Scoția 

(în engleză Scotland, pronunțat /ˈskɒt.lənd/; scris la fel în scots și pronunțat /ˈskɔt.lənd/;

în gaelică scoțiană Alba, pronunțat /ˈal̪ ˠapə/ (  ascultă)) este o țară ce face parte din Regatul Unit și
acoperă treimea de nord a insulei Marea Britanie.[1][2][3] Se învecinează cu Anglia la sud, și este
înconjurată de Oceanul Atlantic, cu Marea Nordului la est și cu Canalul de Nord(d) și Marea Irlandei la
sud-vest. În plus față de partea de pe insula Marea Britanie, țara este formată din peste 790 de
insule,[4] între care Northern Isles(d) și Hebride(d).
Regatul Scoției a apărut ca stat suveran independent în Evul Mediu Timpuriu și a continuat să existe
până la 1707. Prin moștenire, în 1603, Iacob al VI-lea, regele Scoției, a devenit rege al Angliei și al
Irlandei(d), formând astfel o uniune personală a celor trei regate(d). Ulterior, Scoția a intrat într-o uniune
politică(d) cu Regatul Angliei la 1 mai 1707 pentru a crea noul Regat Unit al Marii Britanii. (Tratatul de
Uniune(d) a fost convenit în 1706 și adoptat de către Legile de Uniune din 1707(d), adoptate de
Parlamentele celor două regate, în ciuda opoziției și revoltelor anti-uniune din Edinburgh, Glasgow,
și din alte părți.)[5][6] Uniunea a creat și noul Parlament al Marii Britanii, care a înlocuit
atât Parlamentul Scoției(d) cât și Parlamentul Angliei(d). (În 1801, Marea Britanie în sine a intrat într-o
uniune politică cu Regatul Irlandei pentru a crea Regatul Unit al Marii Britanii și Irlandei; Parlamentul
Irlandei(d) a fuzionat cu cel al Marii Britanii pentru a forma Parlamentul Regatului Unit. De la
crearea Statului Liber Irlandez în 1922, Regatul Unit cuprinde Marea Britanie și Irlanda de Nord).[7]
În Scoția, monarhia Regatului Unit(d) a continuat să utilizeze o varietate de stiluri, titluri și alte
simboluri regale ale statalității specifice Regatului Scoției dinaintea uniunii. Sistemul juridic din Scoția
a rămas, de asemenea, separat de față de cel din Anglia și Țara Galilor(d) și față de cel din Irlanda de
Nord(d); Scoția constituie o jurisdicție distinctă în dreptul public și în cel privat.[8] Continuarea
existenței instituțiilor juridice, educaționale, religioase și ale altora, distincte față de cele din restul
Regatului Unit, au contribuit cu toate la continuarea culturii și identității naționale scoțiene după
uniunea cu Anglia din 1707.[9]
Edinburgh, capitala țării și al doilea oraș ca mărime, a fost centrul iluminismului scoțian(d) din secolul
al XVIII-lea, care a transformat Scoția într-una dintre puterile comerciale, intelectuale și industriale
ale Europei. Glasgow, cel mai mare oraș din Scoția,[10] era odinioară unul dintre cele mai de seamă
orașe industriale din lume și acum se află în centrul conurbațieiGreater Glasgow(d). Alte mari zone
urbane sunt Aberdeen și Dundee. Apele scoțiene constau dintr-un sector mare al Atlanticului de
Nord și din Marea Nordului,[11] care conține cele mai mari rezerve de petrol din Uniunea Europeană.
Din această cauză, Aberdeen, al treilea oraș din Scoția, este supranumit „capitala petroliferă a
Europei”.[12][13]
În urma unui referendum(d), în 1997, s-a reînființat un Parlament Scoțian(d), sub forma unui parlament
unicameral deconcentrat(d), cu 129 de membri, având autoritate peste multe domenii ce țin de politica
internă. Partidul Național Scoțian (SNP), care susține independența Scoției(d), a câștigat o majoritate
absolută în alegerile legislative din 2011[14] și hotărât organizarea unui referendum pentru
independență, care a avut loc la 18 septembrie 2014; o majoritate de 55% la 45% a respins
independența cu o prezență la vot(d) de 85%.[15][16] După ce Partidul Conservator a câștigat o
majoritate absolută în alegerile generale britanice din 2015(d), a organizat un referendum privind
apartenența Regatului Unit la Uniunea Europeană care a avut loc la 23 iunie 2016; în Scoția, o
majoritate de 62% la 38% a respins retragerea din UE cu o prezență la vot de 67%,[17] iar guvernul
analizează reorganizarea referendumului pentru independență în 2018. Scoția este reprezentată în
Parlamentul Regatului Unit de 59 de deputați și în Parlamentul European de 6 deputați.[18] Scoția
este, de asemenea, membră a Consiliului Britanico–Irlandez(d)[19] și a  Adunării Parlamentare
Britanico-Irlandeze(d).

Cuprins

 1Istorie
 o 1.1Etimologie
o 1.2Istoria timpurie
o 1.3Influența romană
o 1.4Evul Mediu
o 1.5Începutul Erei Moderne
o 1.6Secolul al XVIII-lea
o 1.7Secolul al XIX-lea
o 1.8La începutul secolului al XX-lea
o 1.9Situația postbelică
o 1.10Educația
 2Geografie și istorie naturală
o 2.1Geologie și geomorfologie
o 2.2Clima
o 2.3Flora și fauna
 3Demografia
 4Religia
 5Politica și guvernarea
o 5.1Modificările constituționale
o 5.2Subdiviziuni administrative
o 5.3Dreptul civil și penal
o 5.4Apărarea
 6Economia
o 6.1Moneda
o 6.2Sistemul sanitar
o 6.3Educație
 7Cultura
 8Mass-media
 9Sport
 10Infrastructura
o 10.1Drumuri
o 10.2Transporturi aeriene
o 10.3Căi ferate
o 10.4Pe apă
 11Note
 12Bibliografie suplimentară
o 12.1Monografii specializate
 13Legături externe

Istorie[modificare | modificare sursă]
Etimologie[modificare | modificare sursă]
Denumirea de "Scoția" vine de la Scoti(d), denumirea latină a gaelilor(d). Cuvântul Scotia („Țara
Gaelilor”) din latina târzie a fost inițial folosit cu referire la Irlanda.[20] Cel târziu în secolul al XI-lea,
denumirea de Scotia a fost folosită cu referire la teritoriul (locuit predominant de vorbitori de gaelică)
scoțian de la nord de râul Forth(d), alături de denumirile Albania sau Albany, ambele derivate din
termenul gaelic Alba.[21] Utilizarea cuvintelor din familia Scoția pentru a cuprinde tot ceea ce este
astăzi Scoția, a devenit comună abia în Evul Mediu Târziu(d).
Istoria timpurie[modificare | modificare sursă]
Repetatele glaciațiuni care au acoperit întregul pământ ale Scoției moderne, au distrus orice urme
de locuire umană care ar fi putut exista înainte de perioada mezoliticului. Se crede primele grupuri
post-glaciale de vânători-culegători au ajuns în Scoția acum circa 12.800 de ani, când stratul de
gheață s-a retras după ultima glaciațiune(d).[22][23]

Skara Brae(d), o așezare neolitică, situată pe coasta de vest a insulei Mainland, Orkney(d).

Grupurile de coloniști a început construirea primei permanente cunoscute case pe pământ Scoțian
în jurul valorii de acum 9500 de ani, iar primele sate în jur de 6.000 de ani în urmă. Bine conservat
sat din Skara Brae pe continent din Orkney datează din această perioadă. Neolitic locuire, de
înmormântare și de ritual site-uri sunt deosebit de frecvente și bine conservate din Nordul
Ostroavele și Insulele de Vest, în cazul în care o lipsă de copaci au dus la cele mai multe structuri
fiind construit din piatră locală.[24] Descoperirea în 2009 în Scoția a unui mormânt de 4000 de ani cu
tezaur la Forteviot(d), în apropiere de Perth, capitala unui regat al picților Britanie din secolele al VIII-
lea-al IX-lea e.n., este unică în Marea Britanie. Acesta conține rămășițele unei căpetenii din Epoca
Bronzului timpuriu așezate pe pietricele de cuarț alb și coajă de mesteacăn. De asemenea, s-a
descoperit pentru prima dată că oamenii din Epoca Bronzului timpuriu puneau flori pe morminte.[25][26]
Este posibil ca Scoția să fi făcut parte dintr-o cultură comercială maritimă din Epoca Bronzului
Târziu, numită Epoca Bronzului Atlantică(d), care cuprindea formațiuni statale celtice din zonele care
au devenit Anglia, Franța, Spania și Portugalia.[27][28][29][30] În iarna anului 1850, o furtună puternică a
lovit Scoția, cauzând pagube însemnate și peste 200 de morți.[31] În Golful Skaill, furtuna a îndepărtat
pământul de pe un knoll mare, neregulat, cunoscut sub numele de „Skerrabra”. Când furtuna s-a
liniștit, localnici au găsit conturul unui sat, constând dintr-un număr mic de case fără acoperișuri.
[32]
 William Watt de Skaill, Laird(d) local, a început o campanie amatoricească de excavare a sitului,
dar după descoperirea a patru case, lucrările au fost abandonate în 1868. Situl a rămas netulburat
până în 1913, când în timpul unui singur week-end-ul a fost jefuit de un grup de oameni cu lopeți
care a luat o cantitate necunoscută de artifacte. În 1924, o altă furtună a dărâmat o parte din una din
case și s-a stabilit ca situl să fie asigurat și cercetat mai serios. Lucrările au fost încredințate
profesorului Vere Gordon Childe(d) de la Universitatea din Edinburgh, care a călătorit în Skara Brae
pentru prima dată la mijlocul anului 1927.

Influența romană[modificare | modificare sursă]

Tăbliță găsită în Bo'ness(d), datată cca. 142 e.n. reprezentând un călăreț roman trecând peste picți. Astăzi
la NMS(d)

Protoistoria(d) scrisă a Scoției a început cu sosirea Imperiului Roman în partea sudică și centrală a

Marii Britanii, când romanii au ocupat ceea ce este acum Anglia și Țara Galilor, administrându-le sub
o provincie numită Britannia. Au existat invazii și scurte ocupații romane ale sudului Scoției.
Conform istoricului roman Tacitus, caledonii „au recurs la rezistența armată pe scară mare”, atacând
castrele romane și ducând lupte sporadice cu legiunile. Într-un atac-surpriză nocturn, caledonii erau
aproape să distrugă în întregime Legiunea a 9-a(d), până când aceasta a fost salvată de către
cavaleria lui Agricola.[33]
În anii 83-84 e.n., generalul Gnaeus Julius Agricola(d) i-a învins pe caledoni în bătălia de la Mons
Graupius. Tacitus scria că, înainte de luptă, conducătorul caledonilor, Calgacus(d), a ținut un vibrant
discurs în care a spus despre poporul său că este „ultimul liber” și i-a acuzat pe romani că „prefac
lumea într-un pustiu și numesc pustiul «pace»” (traducere liberă). După victoria romanilor, au fost
înființate pentru scurt timp castre romane de-a lungul crestei Gask(d) aproape de linia
Highlandului(d) (numai Cawdor(d), în apropiere de Inverness, este cunoscut a fi fost construit dincolo
de acea linie). După trei ani de lupte, armatele romane s-au retras în sudul zonei montane(d).[34]
Romanii au ridicat zidul lui Hadrian pentru a controla triburile de pe ambele părți ale acetuia.
[35]
 Astfel, Limes Britannicus(d) a devenit granița de nord a Imperiului Roman; deși armata a apărat
și zidul lui Antoninus, aflat mai la nord, în Câmpia Centrală(d), timp de două scurte perioade – ultima
în timpul domniei împăratului Septimius Severus între 208 și 210.[36]
Ocupația militară romană a unei părți semnificative a ceea ce este acum nordul Scoției a durat doar
aproximativ 40 de ani; deși influența lor în partea de sud a țării, ocupate de tribuile britone, cum ar
fi votadinii(d) și Damnonii(d), ar fi fost încă considerabilă între secolele I și al V-lea.
Termenul galez termen Hen Ogledd („Vechiul Nord”) este folosit de istorici pentru a descrie ceea ce
este acum nordul Angliei și sudul Scoției în timpul locuirii sale de popoare vorbitoare de limbi
britonice în jurul anilor 500 până la 800. Conform scrierilor din secolele al IX-lea și al X-lea,
regatul gaelic(d) Dál Riata a fost întemeiat în secolul al VI-lea în vestul Scoției.[37][38] Puncul de vedere
„tradițional” este că acesta a fost întemeiat de coloniști din Irlanda care au adus cu ei cultura și limba
gaelică. Cu toate acestea, unii arheologi au contrazis acest punct de vedere, declarând că nu există
dovezi arheologice sau toponimice ale unei migrări sau a unei cuceriri de către un mic grup de elite.
[39]

Evul Mediu[modificare | modificare sursă]

Piatra pictă de clasă I de la Aberlemno, cunoscută sub numele de Aberlemno 1 sau Piatra Șarpe.

Regatul Picților (cu centrul în Fortriu(d) în secolul al VI-lea) a fost statul care în cele din urmă a
devenit cunoscut sub numele de „Alba” sau „Scoția”. Dezvoltarea „Picției”, conform modelului istoric
dezvoltat de Peter Heather(d), a fost un răspuns natural la imperialismul roman.[40] Un alt punct de
vedere pune accentul pe bătălia de Dun Nechtain, și pe domnia lui Bridei m. Beli (671-693), cu o altă
perioadă de consolidare în timpul domniei lui Óengus mac Fergusa (732-761).[41]
Regatul Picților așa cum se prezenta el la începutul secolului al VIII-lea, când scria Bede, era în
mare parte aceleași ca și regatul Scoției în timpul domniei lui Alexandru I (1107-1124). Cu toate
acestea, până în secolul al zecelea, regatul pict a fost dominat de ceea ce se poate identifica drept
cultură gaelică, și își dezvoltase o legendă tradițională, a unei cuceriri irlandeze în jurul strămoșului
dinastiei regale contemporane, Cináed mac Ailpín (Kenneth MacAlpin).[42][43][44]
De la o bază teritorială din estul Scoției, la nord de râul Forth și la sud de râul Oykel, regatul a
cucerit ținuturile situate la nord și sud. Prin secolul al XII-lea, regii din Alba și-au adăugat la teritorii și
zonele anglofone din sud-est și au dobândit suzeranitate asupra teritoriilor Galloway (vorbitor de
gaelică) și Caithness (vorbitor de nordică). La sfârșitul secolului al XIII-lea, regatul ajunsese
aproximativ la frontierele sale moderne. Cu toate acestea, schimbările din procesele culturale și
economice apărute începând cu secolul al XII-lea au făcut ca Scoția să arate foarte diferit în Evul
Mediu târziu.
Imboldul pentru această schimbare a fost domnia lui David I și Revoluția Davidiană(d). Feudalismul,
reorganizarea guvernului și primele orașe legal recunoscute (numite burghuri(d)) își au începuturile în
această perioadă. Aceste instituții, împreună cu imigrația cavalerilor și clericilor francezi și anglo-
francezi, a facilitat osmoza culturală, prin care cultura și limba zonelor joase de coastă și ale unor
părți din teritoriul inițial al regatului din partea de est au devenit, ca și sud-estul proaspăt cucerit,
anglofone, în timp ce restul țării a păstrat limba gaelică, cu excepția insulelor nordice Orkney și
Shetland, care au rămas sub dominație nordică până în 1468.[45][46] Statul scoțian a trecut printr-o
perioadă de succese și stabilitate între secolele al XII-lea și al XIV-lea, caracterizate prin relații
relativ pașnice cu Anglia, prin legături comerciale și de învățământ bine dezvoltate cu Continentul.
La apogeul acestei înfloriri culturale, John Duns Scotus era unul dintre cei mai importanți și influenți
filosofi.
Monumentul Wallace îl comemorează William Wallace, erou național scoțian din secolul al XIII-lea.

Moartea lui Alexandru al III-lea , în luna martie 1286, urmată de cea a nepoatei lui, Margaret,
domnița Norvegiei, a rupt linia de succesiune veche de secole a regilor Scoției și a întrerupt subit cei
200 de ani de epocă de aur începuți cu David I. Edward I al Angliei a fost rugat să arbitreze între
pretendenții coroanei scoțiene coroana, și a organizat un proces cunoscut sub numele de Marea
Cauză(d) pentru a identifica cel mai legitim pretendent. John of Scotland(d) a fost declarat rege în Sala
Mare a Castelului Berwick(d) pe 17 noiembrie 1292 și a fost încoronat la Scone(d) pe 30 noiembrie,
de Sfântul Andrei(d). Edward I, care își negociase recunoașterea ca suzeran suprem al Scoției,
superior feudal al ținutului, a subminat în mod constant autoritatea lui John.[47] În 1294, Balliol și alți
nobili scoțieni au refuzat cererile lui Edward de a servi în armata lui împotriva francezilor. În schimb,
parlamentul scoțian a trimis soli în Franța să negocieze o alianță. Scoția și Franța au încheiat pe 23
octombrie 1295 un tratat cunoscut sub numele de Auld Alliance(d) (1295-1560). A urmat războiul și
regele John a fost detronat de Edward, care a preluat personal controlul asupra Scoției. Andrew
Moray(d) și William Wallace au devenit rapid principalii lideri ai rezistenței față de dominația engleză
în ceea ce a devenit cunoscut sub numele de Războaiele Scoțiene de Independență(d) (1296-1328).
[48]

Natura luptei s-a schimbat în mod semnificativ atunci când Robert de Bruce, Conte de Carrick(d), l-a
ucis rivalul său John Comyn(d) pe 10 februarie 1306 la Greyfriars Kirk(d) în Dumfries(d).[49] El a fost
încoronat rege (cu numele Robert I) după mai puțin de șapte săptămâni. Robert s-a luptat ca rege
pentru a restabili independența Scoției timp de peste 20 de ani, începând prin a recuceri Scoția de la
invadatorii normanzi englezi, bucată cu bucată. Victoria din bătălia de la Bannockburn din 1314 a
demonstrat că scoțienii și-au recăpătat controlul asupra regatului lor. În 1315, Edward Bruce(d),
fratele Regelui, a fost pentru scurt timp proclamat rege al Irlandei(d) în timpul unei invazii scoțiene
nereușite a Irlandei, care viza consolidarea poziției Scoției în războaiele sale împotriva Angliei. În
1320, prima declarație de independență din lume atestată documentar, Declarația de la Arbroath(d), a
câștigat sprijinul Papei Ioan al XXII-lea, ceea ce duce la recunoașterea legală a suveranității
scoțiene de către coroana engleză.
Cu toate acestea, războaiele cu Anglia au continuat timp de mai multe decenii după moartea lui
Bruce. Un război civil între dinastia Bruce și vechii rivalii ai acesteia, Comyn-Balliol, a durat până la
mijlocul secolului al XIV-lea. Deși dinastia Bruce a ieșit victorioasă, David al II-lea nu avea un
moștenitor, ceea ce i-a permis nepotului lui pe jumătate, Robert al II-lea, să urce la tron și să
întemeieze dinastia Stewart.[50][51] Stewarții au domnit în Scoția tot restul Evului Mediu. Sub ei, țara a
trecut printr-o perioadă de mare prosperitate de la sfârșitul secolului al XIV-lea, de-a lungul
Renașterii Scoțiene până la Reformă(d), aceasta în ciuda unui permanent război cu Anglia, a creșterii
diviziunii între Highlands(d) (zona deluroasă din nord) și Lowlands(d) (șesul din sud), și un număr mare
de regi copii.[52]
Această perioadă a fost apogeul alianței franco-scoțiene. Garda Scoțiană – la Garde Écossaise – a
fost înființată în 1418 de Carol al VII-lea al Franței. Soldații scoțieni din Garde Écossaise au luptat
alaturi de Ioana d'Arc împotriva Angliei în Războiul de o Sută de Ani.[53] În martie 1421, o forță
franco-scoțiană condusă de John Stewart, al 2-lea conte de Buchan(d), și Gilbert de Lafayette, a
învins o armată engleză mai numeroasă în bătălia de la Baugé. Trei ani mai târziu, în bătălia de
Verneuil, francezii și scoțienii au pierdut in jur de 7000 de oameni.[54] Intervenția scoțiană a contribuit
la victoria Franței în război.

Începutul Erei Moderne[modificare | modificare sursă]

În 1502, Iacob al IV-lea al Scoției(d) a semnat Tratatul de Pace Perpetuă(d) cu Henric al VII-lea al
Angliei. De asemenea, el s-a căsătorit cu fiica lui Henric, Margaret Tudor, pregătind viitoarea Uniune
a Coroanelor(d). Pentru Henric, intrarea prin căsătorie într-una dintre cele mai așezate familii regale a
conferit legitimitate noii dinastii regale Tudor.[55] Un deceniu mai târziu, Iacob a luat fatidica hotărâre
de a invada Anglia pentru a sprijini Franța în conformitate cu Auld Alliance(d). El a fost ultimul monarh
britanic care a murit în luptă, la bătălia de la Flodden(d).[56] După o generație, Auld Alliance a fost
denunțată prin tratatul de la Edinburgh(d). Franța a acceptat să-și retragă toate forțele terestre
și navale. În același an, 1560, John Knox și-a îndeplinit obiectivul de a face din Scoția o țară
protestantă, și parlamentul Scoțian a revocat autoritatea papală în Scoția.[57] Mary, Regina Scoției,
catolică și fostă regină a Franței, a fost forțată să abdice în 1567.[58]
În 1603, Iacob al VI-lea, regele Scoției, a moștenit tronul Regatului Angliei și Regatului Irlandei, și a
devenit regele Iacob I al Angliei și al Irlandei, și a plecat de la Edinburgh la Londra.[59] Cu excepția
unei perioade scurte de sub Protectorat, Scoția a rămas stat separat, dar a existat un considerabil
conflict între coroană și covenantiști(d) pe tema formei de guvernare eclesiastică. Revoluția
Glorioasă din 1688-89 a dus la răsturnarea putereii regelui Iacob al VII-lea al Scoției și al II-lea al
Angliei de către Parlamentul englez în favoarea lui William și Mary(d).
Împreună cu țări precum Franța, Norvegia, Suedia și Finlanda, Scoția a trecut printr-o foamete în
1690. Mortalitatea mare, natalitatea scăzută și emigrația au redus populația din unele părți ale țării,
cu 10 până la 15%.[60]
În 1698, Company of Scotland(d) a încercat un proiect de a pune la punct o colonie comercială
la Istmul Panama. Aproape fiecare proprietar de pământ scoțian care a avut bani puși deoparte a
investit în schema Darien(d). Eșecul acesteia a dus la scăpătarea acestor latifundiari, dar nu și la
sărăcirea orașelor. Cu toate acestea, nobilii scăpătați, împreună cu pericolul invaziei engleze, a jucat
un rol important în a convinge elita scoțiană să accepte unirea cu Anglia.[61][62]
La 22 iulie 1706, Tratatul de Uniune(d) a fost convenit între reprezentanții Parlamentului Scoției(d) și
ai Parlamentului Angliei(d) și, în anul următor, Legile de Uniune au fost adoptate de ambele
parlamente pentru a crea Regatul Unit al Marii Britanii, începând de la 1 mai 1707.

Secolul al XVIII-lea[modificare | modificare sursă]

Ilustrație de David Morier a bătăliei de la Culloden(d).

Cum taxele comerciale vamale cu Anglia erau acum desființate, comerțul a înflorit, în special
cu America Colonială. Clipperele aparținând mogulilor tutunului din Glasgow erau cele mai rapide
nave pe traseul către Virginia. Până la Războiul de Independență din 1776, Glasgow a fost cel mai
mare port din lume la comerțul cu tutun.[63] Diferențele între averile clasei negustorilor
din Lowlands(d) și ale vechilor clanuri din Highlands(d) s-au adâncit, amplificând secole de diviziune.
Pretendenții detronați, din ramura Stuart iacobită(d) au rămas populari în Highlands și în nord-est, în
special în rândul populației care nu era prezbiteriană, între care se numărau romano-catolicii
și protestanții adepți ai Bisericii Episcopale(d) (anglicanii scoțieni). Cu toate acestea, două
mari răscoale iacobite(d) declanșate în 1715 și 1745 nu au reușit să înlăture dinastia de Hanovra de
pe tronul Britanic. Amenințarea răscoalelor iacobite pentru Regatul Unit și pentru monarhi s-a
încheiat efectiv cu bătălia de la Culloden(d), Marea Britanie este ultima luptă de câmp(d) din istoria
Marii Britanii. Această înfrângere a deschis calea pentru transferuri de populație indigenă pe scară
largă din Highlands și din Insule, denumiteHighland Clearances(d).
Iluminismul Scoțian(d) și Revoluția Industrială au făcut din Scoția un centru intelectual, industrial și
comercial[64]–într-atât încât Voltaire spunea: „În Scoția căutăm toate ideile noastre de
civilizație.”[65] După dispariția iacobitismului și acceptarea Uniunii, mii de scoțieni, în principal
lowlanderi, au ocupat numeroase poziții de putere în politică, administrație publică, armată și marină,
comerț, economie, colonii, întreprinderi și alte domenii în tot Imperiul Britanic emergent. Istoricul Neil
Davidson observa că „după 1746, a existat un nivel cu totul nou de participare a scoțienilor la viața
politică, în special în afara Scoției.” Davidson precizează, de asemenea, că „departe de a fi
«periferică» în economia britanică, Scoția – sau, mai precis, Lowlandul – s-a aflat în centrul său."[66]

Secolul al XIX-lea[modificare | modificare sursă]

Transport pe Clyde, de John Atkinson Grimshaw, 1881

Legea Scoțiană de Reformă din 1832(d) a crescut numărul de parlamentari scoțieni și a extins
drepturile politice asupra a mare parte din clasa de mijloc.[67] De la mijlocul secolului, au început să
crească vocile ce solicitau autonomia Scoției, și ca urmare a fost reînființată funcția de secretar de
stat pentru Scoția(d).[68] Spre sfârșitul secolului, printre prim-miniștrii britanici de origine scoțiană s-au
numărat William E. Gladstone[69] și contele de Rosebery.[70] Spre sfârșitul secolului al XIX-lea,
importanța crescândă a clasei muncitoare a fost marcată de succesul lui Keir Hardie în alegerile
parțiale din Mid Lanarkshire, 1888(d), care au dus la întemeierea Partidului Laburist Scoțian(d), care a
fost absorbit în Partidul Laburist Independent(d) în 1895, Hardie fiind primul lider al acestuia.[71]
Glasgow a devenit unul dintre cele mai mari orașe din lume, și a fost cunoscut ca „al Doilea Oraș al
Imperiului”, după Londra.[72] După 1860, șantierele navale de pe malul Clyde-ului s-au specializat în
vapoare din fier (după 1870, din oțel), material care a înlocuit rapid lemnul atât la flotele comerciale
cât și la cele de luptă. A devenit principalul centru de construcții navale al lumii.[73] Deși au adus
locuri de muncă și bogăție, evoluțiile industriale au fost atât de rapide încât locuințele, urbanismul, și
sănătatea publică nu au ținut pasul cu ea și, pentru un timp, condițiile de viață în câteva dintre orașe
erau deosebit de rele, din cauza supraaglomerării, mortalității infantile ridicate și a creșterii incidenței
cazurilor de tuberculoză.[74]
Walter Scott, ale cărui Romane Waverley(d) au contribuit la definirea identității scoțiene în secolul al XIX-lea.

Se consideră de obicei că Iluminismul Scoțian s-a încheiat spre sfârșitul secolului al XVIII-lea,[75] dar
un număr disproporționat de mare de contribuții scoțiene la patrimoniul științific și literar britanic a
continuat timp de încă 50 de ani sau mai mult, datorită unor figuri ca fizicienii James Clerk
Maxwell și Lord Kelvin, inginerii și inventatorii James Watt și William Murdoch(d), a cărui activitate a
fost critică pentru evoluțiile tehnologice ale Revoluției Industriale din Anglia.[76] În literatură, cea mai
de succes figură a jumătății secolului al XIX-lea a fost Walter Scott. Prima sa lucrare în
proză, Waverley(d) în 1814, este considerată a fi primul roman istoric.[77] A lansat o carieră de mare
succes și a contribuit la definirea și popularizarea identității culturale scoțiene.[78] În secolul al XIX-
lea, mai mulți autori de origine scoțiană au căpătat reputație internațională, între ei numărându-
se Robert Louis Stevenson, Arthur Conan Doyle, J. M. Barrie și George MacDonald(d).[79] Scoția a
jucat un rol major și în dezvoltarea artelor și arhitecturii. Școala din Glasgow(d), care s-a dezvoltat în
secolul al XIX-lea, și a înflorit în secolul al XX-lea, a produs un amestec distinctiv de influențe, între
care redeșteptarea celtică(d) de Arts and Crafts, și japonismul(d), care au găsit susținere în lumea artei
moderne a întregii Europe continentale și a ajutat la definirea stilului Art Nouveau. Printre promotorii
acesteia s-a numărat arhitectul și artist Charles Rennie Mackintosh.[80]
Această perioadă a adus un proces de reabilitare a culturii Highlandului. În 1820, ca parte
a redeșteptării romantice, tartanul și kiltul au fost adoptate de către membrii elitei sociale, nu doar în
Scoția, dar în întreaga Europă,[81][82] în urma popularității ciclului Ossian al lui Macpherson[83][84] și apoi
a romanelor Waverely ale lui Walter Scott.[85] Cu toate acestea, Highlandul a rămas foarte sărac și
tradiționalist.[86] Dorința de a îmbunătăți agricultura și profiturile au condus la Highland Clearances(d),
în care o mare parte a populației din zonele muntoase a suferit transferuri forțate, iar terenurile au
fost împrejmuite, în principal pentru a putea fi utilizate la creșterea ovinelor. Aceste schimbări
au urmat modelul schimbărilor agricole din toată Marea Britanie, dar au rămas notorii mai ales ca
urmare a momentului târziu în care s-au făcut, a lipsei de protecție juridică pentru arendașii sezonieri
în dreptul scoțian(d), abandonarea bruscă și forțată a sistemului tradițional al clanurilor, și brutalitatea
multor evacuări.[87] Unul din rezultate a fost un continuu exod al țăranilor către orașe, sau chiar mai
departe, în Anglia, Canada, America sau Australia.[88] Populația Scoției a crescut în mod constant în
secolul al XIX-lea, de la 1.608.000 la recensământul din anul 1801 la 2.889.000 în 1851 și 4.472.000
în 1901.[89] Chiar și cu dezvoltarea industriei, tot nu erau suficiente de locuri de muncă bune. Ca
urmare, în perioada 1841-1931, aproximativ 2 milioane de scoțieni au emigrat în America de Nord și
Australia, și alți 750.000 de scoțieni s-au mutat în Anglia.[90]
Adunarea Tulburării; pictat de David Octavius Hill.

După ani lungi de luptă în politica bisericească, în 1834 evanghelicii au dobândit controlul
asupra Adunării Generale(d) și au adoptat Legea Vetoului, care permitea congregațiilor să respingă
numirile „intruzive” de pastori făcute sub influența unor donatori sau ctitori înstăriți. A urmat
„Conflictul de Zece Ani”, un șir de dispute legale și lupte politice, încheiat cu înfrângerea
neintruzioniștilor în instanțele civile. Rezultatul a fost separarea de biserică a unor neintruzioniști, în
frunte cu dr. Thomas Chalmers(d), cunoscută ca Marea Perturbare din 1843(d). Aproximativ o treime
din cler, în principal din nord și din Highland, s-au separat și au format Biserica Liberă a Scoției(d).
[91]
 În secolul al XIX-lea, diviziunile crescânde între calvinii fundamentaliști și teologii liberali au dus la
o nouă ruptură în sânul Bisericii Libere, calvinii rigizi despărțindu-se de aceasta pentru a
forma Biserica Presbiteriană Liberă(d) în 1893.[92] Emanciparea Catolică(d) din 1829 și afluxul unui
număr mare de imigranți irlandezi, în special după anii foametei de la sfârșitul deceniului anilor 1840,
îndreptat în principal către centrele mari din Lowland cum ar fi Glasgow, a condus la o transformare
a situației catolicilor. În 1878, în ciuda opoziției, în țară s-a restaurat o ierarhie bisericească romano-
catolică, și catolicismul a devenit unul din cultele importante din Scoția.
Împreună, industrializarea, urbanizarea și Perturbarea din 1843 au subminat tradiția școlilor
parohiale. Din anul 1830, statul a început să finanțeze construcția de clădiri cu granturi; apoi, din
1846 a început să finanțeze școli prin sponsorizare directă; iar în 1872, Scoția a trecut la un sistem
de școli în mare parte gratuite și finanțate de stat și administrate de consilii școlare locale, similar cu
cel din Anglia.[93] Universitatea din Glasgow(d) a devenit un lider al învățământului superior britanic,
răspunzând la nevoile educaționale ale tinerilor din mediul urban și din clasa negustorilor, spre
deosebire de clasele superioare.[94] Universitatea din St Andrews a fost prima care a început să
admită femei. Din 1892, toate universitățile scoțiene puteau să pregățească femei și numărul de
studente al acestora a crescut constant până la începutul secolului al XX-lea.[95]