Islanda

De la Wikipedia, enciclopedia liberă

Jump to navigationJump to search
Islanda
Ísland (islandeză)
Lýðveldið Ísland (islandeză)

Drapelul Islandei Stema Islandei

Imnul național: Lofsöngur
(Imnul)

Geografie

Suprafață  

 - Total 103.004 km² 

Apă (%) 2,7 Procent[2]

Cel mai înalt punct Hvannadalshnúkur (2.110 m) 

Cel mai jos punct Oceanul Atlantic (0 m) 

Vecini Groenlanda
Insulele Feroe
Svalbard 

Fus orar UTC±0 (UTC+0) 

Populație

Densitate 3,1 loc/km²

 - Estimare 2018 357.050

Limbi oficiale Limba islandeză 

 Guvernare

Sistem politic republică

Președinte Guðni Jóhannesson[*] 

Prim-ministru(d) Katrín Jakobsdóttir[*] 

Legislativ Althing 

Capitala Reykjavík () 

Istorie

Independență față de Danemarca

autonomie 1 februarie 1904

suveranitate 1 decembrie 1918

republică 17 iunie 1944[1]

Economie

PIB (PPC) 2017

 - Total 18.997.603.847 dolar Geary-

Khamis[5] 

 - Pe cap de
55.322,085 dolar Geary-Khamis[7] 
locuitor

PIB (nominal) 2017

 - Total 23.909.289.978,586 dolar
american[4] 

 - Pe cap de
71.311 dolar american[6] 
locuitor

IDU 0,899

Monedă Coroană islandeză ( ISK ) 

Coduri și identificatori

Cod CIO ISL 

Cod mobil 274 

Prefix telefonic +354 

ISO 3166-2 IS 

Domeniu Internet .is 

Prezență online

site web oficial

Modifică date / text 
 Islanda[a] (în islandeză Ísland pronunție islandeză: /ˈislant/) este o țară
insulară nordică aflată între Atlanticul de Nord și Oceanul Arctic. Are o populație de
357,05 de locuitori pe o suprafață de 103.000 km², ea fiind astfel cea mai rarefiat
populată țară din Europa.[9] Capitala și cel mai mare oraș al țării este Reykjavík; zonele
lui înconjurătoare din sud-vestul țării dețin două treimi din populație. Insula conține
vulcani activi și izvoare geotermale. Interiorul ei constă în principal dintr-un platou
caracterizat de câmpii nisipoase și de lavă, munți și ghețari, din care mai multe râuri
glaciare curg către mare prin câmpia litorală. Islanda este încălzită de Curentul
Golfului și are o climă temperată, în ciuda latitudinii mari la care se află, în
apropierea cercului polar de nord.
Conform Landnámabók, colonizarea Islandei a început în 874 e.n., când
căpetenia norvegiană Ingólfur Arnarson a devenit primul locuitor permanent al insulei.
[10]
 În secolele ce au urmat, scandinavii au colonizat Islanda, aducând cu ei thralli(en) de
origine gaelică. Între 1262 și 1918, Islanda a fost o provincie norvegiană și apoi daneză.
Țara a devenit independentă în 1918 și republică în 1944.
Până în secolul al XX-lea, Islanda s-a bazat mai ales pe pescuit și agricultură.
Industrializarea pescăriilor și Planul Marshall implementat după al Doilea Război
Mondial au adus prosperitate și Islanda a devenit una dintre cele mai bogate și mai
dezvoltate țări din lume. În 1994, Islanda a devenit parte a Zonei Economice Europene,
ceea ce a susținut diversificarea economiei și serviciilor financiare.
Afectat de criza financiară economică, întregul sistem bancar al țării s-a prăbușit în
octombrie 2008, ceea ce a dus la o gravă criză economică, la agitație politică
substanțială, la Disputa Icesave(en), și la instituirea controlului de capital. Economia a
reușit să-și revină, în mare parte datorită unei puternice creșteri a turismului. [11][12][13]
Cu excepția controlului de capital încă neridicat, Islanda are în general o economie de
piață, cu taxe relativ reduse față de alte țări din OCDE.[14] Ea menține un sistem social
nordic, prin care oferă îngrijire sanitară universală și educație universitară cetățenilor ei.
[15]
 Islanda ocupă locuri de frunte la stabilitate economică, politică și socială și la
egalitate. În 2013, la Indicele Dezvoltării Umane, ocupa locul 13 în lume.[16]
Cultura islandeză este bazată pe moștenirea scandinavă. Majoritatea islandezilor sunt
urmașii coloniștilor germanici și celtici. Limba islandeză, o limbă germanică de nord, a
evoluat din nordica veche și este strâns înrudită cu feroeza și cu dialectele norvegiene
vestice. Moștenirea culturală a țării cuprinde bucătăria tradițională, literatura și saga
medievale. Islanda are cea mai mică populație dintre toate țările membre NATO și este
singura care nu are o armată, apărarea țării fiind în sarcina unei paze de coastă cu
armament restrâns.

Cuprins

 1Istorie
o 1.1Colonizarea și prima comunitate 874–1262
o 1.2Evul Mediu
o 1.3Reforma și începuturile Epocii Moderne
o 1.4Mișcarea pentru independență 1814–1918
o 1.5Regatul Islandei 1918–1944
o 1.6Republică independentă, 1944–prezent
 1.6.1Explozia economică și criza
 2Geografie
o 2.1Geologia
 o 2.2Clima
o 2.3Biodiversitatea
 3Politică
o 3.1Guvernarea
o 3.2Împărțirea administrativă
o 3.3Relații externe
o 3.4Armata
 4Economie
o 4.1Contracția economică
o 4.2Transport
o 4.3Energie
o 4.4Educație și știință
 5Demografie
o 5.1Urbanizare
o 5.2Limba
o 5.3Sănătate
o 5.4Religia
 6Cultură
o 6.1Literatura
o 6.2Arte plastice
o 6.3Muzica
o 6.4Media
o 6.5Bucătăria
o 6.6Sporturi
 7Patrimoniul mondial UNESCO
 8Vezi și
 9Note de completare
 10Note bibliografice
 11Bibliografie
 12Legături externe

Istorie[modificare | modificare sursă]
Colonizarea și prima comunitate 874–1262[modificare | modificare sursă]

Debarcare vikingilor în Islanda – desen din secolul al XIX-lea, de Oscar Wergeland(en).

Ingólfur Arnarson (în islandeza modernă: Ingólfur Arnarson), primul colonist scandinav care a locuit permanent
Islanda

Conform Landnámabók și Íslendingabók(en), călugării celți denumiți Papar(en) ar fi trăit în

Islanda înaintea sosirii coloniștilor scandinavi, posibil ca parte a unei misiuni hiberno-
scoțiene. Săpături arheologice recente au scos la iveală la Hafnir, în peninsula
Reykjanes, ruinele unei cabane. Datarea cu carbon arată că ea a fost abandonată
cândva între 770 și 880.[17]
Exploratorul viking suedez Garðar Svavarsson(en) a fost primul care a făcut înconjurul
Islandei în 870 și a stabilit că este vorba de o insulă. [18] El a iernat acolo și a construit o
casă la Húsavík(en). Garðar a plecat în vara următoare, dar unul dintre oamenii
săi, Náttfari(en), a hotărât să rămână în urmă cu doi sclavi. Náttfari s-a stabilit în ceea ce
astăzi se numește Náttfaravík și a devenit primul locuitor permanent al Islandei. [19][20]
Căpetenia nordică Ingólfr Arnarson și-a construit o gospodărie în Reykjavíkul de astăzi
în anul 874. Ingólfr a fost urmat de mulți alți coloniști emigranți, în mare parte scandinavi
cu thrallii(en) lor, dintre care mulți erau irlandezi sau scoțieni. Până în 930, majoritatea
terenului arabil al insulei fusese luat în proprietate; Althing, o adunare legislativă și
judecătorească, a fost înființat pentru a reglementa Comunitatea Islandeză. Lipsa de
teren arabil a servit drept imbold pentru colonizarea Groenlandei începând cu 986.
[21]
 Perioada acestor colonizări timpurii a coincis cu Perioada Caldă Medievală, când
temperaturile erau similare celor de la începutul secolului al XX-lea. [22] În acest moment,
circa 25% din teritoriul Islandei era acoperit cu păduri, față de 1% cât a mai rămas
astăzi.[23] Creștinismul a fost adoptat prin consens pe la 999–1000, deși păgânismul
nordic(en) a mai persistat în rândurile unor segmente ale populației câțiva ani de atunci.
Evul Mediu[modificare | modificare sursă]

Ósvör, replică a unui vechi avanpost pescăresc de lângă Bolungarvík(en)

Reprezentare din secolul al XIX-lea a unei adunări de Alþingi a Comunității Islandeze, desfășurat la Þingvellir

Comunitatea Islandeză a durat până în secolul al XIII-lea, când sistemul politic gândit
de primii coloniști s-a dovedit incapabil să rezolve problema creșterii puterii căpeteniilor
islandeze.[24] Luptele interne pentru putere și agitația populației din Epoca
Sturlungilor(en) a dus la semnarea Vechiului Legământ(en) în 1262, prin care s-a pus capăt
Comunității independente și a adus Islanda sub coroana norvegiană. Posesiunea
Islandei a trecut în 1397 la Uniunea de la Kalmar(en), când regatele Norvegiei,
Danemarcei și Suediei s-au unit. După ieșirea Suediei din această uniune în 1523,
Islanda a rămas dependență norvegiană, ca parte a regatului Danemarca–Norvegia.
În secolele ce au urmat, Islanda a devenit una dintre cele mai sărace țări ale Europei.
Solul nefertil, erupțiile vulcanice, despădurirea și clima dificilă au făcut ca viața să fie
grea într-o societate în care subzistența depindea aproape exclusiv de
agricultură. Moartea neagră a pătruns în Islanda de două ori, prima dată în 1402–1404
și din nou în 1494–1495.[25] Prima epidemie a ucis între 50% și 60% din populație, iar a
doua între 30% și 50%.[26]
Reforma și începuturile Epocii Moderne[modificare | modificare sursă]
Pe la jumătatea secolului al XVI-lea, ca parte a Reformei Protestante, regele Christian
al III-lea al Danemarcei a început să impună tuturor supușilor săi luteranismul. Jón
Arason(en), ultimul episcop catolic de Hólar(en), a fost decapitat în 1550 împreună cu doi
dintre fiii lui. Țara a devenit oficial luterană și luteranismul a rămas de atunci religia
dominantă.
În secolele al XVII-lea și al XVIII-lea, Danemarca a impus Islandei niște restricții
comerciale dure(en). Dezastrele naturale, inclusiv erupțiile vulcanice și bolile, au contribuit
la scăderea populației. Pirații din diferite țări, inclusiv de pe Coasta Barbară, au venit în
expediții de jaf la așezările de pe coastă și au răpit oameni, luându-i ca sclavi. [27][b] O
mare epidemie de variolă a ucis în secolul al XVIII-lea o treime din populație. [28][29] În
1783, vulcanul Laki(en) a erupt, cu efecte devastatoare.[30] În anii de după erupție,
perioadă denumită Greutățile Ceții(en) (în islandeză, Móðuharðindin), peste jumătate din
animale au murit. Circa un sfert din populație a murit în foametea ce a urmat. [31]
Mișcarea pentru independență 1814–1918[modificare | modificare sursă]
În 1814, în urma Războaielor Napoleoniene, regatul Danemarca-Norvegia a fost
despărțit în două regate separate prin tratatul de la Kiel, dar Islanda a rămas
dependentă de Danemarca. De-a lungul secolului al XIX-lea, clima țării a continuat să
se răcească, ceea ce a dus la o emigrație masivă în Lumea Nouă, în special în
regiunea Gimli(en), Manitoba, Canada, localitate poreclită de atunci Noua Islandă(en). Circa
15.000 de oameni au emigrat, dintr-o populație totală de 70.000. [32]
Conștiința națională a apărut în prima jumătate a secolului al XIX-lea, inspirată fiind de
ideile naționalismului romantic din Europa continentală. O mișcare pentru independența
Islandei a început să se formeze în anii 1850 sub conducerea lui Jón Sigurðsson(en), pe
baza naționalismului islandez incipient inspirat de Fjölnismenn(en) și de alți intelectuali
islandezi cu studii în Danemarca. În 1874, Danemarca a acordat Islandei o constituție și
o autonomie limitată. Autonomia a fost extinsă în 1904, iar Hannes Hafstein(en) a fost
primul care a îndeplinit funcția de ministru pentru Islanda(en) în cabinetul danez.
Regatul Islandei 1918–1944[modificare | modificare sursă]

HMS  Berwick(en) a condus invazia britanică a Islandei

Actul de Uniune Dano-Islandeză(en), acord semnat cu Danemarca la 1 decembrie 1918 și

valabil 25 de ani, recunoștea Islanda ca stat complet suveran, aflat în uniune
personală cu Danemarca. Guvernul Islandei a înființat ambasadă la Copenhaga și a
cerut Danemarcei să se ocupe de politica externă a Islandei. Ambasadele daneze din
toată lumea au început să arboreze două steme și două drapele: ale Regatului
Danemarcei și ale Regatului Islandei.
În timpul celui de al Doilea Război Mondial, Islanda și-a declarat neutralitatea, alături de
Danemarca. După ce Germania a ocupat Danemarca(en) la 9 aprilie 1940, Althingul a
înlocuit regele cu un regent și a declarat că guvernul islandez trebuie să preia controlul
asupra afacerilor sale externe și asupra altor probleme de care până atunci se ocupa
Danemarca. O lună mai târziu, forțele armate britanice au invadat și au ocupat țara(en),
încălcând neutralitatea islandeză. În 1941, ocupația a fost preluată de Statele Unite,
pentru ca Regatul Unit să-și utilizeze trupele în altă parte, aranjament pe care în cele
din urmă l-au acceptat și autoritățile islandeze.
Republică independentă, 1944–prezent[modificare | modificare sursă]

Ciocnirea unui vas islandez cu unul britanic în Oceanul Atlantic în timpul „Războaielor Morunului”(en)

La 31 decembrie 1943, Actul de Uniune Dano-Islandeză(en) a expirat după 25 de ani.

Începând cu 20 mai 1944, islandezii au votat într-un referendum de patru zile
propunerile de a încheia uniunea personală cu Danemarca, de a aboli monarhia și de a
înființa o republică. Rezultatul a fost 97% din voturi pentru încheierea uniunii și 95% în
favoarea noii constituții republicane.[33] Islanda a devenit oficial republică la 17 iunie
1944, cu Sveinn Björnsson(en) primul președinte.
În 1946, forțele de ocupație ale Aliaților au părăsit Islanda. Țara a devenit oficial
membru NATO la 30 martie 1949, în ciuda unor controverse și proteste ce au avut loc
în țară(en). La 5 mai 1951, s-a semnat un acord de apărare cu Statele Unite. Soldații
americani s-au întors în Islanda sub egida Forței de Apărare a Islandei(en), și a rămas
acolo de-a lungul întregului Război Rece. SUA și-au retras ultimele forțe la 30
septembrie 2006.
Islanda a prosperat în timpul războiului. Perioada imediat de după război a fost urmată
de o creștere economică substanțială, condusă de industrializarea pescuitului și de
programele Planului Marshall, prin care islandezii au primit cel mai mult ajutor pe cap de
locuitor dintre toate țările europene (209 dolari, în timp ce Olanda distrusă de război era
pe locul doi, la distanță, cu doar 109 dolari). [34][35]
Anii 1970 au fost marcați de Războaiele Morunului(en) — dispute cu Regatul Unit pe
tema extinderii limitelor de pescuit ale Islandei până la 200 de mile în largul coastelor.
Islanda a găzduit un summit la Reykjavík în 1986(en) între președintele Statelor
Unite Ronald Reagan și premierul sovietic Mihail Gorbaciov, în care s-au făcut pași
importanți către dezarmarea nucleară(en). După câțiva ani, Islanda a devenit prima țară
care a recunoscut independența Estoniei, Letoniei și Lituaniei, care s-au separat de
URSS. În anii 1990, țara și-a extins rolul pe plan internațional, dezvoltând o politică
orientată către cauze umanitare și de menținere a păcii. În acest scop, Islanda a furnizat
ajutoare și expertiză diferitelor misiuni de intervenție coordonate de NATO
în Bosnia, Kosovo și în Irak.[36]
Islanda a aderat la Zona Economică Europeană în 1994, după care economia s-a
liberalizat și s-a diversificat mult. Relațiile economice internaționale au crescut mai mult
după 2001, când proaspăt dereglementatele bănci islandeze au început să acumuleze
cantități masive de datorii externe, contribuind la o creștere cu 32% a venitului național
brut(en) între 2002 și 2007.[37][38]
Explozia economică și criza[modificare | modificare sursă]
În anii 2003–2007, după privatizarea sectorului bancar sub guvernul lui Davíð
Oddsson(en), Islanda a trecut către o economie bazată pe investiții străine și pe servicii
financiare.[39] Ea devenea rapid una dintre cele mai prospere țări din lume, dar a fost
lovită puternic de o criză financiară majoră(en).[39] Criza a avut ca rezultat cea mai mare
emigrare din Islanda de la 1887 până atunci, un număr de 5.000 de oameni părăsind
țara în 2009.[40] Economia Islandei s-a stabilizat sub guvernul Jóhannei Sigurðardóttir, și
a crescut cu 1,6% în 2012.[41] Numeroși islandezi au rămas însă nemulțumiți de starea
economiei, de promisiunile neonorate și de politicile de austeritate ale guvernului, astfel
încât Partidul Independenței(en) a revenit la putere într-o coaliție cu Partidul
Progresist(en) după alegerile din 2013.[42]

Geografie[modificare | modificare sursă]
Articol principal: Geografia Islandei.
Harta fizică generală

Islanda se află la limita între Oceanele Atlantic și Arctic. Insula principală se află în
întregime la sud de cercul polar de nord, care trece prin mica insulă
islandeză Grímsey(en) aflată în largul coastei nordice a insulei principale. Țara se află
între paralelele de 63° și 67° latitudine nordică și între meridianele de 25° și 13 grade
longitudine vestică.
Islanda este mai aproape de Europa continentală decât de America de Nord
continentală; astfel, insula este de regulă inclusă în Europa din motive istorice, politice,
culturale și practice. Din punct de vedere geologic, insula cuprinde părți din ambele
plăci continentale. Cel mai apropiat uscat este Groenlanda (290 km). Cele mai
apropiate uscaturi din Europa sunt Insulele Feroe (420 km); insula Jan Mayen (570 km);
insulele Shetland și Hebridele Exterioare, ambele la circa 740 km; coastele scoțiene ale
Marii Britanii și Orkney, ambele la circa 750 km. Coastele Norvegiei și deci continentul
european propriu-zis se află la circa 970 km distanță.

Trei peisaje islandeze tipice.

Islanda este a 18-a cea mai mare insulă din lume, și a doua insulă a Europei
după Marea Britanie. Insula principală are 101.826 km², dar întreaga țară cuprinde
103.000 km² de uscat, dintre care 62,7% este tundră. Există treizeci de insule minore
aparținând arhipelagului islandez, inclusiv puțin populata Grímsey și
arhipelagul Vestmannaeyjar. Lacurile și ghețarii acoperă 14,3% din suprafață; doar 23%
conține vegetație.[43] Cele mai mari lacuri sunt Þórisvatn(en) (lac de acumulare): 83–
88 km² și Þingvallavatn(en): 82 km²; alte lacuri importante sunt
și Lagarfljót(en) și Mývatn(en). Jökulsárlón(en) este cel mai adânc, având 248 m.[44]
Geologic, Islanda face parte din Dorsala Atlantică, zonă din mijlocul oceanului unde
scoarța oceanică se depărtează și se formează altă scoarță. Această zonă a dorsalei
oceanice se află peste o pană a mantalei, făcând ca Islanda să se înalțe deasupra
nivelului mării. Dorsala marchează limita între Placa Eurasiatică și Placa Nord-
Americană, iar Islanda a apărut prin procesele de rifting și acreție(en) prin fenomene
vulcanice de-a lungul dorsalei.[45]