Prin cele două romane ale sale –Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război (1930) și

Patul lui Procust (1933)-, ca și prin estetica privitoare la această specie narativă, Camil Petrescu
a înnoit romanul românesc interbelic prin sincronizare cu literatura universală. Romanul modern
de analiză psihologică, subiectiv, cultivat la noi în deceniul al treilea, deplasează interesul spre
estetica autenticității, iar narațiunea se concentrează asupra evenimentelor vieții interioare
(roman psihologic).

Ca teoretician al romanului, Petrescu abordează mai multe probleme ale romanului

modern, transpuse și în romanele sale.

Printre trăsăturile romanului lui Petrescu, se remarcă: perspectiva narativă fărâmițată,

relativizată, timp prezent și subiectiv, fluxul conștiinței, memorie afectivă, narațiune la
persoana I, luciditatea (auto)analizei, anticalofilismul, introspecția, utilizată, așa cum
remară N.Manolescu, nu numai ca mijloc de autocunoaștere, ci și de cunoaștere a celuilalt,
autenticitatea definită ca identificarea actului creației cu realitatea vieții, cu experiența
nepervertită, cu trăirea fevrilă.

Ultima noapte de dragoste, întâia de război este un roman scris la persoana I, sub forma
unei confesiuni a personajului principal, Ștefan Ghiorghidiu, care trăiește două experiențe
fundamentale: iubirea și războiul.

Narațiunea la persoana I, cu focalizarea exclusiv internă/ viziunea împreună cu, presupune

existența unui narator implicat (identitate între planul naratorului și al personajului). Punct de
vedere unic și subiectiv al personajului narator care mediază între cititor și celelalte personaje,
face ca cititorul să cunoască despre personaje atât cât știe și personajul principal. Însă situarea
eului narativ în centrul povestirii conferă autenticitate, iar faptele și personajele sunt prezentate
ca evenimente interioare, interpretate, analizate.

Textul narativ este structurat în două părți precizate în titlu, care indică și temele
romanului, și, în același timp, cele două experiențe funamentale trăite de protagonist: dragostea
și războiul. Dacă prima parte reprezintă rememorarea iubirii matrimoniale dintre Ștefan și soția
sa, Ela, partea a doua, constituită sub forma jurnalului de campanie al lui Ghiorghidiu, urmărește
experiența de pe front, în timpul Primului Război Mondial. Prima parte este în întregime
ficțională, în timp ce a doua valorifică jurnalul de campanie al autorului, articole și documente
din epocă, ceea ce conferă autenticitate textului.

Romanul debutează printr-un artificiu compozițional: acțiunea primului capitol, La Piatra

Craiului în munte, este posterioară întâmplărilor relatate în restul Cărții I. Capitolul pune în
evidență cele două planuri temporale din discursul narativ: timpul narării (prezentul frontului) și
timpul narat. În primăvara lui 1916, în timpul unei concentrări pe Valea Prahovei, Ștefan
Ghiorghidiu asistă la popota ofițerilor la o discuție despre dragoste și fidelitate, pornind de la un
fapt divers relatat în presă: un bărabt care și-a ucis soția infidelă a fost achitat la tribunal. Această
discuție declanșază memoria afectivă a protagonistului, trezindu-i amintiri legate de cei doi ani și
jumătate de căsnicie cu Ela.

Întocmai ca la Proust, un eveniment exterior (aici, discuția de la popotă) declanșează

rememorarea unor întâmplări sau trăiri venite dintr-un timp pierdut, dar spre deosebire de fluxul
memoriei involuntare proustiene, în cartea lui Petrescu evenimentele din trecut sunt ordonate
cronologic și analizate în mod lucid, fiind vorba de memoria volunată.

Relatarea și povestirea sunt înlocuite în proza modernă cu analiza și interpretarea, de unde

impresia de epic evenimențial sărac în favoarea analizei.

Stilul anticalofil pentru care optează scriitorul susține autenticitatea limbajului. Scriitorul nu
refuză corectitudinea limbii, ci efectul de artificialitate, ruptura de limbajul cotidian pe care o
provoacă emfaza din limbajul personajelor din romanul tradițional. De aceea banalizează, de
pildă, obiectul și limbajul în care se poartă discuția de la popotă.

Caracterizare Ghiorghidiu

Ştefan Gheorghidiu este, la început, un student sărac la Filosofie, căsătorit din dragoste şi din
orgoliu cu Ela, o studentă frumoasă, de aceiaşi condiţie, studentă la Litere. Devine bogat peste
noapte, printr-o moştenire lăsată de unchiul său, Tache, iar apoi este sublocotenent în armata
română, în timpul Primului Război Mondial. Însă, în mod constant, rămâne un spirit introvertit,
neliniştit, lucid şi polemic, halucinant ca toţi eroii camilpetrescieni care “au văzut idei”.
Spiritual, ironic, hipersensibil, inadaptatul superior Gheorghidiu “este un psiholog al dragostei, şi
luciditatea şi preciziunea analizei lui se înrudesc cu al marilor moralişti al literaturii franceze”
(Perpessicius). El trăieşte în lumea ideilor, a cărţilor şi are impresia că s-a izolat de realitatea
materială imediată. Însă tocmai această realitate imediată produce destrămarea cuplului pe care
el îl formează cu Ela. Până în momentul în care Gheorghidiu primeşte moştenirea de la unchiul
său, cuplul trăieşte în condiţii modeste, dar în armonie.

Principala trăsătură de caracter a protagonistului este orgoliul. Ilustrativă în acest sens

este mărturisirea lui Gheorghidiu referitoare la felul în care ia naştere iubirea lui pentru Ela:
“Începusem totuşi să fiu măgulit de admiraţia pe care o avea mai toată lumea pentru mine,
fiindcă eram atât de pătimaş iubit de una dintre cele mai frumoase studente, şi cred că acest
orgoliu a constituit baza viitoarei mele iubiri.”,“Iubeşti întâi din milă, din îndatorire, din
duioşenie, iubeşti pentru că ştii că asta o face fericită”. De asemenea, o altă secvenţă narativă
semnificativă pentru a ilustra orgoliul personajului este aceea a mesei în familie din casa
unchiului său Tache. Nae Gheorghidiu, celălalt unchi al protagonistului, ironizează căsătoria din
dragoste cu o fată săracă, pe care i-o reproşează atât lui Ştefan, cât şi tatălui său mort, Corneliu,
pe care în plus îl acuză că nu a lăsat vreo moştenire fiului, sub pretextul de a fi foarte risipitor. În
încercarea de a-şi apăra părintele, Ştefan izbucneşte: “De cele mai multe ori, părintele, care lasă
avere copiilor, le transmite şi calităţile prin care a făcut averea: un obraz mai gros, un stomac în
stare să digereze şi ouă clocite, ceva din sluţenia nevestei luate pentru averea ei, neapărat o şiră a
spinării flexibilă ca nuiaua (dacă nu cumva rahitismul nevestei milionare n-a înzestrat-o cu o
cocoaşă rigidă ca o buturugă). Orice moştenire e, s-ar putea zice, un bloc.” Astfel, orgoliul
personajului-narator, al intelectualului, este unul dintre principalii factori de noutate în discursul
românesc interbelic din spaţiul literaturii române, producând cititorilor din epocă o nouă
înţelegere a modului în care romanul, ca specie literară, participă la reliefarea profunzimilor
spiritului uman.

Caracterizarea personajului Ştefan se realizează subiectiv, sub o singură viziune, cea a

personajului-narator. Astfel, portretul lui Gheorghidiu este realizat mai ales prin caracterizare
indirectă, prin fapte, gânduri, limbaj, gesturi, atitudini şi prin relaţiile cu celelalte personaje.
Caracterizarea directă se realizează rar, prin intermediul replicilor scurte ale altor personaje,
precum cea pe care i-o adresează Ela lui Ştefan când acesta îi reproşează comportamentul ei din
timpul excursiei de la Odobeşti: “Eşti de o sensibilitate imposibilă.” În acest roman subiectiv, de
analiză, este folosită adesea autocaracterizarea, pentru portretul fizic, moral sau psihologic:
“Eram alb ca un om fără globule roşii”, “Eram înalt şi elegant”, “Lipsit de orice talent, în lumea
asta muritoare, fără să cred în Dumnezeu, nu m-aş fi putut realiza – şi am încercat-o – decat într-
o dragoste absolută”.

Spre deosebire de romanele tradiţionale, în care conflictul este, de regulă, exterior, iar cel interior
apare ca efect al unei intenţii moralizatoare a textului, în romanul lui Camil Petrescu, apare
conflictul interior, din conştiinţa personajului-narator, care trăieşte stări şi sentimente
contradictorii faţă de soţia sa, Ela. Acest conflict interior este generat de raporturile pe care
protagonistul le are cu realitatea înconjurătoare. Principalul motiv al rupturii dintre Ştefan şi soţia
sa este suspiciunea adulterului, dar şi implicarea Elei în lumea mondenă, pe care eroul o
dispreţuieşte. Aşadar, conflictul interior se produce din cauza diferenţei dintre aspiraţiile lui
Gheorghidiu şi realitatea lumii înconjurătoare.

Cele două teme ale romanului, războiul şi iubirea, constitue două experienţe decisive pentru
devenirea personajului-narator. Suferinţa lui Ştefan este lucidă în detaliile analizei, iar orgoliul
este profund. Astfel, în final, după traversarea dramei colective a războiului, pasiunea
devoratoare şi iubirea pentru Ela sunt înlocuite cu indiferenţă rece. Se produce astfel drama
constatării distanţei dintre iluzie şi realitate, dintre ideal şi banalitate.

Prin Ştefan Gheorghidiu, personajul-narator, scriitorul impune intelectualul, care trăieşte cu

nostalgia absolutului şi a perfecţiunii iubirii, o nouă tipologie, care nu poate fi înţeles.
Vizunea despre lume

Viziunea despre lume a scriitorului este una modernă, corelată cu ideologia lui Eugen Lovinescu.
Literatura sa este o expresie a spațiului urban și o imagine a intelectualului modern, spirit
reflexiv cu preocupări filosofice și literare, accentul fiind pus pe factorul psihologic și nu pe
acțiune. Precum la romancierul francez Marcel Proust, pentru Camil Petrescu creația se
conturează prin descrierea propriei conștiințe, autenticitatea realizându-se prin exprimarea cu
sinceritate a propriilor experiențe de viață și prin refuzul scrisului frumos (stilul anticalofil).

Patul lui Procust

Patul lui Procust are o structură compozițională aparte, fiind structurat pe trei planuri.
Primul dintre acestea se constituie din cele trei scrisori ale Doamnei T., personajul principal
feminin al romanului, adresate autorului.

Cel de-al doilea plan al romanului cuprinde Jurnalul lui Fred Vasilescu, jurnal în care sunt
incluse și scrisorile lui G.D. Ladima către Emilia Răchitaru și Epilog I, povestit de Fred. Al
treilea plan este al autorului, care devine personaj prin intermediul notelor de subsol și prin
Epilog II.

Perspectiva narativă este relativizată, dar în același timp subiectivă. Aceleași evenimente și
personaje sunt percepute în mod diferit și chiar antitetic de către naratorii care relatează
întâmplările.

Narațiunea este la persoana I, cu focalizare internă/ viziunea împreună cu. Punct de vedere unic
și subiectiv al personajului narator care mediază între cititor și celelalte personaje, face ca
cititorul să cunoască despre personaje atât cât știe și personajul principal. Însă situarea eului
narativ în centrul povestirii conferă autenticitate, iar faptele și personajele sunt prezentate ca
evenimente interioare, interpretate, analizate.

Daca in "Ultima noapte de dragoste, intaia noapte de razboi", autorul se substituie personajului
stefan Gheorghidiu, ilustrand realitatea printr-o singura constiinta, in "Patul lui Procust", vocea
auctoriala" se face auzita prin fluxul constiintei personajelor-naratori care se confeseaza (Fred
Vasilescu, G.D.Ladima, Doamna T., Emilia Rachitaru), a celorlalte personaje secundare
(Penciuiescu, CibSnoiu, procurorul etc.) si a autorului insusi (in ineditele note de subsol), toate
insa exprimand, intr-o unitate evidenta, viziunea artistica a lui Camil Petrescu.

Modalitatea narativa se remarca, asadar, prin prezenfa marcilor formale ale naratorului, de unde
reiese apropierea acestuia de evenimente, pana la substituirea lui de catre personaj. Perspectiva
temperala este discontinuea bazata pe alternanta temporala a evenimentelor, pe dislocari sub
forma de flash-back si feed-back. Perspectiva spatiala reflecta un spatiu real, casa Emiliei,
redactia ziarului, etc., dar mai ales un spatiu imaginar inchis, al framantarilor, chinurilor si
zbuciumului din constiinta personajelor.

Notele de subsol ale autorului sunt o alta perspective narativa si se constituie intr-o satira
vehementa privind statutul omului in societatea vremii, unde toate sansele sunt de partea
afaceristilor verosi, pe cand cei cinstiti, ca Ladima, traiesc mizerabil si in umbra celorlalti. Astfel
ca talentul, cinstea si demnitatea gazetarului Ladima nu pot invinge paienjenisul afacerilor
frauduloase ale lui Gheorghidiu si Lumanararu. El descopera intamplator neregulile dintr-o
afacere a industriei miniere si C.F.R., care pagubea statul roman cu un miliard de lei anual, iara
sa banuiasca implicarea totala a patronilor sai in aceasta frauda. Ceea ce a dus la ruperea
definitiva a acestei colaborari, a fost aparitia unui articol de o violenta deosebita, prin care
Ladima acuza puterea politica de matrapazlacuri in domeniul financiar-bancar.

In notele de subsol, autorul relateaza antipatia profunda pe care Ladima o avea pentru
economisti, pe care-i numeste "corbii matematici ai mizeriei" ori "improvizati medici financiari",
considerandu-i vinovati direct de criza financiara si economica in care se afla tara, demonstrand
ca nimeni dintre cei bogati nu-si plateste impozitele, ci numai cei saraci si functionarii le achita.

Ca modalitate estetica, se manifesta aici memoria afectiva, cea care aduce, in timpul obiectiv al
relatarii, intamplarile petrecute in timpul subiectiv al amintirilor.

Titlul este o metafora, "Patul lui Procust" face trimitere directa la o poveste mitologica din
antichitate, conform careia talharul Procust din Atica aducea oaspetii la han si ii silea sa incapa
perfect in singurul pat existent, socotit de el ca spatiu ideal. Orice nepotrivire a calatorului in
patui lui Procust, atragea dupa sine ciuntirea omului, daca acesta era prea lung, ori, dimpotriva,
intinderea lui, daca acesta era prea scurt, pana cand individul se potrivea exact masurarii impuse.

Titlul romanului imagineaza societatea ca pe un "pat al lui Procust", ca spatiu limitat, in care
valorile intelectuale si orice aspiratie catre un ideal respins de societate sunt ostracizate. Ea
impune tuturor oamenilor un tipar fix de existenta si oricine se abate de la regulile sociale stricte
este supus deformarilor chinuitoare, carora nu le rezista

Caracterizare Fred Vasilescu

Dragostea lui pentru doamna T. ramane un mister, iar accidentul de avion poate fi si o
sinucidere, adica personalitatea lui Fred Vasilescu ramane enigmatica, sfarsitul sau penduland
intre accident de avion si sinucidere. Tanarul moare intempestiv, a doua zi dupa predarea
caietelor in care confesiunile lui sunt o permanenta autointrospectie, ca si cand scrisul l-ar fi
ajutat sa se izbaveasca de suferinta prin analiza lucida a "cancerului" vietii lui, iubirea.

Personajul este caracterizat printr-o tehnică inedită, fiind văzut din mai multe perspective ca
într-un sistem de oglinzi paralele. Această tehnică narativă modifică parțial conceptul de
personaj, care nu mai este un tip literar bine definit din exterior, ci unul care se autoconstituie
prin mărturisire sau care este reflectat în conștiința celorlalți. Din exterior el apare ca un
exponent tipic al înaltei societăți din acel timp. Tânăr modern, de o frumusețe sportivă, fost
secretar de legație, Fred Vasilescu este fiul multimilionarului Tănase-Vasilescu-Lumânăraru.
Tinerii lui prieteni îl consideră sufletul petrecerii, iar femeile îl simpatizeazî și îl admiră într-un
mod excesiv. Unii îl consideră prost, incult, insensibil –Prietenii mei cred sincer că nu am
inimă-, după cum Fred notează în jurnal.

Portretul realizat de autor în mod direct în notele de subsol este acela al unui tânăr loial, delicat,
de o mare profunzime intelectuală, prototipul învingătorului.

De cealaltă parte, Doamna T. Îl consideră pe Fred o enigmă și în același timp sufletul ei pereche

Impresia ultimă care rămâne este aceea a unui bărbat extrem de sensibil, lucid, care-și
problematizează existența și drama unei iubiri imposibile. În realitate, ceea ce transformă iubirea
lui Fred pentru Doamna T. Într-o dramă este tocmai faptul că tânărul își analizează prea mult
sentimentele în loc să le trăiască pur și simplu.

Incadrandu-se perfect in tipul personajului camilpetrescian, Fred Vasilescu este

intelectualul lucid, autoanalitic, hipersensibil, asemenea lui Ladima si Gheorghidiu. Cu
toate ca este indragostit total si definitiv de doamna T., Fred o evita, fiind capabil sa
paraseasca o femeie care-i este superioara, probabil din cauza aceluiasi orgoliu ce
individualizeaza personajele lui Camil Petrescu: "Sacrifica definitiv pasiunea pe altarul
vanitatii: in loc sa se piarda pe sine, prefera s-o piarda pe ea. [...] Fred n-a vrut sa devina
sclavul erotic al doamnei T."(Nicolae Manolescu, "Area lui Noe").

Viziunea despre lume-

Tema: Romanul de față are drept temă centrală drama intelectualului motivat de ideea  atingerii
absolutului atât în dragoste, cât și în societate, unde acesta urmărește menținerea propriei
demnități. Relațiile romantice și profesionale dintre personajele operei funcționează asemeni
unui pat al lui Procust, în cadrul căruia nimeni nu se simte liber să-și exprime sentimentele.
Personajele fie au impresia, fie conștientizează că le sunt impuse limite. Cel mai ilustrativ
exemplu este cel al lui Fred Vasilescu, personaj care era liber (contrar lui Ladima) să-și trăiască
povestea de iubire alături de doamna T., dar sabotează de unul singur relația, temându-se de
pierderea propriei identități. Ladima este constrâns profesional și ideologic de către publicația
unde lucra, simțindu-și mereu personalitatea și opiniile ciopârțite, asemeni exemplului mitologic
din titlul romanului.

Societatea este asemănată cu un pat al lui Procust, văzut ca spațiu limitant, în cadrul căruia
aspirațiile către un ideal devalorizat de societate sunt respinse. Același tipar existențial le este
impus tuturor, iar cei care nu-l respectă sunt sortiți ostracizării sociale. Așadar, se remarcă
incompatibilitatea dintre lumea interioară a intelectualului și viața socială a vremii respective.
Aceasta reflectă viziunea despre lume a lui Camil Petrescu, el însuși fiind un intelectual ce
promova în scrierile sale principii precum anticalofilia ori structura neconvențională.

Astfel, concepţia petresciană potrivit căreia trebuie pus semnul egalităţii între literatură şi
experienţa reală, trăită, confirmă autenticitatea romanului, relevant în acest sens fiind
pluriperspectivismul. Această tehnică modernă presupune construirea personajului ca într-un joc
de puzzle, pornind de la impresiile – uneori divergente – ale celorlalte personaje.

Camil Petrescu, romancier prin excelenta citadin, realizeaza o literature intelectuala,

situandu-se pe linia ideii ca actul scrisului este, in primul rand, "o experienta spirituala, o forma
de confesiune destinata sa atinga suprema sinceritate si sa duca la o revelatie existentiala"
(Ov.S.Crohmalniceanu - "Literatura romana intre cele doua razboaie mondiale").