„Ultima noapte de dragoste intaia noapte de razboi”

-relatia dintre personaje-

Camil Petrescu, scriitor canonic, interbelic si primul prozator modern în toată puterea
cuvântului, preia mijloace inedite ale analizei psihologice, pe care le proiectează într-un roman al
experienței, încadrat în ceea ce istoria literară a numit “proza autenticității”.
Opere literara „Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război” este un roman modern,
psihologic, de tip subiectiv, apărut în perioada interbelică în 1930, marcând un moment novator în
contextul prozei românești ce sugerează, prin intermediul relației dintre Ștefan Gheorghidiu și Ela,
năzuința spre unicitatea sentimentului de iubire și eșecul acestei aspirații. Mai mult, romanul
conturează o imagine inedită prin experiențele trăite de protagonist în timpul Primului Război Mondial.
Astfel, ficțiunea și realitatea se întrepătrund, mai ales că romanul are la bază un jurnal de campanie, în
care timpul cronologic este simțit paralel cu timpul subiectiv.
Prin acest roman, Camil Petrescu impune în proza românească o nouă tipologie umană.
Personajele sale sunt intelectuali, inteligenți, hipersensibili, însetați de adevăr și de trăiri absolute.
Personaj principal, complex, Ștefan Gheorghidiu este subiectul dramei, ipostază a intelectualului
inadaptabil într-o societate mediocră. El este proecția în orizontul ficținii a scriitorului însuși, un alter-
ego căruia îi sunt transferate experiențe personale ale autorului. Ela este personajul secundar al
romanului, iar portretul său este construit din perspectiva personajului-narator. La început, Ela este
văzută ca întruchiparea ideală a feminității, iar ulterior aceasta devine un exemplar comun, astfel fiind
alcătuit un portret inedit prin tehnica pluriperspectivismului. Autorul îi conturează, inițial, o ipostază
angelică a celei cu ,,ochii mari, albaştri”, apoi ipostaza frumuseții degradate, zugrăvind, în final, o
femeie geloasă, înşelătoare, lacomă.

Statutul social al lui Ștefan suferă mai multe schimbări. Inițial, este prezentat ca student la
filosofie, cu o condiție precară, dar apreciat în mediul universitar. Ca tânăr căsătorit, are o existență
modestă și fericită. După primirea moștenirii de la unchiul Tache, este obligat să pătrundă în înalta
societate bucureșteană și să se implice în afaceri. Refuză, însă, oportunismul mercantil și se detașează
de cercul Elei, soția lui. Se înrolează, iar în a doua parte a romanului are statutul de sublocotenent în
Armata Română, răspunzând de plutonul nouă ca vârf al avangardei. În final, rănit, lăsat la vatră,
divorțează și cedează o parte din bunurile sale Elei. Pe de altă parte,
statutul social al Elei o prezintă in ipostaza de fată săracă, rămasă orfană și crescută de o mătușă.
Studentă la Litere, fată deosebit de frumoasă, ea este admirată de cei din jur. După căsătoria cu Stefan și
primirea averii, aceasta intră in lumea mondenă, schimbându-si astfel statutul social.
Statutul psihologic al protagonistului ilustrează puternicul conflict interior ce se derulează
în conștiința acestuia. Orice aspect al existenței este pus de către protagonist sub lupa analizei și raportat
la un sistem superior, absolutist. Atunci când idealurile îi sunt contrazise de realitate, încearcă să
stăpânească deziluzia prin luciditate, iar luciditatea îi alimentează drama. Se dovedește a fi atât o ființă
dilematică, care încearcă să găsescă răspunsuri la întrebări legate de aspectele esențiale ale existenței,
cât și un orgolios inflexibil, care respinge cu fermitate, chiar cu nervozitate, orice idee care contravine
sistemului său axiologic. Pe de altă parte, statutul psihologic al Elei o prezintă ca pe o fată ce se
adaptează cu ușurintă schimbărilor societății, dorind să cocheteze cu lumea mondenă. Ea este
extrovertită, are o personalitate puternică și are manifestări de tandrețe și de feminitate, fiind adesea
copilăroasă și sensibilă, însă sub toate acestea se ascund egoismul și superficialitate.
Statutul moral al lui Ștefan îl prezintă ca pe un apărător al principiilor de viață și al
adevărului. El se remarcă prin intransigența cu care se opune lumii mediocre, refuzând orice formă de
compromis social, orice complicitate la frivolitatea şi la superficialitatea societății. Inadaptarea sa vine
din respingerea falsității și a meschinăriei. El detașează valoarea de nonvaloare și are o ierarhie a
lucrurilor pe care le respectă sau pe care le consideră nesemnificative. Transformarea sa este, totodată,
de ordin moral: descoperind darul vieții în sine și a solidarității umane, renunță să mai lupte pentru o
relație pusă sub semnul frivolității care l-a putut aduce până în pragul crimei. Pe de altă parte, statutul
moral al Elei o prezintă ca fiind o fire înclinată spre mondenitate, sociabilă, încât comportarea ei creează
impresia frivolității. Din calcul, dintr-o interpretare greșită a realității, din ipocrizie sau din cauza
existenței unor principii opuse celor ale lui Stefan, Ela nu-i înțelege frământările, ceea ce îl derutează și
mai mult pe acesta.
Incipitul romanului prezintă relația dintre Ștefan Gheorghidiu și Ela ca fiind o relație
armonioasă, ideală. Sentimentul iubirii dintre cei doi se bazează pe afecțiune și duioșie reciprocă: „Nici
un doctor nu are curajul să despartă corpurile celor născuți uniți, căci le-ar ucide pe amândouă”. Din
acest motiv, atunci când participă la dezbaterea referitoare la decizia unui bărbat de a-și ucide soția din
cauza infidelității acesteia, Ștefan ajunge să își spună punctul de vedere, fiind de părere că „Cei care se
iubesc au drept de viață și de moarte unul asupra celuilalt”. Mai mult decât atât, Ștefan o consideră pe
Ela „monadă a iubirii”, considerând că iubirea lor e predestinată: „Simțeam că femeia aceasta era a mea
în exemplar unic, […] peste toate devenirile amândoi, și aveam să pierim amândoi”.
 O secvență semnificativă pentru relația dintre cei doi soți este scena vizitei la unchiul
Tache. Odată ce Ștefan primește moștenirea de la unchiul său, viața cuplului se schimbă. Atitudinea
soției este de nerecunoscut prin implicarea acesteia în procesul dintre rude, în vederea clarificării
testamentului. Ela este cea care îl încurajează să lupte pentru moștenire, considerându-l excesiv de bun:
„Dar nu vezi că toți vor să te înșele…Pentru că ești prea bun.”. Ștefan cedează o parte din moștenire în
favoarea familiei, dar se simte tot mai izolat de lumea meschină și egoistă în mijlocul căreia trăiește,
mai ales că își dă seama că nici femeia iubită nu îl înțelege. Apar, pe această cale, primele semne ale
transformării ulterioare a Elei. Astfel, tânăra se implică în discuțiile despre bani, lucru care lui Ștefan îi
displace profund: “Aș fi vrut-o mereu feminină, deasupra acestor discuții vulgare”. Femeia se arata
excesiv de preocupata de modă, îi schimba garderoba soțului, abandonează vechiul cerc de prieteni, nu
mai privește cu ochi buni cărțile purtate neglijent în buzunarele hainei. Și astfel, viața personajului-
narator devine o “tortură continuă”.

O altă secvență semnificativă pentru relația dintre cei doi soți este este reflectată de
excursia de la Odobești, ce surprinde cuplul care evoluează spre o inevitabilă criză matrimonială,
declanșându-se totodată și conflictul interior al personajului-narator. Sunt dezvăluite trăirile interioare
ale lui Ștefan, măcinat de gelozie datorită preferinței soției sale pentru un anume domn G. Ei pleacă la
Odobești într-un grup mare, dar drumul si cele trei zile petrecute acolo devin un prilej de nesfârșită
suferință. Stefan analizează fiecare gest al Elei , ce este interpretat ca un semn al infidelității, neputând
suporta atentia pe care soția sa o acordă celuilalt. Protagonistul încearcă să își mascheze durerea
provocată de soția sa, dar și de faptul că el însuși s-a înșelat cu privire la ea, crezând că toate bucuriile și
durerile ei nu pot veni decât de la el. Stefan Gheorghidiu trăiește un puternic conflict interior, osciland
între bănuială și iertare, între speranță și disperare, între învinovățire de adulter și dezvinovățire. Viața
de cuplu e marcată de încordare, momentele de atroce suferință, de repetate despărțiri ce aduc
sentimentul eșecului alternează cu bucuriile împăcărilor. Atunci când are certitudinea că Ela îl înșală,
după întâlnirea de la Câmpulung, hotărârea despărțirii e definitivă. Iubirea trăită ca experiență
intelectuală prin raportarea continuă la absolut eșuează, iar de coșmarul trădării din partea Elei va fi
eliberat după plecarea pe front.

Din dorința de a trăi o experiență existențială pe care o consideră definitorie pentru formarea
lui ca om, dar și dintr-un orgoliu exagerat, Ștefan se înrolează voluntar, deși ar fi putut să evite
participarea la război, profitând de averea sa. Astfel, experiența războiului îl plasează în circumstanțe
noi, probând sentimente diferite, lansate de pericolul morții și suferința alături de ceilalți “colegi de
război”. Acest lucru duce la o altă înţelegere a dramei lui individuale, astfel încât Gheorghidiu găseşte
în sine puterea de a se desprinde din incertitudinea iubirii, drama colectiva copleșind-ope cea personală.

În relație cu Ela, Ștefan dovedește o transformare sufletească și comportamentală, de la

iubire absolută, la drama dezamăgirii totale. Singura perspectivă însă, anume cea subiectivă a
personajului-narator, limitează cititorul la ainterpreta doar opinia acestuia, nelăsându-i Elei dreptul la
replică. Personalitatea tinerei se conturează doar prin prisma lui Gheorghidiu, el redând propria
percepție asupra acesteia.

Caracterizarea, un alt element de structura semnificativ pentru relația celor două personaje,
se realizează subiectiv. Astfel, în ceea ce îl privește pe protagonist, portretul lui este realizat mai ales
prin caracterizare indirectă, prin fapte, gânduri, limbaj, gesturi, atitudini şi prin relațiile cu celelalte
personaje. Și astfel aflăm că era incapabil de a accepta o înfrângere: "totdeauna insuccesul mă face în
stare să comit, după el, o serie interminabilă de greşeli"; era un om de o inteligență sclipitoare, ancorată
nu numai în domeniul profesiunii sale în care realizările sunt arbitrare. Mai mult, în cazul lui Ștefan,
caracterizarea directă se realizează rar, prin intermediul replicilor scurte ale altor personaje. În acest
roman subiectiv, de analiză, este folosită adesea autocaracterizarea, pentru portretul fizic, moral sau
psihologic:,,Eram alb ca un om fără globule roșii",,,Eram înalt și elegant .. ". Pe de altă parte, în ceea ce
privește caracterizarea indirectă a Elei, aflăm că ea devine o fire pragmatică, întreprinzătoare și,
totodată, preocupată de viața mondenă, găsind prilejul de a-și manifesta farmecul şi cochetăria.
Totodată, Ela este caracterizată direct de către soţul ei, care o numeşte:,,femeia mea",,,nevastă-
mea”,,,fata asta",,,ea". De asemenea, soțul îi conturează și un portret fizic: „Cu ochii mari, albaștri, vii
ca niște întrebări de cleștar, cu neastâmpărul trupului tânăr, cu gura necontenit umedă şi fragedă, cu o
inteligență care irumpea .

Astfel, putem observa că relația dintre cei doi soţi s-a bazat pe orgoliu: Ştefan începe să țină la
Ela din orgoliul de a fi iubit, iar gelozia apare din același motiv. Ea îl iubeşte atâta timp cât e mândră de
valoarea lui intelectuală în lumea lor de studenți săraci şi se îndepărtează de el când în noul ei cerc
monden, soțu nu-i mai trezeşte admiraţia ".

Relația dintre cele două personaje prezentate oferă o nuanță de originalitate operei „Ultima noapte de
dragoste, întâia noapte de război”,scrisă de Caml Petrescu . Ștefan Gheorghidiu, intelectualul care trăiește cu
nostalgia absolutului și Ela, femeie frumoasă, cochetă, dar cu aspirațiile unei tinere obișnuite din acea perioadă,
reprezintă două destine incompatibile, pe care iubirea le unește pentru un timp, dar pe care existența concretă le
separă, potrivit esenței lor.