Caracterizarea unui personaj dintr-un roman de C.

Petrescu

Personajul este, așa cum arăta Roland Barthes, „omul de hârtie”, actantul implicat în acțiunea relatată
de opera epică sau dramatică. Termenul provine din fr. personnage (cf. lat. persona „mască de teatru”, apoi
„rol”). Așa cum opera literară, ca și teatrul, a cunoscut de-a lungul veacurilor mai multe interpretări, la fel și
personajul literar a luat înfățișări diferite în epoci diferite. El își capătă dreptul la viață în tragedia antică, sub
înfățișarea „eroului”. În clasicism se confundă cu „caracterul”, fiind construit în jurul unei singure idei sau
calități ( avarul, bigotul, mizantropul). Intenționând să depășească schematismul anterior, romanticii vor crea
personaje bazate pe antiteza bun-rău, frumos-urât, în conflict cu lumea și cu ele însele. Abia realismul, prin
dramă și roman îndeosebi, va marca o adâncire notabilă a cunoașterii omului prin personaje cu o bogată
viață interioară și în continuă evoluție psihologică. În ceea ce privește clasificarea, avem personaje reale sau
fantastice, „plate” (simple) sau „rotunde”(complexe).
Protagonistul romanului Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război, de C. Petrescu, este
student la filosofie şi este căsătorit, din dragoste, cu o studentă de aceeaşi condiţie. Devine peste noapte
bogat datorită unei moșteniri. Spirit introvertit, neliniştit, lucid şi polemic, eroul este un “alter ego” al
autorului. Ca şi alte personaje camilpetresciene, el dovedeşte o chinuitoare sete de absolut. Este un rătăcit în
viaţă, un inadaptat superior, cu o minte foarte bine organizată, dar care este descompusă de atacul iubirii.
Consider că principala trăsătură de caracter a protagonistului este orgoliul: „începusem să fiu măgulit
de admirația pe care o avea toată lumea pentru mine, fiindcă eram atât de pătimaș iubit de una dintre cele
mai frumoase studente, și cred că acest orgoliu a constituit baza viitoarei mele iubiri.” O primă secvență
semnificativă pentru a ilustra orgoliul personajului este aceea a mesei în familie, în casa unchiului Tache.
Acesta se hotărăște să-i lase cea mai mare parte din avere lui Ștefan. De Sfântul Dumitru, Ela și Ștefan sunt
invitați la masă, iar celălalt unchi, Nae Gheorghidiu, ironizează căsătoria din dragoste cu o fată săracă. De
asemenea, se referă și la tatăl său, care nu i-a lăsat nicio moștenire. Ștefan își apără tatăl mort și le spune
unchilor ce crede despre ei.
Moștenirea va genera numeroase discuții familiale, iar Nae Gheorghidiu, mama și surorile lui Ștefan
îi vor intenta proces pentru a obține o parte cât mai mare de avere. Atitudinea soției, care se implică în
discuțiile despre bani, îl surprinde în mod neplăcut: „Aș fi vrut-o mereu feminină, deasupra discuțiilor
acestea vulgare”. Dezgustat, eroul le cedează o parte din avere, dar se simte tot mai izolat de lumea în care
trăiește. Totodată își dă seama că nici femeia pe care o iubește nu îl înțelege.
Moștenirea generează criza matrimonială, deoarece Ela este atrasă de viața mondenă și începe să îl
compare cu dansatorii din cercul lor de prieteni. Tot din orgoliu, refuză să intre în competiție cu ceilalți,
deoarece i se pare sub demnitatea lui de intelectual să se comporte superficial.
Principala lui problemă este de a se apropria de soţia sa, care îi place fizic, dar pe care nu o poate
cunoaşte sufleteşte. Deşi o prezintă ca fiind rea, înşelătoare, lacomă, seacă, Gheorghidiu o iubeşte, devenind
prizonierul unei pasiuni devastatoare şi în acelaşi timp al propriei lucidităţi. Luciditatea este pentru el
extrema soluţie, îşi studiază cu atenţie soţia, îi înregistrează fiecare gest, fiecare cuvânt, preferând luciditatea
şi nu dominarea pasiunii sau distanţarea de ea.
“In afară de conştiinţă, totul e bestialitate”, afirmă eroul. Pentru el lumea este reprezentarea sa şi
singura realitate este conştiinţa. Gheorghidiu aplică zadarnic asupra iubirii şi asupra existenţei tiparele unei
lumi ideale. Drama lui este rezultatul imposibilităţii de a suprapune imaginea ideală pe care a construit-o
mintea sa peste ceea ce îi oferă realitatea. Aceasta din urmă nu poate răspunde setei de ideal, de absolut a
eroului.
Salvarea din drama incertitudinii amoroase se face prin experienţa colectivă a războiului. Această
experienţă îi restabileşte echilibrul interior, îl ajută să iasă din carapacea dilemei individuale şi îl aruncă în
vârtejul unor evenimente tragice la scară mondială. In raport cu drama războiului, drama personală este
nesemnificativă.
Deși ar fi putut evita experiența războiului, folosindu-se de averea sa, din orgoliu, Ștefan se înrolează
voluntar. Războiul constituie o altă secvență semnificativă pentru a ilustra orgoliul protagonistului. Acesta
constată că imaginea despre eroism pe care și-o formase înaintea înrolării, nu corespunde cu realitatea
frontului: „Orgoliului meu i se pune acum, de altfel, și o altă problemă. Nu pot să dezertez, căci, mai ales,
n-aș vrea să existe pe lume o experiență definitivă, ca aceea pe care o voi face, de la care să lipsesc.”
În roman se conturează și alte trăsături ale eroului: luciditatea, natura analitică, sensibilitatea,
inteligența. În ultimul capitol, „Comunicat apocrif”, sunt prezentate efectele celor două experiențe asupra
personajului. Titlul capitolului face referire, pe de o parte, la comunicatele contradictorii care vin de pe front,
iar pe de altă parte, la scrisoarea anonimă pe care Gheorghidiu o primește și în care i se spune că soția îl
înșală. Dacă în trecut era capabil de crimă din gelozie, în urma experienței trăite pe front se detașează de
iubirea pentru Ela și îi lasă „tot trecutul”.
Conflictul principal al romanului se desfășoară în conștiința personajului-narator, este un conflict de
natură interioară. Protagonistul trăiește stări și sentimente contradictorii față de soția sa. Conflictul interior
este generat de raportul personajului cu lumea. Principalul motiv al rupturii dintre cele două personaje ale
cuplului este implicarea Elei în lumea mondenă, pe care Ștefan o disprețuiește. Conflictul exterior scoate în
evidență relația protagonistului cu societatea.
Dintre modalitățile de caracterizare directă este folosită adesea autocaracterizarea; apar portretul
fizic, moral sau psihologic: „Eram înalt și elegant”. Caracterizarea directă este folosită rar: „N-ai spirit
practic”-Nae Gheorghidiu, sau: „Ești de o sensibilitate imposibilă”-Ela, atunci când i se reproșează
comportamentul în timpul excursiei la Odobești. Caracterizarea indirectă se desprinde din gânduri, fapte,
limbaj, gesturi, atitudini sau relația cu alte personaje: „Orice iubire e ca un monoideism, voluntar la început,
patologic pe urmă”, „Acei care se iubesc au drept de viață și de moarte unul asupra celuilalt. ”
Ștefan își dovedește superioritatea morală și în raport cu celelalte personaje, respingând valorile unei
societăți meschine: abilitățile unui dansator monden ca domnul G., unui arivist ca Nae Gheorghidiu, unui
avar ca unchiul Tache, sau ale unui multimilionar analfabet ca Tănase Vasilescu Lumânărarul.