La țigănci

De Mircea Eliade

-condiția umană, împlinire și ratare-

Nuvela La țigănci de Mircea Eliade și basmul ,,Tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte,, de Petre
Ispirescu ilustrează, ca temă , condiția omului și încercarea acestuia de o depăși nu numai ca ființă socială, politică, ci
și ca ființă spirituală în relație cu spațiul fantastic, al mitului. Conform lui Mircea Eliade, mitul ,,descrie diversele și
uneori dramaticele izbucniri în lume a sacrului (sau a supranaturalului), izbucniri ce fundamentează cu adevărat
lumea și o face așa cum arată ea azi, conferind existenței semnificație și valoare.,,.

În ,,La țigănci,, spațiul mitic apare ca o manifestare a sacrului, discretă, insesizabilă, dar prezentă
permanent în lumea cotidiană, obișnuită. Personajul căreia i se revelă, Gavrilescu este de fapt un privilegiat, ales al
acestui destin, însă neconştient de de aceste semne deoarece nu înţelege până la capăt experienţa unică, la care
este supus. Limitele universului real în care a trăit îl fac să piardă adevărata semnificaţie din spatele călătoriei
iniţiatice pe care o parcurge în spaţiul ţigăncilor, care odată finalizată, i-ar fi permis intrarea în spaţiul sacru (,,Ar fi
fost frumos! Ti-am fi aratat toate odăile bordeiului,,) și de fapt, intrarea în Paradisul Pierdut.

Alegerea privilegiatului de către univers nu se ştie dacă este dată de condiţia sa în lumea reală, existenţa lui
Gavrilescu fiind definită de multele sale ratări în viaţă, cea de artist sau cea a marii iubiri, Hildegard. Însă spaţiul sacru
pe care acesta ajunge să-l exploreze, bordeiul ţigăncilor, îi oferă şansa de a se redresa, însă incapabil de a-şi accepta
viaţa trăită în lumea anterioară, pierde această șansă și odată cu aceasta de a cunoaște spațiul sacru. Această
încapacitate izvorăște de fapt din neputința lui Gravrilescu care dorește să-și depășească condiția, aceea de a deveni
artist care să creeze ,,artă pură,, , și a cărui viață este deja ratată, ca urmare a greșelilor pe care le-a comis. Se poate
vorbi, în cazul lui Gavrilescu și de

Aceeași manifestare a spațiului mitic, cel al Paradisului Pierdut dar care de data aceasta nu mai este
discretă, este localizată într-o lume fabuloasă, în care evenimentele prezentate au un caracter neobișnuit, lumea
basmului. Protagonistul, Făt-Frumos este la fel ca și Gavrilescu, un privilegiat, fiind sortit să ajungă în acest spațiu
(tărâm) încă de la naștere. Aspirația de a-și depăși condiția, de a trece pe o altă treaptă spirituală este puternic
exprimată de la început, încă de dinainte de a se naște, acest lucru susținând ideea că menirea omului este de a
evolua și de a-și atinge cele mai mari idealuri și dorințe.

În cazul lui Făt-Frumos, se poate vorbi despre o împlinire a idealului. Acesta atinge și intră în acest tărâm al
perfecțiunii, ce ia imaginea Paradisului pierdut, reușind să-și depășească astfel condiția muritoare și să atingă, așa
cum i-a fost promis la naștere ,,tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte,,. Insă într-un final, legile universal-
valabile care guvernează condiția omului, de muritor, triumfă. Neînțelegând, ca și în spațiul țigăncilor, adevăratele
legi după care este construit acest spațiu sacru și noțiunea de timp inexistent, provoacă întoarcerea sa la condiția de
muritor. Astfel, ,,moartea,, devine singura intrare în veșnicie, în sacru. Mircea Anghelescu, afirma.....

În ambele opere seregăsesc o multitudine de asemănări, dar și deosebiri ale inițierii și intrării în spațiul
mitic. Ambele lumi sunt precedate de o serie de probe, care îl inițiază pe cel ales și care odată ce sunt trecute, permit
accesul în acest spațiu: proba țigăncilor și confruntările lui Făt-Frumos cu Ghenoaia și Scorpia, dar și fiarele
neîmblânzite care păzesc intrarea, asemenea babei.
 Spațiul fantasticului este un spațiu atemporal, guvernat de propriile legi, iar întoarcerea în lumea realului, al
cărui timp este ireversibil, aduce consecințe grave, și anume respingerea, detașarea forțată a celor doi protagoniști
din lumea în care aparțineau. Amnezia este o manifestare a sacrului, pe când anamneza este o manifestare a
profanului ce îl leagă pe om de vechea sa viață. În Tinerete fără bătrânete și viață fără de moarte, Valea plângerii este
un loc al anamnezei, al redobândirii eroului, în plan spiritual, condiția de muritor, iaar în nuvela anamneza este
indusă de către babă, care îl împiedică astfel pe Gavrilescu să se detașeze de realitate.

Intrarea în lumea cealaltă (sacră) se face cu ajutorul lui Charon, luntrașul întruchipat în la țigănci de birjar, și
de cal, în basmul lui Petre Ispirescu , personaj fantastic ce face legătura dintre cele două tărâmuri.

O mare deosebire între cele două personaje, Gavrilescu și Făt-Frumos este momentul trecerii din planul
real în planul ireal, sacru întrucât unul dintre ei îmbătrânește, pe când celălalt rămâne tânăr (,,...). Aceasta este o
comparație între omul care și-a atins idealurile în viață (Făt-Frumos), și cel care și-a ratat viața, dar acceptă acest
lucru (Gavrilescu).

În final, omul își poate depăși condiția, la nivel spiritual, cea de muritor și intra în spațiul mitic, al sacrului
(Paradisul Pierdut) prin ,,moarte,, , adică detașarea completă de realitate.