Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război

Caracterizare

În arhitectura operei epice, personajul este un important element de structură

și în același timp unul structurator, dezvăluind în mod indirect viziunea autorului
despre lume și ființă.
Protagonistul romanului „Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de
război” este Ștefan Gheorghidiu, eul narator care se povestește pe sine și eul
conștiință care își trăiește experiențele căutând o identificare și o verificare a
sinelui.
Statutul social al personajului este bine definit. Student la Filosofie, la
Universitatea din București, provine dintr-o familie cu o stare materială precară.
Tatăl său, profesor universitar și publicist recunoscut, a murit de tânăr, lăsând
familia cu datorii. Are doi unchi înstăriți, dar relațiile cu ei sunt reci, întrucât
aceștia le reproșează tatălui și fiului, lipsa de pragmatism și căsătoriile din
dragoste, cu partenere fără avere.
Principiile pe care se întemeiază comportamentul și relațiile cu lumea
dezvăluie statutul său moral. Ștefan Gheorghidiu face parte din casta inadaptaților
superiori, conștienți de valoarea lor intelectuală și morală în raport cu o lume
mediocră, pragmatică, fără orizont cultural. Detestă pragmatismul unchiului Nae,
superficialitatea lumii mondene, e uluit când descoperă ignoranța și impostura
omului de afaceri Tănase Vasilescu.
Profilul psihologic relevă o structură complicată: un hipersensibil cu vocația
introspecției, lucid, dar și pasional, orgolios, raportând existența la propria
conștiință și afirmând că în afara acesteia totul este bestialitate. Din orgoliu se
apropie de Ela, măgulit de insistențele ei, și tot din orgoliu nu-și refuză experiența
războiului. Sensibilitatea excesivă și vocația introspecției îl determină să se judece
și să-i judece permanent pe ceilalți. Suferă nu pentru că este înșelat, ci pentru că s-a
înșelat. Absolutizând iubirea, trăiește eșecul ca o desființare a propriei
personalități.
Intransigența, expresie a refuzului compromisurilor de orice fel, în iubire,
viață socială, război, este o trăsătură de caracter care îl definește pe Ștefan
Gheorghidiu. Incompatibilitatea adâncă dintre structura sa, sistemul lui de valori și
un anume nivel comun de gândire al celorlalți se reflectă încă de la începutul
operei, în discuția de la popota ofițerilor. Achitarea unui bărbat care și-a ucis
nevasta necredincioasă devine subiectul unei conversații între ofițeri care pentru
erou are platitudinea convorbirilor din saloane, restaurante sau din tren. Este iritat
că nu i se permite să plece la Câmpulung, unde îl aștepta Ela, iar judecățile
simpliste ale camarazilor, care fie o condamnă pe femeie că nu-și vede de casă și
copii, fie o apără invocând dreptul la dragoste și libertate, îl conduc la o izbucniri
nervoase. Explicându-și ieșirea lui Orișan, condamnă sărăcia de spirit a discuției,
respinge viziunea casnică despre iubire a lui  Dimiu, dar și pe cea a lui Corabu,
care ignoră legătura sufletească profundă dintre două suflete.
Refuzul compromisurilor, intransigența atitudinii sunt evidențiate și de scena
care se petrece într-una din cele trei zile de excursie la Odobești. La masă, după ce
Ela provoacă reașezarea tuturor mesenilor pentru a sta lângă domnul G.,
Gheorghidiu trece printr-o „suferință crâncenă”, văzându-și soția gustând din
mâncarea avocatului, un gest pe care îl știa doar al lor. Comanda comună de clătite,
la sfârșitul mesei, i se pare atât semnul unei tendințe de a se distinge ca pereche,
cât și „un soi de educație a simțurilor în vederea unei mari pasiuni”. Metamorfoza
acesteia îi provoacă o uimire dureroasă și o perspectivă total schimbată:
„descopeream acum, treptat, sub o madonă crezută autentică, originală, un peisaj și
un cap străin și vulgar”. Orgolios, se simte „imbecil și ridicol” și, spre deosebire de
ceilalți bărbați aflați în aceeași situație cu el, nu poate accepta flirtul, familiaritatea
mondenă, macularea imaginii femeii iubite.
Imaginea personajului este susținută de compoziția complexă. Structura 
eroului este pusă în evidență prin mijloacele caracterizării directe și indirecte,
adaptate prozei analitice moderne. Formula narativă la persoana I oferă un câmp
generos de manifestare autocaracterizării „sunt nemăsurat de orgolios”,
introspecției „sunt clipe în care ura și dezgustul meu pentru femei devin absolute”,
monologului interior „ea nu-și dă seama că și eu sufăr tot atât de mult?”. Nu
lipsesc nici reflectările din perspectiva celorlalte personaje, a Elei: „Ești de o
sensibilitate  imposibilă”,  a doamnei încă tinere: „atâta luciditate e insuportabilă,
dezgustătoare”, a colegilor de facultate care asociază îndârjirea cu care își apăra
ideile, cu răutatea. 
Construcția conflictului pune, de asemenea, în lumină structura complicată a
eroului. În romanul subiectiv, accentul se deplasează de la conflictele exterioare la
cele interioare. În câmpul relațional al romanului, Ștefan Gheorghidiu pare mereu
în conflict cu ceilalți: cu unchii săi, cu Ela, cu unii dintre ofițerii din subunitatea lui
militară. Miza disputelor este întotdeauna una interioară, plecând de la principiile
pe care le are. Astfel, în scena prânzului acasă la unchiul Tache, este singurul care
nu se gândește la testament și nu se străduiește să-i facă pe plac bătrânului avar.
Conflictele sale cu ceilalți se nasc din nevoia interioară de a reacționa la
discrepanța dintre idei, principii, proiecție și realitate. Eroul are o obsesivă nevoie
de verificare a propriului eu.
„Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război” este un roman al
tensiunilor și al febrei cunoașterii în care iubirea, războiul, societatea, condiția
umană devin obiectul unor interogații febrile, iar personajele sunt ipostaze ale
căutării de adevăr și frumusețe.