Islanda[a] (în islandeză Ísland pronunție islandeză: /ˈislant/) este o țară insulară nordică aflată între Atlanticul de

Nord și Oceanul Arctic. Are o populație de 357,05 de locuitori pe o suprafață de 103.000 km², ea fiind astfel cea mai rarefiat
populată țară din Europa.[9] Capitala și cel mai mare oraș al țării este Reykjavík; zonele lui înconjurătoare din sud-vestul țării
dețin două treimi din populație. Insula conține vulcani activi și izvoare geotermale. Interiorul ei constă în principal dintr-un
platou caracterizat de câmpii nisipoase și de lavă, munți și ghețari, din care mai multe râuri glaciare curg către mare prin
câmpia litorală. Islanda este încălzită de Curentul Golfului și are o climă temperată, în ciuda latitudinii mari la care se află, în
apropierea cercului polar de nord.
Conform Landnámabók, colonizarea Islandei a început în 874 e.n., când căpetenia norvegiană Ingólfur Arnarson a devenit
primul locuitor permanent al insulei.[10] În secolele ce au urmat, scandinavii au colonizat Islanda, aducând cu ei thralli(en) de
origine gaelică. Între 1262 și 1918, Islanda a fost o provincie norvegiană și apoi daneză. Țara a devenit independentă în
1918 și republică în 1944.
Până în secolul al XX-lea, Islanda s-a bazat mai ales pe pescuit și agricultură. Industrializarea pescăriilor și Planul
Marshall implementat după al Doilea Război Mondial au adus prosperitate și Islanda a devenit una dintre cele mai bogate și
mai dezvoltate țări din lume. În 1994, Islanda a devenit parte a Zonei Economice Europene, ceea ce a susținut diversificarea
economiei și serviciilor financiare.
Afectat de criza financiară economică, întregul sistem bancar al țării s-a prăbușit în octombrie 2008, ceea ce a dus la o
gravă criză economică, la agitație politică substanțială, la Disputa Icesave(en), și la instituirea controlului de capital. Economia
a reușit să-și revină, în mare parte datorită unei puternice creșteri a turismului.[11][12][13]
Cu excepția controlului de capital încă neridicat, Islanda are în general o economie de piață, cu taxe relativ reduse față de
alte țări din OCDE.[14] Ea menține un sistem social nordic, prin care oferă îngrijire sanitară universală și educație universitară
cetățenilor ei.[15] Islanda ocupă locuri de frunte la stabilitate economică, politică și socială și la egalitate. În 2013, la Indicele
Dezvoltării Umane, ocupa locul 13 în lume.[16]
Cultura islandeză este bazată pe moștenirea scandinavă. Majoritatea islandezilor sunt urmașii coloniștilor germanici și
celtici. Limba islandeză, o limbă germanică de nord, a evoluat din nordica veche și este strâns înrudită cu feroeza și cu
dialectele norvegiene vestice. Moștenirea culturală a țării cuprinde bucătăria tradițională, literatura și saga medievale.
Islanda are cea mai mică populație dintre toate țările membre NATO și este singura care nu are o armată, apărarea țării fiind
în sarcina unei paze de coastă cu armament restrâns.

Cuprins

 1Istorie
o 1.1Colonizarea și prima comunitate 874–1262
o 1.2Evul Mediu
o 1.3Reforma și începuturile Epocii Moderne
o 1.4Mișcarea pentru independență 1814–1918
o 1.5Regatul Islandei 1918–1944
o 1.6Republică independentă, 1944–prezent
 1.6.1Explozia economică și criza
 2Geografie
o 2.1Geologia
o 2.2Clima
o 2.3Biodiversitatea
 3Politică
o 3.1Guvernarea
o 3.2Împărțirea administrativă
o 3.3Relații externe
o 3.4Armata
 4Economie
o 4.1Contracția economică
o 4.2Transport
o 4.3Energie
o 4.4Educație și știință
 5Demografie
o 5.1Urbanizare
o 5.2Limba
o 5.3Sănătate
 o 5.4Religia
 6Cultură
o 6.1Literatura
o 6.2Arte plastice
o 6.3Muzica
o 6.4Media
o 6.5Bucătăria
o 6.6Sporturi
 7Patrimoniul mondial UNESCO
 8Vezi și
 9Note de completare
 10Note bibliografice
 11Bibliografie
 12Legături externe

Istorie[modificare | modificare sursă]
Colonizarea și prima comunitate 874–1262[modificare | modificare sursă]

Debarcare vikingilor în Islanda – desen din secolul al XIX-lea, de Oscar Wergeland(en).

Ingólfur Arnarson (în islandeza modernă: Ingólfur Arnarson), primul colonist scandinav care a locuit permanent Islanda

Conform Landnámabók și Íslendingabók(en), călugării celți denumiți Papar(en) ar fi trăit în Islanda înaintea sosirii coloniștilor

scandinavi, posibil ca parte a unei misiuni hiberno-scoțiene. Săpături arheologice recente au scos la iveală la Hafnir,
în peninsula Reykjanes, ruinele unei cabane. Datarea cu carbon arată că ea a fost abandonată cândva între 770 și 880.[17]
Exploratorul viking suedez Garðar Svavarsson(en) a fost primul care a făcut înconjurul Islandei în 870 și a stabilit că este
vorba de o insulă.[18] El a iernat acolo și a construit o casă la Húsavík(en). Garðar a plecat în vara următoare, dar unul dintre
oamenii săi, Náttfari(en), a hotărât să rămână în urmă cu doi sclavi. Náttfari s-a stabilit în ceea ce astăzi se
numește Náttfaravík și a devenit primul locuitor permanent al Islandei.[19][20]
Căpetenia nordică Ingólfr Arnarson și-a construit o gospodărie în Reykjavíkul de astăzi în anul 874. Ingólfr a fost urmat de
mulți alți coloniști emigranți, în mare parte scandinavi cu thrallii(en) lor, dintre care mulți erau irlandezi sau scoțieni. Până în
930, majoritatea terenului arabil al insulei fusese luat în proprietate; Althing, o adunare legislativă și judecătorească, a fost
înființat pentru a reglementa Comunitatea Islandeză. Lipsa de teren arabil a servit drept imbold pentru colonizarea
Groenlandei începând cu 986.[21] Perioada acestor colonizări timpurii a coincis cu Perioada Caldă Medievală, când
temperaturile erau similare celor de la începutul secolului al XX-lea.[22] În acest moment, circa 25% din teritoriul Islandei era
acoperit cu păduri, față de 1% cât a mai rămas astăzi.[23] Creștinismul a fost adoptat prin consens pe la 999–1000,
deși păgânismul nordic(en) a mai persistat în rândurile unor segmente ale populației câțiva ani de atunci.

Evul Mediu[modificare | modificare sursă]

Ósvör, replică a unui vechi avanpost pescăresc de lângă Bolungarvík(en)

Reprezentare din secolul al XIX-lea a unei adunări de Alþingi a Comunității Islandeze, desfășurat la Þingvellir

Comunitatea Islandeză a durat până în secolul al XIII-lea, când sistemul politic gândit de primii coloniști s-a dovedit incapabil
să rezolve problema creșterii puterii căpeteniilor islandeze.[24] Luptele interne pentru putere și agitația populației din Epoca
Sturlungilor(en) a dus la semnarea Vechiului Legământ(en) în 1262, prin care s-a pus capăt Comunității independente și a adus
Islanda sub coroana norvegiană. Posesiunea Islandei a trecut în 1397 la Uniunea de la Kalmar(en), când regatele Norvegiei,
Danemarcei și Suediei s-au unit. După ieșirea Suediei din această uniune în 1523, Islanda a rămas dependență norvegiană,
ca parte a regatului Danemarca–Norvegia.
În secolele ce au urmat, Islanda a devenit una dintre cele mai sărace țări ale Europei. Solul nefertil, erupțiile vulcanice,
despădurirea și clima dificilă au făcut ca viața să fie grea într-o societate în care subzistența depindea aproape exclusiv de
agricultură. Moartea neagră a pătruns în Islanda de două ori, prima dată în 1402–1404 și din nou în 1494–1495.[25] Prima
epidemie a ucis între 50% și 60% din populație, iar a doua între 30% și 50%.[26]

Reforma și începuturile Epocii Moderne[modificare | modificare sursă]

Pe la jumătatea secolului al XVI-lea, ca parte a Reformei Protestante, regele Christian al III-lea al Danemarcei a început să
impună tuturor supușilor săi luteranismul. Jón Arason(en), ultimul episcop catolic de Hólar(en), a fost decapitat în 1550
împreună cu doi dintre fiii lui. Țara a devenit oficial luterană și luteranismul a rămas de atunci religia dominantă.
În secolele al XVII-lea și al XVIII-lea, Danemarca a impus Islandei niște restricții comerciale dure(en). Dezastrele naturale,
inclusiv erupțiile vulcanice și bolile, au contribuit la scăderea populației. Pirații din diferite țări, inclusiv de pe Coasta Barbară,
au venit în expediții de jaf la așezările de pe coastă și au răpit oameni, luându-i ca sclavi.[27][b] O mare epidemie de variolă a
ucis în secolul al XVIII-lea o treime din populație.[28][29] În 1783, vulcanul Laki(en) a erupt, cu efecte devastatoare.[30] În anii de
după erupție, perioadă denumită Greutățile Ceții(en) (în islandeză, Móðuharðindin), peste jumătate din animale au murit. Circa
un sfert din populație a murit în foametea ce a urmat.[31]

Mișcarea pentru independență 1814–1918[modificare | modificare sursă]

În 1814, în urma Războaielor Napoleoniene, regatul Danemarca-Norvegia a fost despărțit în două regate separate
prin tratatul de la Kiel, dar Islanda a rămas dependentă de Danemarca. De-a lungul secolului al XIX-lea, clima țării a
continuat să se răcească, ceea ce a dus la o emigrație masivă în Lumea Nouă, în special în
regiunea Gimli(en), Manitoba, Canada, localitate poreclită de atunci Noua Islandă(en). Circa 15.000 de oameni au emigrat, dintr-
o populație totală de 70.000.[32]
Conștiința națională a apărut în prima jumătate a secolului al XIX-lea, inspirată fiind de
ideile naționalismului romantic din Europa continentală. O mișcare pentru independența Islandei a început să se formeze în
anii 1850 sub conducerea lui Jón Sigurðsson(en), pe baza naționalismului islandez incipient inspirat de Fjölnismenn(en) și de
alți intelectuali islandezi cu studii în Danemarca. În 1874, Danemarca a acordat Islandei o constituție și o autonomie limitată.
Autonomia a fost extinsă în 1904, iar Hannes Hafstein(en) a fost primul care a îndeplinit funcția de ministru pentru Islanda(en) în
cabinetul danez.

Regatul Islandei 1918–1944[modificare | modificare sursă]

HMS  Berwick(en) a condus invazia britanică a Islandei

Actul de Uniune Dano-Islandeză(en), acord semnat cu Danemarca la 1 decembrie 1918 și valabil 25 de ani, recunoștea
Islanda ca stat complet suveran, aflat în uniune personală cu Danemarca. Guvernul Islandei a înființat ambasadă la
Copenhaga și a cerut Danemarcei să se ocupe de politica externă a Islandei. Ambasadele daneze din toată lumea au
început să arboreze două steme și două drapele: ale Regatului Danemarcei și ale Regatului Islandei.
În timpul celui de al Doilea Război Mondial, Islanda și-a declarat neutralitatea, alături de Danemarca. După ce Germania a
ocupat Danemarca(en) la 9 aprilie 1940, Althingul a înlocuit regele cu un regent și a declarat că guvernul islandez trebuie să
preia controlul asupra afacerilor sale externe și asupra altor probleme de care până atunci se ocupa Danemarca. O lună mai
târziu, forțele armate britanice au invadat și au ocupat țara(en), încălcând neutralitatea islandeză. În 1941, ocupația a fost
preluată de Statele Unite, pentru ca Regatul Unit să-și utilizeze trupele în altă parte, aranjament pe care în cele din urmă l-
au acceptat și autoritățile islandeze.

Republică independentă, 1944–prezent[modificare | modificare sursă]

Ciocnirea unui vas islandez cu unul britanic în Oceanul Atlantic în timpul „Războaielor Morunului”(en)

La 31 decembrie 1943, Actul de Uniune Dano-Islandeză(en) a expirat după 25 de ani. Începând cu 20 mai 1944, islandezii au
votat într-un referendum de patru zile propunerile de a încheia uniunea personală cu Danemarca, de a aboli monarhia și de
a înființa o republică. Rezultatul a fost 97% din voturi pentru încheierea uniunii și 95% în favoarea noii constituții
republicane.[33] Islanda a devenit oficial republică la 17 iunie 1944, cu Sveinn Björnsson(en) primul președinte.
În 1946, forțele de ocupație ale Aliaților au părăsit Islanda. Țara a devenit oficial membru NATO la 30 martie 1949, în
ciuda unor controverse și proteste ce au avut loc în țară(en). La 5 mai 1951, s-a semnat un acord de apărare cu Statele Unite.
Soldații americani s-au întors în Islanda sub egida Forței de Apărare a Islandei(en), și a rămas acolo de-a lungul
întregului Război Rece. SUA și-au retras ultimele forțe la 30 septembrie 2006.
Islanda a prosperat în timpul războiului. Perioada imediat de după război a fost urmată de o creștere
economică substanțială, condusă de industrializarea pescuitului și de programele Planului Marshall, prin care islandezii au
primit cel mai mult ajutor pe cap de locuitor dintre toate țările europene (209 dolari, în timp ce Olanda distrusă de război era
pe locul doi, la distanță, cu doar 109 dolari).[34][35]
Anii 1970 au fost marcați de Războaiele Morunului(en) — dispute cu Regatul Unit pe tema extinderii limitelor de pescuit ale
Islandei până la 200 de mile în largul coastelor. Islanda a găzduit un summit la Reykjavík în 1986(en) între președintele
Statelor Unite Ronald Reagan și premierul sovietic Mihail Gorbaciov, în care s-au făcut pași importanți către dezarmarea
nucleară(en). După câțiva ani, Islanda a devenit prima țară care a recunoscut independența Estoniei, Letoniei și Lituaniei, care
s-au separat de URSS. În anii 1990, țara și-a extins rolul pe plan internațional, dezvoltând o politică orientată către cauze
umanitare și de menținere a păcii. În acest scop, Islanda a furnizat ajutoare și expertiză diferitelor misiuni de intervenție
coordonate de NATO în Bosnia, Kosovo și în Irak.[36]
Islanda a aderat la Zona Economică Europeană în 1994, după care economia s-a liberalizat și s-a diversificat mult. Relațiile
economice internaționale au crescut mai mult după 2001, când proaspăt dereglementatele bănci islandeze au început să
acumuleze cantități masive de datorii externe, contribuind la o creștere cu 32% a venitului național brut(en) între 2002 și 2007.
[37][38]

Explozia economică și criza[modificare | modificare sursă]

În anii 2003–2007, după privatizarea sectorului bancar sub guvernul lui Davíð Oddsson(en), Islanda a trecut către o economie
bazată pe investiții străine și pe servicii financiare.[39] Ea devenea rapid una dintre cele mai prospere țări din lume, dar a fost
lovită puternic de o criză financiară majoră(en).[39] Criza a avut ca rezultat cea mai mare emigrare din Islanda de la 1887 până
atunci, un număr de 5.000 de oameni părăsind țara în 2009.[40] Economia Islandei s-a stabilizat sub guvernul Jóhannei
Sigurðardóttir, și a crescut cu 1,6% în 2012.[41] Numeroși islandezi au rămas însă nemulțumiți de starea economiei, de
promisiunile neonorate și de politicile de austeritate ale guvernului, astfel încât Partidul Independenței(en) a revenit la putere
într-o coaliție cu Partidul Progresist(en) după alegerile din 2013.[42]

Geografie[modificare | modificare sursă]
Articol principal: Geografia Islandei.

Harta fizică generală

Islanda se află la limita între Oceanele Atlantic și Arctic. Insula principală se află în întregime la sud de cercul polar de nord,
care trece prin mica insulă islandeză Grímsey(en) aflată în largul coastei nordice a insulei principale. Țara se află între
paralelele de 63° și 67° latitudine nordică și între meridianele de 25° și 13 grade longitudine vestică.
Islanda este mai aproape de Europa continentală decât de America de Nord continentală; astfel, insula este de regulă
inclusă în Europa din motive istorice, politice, culturale și practice. Din punct de vedere geologic, insula cuprinde părți din
ambele plăci continentale. Cel mai apropiat uscat este Groenlanda (290 km). Cele mai apropiate uscaturi din Europa
sunt Insulele Feroe (420 km); insula Jan Mayen (570 km); insulele Shetland și Hebridele Exterioare, ambele la circa 740 km;
coastele scoțiene ale Marii Britanii și Orkney, ambele la circa 750 km. Coastele Norvegiei și deci continentul european
propriu-zis se află la circa 970 km distanță.
Trei peisaje islandeze tipice.

Islanda este a 18-a cea mai mare insulă din lume, și a doua insulă a Europei după Marea Britanie. Insula principală are
101.826 km², dar întreaga țară cuprinde 103.000 km² de uscat, dintre care 62,7% este tundră. Există treizeci de insule
minore aparținând arhipelagului islandez, inclusiv puțin populata Grímsey și arhipelagul Vestmannaeyjar. Lacurile și ghețarii
acoperă 14,3% din suprafață; doar 23% conține vegetație.[43] Cele mai mari lacuri sunt Þórisvatn(en) (lac de acumulare): 83–
88 km² și Þingvallavatn(en): 82 km²; alte lacuri importante sunt și Lagarfljót(en) și Mývatn(en). Jökulsárlón(en) este cel mai adânc,
având 248 m.[44]
Geologic, Islanda face parte din Dorsala Atlantică, zonă din mijlocul oceanului unde scoarța oceanică se depărtează și se
formează altă scoarță. Această zonă a dorsalei oceanice se află peste o pană a mantalei, făcând ca Islanda să se înalțe
deasupra nivelului mării. Dorsala marchează limita între Placa Eurasiatică și Placa Nord-Americană, iar Islanda a apărut prin
procesele de rifting și acreție(en) prin fenomene vulcanice de-a lungul dorsalei.[45]
Coasta de 4.970 de kilometri a Islandei este punctată de numeroase fiorduri, zone în care se află și majoritatea așezărilor.
Interiorul insulei, Înălțimile Islandei, este o zonă rece și nelocuibilă, cu nisip, munți și câmpii de lavă. Marile orașe sunt
capitala Reykjavík, cu orașele înconjurătoare Kópavogur, Hafnarfjörður și Garðabær, localitatea Reykjanesbær aflată în
împrejurimi, unde se află aeroportul internațional, și orașul Akureyri din nordul Islandei. Insula Grímsey de pe cercul polar de
nord conține cea mai nordică zonă locuită din Islanda.[46] Islanda are trei parcuri naționale: Vatnajökull(en), Snæfellsjökull(en),
și Þingvellir(en).[47] Țara este considerată un „puternic performer” în protecția mediului, fiind clasată pe locul 13 după Indicele
Performanței Ecologice calculat de Universitatea Yale în 2012.[48]

Islanda, văzută din spațiu la 29 ianuarie 2004

 


Suðureyri(en)
 

Norðfjörður (en)
 

erupția lui Eyjafjallajökull

 
 

Sudul Islandei, lângă Drumul Inelar, privit către nord în timpul iernii lui 2001

Geologia[modificare | modificare sursă]

Geysir din valea Haukadalur(en), izvor geotermal care a dat numele gheizerelor, cel mai vechi cunoscut în lume

Pământ foarte tânăr din punct de vedere geologic, Islanda se află atât pe punctul fierbinte islandez(en) cât și pe Dorsala
Atlantică, care trece chiar prin ea. Această poziție face ca insula să fie foarte activă din punct de vedere geologic, având
numeroși vulcani activi, cei mai importanți fiind Hekla, Eldgjá(en), Herðubreið(en) și Eldfell(en).[49] Erupția vulcanului Laki(en) din
1783–1784 a dus la o foamete în care a murit o pătrime din populația insulei.[50] Mai mult, acea erupție a produs nori de praf
și ceață în aproape toată Europa și în părți din Asia și Africa timp de mai multe luni, afectând clima și din alte zone.[51]
Islanda are numeroase gheizere, între care Geysir, de la care vine și cuvântul, dar și celebrul Strokkur(en), care erupe la
fiecare 5–10 minute. După o fază de inactivitate, Geysir a reluat erupțiile după o serie de cutremure în 2000. Geysir și-a
redus apoi însă din nou activitatea și erupe rar.
Fiind disponibilă energia geotermală pe scară largă, și prin exploatarea a numeroase râuri și cascade pentru energie
hidroelectrică, majoritatea locuitorilor au acces la apă caldă, încălzire și electricitate ieftină. Insula este formată în principal
din bazalturi, lave cu conținut redus de dioxid de siliciu, asociată vulcanismului efuziv(en) care apare și în Hawaii. Islanda are
însă o varietate de tipuri de vulcani, (compoziți și de fisură), mulți producând lave mai evoluate, cum ar
fi riolitele și andezitele. Islanda are sute de vulcani, dintre care 30 de sisteme vulcanice sunt active.[52]
Surtsey, una dintre cele mai tinere insule din lume, face parte din Islanda. Denumită după personajul mitologic Surt, ea s-a
ridicat deasupra oceanului într-o serie de erupții vulcanice între 8 noiembrie 1963 și 5 iunie 1968.[46] Doar cercetătorii care
cercetează colonizarea noii insule de către viața de uscat au voie să viziteze insula.[53]
La 21 martie 2010, vulcanul Eyjafjallajökull din sudul Islandei a erupt pentru prima oară după 1821, obligând 600 de oameni
să-și părăsească locuințele.[54] Alte erupții din 14 aprilie au obligat alte sute de oameni să-și părăsească locuințele.[55] Norul
de cenușă vulcanică a produs perturbări majore ale traficului aerian în întreaga Europă.[56]

Clima[modificare | modificare sursă]
Ghețarul Eyjafjallajökull, unul dintre cei mai mici ghețari din Islanda

Clima zonelor de coastă ale Islandei este subpolară oceanică. Curentul Atlanticului de Nord asigură temperaturi medii
anuale mai ridicate decât în majoritatea locurilor de la latitudini similare. Climă asemănătoare se întâlnește în Insulele
Aleutine, în Peninsula Alaska și în Țara Focului, deși toate aceste regiuni sunt mai apropiate de Ecuator. În ciuda apropierii
de zona arctică, coastele Islandei nu sunt blocate de gheață deloc pe timpul iernii. Incursiunile ghețurilor sunt rare, ultima
fiind înregistrată pe coasta de nord în 1969.[57]
Clima variază de la o zonă la alta a insulei. În general, coasta sudică este mai caldă, mai umedă și mai vântoasă decât
nordul insulei. Înălțimile din centru sunt cele mai reci zone ale țării. Șesurile interioare din nord sunt cele mai aride. Iarna
cade mai multă zăpadă în nord decât în sud.
Cea mai ridicată temperatură înregistrată vreodată a fost de 30,5 °C la 22 iunie 1939 la Teigarhorn pe coasta de sud-est.
Cea mai scăzută a fost de −38 °C la 22 ianuarie 1918 la Grímsstaðir și la Möðrudalur în nord-est. Recordurile de
temperatură pentru Reykjavík sunt de 26,2 °C la 30 iulie 2008, și de −24.5 °C la 21 ianuarie 1918.

Biodiversitatea[modificare | modificare sursă]
Există circa 1.300 de specii de insecte cunoscute în Islanda, un număr mic comparativ cu al altor țări (în toată lumea au fost
descrise peste un milion de specii). Singurul mamifer terestru indigen găsit de oameni la sosirea lor pe insulă a fost vulpea
polară,[58] sosită pe insulă la sfârșitul Erei Glaciare, mergând pe marea înghețată. În cazuri rare, vântul a adus pe insulă și
lilieci, dar aceștia nu se pot înmulți aici. Urșii polari sosesc ocazional din Groenlanda, dar ei doar vizitează insula,
neexistând o populație islandeză de urși polari.[59] Nu există reptile sau amfibieni autohtoni.[60]

Oaie islandeză(en)

Din punct de vedere fitogeografic, Islanda aparține provinciei Arctice a regiunii Circumboreale(en) din cadrul regatului Boreal.
Circa trei sferturi din insulă sunt zone sterpe, fără vegetație; cea mai mare parte a plantelor o constituie iarba pășunilor
consumată regulat de erbivorele domestice. Cel mai des întâlnit copac autohton din Islanda este mesteacănul nordic (Betula
pubescens(en)), care în trecut forma păduri ce acopereau mare parte din țară, alături de plopi tremurători, sorbi (Sorbus
aucuparia), ienuperi și alți copaci mai mici, mai ales sălcii.
La începutul colonizării umane, insula era extensiv împădurită. La sfârșitul secolului al XII-lea, Íslendingabók(en), Ari cel
Înțelept, o descria ca „împădurită de pe munți până la țărmul mării”.[61] Colonizarea umană permanentă a perturbat mult
ecosistemul izolat de soluri vulcanice în strat subțire și biodiversitatea deja redusă. Pădurile au fost exploatate masiv de-a
lungul secolelor pentru lemne de foc și cherestea.[58] Despădurirea, deteriorarea climei în timpul Micii Ere Glaciare și
pășunatul excesiv al turmelor de oi importate de coloniști au produs o pierdere critică de sol vegetal în urma eroziunii.
Astăzi, multe ferme au fost abandonate. Trei sferturi din suta de mii de kilometri pătrați ai Islandei sunt afectați de eroziunea
solului, dintre care optsprezece mii de kilometri pătrați atât de grav încât nu mai pot fi folosiți.[61] Doar câteva mici crânguri de
mesteceni mai există acum în rezervații izolate. Plantarea de noi păduri a crescut numărul de arbori, dar încă nu se
compară cu pădurile de la început. Între pădurile plantate se numără și specii alogene.[58] Cel mai înalt arbore din Islanda
este un molid sitka(en) plantat în 1949 la Kirkjubæjarklaustur; el a fost măsurat la 25,2 m înălțime în 2013.[62]

Vulpea polară este singurul mamifer autohton de uscat din Islanda și a fost singurul mamifer de uscat prezent aici înainte de sosirea omului

Între animalele Islandei se numără oaia(en) și vaca islandeză(en), găinile, caprele, caii, și ciobănescul islandez(en), toate rase de
animale domestice importate de Europeni. Între animalele sălbatice se numără vulpea polară, nurca, șoareci, șobolani,
iepuri și reni. Urșii polari vizitează ocazional insula, călătorind pe iceberguri din Groenlanda. În iunie 2008, au sosit doi urși
polari în aceeași lună.[63] Între mamiferele marine din apele din jurul insulei se numără foca obișnuită (Phoca vitulina) și cea
cenușie(en) (Halichoerus grypus). În apele oceanului din jurul Islandei trăiesc numeroase specii de pești, industria pescuitului
fiind o mare parte a economiei Islandei, ea reprezentând aproximativ jumătate din exporturile totale ale țării. Păsările, mai
ales cele marine, sunt o parte importantă a ecosistemului islandez. Papagalii de mare, lupii de mare și pescărușii cu trei
degete(en) cuibăresc pe stâncile litoralului.[64]
Vânătoarea comercială de balene se practică cu intermitențe[65][66] împreună cu vânătoarea în scopuri științifice.
[67]
 Observarea balenelor a devenit o parte importantă a economiei Islandei începând cu 1997.[68]

Politică[modificare | modificare sursă]
Articol principal: Politica Islandei.
Președintele Guðni Jóhannesson; și prim-ministrul Katrín Jakobsdóttir(d)

Islanda are un sistem politic multipartit în dihotomie stânga-dreapta. În urma alegerilor legislative din 2013(en), cele mai mari
partide sunt Partidul Independenței(en) (Sjálfstæðisflokkurinn), de centru-dreapta și Partidul
Progresist(en) (Framsóknarflokkurinn) de centru. Alte partide politice reprezentate în Althing sunt Alianța Social-
Democrată(en) (Samfylkingin) de centru-stânga, Mișcarea Verde-Stânga(en) (Vinstrihreyfingin – grænt framboð), Viitorul
Luminos(en) (Björt framtíð), și Partidul Piraților din Islanda(en) (Píratar). Există numeroase alte grupări mici la nivel local, dintre
care majoritatea au candidați doar la alegerile locale din o singură comună.
Islanda a fost prima țară din lume în care s-a format un partid politic alcătuit și condus numai de femei.[69] Denumit „Lista
Femeilor” sau „Alianța Femeilor” (Kvennalistinn), el a apărut în 1983 cu scopul de a promova nevoile politice, economice și
sociale ale femeilor. După ce a participat la alegerile legislative, Lista Femeilor a contribuit la creșterea numărului de femei
parlamentar cu 15%.[70] Deși s-a desființat în 1999, fuzionând cu Alianța Social-Democrată, el și-a lăsat amprenta asupra
politicii islandeze: toate marile partide au o cotă minimă de 40% pentru femei, iar în 2009 aproape o treime din parlamentari
erau femei, față de media globală de 16%.[71]
În 2011, Islanda se clasa pe locul al doilea în lume la puterea instituțiilor democratice[72] și pe locul al treisprezecelea la
capitolul transparență a guvernării.[73] Țara are un nivel ridicat de participare civică, cu prezență la vot de 81,4% la cele mai
recente alegeri,[74] față de media OCDE de 72%. Doar 50% dintre islandezi afirmă însă că au încredere în instituțiile politice,
număr care se află puțin sub media OCDE de 56% (foarte probabil o consecință a scandalurilor politice din urma crizei
financiare islandeze(en)).[75]

Guvernarea[modificare | modificare sursă]
Wikipedia.com