Islanda[a] 

(în islandeză Ísland; pronunție islandeză: /ˈislant/) este o țară insulară nordică aflată

între Atlanticul de Nord și Oceanul Arctic. Are o populație de 364.260 de locuitori pe o suprafață de
103.000 km², ea fiind astfel țara cu cea mai rarefiată populație din Europa.[7] Capitala și cel mai mare
oraș al țării este Reykjavík; zonele lui înconjurătoare din sud-vestul țării dețin două treimi din
populație. Insula conține vulcani activi și izvoare geotermale. Interiorul ei constă în principal dintr-un
platou caracterizat de câmpii nisipoase și de lavă, munți și ghețari, din care mai multe râuri glaciare
curg către mare prin câmpia litorală. Islanda este încălzită de Curentul Golfului și are o climă
temperată, în ciuda latitudinii mari la care se află, în apropierea cercului polar de nord.
Conform vechiului manuscris Landnámabók, colonizarea Islandei a început în 874 e.n., când
căpetenia norvegiană Ingólfur Arnarson a devenit primul locuitor permanent al insulei.[8] În secolele
ce au urmat, scandinavii au colonizat Islanda, aducând cu ei thralli(d) (sclavi, sau iobagi) de origine
celtică.
Insula a fost guvernată ca o comunitate independentă(d) de către parlamentul local, Althingul, una din
cele mai vechi adunări legislative din lume care încă funcționează. După o perioadă de frământări,
Islanda a intrat sub dominație norvegiană în secolul al XIII-lea. Formarea Uniunii de la Kalmar în
1397 a unificat regatele Norvegiei, Danemarcei și Suediei. Islanda a intrat și ea odată cu Norvegia în
acea uniune, dar la dizolvarea ei prin ieșirea Suediei în 1523, Islanda a intrat sub control danez.
Regatul Danez a introdus luteranismul în Islanda în 1550.[9]
În urma Revoluției Franceze și a Războaielor Napoleoniene, s-a conturat lupta Islandei pentru
independență, care a culminat cu obținerea independenței în 1918(d) și înființarea Regatului Islandei,
având ca șef de stat monarhul Danemarcei(d), stat cu care se afla în uniune personală. Pe
durata ocupației Danemarcei(d) în al Doilea Război Mondial, Islanda a votat cu majoritate covârșitoare
să devină republică în 1944(d), punând astfel capăt ultimelor legături formale rămase cu Danemarca.
Până în secolul al XX-lea, Islanda s-a bazat mai ales pe pescuit și agricultură. Industrializarea
pescăriilor și Planul Marshall implementat după al Doilea Război Mondial au adus prosperitate și
Islanda a devenit una dintre cele mai bogate și mai dezvoltate țări din lume. În 1994, Islanda a
devenit parte a Zonei Economice Europene, ceea ce a susținut diversificarea economiei și serviciilor
financiare.
Islanda are o economie de piață cu impozite relativ mici, comparativ cu alte țări membre OCDE,[10] și
are cea mai mare rată de apartenență la sindicate din lume.[11] Statul întreține un sistem de cheltuieli
sociale tipic nordic(d) care furnizează asistență sanitară universală(d) și educație terțiară(d) pentru toți
cetățenii.[12] Islanda se clasează pe primele locuri la indicii democrației și egalității(d), fiind a treia țară
din lume după mediana averii adulților(d). În 2020, a ajuns pe locul patru în lume după indicele ONU
al dezvoltării umane,[13] și este pe primul loc la indicele global al păcii(d). Islanda se alimentează
aproape în întregime cu energie regenerabilă.
Cultura islandeză este bazată pe moștenirea scandinavă. Majoritatea islandezilor sunt urmașii
coloniștilor germanici și celtici. Limba islandeză, o limbă germanică de nord, a evoluat din nordica
veche și este strâns înrudită cu feroeza și cu dialectele norvegiene vestice. Moștenirea culturală a
țării cuprinde bucătăria tradițională, literatura și saga medievale. Islanda are cea mai mică populație
dintre toate țările membre NATO și este singura care nu are o armată, apărarea țării fiind în sarcina
unei paze de coastă cu armament restrâns.

Istorie[modificare | modificare sursă]
Colonizarea și prima comunitate 874–1262[modificare | modificare sursă]
Debarcare vikingilor în Islanda – desen din secolul al XIX-lea, de Oscar Wergeland(en).

Ingólfur Arnarson (în islandeza modernă: Ingólfur Arnarson), primul colonist scandinav care a locuit permanent
Islanda

Conform Landnámabók și Íslendingabók(en), călugării celți denumiți Papar(en) ar fi trăit în Islanda

înaintea sosirii coloniștilor scandinavi, posibil ca parte a unei misiuni hiberno-scoțiene. Săpături
arheologice recente au scos la iveală la Hafnir(d), în peninsula Reykjanes(d), ruinele unei
cabane. Datarea cu carbon arată că ea a fost abandonată cândva între 770 și 880.[14]
Exploratorul viking suedez Garðar Svavarsson(en) a fost primul care a făcut înconjurul Islandei în 870
și a stabilit că este vorba de o insulă.[15] El a iernat acolo și a construit o casă la Húsavík(en). Garðar a
plecat în vara următoare, dar unul dintre oamenii săi, Náttfari(en), a hotărât să rămână în urmă cu doi
sclavi. Náttfari s-a stabilit în ceea ce astăzi se numește Náttfaravík și a devenit primul locuitor
permanent al Islandei.[16][17]
Căpetenia nordică Ingólfr Arnarson și-a construit o gospodărie în Reykjavíkul de astăzi în anul 874.
Ingólfr a fost urmat de mulți alți coloniști emigranți, în mare parte scandinavi cu thrallii(d) lor, dintre
care mulți erau irlandezi sau scoțieni. Până în 930, majoritatea terenului arabil al insulei fusese luat
în proprietate; Althing, o adunare legislativă și judecătorească, a fost înființat pentru a reglementa
Comunitatea Islandeză. Lipsa de teren arabil a servit drept imbold pentru colonizarea Groenlandei
începând cu 986.[18] Perioada acestor colonizări timpurii a coincis cu Perioada Caldă Medievală,
când temperaturile erau similare celor de la începutul secolului al XX-lea.[19] În acest moment, circa
25% din teritoriul Islandei era acoperit cu păduri, față de 1% cât a mai rămas astăzi.[20] Creștinismul
a fost adoptat prin consens pe la 999–1000, deși păgânismul nordic(en) a mai persistat în rândurile
unor segmente ale populației câțiva ani de atunci.

Evul Mediu[modificare | modificare sursă]

Ósvör, replică a unui vechi avanpost pescăresc de lângă Bolungarvík(en)

Reprezentare din secolul al XIX-lea a unei adunări de Alþingi a Comunității Islandeze, desfășurat la Þingvellir(d)

Comunitatea Islandeză a durat până în secolul al XIII-lea, când sistemul politic gândit de primii
coloniști s-a dovedit incapabil să rezolve problema creșterii puterii căpeteniilor islandeze.[21] Luptele
interne pentru putere și agitația populației din Epoca Sturlungilor a dus la semnarea Vechiului
Legământ(en) în 1262, prin care s-a pus capăt Comunității independente și a adus Islanda sub
coroana norvegiană. Posesiunea Islandei a trecut în 1397 la Uniunea de la Kalmar, când regatele
Norvegiei, Danemarcei și Suediei s-au unit. După ieșirea Suediei din această uniune în 1523,
Islanda a rămas dependență norvegiană, ca parte a regatului Danemarca–Norvegia.
În secolele ce au urmat, Islanda a devenit una dintre cele mai sărace țări ale Europei. Solul nefertil,
erupțiile vulcanice, despădurirea și clima dificilă au făcut ca viața să fie grea într-o societate în care
subzistența depindea aproape exclusiv de agricultură. Moartea neagră a pătruns în Islanda de două
ori, prima dată în 1402–1404 și din nou în 1494–1495.[22] Prima epidemie a ucis între 50% și 60% din
populație, iar a doua între 30% și 50%.[23]

Reforma și începuturile Epocii Moderne[modificare | modificare sursă]

Pe la jumătatea secolului al XVI-lea, ca parte a Reformei Protestante, regele Christian al III-lea al
Danemarcei a început să impună tuturor supușilor săi luteranismul. Jón Arason(en), ultimul episcop
catolic de Hólar(en), a fost decapitat în 1550 împreună cu doi dintre fiii lui. Țara a devenit oficial
luterană și luteranismul a rămas de atunci religia dominantă.
În secolele al XVII-lea și al XVIII-lea, Danemarca a impus Islandei niște restricții comerciale dure(en).
Dezastrele naturale, inclusiv erupțiile vulcanice și bolile, au contribuit la scăderea populației. Pirații
din diferite țări, inclusiv de pe Coasta Barbară, au venit în expediții de jaf la așezările de pe coastă și
au răpit oameni, luându-i ca sclavi.[24][b] O mare epidemie de variolă a ucis în secolul al XVIII-lea o
treime din populație.[25][26] În 1783, vulcanul Laki(en) a erupt, cu efecte devastatoare.[27] În anii de după
erupție, perioadă denumită Greutățile Ceții(en) (în islandeză, Móðuharðindin), peste jumătate din
animale au murit. Circa un sfert din populație a murit în foametea ce a urmat.[28]

Mișcarea pentru independență 1814–1918[modificare | modificare sursă]

În 1814, în urma Războaielor Napoleoniene, regatul Danemarca-Norvegia a fost despărțit în două
regate separate prin tratatul de la Kiel, dar Islanda a rămas dependentă de Danemarca. De-a lungul
secolului al XIX-lea, clima țării a continuat să se răcească, ceea ce a dus la o emigrație masivă
în Lumea Nouă, în special în regiunea Gimli(en), Manitoba, Canada, localitate poreclită de atunci Noua
Islandă(en). Circa 15.000 de oameni au emigrat, dintr-o populație totală de 70.000.[29]
Conștiința națională a apărut în prima jumătate a secolului al XIX-lea, inspirată fiind de
ideile naționalismului romantic din Europa continentală. O mișcare pentru independența Islandei a
început să se formeze în anii 1850 sub conducerea lui Jón Sigurðsson(en), pe baza naționalismului
islandez incipient inspirat de Fjölnismenn(en) și de alți intelectuali islandezi cu studii în Danemarca. În
1874, Danemarca a acordat Islandei o constituție și o autonomie limitată. Autonomia a fost extinsă
în 1904, iar Hannes Hafstein(en) a fost primul care a îndeplinit funcția de ministru pentru Islanda(en) în
cabinetul danez.

Regatul Islandei 1918–1944[modificare | modificare sursă]

HMS Berwick(en) a condus invazia britanică a Islandei

Actul de Uniune Dano-Islandeză(en), acord semnat cu Danemarca la 1 decembrie 1918 și valabil

25 de ani, recunoștea Islanda ca stat complet suveran, aflat în uniune personală cu Danemarca.
Guvernul Islandei a înființat ambasadă la Copenhaga și a cerut Danemarcei să se ocupe de politica
externă a Islandei. Ambasadele daneze din toată lumea au început să arboreze două steme și două
drapele: ale Regatului Danemarcei și ale Regatului Islandei.
În timpul celui de al Doilea Război Mondial, Islanda și-a declarat neutralitatea, alături de Danemarca.
După ce Germania a ocupat Danemarca(en) la 9 aprilie 1940, Althingul a înlocuit regele cu un regent
și a declarat că guvernul islandez trebuie să preia controlul asupra afacerilor sale externe și asupra
altor probleme de care până atunci se ocupa Danemarca. O lună mai târziu, forțele armate
britanice au invadat și au ocupat țara(en), încălcând neutralitatea islandeză. În 1941, ocupația a fost
preluată de Statele Unite, pentru ca Regatul Unit să-și utilizeze trupele în altă parte, aranjament pe
care în cele din urmă l-au acceptat și autoritățile islandeze.

Republică independentă, 1944–prezent[modificare | modificare sursă]

Ciocnirea unui vas islandez cu unul britanic în Oceanul Atlantic în timpul „Războaielor Morunului”(en)

La 31 decembrie 1943, Actul de Uniune Dano-Islandeză(en) a expirat după 25 de ani. Începând cu 20

mai 1944, islandezii au votat într-un referendum de patru zile propunerile de a încheia uniunea
personală cu Danemarca, de a aboli monarhia și de a înființa o republică. Rezultatul a fost 97% din
voturi pentru încheierea uniunii și 95% în favoarea noii constituții republicane.[30] Islanda a devenit
oficial republică la 17 iunie 1944, cu Sveinn Björnsson(en) primul președinte.
În 1946, forțele de ocupație ale Aliaților au părăsit Islanda. Țara a devenit oficial membru NATO la
30 martie 1949, în ciuda unor controverse și proteste ce au avut loc în țară(en). La 5 mai 1951, s-a
semnat un acord de apărare cu Statele Unite. Soldații americani s-au întors în Islanda sub
egida Forței de Apărare a Islandei(en), și a rămas acolo de-a lungul întregului Război Rece. SUA și-au
retras ultimele forțe la 30 septembrie 2006.
Islanda a prosperat în timpul războiului. Perioada imediat de după război a fost urmată de o creștere
economică substanțială, condusă de industrializarea pescuitului și de programele Planului Marshall,
prin care islandezii au primit cel mai mult ajutor pe cap de locuitor dintre toate țările europene (209
dolari, în timp ce Olanda distrusă de război era pe locul doi, la distanță, cu doar 109 dolari).[31][32]
Anii 1970 au fost marcați de Războaiele Morunului(en) — dispute cu Regatul Unit pe tema extinderii
limitelor de pescuit ale Islandei până la 200 de mile în largul coastelor. Islanda a găzduit un summit
la Reykjavík în 1986(en) între președintele Statelor Unite Ronald Reagan și premierul sovietic Mihail
Gorbaciov, în care s-au făcut pași importanți către dezarmarea nucleară(en). După câțiva ani, Islanda
a devenit prima țară care a recunoscut independența Estoniei, Letoniei și Lituaniei, care s-au
separat de URSS. În anii 1990, țara și-a extins rolul pe plan internațional, dezvoltând o politică
orientată către cauze umanitare și de menținere a păcii. În acest scop, Islanda a furnizat ajutoare și
expertiză diferitelor misiuni de intervenție coordonate de NATO în Bosnia, Kosovo și în Irak.[33]
Islanda a aderat la Zona Economică Europeană în 1994, după care economia s-a liberalizat și s-a
diversificat mult. Relațiile economice internaționale au crescut mai mult după 2001, când proaspăt
dereglementatele bănci islandeze au început să acumuleze cantități masive de datorii externe,
contribuind la o creștere cu 32% a venitului național brut(en) între 2002 și 2007.[34][35]
Explozia economică și criza[modificare | modificare sursă]
În anii 2003–2007, după privatizarea sectorului bancar sub guvernul lui Davíð Oddsson(en), Islanda a
trecut către o economie bazată pe investiții străine și pe servicii financiare.[36] Ea devenea rapid una
dintre cele mai prospere țări din lume, dar a fost lovită puternic de o criză financiară majoră(en).
[36]
 Criza a avut ca rezultat cea mai mare emigrare din Islanda de la 1887 până atunci, un număr de
5.000 de oameni părăsind țara în 2009.[37] Economia Islandei s-a stabilizat sub guvernul Jóhannei
Sigurðardóttir, și a crescut cu 1,6% în 2012.[38] Numeroși islandezi au rămas însă nemulțumiți de
starea economiei, de promisiunile neonorate și de politicile de austeritate ale guvernului, astfel
încât Partidul Independenței(en) a revenit la putere într-o coaliție cu Partidul Progresist(en) după alegerile
din 2013.[39]

Geografie[modificare | modificare sursă]
Articol principal: Geografia Islandei.

Harta fizică generală

Islanda se află la limita între Oceanele Atlantic și Arctic. Insula principală se află în întregime la sud
de cercul polar de nord, care trece prin mica insulă islandeză Grímsey(en) aflată în largul coastei
nordice a insulei principale. Țara se află între paralelele de 63° și 67° latitudine nordică și între
meridianele de 25° și 13 grade longitudine vestică.
Islanda este mai aproape de Europa continentală decât de America de Nord continentală; astfel,
insula este de regulă inclusă în Europa din motive istorice, politice, culturale și practice. Din punct de
vedere geologic, insula cuprinde părți din ambele plăci continentale. Cel mai apropiat uscat este
Groenlanda (290 km). Cele mai apropiate uscaturi din Europa sunt Insulele Feroe (420 km); insula
Jan Mayen (570 km); insulele Shetland și Hebridele Exterioare, ambele la circa 740 km; coastele
scoțiene ale Marii Britanii și Orkney, ambele la circa 750 km. Coastele Norvegiei și deci continentul
european propriu-zis se află la circa 970 km distanță.

Trei peisaje islandeze tipice.

Islanda este a 18-a cea mai mare insulă din lume, și a doua insulă a Europei după Marea Britanie.
Insula principală are 101.826 km², dar întreaga țară cuprinde 103.000 km² de uscat, dintre care
62,7% este tundră. Există treizeci de insule minore aparținând arhipelagului islandez, inclusiv puțin
populata Grímsey și arhipelagul Vestmannaeyjar. Lacurile și ghețarii acoperă 14,3% din suprafață;
doar 23% conține vegetație.[40] Cele mai mari lacuri sunt Þórisvatn(en) (lac de acumulare): 83–88 km²
și Þingvallavatn(en): 82 km²; alte lacuri importante sunt și Lagarfljót(en) și Mývatn(en). Jökulsárlón(en) este
cel mai adânc, având 248 m.[41]
Geologic, Islanda face parte din Dorsala Atlantică, zonă din mijlocul oceanului unde scoarța
oceanică se depărtează și se formează altă scoarță. Această zonă a dorsalei oceanice se află peste
o pană a mantalei, făcând ca Islanda să se înalțe deasupra nivelului mării. Dorsala marchează limita
între Placa Eurasiatică și Placa Nord-Americană, iar Islanda a apărut prin procesele
de rifting și acreție(en) prin fenomene vulcanice de-a lungul dorsalei.[42]
Coasta de 4.970 de kilometri a Islandei este punctată de numeroase fiorduri, zone în care se află și
majoritatea așezărilor. Interiorul insulei, Înălțimile Islandei, este o zonă rece și nelocuibilă, cu nisip,
munți și câmpii de lavă. Marile orașe sunt capitala Reykjavík, cu orașele
înconjurătoare Kópavogur, Hafnarfjörður și Garðabær, localitatea Reykjanesbær aflată în
împrejurimi, unde se află aeroportul internațional, și orașul Akureyri din nordul Islandei. Insula
Grímsey de pe cercul polar de nord conține cea mai nordică zonă locuită din Islanda.[43] Islanda are
trei parcuri naționale: Vatnajökull(en), Snæfellsjökull(en), și Þingvellir(en).[44] Țara este considerată un
„puternic performer” în protecția mediului, fiind clasată pe locul 13 după Indicele Performanței
Ecologice calculat de Universitatea Yale în 2012.[45]

Islanda, văzută din spațiu la 29 ianuarie 2004

 

Suðureyri
(en)

Norðfjörður
(en)


 erupția lui Eyjafjallajökull
 

Sudul Islandei, lângă Drumul Inelar, privit către nord în timpul iernii lui 2001

Geologia[modificare | modificare sursă]

Geysir din valea Haukadalur(en), izvor geotermal care a dat numele gheizerelor, cel mai vechi cunoscut în lume

Pământ foarte tânăr din punct de vedere geologic, Islanda se află atât pe punctul fierbinte
islandez(en) cât și pe Dorsala Atlantică, care trece chiar prin ea. Această poziție face ca insula să fie
foarte activă din punct de vedere geologic, având numeroși vulcani activi, cei mai importanți
fiind Hekla, Eldgjá(en), Herðubreið(en) și Eldfell(en).[46] Erupția vulcanului Laki(en) din 1783–1784 a dus la o
foamete în care a murit o pătrime din populația insulei.[47] Mai mult, acea erupție a produs nori de
praf și ceață în aproape toată Europa și în părți din Asia și Africa timp de mai multe luni, afectând
clima și din alte zone.[48]
Islanda are numeroase gheizere, între care Geysir, de la care vine și cuvântul, dar și
celebrul Strokkur, care erupe la fiecare 5–10 minute. După o fază de inactivitate, Geysir a reluat
erupțiile după o serie de cutremure în 2000. Geysir și-a redus apoi însă din nou activitatea și erupe
rar.
Fiind disponibilă energia geotermală pe scară largă, și prin exploatarea a numeroase râuri și
cascade pentru energie hidroelectrică, majoritatea locuitorilor au acces la apă caldă, încălzire și
electricitate ieftină. Insula este formată în principal din bazalturi, lave cu conținut redus de dioxid de
siliciu, asociată vulcanismului efuziv(en) care apare și în Hawaii. Islanda are însă o varietate de tipuri
de vulcani, (compoziți și de fisură), mulți producând lave mai evoluate, cum ar
fi riolitele și andezitele. Islanda are sute de vulcani, dintre care 30 de sisteme vulcanice sunt active.
[49]

Surtsey, una dintre cele mai tinere insule din lume, face parte din Islanda. Denumită după personajul
mitologic Surt, ea s-a ridicat deasupra oceanului într-o serie de erupții vulcanice între 8 noiembrie
1963 și 5 iunie 1968.[43] Doar cercetătorii care cercetează colonizarea noii insule de către viața de
uscat au voie să viziteze insula.[50]
La 21 martie 2010, vulcanul Eyjafjallajökull din sudul Islandei a erupt pentru prima oară după 1821,
obligând 600 de oameni să-și părăsească locuințele.[51] Alte erupții din 14 aprilie au obligat alte sute
de oameni să-și părăsească locuințele.[52] Norul de cenușă vulcanică a produs perturbări majore ale
traficului aerian în întreaga Europă.[53]

Clima[modificare | modificare sursă]

Ghețarul Eyjafjallajökull, unul dintre cei mai mici ghețari din Islanda

Clima zonelor de coastă ale Islandei este subpolară oceanică. Curentul Atlanticului de Nord asigură
temperaturi medii anuale mai ridicate decât în majoritatea locurilor de la latitudini similare. Climă
asemănătoare se întâlnește în Insulele Aleutine, în Peninsula Alaska și în Țara Focului, deși toate
aceste regiuni sunt mai apropiate de Ecuator. În ciuda apropierii de zona arctică, coastele Islandei
nu sunt blocate de gheață deloc pe timpul iernii. Incursiunile ghețurilor sunt rare, ultima fiind
înregistrată pe coasta de nord în 1969.[54]
Clima variază de la o zonă la alta a insulei. În general, coasta sudică este mai caldă, mai umedă și
mai vântoasă decât nordul insulei. Înălțimile din centru sunt cele mai reci zone ale țării. Șesurile
interioare din nord sunt cele mai aride. Iarna cade mai multă zăpadă în nord decât în sud.
Cea mai ridicată temperatură înregistrată vreodată a fost de 30,5 °C la 22 iunie 1939 la Teigarhorn
pe coasta de sud-est. Cea mai scăzută a fost de −38 °C la 22 ianuarie 1918 la Grímsstaðir și la
Möðrudalur în nord-est. Recordurile de temperatură pentru Reykjavík sunt de 26,2 °C la 30 iulie
2008, și de −24.5 °C la 21 ianuarie 1918.

Biodiversitatea[modificare | modificare sursă]
Există circa 1.300 de specii de insecte cunoscute în Islanda, un număr mic comparativ cu al altor țări
(în toată lumea au fost descrise peste un milion de specii). Singurul mamifer terestru indigen găsit
de oameni la sosirea lor pe insulă a fost vulpea polară,[55] sosită pe insulă la sfârșitul Erei Glaciare,
mergând pe marea înghețată. În cazuri rare, vântul a adus pe insulă și lilieci, dar aceștia nu se pot
înmulți aici. Urșii polari sosesc ocazional din Groenlanda, dar ei doar vizitează insula, neexistând o
populație islandeză de urși polari.[56] Nu există reptile sau amfibieni autohtoni.[57]