Relația dintre două personaje într-un roman psihologic

Romanul Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război este publicat în 1930 și reprezintă începutul unei noi ere în
istoria romanului românesc. Camil Petrescu creează primul personaj-narator din literatura română, limitând perspectiva
narativă la un punct de vedere strict subiectiv și, astfel, renunțând la privilegiul omniscienței.
Protagonistul romanului, Ștefan Gheorghidiu, reprezintă tipul intelectualului intransigent și inadaptat. Din punctul de
vedere al statutului social, este prezentat inițial ca student la filosofie, sărac, dar apreciat în mediul universitar. Pe
parcursul romanului, ca tânăr căsătorit, este obligat să pătrundă în lumea mondenă, în care nu se integrează, pentru ca,
ulterior, să devină sublocotenent în armată. În final, acesta divorțează de Ela. Sub aspect psihologic, se observă natura sa
dilematică, ce încearcă să răspundă la întrebări legate de aspectele esențiale ale existenței. Moral, personajul este un
apărător al principiilor de viață și al adevărului. Inadaptarea provine din respingerea falsității și a meschinăriei.
Personajul feminin, Ela, este prezentat din perspectiva unică a naratorului-personaj necreditabil, Ștefan Gheorghidiu. Ca
statut social, Ela este, inițial, „una dintre cele mai frumoase studente de la Universitate”, care, prin admirația ei
necondiționată pentru protagonist, stârnește interesul și orgoliul acestuia, devenind soția lui ideală. După obținerea
moștenirii și intrarea în lumea mondenă, naratorul mărturisește că are bănuiala infidelității Elei. Moral, fata este blândă și
inocentă la început, dar odată cu averea, ea devine superficială și egoistă. În final, Ela nu mai este percepută ca fiind
femeia ideală, Ștefan realizând că, prin atitudinea ei, fata și-a pierdut caracterul unic de pereche a sa. Psihologic, Ela este o
fire extrovertită, cu o personalitate puternică și adaptabilă.
O secvență reprezentativă pentru relația dintre cele două personaje este cea a moștenirii, care produce un dezechilibru
între membrii cuplului. Unchiul lui Ștefan Gheorghidiu lasă celor doi tineri drept moștenire o avere considerabilă.
Naratorul-personaj pătrunde involuntar într-o lume pe care nu o înțelege și care îi provoacă repulsie. Totuși, descoperă cu
stupoare că Ela este foarte interesată de moștenire, care va scoate la iveală latura ei pragmatică, aceasta vorbind cu
naturalețe despre chestiuni financiare. Distincția majoră, care se conturează treptat, între aparența Elei și esența ei
strecoară în sufletul îndrăgostitului îndoială. Imaginea idealizată a Elei se deteriorează, iar pe parcurs cei doi se
înstrăinează, fapt care, pentru firea hipersensibilă a lui Ștefan, capătă proporții catastrofice: „viața mi-a devenit în curând o
tortură continuă”.
Un alt episod sugestiv în marcarea relației dintre personaje este excursia de la Odobești, care reprezintă un prilej pentru
Ștefan de a adăuga un nou motiv de neliniște în ceea ce o privește pe Ela – posibilitatea ca aceasta să îl înșele.
Declanșarea crizei de gelozie la constatarea anumitor gesturi familiare dintre Ela și un avocat obscur, „dansator, foarte
căutat de femei”, macină sufletul bărbatului. Pentru Ștefan, imaginea femeii iubite prezintă oscilații chinuitoare între
ipostaza angelică, ca suflet pereche al său, și cea demonică, marcată de gândul că aceasta ar putea să-i înșele sentimentele.
Incertitudinea îi domină spiritul și hotărăște să se înroleze voluntar, trecând de la experiența unei iubiri eșuate la drama
confruntării directe cu moartea.
Pentru evoluția protagonistului este relevant conflictul central al romanului, interior, care are în vedere raporturile lui
Gheorghidiu cu sine în relația de cuplu cu Ela și cu lumea însăși. Suferința pe care o provoacă dezamăgirea în iubire din
prima parte a romanului își dovedește inconsistența în confruntarea cu trăirea extremă din a doua parte. În final,
Gheorghidiu caută doar aparent adevărul despre Ela, pe parcurs se regăsește pe sine, evoluat către o altă etapă a
maturizării. „Ultima noapte de dragoste” pe care o petrece alături de ea marchează înstrăinarea definitivă de trecutul
propriu şi recunoaşterea eşecului în planul cunoaşterii. Conflictul exterior pune în evidență relația personajului cu
societatea, accentuând un orgoliu al respingerii și plasându-l în categoria inadaptaților social.
Incipitul și finalul reprezintă elemente moderne de construcție a romanului. Incipitul prezintă intrări multiple – punerea în
abis, ex-abrupto, situează evenimentele în cronotopul real, dar, în același timp, proiectează evenimentele în
„spațiul”conștiinței, al lucidității, relevă distanțarea critică a protagonistului de realitate. Finalul deschis oferă cititorului
un prilej de a se regăsi în experiența personajului-narator și de a-și imagina posibila evoluție a acestuia. Despărţirea de Ela
este o eliberare morală, care îl lasă deschis sufleteşte pe erou pentru alte experienţe. Cedarea casei, a trecutului, îl
dovedesc disponibil pentru o nouă etapă a viitorului. Incertitudinea planează, totuși, atât asupra lui Ștefan Gheorghidiu, cât
și asupra portretului Elei. Enigma relației complexe care se stabilește între cei doi soți se menține dincolo de paginile
romanului.
Putem sublinia că autorul construiește în acest roman o relație în care bărbatul se află în căutarea absolutului, iar femeia
este o imagine a misterului, este cea care creează deziluzia. Aşa cum exprima poetic autorul însuşi, Ultima noapte de
dragoste îi conturează un autoportret din seria „sufletelor tari”( „Eu sunt dintre aceia cu ochi halucinaţi şi mistuiţi lăuntric/
Cu sufletul mărit/ Căci am văzut idei”). El aduce în literatura română un nou tip de personaj cu o viață sufletească
puternică și care se dezvăluie într-un lung și tensionat monolog interior.