Nuvela psihologică Moara cu noroc de Ioan Slavici

Particularități de construcție ale personajului principal Ghiță

Moara cu noroc de Ioan Slavici, operă publicată în volumul Novele din popor, este o nuvelă psihologică de factură
realistă, în care punctul de debut al discursului narativ este Ghiță, în calitate de protagonist. Existența sa ficțională nu
poate fi, însă, imaginată în absența celorlalte personaje ale textului în care i se oglindesc calitățile și defectele.

Statutul social al protagonistului este surprins încă din incipitul nuvelei, cititorul descoperindu-l în ipostaza cizmarului
sărac, nemulțumit de propria condiție socială. Mai mult, apare în postura de pater familias în cadrul unei familii
patriarhale. Conștientizând faptul că pe umerii săi apasă responsabilitățile familiei, decide să ia în arendă cârciuma de
la Moara cu noroc, tocmai pentru a-i asigura un trai mai bun. Odată mutat la moară, devine cârciumar, schimbarea de
statut social implicând metamorfoze și la nivelul statutului psihologic și moral. Din punct de vedere psihologic, Ghiță
este, la început, un caracter puternic. Stăpân pe sine, încrezător în forțele proprii, nu ia în seamă sfaturile bătrâneo sale
soacre și se mută la Moara cu noroc. Sub influența Sămădăului, bărbatul își pierde treptat încrederea în sine și devine
slab în fața tentației de a se îmbogăți așa cum o mărturisește el însuși în secvența monologată: „Ei! Ce să-mi fac? Așa
m-a lăsat Dumnezeu. Ce să-mi fac dacă e în mine ceva mai puternic decât voința mea?” Viziunea despre lume a
autorului se reflectă mai ales la nivelul statutului moral al protagonistului. Așa cum se prefigurează încă din titlu,
textul nuvelei lui Slavici va urmări măcinarea, până la dispariție, a conștiinței lui Ghiță. Existența sa se înscrie inițial
în sfera moralității: banul câștigat în mod cinstit, imaginea unui om onest în fața colectivității rurale sau familia
reprezentând valorile sale ontologice. Întovărășirea cu Lică va duce însă la propria prăbușire morală:jură strâmb la
proces, devenind, astfel, complice la jaf și crimă. Se îndepărtează treptat de familie, ajungând chiar să regrete că are
nevastă și copii și că nu-și poate asuma în totalitate riscul îmbogățirii alături de Lică.

De altfel, pe tot parcursul discursului narativ se relevă carcaterul slab, ușor influențabil al protagonistului.
Semnificativă, în acest sens, este prima întâlnire dintre Ghiță și Lică, moment în care Sămădăul își impune în fața
noului cârciumar propriile reguli. Se observă, în cadrul scenei, modul diferit în care cele două personaje se raportează
la relațiile interumane. Dacă, pentru Ghiță, relațiile dintre oameni se bazează pe încredere, pe respect, pentru Lică,
relația cu partenerul de afaceri înseamnă subordonare. La început, Ghiță pare să fie cuprins de junghiuri la
amenințările Sămădăului ca, pe parcurs, aceste reacții să se transforme într-o chinuitoare măcinare sufletească,
deoarece protagonistul nu găsește în el însuși resorturile necesare pentru a se sustrage influenței malefice a
Sămădăului. El devine părtaș la nelegiurile înfăptuite de Sămădău și de tovarășii săi. Caracterul slab al protagonistului
este ilustrat și în scena de la tribunal. Prima acțiune majoră de complicitate cu răul este mărturisirea falsă: deși știe că
Lică a părăsit hanul, în noaptea în care arendașul a fost jefuit, jură pe cruce că acesta a stat toată noaptea la cârciumă.
Având o personalitate ușor de manipulat, Ghiță nu găsește nicio soluție viabilă pentru a spune adevărul. Faptul în sine
se constituie ca o lecție de viață, pentru că odată ce devine complice la fapte reprobabile, este forțat de împrejurări să
se afunde și mai adânc în rău., din care doar tăria de caracter l-ar putea elibera. Ghiță este însă, pe de o parte, foare
ușor de manipulat, fapt speculat de Lică, iar pe de altă parte, trăiește cu dorința obsesivă de a câștiga cât mai mulți
bani. Frământătile din conștiință lui Ghiță devin remușcări atât față de propria persoană, cât și față de soție și copii.
Aceasta dovedește că fondul său sufletesc este bun, dar anturajul și setea de înavuțire îl transformă treptat. De la
complicitate la crimă nu e decât un pas, iar Ghiţă devine ucigaş, înjunghiind-o pe Ana. Crima din final se naşte din
disperarea unui om care nu mai are nimic de pierdut, care încearcă să reducă la tăcere „glasul” propriei conştiinţe a
vinovăţiei. Sub raport moral, sfârşitul lui Ghiţă-împuşcat de Răuţ, omul lui Lică- este perfect motivat.

Un element semnificativ pentru caracterizarea personajului este reprezentat de conflict. Apare conflictul de ordin
moral(lupta dintre bine și rău, dintre virtute și depravare). Ghiță intuiește de la început natura interioară a oponentului
său. Pentru el, Lică întruchipează răul necunoscut și imprevizibil căruia nu-i poate fixa gravitatea. Se simte asediat și
gata să riposteze, însă rivalul știe cum să-l dezarmeze.

Conflictul este și de natură socială, se înfruntă două lumi cu mentalități și regului diferite, cea mic-burgheză căreia îi
aparțin Ghiță și familia sa, și cea a lotrilor, din care fac parte Lică și oamenii lui.

Din altă perspectivă, conflictul exterior se converteşte în conflict interior. Lică îi dă lui Ghiţă posibilitatea alegerii: ori
pleacă, ori i se supune. Dorinţa bunăstării îl împiedică pe Ghiţă să plece. Cinstea îi amână conformarea. Prin urmare,
sfâșierea lăuntrică a protagonistului e generată de lupta între contrarii: pe de o parte, dorința de acumulare, pe de altă
parte, nevoia conformării la moralitatea comunității.

Modalitățile de caracterizare a protagonistului sunt cele consacrate de textul epic. Prin caracterizarea în mod direct,
trăsăturile personajului sunt în primul rand, evidențiate de narator, prin intermediul căruia sunt evidențiate cele două
ipostaze ale personajului: cea a țăranului muncitor și iubitor al familiei sale și cea a omului dominat de bani și de
avere. Predomină caracterizarea indirectă, bazată pe trăsături ce reies din faptele, vorbele, atitudinea personajului, cum
ar fi teama, suspiciunea, neliniștea permanentă. Monologurile interioare denotă frământări sufletești puternice,
personajul autocaracterinzându-se ca un om necinstit, trăsătură de care îi este rușine, dar pe care o motivează pueril
printr-o pornire interioară de nestăvilit, dând vina pe destin.

Așadar, personajul Ghiță, protagonistul nuvelei Moara cu noroc, devine reprezentativ pentru viziunea despre lume a
unui autor care a recurs la principiile estetice ale realismului, pentru a surprinde metamorfozele din societatea rurală
transilvăneană din a doua jumătate a secolului al XIX-lea.