Camil Petrescu – „Suflete tari” versus „Jocul Ielelor”

Urmând dezideratele lovinesciene, Camil Petrescu se remarcă în epocă drept unul dintre
fondatorii romanului românesc modern, de analiză psihologică, cu acțiune abil plasată în mediul
citadin. Activitatea sa literară este vastă, abordând genurile liric, epic, dramatic și chiar sfera
eseistică. Operele sale eseistice promovează ideea de înnoire a literaturii române și de
sincronizare a acesteia cu cea universală.

Dramaturgia camilpetresciană se remarcă prin abordarea unei specii literare noi, cunoscută ca
dramă de idei, cât și prin tematica abordată, recurentă și în operele epice. Drama de idei este un
tip de dramă de factură eseistică în care se prezintă confruntarea între teze, luând aspect de
dezbatere. Acțiunea este schematică, în favoarea prelungirii dialogului.

Deși Camil Petrescu aduce în atenția publicului interbelic această specie, tot el îi neagă valoarea
estetică, preferând în schimb, denumirea de dramă de conștiință sau dramă a absolutului. În
acest sens, autorul modernist susține: „Teatrul nu este și nu poate fi altceva decât o întâmplare
cu oameni... Teatrul de idei e o nesfârșită confuzie. Ideile trec, oamenii rămân [...]. Viața e mai
cuprinzătoare decât Ideea”.

La fel ca romanele, și dramele camilpetresciene se remarcă prin elemente moderniste, printre

care se regăsesc:

1. conturarea tipologiei intelectualului lucid, inadapdat social;

2. acțiune succintă;
3. analiza subtilă a unei conștiințe dilematice, conflictul principal desfășurându-se în planul
interiorității personajului;
4. reflectarea poliedrică/tehnica oglinzilor paralele drept modalitate de caracterizare a
personajelor dramatice.

„Suflete tari”

Drama de idei „Suflete tari” a fost jucată pentru prima dată pe scenă în 1922 și publicată în
1925. Camil Petrescu își surprinde publicul printr-o dramă marcată de contradicția dintre două
personaje puternice, fiecare fiind victima propriilor iluzii, incapabile să găsească o punte de
legătură cu realitatea. Jupânița Ioana Boiu-Dorcani trăiește într-un trecut plin de relicvele unui
întârziat Ev Mediu boieresc, din care răzbate luminoasa imagine a strămoașei sale, Suzana Boiu,
care a salvat un haiduc de la moarte, căsătorindu-se cu el. Echivalentul său masculin, Andrei
Pietraru, bibliotecar și arhivar în casa Boiu-Dorcani, trăiește într-un prezent aparent modern,
autoamăgindu-se cu ideea iubirii absolute. Așa cum remarcă unul dintre prietenii săi apropiați,
Culai Darie, Andrei iubește în Ioana mai mult ceea ce reprezintă aceasta, mai exact, o condiție
socială superioară.

Ambele personaje sunt ipostaze livrești ale aceluiași tip de proiecție în absolut. Aceste ipostaze
se decupează perfect în cadrul acțiunii: biblioteca, devenită suprapersonaj, unde se desfășoară
mari conflicte de conștiință. În același spațiu virtualizat al bibliotecii, Ioana și Andrei capătă
dimensiunea unor fantoșe, a unor personaje de hârtie. Ioana Boiu-Dorcani este o admiratoare
entuziastă a personajului stendhalian Mathilde de la Mole. La rândul său, total inconștient,
Andrei Pietraru devine o ipostază actualizată a eroului stendhalian Julien Sorel, încercând din
iubire, dar și din ambiție să devină iubitul Ioanei într-un interval de timp limitat. Ca în cazul lui
Julien Sorel, miza este mare: în caz de refuz, singurul deznodământ posibil este sinuciderea.

Prin această proiectare a acțiunii, Camil Petrescu pare să spună „Totul este Scris”, apropiindu-se
de „Utopia” lui Jorge Luis Borges, potrivit căreia tot ce se întâmplă este de fapt repetarea
unor fapte de mult consemnate în imensa Carte a Lumii.

Mai mult, Camil Petrescu se dovedește un spirit inovator și în textul dramatic, inserând tehnici
literare specifice prozei, o intertextualitate cu intenții polemice față de romanul realist
stendhalian „Roșu și Negru”.

De asemenea, didascaliile utilizate ies din tipare, devenind adevărate portrete în proză prin
care își caracterizează direct personajele. Prin intermediul didascaliilor, aflăm date relevante
depre Andrei Pietraru: „treizeci de ani, înalt, delicat, fără să fie slab. Păr castaniu, fața palidă și
ochi verzi-albaștri, foarte puternici, pătrunzători. Are o figură obosită, de om mistuit de o
frământată viață interioară. Fire bolnăvicios de impresionabilă, când prea timid, când excesiv
de violentă. O neliniște și o nestabilitate în gesturi de aparat de mare precizie, sensibil la mai
multe influențe deodată”. Portretul Ioanei Boiu este realizat sub forma unui articol de ziar
monden, inserat firesc în textul dramatic.
Printre alte elemente de modernitate se disting acțiunea schematică, dar și accentul pus pe
conflictul interior, consumat la nivelul conștiinței lui Andrei Pietraru. Piesa de teatru este
structurată în trei acte, care prezintă în mod gradual conflictul interior al conștiinței
protagonistului. Andrei Pietraru, un spirit de excepție, dar care provine dintr-o categorie socială
inferioară, aspiră la iubirea Ioanei, fiica boierului de viță veche, Matei Boiu-Dorcani.
Coordonatele conflictului exterior derivă din imposibilitatea comunicării dintre membrii
cuplului (Andrei – Ioana), generată de incompatibilitatea lor socială. Această incompatibilitate
este adâncită și de conflicte secundare: între Andrei și tatăl Ioanei, care nu-l consideră potrivit
de ginere; între Andrei și prințul Bazil Șerban, pretendentul Ioanei, care este pe cale să se
dueleze cu bibliotecarul.

Din cauza iubirii tăinuite timp de șase ani pentru Ioana, Andrei Pietraru se complace să rămână
pe postul de bibliotecar în casa Boiu-Dorcani. Foștii săi colegi văd în alegerea lui o ratare, la fel
și Ioana, care îl disprețuiește, numindu-l „biet ratat”. Din dragoste pentru Ioana, dar și din
ambiția de a fi iubit de o ființă pe care o consideră superioară, Andrei renunță la cariera de
profesor universitar, cât și la o căsătorie profitabilă care i-ar fi adus o zestre consistentă și
posibilitatea unui doctorat în străinătate.

Când în sfârșit ființa râvnită răspunde sentimentelor sale, totul este zădărnicit din cauza unui gest
de compasiune față de domnișoara Elena, interpretat eronat de către Ioana, drept unul de
afecțiune. Dezamăgit de atitudinea Ioanei care își pierde brusc aura de idealitate, dar și obosit să
explice gestul față de Elena, Andrei Pietraru vede în sinucidere singura ieșire din situație.
Ultimele lui cuvinte sunt adresate Ioanei („Pe dumneata te-am ucis în mine... Ești moartă, mai
moartă decât dacă n-ai fi existat niciodată...”) și simbolizează moartea unui ideal, dar și
eliberarea lui Andrei Pietraru din spațiul bibliotecii, un spațiu al iluziilor, devenit sufocant.

Titlul dramei, element paratextual, constituind o primă cheie de lectură, accentuează latura
spirituală a protagoniștilor, Ioana Boiu-Dorcani și Andrei Pietraru, oameni superiori, care
trăiesc o dramă la nivelul conștiinței. Ambii protagoniști sunt „suflete tari”, total diferite
temperamental, având fiecare marja lui de iluzie și luciditate, mereu însă pe coordonate distincte,
incompatibile.

Din punct de vedere tematic, „Suflete tari” prezintă drama autoiluzionării în iubire.
Protagonistul Andrei Pietraru face parte din aceeași categorie/ familie spirituală cu Ștefan
Gheorghidiu, George Demetru Ladima, Fred Vasilescu, Gelu Ruscanu sau Pietro Gralla
(„Act venețian”), reprezentând tipul intelectualului lucid, incapabil de compromisuri.

Viziunea camilpetresciană despre lume se articulează în jurul tipologiei create, cea a

intelectualului, avid de absolut în orice plan ontologic. Acest tip migrează dintr-o operă în alta și
se dovedește de fiecare dată inabil în alegerea idealului. Eroarea făcută de Andrei Pietraru este
aceea de a-și vedea împlinirea în persoana Ioanei, ea înseși prinsă în mrejele unei lumi
decadente, vetuste, proiectată excesiv în sfera trecutului.

Imposibilitatea protagoniștilor de a se racorda la lumea reală, concretă produce întotdeauna

șocuri de profunzime în structura ființei. Echilibrul lui Andrei Pietraru cedează brusc când
înțelege că Ioana cea reală nu se suprapune peste imaginea Ioanei din imaginația lui. Timp de
șase ani, protagonistul a fost îndrăgostit de o proiecție a Ioanei, fabricată de propria minte.

Din nefericire, așa cum se întâmplă în cazul lui Ștefan Gheorghidiu, la Andrei Pietraru nu mai
intervine un factor salvator (războiul în „Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război”)
care să-l pună în contact cu realitatea.

Modernismul dramei de idei rezidă și în construcția personajelor. Andrei Pietraru reprezintă

tipul intelectualului lucid, a cărui existență se concentrează asupra căutării absolutului, prin
intermediul iubirii. Criza conștiinței sale este generată de discrepanța dintre lumea interioară a
propriilor frământări cauzate de o iubire neîmpărtășită și lumea exterioară, reală, a „Jupâniței”
orgolioase care îl desconsideră, ea înseși, captivă în propriile iluzii.

Portretul său, care îmbină trăsături fizice și morale este realizat în mod direct de către autor, cu
ajutorul didascaliilor. Din această caracterizare succintă reies trăsături morale și psihologice
precum timiditatea, hipersensibilitatea și delicatețea eroului.

Andrei Pietraru trăiește o iluzie, pe altarul căreia își sacrifică întreaga existență. Fire visătoare și
sensibilă, tânărul identifică idealul său erotic cu Ioana Boiu, o ființă superioară, de proveniență
nobiliară, care nu-i împărtășește sentimentele, iar aparența împlinirii visului de iubire semnifică,
pentru aceasta, doar impulsul de a acționa la fel ca modelul său, strămoașa Suzana Boiu.

Secvențele de dialog dintre Andrei Pietraru si celelalte personaje reprezintă o modalitate

indirectă de caracterizare. De asemenea, dialogul expune confruntarea dintre utopia împlinirii
spirituale a lui Andrei și realitatea dureroasă a eșecului. De exemplu, Șerban Saru-Sinești îi
oferă tânărului o lecție de pragmatism, expunându-i inutilitatea credinței în „dragoste în stare
pură” pentru că realitatea e mult mai complexă, iar „firul vieții trebuie răsucit cu dușmănie”.
Perseverența cu care își urmărește idealul îl determină pe Andrei Pietraru să nu acorde atenție
sfaturilor primite, continuând procesul autoiluzionării.

Prietenul său, Culai Darie, îi aduce la rândul său argumente viabile în vederea renunțării la
himera care îi bântuie existența, relevând, indirect, capacitatea intelectuală superioară a eroului:
„Știu eu ce ai fi putut să ajungi? Noi credeam că vei fi un mare profesor, un savant, unii credeau
că vei deveni scriitor chiar. Dar nimeni nu bănuia că vei deveni om de casă boierească”.

Andrei Pietraru își dovedește superioritatea spiritului și în dialogul cu „Jupânița”, pe care este
capabil să o convingă de sinceritatea trăirilor sale, învingându-i ironia și disprețul. De asemenea,
protagonistul dovedește onestitate și în dialogul cu boierul Matei Boiu-Dorcani, căruia îi
vorbește despre intențiile sale serioase de a se căsători cu Ioana.

În schimb, Ioana relevă o latură schimbătoare a caracterului, aflată în antiteză cu statornicia lui
Andrei, atunci când interpretează eronat gestul lui față de Elena și persistă în eroare până la
dovada supremă: sinuciderea bărbatului.

Sinuciderea protagonistului este simbolică, fiind anticipată încă din „Prolog”, secvență în care
tânărul inspectează un revolver, iar apoi se lasă pradă unui moment de reverie în care boierul
Matei Boiu-Dorcani și fiica sa, Ioana vorbesc despre el admirativ și încearcă să-l convingă pe
prințul Bazil să renunțe la duelul la care îl provocase chiar Andrei. Tot în acel moment de
reverie, Ioana Boiu își recunoaște sentimentele de iubire pentru Andrei. Scena denotă
capacitatea premonitorie a personajului, cât și convingerea sa că dragostea pe care o
experimentează este ca „o boală” incurabilă.

„Jocul ielelor”

Scrisă în 1916 și definitivată în 1945, piesa „Jocul ielelor” a fost publicată abia în 1947, în
volumul „Teatru”. Geneza piesei este marcată de revelația pe care o are Camil Petrescu în 1916,
în timpul sângeroasei bătălii de la Verdun, când se întorcea într-o seară de la o bătaie cu flori la
Șosea: „Înțelegeam atunci că lumea asta nu e «cea mai bună cu putință», că Leibniz nu a avut
dreptate. În sâmbăta aceea s-a desprins în mine autorul dramatic și într-o săptămână, lucrând
însetat zi și noapte, am scris [...] prima versiune din «Jocul ielelor», care trebuia să fie drama
imperativului violent și categoric al «Dreptății sociale»...” . În piesă, „Dreptatea socială” devine
chiar numele ziarului condus de protagonistul însetat de absolut, intelectualul Gelu Ruscanu.

„Jocul ielelor” este o dramă de idei la baza căreia stau două dintre miturile specifice operei
camilpetresciene: jocul ielelor și patul procustian. La fel ca în scrierile epice, drama „Jocul
ielelor”se înscrie în direcția modernistă printr-o serie de trăsături caracteristice.

Un prim indiciu al încadrării în modernism este reprezentat de faptul că drama se

fundamentează pe un mit autohton, adaptat omului modern: mitul ielelor. Conform
dezideratelor moderniste, clar trasate de Eugen Lovinescu, literatura română nu trebuie să se
limiteze doar la imitarea modelelor superioare estetic din literatura univerală, ci și să exploreze
potențialitățile autohtone într-o manieră modernă, inovativă. Astfel, prin sugestia alegorică a
jocului ielelor, autorul se referă la lumea ideilor pure, delimitate clar de realitate, care îl pot
duce pe cel care aspiră la această lume în pragul nebuniei.

Alte elemente moderne ușor de reperat sunt acțiune schematică, specifică dramei de idei, cât și
conflictul principal care se petrece în planul conștiinței dilematice a eroului. Protagonistul
dramei, marcat de „jocul ielelor”, se lasă ispitit de ideea dreptății absolute pe care încearcă să o
materializeze chiar prin ziarul pe care îl conduce, intitulat „Dreptatea socială”, organ al
partidului socialist. Conflictul se dezvoltă progresiv, fiind alimentat și de cauze exterioare.

Gelu Ruscanu află că Șerban Saru-Sinești, ministrul justiției și-a dobândit averea prin
mijloace ilicite, cauzând decesul doamnei Manitti, o prietenă a soției sale, la a cărei moștenire
aspira. Această informație îi parvine lui Gelu Ruscanu printr-o scrisoare primită chiar de la foata
sa amantă Maria Sinești, soția ministrului.

Intenția lui Gelu Ruscanu de a publica scrisoarea denigratoare la adresa ministrului declanșează
dezacordul colegilor de redacție și chiar a propriei mătuși, Irena. Astfel află lucruri
compromițătoare despre trecutul tatălui său, prestigiosul avocat Grigore Ruscanu. Fiindu-i un
ucenic devotat, Șerban Sinești l-a împrumutat pe Grigore Ruscanu cu o importantă sumă de bani
pentru a-și achita o datorie de onoare contractată la un joc de cărți.
Mai mult, Gelu Ruscanu primește lovitura de grație când Șerban Sinești îi arată o scrisoare a
tatălui său din care află că acesta s-a sinucis pentru o actriță vulgară (Nora), chiar cu revolverul
pe care aceasta i l-a trimis în semn de adio. La acel moment, Șerban Saru-Sinești mușamalizează
sinuciderea, iar în presa vremii apare știrea că Grigore Ruscanu a murit într-un accident de
vânătoare, versiune care păstrează intactă onoarea marelui avocat.

De altfel, în schimbul tăcerii sale, ministrul justiției îi promite lui Gelu Ruscanu eliberarea
muncitorlui Petre Boruga, lider socialist închis în condiții inumane, a cărui familie este în prag
de disoluție. Camarazii lui Gelu Ruscanu acceptă tranzacția, iar protagonistul trebuie să se
supună majorității.

Gelu Ruscanu, tipul intelectualului dilematic, este pus într-o situație fără ieșire. Nu poate
accepta drept ministru al justiției un individ cu principii îndoielnice, dar nici nu își dorește să
păteze memoria tatălui său prin dezvăluirea adevărului legat de moartea sa. Reiterând destinul
tatălui, Gelu Ruscanu vede în sinucidere singura salvare, folosind revolverul lăsat de amanta sa,
Maria Sinești. Acest deznodământ ne reamintește ideea borgesiană conform căreia tot ce se
întâmplă este repetarea unor evenimente deja consemnate în Cartea Lumii, deja explorată și în
„Suflete tari”.

Titlul este o metaforă care are la bază valorificarea unui mit autohton pus în legătură cu
omul modern și ilustrează crezul artistic al autorului, sintetizat și în mottoul volumului său de
versuri: „Jocul ideilor e jocul ielelor”.

Detaliind, explicația titlului o regăsim într-una dintre replicile personajului Penciulescu care
aseamănă terenul minat al ideilor cu urmările catastrofale ale întâlnirii cu ielele: „[...] cine a
văzut ideile devine neom, ce vrei? ... Trece flăcăul prin pădure, aude o muzică nepământească și
vede în luminiș, în lumina lunii, ielele goale și despletite, jucând hora. Rămâne înmărmurit,
pironit pământului cu ochii la ele. Ele dispar și el rămâne neom. Ori cu fața strâmbă, ori cu
piciorul paralizat, ori cu mintea aiurea. Sau, mai rar, cu nostalgia absolutului. Așa sunt
ielele ... pedepsesc ... Nu le place să fie vzute goale de muritori”.

Pornind de la credința populară a întrupării spiritelor în miez de noapte, nefaste pentru

muritori, Camil Petrescu asociază tradiția apariției ielelor cu viziunea asupra ideilor pure, cu
nostalgia absolutului. Acest joc al ideilor îl prinde în mrejele sale pe Gelu Ruscanu, care nu se
mai poate salva.

Tema dramei o constituie drama de conștiință a protagonistului, izvorâtă dintr-un puternic

conflict în planul ideilor absolute, pe care Gelu Ruscanu încearcă să le aplice în realitatea cu care
sunt complet incompatibile. Destinul nefericit al personajului rezidă în luciditatea prin care
acesta își asumă eșecurile, imposibilitatea acceptării oricăror soluții reale, refuzul de a abandona
lumea ideilor pure și obstinația de a aplica în lumea reală conceptul utopic de dreptate
absolută.

Vizunea despre lume este strâns legată de preocuparea lui Camil Petrescu pentru forma de
manifestare a ideii ca mod de percepție și de guvernare a lumii: „Noi trebuie să așezăm la
temelia societății viitoare postulatul: inteligența (în sens fenomenologic) nu greșește niciodată,
toate greșelile sunt istorice ...” („Teze și antiteze” – 1936).

Ideea „noocrației1 necesare”, a intelectualului chemat, în sens platonician, să conducă lumea,

creează în operele camilpetresciene o stare de spirit și reprezintă, în același timp, o modalitate de
a justifica transcendentul ideatic al personajelor chinuite de drama propriei conștiințe.

Toți intelectualii lui Camil Petrescu trăiesc drame intense ale neconcordanței dintre real și
absolut, compunând o galerie de inadaptați, prinși într-un iluzoriu joc al ielelor, fără să țină
seamă de faptul că relativizarea fenomenelor este adevărul dominant al acestei lumi. Ei sunt
obsedați de idei asolute, iar tragedia se produce exclusiv la nivelul conștiinței. Personajele nu
sunt afectate de suferințe fizice, ci de percepții ce acționează la nivelul minții, al modului de a
concepe lumea.

Despre Gelu Ruscanu, însetat de un ideal irealizabil, colegii de redacție spun: „ Era prea
inteligent ca să accepte lumea așa cum este, dar nu destul de inteligent pentru ce vroia el.
Pentru ceea ce năzuia el să înțeleagă, nici o minte omenească nu a fost suficientă până azi; [...]
L-a pierdut orgoliul lui nemăsurat”.

Aceasta este și imaginea poeziei-program din volumul „Versuri. Ideea. Ciclul morții”, publicat
în 1923, și având ca motto: „Jocul ideilor e jocul ielelor. Eu sunt din acei/ Cu ochi halucinați și
mistuiți lăuntric/ Cu sufletul mărit/ Căci am văzut idei”.
1
noocrație (conf. Dex) = dominație a intelectualității, stat condus de intelectuali.
Un element modern prezent în dramă reise și din particularitățile de construcție ale
personajului. Gelu Ruscanu reprezintă un tip nou de personaj în literatura română, prin care
se concretizează dezideratul formulat de Eugen Lovinescu, anume prezentarea conștiinței
complexe a intelectualului lucid.

Esența dramei derivă din trăsăturile protagonistului, un om superior, condamnat să trăiască într-
o societate care funcționează ca „un pat al lui Procust”, obligând la compromis. Încă din
didascalii, autorul îl caracterizează în mod direct astfel: „Gelu e un bărbat ca de 27 – 28 de ani,
de o frumusețe mai curând feminină, cu un soi de melancolie în privire. [...] Privește
întotdeauna drept în ochi pe cel cu care vorbește și asta-i dă o autoritate neobișnuită”.

Majoritatea trăsăturilor sale reies în mod indirect, personalitatea protagonistului fiind constituită
din însumarea mai multor perspective, prin tehnica modernă a oglinzilor paralele, cunoscută
și ca reflectare poliedrică, utilizată de Camil Petrescu și în romanul „Patul lui Procust”. Astfel,
pentru colegii de redacție, Gelu Ruscanu este un justițiar, pentru Maria Sinești, este omul
superior și inteligent, pe care nu a încetat să-l iubească, iar pentru Șerban Sinești este un
idealist incurabil, incapabil de a se adapta lumii reale.

Evoluția sa de-a lungul dramei cunoaște două etape; inițial, se manifestă o încredere totală în
posibilitatea înfăptuirii dreptății absolute, ulterior, personajul conștientizează un adevăr crud,
inacceptabil, mai exact că dreptatea absolută este o iluzie.

Din dialogul cu celelalte personaje reiese tăria sa de caracter în a susține justiția ca instanța
supremă în fața căreia toți indivizii sunt egali: „Noi urmăm legea pură și ideea de dreptate
însăși. Legea asta este în noi. Dreptatea asta nu are privilegiți”.

Dovedind luciditate și perseverență în confruntarea cu Șerban Sinești, reprezentatntul corupt al

Justiției, Gelu îi aduce acestuia argumente logice în favoarea susținerii propriei teze: „Dumneata
ai putea accepta ideea unui cerc pătrat? ... sau gândul că doi și cu trei fac șase? Ei bine, așa nu
pot eu suporta că dumneata ești ministrul Justiției! Al Justiției însăși!”.

Verticalitatea caracterului său îl determină să facă demersurile necesare înștiințării opiniei

publice despre faptele reprobabile ale ministrului și să lupte cu îndârjire, în numele adevărului,
ca reprezentant al presei libere. Sinești, un politician versat, reușește să-l determine prin șantaj
sentimental să se îndoiască de propriul model în viață, sperând că îl va atrage către compromis.
Conștientizarea dramei imposibilității de a se împlini spiritual, prin afirmarea ideilor în care
crede, este sursa unei autocaracterizări sugestive: „Câtă luciditate, atâta existență și deci atâta
dramă”.

Prins în „jocul ideilor”, care devine ireversibil, omul superior nu acceptă compromisul și, într-un
moment de luciditate, provocat de lungi frământări ale conștiinței, personajul recurge la
sinucidere, alegând o salvare unică de la o situație pe care nu o poate depăși. Protagonistul nu se
poate dezice de sine și se dezice astfel de ceilalți.

Camil Petrescu are meritul de a inova dramaturgia românească prin abordarea dramei de idei,
creând totodată personaje complexe – intelectualul care trăiește iluzia perfecțiunii și relevă o
latură superioară a ființei umane, anume nostalgia absolutului.