Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război 

este un roman în două

volume scris de Camil Petrescu și apărut în anul 1930. Romanul este structurat in
doua parti, fiecare cu sase capitole. Reprezentativ pentru tema iubirii este capitolul "
E tot filozofie...", în care Ela se depărtează de soțul ei.

Pe când se plimbau pe șosea, cei doi o întâlnesc pe Anișoara, verișoara lui

Ștefan, care " era foarte mondenă" si nu ii băga în seamă pe vremea când erau
săraci. . Aceasta o descoperă pe Ela si se apropie din ce in ce mai mult.  Sub
influenta acesteia, Ela este atrasa intr-o lume mondena, lipsita de griji, dar si de
adevarate orizonturi, preocupata numai de moda, de distractii nocturne sau
escapade, lume in care ea se incadra uimitor. "Am devenit si mondeni", reflecteaza
Stefan cu amaraciune. Drept urmare, sotia începe să devină nemulţumită de
înfăţişarea fizică a bărbatului ei, căruia îi recomandă insistent înnoirea garderobei, în
conformitate cu moda vremii. Uşor neliniştit de aceste schimbări de atitudine, Ştefan
începe să îşi piardă echilibrul psihic" viața mi- a devenit curând o tortură continua"

Anișoara " care intr-un fel avea mania excursiilor în bandă" hotaraste ca de
sfantul Constantin si Elena sa plece cu totii la Odobesti, cu trei masini. Femeile isi
schimba de multe ori locurile pentru sta langa barbatii care ii intereseaza, fapt care il
enerveaza pe Stefan. Este surprins in momentul in care Ela deranjeaza pe toatea
lumea de doua ori pentru a reusi sa stea langa domnul G. „Eram obișnuiți, de doi ani
de zile de când ne iubeam, să considerăm cu indiferență tot restul lumii, să ne simțim
bine oriunde suntem împreună si mai ales singuri". Fiind obisnuit cu momentele
frumoase dintre ei, Stefan se simte lasat pe din afara, iar astfel incepe gelozia.” Pe
drum, nevasta-mea n-a trait decat prezenta lui. Toate comentariile le-a facut numai
pentru el sau cu el.” Cand una dintre masini a facut pana dupa Valea Calugareasa,
Ela observa un mar inflorit, iar Domnul G ii umple bratele de ramuri. Cu totii au luat
pranzul la Ramnicu Sarat, iar Sotia se aseaza langa Grigoriade, iar Gheorghidiu sta
„intre un domn batran si o doamna urata. Acesta observa ca micile gesturi de
mangaiere si frumusete, careora le da un anume inteles sunt impartite cu dansatorul.
Sotia sa gusta din farfuria lui cu pofta, fapt care considera ca este stupid.

Cele trei zile petrecute la Odobesti ii declanseaza lui Stefan crize de gelozie,
dar incearca sa le mascheze.( „am fost ca si bolnav, cu toate ca paream uneori de o
veselie excesiva. Imi descopeream nevasta cu o uimire dureroasa.” „ Ei doi, oricum
se formau grupurile, erau nedespartiti.”” Ba de multe ori dispareau singuri si se lasau
asteptati.) A doua zi, la masa, Ela si Grigoroiade ajung mai tarziu. Aceasta mananca
din farfuria lui, el ii toarna in pahar. Cand vede acestea, Gheorghidiu incearca sa
poarte o conversatie cu vecina din stanga, care este destul de frumoasa.(„ As fi
izbutit poate sa creez un fel de vitrina de amor  propriu pentru salvarea
situatiei, dar mi-era totul indiferent, caci eu  stiam ca aici nu e vorba de o preferinta
sau de un joc de o clipa, ci de  toata dragostea mea, de un trecut cald si luminos de
doi ani, de o  desfigurare iremediabila”). Cand este intrebat daca este gelos, Stefan
raspunde „A, de ce, asa glumesc femeile”, incercand sa para indiferent, deoarece
mai sunt barbati in aceeasi situatie si niciunul nu suferă („Ma chinuiam launtric ca sa
par  vesel, dar nu puteam suporta prea mult minciuna si ochii îmi deveneau,  de la
ei, tristi”. Catre sfarsit, cand toti sunt la masa, „ o femeie uiratica nsi nu tocmai tanara
il provoca naiv pe G” si il intreaba daca ii poate trurna un pahar de vin. Acesta nu o
baga in seama si refuza. Atunci intervine Ela, care ii porunceste lui Stefan: „Te rog sa
torni un pahar de vin doamnei.” Cum niciunul dintre barbati nu s-a miscat, sotia s-a
ridicat si a oferit paharul de vin cerut.

Masa de seara din ajunul plecarii este cea mai dureroasa, intrucat Domnul G
intarzie, iar Ela devine vizibil suparata si nu mananca. „ Niciodata nu m-am simtit mai
descheiat  de mine însumi, mai nenorocit. Am crezut atâta vreme ca eu sunt singurul
motiv de durere sau de bucurie pentru femeia mea, iar azi descopeream ca ochii ei
sunt gata sa plânga pentru altul, ca suferea si ea, plapânda, ceea ce eu înduram
în adânc, de doua zile” Dupa o petrecere lunga, cei doi ajung inapoi in camera, iar
Stefan ii spune ca vrea sa divorteze, iar Ela nu stie de ce. Dupa ce i se explica
motivul, afirma ca asa este intr-o excursie, se formeaza grupuri si inevitabil, izolari.
(„. O data acasa, nici una nu se mai gândeste apoi la cunostintele si întâmplarile de
aci. Esti de o sensibilitate imposibila. „). La plecare, cei trei au fost in aceeasi masina,
iar Ela a adormit cu capul pe pieptul sotului ei.

Aceste intamplari au cauzat ruptura dintre soti, datorita geloziei si lipsei de

comunicare.

O scena semnificativa pentru tema razboiului este reprezentata in capitolul

„ Ne-a acoperit pamantul lui Dumnezeu” ce surprind bataliile sangeroase. Divizia din
care face parte şi Gheorghidiu înaintează către Sibiu, însă dezorganizat, lipsită o
concepţie tactică bine articulată („– Asta e înaintare? Nu vedeţi că e câmpul plin de
batalioane româneşti, ca la manevre? Fără legătură… fără conducere. N- aţi văzut că
ieri artileria noastră a tras în propriile trupe şi n-a fost nici un mijloc să i se comunice
lungimea tirului?”, protestează Orişan).  In zorii zilei dupa trecerea râpei, ei
descopera doua furgoane parasite de inamic, pline cu bunatati. Sublocotenentul
desfasoara oamenii pe un rand, „lungiti la doi pasi de altul” si impart hrana gasita.

In timp ce romanii se bucura de micul dejun, la 400 de metri,apar 16 insi.

Gheorghidiu il trimite pe Zamfir sa ia 2 soldati si sa vada ce vor strainii. Desi presimte
ca vor avea o mare batalie, sublocotenentul nu cauta sa se adaposteasca. Un soldat
il previne pe stefan ca se aude uruit de chesoane, dar acesta isi indreapta atentia in
continuare spre cei 16 oameni, care se opresc pe dambul ce margineste podisul,
aliniati. Pe valcelusa, inspre sat , coboara soldati ce par a fi „ai nostri”, peste 250 la
numar. Primul atac este facut de obuzele inamice, distrugand 2 carute si probabil
soldatii lui Orisan. Armata inamica trage neincetat, distrugand tot (Oamenii fug
în toate partile, ca o adunare în care a lovit trasnetul. Spre norocul lor, la dreapta,
pârâul mocirlos are un mal mai râpos, care îi poate ascunde de vedere. Se
napustesc multi acolo”) Romanii sunt nevoiti sa se retraga pe muchia râpii („ Cadem
cu sufletele rupte, în  genunchi, ne aruncam jos, care cum putem, apoi
alergam, coborâm  speriati, împrastiati, fara sa stim câti mai suntem, mai ales
acoperiti de pamânt si fum cum aratam acum” ). Nemtii distrug neincetat soldatii,
oamenii se inchina si se roaga neintrerupt: . "Doamne, Maica Domnului, maiculita".
Nu exista nicaieri o cale de scapare de sub ploaia de gloante, care cade cu
inversunare peste ei.( Nu pot gândi nimic..” „Nu pot nici macar sa-mi dau seama
daca  oamenii din jurul meu sunt mereu aceiasi, daca au cazut, si câti.” Un soldat,
Marin Tuchei, spune intr-una, "silabisind taraganat, ca un blestem, de la inceput:
«Ne-a acoperit pamantul lui Dumnezeu»". Tirul artileriei se napusteste cu furie
asupra bietilor romani, obuzele care cad in mlastina "ne acopera din nou obrajii cu
noroi, iar cele care cauta muchia malului se apropie si se departeaza. Fiecare
explozie ne nauceste batandu-ne mereu tepi de fier, cu ciocanul, in urechi si vuieste
groaznic de metalic, ca si cum vagoane de tabla ar cadea de la etaj pe bazalt". Dupa
jumatate de ora, se opresc. Tupa lui Stefan , acoperita in noroi, la ordinul sau, „trag
pe neochite careva focuri pentru a=i mira pe inamici.  Un ostas a vazut cum un obuz
i-a retezat capul lui A Mariei, care "fugea, asa fara cap, dupa dumneavoastra,
domnule locotenent. A mers cam la vreo patru-cinci pasi si pe urma a ingenuncheat
si a cazut.”

Intr-un final, ajung in sat, unde il intalnesc pe Tudor Popescu si Orisan, („-
 Dar eu pe tine te credeam facut praf, acolo la carute..” Stefan este tulburat de cele
intamplate: „Cad sleit si nemângâiat.” „Ma simt palid” „Ma întreb întâi, lungit în santul
soselei, daca nu am fost prea de tot demoralizat de focurile de baraj” „Sunt dintrun
neam inferior? Ce as fi facut daca as fi fost la Verdun, sau  daca as fi pe
Somme, în uraganul de obuze unde trag mii de tunuri o  data? E aceasta inferioritate
de rasa?”, credinta ii este spulberata: „Nu credeam în nimic... nici macar
în Dumnezeu.. si aceasta zi,  aratândumi limitele vointei si ale personalitatii
în comparatie cu altii,  ma dovedea într-o inferioritate de epava.”

Asadar, romanul surprinde cu veridicitate cadrul nemilos al razboiului, dar si povestea

Lui Stefan si Ela.