpură. Ține-le / Să le
lași să cada-n zăpadă"), a invenției libere, angajând cele mai diverse registre ale imaginarului;
de la miniatura delicată și desenul de maximă puritate, până la tulburarea grotescă a liniilor, de la
feerie la coșmar - totul tinde spre altitudinea esteticului pur, abstrăgându-se în transcendența
poemului.

Există în poezia lui DIMOV o adevărată „tendință expansionistă” a imaginației, o năzuință de

ocupare a spațiilor, un fel de fugă de gol. Mișcarea poeziei pare a nu fi decât o neîncetată
acumulare de obiecte, combinație imprevizibila a formelor, până la un nivel al saturației
inventive. Ea e ilustrata perfect de cele „7 poeme” (1968) prin deschiderea porților spre mereu
alte miracole (în „Poemul odăilor”), călătoria înregistrând peisaje inedite („În munți”),
succesiunea etajelor din „Turnul Babei” etc. „Forfotele de bâlciuri și oboruri" din poemul „A.
B. C.” traduc însă, ca și finalul „Turnului Babei”, și sentimentul fragilității universului imaginar
și al alchimiei verbale; euforia expansiunii visului se schimba atunci în tristețea deposedării și
eșecului.

O anume culoare melancolica au, de altfel, înseși obiectele și fantasmele ce populează acest
univers liric; ele par, adesea, reînviate dintr-o lume uitată, ușor demodată, „inactuală”, trăind
prin puterea nostalgiei evocatoare. Bâlciul, bazarul, vitrina, peisajul panoramic, scăldate toate
în aburul visului, refac universul de miracole și candori al copilăriei, cu o mimată stângăcie și
naivitate, dar ascund, în același timp, ca niște cenotafe oricât de somptuoase, o absență, un gol:
sunt mărci ale morții.

Lirismul profund (și foarte modern) al lui DIMOV izvoraște din această ambiguitate a jocului
ingenuu și ironic, euforic și tulburat de angoase. ÎI regăsim deopotrivă în sonetele perfect șlefuite
din „Pe malul Styxului” (1968) și în poemele cu o versificație mai libera din „Carte de vise”
(1969). „Dubla vocație, onirica și rubensiană” (V. Cristea) a poetului capătă în acest volum una
din expresiile sale cele mai înalte, într-o poezie pentru care scheletul narativ e un cadru destul de
lax, ce nu împiedică desfășurarea unei extraordinare opulențe a imaginarului.

Remarcabilă este și aici întâlnirea dintre realul cotidian și evenimentul insolit, fantastic
(„Vârcolacul și Clotilda”). Cu volumul „Semne cerești” (1970), DIMOV revine la formele fixe
ale poeziei (aici rondelul), făcând dovada unei particulare virtuozități constructive.

În macrostructura ansamblului (40 de rondeluri, dintre care ultimul, „Rondelul rondelurilor”, e o

ars poetica rezumativă, sintetizând figura speciei, sub semnul sfericității -„o, marele delir în
rond, alene !”) se reflectă, la scara mărită, microstructura pieselor componente: cele 13 versuri
obligatorii pentru rondel se regăsesc în multiplul de 13 (39) al pieselor cărții, cărora li se adaugă
ultima, ca o emblema, amintind de „neclatinatul idol ELGAHEL" din finalul „Jocului secund”
barbian.
„Rondelul rondelurilor” traduce, într-un fel, „actul pur de narcissism” al poemului îndrăgostit
de sine însuși, forma pură, suficientă sieși, continându-și deopotrivă principiul genetic și
destructiv: „Din ronde Utere, din cantilene / De rune, lin, s-a șlefuit verdict / Rotundul gol să
piară în gheene / Blagoslovit de Sfântul Benedict / În marele delir în rond, alene”. Mai mult
decât pe conținuturi sufletești, accentul cade aici, încă o dată, pe spectacolul formelor;
rondelurile acestei cărți sunt în primul rând decorative, construite cu un rafinament de estet, până
la atingerea unei stări de epuizare, manieristă.

Egal cu sine rămâne DIMOV și în cărțile sale următoare: „Deschideri” (1972), „La capăt”
(1974), „Dialectica vârstelor” (1977), „Spectacol” (1979), „Veșnica reîntoarcere” (1982).
Toposul spectacular (decorul de bazar, panorama, circul etc.) domină în continuare poezia,
conservându-și atributele cunoscute; crește însă gradul de ambiguitate al „spectacolelor de gala”,
în care se insinuează tot mai acut, ca în tablourile unor De Chirico sau Magritte, sentimentul
morții, angoasa necunoscutului.

Mai ales volumele „Eleusis”, „Spectacol” și „Veșnica reîntoarcere” imprimă viziunii lui
DIMOV această tonalitate elegiacă, adeseori sumbră, evidențiată și de caracterul cvasi-confesiv
al unor poeme. Din nou foarte frecvent, motivul liric al călătoriei (onirice) atrage nesfârșite
cortegii de fantasme, purtate prin spatii labirintice, cu mereu alte deschideri și perspective, cu
treceri insolite de la real la imaginar, de la vastele viziuni panoramice la detaliul obiectual cizelat
cu finețe artizanală, de la cuvântul banal la vocabulele cele mai rare. Numeroase vehicule
simbolice (tramvaiul, automobilul, aeroplanul, dar și liftul sau chiar roaba) asigură acest du-te-
vino necontenit printr-un univers ce-și etalează arhitecturile contrastante („În casa noastră,
deschisă tuturor, /Lui Vitruviu, lui Rococo, lui Maldoror”) asociind „priveliști”,
„reprezentații”, „spectacole”, „bâlciuri”, „vitrine”, „tarabe”, „coridoare”, „etaje”, „hale”,
„teatre”, „scări”.

În fond, LEONID DIMOV propune în toată opera sa, un mare teatru al lumii, căruia viziunea
barocă a vieții ca vis îi tutelează metamorfozele spectaculoase. E ceea ce conferă unitatea
profundă a acestei creații majore, al cărei autor se definește el însuși drept „nobil măscărici al
Totalității”. Situat într-o tradiție literară, DIMOV își regăsește reperele îndeosebi în
„balcanismul” barbian și în poezia ludică și artizanală a lui T. Arghezi, individualizându-se
însă prin „barochismul” oniric, pe care îl cultivă cu o uimitoare libertate a imaginației,
supravegheată de o subtilă conștiință de constructor.

De altfel, și la nivel programatic, „oniricul” DIMOV se delimitează de „dicteul automat”

suprarealist, ce i se pare „suspect”; rafinamentul artei sale combinatorii, manevrând ingenios
sintaxa poemului și substanța sonoră a cuvintelor, îl distanțează evident de practicile
înaintașilor avangardiști. O poziție aparte ocupă în opera lui DIMOV prima sa carte scrisă,
„Litanii pentru Horia”, publicata abia în 1975; predominant epice, aceste poeme mai
„tradiționaliste”, compuse „în dialectul vremii și locurilor” pe care le evocă, atestă însă, deja,
gustul pentru cuvântul rar și picturalitatea descripției.