Construcția personajului – Ștefan Gheorghidiu

“Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de razboi” de Camil Petrescu

este un roman modern de analiza psihologica, aparut in perioada interbelica
(1930), scris la persoana intai sub forma unei confesiuni a personajului principal,
Stefan Gheorghidiu. Acesta traieste doua experiente fundamentale: iubirea si
razboiul. El analizează cu luciditate toate evenimentele şi stările interioare prin
care trece el ca un intelectual dominat de incertitudini.
Din punct de vedere tipologic, el este tipul inadaptatului, al individului
care nu reuseste sa se incadreze in peisajul societatii contemporane lui, creandu-si
propriul univers, guvernat de niste principii specifice. De aici, contrastul
permanent între ideal și real generează conflictul său cu lumea, cu familia, cu sine
însuși. Fiind un intelectual lucid, traieste intr-o societate dominata de mediocritate
si lipsa de moralitate, fiind inflexibil în judecarea ei.
Social, este fiu de intelectual, orfan de tată, tanar student la facultatea de
filozofie, cu o situatie materiala precara initial. Acesta se casatorise din dragoste
cu Ela, „una dintre cele mai frumoase studente”, și ea orfană, întreținută de o
mătușă. Îsi schimbă în mod neașteptat și nedorit statutul odata cu mostenirea
lasata de unchiul sau avar Tache Gheorghidiu. Incepe sa faca afaceri cu Tanase
Lumanararu si cu Nae Ghiorghidiu, dar esueaza si alege sa se retraga. Debutul
romanului îl surprinde pe Stefan mobilizat în timpul Primului Război Mondial, ca
sublocotenent. Adaptarea rapidă a soției sale la viața mondenă va declanșa
conflictul interior al personajului.
Din punct de vedere moral, Gheorghidiu este închistat in lumea sa
zugravita ideal pe baza unor concepte filozofice, care ii ordoneaza intreg universul
interior si exterior. Egocentric și idealist, simpatia Elei pentru el ii flateaza egoul
si orgoliul nemasurat. În conceptia sa, iubirea trebuie sa fie pura, absoluta,
neatinsa de pacatele cotidiene si de amanuntul vietii sociale. Limbajul îi este
aproape sfidător, atunci când se discută lucruri care îl afectează, cum ar fi cele din
scena de la popotă, când îi sancţionează drastic pe interlocutori : “Nu cunoaşteţi
nimic din psihologia dragostei . (..) Discutaţi mai bine ceea ce vă pricepeţi”.
Psihologic, este un personaj hipersensibil şi orgolios. Işi amplifică
suferinţa, ridicând-o la proporţii cosmice, ceea ce semnifică nevoia eroului de
absolut. Fire puternic reflexivă, conştient că își alimentează singur chinul lăuntric,
Ştefan Gheorghidiu adună progresiv semne ale neliniştii, ale incertitudinii, ale
îndoielilor sale interioare, pe care le disecă minuţios. In clipa in care isi vede
lumea amenintata de prabusirea idealului său feminin (Ela), si de pericolul

1
inconsecventei, irationalitatii si ipocriziei pe care le intalneste datorita
contactulului cu rudele sale pentru a intra in posesia mostenirii, Stefan sufera un
soc intern, o ruptura menita sa ii puna la incercare profundele principii și
echilibrul fiintei. El traieste o drama interioara bazata pe indoiala, gelozie si
contradictii in gandire, ajunge sa interpreteze la infinit si sa analizeze mai mult
decat de obicei fiecare gest al femeii datorita careia s-a produs aceasta ruptura.
Fara a avea dovezi concrete, palpabile, el pare sa isi doreasca pe parcursul fluxului
ideilor sale ca Ela sa il insele, isi construieste in minte scenarii rupte de realitate
pornind de la cele mai mici amanunte, ajungand sa fie convins de infidelitatea
soției.
O secvență narativa semnificativa pentru a ilustra orgoliul personajului și
tăria sa de caracter este aceea a mesei in familie din casa batranului avar, Tache.
De Sfantul Dumitru, Ela si Stefan sunt invitati la masa de unchiul Tache, unde
celalalt unchi, Nae Gheorghidiu ironizeaza casatoria din dragoste cu o fata saraca,
pe care i-o reproseaza atat lui Stefan, cat si tatalui sau mort, Corneliu, pe care in
plus il acuza ca nu i-a lasat nicio mosternire fiului. Stefan incearca sa isi apere
tatal si le spune unchilor sai ce crede despre căsătoriile lor din interes. In mod
surprinzator, unchiul Tache este inpresionat de izbucnirea de sinceritate a lui
Stefan si ii lasa acestuia din urma cea mai insemnata parte a averii, desi Nae
Gheorghidiu remarca mai tarziu ca nepotul lui e lipsit de spirit practic. Mostenirea
va genera numeroase discutii familiale, fiindca atat Nae, cat si mama si surorile lui
Stefan vor intenta proces pentru a obtine o parte cat mai mare din avere.
Atitudinea sotiei care se implica cu indarjire in discutiile despre bani il surprinde
in mod dureros. Dezgustat, Stefan cedeaza o parte din avere in favoarea familiei,
dar se simte tot mai izolat de lumea meschina si egoista in mijlocul careia traieste,
mai ales ca isi da seama ca nici femeia iubita nu-l intelege. Primirea mostenirii
genereaza criza matrimoniala, fiindca se pare ca Ela se lasa in voia tentatiilor
mondene sub influența verișoarei Anișoara care o inițiază. Din dorinta de a trai o
experienta existentiala pe care o considera definitorie pentru formarea lui ca om,
dar si din orgoliu, Stefan se inroleaza ca voluntar într-un moment în care
despărțiri și împăcări temporare cu soția îi transformareră viața într-un chin
neîntrerupt, desi ar putea sa evite participarea la razboi, folosindu-se de averea sa.
Pe langa orgoliul, recunoscut de altfel în repetate rânduri 1, in roman se
contureaza natura analitica si reflexivă a lui Ștefan, luciditatea, sensibilitatea
exagerata si constiinta propriei valori. Acestea sunt relevate prin secvența
excursiei la Odobesti, in care Ela ii acorda o atentia exagerata domnului G., un
1

2
avocat misterios, fapt ce il face pe Gheorghidiu sa devina extrem de gelos. Flirturi
dureroase pentru bărbatul obişnuit să nu împartă intimitatea unor gesturi dragi cu
un intrus, comportamente derutante, mici infidelităţi în văzul tuturor il fac pe cel
îndrăgostit să se simtă trădat şi ridicol. Asezarea Elei la masa langa G, gesturile
familiare de a manca din farfuria lui si dansurile dintre cei doi il fac pe protagonist
sa puna la indoiala fidelitatea sotiei. Gheorghidiu începe să analizeze cu o
luciditate tăioasă („năzdrăvan㔺i „insuportabilă” cum o califică o doamnă de
salon) fiecare gest al soţiei sale şi, pe măsură ce fiecare scenă e oglindită în
conştiinţă şi amplificată sub lupa sensibilităţii, eroul constată că se adânceşte în
marasmul neliniştilor, al bănuielilor că e înşelat. Ela incearca sa se apere de
acuzatiile sotului, iar in final il acuza de comportomantul sau: “Eşti de o
sensibilitate imposibilă!”. Între cei doi soţi intervine o tensiune stânjenitoare care
se amplifică, Ela acceptând să divorţeze, deşi se consideră nevinovată şi jignită de
bănuielile lui. Profund ranit, acesta va cauta sa se razbune (flirtului său la o
petrecere cu o femeie cochetă, aducerea în patul conjugal a unei curtezane când
Ela refuzase să-l urmeze acasă de la o serată, urmată de o perioadă de despărţire).

Conflictul principal al romanului este unul interior, profund subiectiv.

Lupta se dă în planul conştiinţei şi este urmărită cu minuţiozitate în descrieri
monografice ale sentimentelor. După eșecul în domeniul filozofiei,  personajul
pornește în căutarea arhetipului feminin . Suferinţa pe care o provoacă
dezamăgirea în  iubire în prima parte a romanului îşi dovedește inconsistenţa în
confruntarea cu trăirea extremă din a doua parte, cu descoperirea  solidarităţii
colective. În final, Gheorghidiu caută doar aparent adevărul despre Ela, pe parcurs
se caută și se regăsește pe sine, evoluat către o altă etapă a maturizării.

Există și un conflict exterior de imagine între Gheorghidiu şi

Grigoriade, generator al dramei geloziei. După apariţia lui G. în peisajul
petrecerilor mondene la care participă tânăra familie,  Gheorghidiu nu mai este
evaluat în funcţie de o scară valorică ce i se potriveşte. Admirat  de Ela pentru
superioritatea intelectuală, centru al vieții de cuplu, Gheorghidiu își pierde
fascinația asupra Elei pentru lucruri pe care le respinge din principiu-
îmbrăcăminte de lux, dansuri la modă şi jocuri de salon. Acest conflict are ca
urmare certuri și despărțiri, atingând cote paroxistice când  Gheorghidiu hotărăște
să dezerteze de pe front și să-și ucidă rivalul.  De asemenea, în plan secundar
există un conflict între Gheorghidiu şi propria familie pentru moştenirea
unchiului Tache, din care, de asemenea, iese învins, cedând după parastas o parte

3
din avere rudelor. Inadaptarea personajului reiese din lipsa instrumentelor de luptă
cu o societate prost construită.

Modalitatea de constructie a personajului este diferita de cea intalnita in

romanul traditional, unde protagonistul intra in scena fie fixandu-i-se de la inceput
un portret fizic sau moral, fie plasandu-l intr-o ierarhie sociala. În romanul
subiectiv, constructia personajului se realizeaza prin insumarea unor trairi, a unor
impresii si a unor sentimente si ganduri, fara ca acestea sa duca la o individualitate
bine definita. În romanul psihologic se remarca utilizarea tehnicilor moderne de
analiza psihologica (introspectia, monologul interior, fluxul constiintei,
memoria afectiva). Lui Stefan Gheorghidiu nu i se face un portret, pentru ca ele
este naratorul, de aceea se ajunge la un compromis – autoportretul: „Stiam ca la
Universitate trec printre studentii bine. Eram inalt si elegant.” Personajul-
narator Gheorghidiu se raporteaza la doua planuri temporale: timpul cronologic,
in care consemneaza intamplarile de pe front si timpul psihologic, in care
protagonistul rememoreaza drama iubirii. Modul de a fi al protagonistului se
reflecta in modul in care el povesteste: spirit analitic, intelectualist si critic,
personajul-narator va produce o naratiune in care epicul propriu-zis este
subordonat analizei si interpretarii.

În concluzie, romanul surprinde drama personajului în două momente

importante: viaţă – moarte, pentru a reliefa singurătatea omului modern care nu
poate înţelege lumea, nu găseşte un punct de comunicare durabilă cu aceasta.
Experiența frontului e, în mod neașteptat, purificatoare pentru drama care
amenința să-l dezumanizeze. Ca majoritatea personajelor lui Camil Petrescu
dominate de ideea absolutului, Ştefan Gheorghidiu sfârşeşte prin a fi învins de
propria conştiinţă. El nu se adaptează şi refuză să devină banal, fiind, în fond,
victima propriului ideal. Totuși, faptul că are puterea să se elibereze de trecut
dovedește că s-a recuperat pe sine, că societatea nu l-a putut obliga la
compromisuri morale, deși a acționat asupra lui ca un pat al lui Procust,
deziluzionându-l. De aceea, personajul are ceva din demnitatea unui erou
dramatic, rămânând superior valoric societății care nu-l poate păta.