Scoția

țară în Regatul Unit al Marii Britanii și Irlandei de Nord

Sari la navigareSari la căutare
Scoția
Scotland (scots și engleză)
Alba (gaelică scoțiană)

Drapelul Scoției Stema Scoției

Deviză: Nemo me impune lacessit

(latină: Nimeni nu mă rănește fără a scăpa nepedepsit)

Imn: Mai multe imnuri neoficiale3

Scoția în componența Marii Britanii

Geografie

Suprafață  

 - totală 78,772 km² (locul 2 în cadrul

Regatului Unit)

Apă (%) 1,9

Cel mai înalt punct Ben Nevis (1.344,527 m) 

Cel mai mare oraș Glasgow

Vecini Anglia 

Fus orar UTC/UTC+1

 Populație

Populație  

 - Recensământ 2011 5.295.000

Densitate 67,2 loc/km²

Limbi oficiale Engleză, gaelică

scoțiană, scoțiană joasă (scots)

Guvernare

Sistem politic Monarhie constituțională

Regină Charles al III-a

Prim-ministru Nicola Sturgeon

Ministru pentru Scoția Alister Jack

Legislativ Parlamentul scoțian(d) 

Capitala Edinburgh
55°57′N 3°10′V

Istorie 

Independență 

Economie

PIB (PPC)  

 - Total $130 miliarde

 - Pe cap de locuitor $25.546

PIB (nominal)  

Monedă Liră sterlină (GBP)

Coduri și identificatori

Prefix telefonic 44

Domeniu Internet .uk4, .eu5

1
în gaelică scoțiană
2
God Save the Queen în calitate de imn oficial al regatului Unit este
folosit de cele mai multe ori
3
(în engleză First minister) este șeful guvernului regional al Scoției
4
Codul ISO 3166-1 este GB, dar domeniul .gb nu este în uz
5
 Codul .eu aparține Uniunii Europene, din care Regatul Unit a făcut parte

Prezență online
 site web oficial
hasthtag

Modifică date / text 

Scoția (în engleză Scotland, pronunțat /ˈskɒt.lənd/; scris la fel în scots și

pronunțat /ˈskɔt.lənd/; în gaelică scoțiană Alba, pronunțat /ˈal̪ ˠapə/ (  ascultă)) este
o țară ce face parte din Regatul Unit și acoperă treimea de nord a insulei Marea
Britanie.[1][2][3] Se învecinează cu Anglia la sud, și este înconjurată de Oceanul Atlantic,
cu Marea Nordului la est și cu Canalul de Nord(d) și Marea Irlandei la sud-vest. În plus
față de partea de pe insula Marea Britanie, țara este formată din peste 790 de insule,
[4]
 între care Northern Isles(d) și Hebride(d).
Regatul Scoției a apărut ca stat suveran independent în Evul Mediu Timpuriu și a
continuat să existe până la 1707. Prin moștenire, în 1603, Iacob al VI-lea, regele
Scoției, a devenit rege al Angliei și al Irlandei(d), formând astfel o uniune personală a
celor trei regate(d). Ulterior, Scoția a intrat într-o uniune politică(d) cu Regatul Angliei la 1
mai 1707 pentru a crea noul Regat Unit al Marii Britanii. (Tratatul de Uniune(d) a fost
convenit în 1706 și adoptat de către Legile de Uniune din 1707(d), adoptate de
Parlamentele celor două regate, în ciuda opoziției și revoltelor anti-uniune
din Edinburgh, Glasgow, și din alte părți.)[5][6] Uniunea a creat și noul Parlament al Marii
Britanii, care a înlocuit atât Parlamentul Scoției(d) cât și Parlamentul Angliei(d). (În 1801,
Marea Britanie în sine a intrat într-o uniune politică cu Regatul Irlandei pentru a
crea Regatul Unit al Marii Britanii și Irlandei; Parlamentul Irlandei(d) a fuzionat cu cel al
Marii Britanii pentru a forma Parlamentul Regatului Unit. De la crearea Statului Liber
Irlandez în 1922, Regatul Unit cuprinde Marea Britanie și Irlanda de Nord).[7]
În Scoția, monarhia Regatului Unit(d) a continuat să utilizeze o varietate de stiluri, titluri și
alte simboluri regale ale statalității specifice Regatului Scoției dinaintea uniunii. Sistemul
juridic din Scoția a rămas, de asemenea, separat de față de cel din Anglia și Țara
Galilor(d) și față de cel din Irlanda de Nord(d); Scoția constituie o jurisdicție distinctă în
dreptul public și în cel privat.[8] Continuarea existenței instituțiilor juridice, educaționale,
religioase și ale altora, distincte față de cele din restul Regatului Unit, au contribuit cu
toate la continuarea culturii și identității naționale scoțiene după uniunea cu Anglia din
1707.[9]
Edinburgh, capitala țării și al doilea oraș ca mărime, a fost centrul iluminismului
scoțian(d) din secolul al XVIII-lea, care a transformat Scoția într-una dintre puterile
comerciale, intelectuale și industriale ale Europei. Glasgow, cel mai mare oraș din
Scoția,[10] era odinioară unul dintre cele mai de seamă orașe industriale din lume și
acum se află în centrul conurbațieiGreater Glasgow(d). Alte mari zone urbane
sunt Aberdeen și Dundee. Apele scoțiene constau dintr-un sector mare al Atlanticului de
Nord și din Marea Nordului,[11] care conține cele mai mari rezerve de petrol din Uniunea
Europeană. Din această cauză, Aberdeen, al treilea oraș din Scoția, este supranumit
„capitala petroliferă a Europei”.[12][13]
În urma unui referendum(d), în 1997, s-a reînființat un Parlament Scoțian(d), sub forma
unui parlament unicameral deconcentrat(d), cu 129 de membri, având autoritate peste
multe domenii ce țin de politica internă. Partidul Național Scoțian (SNP), care
 susține independența Scoției(d), a câștigat o majoritate absolută în alegerile legislative
din 2011[14] și hotărât organizarea unui referendum pentru independență, care a avut loc
la 18 septembrie 2014; o majoritate de 55% la 45% a respins independența cu
o prezență la vot(d) de 85%.[15][16] După ce Partidul Conservator a câștigat o majoritate
absolută în alegerile generale britanice din 2015(d), a organizat un referendum privind
apartenența Regatului Unit la Uniunea Europeană care a avut loc la 23 iunie 2016; în
Scoția, o majoritate de 62% la 38% a respins retragerea din UE cu o prezență la vot de
67%,[17] iar guvernul analizează reorganizarea referendumului pentru independență în
2018. Scoția este reprezentată în Parlamentul Regatului Unit de 59 de deputați și
în Parlamentul European de 6 deputați.[18] Scoția este, de asemenea, membră
a Consiliului Britanico–Irlandez(d)[19] și a  Adunării Parlamentare Britanico-Irlandeze (d).

Cuprins

 1Istorie
o 1.1Etimologie
o 1.2Istoria timpurie
o 1.3Influența romană
o 1.4Evul Mediu
o 1.5Începutul Erei Moderne
o 1.6Secolul al XVIII-lea
o 1.7Secolul al XIX-lea
o 1.8La începutul secolului al XX-lea
o 1.9Situația postbelică
o 1.10Educația
 2Geografie și istorie naturală
o 2.1Geologie și geomorfologie
o 2.2Clima
o 2.3Flora și fauna
 3Demografia
 4Religia
 5Politica și guvernarea
o 5.1Modificările constituționale
o 5.2Subdiviziuni administrative
o 5.3Dreptul civil și penal
o 5.4Apărarea
 6Economia
o 6.1Moneda
o 6.2Sistemul sanitar
o 6.3Educație
 7Cultura
 8Mass-media
 9Sport
 10Infrastructura
o 10.1Drumuri
o 10.2Transporturi aeriene
 o 10.3Căi ferate
o 10.4Pe apă
 11Note
 12Bibliografie suplimentară
o 12.1Monografii specializate
 13Legături externe

Istorie[modificare | modificare sursă]
Etimologie[modificare | modificare sursă]
Denumirea de "Scoția" vine de la Scoti(d), denumirea latină a gaelilor(d).
Cuvântul Scotia („Țara Gaelilor”) din latina târzie a fost inițial folosit cu referire
la Irlanda.[20] Cel târziu în secolul al XI-lea, denumirea de Scotia a fost folosită cu referire
la teritoriul (locuit predominant de vorbitori de gaelică) scoțian de la nord de râul Forth(d),
alături de denumirile Albania sau Albany, ambele derivate din termenul gaelic Alba.
[21]
 Utilizarea cuvintelor din familia Scoția pentru a cuprinde tot ceea ce este astăzi
Scoția, a devenit comună abia în Evul Mediu Târziu(d).
Istoria timpurie[modificare | modificare sursă]
Repetatele glaciațiuni care au acoperit întregul pământ ale Scoției moderne, au distrus
orice urme de locuire umană care ar fi putut exista înainte de perioada mezoliticului. Se
crede primele grupuri post-glaciale de vânători-culegători au ajuns în Scoția acum circa
12.800 de ani, când stratul de gheață s-a retras după ultima glaciațiune(d).[22][23]

Skara Brae(d), o așezare neolitică, situată pe coasta de vest a insulei Mainland, Orkney(d).

Grupurile de coloniști a început construirea primei permanente cunoscute case pe

pământ Scoțian în jurul valorii de acum 9500 de ani, iar primele sate în jur de 6.000 de
ani în urmă. Bine conservat sat din Skara Brae pe continent din Orkney datează din
această perioadă. Neolitic locuire, de înmormântare și de ritual site-uri sunt deosebit de
frecvente și bine conservate din Nordul Ostroavele și Insulele de Vest, în cazul în care o
lipsă de copaci au dus la cele mai multe structuri fiind construit din piatră locală.
[24]
 Descoperirea în 2009 în Scoția a unui mormânt de 4000 de ani cu tezaur
la Forteviot(d), în apropiere de Perth, capitala unui regat al picților Britanie din secolele al
VIII-lea-al IX-lea e.n., este unică în Marea Britanie. Acesta conține rămășițele unei
căpetenii din Epoca Bronzului timpuriu așezate pe pietricele de cuarț alb și coajă de
mesteacăn. De asemenea, s-a descoperit pentru prima dată că oamenii din Epoca
Bronzului timpuriu puneau flori pe morminte. [25][26]
Este posibil ca Scoția să fi făcut parte dintr-o cultură comercială maritimă din Epoca
Bronzului Târziu, numită Epoca Bronzului Atlantică(d), care cuprindea formațiuni
statale celtice din zonele care au devenit Anglia, Franța, Spania și Portugalia. [27][28][29]
[30]
 În iarna anului 1850, o furtună puternică a lovit Scoția, cauzând pagube însemnate și
peste 200 de morți.[31] În Golful Skaill, furtuna a îndepărtat pământul de pe un knoll
mare, neregulat, cunoscut sub numele de „Skerrabra”. Când furtuna s-a liniștit, localnici
au găsit conturul unui sat, constând dintr-un număr mic de case fără acoperișuri.
[32]
 William Watt de Skaill, Laird(d) local, a început o campanie amatoricească de
excavare a sitului, dar după descoperirea a patru case, lucrările au fost abandonate în
1868. Situl a rămas netulburat până în 1913, când în timpul unui singur week-end-ul a
fost jefuit de un grup de oameni cu lopeți care a luat o cantitate necunoscută de
artifacte. În 1924, o altă furtună a dărâmat o parte din una din case și s-a stabilit ca situl
să fie asigurat și cercetat mai serios. Lucrările au fost încredințate profesorului Vere
Gordon Childe(d) de la Universitatea din Edinburgh, care a călătorit în Skara Brae pentru
prima dată la mijlocul anului 1927.
Influența romană[modificare | modificare sursă]

Tăbliță găsită în Bo'ness(d), datată cca. 142 e.n. reprezentând un călăreț roman trecând peste picți. Astăzi
la NMS(d)

Protoistoria(d) scrisă a Scoției a început cu sosirea Imperiului Roman în partea sudică și

centrală a Marii Britanii, când romanii au ocupat ceea ce este acum Anglia și Țara
Galilor, administrându-le sub o provincie numită Britannia. Au existat invazii și scurte
ocupații romane ale sudului Scoției.
Conform istoricului roman Tacitus, caledonii „au recurs la rezistența armată pe scară
mare”, atacând castrele romane și ducând lupte sporadice cu legiunile. Într-un atac-
surpriză nocturn, caledonii erau aproape să distrugă în întregime Legiunea a 9-a(d), până
când aceasta a fost salvată de către cavaleria lui Agricola. [33]
În anii 83-84 e.n., generalul Gnaeus Julius Agricola(d) i-a învins pe caledoni în bătălia de
la Mons Graupius. Tacitus scria că, înainte de luptă, conducătorul
caledonilor, Calgacus(d), a ținut un vibrant discurs în care a spus despre poporul său că
este „ultimul liber” și i-a acuzat pe romani că „prefac lumea într-un pustiu și numesc
pustiul «pace»” (traducere liberă). După victoria romanilor, au fost înființate pentru scurt
timp castre romane de-a lungul crestei Gask(d) aproape de linia
Highlandului(d) (numai Cawdor(d), în apropiere de Inverness, este cunoscut a fi fost
construit dincolo de acea linie). După trei ani de lupte, armatele romane s-au retras
în sudul zonei montane(d).[34]
Romanii au ridicat zidul lui Hadrian pentru a controla triburile de pe ambele părți ale
acetuia.[35] Astfel, Limes Britannicus(d) a devenit granița de nord a Imperiului Roman; deși
armata a apărat și zidul lui Antoninus, aflat mai la nord, în Câmpia Centrală(d), timp de
două scurte perioade – ultima în timpul domniei împăratului Septimius Severus între
208 și 210.[36]
Ocupația militară romană a unei părți semnificative a ceea ce este acum nordul Scoției
a durat doar aproximativ 40 de ani; deși influența lor în partea de sud a țării, ocupate de
tribuile britone, cum ar fi votadinii(d) și Damnonii(d), ar fi fost încă considerabilă între
secolele I și al V-lea. Termenul galez termen Hen Ogledd („Vechiul Nord”) este folosit
de istorici pentru a descrie ceea ce este acum nordul Angliei și sudul Scoției în timpul
locuirii sale de popoare vorbitoare de limbi britonice în jurul anilor 500 până la 800.
Conform scrierilor din secolele al IX-lea și al X-lea, regatul gaelic(d) Dál Riata a fost
întemeiat în secolul al VI-lea în vestul Scoției.[37][38] Puncul de vedere „tradițional” este că
acesta a fost întemeiat de coloniști din Irlanda care au adus cu ei cultura și limba
gaelică. Cu toate acestea, unii arheologi au contrazis acest punct de vedere, declarând
că nu există dovezi arheologice sau toponimice ale unei migrări sau a unei cuceriri de
către un mic grup de elite.[39]
Evul Mediu[modificare | modificare sursă]

Piatra pictă de clasă I de la Aberlemno, cunoscută sub numele de Aberlemno 1 sau Piatra Șarpe.

Regatul Picților (cu centrul în Fortriu(d) în secolul al VI-lea) a fost statul care în cele din
urmă a devenit cunoscut sub numele de „Alba” sau „Scoția”. Dezvoltarea „Picției”,
conform modelului istoric dezvoltat de Peter Heather(d), a fost un răspuns natural la
imperialismul roman.[40] Un alt punct de vedere pune accentul pe bătălia de Dun
Nechtain, și pe domnia lui Bridei m. Beli (671-693), cu o altă perioadă de consolidare în
timpul domniei lui Óengus mac Fergusa (732-761).[41]
Regatul Picților așa cum se prezenta el la începutul secolului al VIII-lea, când
scria Bede, era în mare parte aceleași ca și regatul Scoției în timpul domniei
lui Alexandru I (1107-1124). Cu toate acestea, până în secolul al zecelea, regatul pict a
fost dominat de ceea ce se poate identifica drept cultură gaelică, și își dezvoltase o
legendă tradițională, a unei cuceriri irlandeze în jurul strămoșului dinastiei regale
contemporane, Cináed mac Ailpín (Kenneth MacAlpin).[42][43][44]
De la o bază teritorială din estul Scoției, la nord de râul Forth și la sud de râul Oykel,
regatul a cucerit ținuturile situate la nord și sud. Prin secolul al XII-lea, regii din Alba și-
au adăugat la teritorii și zonele anglofone din sud-est și au dobândit suzeranitate asupra
teritoriilor Galloway (vorbitor de gaelică) și Caithness (vorbitor de nordică). La sfârșitul
secolului al XIII-lea, regatul ajunsese aproximativ la frontierele sale moderne. Cu toate
acestea, schimbările din procesele culturale și economice apărute începând cu secolul
al XII-lea au făcut ca Scoția să arate foarte diferit în Evul Mediu târziu.
Imboldul pentru această schimbare a fost domnia lui David I și Revoluția Davidiană(d).
Feudalismul, reorganizarea guvernului și primele orașe legal recunoscute
(numite burghuri(d)) își au începuturile în această perioadă. Aceste instituții, împreună cu
imigrația cavalerilor și clericilor francezi și anglo-francezi, a facilitat osmoza culturală,
prin care cultura și limba zonelor joase de coastă și ale unor părți din teritoriul inițial al
regatului din partea de est au devenit, ca și sud-estul proaspăt cucerit, anglofone, în
timp ce restul țării a păstrat limba gaelică, cu excepția insulelor nordice Orkney și
Shetland, care au rămas sub dominație nordică până în 1468. [45][46] Statul scoțian a
trecut printr-o perioadă de succese și stabilitate între secolele al XII-lea și al XIV-lea,
caracterizate prin relații relativ pașnice cu Anglia, prin legături comerciale și de
învățământ bine dezvoltate cu Continentul. La apogeul acestei înfloriri culturale, John
Duns Scotus era unul dintre cei mai importanți și influenți filosofi.

Monumentul Wallace îl comemorează William Wallace, erou național scoțian din secolul al XIII-lea.

Moartea lui Alexandru al III-lea , în luna martie 1286, urmată de cea a nepoatei

lui, Margaret, domnița Norvegiei, a rupt linia de succesiune veche de secole a regilor
Scoției și a întrerupt subit cei 200 de ani de epocă de aur începuți cu David I. Edward I
al Angliei a fost rugat să arbitreze între pretendenții coroanei scoțiene coroana, și a
organizat un proces cunoscut sub numele de Marea Cauză(d) pentru a identifica cel mai
legitim pretendent. John of Scotland(d) a fost declarat rege în Sala Mare a Castelului
Berwick(d) pe 17 noiembrie 1292 și a fost încoronat la Scone(d) pe 30 noiembrie,
de Sfântul Andrei(d). Edward I, care își negociase recunoașterea ca suzeran suprem al
Scoției, superior feudal al ținutului, a subminat în mod constant autoritatea lui John. [47] În
1294, Balliol și alți nobili scoțieni au refuzat cererile lui Edward de a servi în armata lui
împotriva francezilor. În schimb, parlamentul scoțian a trimis soli în Franța să negocieze
o alianță. Scoția și Franța au încheiat pe 23 octombrie 1295 un tratat cunoscut sub
numele de Auld Alliance(d) (1295-1560). A urmat războiul și regele John a fost detronat
de Edward, care a preluat personal controlul asupra Scoției. Andrew Moray(d) și William
Wallace au devenit rapid principalii lideri ai rezistenței față de dominația engleză în ceea
ce a devenit cunoscut sub numele de Războaiele Scoțiene de Independență(d) (1296-
1328).[48]
Natura luptei s-a schimbat în mod semnificativ atunci când Robert de Bruce, Conte de
Carrick, l-a ucis rivalul său John Comyn(d) pe 10 februarie 1306 la Greyfriars
Kirk(d) în Dumfries(d).[49] El a fost încoronat rege (cu numele Robert I) după mai puțin de
șapte săptămâni. Robert s-a luptat ca rege pentru a restabili independența Scoției timp
de peste 20 de ani, începând prin a recuceri Scoția de la invadatorii normanzi englezi,
bucată cu bucată. Victoria din bătălia de la Bannockburn din 1314 a demonstrat că
scoțienii și-au recăpătat controlul asupra regatului lor. În 1315, Edward Bruce(d), fratele
Regelui, a fost pentru scurt timp proclamat rege al Irlandei(d) în timpul unei invazii
scoțiene nereușite a Irlandei, care viza consolidarea poziției Scoției în războaiele sale
împotriva Angliei. În 1320, prima declarație de independență din lume atestată
documentar, Declarația de la Arbroath(d), a câștigat sprijinul Papei Ioan al XXII-lea, ceea
ce duce la recunoașterea legală a suveranității scoțiene de către coroana engleză.
Cu toate acestea, războaiele cu Anglia au continuat timp de mai multe decenii după
moartea lui Bruce. Un război civil între dinastia Bruce și vechii rivalii ai acesteia,
Comyn-Balliol, a durat până la mijlocul secolului al XIV-lea. Deși dinastia Bruce a ieșit
victorioasă, David al II-lea nu avea un moștenitor, ceea ce i-a permis nepotului lui pe
jumătate, Robert al II-lea, să urce la tron și să întemeieze dinastia Stewart.[50]
[51]
 Stewarții au domnit în Scoția tot restul Evului Mediu. Sub ei, țara a trecut printr-o
perioadă de mare prosperitate de la sfârșitul secolului al XIV-lea, de-a lungul Renașterii
Scoțiene până la Reformă(d), aceasta în ciuda unui permanent război cu Anglia, a
creșterii diviziunii între Highlands(d) (zona deluroasă din nord) și Lowlands(d) (șesul din
sud), și un număr mare de regi copii.[52]
Această perioadă a fost apogeul alianței franco-scoțiene. Garda Scoțiană – la Garde
Écossaise – a fost înființată în 1418 de Carol al VII-lea al Franței. Soldații scoțieni din
Garde Écossaise au luptat alaturi de Ioana d'Arc împotriva Angliei în Războiul de o Sută
de Ani.[53] În martie 1421, o forță franco-scoțiană condusă de John Stewart, al 2-lea
conte de Buchan(d), și Gilbert de Lafayette, a învins o armată engleză mai numeroasă
în bătălia de la Baugé. Trei ani mai târziu, în bătălia de Verneuil, francezii și scoțienii au
pierdut in jur de 7000 de oameni.[54] Intervenția scoțiană a contribuit la victoria Franței în
război.
Începutul Erei Moderne[modificare | modificare sursă]
În 1502, Iacob al IV-lea al Scoției(d) a semnat Tratatul de Pace Perpetuă(d) cu Henric al
VII-lea al Angliei. De asemenea, el s-a căsătorit cu fiica lui Henric, Margaret Tudor,
pregătind viitoarea Uniune a Coroanelor(d). Pentru Henric, intrarea prin căsătorie într-una
dintre cele mai așezate familii regale a conferit legitimitate noii dinastii regale Tudor.
[55]
 Un deceniu mai târziu, Iacob a luat fatidica hotărâre de a invada Anglia pentru a
sprijini Franța în conformitate cu Auld Alliance(d). El a fost ultimul monarh britanic care a
murit în luptă, la bătălia de la Flodden(d).[56] După o generație, Auld Alliance a fost
denunțată prin tratatul de la Edinburgh(d). Franța a acceptat să-și retragă toate forțele
terestre și navale. În același an, 1560, John Knox și-a îndeplinit obiectivul de a face din
Scoția o țară protestantă, și parlamentul Scoțian a revocat autoritatea papală în Scoția.
[57]
 Mary, Regina Scoției, catolică și fostă regină a Franței, a fost forțată să abdice în
1567.[58]
În 1603, Iacob al VI-lea, regele Scoției, a moștenit tronul Regatului Angliei și Regatului
Irlandei, și a devenit regele Iacob I al Angliei și al Irlandei, și a plecat de la Edinburgh la
Londra.[59] Cu excepția unei perioade scurte de sub Protectorat, Scoția a rămas stat
separat, dar a existat un considerabil conflict între coroană și covenantiști(d) pe tema
formei de guvernare eclesiastică. Revoluția Glorioasă din 1688-89 a dus la răsturnarea
putereii regelui Iacob al VII-lea al Scoției și al II-lea al Angliei de către Parlamentul
englez în favoarea lui William și Mary(d).
Împreună cu țări precum Franța, Norvegia, Suedia și Finlanda, Scoția a trecut printr-o
foamete în 1690. Mortalitatea mare, natalitatea scăzută și emigrația au redus populația
din unele părți ale țării, cu 10 până la 15%. [60]
În 1698, Company of Scotland(d) a încercat un proiect de a pune la punct o colonie
comercială la Istmul Panama. Aproape fiecare proprietar de pământ scoțian care a avut
bani puși deoparte a investit în schema Darien(d). Eșecul acesteia a dus la scăpătarea
acestor latifundiari, dar nu și la sărăcirea orașelor. Cu toate acestea, nobilii scăpătați,
împreună cu pericolul invaziei engleze, a jucat un rol important în a convinge elita
scoțiană să accepte unirea cu Anglia.[61][62]
La 22 iulie 1706, Tratatul de Uniune(d) a fost convenit între reprezentanții Parlamentului
Scoției(d) și ai Parlamentului Angliei(d) și, în anul următor, Legile de Uniune au fost
adoptate de ambele parlamente pentru a crea Regatul Unit al Marii Britanii, începând de
la 1 mai 1707.
Secolul al XVIII-lea[modificare | modificare sursă]

Ilustrație de David Morier a bătăliei de la Culloden(d).

Cum taxele comerciale vamale cu Anglia erau acum desființate, comerțul a înflorit, în
special cu America Colonială. Clipperele aparținând mogulilor
tutunului din Glasgow erau cele mai rapide nave pe traseul către Virginia. Până
la Războiul de Independență din 1776, Glasgow a fost cel mai mare port din lume la
comerțul cu tutun.[63] Diferențele între averile clasei negustorilor din Lowlands(d) și ale
vechilor clanuri din Highlands(d) s-au adâncit, amplificând secole de diviziune.
Pretendenții detronați, din ramura Stuart iacobită(d) au rămas populari în Highlands și în
nord-est, în special în rândul populației care nu era prezbiteriană, între care se numărau
romano-catolicii și protestanții adepți ai Bisericii Episcopale (d) (anglicanii scoțieni). Cu
toate acestea, două mari răscoale iacobite(d) declanșate în 1715 și 1745 nu au reușit să
înlăture dinastia de Hanovra de pe tronul Britanic. Amenințarea răscoalelor iacobite
pentru Regatul Unit și pentru monarhi s-a încheiat efectiv cu bătălia de la Culloden(d),
Marea Britanie este ultima luptă de câmp(d) din istoria Marii Britanii. Această înfrângere a
deschis calea pentru transferuri de populație indigenă pe scară largă din Highlands și
din Insule, denumiteHighland Clearances(d).
Iluminismul Scoțian(d) și Revoluția Industrială au făcut din Scoția un centru intelectual,
industrial și comercial[64]–într-atât încât Voltaire spunea: „În Scoția căutăm toate ideile
noastre de civilizație.”[65] După dispariția iacobitismului și acceptarea Uniunii, mii de
scoțieni, în principal lowlanderi, au ocupat numeroase poziții de putere în politică,
administrație publică, armată și marină, comerț, economie, colonii, întreprinderi și alte
domenii în tot Imperiul Britanic emergent. Istoricul Neil Davidson observa că „după
1746, a existat un nivel cu totul nou de participare a scoțienilor la viața politică, în
special în afara Scoției.” Davidson precizează, de asemenea, că „departe de a fi
«periferică» în economia britanică, Scoția – sau, mai precis, Lowlandul – s-a aflat în
centrul său."[66]
Secolul al XIX-lea[modificare | modificare sursă]

Transport pe Clyde, de John Atkinson Grimshaw, 1881

Legea Scoțiană de Reformă din 1832(d) a crescut numărul de parlamentari scoțieni și a

extins drepturile politice asupra a mare parte din clasa de mijloc. [67] De la mijlocul
secolului, au început să crească vocile ce solicitau autonomia Scoției, și ca urmare a
fost reînființată funcția de secretar de stat pentru Scoția(d).[68] Spre sfârșitul secolului,
printre prim-miniștrii britanici de origine scoțiană s-au numărat William E.
Gladstone[69] și contele de Rosebery.[70] Spre sfârșitul secolului al XIX-lea, importanța
crescândă a clasei muncitoare a fost marcată de succesul lui Keir Hardie în alegerile
parțiale din Mid Lanarkshire, 1888(d), care au dus la întemeierea Partidului Laburist
Scoțian(d), care a fost absorbit în Partidul Laburist Independent(d) în 1895, Hardie fiind
primul lider al acestuia.[71]
Glasgow a devenit unul dintre cele mai mari orașe din lume, și a fost cunoscut ca „al
Doilea Oraș al Imperiului”, după Londra.[72] După 1860, șantierele navale de pe malul
Clyde-ului s-au specializat în vapoare din fier (după 1870, din oțel), material care a
înlocuit rapid lemnul atât la flotele comerciale cât și la cele de luptă. A devenit
principalul centru de construcții navale al lumii.[73] Deși au adus locuri de muncă și
bogăție, evoluțiile industriale au fost atât de rapide încât locuințele, urbanismul, și
sănătatea publică nu au ținut pasul cu ea și, pentru un timp, condițiile de viață în câteva
dintre orașe erau deosebit de rele, din cauza supraaglomerării, mortalității infantile
ridicate și a creșterii incidenței cazurilor de tuberculoză. [74]

Walter Scott, ale cărui Romane Waverley(d) au contribuit la definirea identității scoțiene în secolul al XIX-lea.

Se consideră de obicei că Iluminismul Scoțian s-a încheiat spre sfârșitul secolului al

XVIII-lea,[75] dar un număr disproporționat de mare de contribuții scoțiene la patrimoniul
științific și literar britanic a continuat timp de încă 50 de ani sau mai mult, datorită unor
figuri ca fizicienii James Clerk Maxwell și Lord Kelvin, inginerii și inventatorii James
Watt și William Murdoch(d), a cărui activitate a fost critică pentru evoluțiile tehnologice
ale Revoluției Industriale din Anglia. [76] În literatură, cea mai de succes figură a jumătății
secolului al XIX-lea a fost Walter Scott. Prima sa lucrare în proză, Waverley(d) în 1814,
este considerată a fi primul roman istoric.[77] A lansat o carieră de mare succes și a
contribuit la definirea și popularizarea identității culturale scoțiene. [78] În secolul al XIX-
lea, mai mulți autori de origine scoțiană au căpătat reputație internațională, între ei
numărându-se Robert Louis Stevenson, Arthur Conan Doyle, J. M. Barrie și George
MacDonald(d).[79] Scoția a jucat un rol major și în dezvoltarea artelor și arhitecturii. Școala
din Glasgow(d), care s-a dezvoltat în secolul al XIX-lea, și a înflorit în secolul al XX-lea, a
produs un amestec distinctiv de influențe, între care redeșteptarea celtică(d) de Arts and
Crafts, și japonismul(d), care au găsit susținere în lumea artei moderne a întregii Europe
continentale și a ajutat la definirea stilului Art Nouveau. Printre promotorii acesteia s-a
numărat arhitectul și artist Charles Rennie Mackintosh.[80]
Această perioadă a adus un proces de reabilitare a culturii Highlandului. În 1820, ca
parte a redeșteptării romantice, tartanul și kiltul au fost adoptate de către membrii elitei
sociale, nu doar în Scoția, dar în întreaga Europă, [81][82] în urma popularității
ciclului Ossian al lui Macpherson[83][84] și apoi a romanelor Waverely ale lui Walter Scott.
[85]
 Cu toate acestea, Highlandul a rămas foarte sărac și tradiționalist. [86] Dorința de a
îmbunătăți agricultura și profiturile au condus la Highland Clearances(d), în care o mare
parte a populației din zonele muntoase a suferit transferuri forțate, iar terenurile au fost
împrejmuite, în principal pentru a putea fi utilizate la creșterea ovinelor. Aceste
schimbări au urmat modelul schimbărilor agricole din toată Marea Britanie, dar au
rămas notorii mai ales ca urmare a momentului târziu în care s-au făcut, a lipsei de
protecție juridică pentru arendașii sezonieri în dreptul scoțian(d), abandonarea bruscă și
forțată a sistemului tradițional al clanurilor, și brutalitatea multor evacuări. [87] Unul din
rezultate a fost un continuu exod al țăranilor către orașe, sau chiar mai departe, în
Anglia, Canada, America sau Australia.[88] Populația Scoției a crescut în mod constant în
secolul al XIX-lea, de la 1.608.000 la recensământul din anul 1801 la 2.889.000 în 1851
și 4.472.000 în 1901.[89] Chiar și cu dezvoltarea industriei, tot nu erau suficiente de locuri
de muncă bune. Ca urmare, în perioada 1841-1931, aproximativ 2 milioane de scoțieni
au emigrat în America de Nord și Australia, și alți 750.000 de scoțieni s-au mutat în
Anglia.[90]

Adunarea Tulburării; pictat de David Octavius Hill.

După ani lungi de luptă în politica bisericească, în 1834 evanghelicii au dobândit

controlul asupra Adunării Generale(d) și au adoptat Legea Vetoului, care permitea
congregațiilor să respingă numirile „intruzive” de pastori făcute sub influența unor
donatori sau ctitori înstăriți. A urmat „Conflictul de Zece Ani”, un șir de dispute legale și
lupte politice, încheiat cu înfrângerea neintruzioniștilor în instanțele civile. Rezultatul a
fost separarea de biserică a unor neintruzioniști, în frunte cu dr. Thomas Chalmers(d),
cunoscută ca Marea Perturbare din 1843(d). Aproximativ o treime din cler, în principal din
nord și din Highland, s-au separat și au format Biserica Liberă a Scoției(d).[91] În secolul al
XIX-lea, diviziunile crescânde între calvinii fundamentaliști și teologii liberali au dus la o
nouă ruptură în sânul Bisericii Libere, calvinii rigizi despărțindu-se de aceasta pentru a
forma Biserica Presbiteriană Liberă(d) în 1893.[92] Emanciparea Catolică(d) din 1829 și
afluxul unui număr mare de imigranți irlandezi, în special după anii foametei de la
sfârșitul deceniului anilor 1840, îndreptat în principal către centrele mari din Lowland
cum ar fi Glasgow, a condus la o transformare a situației catolicilor. În 1878, în ciuda
opoziției, în țară s-a restaurat o ierarhie bisericească romano-catolică, și catolicismul a
devenit unul din cultele importante din Scoția.
Împreună, industrializarea, urbanizarea și Perturbarea din 1843 au subminat tradiția
școlilor parohiale. Din anul 1830, statul a început să finanțeze construcția de clădiri cu
granturi; apoi, din 1846 a început să finanțeze școli prin sponsorizare directă; iar în
1872, Scoția a trecut la un sistem de școli în mare parte gratuite și finanțate de stat și
administrate de consilii școlare locale, similar cu cel din Anglia. [93] Universitatea din
Glasgow(d) a devenit un lider al învățământului superior britanic, răspunzând la nevoile
educaționale ale tinerilor din mediul urban și din clasa negustorilor, spre deosebire de
clasele superioare.[94] Universitatea din St Andrews a fost prima care a început să
admită femei. Din 1892, toate universitățile scoțiene puteau să pregățească femei și
numărul de studente al acestora a crescut constant până la începutul secolului al XX-
lea.[95]
La începutul secolului al XX-lea[modificare | modificare sursă]

Soldați din regimentul Royal Scots(d) cu un drapel japonez Hinomaru Yosegaki(d), Birmania(d), 1945.

Scoția a jucat un rol major în efortul britanic din Primul Război Mondial. A contribuit în
special cu forță de muncă, nave, utilaje, pește și bani. [96] La o populație de 4,8 milioane
în anul 1911, Scoția a trimis peste jumătate de milion de oameni în război, dintre care
peste un sfert au murit în luptă sau de boli, iar 150.000 au fost grav răniți.
[97]
 Mareșalul(d) scoțian Sir Douglas Haig a fost comandantul forțelor britanice de pe
Frontul de Vest.
Războiul a adus apariția unei mișcări radicale numită „Red Clydeside(d)”, condusă de
militanți sindicaliști. Foste fiefuri politice liberale(d), districtele industriale au
devenit laburiste înainte de 1922, având bază electorală în catierele muncitorești locuite
de irlandezi catolici(d). Femeile au fost deosebit de active la construirea de solidarității la
nivel de cartier pe probleme de locuințe. Cu toate acestea, "Reds" au operat doar în
cadrul Partidului Laburist și au avut o influență redusă în Parlament, iar starea de spirit
în rândul adepților săi s-a transformat într-o disperare pasivă spre sfârșitul anilor 1920.
[98]

Industria de construcții navale s-a extins cu o treime și crease așteptări ale unei
prosperități reînnoite, dar în locul acesteia, prin 1922, economia a fost lovită de o criză
gravă, din care nu și-a revenit în totalitate decât în 1939. Perioada interbelică a fost
marcată de stagnare economică în zonele rurale și urbane, și de rate ridicate ale
șomajului.[99] Războiul a adus cu el schimbări profunde în plan social, cultural, economic
și politic. Scoțienii au început să se gândească la declinul lor, întrucât principalii
indicatori sociali, cum ar fi o sănătatea precară, starea precară a locuințelor disponibile,
șomajul de masă pe termen lung, erau semne în cel mai bun caz al unei stagnări
sociale și economice terminale, sau al unei spirale descendente în cel mai rău caz.
Serviciul militar prestat în străinătate în numele Imperiului și-a pierdut atractivitatea față
de tinerii ambițioși, care părăseau Scoția definitiv. Greaua dependență de industriile
depășite, minieră și grea, constituia o problemă centrală și nimeni nu oferea soluții
viabile. Disperarea s-a reflectat în ceea ce Finlay (1994) descrie ca o deznădejde
generalizată care a pregătit mediul local de afaceri și liderii politici să accepte o nouă
dogmă a planificării economice centralizate care s-a ivit în timpul celui de al Doilea
Război Mondial.[100]
Al Doilea Război Mondial a adus din nou prosperitate, în ciuda bombardamentelor
Luftwaffe. A adus inventarea radarului de către Robert Watson-Watt(d), instrument
extrem de valoros în bătălia Angliei, alături de prezența la conducerea RAF Fighter
Command(d) a mareșalului Sir Hugh Dowding(d).[101]