NORVEGIA

Norvegia (bokmål: Norge, nynorsk: Noreg) sau Regatul Norvegiei

(Kongeriket Norge, Kongeriket Noreg) este un stat în Europa de Nord, situat în vestul
Peninsulei Scandinave, între Oceanul Atlantic (Marea Nordului), Oceanul Arctic
(Marea Barents și Marea Norvegiei), Federația Rusă, Finlanda și Suedia. Este divizat
in 19 districte (fylke). Orașe principale ale Norvegiei sunt: Oslo (capitală statului),
Bergen, Trondheim, Stavanger, Kristiansand, Drammen, Skien, Tromsø și Molde.

Perioada preistorică și era vikingă

Descoperirile arheologice arată că teritoriul Norvegiei a fost locuit cel puțin

începând cu 10.000 î.Hr. Majoritatea istoricilor consideră că nucleul populațiilor care
au colonizat Scandinavia se află în Germania de astăzi. În primele secole d.Hr.,
Norvegia de azi era împărțită în mici regate. Conform tradiției, Harald Hårfagre a
reușit să unească aceste regate în 872 d.Hr., în urma Bătăliei de la Hafrsfjord din
Stavanger, devenind astfel primul rege al unei Norvegii unite.

Era vikingă, secolele VIII-XI d.Hr., a fost caracterizată de expansiune și

emigrare. Mulți norvegieni s-au stabilit în Islanda, Insulele Feroe, Groenlanda, și în
unele părți ale Britaniei și Irlandei. Orașele moderne Limerick, Dublin și Waterford
au fost fondate de coloniști norvegieni. Tradițiile nordice au fost înlocuite treptat de
creștinism, în secolele X și XI. Această creștinare este atribuită regilor misionari Olav
Tryggvasson și Sfântul Olav. Haakon cel Bun a fost primul rege creștin al Norvegiei,
la mijlocul secolului X, deși încercarea sa de a răspândi creștinismul în regat a eșuat.

Uniunea de la Kalmar, uniunea cu Danemarca

În 1319, Suedia și Norvegia au fost unite de regele Magnus Eriksson. În 1349, pesta a
omorât între 50% și 60% din populație, rezultând o perioadă de declin social și
economic. Politica regală a epocii a însemnat o serie de uniuni personale între țările
nordice. Norvegia, Danemarca și Suedia au ajuns să fie stăpânite de regina Margrethe
I a Danemarcei, când s-a creat uniunea de la Kalmar. Deși Suedia a decis separarea sa
de uniune în 1521, Norvegia a rămas până în 1814, deci 436 de ani. În timpul
naționalismului romantic din secolul XIX, această perioadă a fost metaforic numită
„Noaptea de 400 de ani”, deoarece toată puterea regală, administrativă și intelectuală
era concentrată în Danemarca, la Copenhaga. Odată cu introducerea protestantismului
în 1536, a fost desființat arhiepiscopatul de la Trondheim, și veniturile Bisericii au
fost distribuite la Curtea de la Copenhaga. Norvegia a pierdut pelerinii care veneau la
moaștele Sfântului Olav de la templul din Nidaros, și asta a însemnat și pierderea
contactului cu viața economică și culturală a Europei. În plus, teritoriul Norvegiei a
fost redus în secolul XVII, ea pierzând provinciile Båhuslen, Jemtland, și Herjedalen
în favoarea Suediei, în urma războaielor dintre Danemarca-Norvegia și Suedia.

Uniunea cu Suedia (secolul al XIX-lea)

`După ce Danemarca-Norvegia a fost atacată de Marea Britanie, a intrat într-o

alianță cu Napoleon, dar războiul a dus la condiții grele de viață și la foametea din
1812. Cum regatul Danemarcei a fost printre statele învinse în 1814, a fost obligat să
cedeze Norvegia în favoarea regatului Suediei, în timp ce vechile provincii
norvegiene Islanda, Groenlanda și Insulele Feroe au ajuns să depindă de coroana
daneză. Norvegia a profitat de ocazie pentru a-și proclama independența, adoptând o
Constituție bazată pe modelul american și cel francez, iar prințul danez Christian
Fredrik a fost proclamat rege pe 17 mai 1814. Asta a cauzat izbucnirea războiului
între Suedia și Norvegia. Cu toate acestea, armata suedeză nu era suficient de
puternică încât să-i înfrângă pe norvegieni, iar tezoreria Norvegiei nu îi permitea
acesteia susținerea unui război îndelungat, plus că flotele britanice și rusești blocaseră
coasta norvegiană; din toate aceste motive, Norvegia a acceptat să intre într-o uniune
personală cu Suedia. În urma acestei înțelegeri, Norvegia și-a putut păstra constituția
liberală și instituțiile independente, cu excepția ministerului de externe.

Această perioadă a fost marcată și de afirmarea naționalismului romantic în

Norvegia, norvegienii căutând să-și definească și exprime un caracter național
separat. Mișcarea s-a manifestat în toate domeniile culturii, inclusiv literatura (Henrik
Wergeland, Bjørnstjerne Bjørnson, Peter Christen Asbjørnsen, Jørgen Moe, Henrik
Ibsen), pictura (Hans Gude, Edvard Munch, Adolph Tidemand), muzica (Edvard
Grieg), și chiar și limba în sine. Încercările de a stabili o limbă norvegiană literară au
dus la cele două forme oficiale ale norvegienei care există astăzi : bokmål și nynorsk.

Istoria modernă

Christian Michelsen, un magnat al transportului naval norvegian și om de stat, prim

ministru al Norvegiei din 1905 până în 1907, a jucat un rol important în separarea
pașnică a Norvegiei de Suedia, pe 7 iunie 1905. După ce un referendum național a
decis că populația dorește o monarhie, și nu o republică, guvernul norvegian a oferit
tronul Norvegiei prințului danez Carol, și parlamentul l-a ales rege în unanimitate. A
fost proclamat rege cu numele Haakon al VII-lea, nume inspirat de regii medievali ai
Norvegiei independente. În 1898, s-a instaurat sufragiul universal pentru bărbați,
urmat de cel pentru femei în 1913.
 În timpul primului război mondial, Norvegia a fost un stat neutru. Cu toate
acestea, Norvegia fusese obligată de Marea Britanie să cedeze o mare parte din flota
ei comercială, vânzând-o Marii Britanii la prețuri mici, și a fost obligată să respecte
blocada comercială impusă Germaniei. Norvegia s-a declarat neutră și în al doilea
război mondial, dar a fost invadată de trupe germane pe 9 aprilie 1940. Norvegia nu
era pregătită pentru un astfel de atac-surpriză, așa că rezistența ei militară a durat doar
două luni. Forțele armate din nord au lansat o ofensivă împotriva trupelor germane în
Bătăliile de la Narvik, dar au fost obligate să se predea pe 10 iunie, după ce căderea
Franței a însemnat imposibilitatea Aliaților de a mai ajuta Norvegia. Regele Haakon și
guvernul norvegian au continuat lupta din exilul lor în Rotherhithe, Londra. În ziua
invaziei, liderul cooperaționist al micului partid Național-Socialist Nasjonal Samling,
Vidkun Quisling, a încercat să preia puterea în Stat, dar a fost oprit de ocupanții
germani. Puterea adevarată a fost în mâna liderului autorităților germane ocupante,
Reichskommissar Josef Terboven. Quisling, în calitate de ministru președinte, a
format un guvern cooperaționist, sub control german. De-a lungul celor cinci ani de
ocupație nazistă, norvegienii au format o mișcare de rezistență, care i-a combătut pe
germani pe calea armelor și prin dezobediență civilă. Mai important pentru Aliați,
însă, a fost rolul flotei comerciale norvegiene. La ora invaziei, Norvegia era pe locul
patru în lume în ceea ce privea marina comercială. Era condusă de compania
norvegiană de transport naval Nortraship, aflată atunci sub controlul Aliaților, și a
luat parte la toate operațiunile militare, de la evacuarea orașului Dunkirk până la
debarcarea în Normandia.

Istoria postbelică

Din 1945 până în 1961, Partidul Laburist a deținut o majoritate absolută în

parlament. Guvernul, condus de prim ministrul Einar Gerhardsen, a pus în practică un
program bazat pe ideile economice ale lui Keynes, punând accent pe industrializare
finanțată, cooperare între sindicatele de comerț și organizațiile angajatorilor. Multe
dintre măsurile statului de controlare a economiei, impuse pe durata războiului, au
continuat, cu toate că raționalizarea produselor lactate s-a anulat în 1949. Cu toate
acestea, controlul prețurilor și raționalizarea caselor și mașinilor a continuat până în
1960.

Alianța cu Marea Britanie și SUA de pe vremea războiului a fost continuată în

perioada postbelică. Deși aveau ca scop implementarea unei economii socialiste,
Partidul Laburist s-a distanțat treptat de comuniști (în special după ce Uniunea
Sovietică a preluat controlul asupra Cehoslovaciei în 1948), și a întărit legăturile cu
SUA în ceea ce privea politica externă și de apărare. Norvegia a beneficiat de Planul
Marshall începând cu 1947, s-a alăturat CEE un an mai târziu, și a intrat în NATO în
1949 (ca membru fondator).
 În jurul anului 1975, atât procentajul, cât și numărul absolut al muncitorilor
industriali și-a atins apogeul. De atunci, industriile care aveau nevoie de forță de
muncă masivă, și servicii precum producția în masă în fabrici și transportul naval, au
ajuns să depindă de sedii în alte țări. În 1969, Philips Petroleum a descoperit resurse
de țiței în Câmpia Ekofisk. În 1973, guvernul a fondat compania de petrol controlată
de stat, Statoil. Producția de petrol nu a constituit un venit net înainte de 1980, din
cauza investițiilor majore care au fost necesare în industria de petrol.

Norvegia a fost unul dintre membrii fondatori ai Asociației Europene de Liber

Schimb (AELS). Două referendumuri privind aderarea la Uniunea Europeană s-au
lovit de refuzul populației, totuși la limită, în 1972 și 1994. În 1981, un guvern al
conservatorilor condus de Kåre Willoch i-a înlocuit pe laburiști, încercând să
stimuleze economia prin reduceri de taxe, liberalizarea economiei, deregularizarea
piețelor, și măsuri de reducere a inflației (13,6% în 1981).

Prima femeie care a ajuns prim ministru al Norvegiei, Gro Harlem Brundtland
(Partidul Laburist), a continuat multe dintre reformele conservatorilor, susținând însă
și preocupări tradiționale ale laburiștilor, precum securitatea socială, ecologismul și
egalitatea sexelor. Spre sfârșitul anilor 1990, Norvegia își plătise datoria externă, și
începuse să acumuleze un fond bugetar suveran. De atunci, una dintre problemele
importante dezbătute în politică a fost modul în care se cheltuiesc veniturile provenite
din petrol.

Geografie
Teritoriul țării este străbătut de Alpii Scandinavici, munți vechi, în mare parte
erodați, cu aspect de platouri în zona centrală, puternic accidentate de văi adânci,
dominate de culmi muntoase, cu piscuri înalte (alt. max. 2469 m - vf. Galdhøpiggen),
în sud-vest, scăzând în înălțime spre nord-est și coborând brusc spre vest, formând
aici țărmurile abrupte și crestate de fiorduri. Pe litoral câmpiile ocupă suprafețe foarte
restrânse. Alte piscuri: Glittertind (2405 m), Snøhetta (2286 m), Rondane (2183 m),
Gausta (1883 m), Borge (1703 m). Râuri: Glomma, Otra, Lagen, Klar, Tana.
Numeroase lacuri, dintre care mai mari sunt Mjosa, Femunden, inclusiv cel mai
adânc lac din Europa (Hornindalsvatnet - 515 m). Munții sunt acoperiți la mari
înălțimi de ghețari și zăpezi persistente, iar la altitudini mai joase de păduri de
conifere. Fauna: lupi, vulpi, elani, hermeline, balene, pești, păsări.

Clima

Curentul Golfului contribuie la clima temperată oceanică, relativ blândă,

considerând situarea geografică. Majoritatea porturilor nu îngheață iarna, dar multe
regiuni au cel puțin 3 luni cu zăpadă pe an. În nordul țării, de exemplu la Tromsø,
soarele nu este vizibil între noiembrie și ianuarie.
 Politica

Norvegia este o monarhie constituțională cu un sistem de guvernare

parlamentar.

Casa regală provine din familia princiară Glücksburg, din regiunea Schleswig-
Holstein din Germania. Atribuțiile regelui Harald V sunt în mare ceremoniale, dar el
este important ca simbol al unității naționale. Deși constituția din 1814 acordă puteri
executive importante regelui, acestea sunt aproape întotdeauna exercitate prin
intermediul Consiliului de Stat în numele regelui. Puterea extraordinară investită în
monarhie de constituție este totuși importantă, monarhia având un rol important în
domeniul securității statului, ultima oară în timpul celui de-al doilea război mondial.
Consiliul de stat este format din primul ministru și miniștrii săi, numiți formal de către
rege. Guvernul trebuie să fie confirmat de Parlament iar numirea de către rege este o
formalitate.

Parlamentul Norvegiei, Stortinget, are în prezent 169 de membri, aleși din cele
19 comitate pentru un mandat de patru ani, în conformitate cu un sistem de
reprezentare proporțională. Parlamentul a fost până în 2009 bicameral (Odelsting și
Lagting) dar din septembrie 2009 este unicameral. Legile sunt propuse de guvern
printr-un membru al Consiliului de Stat sau de un membru al parlamentului și sunt
apoi votate.

Justiția este compusă din Curtea Supremă, Høyesterett, curți de apel,

districtuale și orășenești.

Pentru a forma un guvern, mai mult de jumătate (10 din 19 membri) din
Consiliului de Stat trebuie să aparțină de Biserica Norvegiei.

Politica externă

Norvegia avea în decembrie 2008 87 de ambasade.

Ajutor de dezvoltare

În 2007 Norvegia a contribuit cu 21.840.000.000 coroane la ajutorarea țărilor în

curs de dezvoltare.

Economie

Țară cu economie puternic dezvoltată, bazată pe industrie diversificată, pe

servicii în transporturi și comerț. PIB (1992): 35% industrie, 62% servicii, 3%
agricultură. Dispune de bogate resurse de subsol (petrol, gaze naturale, minereuri de
fier, cupru, zinc, plumb, molibden, pirite) și de un substanțial potențial hidroenergetic,
în baza cărora s-a dezvoltat intens electrometalurgia (feroaliaje, oțeluri, aluminiu,
nichel, cupru). Ramuri industriale în ascensiune: construcții de mașini (nave,
echipamente și utilaje electrotehnice, mașini unelte), prelucrarea lemnului, fabricarea
hârtiei, industria chimică (îngrășăminte azotoase, carbid), textilă și de confecții,
alimentară (produse lactate, margarină, conserve de carne și de pește). În agricultură
predomină creșterea animalelor (bovine, porcine, ovine), producția de cereale (orz,
ovăz, secară) și de cartofi. Pescuit intens (se vâneaza balene).Exportă petrol, gaze
naturale, echipamente industriale și de transport, nave maritime, metale, produse
textile și alimentare (din pește, carne).

Importă mijloace de transport, produse metalice, fructe, legume.

Partenerii principali de comerț: Marea Britanie, Suedia, Germania, Danemarca.

Căi ferate: 4026 km.

Căi rutiere: 90174 km. Căi navigabile interne. Flotă maritimă de mare
capacitate.

Demografie

Populația Norvegiei numără aproximativ 4,8 milioane de locuitori. Majoritatea

norvegienilor sunt Norvegieni Etnici (un grup etnic indigen din Nordul Europei și alte
țări scandinave). Populația Sami populează în general zonele centrale și de Nord ale
Norvegiei și Suediei, precum și Nordul Finlandei și în Rusia, pe Peninsula Kola. O
altă minoritate națională o reprezintă populația Kwen, descendentă a poporului
Finlandez, ce s-a mutat in nordul Norvegiei din secolul XVIII până în secolul XX.
Atât populația Sami cât și populația Kwen au fost supuse unei puternici politici de
asimilare, de către guvernul Norvegian, din secolul XIX până în 1970.

Datorită acestui proces de "Norvegizare", multe familii de origine Sami și Kwen

acum se autoidentifică Etniei Norvegiene. Acest fapt, combinat cu o lungă istorie de
conviețuire a populației Sami și a popoarelor germanice de Nord pe peninsula
Scandinavă, face ca afirmațiile privind statistica populațiilor etnice sa fie mai puțin
exacte decât este sugerat de obicei. Alte grupuri recunoscute ca minorități naționale
sunt Evreii, Forest Finns și Rromii.

În ultimii ani, imigrația a influențat creșterea populației cu procente mai ridicate de

50%. Conform statisticilor Norvegiei(SSB), un recod de 612000 de imigranți au sosit
în țară în anul 2007, cu 35% mai mult decât in 2006. La începutul anului 2010, 52,313
dintre persoanele din Norvegia au fost înregistrate ca având fond de
imigranți(imigranți propriu zis sau născuți din părinți imigranți), cuprinzând 11,4%
din totalul populației. 210.725 au fost din țările occidentale(UE/ SUA/ Canada/
Australia/ Noua Zeelanda) și 341,588 erau din alte țări. Cele mai mari grupuri de
imigranți sunt polonezi, suedezi, palistanezi, irakieni, somalezi, germani, vietnamezi
și danezi.

Norvegienii de origine pakistaneză sunt cel mai mare grup minoritar din Norvegia
iar majoritatea lor, 31000 de oameni locuiesc în apropiere de Oslo. Imigrația
cetățenilor de origine irakiană a arătat o creștere în ultimii ani. După extinderea
Uniunii Europene din anul 2004 a existat un aflux de imigranți din Europa Centrală și
de Est, în special din Polonia. Cea mai mare creștere de imigranți a fost în 2007 din
Polonia, Germania, Suedia, Lituania și Rusia.

Există aproximativ 4,7 milioane de americani cu origine norvegiană, conform

recensământului din 2006 din S.U.A Numărul de americani de origine norvegiană
care trăiesc în SUA de astăzi este aproximativ egal cu populația actuală a Norvegiei.
La recensământul din 2006 din Canada, 432515 cetățeni canadieni au susținut origine
norvegiană, care alcătuiesc 1,4% din populația Canadei.

Teritoriul Norvegiei este împărțit în 19 unități administrativ-teritoriale, numite

fylker.

 Oslo
 Akershus
 Østfold
 Hedmark
 Oppland
 Buskerud
 Vestfold
 Aust-Agder
 Finnmark
 Hordaland
 Møre og Romsdal
 Nordland
 Nord-Trøndelag
 Rogaland
 Sogn og Fjordane
 Sør-Trøndelag
 Telemark
 Troms
 Vest-Agder
 CAPITALA NORVEGIEI - OSLO

Oslo (AFI ['ʊʂlʊ], mai demult Christiania, scris și Kristiania) este capitala și
cea mai populată comună a Norvegiei. Are o populație de 590 041 de locuitori și
suprafață de 426,9 km². Cu comunele fylke-lui Akershus formează și o zonă
metropolitană locuită de aproximativ 1,4 milioane de oameni. Comuna urbană și
fylke-le Oslo sunt aceeași entitate.

Comunele învecinate sunt: la vest, Bærum, la nord Ringerike, Lunner și

Nittedal, la est Skedsmo și Lørenskog, la sud Enebakk, Ski și Oppegård, iar la sudvest
peninsula Nesodden.

Cel mai înalt punct este Kirkeberget (629 m), care este totodată și cel mai nordic
punct al orașului.

Oslo este situat în capul fiordului Oslo. Fiordul se află în sudul orașului. În partea
opusă se află dealuri și munți.

Există 40 de insule pe teritoriul orașului, cea mai mare fiind Malmøya (0,56 km²).
Oslo are 343 de lacuri, cel mai mare fiind Maridalsvannet (3,91 km²). Acesta este și
sursa cea mai importantă de apă.

Iarna este lungă și relativ rece. Temperaturi sub 0 °C pot fi întâlnite din
septembrie până în mai, cu ianuarie drept cea mai friguroasă lună, cu temperatura
medie de -4.3 °C. Cea mai joasă temperatură înregistrată la Oslo a fost -27,1 °C în
ianuarie 1942.

Nivelul mediu de precipitații este de 763 mm pe an, iernile fiind ceva mai uscate
decât verile.

Conform cronicii Snorres kongesaga, Oslo a fost fondat în jurul anului 1048 d.
Hr. de către regele Harald Hardråde. Etimologia numelui Oslo este disputată. În evul
mediu numele a fost scris și Anslo, Ásló og Ósló, os însemnând pajiște. Ar putea fi
vorba de pajiștea astăzi numită Ekeberg. Oslo a devenit capitala Norvegiei în anul
1314, în timpul domniei lui Håkon al V-lea (1299-1319), primul rege care și-a stabilit
permanent la Oslo, și care de asemenea a demarat construcția castelului Akershus.
După un incendiu de trei zile în 1624, locuitorii au fost forțați să se mute la vest de
portul Bjørvika, acolo unde se afla Akershus, castelul regal. Noul sector a fost numit
Christiania (după regele Christian IV al Danemarcei), Oslo-ulul originar rămânând ca
denumire a zonei din afara noului oraș. În 1859 Christiania și Oslo s-au unit, iar din
1925 numele capitalei a redevenit Oslo.
 În timpul uniunii cu Danemarca (1660-1814) Oslo va pierde statutul de capitală,
și va stagna și din punct de vedere economic. Faptul că Universitatea Oslo a fost
fondată doar 1811 a avut un efect advers în dezvoltarea țării.

Anii 1880 au fost o perioadă de puternică dezvoltare, multe clădiri importante

fiind din această perioadă: Palatul regal, clădirea Universității, clădirea Parlamentului
(Storting), clădirea Teatrului Național etc.

Construcția clădirii Primăriei a fost terminată în 1950, iar în anii 1950 multe
cartiere de blocuri au fost construite în partea de est a orașului pentru a atenua lipsa
mare de locuințe ce s-a simțit în primii ani de după război.
Fortăreaţa şi castelul Akershus