Caracterizarea lui Stefan Gheorghidiu

Ștefan Gheorghidiu, student la filosofie,  personajul principal al operei ”Ultima noapte de dragoste,
întâia noapte de război” de Camil Petrescu, este caracterizat direct și indirect în această operă.
Camil Petrescu, adept al teoriei lovinesciene, preferă formula narativ-subiectivă cu narator-personaj și
relatarea la persoana I, analizând cu luciditate toate evenimentele și stările interioare prin care trece
intelectualul dominat de incertitudini, Ștefan Gheorghidiu, dezvăluind astfel cele două experiențe majore pe care
le trăiește.
Ștefan este condamnat trăirii a două realități temporale: una fiind cea a timpului psihologic (subiectivă)
reprezentând drama iubirii și alta fiind cea a timpului cronologic (obiectivă) reprezentând trăirile de pe front.
Aceste două realități temporale se regăsesc punctate în jurnalul de pe front al lui Ștefan.
Tipologic vorbind, Ștefan, reprezintă intelectualul dominat de ideea de absolut. Student la filosofie el
are preocupări exclusiv intelectuale, nefiind preocupat de aspectele materiale ale existenței.
Se îndrăgostește de una dintre cele mai frumoase fete de la universitate și trăiește o frumoasă poveste
de dragoste alături de aceasta, căsătorindu-se în cele din urmă. Personajul principal percepe iubirea ca un
sentiment unic, absolut, capabil să-i izoleze pe cei doi de restul lumii. În concepția sa exprimată categoric în
timpul unei discuții la popota ofițerilor: ”cel ce iubește are drept de viață și de moarte asupra celuilalt”. Astfel,
prin memorie involuntară se declanșează amintirea propriei povești de dragoste pe care o și consemnează în
jurnalul său de pe front: ”Eram însurat de doi ani și jumătate cu o fată de la universitate și bănuiam că mă
înșela”.
Însetat de incertitudini și adevăr, Ștefan devine un personaj reflexiv ce analizează în amănunt stările
interioare.
Prima experiență de cunoaștere este trăită sub semnul incertitudinii, a unui zbucium permanent în
căutarea absolutului. Acest zbucium este datorat moștenirii pe care Ștefan o primește de la unchiul său Tache
Gheorghiudiu, transformând-o pe Ela într-o pătimașă a tentațiilor mondene devenind astfel din ce în ce mai
preocupată de lux, petreceri și escapade, fapt ce intră în totală contradicție cu idealul lui Ștefan asupra
feminității. În urma plimbărilor, Ștefan dă dovadă de numeroase crize de gelozie manifestate prin incertitudinile
asupra sentimentului de iubire din partea Elei, punând astfel sub semnul întrebării fidelitatea acesteia. Faptele,
gesturile, privirile și cuvintele Elei se reflectă în conștiința personajului care trăia drama iubirii. Toate gesturile
mici și nesemnificative căpătau dimensiuni catastrofale în mintea acestuia, astfel monologul interior fiind
singura modalitate de caracterizare ce ilustrează zbuciumul său interior.
Incertitudinile iubirii devin o adevărată tortură psihică ce are ca și consecință despărțirea dintre Ela și Ștefan
Gheorghidiu. Drama îi este accentuată din cauza despărțirii, văzând în Ela idealul de iubire și de feminitate  către
care aspirase cu toată ființa lui. Această amplificare a suferinței provocată de hipersensibilitate și orgoliu îl fac
să tindă către nevoia sa de absolut.
O altă experiență de viață, fundamentală în planul cunoașterii existențiale, este războiul. O experiență
trăită direct care constituie etapa finală a dramei sale psihice și intelectuale. Imaginea războiului nu reprezenta
nimic înălțător pentru acesta, războiul fiind tragic și absurd, plin de spaimă, disperare și moarte. Momentele
sunt expuse cu precizie cronologică a jurnalului de front. Spiritul polemic al personajului-narator evidențiază
discuțiile demagogice din Parlament, inconștiența și cinismul politicienilor, falsul patriotism și iresponsabilitatea
celor răspunzători de soarta țării. Imaginea războiului nu este deloc eroică pentru Ștefan, el văzând în război
doar aspectul lui distructiv, părăsirea oricăror valori morale  și reducerea ființei la nivelul instinctualității.
Cunoscând și înțelegând gravitatea situației, Ștefan este profund impresionat de drama colectivă și devine mai
puternic, fiind capabil să se retragă în lumea lui, o lume a cărților, renunțând definitiv la Ela.
Orgolios, Ștefan nu tolerează jignirile/umilințele și știe să dea replicile chiar dacă sunt tăioase atunci când se
ivește ocazia.
Romanul dezvăluie frământările personajului al cărui ideal nu a putut fi atins, dar care găsește tăria să-și
canalizeze forța și interesul către cariera sa.
În concepția lui George Călinescu, Gheorghidiu este: ”un om cu un suflet clocotitor de idei și pasiuni, un om
inteligent, plin de subtilitate, de pătrundere psihologică și din acest monolog interior se desprinde o viață
sufletească, un soi de simfonie intelectuală”.

Caracterizarea Elei

Ela este personajul feminin al romanului, simbolizând idealul de iubire către care aspiră cu atâta sete
Ştefan Gheorghidiu. Femeia este construită numai prin ochii bărbatului însetat de absolutul iubirii, al cărui crez nu
făcea concesii sentimentului: „Cei care se iubesc au dreptul de viaţă şi de moarte unul asupra celuilalt.” Eroina nu
are nici o şansă de a-şi susţine sinceritatea iubirii ori nevinovăţia flirtului, deoarece personajul este construit
exclusiv de naratorul subiectiv.
 
Iubirea lor se născuse din orgoliul lui Ştefan Gheorghidiu, întrucât Ela, era cea mai frumoasă studentă de
la litere. Trăsăturile fizice sunt puţine, dar sugestive pentru frumuseţea tinerei: „ochii mari, albaştri, vii ca nişte
întrebări de cleştar”. Averea moştenită de soţul ei dă la iveală firea pragmatică a Elei, pasiunea ei pentru viaţa
mondenă, ceea ce-l uimeşte pe Ştefan, care ar fi vrut-o „mereu feminină, deasupra discuţiilor acestea vulgare”.
 
Trăsăturile morale reies, indirect, din referirile lui Ştefan, care disecă şi analizează cu luciditate flecare
vorbă, fiecare gest, dorind să aibă certitudinea iubirii Elei, care, în opinia lui, flirta evident cu domnul G.: „trăgeam
cu urechea, nervos, să prind crâmpeie din convorbirile pe care nevastă-mea le avea cu domnul elegant de alături
de ea”. În plimbarea la Odobeşti, Ela se comportă ca o cochetă, devenind din ce în ce mai superficială. Fidelitatea
Elei este pusă sub semnul întrebării, Ştefan observând mimica şi gesturile femeii care gustă cu familiaritate din
farfuria lui G., are o expresie deznădăjduită atunci când acesta stă de Vorbă cu altă femeie. Între cei doi soţi
intervine o tensiune stânjenitoare care se amplifică, Ela acceptând să divorţeze deşi se consideră nevinovată şi
jignită de bănuielile lui.
 
Ştefan Gheorghidiu vede în Ela idealul de femeie, în care el poate găsi iubirea reciprocă perfectă. În
susţinerea acestei concepţii, sugestiv este şi faptul că el îi spune pe nume o singură dată, prilej cu care cititorul şi
află numele femeii, în restul romanului o numeşte: „femeia mea”, „nevastă-mea”, „fata asta”, „ea” în conştiinţa lui
Ştefan Gheorghidiu, Ela se transformă dintr-un ideal de femeie într-o femeie oarecare, semănând cu oricare alta. El
îi dăruieşte Elei casele de la Constanţa, bani, „absolut tot ce e în casă, de la obiecte de preţ la cărţi... de la lucruri
personale, la amintiri. Adică tot trecutul.