Ela şi Ştefan Gheorghidiu – cuplu de personaje în romanul experienţei

Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război este un roman al experienţei şi al autenticităţii pentru
că valorifică trăirea cât mai intensă, în plan interior, de către personaje, a unor experienţe definitorii. Proza
experienţei se bazează pe crearea impresiei de autenticitate, prin utilizarea unor elemente care ţin de realitate. Cel
mai important argument este utilizarea jurnalului de front al lui Camil Petrescu drept punct de plecare pentru
romanul războiului sau inserarea unor fragmente din presa vremii în textul ficţional.
Roman psihologic prin temă, conflict (interior), protagonist (o conştiinţă problematizantă) şi prin utilizarea
unor tehnici moderne ale analizei psihologice (introspecţie, monolog interior, flux al conştiinţei), Ultima
noapte...se defineşte ca monografie a îndoielii şi apoi ca roman al demitizării războiului.
Preocuparea pentru epicul propriu-zis există, deşi în roman predomină analiza. Numai că evenimentele sunt
de fiecare dată filtrate prin conştiinţă. Naraţiunea este discontinuă şi neliniară. Spre deosebire de romanele
tradiţionale în care conflictul se desfăşura la nivel exterior între personaje sau între personaje şi societate, în
romanul lui Camil Petrescu conflictul este interior şi se petrece în conştiinţa personajului-narator, Ştefan
Gheorghidiu, care trăieşte stări şi sentimente contradictorii în ceea ce o priveşte pe soţia sa, Ela.Acest conflict
interior este generat de raporturile pe care protagonistul le are cu realitatea înconjurătoare. Gheorghidiu se
iluzionează cu posibilitatea ignorării acestei realităţi, dar tocmai ea va produce destrămarea cuplului.
Evoluţia cuplului din acest roman se face cunoscută doar prin reflectarea ei subiectivă în ochii lui Ştefan
Gheorghidiu, eroul-narator. Astfel, perspectiva narativă este unică, naratorul homodiegetic relatând la persoana
I cele două experienţe pe care viaţa i le prilejuieşte: experienţa iubirii şi cea a războiului. Consecinţa acestor
caracteristici este structura confesivă a romanului. Acţiunea înfăţişează trei ani din viaţa personajului. Fluxul
memoriei are un rol cognitiv, de aceea selecţiile nu sunt întâmplătoare ca la Proust, ci forţează revelaţia
psihologică.
Prin Ştefan Gheorghidiu, Camil Petrescu ilustrează şi dezvoltă concepţia despre eroul de roman care trebuie
să fie un intelectual lucid, impresionant prin „zbucium interior, lealitate, convingere profundă, un simţ al
răspunderii dincolo de contingenţele obişnuite”.
Drama incertitudinii în iubire trăită de protagonist este prefigurată din primul capitol al romanului „La
Piatra Craiului în munte”, în care prezentarea unei discuţii despre libertatea în dragoste dezvăluie concepţia lui
Gheorghidiu asupra iubirii şi a morţii şi facilitează retrospectiva, deoarece întreaga situaţie reprezintă o punere în
abis a propriei experienţe erotice parcurse alături de Ela, soţia sa.
Capitolul al doilea, „Diagonalele unui testament”, deschide monografia acestei iubiri cu o frază ce
semnalează drumul zbuciumat al căutării adevărului, al clarificării interioare: „Eram însurat de doi ani şi
jumătate cu o colegă de la Universitate şi bănuiam că mă înşală”. Tânărul, pe atunci student la filosofie, se
căsătoreşte din dragoste cu Ela, studentă la Litere, orfană crescută de o mătuşă.
El vede în existenţa cuplului şansa de a atinge absolutul, de a realiza armonia lăuntrică: „Lipsit de orice
talent în lumea asta muritoare, fără să cred în Dumnezeu, nu m-aş fi putut realiza decât într-o dragoste absolută”.
Imaginea iniţială a Elei conturată subiectiv prin reflectarea ei în conştiinţa soţului impresionează atât prin calităţile
fizice, cât, mai ales, prin cele morale – prin frumuseţe, candoare, generozitate, spirit de sacrificiu. Ea este acum
„un prilej continuu de uimire”, „prin neistovita bunătate” pe care o risipeşte, prin abnegaţia cu care-şi îngrijeşte
colega bolnavă luni de zile, sau o ajută pe mătuşă.
Iubirea bărbatului se naşte din duioşie, dar la autoanaliza lucidă, naratorul mărturiseşte că mai ales din
orgoliu: „Începusem totuşi să fiu măgulit de admiraţia pe care o avea mai toată lumea pentru mine, fiindcă eram
atât de pătimaş iubit de una dintre cele mai frumoase studente, şi cred că acest orgoliu a constituit baza viitoarei
mele iubiri”.
Nu Ela şi dragostea ei reprezintă centrul de greutate al existenţei lui, ci propria vanitate „ femeia aceasta
începuse să-mi fie scumpă tocmai prin bucuria pe care i-o dădeam, făcându-mă să cunosc astfel plăcerea
neasemănată de a fi dorit şi de afi eu însumi cauză de voluptate”. Portretul Elei în ipostaza ei idealizată, capătă
profunzime prin devoţiunea cu care îşi urmează bărbatul la cursurile de matematică, prin pasiunea cu care făcea
orice.
Dragostea născută ca urmare a unui lung proces de autosugestie rezistă doar atâta vreme cât Ela nu iese din
limitele modelului – devenit utopic – proiectat de Gheorghidiu.
1
 Echilibrul familiei este tulburat de o moştenire pe care Gheorghidiu o primeşte la moartea unchiului său avar,
Tache. Ela se implică în discuţiile despre bani şi, spre deosebire de soţui ei, este atrasă de viaţa mondenă. Ea se schimbă
încet, dar sigur, încercând să-l supună şi pe Ştefan aceloraşi schimbări. Femeia se depărtează tot mai mult de
tiparul de identitate în care o încadrase cu o admiraţie orgolioasă bărbatul. Cuplul evoluează spre o inevitabilă
criză matrimonială.
Stăpânit de nevoia de a realiza absolutul în dragoste, eşuează tocmai în acest sector, singurul în opinia sa,
care i-ar putea justifica existenţa. Drama erotică fiind totodată o dramă a cunoaşterii, mai gravă decât
neîncrederea soţiei, îi apare împrejurarea de a se fi înşelat el însuşi în convingerile şi năzuinţele sale.
Noua situaţie, moştenirea, facilitează înstrăinarea celor doi printr-un al treilea , „un dansator priceput în
galanterii feminine”. Episodul în care gelozia pune stăpânire pe sufletul lui Gheorghidiu este excursia la Odobeşti.
Gheorghidiu observă apropierile dintre soţia sa şi un „vag advocat, descins de curând din cabareturile Parisului”.
Când excursioniştii se aşază în automobile, Ela desface grupurile, pentru a avea lângă ea pe „dansator”; pe drum o
pană de motor opreşte automobilele şi femeia se lasă cu plăcere fotografiată de acelaşi domn; la masă caută locul
lângă el. Posomorala lui devine atât de evidentă, încât o vecină îi adresează întrebarea maliţioasă:”Eşti gelos?”.
Viaţa îi devine o adevărată tortură: „E în mine o fierbere de şerpi înnebuniţi”.
Gheorghidiu trăieşte în lumea ideilor pure pentru care „o iubire mare e mai curând un proces de
autosugestie” Este un demiurg orgolios, obsedat de sine şi de cunoaştere. Eşecul în iubire nu-l atinge, căci spiritul
e capabil să depăşească totul.
Emanciparea femeii i se pare o insultă adusă bărbatului. Ela intervine într-o discuţie de familie „cu un fel de
maturitate care mă jignea oarecum”. Vrea să fie singurul stăpân al unui obiect delicat, dorit şi de alţii. În aspiraţia sa către
absolut, Gheorghidiu nu urmăreşte adevărul despre Ela. Eroina nici nu poate fi percepută în mod obiectiv, de vreme ce
coordonatele personalităţii ei sunt fixate exclusiv din perspectiva bărbatului. Chiar şi „numele Ela nu este deloc
întâmplător, fiind forma articulată a pronumelui el”. Faptul conferă personajului un statut aparte. Ela este o emanaţie a
conştiinţei lui Ştefan. Se mişcă şi gândeşte în spaţiul ordonat al conştiinţei acestuia. De aici lipsa la eroină a capacităţii
de deliberare.
A doua experienţă fundamentală, cea a confruntării directe cu moartea anulează experienţa iubirii, mai ales că
este vorba de o experienţă colectivă, care-l obligă să se deschidă şi să se apropie de ceilalţi. Concentrat pe front, Ştefan
Gheorghidiu trăieşte frământat de gelozie, convins că Ela îl înşeală cu domnul G. Încearcă o permisie, pentru a o vizita.
Aceasta se mutase la Câmpulung şi îl cheamă insistent. Obţinând cu greu permisia, Ştefan Gheorghidiu trăieşte alături de
Ela ultima noapte de dragoste. Aflând ce doreşte soţia sa, să treacă pe numele ei o sumă de bani, e convins că aceasta
plănuieşte un divorţ. Ştefan Gheorghidiu participă la luptele de pe frontul Carpaţilor cu sentimentul că ia parte la un
cataclism cosmic.
Conflictul exterior cu „ordinea” inertă a lucrurilor, cu familia ce se subordonează imperativelor banului, cu
o societate construită pe principii demagogice prevalează. Timpul exterior – al întâmplării - şi cel interior – al trăirii –
coincid făcând ca drama iubirii să cadă în derizoriu.
Drama colectivă a războiului pune în umbră drama individuală a iubirii. Rănit şi spitalizat, Gheorghidiu se
întoarce acasă la Bucureşti, dar se simte detaşat de tot ce îl legase de Ela. Obosit, o priveşte acum „ cu indiferenţa cu
care priveşte un tablou” şi hotărăşte să o părăsească: „I-am scris că îi las tot ce e în casă, de la obiecte de preţ, la
cărţi... de la lucruri personale, la amintiri. Adică tot trecutul”. Faptul că experienţa iubirii este văzută doar din
perspectiva subiectivă a lui Gheorghidiu îi conferă acestuia o aură de mister.
Deşi personajul-narator este un analist lucid al stărilor sale interioare şi al evenimentelor exterioare, el nu
poate să se elibereze de subiectivitatea pe care sentimentul geloziei şi orgoliul masculin i-o accentuează. Chiar dacă e
convins că Ela îl înşeală, nu are dovezi. Ştefan Gheorghidiu scrie despre sine, chiar şi atunci când o analizează pe Ela,
căci acesta nu este decât o reflectare a propriilor aspiraţii sau neîmpliniri. Evoluţia cuplului Ştefan-Ela, privită numai
dintr-o singură perspectivă, cea a bărbatului, pune imaginea femeii într-o lumină defavorabilă, dar accentuează
deziluzia bărbatului în iubire.