Bacalaureat 2009: Varianta 17: Tema iubirii într-un text narativ: Ultima

noapte de dragoste, întâia noapte de război de Camil Petrescu

Iubirea a fost întotdeauna una din temele predilecte ale literaturii, fiind văzută ca
o posibilitate de a explora interiorul fiinţei umane. Aşa cum afirmă Emil Cioran,
“Iubirea are atâtea feţe, atâtea devieri şi atâtea forme, încât este destul de greu să
găseşti un sâmbure central sau o formă tipică a iubirii.” (“Pe culmile disperării”). Şi
în literatura română tema iubirii este tratată cu interes, fiind în centrul substanţei
epice, mai ales în literatura interbelică. Această temă a fost abordată de scriitori
precum Mihail Sadoveanu, Liviu Rebreanu, Camil Petrescu, Mihail Sebastian, fiecare
evidenţiind o anumită latură a acestui sentiment complex. Astfel, în “Ion” al lui
Rebreanu, sentimentul este unul instinctual; eroul trece de la pasiune la
instinctualitate, de la raţiune la dezechilibru, de la viaţă la moarte, între iubirea faţă
de Florica şi faţă de pământ. Mihail Sadoveanu oferă o imagine tradiţionalistă,
conservatoare a iubirii în romanul “Baltagul”. Vitoria Lipan îşi trăieşte iubirea
puternică faţă de soţul ei, în conformitate cu normele societăţii patriarhale din acea
vreme. Iubirea sa are la bază devotement şi datorie, ceea ce o împinge să caute
dreptatea cu orice preţ.
Romanul modern psihologic “Patul lui Procust” al lui Camil Petrescu oferă o
perspectivă mai rafinată asupra temei, şi datorită plasării evenimentelor în mediul
citadin. Sunt prezentate două poveşti de iubire diferite : pe de o parte, iubirea
intelectualizată a doamnei T., dar nu lipsită de pasiune şi a lui Fred Vasilescu, iar pe
de altă parte iubirea oarbă a lui Ladima pentru frivola Emilia, iubire ce duce la
anularea de sine.
O perspectivă interesantă asupra acestui sentiment este cea din romanul “Ultima
noapte de dragoste, întâia noapte de război” al lui Camil Petrescu; iubirea dintre
Ştefan Gheorghidiu şi Ela este prezentată prin ochii personajului- narator, fiind o
iubire situată sub semnul orgoliului şi al frustrării.
În acest roman al lui Camil Petrescu, personajul principal, Ştefan
Gheorghidiu, este tipul intelectualului lucid, în căutare de experienţe fundamentale
şi care aspiră la o iubire absolută, iubirea însemnând pentru el o formă de
cunoaştere. Iubirea dintre el şi Ela nu poate fi încadrată în vreun tipar, datorită
individualizării trăirilor sale. Sentimentele sunt conturate prin intermediul
monologului interior şi introspecţiei. Evoluţia acestei poveşti de dragoste este
dezvăluită în mod subiectiv, prin ochii naratorului- personaj. Eroul relatează la
persoana I experienţa iubirii şi cea a războiului. Romanul este alcătuit din două
părţi, corespunzătoare celor două experienţe. Experienţa iubirii este actualizată
prin rememorare, în timp ce cea a războiului este consemnată sub forma unui jurnal
de front.
Ştefan Gheorghidiu este un strălucit student la filozofie, fără mijloace materiale; în
facultate se îndrăgosteşte de Ela. Iniţial, acesta a pus iubirea lui sub semnul
orgoliului (“orgoliul a constituit baza viitoarei mele iubiri”), beneficiind de admiraţia
tutror. Pasiunea este stimulată de vanitatea masculină; această pasiune se
adânceşte în timp; cei doi îşi trăiesc clipele de intimitate cu dăruire, admiraţia Elei
întâlnindu-se cu plăcerea lui Ştefan de a-şi etala cunoştinţele de filozofie. Tânărul
întâlneşte în iubirea unică, absolută, la care aspiră, modul de a se împlini pe sine :
“să tulburi atât de mistuitor o femeie dorită de toţi; să fii atât de necesar unei
existenţe, erau sentimente care mă adevereau în jocul intim al fiinţei mele.”
Situaţia se schimbă în momentul în care Gheorghidiu primeşte o moştenire
neaşteptată din partea unui unchi; acum cei doi duc o viaţă mondenă; în timp ce
Ştefan nu este interesat de acest aspect, Ela descoperă modalităţi de a-şi etala
farmecul, fapt ce duce la modificări în cuplu. Ştefan începe să fie dominat de gelozie
şi de nelinişte. Un alt unchi al lui Ştefan, Nae, le face propunerea de a cumpăra o
întreprindere metalurgică, ceea ce duce la o nouă neconordanţă între cei doi : în

1
timp ce el simţea repulsie faţă de acest tip de activitate, ea era atrasă de ofertă. Mai
mult, este încântată de propunerea de a seduce un important om de afaceri. Ştefan
este deranjat de implicarea soţiei sale în afacerile legate de moştenire, datorită
orgoliului său şi concepţiei că bărbatul este superior femeii, aceasta fiind un mijloc
de a-şi manifesta puterea protectoare. (“…aş fi vrut-o mereu feminină, deasupra
discuţiilor acestora vulgare, plăpândă şi având nevoie să fie protejată”).
Orgoliul lui Gheorghidiu este măcinat de jocul seducţiilor, al micilor flirturi din
cadrul întâlnirilor mondene. Pe de altă parte, Ela este încântată de noua sa viaţă,
fiind măgulită de succesul pe care îl are pe lângă un domn G. O criză gravă în cuplu
o reprezintă excursia la Odobeşti; relaţia devine una tensionată, presărată cu
despărţiri şi împăcări. Pentru a se răzbuna, Gheorghidiu aduce acasă o prostituată
cu care soţia sa îl găseşte în pat. După un alt conflict, Gheorghidiu îi cere Elei să
părăsească locuinţa şi să accepte un divorţ amiabil. Ulterior, cei doi se împacă,
Ştefan Gheorghidiu găsind dovada că Ela nu îl înşelase.
Tortura geloziei este accentuată de depărtare, când Ştefan pleacă pe front; el
era convins că Ela îl înşela cu G. Ela se temea să nu rămâna o văduvă săracă, motiv
pentru care încerca să îşi convingă soţul să treacă o sumă de bani pe numele său.
Obţinând o permisie, Ştefan trăieşte alături de Ela “ultima noapte de dragoste”.
Aflând dorinţa soţiei sale, este convins că aceasta vrea să divorţeze, convingere
întărită şi de faptul că îl zărise pe domnul G. la Câmpulung.
Experienţa războiului îl îndepărtează de problemele personale, Ştefan Gheorghidiu
descoperind acum sentimentul morţii, al suferinţei aproapelui său. Rănit, Ştefan
ajunge acasă, găsind-o pe Ela lipsită de farmec. El renunţă la trecutul său framântat
şi divorţează, lăsându-i Elei o importantă parte din avere.
Perspectiva asupra acestui sentiment este unică, subiectivă, experienţa iubirii fiind
vazută doar prin ochii lui Gheorghidiu. El reprezintă tipul intelectualului lucid, al
inadaptatului superior care trăieşte drama îndrăgostitului de absolut, având impresia
că s-a detaşat de lumea exterioră, însă în realitate evenimentele sunt filtrate prin
constiinţa sa; drama sa este accentuată de firea hiperlucidă şi hipersensibilă, orice
întâmplare fiind percepută de către Gheorghidiu într-un mod mai dramatic decât era
normal; prin introspecţie şi monolog interior, el percepe cu lucuditate alternând
aspecte ale planului interior (trăiri, sentimente) şi ale planului exterior (fapte, relaţii
cu alte personaje). Deşi personajul-narator este un analist lucid al stărilor sale
interioare şi al evenimentelor exterioare, el nu se poate elibera de subiectivitate, de
gelozie şi de orgoliul masculin. Tortura sa interioară este alimentată şi de
sentimentul nesiguranţei.
Iubirea celor doi evoluează într-o manieră unică, neputând fi încadrată într-un
tipar prestabilit, orice trăire interioară, orice suferinţă sau bucurie fiind unică şi
irepetabilă, deoarece fiecare o trăieşte în manieră personală.
Afirmaţia lui Emil Cioran vine să întărească problema ridicată de Camil Petrescu. A
scrie despre sine înseamnă a descrie o experienţă unică, nemijlocită, irepetabilă.
Camil Petrescu afirmă, în acest sens : “…Să nu descriu decât ceea ce văd, ceea ce
aud, ceea ce înregistrează simţurile mele, ceea ce gândesc eu… Asta-i singura
realitate pe care o pot povesti…Dar aceasta-i realitatea consţiintei mele, conţinutul
meu psihologic”.