Norvegia

De la Wikipedia, enciclopedia liberă

Sari la navigareSari la căutare
Norvegia
Kongeriket Noreg (Nynorsk)
Regatul Norvegiei
Norge (Bokmål)
Noreg (Nynorsk)
Kongeriket Norge (Bokmål)

Drapelul Norvegiei Stema Norvegiei

Deviză: 
Regală: Alt for Norge (Totul pentru Norvegia)
Jurământul din Eidsvoll din 1814: Enige og
tro til Dovre faller (Uniți și credincioși până când
munții Dovre vor cădea)

Imnul național: Ja, vi elsker dette landet

(Da, iubim această țară) (de facto)

MENIU

0:00
Sønner av Norge(d
 Geografie
Suprafață  
 - Total 385.207 km²[1] 
Cel mai înalt Galdhøpiggen[2] (2.468,854 
punct m) 
Cel mai jos
Marea Norvegiei (0 m) 
punct
Vecini Suedia
Finlanda
Rusia
Uniunea Europeană 
Fus orar UTC+1
Ora de vară UTC+2
Populație
 - Estimare 20
5.367.580
20
Limbi oficiale bokmål și nynorsk
variante ale limbii norvegiene
Etnonim norvegieni (pl.)
norvegian (masc.)
norvegiancă (fem.) 
Guvernare
Sistem politic monarhie constituțională
Monarh(d) Harald al V-lea al
Norvegiei 
Prim-
Erna Solberg 
ministru(d)
Legislativ Storting(d) 
Capitala Oslo
 Economie
PIB (PPC) 2017
 - Total 328.136.868.121 dolar
Geary-Khamis[5] 
 - Pe cap de 62.182,842 dolar Geary-
locuitor Khamis[7] 
PIB (nominal) 2017
 - Total 398.831.956.477,94 dolari
americani[4] 
 - Pe cap de
75.704 dolari americani[6] 
locuitor
IDU 0,957
Monedă Coroană
norvegiană ( NOK[9] ) 
Coduri și identificatori
Cod CIO NOR 
Cod mobil 242 
Prefix
+47 
telefonic
ISO 3166-2 NO 
Domeniu
.no 
Internet
Prezență online
site web oficial
Modifică date / text 

Norvegia (în norvegiană Norge —Bokmål — sau Noreg —
Nynorsk — pronunție Bokmål: /ˈnɔɾgə/; Nynorsk: /ˈnoːɾeːg/), oficial Regatul Norvegiei,
este un stat suveran și unitar, guvernat ca o monarhie, al cărui teritoriu cuprinde partea
de vest a Peninsulei Scandinave, plus insula Jan Mayen și arhipelagul Svalbard.
[a]
 Insula Petru I din Antarctica și Insula Bouvet din zona subantarctică sunt teritorii
dependente și nu sunt considerate părți ale Regatului. Norvegia revendică și o secțiune
din Antarctica, cunoscută sub numele de Țara Reginei Maud. Până în 1814, Regatul
cuprindea și Insulele Feroe (din 1035), Groenlanda (1261) și Islanda (1262), și până în
1468, deținea și insulele Shetland și Orkney.
Norvegia are o suprafață totală de 385.207 km²[1] și o populație de 5.367.580[3] locuitori.
Țara are o lungă frontieră spre est cu Suedia (1.619 km lungime). Norvegia se mai
învecinează cu Finlanda și cu Rusia la nord-est și, peste Strâmtoarea Skagerrak, la
sud, cu Danemarca. Norvegia are o coastă extinsă, la Oceanul Atlantic de Nord și
la Marea Barents.
Regele Harald al V-lea din dinastia germană de Glücksburg este actualul Rege al
Norvegiei. Erna Solberg a devenit prim-ministru în 2013, înlocuindu-l pe Jens
 Stoltenberg. Monarhie constituțională, în Norvegia puterea în stat este partajată între
Parlament, Cabinet și Curtea Supremă, așa cum se stabilește Constituția din 1814(d).
Regatul s-a format prin fuziunea mai multor mici regate. Prin tradiție, Regatul există în
permanență din anul 872(d), și lista de monarhi norvegieni cuprinde peste șaizeci de regi
și principi.
Norvegia este împărțită atât politic, cât și administrativ, pe două
niveluri: județe și municipii. Poporul Sami are o anumită autonomie și influență asupra
teritoriilor lor tradiționale Parlamentul Sami(d) și Legea Finnmarkului(d). Norvegia menține
legături strânse cu Uniunea Europeană și cu Statele Unite ale Americii, și este membru
fondator al Organizației Națiunilor Unite, NATO, Consiliului Europei, Tratatului
Antarctic și Consiliului Nordic; membru al Spațiului Economic European, OMC și OCDE;
și face parte și din Spațiul Schengen.
Țara își menține o combinație de economie de piață și stat pe model socialist nordic(d),
unde există un sistem sanitar universal(d) și sistem de asistență socială cuprinzătoare.
Norvegia are vaste rezerve de petrol, gaze naturale, minereuri, cherestea, fructe de
mare, apă dulce, și hidroenergie. Industria petrolieră reprezintă aproximativ un sfert
din produsul intern brut (PIB) al Țării.[11] Pe cap de locuitor(d), Norvegia este cel mai mare
producător mondial de petrol și gaze naturale în afara Orientului Mijlociu.[12][13]
Țara are al patrulea cel mai mare venit pe cap de locuitor(d) din lume în
clasamentele Băncii Mondiale și ale FMI.[14] Conform clasamentului după PIB (PPP) per
capita (estimare pe 2015) care include teritorii și unele regiuni, Norvegia se află pe locul
al unsprezecelea.[15] Din 2001 până în 2006,[16] și apoi din nou din 2009 până în 2015,
Norvegia a avut cel mai mare Indice de Dezvoltare Umană din lume.[17][18][19][20] Norvegia
s-a clasat în fruntea clasamentului Indicelui Legatum al Prosperității(d) timp de șapte ani
la rând, până în 2015.[21] Norvegia se clasează pe primul loc și după Indicele OCDE
Better Life, Indicele de Integritate Publică și Indicele Democrației.[22]

Cuprins

 1Etimologia
 2Istoria
o 2.1Preistoria
o 2.2Epoca Bronzului
o 2.3Epoca Fierului
o 2.4Perioada migrației
o 2.5Epoca Vikingilor
o 2.6Uniunea de la Kalmar
o 2.7Uniunea cu Danemarca
o 2.8Uniunea cu Suedia
o 2.9Dizolvarea uniunii
o 2.10Primul și al Doilea Război Mondial
 o 2.11Istoria de după al Doilea Război Mondial
 3Geografie
o 3.1Clima
o 3.2Biodiversitatea
o 3.3Mediul
 4Politică și guvernare
o 4.1Împărțirea administrativă
o 4.2Relații externe
o 4.3Armata
 5Sănătate
 6Economia
o 6.1Resurse
 6.1.1Exploatarea petrolului
o 6.2Transporturile
 7Demografia
o 7.1Migrația
 7.1.1Emigrarea
 7.1.2Imigrația
o 7.2Religia
o 7.3Cele mai mari orașe din Norvegia
o 7.4Educația
o 7.5Limbi
 8Cultura
o 8.1Drepturile omului
o 8.2Religia
o 8.3Cinematografie
o 8.4Muzica
 9Note
o 9.1Literatura
o 9.2Cercetare
o 9.3Arhitectura
o 9.4Arta
o 9.5Bucătăria
o 9.6Sporturile
 10Note de completare
 11Note bibliografice

Etimologia[modificare | modificare sursă]
Deschiderea poveștii lui Ohthere în engleza veche, tradus: „Ohthere i-a spus domnului lui,
regele Ælfrede, că a trăit cel mai la nord din toți norvegienii.. "
Norvegia are două nume oficiale: Noreg în Nynorsk (norvegiana veche: Noregr)
și Norge în Bokmål (nordica veche: Noregi, dativul lui Noregr).
Numele provine din cuvântul norvegian vechi norðrvegr, „calea nordului” sau „drumul
care duce spre nord”, cum numeau geații(d) și danii(d) coasta de vest a Norvegiei,[23][24] în
contrast cu suðrvegar „calea sudului” pentru Germania, și austrvegr „calea estului”
pentru Marea Baltică. Varianta în română este o latinizare a acestei denumiri.
Profesorul de filologie Magnus Olsen(d) a scris că norðrvegr se referă la ruta de navigație
prin arhipelagul interior din sud-vestul Norvegiei, zona de origine a lui Harald cel Blond,
primul rege al Norvegiei, și că, datorită lui, numele a fost extins la întreaga țară.
Într-un manuscris latin din 849, este menționat numele Northuagia, în timp ce o cronică
franceză de pe la 900 utilizează numele Northwegia și Norwegia.[25] Când Ohthere din
Hålogaland(d) l-a vizitat pe Regele Alfred cel Mare în Anglia la sfârșitul secolului al IX-
lea, țara era denumită Norðwegr (lit. Calea Nordului) și norðmanna land (lit. Țara
Oamenilor Nordului).[25]
Cuvântul norðmaðr din nordica veche a fost latinizat, în secolul al IX-lea,
în Nortmannus, cu sensul de „nordic, viking”, care a dat naștere la numele de normanzi.
[26]
 După ce Norvegia a devenit creștină, Noregr și Noregi au devenit cele mai comune
forme, dar de-a lungul secolului al XV-lea, noile forme Noreg(h) și Norg(h)e, găsite în
manuscrise medievale islandeze, au căpătat proeminență și au supraviețuit până în
zilele noastre.

Istoria[modificare | modificare sursă]
Preistoria[modificare | modificare sursă]

Gravuri în piatră din Epoca Nordică a Bronzului(d) de la Steinkjer, Norvegia Centrală(d)

Primii locuitori au fost cultura Ahrensburg(d) (mileniile al XI-lea-al X-lea î.e.n.), o cultură
a paleoliticului superior(d) din timpul Dryasului recent, ultima perioadă de frig de la
sfârșitul glaciațiunii Weichsel. Cultura este numită după satul Ahrensburg, aflat la 25 km
nord-est de Hamburg în landul german Schleswig-Holstein, unde au fost descoperite
teci de săgeți și bâte.[27] Cele mai vechi urme de ocupație umană în Norvegia sunt
găsite de-a lungul coastei, unde imensa banchiză de gheață din ultima eră glaciară s-a
topit mai întâi între 11.000 și 8000 î.e.n. Cele mai vechi descoperiri sunt unelte de piatră
datând din 9500 până la 6000 î.e.n., descoperite în Finnmark (cultura Komsa(d)), în nord
și Rogaland (cultura Fosna(d)), în partea de sud-vest. Cu toate acestea, teoriile despre
două culturi cu totul diferite (cultura Komsa de la nord de Cercul Arctic fiind una și
cultura Fosna dintre Trøndelag și Fjordul Oslo(d) fiind cealaltă) sunt depășite din anii
1970.

Extinderea aproximativă a culturii ceramcicii cordate(d)

Descoperiri mai recente efectuate de-a lungul întregii coaste au dezvăluit arheologilor
că diferența dintre cele două poate fi pur și simplu atribuită diferitelor tipuri de
instrumente și nu diferitelor culturi. Fauna zonei de coastă oferea un mijloc de trai
pentru pescari și vânători, care circulau de-a lungul coastei de sud pe la 10000 î.e.n.
când interiorul era încă acoperit cu gheață. Acum se crede că aceste așa-numite
popoare „arctice” au venit din sud și au urmat coasta spre nord mult mai târziu.
În partea de sud a țării au fost descoperite așezări umane datând din preajma anului
5.000 î.e.n. Descoperirile din aceste situri oferi o idee mai clară despre viața popoarelor
de vânători și pescari. Așezările au forme variate și cea mai mare parte sunt realizate
din diferite tipuri de piatră; cele din perioadele mai târzii sunt realizate cu mai multă
pricepere. Au fost găsite și inscripții în piatră (de exemplu, petroglife), de obicei, în
apropierea locurilor de vânătoare și de pescuit. Ele reprezintă vânatul, cum ar
fi cerbi, reni, elani, urși, păsări, foci, balene(d), și pești (în special somon si halibut(d)),
toate vitale pentru modul de viață al popoarelor de pe coastă. Sculpturile de
la Alta, Finnmark, cel mai mare astfel de sit din Scandinavia, au fost realizate la nivelul
mării între 4200 și 500 î.e.n. și marchează înaintarea uscatului în urma ridicării nivelului
mării după sfârșitul ultimei ere glaciare.
Epoca Bronzului[modificare | modificare sursă]
Locurile locuite de triburi germanice descrise de către Jordanes în Norvegia
Între 3000 și 2500 î.e.n. în estul Norvegiei au sosit noi coloniști (cultura ceramicii
cordate). Aceștia erau agricultori indo-europeni, care cultivau cereale și
creșteau vaci și oi. Populația de vânători-pescari de pe coasta de vest a fost înlocuită
treptat de către agricultori, deși vânătoarea și pescuitul au rămas mijloace de trai
secundare utile.
De pe la 1500 î.e.n., a fost introdus treptat bronzul, dar utilizarea pietrei a continuat;
Norvegia nu prea avea bogății pe care să le ofere la schimb pentru obiecte din bronz, și
cele câteva descoperiri constau în mare parte din arme elaborate și broșe pe care și le
puteau permite numai căpeteniile. Caracteristice acestei perioade sunt pietrele funerare
uriașe construite aproape de mare și găsite înspre nord, până la Harstad și pe continent
în zona sudică. Motivele sculpturilor în piatra diferă de cele tipice Epocii Pietrei.
Reprezentările Soarelui, animalelor, copacilor, armelor, vaselor, și toți oamenii sunt
puternic stilizate.
Mii de inscripții în piatră din această perioadă descriu vase, iar monumentele funerare
mari din piatră denumite nave de piatră(d), sugerează că navele și navigația jucau un rol
important în cultura lor în general. Navele reprezintă, cel mai probabil, Canoe din
scânduri cusute, folosite pentru război, pescuit și comerț. Aceste tipuri de nave și-ar
putea avea originea, încă din perioada neolitică și vor continua și în Epoca Fierului
preromană, așa cum exemplifică barca din Hjortspring(d).[28]
Epoca Fierului[modificare | modificare sursă]
De la începutul epocii de Fier (ultimii 500 de ani î.e.n.) s-au găsit foarte puține artifacte.
Morții erau incinerați, iar mormintele lor conțin doar câteva obiecte. În primele patru
secole ale erei noastre, oamenii din Norvegia au fost în contact cu Galia ocupată de
romani. S-au găsit circa 70 de cazane romane din bronz, de multe ori folosite ca urne
funerare. Contactul cu țările civilizate din sud a adus cunoașterea runelor; cea mai
veche inscripție runică norvegiană datează din secolul al III-lea. În acest moment,
cantitatea terenului locuit în țară a crescut, dezvoltare care poate fi urmărită prin studii
coordonate de topografie, arheologie și toponimie. Cele mai veche rădăcini de nume,
cum ar fi nes, vik, și bø („cape”, „golf” și „fermă”), sunt foarte vechi, datând probabil din
Epoca Bronzului, în timp ce cele mai vechi grupe de nume compuse cu sufixe vin
(„pajiște”) sau heim („așezare”), cum ar fi Bjorgvin (Bergen) sau Saeheim (Seim),
datează de regulă din secolul I e.n.
Arheologii au hotărât pentru prima oară să împartă Epoca Fierului din Europa de Nord
în două perioade distincte: Epoca Fierului preromană și Epoca Fierului romană, după ce
Emil Vedel a descoperit o serie de artifacte din Epoca Fierului în 1866 pe
insula Bornholm.[29] Acestea nu prezintă aceeași influență romană omniprezentă în cele
mai multe alte artifacte din primele secole din era noastră, indicând faptul că părți
din Europa de Nord nu veniseră încă în contact cu romanii la începutul Epocii Fierului.
Perioada migrației[modificare | modificare sursă]

Săbii vikinge(d) găsite în Norvegia, păstrate la Muzeul Bergen(d)

Distrugerea Imperiului Roman de Apus de către popoarele germanice, în secolul al V-
lea este caracterizată de descoperiri bogate, inclusiv de morminte de șefi de trib(d) ce
conțin arme și obiecte de aur spectaculoase.
Pe stânci înalte se construiau cetăți întărite pentru apărare. Excavațiunile au dezvăluit
fundații de piatră la ferme cu lungime între 18 și 27 de metri—una chiar de 46 m—
acoperisurile fiind sprijinite pe stâlpi de lemn. Aceste case erau ferme de familie unde
mai multe generații trăiau împreună, oameni și vite sub un singur acoperiș.
Aceste state se bazau fie pe structură de clan(d), fie de trib (de exemplu,
în Hordaland în Norvegia de Vest). Până în secolul al IX-lea, fiecare dintre aceste state
mici avea thinguri (adunări locale sau regionale), unde se negociau și se soluționau
disputele. Locurile de întrunire a thingurilor, fiecare având un hörgr(d) (sanctuar în aer
liber) sau hof păgân(d) (templu; literal, „deal”), erau de obicei situate pe cele mai vechi și
mai bune ferme, care aparțineau căpeteniei și celor mai bogați
fermieri. Thingurile regionale se uneau pentru a forma unități și mai mari: adunări de
țărani liberi din mai multe regiuni. În acest fel s-au dezvoltat lagtingurile (adunări pentru
negociere și legiferare). Gulatingul se întrunea lângă Sognefjord și este posibil să fi fost
centrul unei confederații aristocratice de-a lungul fiordurilor și insulelor din vest numite
Gulatingslag. Frostating era adunarea căpeteniilor din zona Trondheimsfjord(d); jarlii de
Lade(d), din apropiere de Trondheim, par să fi lărgit teritoriul Frostatingslagului prin
adăugarea zonei de coastă din Romsdalsfjord(d) până la Lofoten.
Coif de viking(d) găsit la Gjermundbu în Buskerud, singurul coif complet din Epoca Vikingilor

Epoca Vikingilor[modificare | modificare sursă]

Barca din Gokstad(d) la Muzeul Ambarcațiunilor Vikinge(d) din Oslo, Norvegia

Între secolele al VIII-lea și al X-lea, întreaga regiune a Scandinaviei a fost leagănul
civilizației vikingilor. Prădarea mănăstirii de la Lindisfarne(d) din nord-estul Angliei în 793
de către nordici(d) a fost mult timp considerată a fi evenimentul care a marcat
începutul Epocii Vikingilor.[30] Această perioadă s-a caracterizat prin extinderea și
emigrarea navigatorilor vikingi. Ei au colonizat, au prădat, și au făcut comerț în toate
părțile Europei. Exploratorii vikingi au descoperit Islanda din întâmplare în secolul al IX-
lea în timp ce se îndreptau către Insulele Feroe, și au ajuns în cele din urmă în Vinland,
zonă cunoscută astăzi ca Newfoundland, Canada. Vikingii din Norvegia au fost cel mai
activi în partea de nord și de vest a Insulelor Britanice și în insulele estice ale Americii
de Nord.
Conform tradiției, Harald cel Blond a unificat în 872 toate micile regate norvegiene
după bătălia de la Hafrsfjord(d) din Stavanger, devenind astfel primul rege al Norvegiei
unite.[31] Țara lui Harald era în principal un stat de coastă al Norvegiei de Sud. El a fost
un conducător autoritar și, potrivit legendelor, mulți norvegieni au părăsit țara pentru a
trăi în Islanda, Insulele Feroe, Groenlanda, și în părți din Marea Britanie și Irlanda.
Orașele irlandeze actuale Dublin, Limerick și Waterford au fost fondate de către
coloniști norvegieni.[32]
Tradițiile nordice au fost treptat înlocuite cu cele creștine(d) în secolul al X-lea și la
începutul secolului al XI-lea. Acest lucru este atribuit în mare măsură regilor
misionari Olaf Tryggvasson și Sf. Olaf. Haakon cel Bun a fost primul rege creștin al
Norvegiei, la mijlocul secolului al X-lea, deși încercarea lui de a introduce religia a fost
respinsă. Născut cândva între 963-969, Olaf Tryggvasson a început expediții de pradă
în Anglia cu 390 de nave. El a atacat Londra în timpul acestor raiduri. Ajungând înapoi
în Norvegia în 995, Olaf a debarcat pe insula Moster(d). Acolo, el a construit o biserică
care a devenit prima biserică creștină(d) construită vreodată în Norvegia. Din Moster,
Olaf a navigat spre nord la Trondheim, unde a fost proclamat rege al Norvegiei de către
Eyrathing în 995.[33]
Feudalismul nu s-a dezvoltat în Norvegia și Suedia, ca în restul Europei. Cu toate
acestea, administrația țării a abordat un caracter foarte conservator feudal. Liga
Hanseatică a forțat regalitatea să-i facă din ce în ce mai multe concesii asupra
comerțului exterior și economiei. Liga exercita putere asupra regalității din cauza
împrumuturilor acordate de Hansa casei regale și datoriei mari pe care regii o aveau.
Controlul monopolist al Ligii asupra economiei Norvegiei a pus presiune pe toate
clasele, mai ales pe țărănime, până într-acolo încât în Norvegia nu s-a putut forma o
clasă reală a orășenilor.[34]
Uniunea de la Kalmar[modificare | modificare sursă]

Regatului Norvegiei la apogeul expansiunii, c. 1265

După moartea lui Haakon al V-lea, regele Norvegiei, în 1319, Magnus Erikson a
moștenit, la doar trei ani, tronul ca regele Magnus VII-lea al Norvegiei. În același timp,
au reușit și demersurile pentru a-l face pe Magnus rege al Suediei. (La acea dată, regii
Suediei și Danemarcei erau aleși de către nobili.) Astfel, cu alegerea sa pe tronul
Suediei, Suedia și Norvegia au fost unite sub regele Magnus al VII-lea. [35]
În 1349, Moartea Neagră a modificat radical Norvegia, omorând între 50% și 60% din
populație[36] și lăsând-o într-o perioadă de declin economic și social. [37] Ciuma a lăsat
Norvegia foarte săracă. Deși rata deceselor a fost comparabilă cu cea din restul
Europei, redresarea economică a durat mai mult din cauza populației mici și
împrăștiate.[37] Înainte de ciumă, populația era de numai aproximativ 500.000 de
oameni.[38] După ciumă, multe ferme au rămas părăsite în timp ce populația a crescut
încet.[37] Chiar și așa, puținii chiriași ai fermelor și-au găsit pozițiile de negociere cu
proprietarii lor mult întărite.[37]
Uniunea de la Kalmar c. 1400

Uniunea cu Danemarca[modificare | modificare sursă]

Regele Magnus al VII-lea a condus Norvegia până în 1350, când fiul său, Haakon, a
fost pus pe tron cu titlul de Haakon al VI-lea.[39] În 1363, Haakon a VI-lea s-a căsătorit
cu Margareta, fiica regelui Valdemar al IV-lea al Danemarcei.[37] După moartea lui
Haakon al VI-lea, în 1379, fiul său, Olaf al IV-lea, avea doar 10 ani.[37] Olaf era deja ales
pe tronul Danemarcei la 3 mai 1376.[37] Astfel, după urcarea pe tron a lui Olaf în
Norvegia, Danemarca și Norvegia au intrat în uniune personală.[40] Mama lui Olaf și
văduva lui Haakon, regina Margaret, gestiona afacerile externe ale Danemarcei și
Norvegiei în timpul minoratului lui Olaf al IV-lea. [37]
Margaret încerca să obțină o uniune a Suediei cu Danemarca și Norvegia, prin alegerea
lui Olaf pe tronul suedez. Ea era aproape de a realiza acest obiectiv, dar Olaf al IV-lea a
murit subit.[37] Totuși, Danemarca a pus-o pe Margaret conducătoare temporară după
moartea lui Olaf. La 2 februarie 1388, Norvegia i-a urmat exemplul și a încoronat-o pe
Margaret.[37] Regina Margaret știa că puterea ei ar fi mai bine asigurată dacă ea ar
putea găsi un rege care să domnească în locul ei. Ea s-a hotărât asupra lui Eric de
Pomerania, nepotul sorei ei. Astfel, la o întâlnire pan-scandinavă ținută la Kalmar, Eric
de Pomerania a fost încoronat rege al tuturor cele trei țări scandinave. Astfel, politica
regală a dus la uniuni personale între țările nordice(d), în cele din urmă aducând sub
controlul ei tronurile Norvegiei, Danemarcei și Suediei, iar țara a intrat în Uniunea de la
Kalmar.
Bătălia Golfului, între o flotă aliată dano-norvegiano-olandeză și marina suedeză, 29
octombrie/8 noiembrie 1658
După ce Suedia a rupt Uniunea de la Kalmar în 1521, Norvegia a încercat să-i urmeze
exemplul, dar rebeliunea care a urmat a fost înfrântă, iar Norvegia a rămas într-o uniune
cu Danemarca până în 1814, un total de 434 de ani. În timpul naționalismului
romantic(d) al secolului al XIX-lea, această perioadă a fost de unii(d) botezată „noaptea de
400 de ani”, întrucât întreaga putere regală, intelectuală și administrativă era
concentrată la Copenhaga în Danemarca. De fapt, a fost o perioadă de mare
prosperitate și progres pentru Norvegia, în special în termeni de transporturi și de
comerț exterior, și a și asigurat țării renașterea după catastrofa demografică suferită
în Moartea Neagră. Pe baza respectivelor resurse naturale, Danemarca–Norvegia a
fost de fapt un mariaj destul de bun, pentru că Danemarca a sprijinit Norvegia cu
cereale și alimente, și Norvegia furniza Danemarcei lemn, metal, și pește.
Cu introducerea protestantismului(d) în 1536, arhiepiscopia de Trondheim s-a dizolvat,
iar Norvegia și-a pierdut independența, devenind efectiv o colonie a Danemarcei.
Veniturile și bunurile bisericii au fost în schimb redirecționate către curtea de la
Copenhaga. Norvegia a pierdut fluxul constant de pelerini la moaștele Sfântului Olaf de
la altarul Nidaros(d), și cu ei, o mare parte din contactul cu viața culturală și economică a
restului Europei.
În cele din urmă restaurată ca regat (deși într-o uniune legislativă cu Danemarca), în
1661, aria totală a Norvegiei a scăzut în secolul al XVII-lea după ce a pierdut
provinciile Båhuslen, Jemtland, și Herjedalen în favoarea Suediei, ca urmare a mai
multor războaie dezastruoase cu aceasta. În partea de nord însă, teritoriul său a fost
crescut prin dobândirea de provinciilor nordice Troms și Finnmark, în detrimentul
Suediei și Rusiei.
Uniunea cu Suedia[modificare | modificare sursă]
Foametea din 1695-96 a ucis aproximativ 10% din populația Norvegiei. [41] Recoltele au
fost eșuate în Scandinavia de cel puțin nouă ori între 1740 și 1800, ceea ce a dus la
mari pierderi de vieți omenești.[42]

Adunarea Constituțională din 1814, pictură de Oscar Wergeland(d)

După ce Danemarca–Norvegia a fost atacată de către Regatul Unit în bătălia de la
Copenhaga(d), ea a intrat într-o alianță cu Napoleon, războiul ducând la condiții cumplite
și o nouă foamete(d) în 1812. Cum regatul danez s-a găsit în 1814 în tabăra învinșilor, el
a fost forțat prin tratatul de la Kiel(d), să cedeze Norvegia regelui Suediei, în timp ce
vechile provincii norvegiene Islanda, Groenlanda și Insulele Feroe rămâneau la coroana
daneză.[43]
Norvegia a profitat de această ocazie pentru a-și declara independența, a adoptat o
constituție bazată pe modelele american și francez, și au ales pe prințul moștenitor al
Danemarcei și Norvegiei, Christian Frederick, rege la 17 mai 1814. A fost
celebra Syttende Mai(d) (Șaptesprezece Mai), sărbătoare celebrată de către norvegieni
și americanii de origine norvegiană deopotrivă. Syttende Mai este numită și Ziua
Constituției.
Opoziția norvegiană față de decizia marilor puteri de a lega Norvegia de Suedia a dus la
izbucnirea Războiului Norvegiano-Suedez(d), după ce Suedia a încercat să supună
Norvegia prin mijloace militare. Cum armata Suediei nu era suficient de puternică
pentru a învinge imediat forțele norvegiene, iar trezoreria Norvegiei nu era suficient de
bogată pentru a susține un război prelungit, iar marinele britanică și rusă blocau
coastele norvegiene,[44] beligeranții au fost forțați să negocieze Convenția de la Moss(d).
În conformitate cu termenii convenției, Christian Frederik a abdicat de la tronul
norvegian și a autorizat Parlamentul Norvegiei(d) să facă modificările constituționale
necesare pentru a permite uniunea personală pe care Norvegia a fost obligată să o
accepte. Pe 4 noiembrie 1814, Stortingul l-a ales pe Carol al XIII-lea al Suediei rege al
Norvegiei, stabilind astfel o uniune cu Suedia.[45] Conform acestui acord, Norvegia și-a
păstrat constituția liberală și propriile sale instituții independente, cu excepția
ministerului de externe. În urma recesiunii cauzate de Războaiele Napoleoniene,
dezvoltarea economică a Norvegiei a rămas lentă până când creșterea economică a
început în jurul anului 1830.[46]

Recoltare de ovăz în Jølster în preajma anului 1890

Această perioadă a adus și creșterea naționalismului romantic norvegian(d), norvegienii
căutând să definească și să exprime un caracter național distinct. Mișcarea a acoperit
toate domeniile culturii, inclusiv literatura (Henrik Wergeland(d) [1808-1845], Bjørnstjerne
Bjørnson [1832-1910], Peter Christen Asbjørnsen [1812-1845], Jorgen Me(d) [1813-
1882]), pictura (Hans Gude(d) [1825-1903], Adolph Tidemand(d) [1814-1876]), muzica
(Edvard Grieg [1843-1907]), și chiar și politica lingvistică, unde încercările de a
formaliza o ortografie a limbii valabilă în toată Norvegia a dus la cele două forme
actuale scrise ale limbii norvegiene: Bokmål și Nynorsk.
Regele Carol Ioan al III-lea, care a venit pe tronul Norvegiei și Suediei în 1818, a fost al
doilea rege de după despărțirea Norvegiei de Danemarca și uniunea cu Suedia. Carol
Ioan era un om complex a cărui lungă domnie a durat până în 1844. El a protejat
constituția și libertățile Norvegiei și Suediei în epoca lui Metternich. Ca atare, el a fost
privit ca un monarh liberal pentru această perioadă. El era însă nemilos în utilizarea de
informatori plătiți, a poliției secrete și a restricțiilor privind libertatea presei pentru a
supune mișcările publice de reformă—în special mișcarea de independență națională
norvegiană.[47]
Epoca Romantică care a urmat domniei lui Carol Ioan al III-lea a adus niște reforme
sociale și politice semnificative. În 1854, femeile au câștigat dreptul de a moșteni
proprietatea ca și bărbații. În 1863, ultima urmă de menținere a femeilor necăsătorite în
stare de minorat a fost eliminată. În plus, femeile au devenit eligibile pentru diferite
ocupații, în special cea de învățătoare și profesoară. [48] Oricum, până la jumătatea
secolului, Norvegia era încă departe de a fi o „democrație”. Dreptul la vot era limitat la
funcționari, proprietari, arendași, și la burghezia de orașelor libere. [49] 
O familie sami în Norvegia în jurul anului 1900
Norvegia rămânea încă o societate conservatoare. Viața în Norvegia (în special cea
economică) era „dominată de o aristocrație de profesioniști care ocupau majoritatea
posturilor importante din administrația centrală.” [50] Nu exista în Norvegia nicio burghezie
puternică care să ceară desființarea acestui control aristocratic asupra economiei.
[51]
 Astfel, chiar în timp ce revoluția cuprindea cele mai multe dintre țările din Europa, în
1848, Norvegia a fost practic neafectată de revolte în acel an. [51]
Marcus Thrane(d) a fost un socialist utopic. El a făcut apel la clasa  muncitoare cerând o
schimbare a structurii sociale „de jos în sus”. În 1848, el a organizat o societate de
muncă la Drammen. În doar câteva luni, această societate avea 500 de membri și
publica propriul ziar. În doi ani, au fost organizate 300 de astfel de societăți peste tot în
Norvegia, cu un total de 20.000 de membri. Persoanele care aderau la aceste societăți
proveneau din clasele de jos din zonele rurale și urbane; pentru prima dată aceste două
grupuri au considerat că au o cauză comună.[52] În cele din urmă, revolta a fost strivită
cu ușurință; Thrane a fost capturat și în 1855, după patru ani în închisoare, a fost
condamnat la alți trei ani pentru crime împotriva siguranței statului. După eliberarea sa,
Marcus Thrane a încercat, fără succes, să-și revitalizeze mișcarea, dar, după moartea
soției sale, a emigrat în Statele Unite.[53]
În 1898, toți bărbații au primit drept de vot universal, și apoi și de toate femeile(d), în
1913.
Dizolvarea uniunii[modificare | modificare sursă]
Mireasă din Hardanger(d) în costum național, circa 1900.
Christian Michelsen(d), magnat al transportului maritim și om de stat, prim-ministru al
Norvegiei între 1905 și 1907, a jucat un rol central în separarea pașnică a Norvegiei de
Suedia la 7 iunie 1905. Un referendum național a confirmat preferința locuitorilor pentru
o monarhie față de o republică. Niciun norvegian nu putea pretinde în mod legitim
tronul, deoarece niciunul nu era în măsură să dovedească relația cu familia regală
medievală, iar în tradiția Europeană sângele regal era o precondiție pentru revendicarea
tronului.
Guvernul a oferit tronul Norvegiei unui principe din casa regală germană de Schleswig-
Holstein-Sonderburg-Glücksburg. Prințul Carl al Danemarcei a fost ales în unanimitate
rege de către Parlamentul(d)  norvegian, primul rege al unei Norvegii complet
independente în 508 ani, după Uniunea de la Kalmar; el și-a luat numele de Haakon al
VII-lea. În 1905, țara a salutat principele din Danemarca vecină, pe soția lui, Maud de
Wales, și pe fiul lor care au repus bazele casei regale norvegiene. După secole de
legături strânse între Norvegia și Danemarca, un principe din aceasta din urmă era
alegerea evidentă pentru un principe european care să aibă o legătură mai bună cu
poporul norvegian.
Primul și al Doilea Război Mondial[modificare | modificare sursă]

Scene din Campania Norvegiană din 1940

De-a lungul Primului Război Mondial, Norvegia a fost, în principiu, o țară neutră. În
realitate, cu toate acestea, Norvegia a fost presată de britanici să predea acestora din
ce în ce mai mari părți din flota sa comercială, la tarife reduse, precum și să adere la
blocada comercială împotriva Germaniei. Navele marinei comerciale norvegiene, de
multe ori cu marinari norvegieni la bord, navighau atunci sub pavilion britanic și erau
expuse riscului de a fi scufundate de submarinele germane. Astfel, s-au pierdut mulți
marinari și nave norvegiene. Ulterior, în clasamentul mondial al marinei comerciale,
Norvegia a scăzut de pe locul al patrulea pe al șaselea din lume. [54]
Norvegia și-a proclamat neutralitatea și în timpul celui de al Doilea Război Mondial, dar
în ciuda acestui fapt a fost invadată de forțele germane pe 9 aprilie 1940. Deși nu era
pregătită pentru atacul-surpriză german (vezi: bătălia din Golful Drøbak(d), campania
norvegiană, și Invazia Norvegiei), rezistența militară și navală a durat două luni. Forțele
armate norvegiene din nord au lansat o ofensivă împotriva forțelor germane în bătăliile
de la Narvik(d), până când au fost forțate să capituleze la 10 iunie, după ce au pierdut
sprijinul britanic, deturnate către Franța în timpul invaziei germane a Franței.
Regele Haakon și guvernul norvegian s-au refugiat la Rotherhithe(d) în Londra. De-a
lungul războiului, ei au transmis discursuri radio și au susținut acțiuni militare
clandestine în Norvegia împotriva germanilor. În ziua invaziei, liderul micuțului partid
național-socialist Nasjonal Samling(d), Vidkun Quisling, a încercat să preia puterea, dar a
fost forțat de către ocupanții germani să se retragă. Puterea reală era exercitată de
către liderul autorității germane de ocupație, Reichskommissarul(d) Josef Terboven(d).
Quisling, ca prim-ministru, a format mai târziu un guvern colaboraționist sub control
german(d). Până la 15.000 de norvegieni s-au oferit voluntari să lupte în unități germane,
inclusiv în Waffen-SS.[55]

Piloți de vânătoare norvegieni în Regatul Unit în al Doilea Război Mondial

Fracțiunea din populația norvegiană care sprijinea Germania era în mod tradițional mai
mică decât în Suedia, dar mai mare decât este, în general, apreciată astăzi. Acesta a
inclus o serie de personalități proeminente, cum ar fi Knut Hamsun. Conceptul de
„Uniune Germanică” a statelor membre se potrivea foarte bine cu ideologia naționalist-
patriotică.
Mulți norvegieni și persoane de origine norvegiană s-au alăturat însă forțelor aliate,
precum și  Forțelor Norvegiene Libere(d). În iunie 1940, un grup mic a părăsit Norvegia
urmându-l pe rege în Regatul Unit. Acest grup cuprindea 13 nave, cinci aeronave și 500
de soldați din Marina Regală a Norvegiei. Până la sfârșitul războiului, forța a crescut la
58 de nave și 7.500 de oameni în serviciul Marinei Regale a Norvegiei, 5 escadrile de
avioane (inclusiv Spitfire, bărci zburătoare Sunderland și Țânțari) în nou-formata Forță
Aeriană Norvegiană. Forțele Terestre cuprindeau Compania Norvegiană Independentă
nr. 1(d) și Trupa 5, precum și Comandourile(d) nr. 10.
În timpul celor cinci ani de ocupație germană(d), Norvegienii au construit o mișcare de
rezistență(d) care a luptat cu forțele de ocupație germane atât prin nesupunere civică, cât
și prin rezistență armată, cu distrugerea uzinei de apă grea Norsk Hydro și a stocurilor
de apă grea de la Vemork(d), care a paralizat programul nuclear german. Mai important
pentru efortul de război al Aliaților a fost însă rolul marinei comerciale(d) norvegiene. La
momentul invaziei, Norvegia avea a patra flotă comercială din lume. Aceasta era
condusă de compania de transporturi maritime norvegiană Nortraship(d) sub controlul
Aliaților de-a lungul războiului și a luat parte la fiecare operațiune de la evacuarea de la
Dunkerque la debarcarea din Normandia. În fiecare decembrie, Norvegia oferă un pom
de Crăciun Regatului Unit ca mulțumire pentru asistența britanică în timpul celui de al
Doilea Război Mondial. Ceremonia de înălțare a pomului are loc în Londra, la Trafalgar
Square.[56]
Istoria de după al Doilea Război Mondial[modificare | modificare sursă]
Din 1945 până în 1962, Partidul Laburist a deținut majoritatea absolută în parlament.
Guvernul, condus de prim-ministrul Einar Gerhardsen, s-a lansat într-un program
inspirat din teoria keynesiană, care punea accent pe industrializarea cu finanțare de stat
și pe cooperarea între sindicate și organizațiile patronale(d). Numeroasele măsuri de
control al statului asupra economiei impuse în timpul războiului au continuat,
deși raționalizarea(d) produselor lactate a fost ridicată în anul 1949, în timp ce controlul
asupra prețurilor și raționalizarea locuințelor și autovehiculelor au continuat până în
1960.

Începând cu anii 1980, producția de petrol a ajutat la extindrea economiei norvegiene și

finanțelor statului norvegian.
Alianța din timpul războiului cu Regatul Unit și Statele Unite ale Americii a fost
continuată și în anii de după război. Deși urmărea obiectivul unei economii socialiste,
Partidul Laburist s-a distanțat de comuniști (mai ales după preluarea cu forța de către
comuniști a puterii în Cehoslovacia în 1948), și și-a consolidat legăturile de politică
externă și de apărare cu SUA. Norvegia a primit începând cu 1947 ajutor de la Statele
Unite prin Planul Marshall, s-a alăturat OCEE un an mai târziu, și a devenit membru
fondator al Organizației Tratatului Atlanticului de Nord (NATO) în 1949.
În 1969, Phillips Petroleum(d) a descoperit resurse de petrol în zona Ekofisk de la vest
de Norvegia. În 1973, guvernul norvegian a înființat compania petrolieră de stat Statoil.
Producția de petrol nu a furnizat venit net până la începutul anilor 1980, din cauza
marilor investiții de capital e necesare pentru a pune bazele industriei petroliere
naționale. În jurul lui 1975, atât proporția cât și numărul absolut de lucrători în industrie
a atins punctul culminant. De atunci, industriile ce necesită forță de muncă masivă și
serviciile, cum ar fi fabricile de producție de masă și de transporturile maritime au fost în
mare parte externalizate.
Norvegia a fost membru fondator al Asociației Europene a Liberului Schimb (EFTA).
Două referendumuri au respins, la limită, aderarea la Uniunea Europeană, în 1972 și
1994.[57]
Piața Primăriei din Oslo plină de oameni cu trandafiri, deplângând masacrul de la Utøya, 22
iulie 2011
În 1981, un guvern conservator condus de Kåre Willoch(d) a înlocuit Partidul Laburist,
aducând o politică de stimulare a economiei stagflate prin reduceri fiscale, liberalizare
economică, dereglementarea piețelor și măsuri pentru a reduce inflația-record (13,6% în
1981).
Prima femeie prim-ministru a Norvegiei, Gro Harlem Brundtland, de la Partidul Muncii, a
continuat multe dintre reformele predecesorului ei conservator, sprijinind în același timp
problematica tradițională laburistă, cum ar fi asigurările sociale(d), impozitele mari,
industrializarea naturii și feminismul. Până la sfârșitul anilor 1990, Norvegia își plătise
datoriile externe și începuse acumularea unui fond suveran(d). Începând cu anii 1990, o
chestiune divizantă a politicii a fost cât de mult din venitul provenit din producția de
petrol ar trebui să fie cheltuit de guvern, și cât de mult ar trebui economisit.
În 2011, Norvegia a suferit două atacuri teroriste în aceeași zi, efectuate de Anders
Behring Breivik, care a lovit sediul guvernului din Oslo și o tabără de vară a mișcării de
tineret a Partidului Laburist din insula Utøya, soldate în total cu 77 de morți și 319 răniți.
Alegerile parlamentare din 2013 au adus la putere un guvern mai conservator, alianța
dintre Partidul Conservator și Partidul Progresului obținând 43% din votul alegătorilor.

Imagine din satelit a Norvegiei continentale iarna

Cel mai înalt perete vertical de stâncă din Europa, Trollveggen(d) și Trollryggen(d), peste
râul Rauma(d) în valea Romsdalen(d).

Geografie[modificare | modificare sursă]
Norvegia cuprinde partea de vest a Scandinaviei din Europa de Nord. Coastele
accidentate, întrerupte de fiorduri mari și mii de insule, se întind pe 25.000 km și 83.000
km. Norvegia are o frontieră terestră de 1619 km cu Suedia, una de 727
km cu Finlanda, și una de 196 km cu Rusia la est. La nord, vest și sud, Norvegia are
coaste la Marea Barents, Marea Norvegiei, Marea Nordului și strâmtoarea Skagerrak.
[58]
 Munții Scandinaviei formează mare parte din frontiera cu Suedia.

Peisaj tipic șesului norvegian, lângă ramura Gaulosen a Trondheimsfjordului(d)

Reine în Lofoten, Norvegia de Nord
Cu o suprafață de 385.207[59] km² (inclusiv insulele Svalbard și Jan Mayen; și 323.802
km² fără ele), o mare parte din țară este dominată de munți sau de zone înalte, cu o
mare varietate de caracteristici naturale produse de ghețarii preistorici și
de relieful variat. Cele mai notabile dintre acestea sunt fiordurile: văi adânci tăiate în
uscat, inundate de mare după sfârșitul Erei Glaciare. Sognefjorden este al doilea cel
mai adânc fiord din lume, și cel mai lung din lume, cu 204 kilometri (127
km). Hornindalsvatnet este cel mai adânc lac din Europa.[60] Permafrostul se găsește pe
tot parcursul anului în majoritatea zonelor de munte și în Finnmark. În Norvegia
sunt numeroși ghețari.
Norvegia se află între paralele de 57°(d) și 81° latitudine nordică(d) și între meridianele
de 4°(d) și 32° longitudine estică(d).
Uscatul este în mare parte format din granituri dure și gnais, dar sunt frecvente
și ardezia, gresia și calcarul, iar la altitudinile mai mici există depozite marine. Din
cauza Gulf Streamului și a vânturilor de vest predominante, Norvegia are temperaturi
mai ridicate și precipitații mai abundente decât ar fi de așteptat la aceste latitudini
nordice, mai ales de-a lungul coastei. Pe continent se observă patru anotimpuri
distincte, cu ierni mai reci și cu precipitații mai puține spre interior. Partea cea mai
nordică are un climat subarctic, în timp ce Svalbardul are climă arctică de tundră.
Din cauza extinderii mari pe latitudine și a variațiilor de relief și climă, Norvegia are un
număr mai mare de habitate diferite decât aproape orice altă țară europeană. Există
aproximativ 60.000 de specii în Norvegia și în apele adiacente (cu excepția bacterilor și
virusurilor). Ecosistemul marin al Platoului Norvegian este considerat unul extrem de
productiv.[61]
Clima[modificare | modificare sursă]
Sudul și vestul Norvegiei, pe deplin expuse la fronturile ciclonice atlantice, primesc mai
multe precipitații și au ierni mai blânde decât părțile de est și nordul extrem. Zonele de
la est de munții de coastă sunt într-o umbra a ploilor, și primesc ploaie și zăpadă mai
puțină decât vestul. Zonele joase din jurul orașului Oslo au cele mai calde și mai
însorite veri, dar și vreme mai rece și mai multă zăpadă în timpul iernii.
Din cauza latitudinii mari la care se află Norvegia, există mari variații sezoniere ale
luminei solare. De la sfârșitul lunii mai până la sfârșitul lunii iulie, soarele nu coboară
sub linia orizontului în zonele situate la nord de Cercul Arctic (prin urmare, Norvegia
este descrisă ca „Țara Soarelui de la Miezul Nopții(d)”), iar în restul țării sunt până la 20
de ore de lumină. În schimb, de la sfârșitul lunii noiembrie până la sfârșitul lunii ianuarie,
soarele nu se ridică deasupra orizontului în partea de nord, iar durata zilei este foarte
scurtă în restul țării.
Clima de coastă din Norvegia este extrem de blândă în comparație cu zonele de
latitudine similare din alte părți ale lumii, Gulf Stream trecând direct prin largul zonelor
de nord, ale coastei Atlanticului. Anomaliile de temperatură găsite în unele zone de
coastă sunt excepționale, Røst și Værøy netrecând deloc prin iarna meteorologică,
chiar dacă se află la nord de Cercul Polar de Nord. Gulf Stream are acest efect numai
asupra părții nordice a Norvegiei, nu și în sud. Astfel, coasta nordică a Norvegiei ar fi
acoperită cu gheață dacă nu ar fi Gulf Stream.[62] Ca un efect secundar, Munții
Scandinavi blochează vânturile continentale care nu mai ajung pe litoral, provocând veri
foarte răcoroase în toată Norvegia Atlantică. Oslo are un climat mai degrabă temperat-
continental, similar celui din Suedia. Lanțurile muntoase au climat subarctic și de
tundră. Cad precipitații abundente în zonele expuse la Atlantic, cum ar fi Bergen. Oslo,
în comparație, este uscat, fiind într-o umbră de ploaie. Skjåk, din județul Oppland este și
el într-o umbră de ploaie și este unul dintre cele mai uscate locuri, cu mai puțin de 300
mm precipitatii anuale. Finnmarksvidda(d), și văile interioare Troms și Nordland primesc
și ele sub de 300 mm anual. Longyearbyen este cel mai uscat loc din Norvegia, cu 190
mm.[63]
Unele părți din sud-estul Norvegiei, inclusiv parțial Mjøsa(d) au climat continental
umend(d) cu veri calde (Köppen Dfb), în timp ce coastele mai sudice și vestice sunt mai
ales într-un climat oceanic (Cfb). Mai spre interiorul continentului, în Norvegia nordică și
sud-estică, domină climatul subarctic (Dfc); este adevărat mai ales pentru zonele aflate
în spatele barierei climatice a Munților Scandinavi. Unele din văile interioare
din Oppland primesc atât de puține precipitații din această cauză încât îndeplinesc
criteriile de clasificare ale climatelor subarctice cu veri secetoase (Dsc). La altitudini mai
mari, aproape de coastele Norvegiei sudice și vestice, în unele locuri se poate întâlni și
rarul climat subpolar oceanic (Cfc). Acesta este comun și în Norvegia Nordică, dar
acolo de obicei la altitudini mai joase, până la nivelul mării. O mică parte din coasta
extrem-nordică a Norvegiei are climatul de tundră/polar/alpin (ET). Mari părți din
Norvegia sunt acoperite cu munți și platouri înalte, constituind alte locuri în care se
întâlnește acest climat.[64][65][66][67]>[68]
Biodiversitatea[modificare | modificare sursă]

Vulpea polară își are habitatul în zonele de mare altitudine de pe continent, precum și

în Svalbard.
Numărul total de specii se ridică la 16.000 de specii de insecte (probabil peste 4.000 de
specii care nu au fost descrise), 20.000 de specii de alge, 1800 de specii de licheni,
1050 de specii de mușchi, 2800 de specii de plante vasculare, până la 7.000 de specii
de ciuperci, 450 de specii de păsări (250 de specii cuibăresc în Norvegia), 90 de specii
de mamifere, 45 de specii de pești de apă dulce, 150 de specii de pești de apă sărată,
1000 de specii de nevertebrate de apă dulce și 3.500 de specii de nevertebrate de apă
sărată.[69] Aproximativ 40.000 de aceste specii au fost descrise științific. Lista roșie a
anului 2010 cuprinde 4.599 de specii. [70]
Recifele de corali de apă rege în Skagerrak în largul coastei de sud a Norvegiei.
Șaptesprezece specii sunt protejate, în principal deoarece sunt pe cale de dispariție la
scară globală, cum ar fi castorul european, chiar dacă populația din Norvegia nu este
văzută ca fiind periclitată. Numărul de specii periclitate și aproape periclitate este de
3682; acesta include 418 specii de fungi, dintre care multe sunt strâns asociate cu mici
zone rămase de păduri seculare,[71] 36 de specii de păsări și 16 specii de mamifere. În
2010, 2398 de specii au fost trecute pe listele de specii vulnerabile sau periclitate; dintre
acestea, 1250 au fost enumerate ca fiind vulnerabile (VU), 871 ca periclitate (EN), și
276 specii critic periclitate (CR), între care se numără lupul cenușiu, vulpea
polară (populația de pe Svalbard fiind sănătoasă) și broasca de baltă.[70]
Cel mai mare prădător din apele norvegiene este cașalotul, și cel mai mare pește
este rechinul pelerin(d). Cel mai mare prădător de uscat este ursul polar, în timp ce ursul
brun este cel mai mare prădător din Norvegia continentală. Cel mai mare animal
terestru de pe continent este elanul. Elanul este cunoscut în Norvegia pentru
dimensiunea și forța sa și este adesea numit skogens konge, „regele pădurii”.
Mediul[modificare | modificare sursă]
În toată Norvegia se găsesc peisaje spectaculoase. [72] Coasta de sud-vest și cea de
nord ale Norvegiei prezintă unele dintre cele mai impresionante peisaje de coastă din
lume. National Geographic a listat fiordurile norvegiene drept cea mai mare atracție
turistică a lumii.[73] Aici se poate observa fenomenul nopților albe (vara în preajma
solstițiului), precum și aurorele boreale.[74]
Indicele de Performanță Ecologică(d) calculat de Universitatea Yale, Universitatea
Columbia și Forumul Economic Mondial plasează Norvegia pe locul al
șaptesprezecelea, imediat după Croația și Elveția. [75] Indicele se bazează pe riscurile
ecologice pentru sănătatea umană, pierderea habitatelor și schimbări produse emisiile
de CO2. Indicele penalizează Norvegia pentru supraexploatarea crescătoriilor de pește,
dar nu menționează vânătoarea de balene practicată în apele norvegiene (d) sau exportul
de țiței(d).[76]
Vedere dintr-o seară de vară din Sande peste Lovatnet(d) în Stryn, Sogn og Fjordane în
2013

Politică și guvernare[modificare | modificare sursă]

Harald al V-lea al Norvegiei; și prim-ministrul Erna Solberg

Palatul Regal din Oslo.

Stortingul este Parlamentul Norvegiei.

Norvegia este considerată a fi una dintre cele mai dezvoltate democrații și state de
drept din lume. Din 1814, circa 45% dintre bărbați (25 ani și mai în vârstă) au dreptul de
a vota, într-o vreme când în Regatul Unit puteau vota doar 20% (1832), în Suedia circa
5% (1866), și în Belgia circa 1,15% (1840). Începând cu anul 2010, Norvegia a fost
clasificată ca cea mai democratică țară din lume conform Indicelui Democrației.[77][78][79]
Potrivit Constituției Norvegiei(d), adoptată la 17 mai 1814[80] și inspirată din Declarația de
Independență a Statelor Unite ale Americii și din Revoluția Franceză din 1776 și,
respectiv, 1789, Norvegia este o monarhie constituțională unitară cu un sistem
parlamentar de guvernare, în care regele Norvegiei(d) este șeful statului și Prim-
Ministrul(d) este șeful guvernului. Puterea este separată între ramurile legislativă,
executivă și judiciară ale guvernării, după cum este definit de Constituție, care servește
ca lege supremă a țării.
 Monarhul își păstrează oficial puterea executivă. Cu toate acestea, ca urmare a
introducerii unui sistem parlamentar de guvernare, atribuțiile instituției monarhice au
devenit strict reprezentative și ceremoniale,[81] cum ar fi numirea oficială și eliberarea din
funcție a prim-ministrului și a altor miniștri în guvernul executiv. În consecință, monarhul
este comandant suprem al Forțelor Armate Norvegiene, și șef al diplomației oficiale în
străinătate, ca un simbol al unității. Harald V din Casa de Schleswig-Holstein-
Sonderburg-Glücksburg a fost încoronat rege al Norvegiei în 1991, și a fost primul rege
născut în țară după secolul al XIV-lea. [82] Haakon, prințul moștenitor al Norvegiei, este
moștenitor de drept al tronului și Regatului.
În practică, prim-ministrul exercită puterea executivă. Din punct de vedere
constituțional, puterea legislativă este deținută atât de guvern, cât și de Parlamentul
Norvegiei, dar acesta din urmă este organul legislativ suprem, având o
structură unicamerală.[83] Norvegia este fundamental structurată ca democrație
reprezentativă. Parlamentul poate adopta o lege cu majoritate simplă din cei 169 de
deputați, care sunt aleși pe baza reprezentării proporționale în 19 circumscripții pentru
mandate de patru ani.
150 de parlamentari sunt aleși direct din cele 19 circumscripții, restul de 19 locuri
(„locuri de echilibrare”) fiind alocate la nivel național pentru a face ca reprezentarea în
Parlament să corespundă mai bine cu votul popular pentru partidele politice. Pragul
electoral necesar pentru ca un partid să poată obține unul din locurile de echilibrare
este de 4%.[84]
Parlamentul Norvegiei, numit Stortinget(d) (adică Marea Adunare),
ratifică tratatele internaționale elaborate de către ramura executivă. El poate pune sub
acuzare pe membrii guvernului, dacă faptele lor sunt declarate neconstituționale. Dacă
cineva este pus sub acuzare, Parlamentul are puterea de a demite respectiva
persoană.
Postul de prim-ministru(d), șeful guvernului norvegian, este ocupată de obicei de un
membru al Parlamentului, care poate să obțină încrederea majorității parlamentare, el
fiind de regulă liderul la zi al celui mai mare partid politic sau, mai frecvent, unul din
liderii partidelor dintr-o coaliție. Un singur partid, în general, nu are suficientă putere
politică în ceea ce privește numărul de mandate pentru a forma un guvern pe cont
propriu. Norvegia a fost de multe ori guvernată de cabinete minoritare.
Prim-ministrul numește cabinetul, de regulă format din membri ai aceluiași partid politic
sau din mai multe partide politice din Storting. El organizează executivul și exercită
puterea cu care este învestit de Constituție.[85] Timp de un secol după independența
obțiuntă în 1905, până în 2012, Norvegia a păstrat ca organism religios oficial Biserica
Luterană a Norvegiei. Printre altele, aceasta s-a tradus și prin aceea că, pentru a forma
un guvern, premierul trebuia să-l formeze în așa fel încât mai mult de jumătate din
membrii săi să fie membri ai Bisericii Norvegiei, adică cel puțin zece din cele 19
ministere. Problema separării dintre biserică și stat în Norvegia a fost una
controversată, cetățenii cerând secularizarea statului pentru a reflecta diversitatea în
creștere în rândul populației. O altă parte din aceasta a reprezentat-o evoluția disciplinei
„religie” în școlile publice, care a fost materie obligatorie din 1739. Nici chiar faptul că
statul a pierdut un proces la Curtea Europeană a Drepturilor Omului de
la Strasbourg[86] în 2007 nu a dus la rezolvarea problemei. Statul a fost oficial
secularizat prin amendamentele la Constituție, adoptate în 2012, [87] procesul
definitivându-se în 2017, când Biserica Luterană a încetat a mai fi o ramură a
guvernului, iar clericii au încetat a mai avea statut de oficiali ai statului. Singurul statut
special pe care îl reține Biserica Luterană este acela că este denumită în Constituție
„biserică națională” și că monarhul trebuie în continuare să fie luteran. [88]
Prin Consiliul de Stat(d), un consiliu de coroană prezidat de către monarh(d), prim-ministrul
și cabinetul se întrunesc la Palatul Regal(d) pentru a-l consulta oficial pe monarh. Toate
propunerile legislative ale guvernului au nevoie de aprobarea formală de către monarh
atât înainte cât și după introducerea în Parlament. Consiliul analizează și aprobă toate
acțiunile monarhului în calitate de șef de stat. Deși actele guvernamentale și
parlamentare sunt decise în prealabil, consiliul de coroană este un exemplu de
funcțiune simbolică, păstrată de rege.[82]
Membrii Stortingului sunt aleși în mod direct pe liste de partid cu reprezentare
proporțională în nouăsprezece circumscripții cu mai mulți reprezentanți în cadrul unui
sistem multi-partid.[89] Din punct de vedere istoric, atât Partidul Laburist Norvegian cât
și Partidul Conservator(d) au jucat roluri politice proeminente.
La începutul secolului al XXI-lea a fost la putere Partidul Creștin-Democrat (între 2001-
2005), urmat din 2005 de Partidul Laburist, care a câștigat alegerile din 2005 și a format
o coaliție roșu-verde cu Partidul Stânga Socialistă și Partidul de Centru.[90]
La alegerile naționale din septembrie 2013 alegătorii au pus capăt acestei guvernări.
Două partide politice, Høyre și Fremskrittspartiet, alese pe baza unor promisiuni de
reduceri de taxe, cheltuieli mai multe dedicate infrastructurii și educației, pe servicii mai
bune și norme mai stricte privind imigrația, au format un guvern într-un moment când
economia Norvegiei era în stare bună, cu rată scăzută a șomajului. Erna Solberg a
devenit prim-ministru, fiind cea de-a doua femeie prim-ministru după Brundtland și
primul premier conservator, de la Syse(d). În 2017, acest guvern a fost reales cu o
majoritate mai scăzută. [91]
Împărțirea administrativă[modificare | modificare sursă]
Norvegia este un stat unitar împărțit administrativ în optsprezece județe (fylke). Județele
sunt administrate prin adunări alese direct, care la rândul lor aleg un guvernator. În plus,
Regele și guvernul sunt reprezentați în fiecare județ de către un fylkesmann. [92] Ca
atare, Guvernul este reprezentat în mod direct la nivel local prin birourile acestui
fylkesmann. Județele sunt apoi sub-împărțite în 356 de comune (kommunar), care la
rândul lor sunt administrate de către un consiliu local ales direct și condus de
un primar și un mic cabinet executiv. Capitala Oslo este administrată atât ca județ cât și
ca comună.
Norvegia are deține două teritorii de peste mări, care fac parte integrantă a țării: Jan
Mayen și Svalbard, ultima fiind singura insulă dezvoltată din arhipelagul cu același
nume, situat la mulți kilometri spre nord. Există trei teritorii dependente în Antarctica și
în zona subantarctică(d): Insula Bouvet, Insula Petru I și Țara Regina Maud. Pe
majoritatea hărților apare o zonă nerevendicată între Țara Regina Maud și Polul Sud,
zonă pe care Norvegia o revendică de la 12 iunie 2015. [93] 96 de localități au statut
de oraș în Norvegia. În cele mai multe cazuri, limitele orașelor coincid cu cele ale
comunelor ce le cuprind. De multe ori, comunele norvegiene centrate pe un oraș
cuprind zone mari care nu sunt dezvoltate; de exemplu, comuna Oslo conține păduri
mari, situate la nord și la sud-est de oraș, și peste jumătate din comuna Bergen este
formată din zone montane.
Acest articol sau secțiune are nevoie de actualizare.
Unele părți din acest articol sau secțiune au fost identificate ca
nemaifiind de actualitate.
Vă rugăm să actualizați acest articol introducând evenimente
recente și eliminați acest format după aceea. Informații
suplimentare se pot găsi pe pagina de discuții
 Fylker i Norge 2020
[94]
Nr Județ (fylke) 2020 Reședința
3 Oslo O hartă geopolitică a Norvegiei,
 Oslo
cu cele 19 fylker,
11  Rogaland Stavanger insulele Svalbard (Spitsbergen)
și Jan Mayen, care fac parte din
15  Møre og Molde Regatul Norvegiei
Romsdal
Norvegia și în teritoriile sale de
18  Nordland Bodø peste mări

30  Viken Oslo, Drammen, Sarpsborg
Județ (fylke)
Reședința Cea mai mare comună Regiune
34 2017 Hamar, Lillehammer
 Innlandet

38  Vestfold og Skien, Tønsberg
 Østfold
Telemark Sarpsborg Fredrikstad Norvegia de Est

42  Agder Kristiansand, Arendal
Oslo Bærum Norvegia de Est
46  Akershus
 Vestland Bergen, Leikanger

50  Trøndelag Steinkjer
 Oslo City of Oslo Oslo Norvegia de Est
54  Troms og Tromsø, Vadsø
Finnmark
 Hedmark Hamar Ringsaker Norvegia de Est
Județ (fylke)
Reședința Cea mai mare comună Regiune
2017

 Oppland Lillehammer Gjøvik Norvegia de Est

 Buskerud Drammen Drammen Norvegia de Est

 Vestfold Tønsberg Sandefjord Norvegia de Est

 Telemark Skien Skien Norvegia de Est

 Aust-Agder Arendal Arendal Norvegia de Sud

 Vest-Agder Kristiansand Kristiansand Norvegia de Sud

 Rogaland Stavanger Stavanger Norvegia de Vest

 Hordaland Bergen Bergen Norvegia de Vest

 Sogn og Fjordane Leikanger Førde Norvegia de Vest

 Møre og Romsdal Molde Ålesund Norvegia de Vest

 Trøndelag Steinkjer Trondheim Trøndelag

 Județ (fylke)
Reședința Cea mai mare comună Regiune
2017

 Nordland Bodø Bodø Norvegia de Nord

 Troms Tromsø Tromsø Norvegia de Nord

 Finnmark Vadsø Alta Norvegia de Nord

Longyearbye Norvegia de
Svalbard  Longyearbyen
n Nord

Norvegia foloseste un sistem de drept civil în care legile sunt întocmite și modificate în
Parlament, iar sistem este reglementat prin instanțele judecătorești. El se compune din
Curtea Supremă cu 19 judecători permanenți și un președinte al Curții, curți de apel,
judecătorii comunale și municipale, și consilii de conciliere. [95] Puterea judecătorească
este independentă de executiv și legislativ. Prim-ministrul desemnează candidați pentru
ocuparea posturilor de judecători ai Curții Supreme, iar candidatura lor trebuie să fie
aprobată de către Parlament și confirmată în mod oficial de către Monarh în Consiliul de
Stat. De obicei, judecătorii atașați tribunalelor obișnuite sunt numiți oficial de către
Monarh la propunerea prim-ministrului.
Misiunea strictă și formală a instanțelor de judecată este de a reglementa sistemul
judiciar norvegian, de a interpreta Constituția, și, ca atare, de a pune în aplicare
legislația adoptată de Parlament. Ele mai și monitorizează puterile legislativă și
executivă pentru a se asigura că ele respectă prevederile legislației adoptate. [95]
Legea este pusă în aplicare în Norvegia de către Servciul Poliției Norvegiene. Este un
serviciu național unificat format din 27 de Districte de Poliție și mai multe agenții
specializate, cum ar Autoritatea Națională pentru Cercetarea și Urmărirea Penală a
Infracțiunilor Economice și de Mediu, cunoscută sub numele de Økokrim; și Serviciul
Național de Investigații Penale. Serviciul de Poliție este condus de șeful Direcției
Naționale de Poliție, aflat în subordinea Ministerului de Justiție și Poliție. Direcția de
Poliție este condusă de către un comisar național al Poliției. Singura excepție este
Agenția de Securitate a Poliției Norvegiene, al cărui șef răspunde direct Ministerului de
Justiție și Poliție.
Norvegia a abolit pedeapsa cu moartea pentru infracțiuni de drept comun în 1902.
Legislativul a abolit pedeapsa cu moartea și pentru înaltă trădare pe timp de război și
pentru de crime de război în 1979. Reporteri Fără Frontiere clasa Norvegia în 2007
după Indicele Mondial al Libertății Presei pe primul loc (la egalitate cu Islanda) din 169
de țări.[96]
În general, cadrul juridic și instituțional din Norvegia se caracterizează printr-un grad
ridicat de transparență, responsabilitate și integritate, percepția corupției și incidența
faptelor de corupție fiind foarte mici.[97] Norvegia a ratificat toate convențiile
internaționale anti-corupție relevante, iar standardele sale de punere în aplicare și
aplicare a legislației anti-corupție sunt considerate foarte ridicate de majoritatea
grupurilor internaționale anti-corupție, cum ar fi Grupul de Lucru OCDE împotriva Mitei.
Cu toate acestea, există unele cazuri izolate care arată că unele comune au abuzat de
poziția lor în procesele de achiziții publice.
Relații externe[modificare | modificare sursă]

Fregată de clasa Fridtjof Nansen a Marinei Regale

Norvegia deține ambasade în 86 de țări.[98] 60 de țări au o ambasadă în Norvegia, toate
în capitala Oslo.
Norvegia este membru fondator al Organizației Națiunilor Unite (ONU), al Organizației
Tratatului Atlanticului de Nord (NATO), Consiliului Europei și Asociației Europene de
Liber Schimb (AELS). Norvegia a depus cereri de aderare la Uniunea Europeană (UE)
și la structurile predecesoare ale acesteia în 1962, 1967 și, respectiv, în 1992. Deși
Danemarca, Suedia și Finlanda au obținut toate calitatea de membru, electoratul
norvegian a respins tratatele de aderare în referendumurile din 1972 și 1994.
După referendumul din 1994, Norvegia și-a menținut calitatea de membru în cadrul
Spațiului Economic European (SEE), un aranjament prin care țara are acces la piața
internă a Uniunii, cu condiția să implementeze actele legislative ale Uniunii considerate
relevante (în număr de circa șapte mii în 2010)[99] Începând cu 1994, guvernele
norvegiene succesive au solicitat participarea la diferite părți ale cooperării UE care
depășesc prevederile acordului privind SEE. Există participare fără drept de vot a
Norvegiei, de exemplu, la Politica Comună de Securitate și Apărare, la Acordul
Schengen și la Agenția Europeană de Apărare, precum și în 19 programe separate. [100]
Norvegia contribuie la dezvoltarea internațională(d). În plus, acesta a participat la
medierea în 1990 a acordurilor de la Oslo(d), o încercare nereușită de a rezolva conflictul
israeliano–palestinian.
Armata[modificare | modificare sursă]
Tancuri Leopard norvegiene în zăpadă în Målselv
Forțele Armate Norvegiene numără aproximativ 25.000 de persoane, inclusiv angajații
civili. Potrivit planurilor de mobilizare din 2009, mobilizarea totală produce aproximativ
83.000 de combatanți. Norvegia are serviciu militar obligatoriu(d) (cu 6-12 luni de
instrucție);[101] în 2013, țara a devenit prima din Europa și NATO în care atât femeile, cât
și bărbații trebuie să presteze acest serviciu. Cu toate acestea, din cauza nevoii mai
reduse de militari în termen după încheierea Războiului Rece cu destrămarea Uniunii
Sovietice, puțini oameni sunt obligați să facă armata dacă nu sunt altfel motivați.
[102]
 Forțele Armate sunt subordonate Ministerului Norvegian al Apărării(d). Comandantul
suprem este regele Harald al V-lea. Armata Norvegiei este împărțită în următoarele
ramuri: Forțele Terestre Norvegiene, Marina Regală, Forțele Aeriene Regale, Forța
Cibernetică și Garda Internă.
Ca răspuns la invazia germană din 1940, țara a fost unul din țările fondatoare
ale Organizației Tratatului Atlanticului de Nord (NATO) la 4 aprilie 1949. În prezent,
Norvegia contribuie la Forța Internațională de Asistență de Securitate (ISAF)
din Afganistan.[103] În plus, Norvegia a contribuit în mai multe misiuni sub egida
Organizației Națiunilor Unite, NATO și Politicii de Securitate și Apărare a Uniunii
Europene.

Sănătate[modificare | modificare sursă]
Norvegia a primit primul loc după Indicele Dezvoltării Umane (IDU) al ONU pentru anul
2013.[104] Sărăcia și bolile transmisibile dominau Norvegia, împreună
cu foametea și epidemiile în anii 1800. Din anii 1900, s-au realizat îmbunătățiri în
sănătatea publică ca urmare a dezvoltării în mai multe domenii, cum ar fi condițiile de
viață și sociale, schimbările în dinamica bolilor și a focarelor de infecții, stabilirea
sistemului de sănătate și accentul pus pe chestiunile de sănătate publică. Vaccinarea și
creșterea oportunităților de tratament cu antibiotice au dus la îmbunătățiri mari pentru
populația norvegiană. Igiena îmbunătățită și o mai bună nutriție au fost factorii care au
contribuit la îmbunătățirea sănătății.
Structura bolilor în Norvegia s-a schimbat de la boli transmisibile la boli netransmisibile
și boli cronice, precum cele cardiovasculare. Inegalitățile și diferențele sociale sunt încă
prezente în sănătatea publică din Norvegia de azi. [105]
În 2013, rata mortalității infantile a fost de 2,5 la 1 000 de născuți vii în rândul copiilor
sub vârsta sub un an. Pentru fete, ea a fost de 2,7 și pentru băieți 2,3, cea mai mică
rată a mortalității infantile pentru băieți înregistrată vreodată în Norvegia. [106]
Economia[modificare | modificare sursă]

Reprezentare grafică a exporturilor Norvegiei pe produse cu 28 culori asociate categoriilor.

PIB-ul și creșterea PIB-ului

Norvegienii se bucură de al doilea cel mai mare PIB pe cap de locuitor între țările
europene (după Luxemburg), și al șaselea cel mai mare PIB (PPP) pe cap de
locuitor din lume. Astăzi, Norvegia este a doua cea mai bogată țară din lume în valoare
monetară, cu cea mai mare rezervă de capital pe cap de locuitor din toate țările.
[107]
 Conform CIA World Factbook, Norvegia este un creditor extern net. [58] Norvegia s-a
menținut pe primul loc în lume după Indicele Dezvoltării Umane (IDU) timp de șase ani
consecutivi (2001-2006),[17] și apoi a recuperat această poziție în anul 2009, până în
2015.[18] Nivelul de trai din Norvegia este printre cele mai ridicate din lume. Foreign
Policy Magazine(d) clasa Norvegia pe ultimul loc în Indicele Statelor Eșuate(d) pentru anul
2009, considerând Norvegia a fi statul cel mai funcțional și stabil. OCDE clasează
Norvegia pe locul patru pe 2013 după Indicele de Viață mai Bună și pe locul trei la
elasticitatea veniturilor între generații.[108][109]
Zonele economice exclusive ale Norvegiei
Economia norvegiană este un exemplu de economie mixtă, un stat social capitalist
prosper dispunând de o combinație de piață liberă cu mari proprietăți ale statului în
anumite sectoare-cheie. Sănătatea publică în Norvegia(d) este gratuită (cu o taxă anuală
de aproximativ 230 dolari pentru persoanele de 16 ani), și există dreptul la un concediu
parental plătit de 46 de săptămâni. [110] Veniturile obținute de stat din resurse naturale
includ o contribuție semnificativă a producției de petrol. Norvegia are o rată a șomajului
foarte scăzută, în prezent de 2,6%.[111] 69% din populația în vârstă de 15-74 este
angajată.[112] Forța de muncă este fie ocupată, fie în căutare de lucru. [113] 9,5% din
populația în vârstă de 18-66 primește pensie de invaliditate [114] și 30% din forța de
muncă este angajată de către guvern, cel mai mare procent din OCDE.
[115]
 Productivitatea orară a muncii și salariul orar mediu din Norvegia sunt printre cele
mai ridicate din lume.[116][117]
Valorile egalitariste ale societății norvegiene au păstrat diferențele de salarizare între cel
mai modest plătit lucrător și CEO-ul celor mai multe companii la fel de mici ca și în
economiile occidentale comparabile.[118] Acest lucru se observă și în coeficientului Gini
foarte scăzut al țării.
Statul deține proprietăți importante în sectoarele industriale-cheie, cum ar fi sectoarele
strategice ale petrolului (Statoil), producției de energie hidroelectrică (Statkraft),
producției de aluminiu (Norsk Hydro), cea mai mare bancă norvegiană (DNB), și
furnizorul de telecomunicații (Telenor). Prin aceste mari companii, guvernul controlează
aproximativ 30% din acțiunile tranzacționate la bursa de valori din Oslo. Atunci când se
includ și companiile nelistate, statul are chiar mai mare pondere în proprietate (în
principal din licențele directe de petrol). Norvegia este un important transportator și are
a șaseaa cea mai mare flotă comercială din lume, cu 1.412 de nave comerciale
norvegiene.
Prin referendumurile din 1972 și 1994, Norvegienii au respins propunerile de a adera la
Uniunea Europeană (UE). Cu toate acestea, Norvegia, împreună
cu Islanda și Liechtenstein, participă la piața unică a Uniunii Europene prin Spațiul
Economic European (SEE). Tratatul SEE dintre țările Uniunii Europene și țările AELS–
transpusă în legislația norvegiană prin „EØS-loven” [119]– descrie procedurile pentru
punerea în aplicare a normelor Uniunii Europene în Norvegia și alte țări AELS. Norvegia
este un membru puternic integrat în cele mai multe sectoare ale pieței interne a UE.
Unele sectoare, precum agricultura, petrolul și pescuitul, nu sunt în întregime acoperite
de Tratatul SEE. Norvegia a aderat și la Acordul Schengen și la mai multe alte acorduri
interguvernamentale între statele membre ale UE.
Țara este bogat înzestrată cu resurse naturale,
inclusiv petrol, hidroenergie, pește, păduri(d), și minerale. Mari rezerve de petrol și gaze
naturale au fost descoperite în anii 1960, ceea ce a condus la un boom al economiei.
Norvegia a obținut unul dintre cele mai înalte standarde de viață din lume, în parte
pentru că deține o cantitate mare de resurse naturale în raport cu mărimea populației. În
2011, 28% din veniturile statului erau generate de industria petrolieră. [120]
Resurse[modificare | modificare sursă]

Agricultura este un sector semnificativ, în ciuda peisajului montan (Flakstad)

Producția de petrol a fost centrală pentru economia norvegiană din anii 1970, cu
o proprietate a statului(d) dominantă (platforma petrolieră Statfjord(d))

Batogul uscat a fost exportat din Lofoten din Norvegia de cel puțin 1000 de ani
Veniturile din exporturile de petrol și gaze au crescut până la aproape 50% din totalul
exporturilor și constituie peste 20% din PIB.[121] Norvegia este al cincilea cel mai mare
exportator de petrol și al treilea cel mai mare exportator de gaze din lume, dar nu este
membru al OPEC. În 1995, guvernul norvegian a stabilit fondul suveran („Fondul
Guvernamental de Pensii — Global"(d)), finanțat cu venituri din petrol, inclusiv taxe,
dividende, venituri din vânzări și redevențe. Acesta a fost destinat reducerii
supraîncălzirii economiei cu veniturile din petrol, minimizării incertitudinii privind
volatilitatea prețului petrolului, și pentru a oferi o plasă de siguranță pentru a compensa
cheltuielile asociate cu îmbătrânirea populației.
Guvernul controlează resursele de petrol printr-o combinație de proprietate de stat
asupra marilor operatori petrolieri (cu aproximativ 62% dreptul de proprietate
în Statoil în 2007) și compania Petoro(d) cu capital integral de stat, care are o valoare de
piață de aproximativ de două ori mai mare decât Statoil, și SDFI(d). În cele din urmă,
guvernul controlează acordarea de licențe de explorare și producție de petrol. Fondul
investește în piețe financiare dezvoltate din afara Norvegiei. Regula bugetară
(Handlingsregelen) este aceea de a nu cheltui anual mai mult de 4% din fond (presupus
a fi randamentul normal al acestuia).
În august 2014, activele controlate de Fondul Guvernamental de Pensii au fost evaluate
la aproximativ 884 de miliarde de dolari (echivalentul a 173.000 de dolari pe cap de
locuitor), adică aproximativ 174% din PIB-ul curent al Norvegiei. Acesta este cel mai
mare fond suveran(d) din lume.[122] Fondul controlează aproximativ 1,3% din toate
actiunile listate în Europa și peste 1% din toate acțiunile tranzacționate public în lume.
Banca Centrală Norvegiană operează birouri de investiții în Londra, New York și
Shanghai. Îndrumările puse în aplicare în 2007 permit fondului să investească până la
60% din capital în acțiuni (maxim 40% anterior), în timp ce restul pot fi plasate în
obligațiuni și proprietăți imobiliare. Cum piețele bursiere au scăzut în septembrie 2008,
fondul a putut să cumpere multe acțiuni la prețuri scăzute. În acest fel, pierderile
suportate de turbulențele de pe piețe au fost recuperate până în noiembrie 2009.
Alte țări cu economii bazate pe resurse naturale, cum ar fi Rusia, încearcă să învețe din
modelul Norvegiei, stabilind fonduri similare. Alegerile de investiții ale fondului
norvegian sunt ghidate de îndrumări etice(d); de exemplu, fondul nu este autorizat să
investească în companii care produc piese pentru arme nucleare. Schema de investiții
norvegiană extrem de transparentă este lăudată de comunitatea internațională.
[necesită  citare]

În 2000, guvernul a vândut o treime din compania petrolieră de stat Statoil prin ofertă
publică inițială. Anul următor, principalul furnizor de telecomunicații, Telenor(d), a fost
listat la Bursa de Valori din Oslo(d). De asemenea, statul deține cote importante ale celei
mai mari bănci din Norvegia, DnB NOR(d) și ale companiei aeriene SAS. Începând cu
anul 2000, creșterea economică a fost rapidă, împingând rata șomajului la niveluri sub
care nu mai fusese de la începutul anilor 1980 (șomaj în anul 2007: 1,3%). Criza
financiară internațională a afectat în primul rând sectorul industrial, dar rata șomajului a
rămas mică și a fost de 3,3% (86.000 de persoane) în august 2011. Spre deosebire de
Norvegia, Suedia a avut rate  efective și preconizate ale șomajului substanțial mai mari,
ca urmare a recesiunii. Mii de oameni, în principal tineri suedezi, au migrat în Norvegia
pentru a lucra în timpul acestor ani, lucru ușor deoarece piața muncii și sistemele de
securitate socială în Țările Nordice se suprapun. În trimestrul 1 al anului 2009, PIB-ul
Norvegiei a depășit Suedia pentru prima dată în istorie, deși prima are doar jumătate
din populația celei din urmă.
Norvegia deține importante resurse minerale și în 2013 producția de minerale a fost
evaluată la 1,5 miliarde dolari americani. Cele mai valoroase minerale sunt carbonatul
de calciu (calcarul), piatra de construcție, sienitul
nefelinic, olivina, fierul, titanul și nichelul.[123]
Norvegia este și al doilea exportator mondial de pește (ca valoare, după China). [124]
[125]
 Hidrocentralele generează aproximativ 98-99% din energia electrică a Norvegiei,
mai mult decât în orice altă țară din lume.[126]
Exploatarea petrolului[modificare | modificare sursă]

 Imagini externe
Decreasing oil production

Între 1966 și 2013, companiile norvegiene forau în 5085 de puțuri de petrol(d), cea mai
mare parte în Marea Nordului.[127] 3672 sunt de utviklingsbrønner (producție regulată);
[127]
 1413 sunt letebrønner (explorare); și 1405 erau închise (avsluttet).[127]
Printre zăcămintele de petrol care nu sunt încă în faza de producție se numără: Wisting
Central—dimensiunea calculată în 2013 de 65-156 milioane de barili de petrol și 280
milioane-1,13 miliarde metri cubi de gaz.[128] și zăcământul petrolifer
Castberg (Castberg-feltet[128])—dimensiunea calculată la 540 de milioane de barili de
petrol, și 57-198 milioane metri cubi de gaz.[129] Ambele zăcăminte sunt situate în Marea
Barents.
Transporturile[modificare | modificare sursă]
Datorită densității mici a populației, a formei îngustă și a coastelor lungi ale
Norvegiei, transportul public este mai puțin dezvoltat decât în multe țări europene, mai
ales în afara marilor orașe. Țara are o veche tradiție a transporturilor pe apă tradiții,
dar Ministerul Transporturilor și Comunicațiilor a implementat în ultimii ani
legături feroviare, rutiere și aeriene prin intermediul a numeroase companii pentru a
dezvolta infrastructura țării.[130] Este în discuție dezvoltarea unui nou sistem feroviar de
mare viteză între marile orașe ale țării.[131][132]

Șoseaua E6 la Brattlikollen, la periferia orașului Oslo

Principala rețea feroviară din Norvegia constă în 4114 km de cale ferată cu ecartament
standard, din care 242 km este linie dublă și 64 km sunt mare viteză (210 km/h), în timp
ce 62% este electrificată la 15 kV 16 2⁄3 Hz AC. Pe calea ferată se transportă
56.827.000 de pasageri, 2956 milioane de călători-km și 24.783.000 de tone de marfă,
adică 3414 milioane tone-kilometri.[133] Întreaga rețea este deținută de
către Administrația Națională Feroviară Norvegiană (d).[134] Toate trenurile interne de
călători, cu excepția trenului expres Aeroport(d), sunt operate de Norges
Statsbaner (NSB).[135] Mai multe companii operează trenuri de marfă.[136] Investițiile în
infrastructură nouă și în întreținere sunt finanțate prin bugetul de stat(d),[134] și se oferă
subvenții pentru transportul de călători.[137] NSB operează trenuri pe distanțe lungi,
inclusiv trenuri de noapte(d), linii regionale și patru sisteme de trenuri de navetiști, în jurul
marilor orașe Oslo, Trondheim, Bergen și Stavanger.[138]

Aeronave Norwegian Air Shuttle și Scandinavian Airlines la Aerportul Oslo-

Gardermoen. Shows the startup of the expansion and renovation set to complete in 2017. [vizualizare]
Norvegia are o rețea de drumuri de aproximativ 92946 km, din care 72033 km sunt
asfaltați și 664 km sunt autostradă.[58] Cele patru categorii de drumuri sunt cele
naționale, județene, municipale și private, cele naționale și județene principale fiind
numerotate. Cele mai importante rute naționale fac parte din schema drumurilor
europene. Două dintre cele mai importante sunt E6 care duce pe direcția nord-sud prin
toată țara, și E39, care urmează coasta de vest. Drumurile naționale și județene sunt
gestionate de către Administrația Drumurilor Publice Norvegiene(d).[139]
Norvegia are cel mai mare efectiv mondial de vehicule electrice pe cap de
locuitor, Oslo fiind recunoscut drept capitala mondială a vehiculelor electrice. [140][141][142] În
martie 2014, Norvegia a devenit prima țară în care peste 1% din autoturisme sunt
electrice.[143] Cota de piață a vehiculelor electrice în cadrul vânzărilor de mașini noi a
vânzărilor de mașini noi este, de asemenea, cea mai mare din lume. [144] Potrivit unei
relatări a publicației Dagens Næringsliv din iunie 2016, țara ar dori să interzică vânzările
de vehicule pe benzină și motorină încă din anul 2025. [145]
Din cele 97 de aeroporturi din Norvegia,[58] 52 sunt publice,[146] și 46 sunt operate de
compania de stat Avinor.[147] Șapte aeroporturi au peste un milion de pasageri anual.
[146]
 41.089.675 de pasageri au trecut prin aeroporturile norvegiene din 2007, din care
13.397.458 au călătorit internațional.[146]
Poarta aeriană centrală a Norvegiei este Aeroportul Oslo-Gardermoen. [146] Situat la
aproximativ 35 km nord-vest de Oslo, el este hub(d) pentru cele două mari companii
aeriene norvegiene: Scandinavian Airlines[148] și Norwegian Air Shuttle,[149] și pentru
aeronavele regionale din Norvegia de Vest. [150] Există plecări către cele mai multe țări
europene și unele destinații intercontinentale. [151][152] Un tren direct de mare viteză duce
de la aeroport la Gara Centrală din Oslo la fiecare 10 minute, călătoria durând 20 de
minute.

Demografia[modificare | modificare sursă]
Norvegiancă în costum popular într-un peisaj specific la Voss lângă Gudvangen(d) în 1959

Demografia Norvegiei

Evoluția numărului
populației

±%
An Pop.  
p.a.  

1500 140.000 —    

1665 440.000 0,70%

1735 616.109 0,48%

1801 883.603 0,55%

1855 1.490.047 0,97%

1900 2.240.032 0,91%

1950 3.278.546 0,76%

 2000 4.478.497 0,63%

2010 4.858.199 0,82%

2013 5.096.300 1,61%

2060
7.032.687 0,69%
(projected)

Source: Statistics Norway.[153][154]

Populația Norvegiei era de 5.096.300 de locuitori în octombrie 2013. Norvegienii sunt

un popor nord-germanic. De la sfârșitul secolului al XX-lea, Norvegia a atras mulți
imigranți din Europa Centrală și de Sud, Orientul Mijlociu, Africa și Asia. Toate aceste
grupuri vorbesc multe limbi diferite și provin din diferite culturi și religii.
În 2012, un studiu oficial arăta că 86%[155] din totalul populației are cel puțin un părinte
care născut în Norvegia. Peste de 710.000 de persoane (14%)[156] sunt imigranți și
descendenții lor; există 117.000 de copii de imigranți, născuți în Norvegia.
Dintre acești 710.000 de imigranți și descendenții acestora:

 323.000 (39%)[156] aparțin unor culturi occidentale(d) (Australia, America de Nord,

alte țări europene)
 505.000 (61%)[156] aparțin altor culturi (în primul rând, Maroc, Irak, Kurdistan,
Pakistan, Iran).
În 2013, guvernul norvegian declarat că 14% din populația norvegiană erau imigranți
sau copii de doi părinți imigranți. Aproximativ 6% din populația de imigranți provine din
UE, America de Nord și Australia, și aproximativ 8,1% provin din Asia, Africa și America
Latină.[157]
În 2012, din totalul de 660.000 de imigranți de primele două generații, 407.262 dețineau
cetățenie norvegiană (62,2%).[158]
Imigranți s-au stabilit în toate comunele norvegiene. Orașele sau comunele cu cea mai
mare cotă de imigranți în 2012 erau Oslo (32%) și Drammen (27%).[159] Ponderea în
Stavanger era de 16%.[159] Potrivit Reuters, Oslo este „orașul cu cea mai rapidă creștere
din Europa, datorită imigrației”.[160] În ultimii ani, imigrația a avut cea mai mare
contribuție la creșterea demografică a țării. În 2011, 16% din copii nou-născuți au fost
de imigranți.
Sami sunt un popor indigen din nordul îndepărtat și au predominat în trecut și în părțile
centrale și de nord ale Norvegiei și Suediei, precum și zonele din nordul Finlandei și în
Rusia, pe Peninsula Kola. O altă minoritate națională sunt kvenii(d), urmași ai unor
vorbitori de limbă finlandeză care au migrat în nordul Norvegiei în secolele al XVIII-lea-
al XX-lea. Din secolul al XIX-lea până la 1970, guvernul norvegian a încercat să
asimileze populațiile sami și kven, încurajându-le să adopte limba, cultura și religia
majorității.[161] Din cauza acestui „proces de norvegianizare(d)”, multe familii de origine
sami sau kven se identifică acum ca etnici norvegieni. [162]
Migrația[modificare | modificare sursă]

Minneapolis–Saint Paul are cea mai mare concentrație de etnici norvegieni din afara
Norvegiei, cu 470.000 de membri ai comunității.
Emigrarea[modificare | modificare sursă]
În special în secolul al XIX-lea, atunci când condițiile economice în Norvegia erau
dificile, zeci de mii de oameni au migrat în Statele Unite și în Canada, unde puteau
lucra și cumpăra terenuri în zonele de frontieră. Mulți au mers în Vest și Nord-Vestul
Pacific. În 2006, potrivit Biroului de Recensământ din SUA, aproape 4,7 milioane de
persoane se identificau ca norvegieni(d), mai mulți decât populația de etnici norvegieni
din Norvegia propriu-zisă. La recensământul din 2011 din Canada, 452.705 de cetățeni
canadieni au declarat că au origine norvegiană(d).[163]
Imigrația[modificare | modificare sursă]
La 1 ianuarie 2013, numărul de imigranți sau copii de doi imigranți care locuiesc în
Norvegia a fost estimat la 710.465, sau 14,1% din totalul populației, [157] față de 183.000
în 1992. Rata anuală a imigrării a crescut din 2005. În timp ce imigrația anuală netă în
perioada 2001-2005 fost, în medie, de 13.613 de persoanea,  ea a crescut la 37.541
între 2006 și 2010, iar în 2011, imigrația netă ajunsese la 47.032. [164] Aceasta se
datorează mai ales creșterii imigrației dinspre rezidenții UE, în special din Polonia. [165]
În 2012, comunitatea de imigranți (care include imigranții și copiii născuți în Norvegia
din părinți imigranți) a crescut la 55.300, un nivel record. [157] Imigrația netă din
străinătate a ajuns la 47.300 de (300 mai mare decât în 2011), în timp ce imigrația
reprezenta 72% din creșterea demografică a Norvegiei. [166] 17% din nou-născuți s-au
născut copii cu părinți imigranți.[157] Copiii de pakistanezi, kurdistanezi și vietnamezi sunt
cele mai mari grupuri de norvegieni născuți din părinți imigranți. [167]
Pakistanezii din Norvegia sunt cei mai mari grup minoritar neeuropean din Norvegia.
Majoritatea celor 32.700 membri trăiesc în și în apropiere de Oslo. Populațiile
de irakieni și somalezi au crescut semnificativ în ultimii ani. După extinderea UE în
2004, un val de imigranți a sosit din Europa Centrală și de Nord, în special
din Polonia, Suedia și Lituania. Cea mai rapidă creștere a grupurilor de imigranți, în
2011, în cifre absolute au fost din Polonia, Lituania și Suedia.[168] Politicile de imigrație și
de integrare au fost subiectul multor dezbateri în Norvegia.
Cele mai mari grupuri de imigranți (prima și a doua generație): [169]

Origine națională Populație

 Polonia 91,179

 Suedia 38,414

 Somalia 35,912

 Lituania 35,546

 Pakistan 34,447

 Irak (Kurdistan) 30,144

 Germania 26,683

 Vietnam 21,721

 Danemarca 20,897

 Filipine 19,886

Religia[modificare | modificare sursă]

Catedrala Nidaros din Trondheim
Stavkirkke din Heddal(d), Notodden, cea mai mare stavkirkke din Norvegia

Geamia Bait-unNasr de la periferia orașului Oslo, cea mai mare moschee din Scandinavia

În 2010, 10% din populație era neafiliată religios, în timp ce alți 9%, erau membri ai
comunităților religioase din afara Bisericii Norvegiei. [170] Alte
confesiuni creștine reprezintă în total aproximativ 4,9%[170] din populație, dintre care cea
mai mare este Biserica Romano-Catolică, cu 83.000 de membri, conform statisticilor
guvernamentale din 2009.[171] Un articol în ziarul Aftenposten, din octombrie 2012,
menționa că sunt 115.234 de romano-catolici înregistrați în Norvegia; reporterul a
estimat că numărul total de persoane provenite dintr-un mediu romano-catolic poate fi
de 170.000–200.000 sau mai mare.[172]
Printre alte religii se numără penticostalii (39.600),[171] adepții Bisericii Evanghelice
Luterane Libere din Norvegia(d) (19.600),[171] metodiștii (11.000),[171] baptiștii (9.900),
[171]
 ortodocșii (9.900),[171] adepții Bisericii Creștine Brunstad(d) (6.800),[171] adventiștii de
ziua a șaptea (de 5.100),[171] asirienii și caldeenii(d), precum și altele. Bisericile luterane
suedeză, islandeză și finlandeză din Norvegia au circa 27.500 de membri în total.
[171]
 Alte confesiuni creștine reprezintă sub 1% fiecare, inclusiv 4.000 de membri
ai Bisericii lui Isus Hristos a Sfinților din zilele din Urmă și 12.000 de martori ai lui
Iehova.[171]
Printre religiile necreștine, cea musulmană este mai mare, cu 132.135 de membri
înregistrați (2014), și, probabil, mai puțin de 200.000 în total. [173] Cultul musulman este
practicat în principal de imigranți somalezi, arabi, bosniaci, albanezi și turci, precum și
de norvegienii de origine pakistaneză. Comunitatea este dominată de Islamul Sunnit,
alte minorități semnificative includ șiiții și Ahmadiyya.[necesită  citare]
Alte religii cuprind mai puțin de 1% fiecare, inclusiv 819 de iudaiști.
[174]
 Imigranții indieni au introdus hinduismul în Norvegia, religie care în 2011 avea sub
5.900 de aderenți, sau 1% din totalul norvegienilor care nu sunt luterani.
[174]
 Sikhismul are aproximativ 3.000 de adepți, cei mai mulți în Oslo, unde au
două gurdwarale(d). Sikhii au venit pentru prima dată în Norvegia la începutul anilor
1970. Problemele din Punjab, după Operațiunea Blue Star(d) și răscoalele împotriva
sikhilor în India, după asasinarea Indirei Gandhi(d) au condus la o creștere a numărului
de refugiați sikh care s-au deplasat în Norvegia. Drammen are, de asemenea, o
importantă populație de sikh; cea mai mare gurdwara din Europa de Nord a fost
construită în Lier. Există unsprezece organizații budiste, grupate sub
umbrela Buddhistforbundet(d), cu puțin peste 14.000 de membri,[174] ceea ce reprezintă
0,2% din populație. Religia Baha'i are puțin mai mult de 1.000 de adepți.[174] Aproximativ
1,7% (84,500) din norvegieni aparțin organizației seculare Asociația Umanistă
Norvegiană.
Din 2006 până în 2011, religia cu cea mai rapidă creștere în Norvegia a
fost creștinismul ortodox(d), al cărui număr de membri a crescut cu 80%; cu toate
acestea, ponderea acesteia în totalul populației rămâne mică, la 0,2%. Acesta este
asociat mai ales cu imigranții din Eritreea și Etiopia, și într-o măsură mai mică din cu cei
din Europa Centrală și de Est și Orientul Mijlociu. Alte religii în creștere rapidă au fost
romano-catolicismul (78,7%), hinduismul (59,6%), islamul (48,1%), budismul (46,7%).
[175]

Ca și în alte țări scandinave, vechii nordici practicau o formă de păgânism

germanic(d) autohton, cunoscut sub numele de păgânism nordic(d). Până la sfârșitul
secolului al XI-lea, când Norvegia a fost creștinată(d), religiile și practicile indigene
nordice au fost interzise. Resturi ale religiei și convingerilor din Norvegia precreștină
mai supraviețuiesc și astăzi, sub forma unor nume de orașe și locații, zile ale
săptămânii, și alte părți de limbă de zi cu zi. Interesul modern față de vechile practici a
condus la o revigorare a practicilor religioase păgâne sub
forma Åsatru(d). Åsatrufellesskapet Bifrost din Norvegia s-a înființat în 1996; în 2011,
comunitatea avea aproximativ 300 de membri. Foreningen Forn Sed a fost înființată în
1999 și recunoscută de guvernul norvegian.
Minoritatea sami și-a păstrat religia șamanică până în secolul al XVIII-lea, atunci când
majoritatea s-au convertit la creștinism sub influența misionarilor luterani dano-
norvegieni. Unii și-au păstrat vechea religie. [necesită  citare]
Potrivit Eurobarometrului din 2010, 22% dintre cetățenii norvegieni au răspuns că „cred
că există un dumnezeu”.[176] Un studiu realizat cu trei ani înainte de Gustafsson și
Pettersson (2002), a constatat la fel, că 72% dintre Norvegieni nu cred într-un
Dumnezeu personificat.[177]
Cele mai mari orașe din Norvegia[modificare | modificare sursă]

 v • d • m  Cele mai mari orașe din Norv

Conform Statistics 2016

Loc Numele orașului Fylke Pop. Loc

1 Oslo Oslo 975,744 11 Mo
2 Bergen Hordaland 252,772 12 Ha
3 Stavanger/Sandnes Rogaland 213,313 13 San
4 Trondheim Sør-Trøndelag 177,617 14 Are
5 Drammen Buskerud 115,137 15 Bod
 6 Fredrikstad/Sarpsborg Østfold 109,907 16 Tro
7 Porsgrunn/Skien Telemark 92,001 17 Ha
8 Kristiansand Vest-Agder 61,037 18 Ha
9 Ålesund Møre og Romsdal 51,474 19 Lar

10 Tønsberg Vestfold 51,061 20 Ask

Oslo

Educația[modificare | modificare sursă]

Clădirea principală a Universității Norvegiene de Știință și Tehnologie din Trondheim

Învățământul superior din Norvegia este oferit de șapte universități, cinci colegii
specializate, 25 de colegii universitare, precum și o serie de facultăți private. Educația
urmează Procesul de la Bologna, care implică cicluri de licență(d) (3 ani), master (2 ani)
și doctorat (3 ani).[178] După terminarea liceului, se dă un examen care certifică
competențe generale.
Educația publică este practic gratuită, indiferent de naționalitate. [179] Anul universitar are
două semestre(d), din august până în decembrie, și din ianuarie până în iunie.
Responsabilitatea finală pentru educație revine cu Ministerului Educației și Cercetării
din Norvegia(d).
Limbi[modificare | modificare sursă]
Distribuția grupurilor dialectale norvegiene: norvegiana nordică (galben), norvegiana de
Trøndelag (bleumarin), norvegiana vestică (portocaliu) și norvegiana estică (albastru
deschis).
Limba norvegiană, nord-germanică, are două forme scrise oficiale, bokmål și nynorsk.
Ambele sunt recunoscute ca limbi oficiale, și sunt utilizate atât în administrația publică,
școli, biserici, și mass-media. Bokmål este limba scrisă folosit de marea majoritate a
populației, circa 80-85%. O alternativă la bokmål, riksmål, seamănă puțin mai mult cu
daneza. Aproximativ 95% din populație vorbește norvegiana ca prima limbă sau ca
limbă maternă, deși mulți vorbesc dialecte care pot diferi în mod semnificativ de limbile
scrise. Toate dialectele norvegiene sunt reciproc inteligibile, deși ascultătorii cu
expunere limitată la alte dialecte decât al lor pot avea dificultăți în a înțelege anumite
fraze și pronunții în alte dialecte.
Mai multe limbi sami, uralice, sunt vorbite și scrise în întreaga țară, mai ales în partea
de nord, de către unii membri ai poporului sami. (Estimările sugerează că aproximativ o
treime din norvegienii sami vorbesc o limbă sami. [180]) Vorbitorii acestor limbi au dreptul
să fie educați și să comunice cu autoritățile în propria lor limbă, în special
în forvaltningsområde (zona administrativă) pentru limbile sami. [181][182] Minoritatea
istorică kven(d) vorbea în trecut limba uralică kven(d) (considerată o limbă separată în
Norvegia, dar, în general, percepută în Finlanda ca dialect finlandez). Astăzi,
majoritatea etnicilor kven au cel mult cunoștințe minimale ale acestei limbii. Potrivit
Kainun institutti, „kvenul modern tipic este un norvegian de limbă norvegiană care își
cunoaște genealogia”.[183] După ce Norvegia a ratificat Carta Europeană a Limbilor
Regionale sau Minoritare (ECRML) limba kven, împreună cu limbile romani si
scandoromani, au devenit limbile minoritare oficial recunoscute. [184][185]
Unele organizații au susținut și adoptarea limbajului norvegian al semnelor(d) ca limbă
oficială a țării.[186][187]
În secolele al XIX-lea și al XX-lea, limba norvegiană a fost supusă unor puternice
controverse politice și culturale(d). Aceasta a condus la dezvoltarea Nynorsk în secolul al
XIX-lea și la formarea unor standarde alternative de ortografie în secolul al XX-lea.
Norvegiana este similară altor limbi din Scandinavia: suedeza și daneza. Toate cele trei
limbi sunt într-o măsură, reciproc inteligibile și pot fi, și adesea sunt, folosite în
comunicare între locuitorii din țări Scandinave diferite. Ca urmare a cooperării în
cadrul Consiliului Nordic, locuitorii din toate țările nordice, inclusiv Islanda și Finlanda,
au dreptul de a comunica cu autoritățile norvegiene în propria lor limbă. [necesită  citare]
Studenții care sunt copii de părinți imigranți sunt încurajați să învețe limba norvegiană.
Guvernul norvegian oferă cursuri de limbă norvegiană pentru imigranții care doresc să
obțină cetățenia norvegiană. Din cauza unei preocupări crescânde pentru asimilarea
imigranților, începând cu 1 septembrie 2008, guvernul impune ca un solicitant pentru
cetățenia norvegiană dea dovadă de competență fie în norvegiană, fie într-una din
limbile sami, să dovadească participarea la cursuri de norvegiană pentru 300 de ore,
sau să îndeplinească cerințele lingvistice pentru studii universitare în Norvegia (adică
bună cunoaștere a uneia din limbile scandinave).
Principala limbă străină predată în școlile norvegiene este limba engleză, considerată
limbă de circulație internațională începând cu sfârșitul celui de al Doilea Război
Mondial. Majoritatea populației este destul de fluentă în limba engleză, în special cei
născuți după al Doilea Război Mondial. Germana, franceza și spaniola sunt și ele
frecvent predate ca a doua sau mai multe ori, a treia
limbă. Rusa, japoneza, italiana, latina și, rareori, chineza (mandarina)(d) sunt oferite în
unele școli, mai ales în orașe. În mod tradițional, engleza, germana și franceza sunt
considerate principalele limbi străine în Norvegia. Aceste limbi, de exemplu, au fost
utilizate în pașapoartele norvegiene până în 1990, și studenții au, în general, dreptul de
a utiliza aceste limbi de la depunerea tezelor.

Cultura[modificare | modificare sursă]

Bryggen(d) din Bergen este pe lista Patrimoniului Mondial UNESCO(d)

Cultura rurală continuă să joace un rol în cultura norvegiană contemporană. În secolul
al XIX-lea, ea a inspirat o puternică mișcare romantic-naționalistă(d), care este încă
vizibilă în limba norvegiană și în mass-media. Cultura norvegiană a înflorit sub eforturile
naționaliste de a realiza o identitate independentă în literatură, artă și muzică. Acest
lucru continuă și astăzi în artele interpretative și ca urmare a sprijinului acordat de stat
pentru expoziții, proiecte culturale și opere de artă. [188]
Costumele tradiționale țărănești norvegiene, cunoscute sub numele de folkedrakt, și
costumele moderne inspirate de acestea cunoscute sub numele de bunad(d), sunt frecvent
utilizate la ocazii speciale.

Drepturile omului[modificare | modificare sursă]

Norvegia este o tara progresistă, care a adoptat o legislație și politici pentru a susține
drepturile femeilor, drepturile minorităților și drepturile LGBT(d). Din anul 1884, 171 dintre
figurile de frunte, printre care cinci prim-miniștri din Partidul Liberal și Partidul
Conservator, au înființat Asociația Norvegiană pentru Drepturile Femeilor (d).[189] Ei au
militat cu succes pentru dreptul la educație(d), dreptul de vot(d), dreptul la muncă(d) pentru
femei și alte politici privind egalitatea de gen. Din 1970, egalitatea de gen a ajuns pe
agenda de stat, prin înființarea unui organism public de promovare a egalității de gen,
care a evoluat în avocatul egalității de gen și pentru combaterea discriminării (d).
Organizațiile societății civile continue și ele să joace un rol important, iar organizațiile
pentru drepturile femeilor sunt astăzi organizate în Lobby-ul Norvegian al Femeilor(d).
În 1990, Constituția norvegiană a fost modificată pentru a aplica primogenitura
absolută în susccesiunea la tronul norvegian, în sensul că cel mai mare copil, indiferent
de sex, al familiei regale are prioritate în linia de succesiune. Nefiind retroactivă,
actualul succesor la tron este fiul cel mare al regelui, și nu copilul cel mai mare. Articolul
6 prevede că „Pentru persoanele născute înainte de anul 1990... un bărbat va avea
prioritate față de o femeie.”[190]
Popoarele sami au fost timp de secole supuși discriminării și abuzurilor culturilor
dominante în țările scandinave și în Rusia, care revendică teritoriile sami. [191] Samii nu
au fost niciodată o singură comunitate într-o singură regiune din Laponia.[192] Norvegia a
fost adesea criticată de comunitatea internațională pentru politica de norvegianizare(d) și
a discriminării împotriva populației indigene a țării. [193] Cu toate acestea, Norvegia a fost,
în 1990, prima țară care a recunoscut convenția ILO 169(d) privind populațiile
indigene, recomandată de ONU.
În ceea ce privește drepturile LGBT, Norvegia a fost prima țară din lume care a adoptat
o lege anti-discriminare care protejează drepturile homosexualilor si lesbienelor. În
1993, Norvegia a devenit a doua țară care și-a legalizat o uniune civilă pentru cuplurile
de același sex și, de la 1 ianuarie 2009, a devenit a șasea țară care acordă
deplină egalitate în raport cu căsătoria pentru cuplurile de același sex. Ca promotor al
drepturilor omului, Norvegia a ținut anual Forumul Libertății de la Oslo, o serie de
conferințe descrisă de The Economist ca fiind „pe cale de a deveni un echivalent al
forumului economic de la Davos în domeniul drepturilor omului.” [194]
Religia[modificare | modificare sursă]
Separarea dintre biserică și stat a avut loc mult mai târziu în Norvegia decât în
majoritatea țărilor din Europa și nu este încă completă. În 2012, parlamentul norvegian
a votat pentru acordarea de mai mare autonomie biserici luterane a Norvegiei,
[195]
 decizie care a fost confirmată într-un amendament constituțional pe 21 mai 2012.
[196]
 Până în 2012 oficialii Parlamentului erau obligați să fie membri ai Bisericii Luterane
și cel puțin jumătate dintre miniștri trebuia să fie membri ai bisericii de stat.
Cum Biserica Norvegiei este biserică de stat, clericii săi sunt angajați de stat, iar
administrațiile bisericești centrale și regionale fac parte din administrația de stat.
Membrii familiei Regale sunt obligați să fie luterani.
Cinematografie[modificare | modificare sursă]
Filmul documentar Kon-Tiki(d) (1950) despre expediție a câștigat un premiu al Academiei
Americane. În 1959, Nouă vieți de Arne Skouen(d) a fost nominalizat, dar nu a reușit să
câștige. Un alt film notabil este Flåklypa Grand Prix(d), un film de animație în regia lui Ivo
Caprino(d). Filmul a fost lansat în 1975 și este bazat pe personajele caricaturistului
norvegian Kjell Aukrust(d). Este cel mai vizualizat film norvegian din toate timpurile.
Veiviseren(d) de Nils Gaup, povestea poporului sami, a fost nominalizat și el pentru un
Oscar în 1987 și zece ani mai târziu, la fel a fost Søndagsengler(d) de Berit Nesheim.
Începând cu anii 1990, industria de film a prosperat, producând până la 20 de filme de
lung metraj în fiecare an. Succese deosebite au fost Kristin Lavransdatter(d), după pe un
roman scris de un laureat al Premiului Nobel; Telegrafistul(d) și Gurin cu coadă de
vulpe. Knut Erik Jensen(d) s-a numărat printre cei mai de succes regizori noi, împreună
cu Erik Skjoldbjærg(d), care este amintit pentru filmul Insomnia(d).[197]
Țara a fost utilizată și ca locație de filmare pentru mai multe producții de la Hollywood și
internaționale, între care Imperiul contraatacă (1980), pentru care producătorii au folosit
ghețarul Hardangerjøkulen drept locație de filmare pentru scenele de pe planeta de
gheață Hoth. Acesta a inclus o memorabilă luptă în zăpadă. Filmele Die another
Day(d), Busola de aur, Spies Like Us(d) și Heroes of Telemark, precum și serialele de
televiziune Lilyhammer(d) și Vikingii au avut și ele scene filmate în Norvegia. [198] Un film
de scurt metraj, Spiritul Norvegiei, a fost prezentat la Maelstrom(d) în pavilionul
„Norvegia(d)” de la Epcot(d), situat în cadrul complexului Walt Disney World(d) din Florida,
Statele Unite ale Americii. Atracția și filmul și-au încetat operațiunile pe 5 octombrie
2014.
Muzica[modificare | modificare sursă]
Edvard Grieg, compozitor și pianist
Muzica clasică a compozitorilor romantici Edvard Grieg, Rikard Nordraak și Johan
Svendsen este cunoscută pe plan internațional, la fel ca muzica modernă a lui Arne
Nordheim(d). Printre interpreții clasici norvegieni se numără Leif Ove Andsnes(d), unul
dintre cei mai faimoși pianiști; Truls Mørk(d), un remarcabil violoncelist, și marea soprană
wagneriană Kirsten Flagstad.
Black metalul norvegian(d) a influențat lumea muzicii de la sfârșitul secolului al XX-lea.
Începând cu anii 1990, exportul de black metal, o formă lo-fi, sumbră și brută de heavy
metal, a fost dezvoltat de către trupe
ca Emperor, Darkthrone, Gorgoroth, Mayhem, Burzum și Immortal. Mai recent, trupe
ca Enslaved, Kvelertak(d), Dimmu Borgir și Satyricon au evoluat genul în forma actuală,
câștigând fani din întreaga lume. Evenimentele controversate asociate cu circulația de
black metal la începutul anilor 1990 a inclus mai multe incendieri de biserici(d) și două
cazuri celebre de crimă.
Scena de jazz norvegiană este înfloritoare. Jan Garbarek, Terje Rypdal(d), Mari
Boine(d), Arild Andersen(d), și Bugge Wesseltoft(d) sunt recunoscuți la nivel internațional, în
timp ce Paal Nilssen-Love(d), Supersilent(d), Jaga Jazzist(d) și Wibutee(d) sunt artiști de
clasă mondială în devenire ai generației tinere. [199]
Hardingfele, „scripca Hardanger”, un instrument norvegian
Norvegia are o puternică tradiție de muzică populară care are iubitori și astăzi.
[200]
 Printre cei mai proeminenți artiști muzicieni populari se numără cântăreții din
Hardanger Andrea Een(d), Olav Jorgen Hegge(d) și Annbjørg Lien(d), și vocaliștii Agnes
Buen Garnås(d), Kirsten Bråten Berg(d) și Odd Nordstoga(d).
Alte formații recunoscute la nivel internațional sunt A-ha, Röyksopp, Ylvis și Maria
Mena.[201] A-ha a devenit celebră la nivel mondial pe la mijlocul anilor 1980. În anii 1990
și 2000, grupul și-a menținut popularitatea pe plan intern, și a rămas unul de succes și
în afara Norvegiei, în special în Germania, Elveția, Franța și Brazilia.
În ultimii ani, diverși compozitori norvegieni compozitori și echipele lor de producție au
contribuit la muzica altor artiști internaționali. Echipa de producție
norvegiană Stargate(d) a produs melodii pentru Rihanna, Beyonce, Shakira, Jennifer
Lopez și Lionel Richie, printre alții. Espen Lind(d) a scris și a produs melodii pentru
Beyoncé, Lionel Richie și Leona Lewis. Lene Marlin(d) a scris melodii pentru Rihanna
și Lovebugs(d).

Note[modificare | modificare sursă]
În Norvegia se organizează multe festivaluri de muzică pe tot parcursul anului, în toată
țara. Norvegia este gazda uneia dintre cele mai mari festivaluri de sporturi
extreme festivaluri cu muzică, Ekstremsportveko(d)—un festival organizat anual în Voss.
Oslo este gazda a numeroase festivaluri, cum ar fi Øyafestivalen(d) și by:Larm(d). Oslo
organiza odinioară o paradă de vară similară Love Parade-ului german. În 1992, orașul
Oslo a vrut să adopte festivalul francez de muzică Fête de la Musique înființat de Carl
Fredrik Størmer(d). Chiar în primul său an, "Musikkens Dag" a adunat mii de oameni și
artiști pe străzile din Oslo. "Musikkens Dag" a fost între timp rebotezat în Musikkfest
Oslo.
Literatura[modificare | modificare sursă]

Knut Hamsun, scriitor

Istoria literaturii norvegiene începe cu cele poemele Edaice(d) păgâne și cu poezia
scaldică din secolele al IX-lea și al X-lea, cu poeți cum ar fi Bragi Boddason(d) și Eyvindr
skáldaspillir. Sosirea creștinismului în jurul anului 1000 a pus Norvegia în legătură cu
cultura, hagiografia și istoriografia medievale europene. Combinată cu tradiție orală
autohtonă și cu influența islandeză, aceasta a influențat literatura scrisă în spre sfârșitul
secolelor al XII-lea și al XIII-lea. Lucrări majore din această perioadă sunt Historia
Norwegiæ(d), Dietrich of Bern(d) și Konungs skuggsjá(d).
În perioada Uniunii Scandinave și, ulterior, a Uniunii Dano-Norvegiene (1387-1814), s-a
scris foarte puțin în norvegiană, cu unele excepții notabile, cum ar fi Petter
Dass(d) și Ludvig Holberg. În piesa lui, intitulată Peer Gynt, Ibsen caracterizează această
perioadă ca „de două ori două sute de ani de întuneric/plutind peste o rasă de
maimuțe.” Primul vers din acest cuplet este frecvent citat. În timpul uniunii cu
Danemarca, guvernul a impus folosirea în scris doar a limbii daneze, ceea ce a făcut să
scadă literatura norvegiană scrisă.

Henrik Ibsen
Două evenimente majore au precipitat o important renaștere a literaturii norvegiene: în
1811, s-a înființat o universitate norvegiană la Christiania. În al doilea rând, cuprinși de
spiritul revoluționar de după Revoluțiile Americană și Franceză, norvegienii și-au
redactat propria Constituție(d) în 1814. Mulți scriitori au căpătat inspirație, și au ajuns să
fie recunoscuți mai întâi în Scandinavia, și apoi în întreaga lume; printre ei numărându-
se Henrik Wergeland(d), Peter Christen Asbjørnsen, Jorgen Moe(d) și Camilla Collett(d).
La sfârșitul secolului al XIX-lea, în Epoca de Aur a literaturii norvegiene, au apărut așa-
numiții „Cei Patru Mari”: Henrik Ibsen, Bjørnstjerne Bjørnson, Alexander
Kielland și Jonas Lie. „Romanele țărănești” ale lui Bjørnson, cum ar fi Ein glad gut („Un
băiat fericit”) și Synnøve Solbakken, sunt tipice pentru naționalismul romantic
norvegian(d) al epocii. Romanele și povestirile lui Kielland sunt în cea mai mare parte
naturaliste. Deși un important contribuitor la începutul naționalismul romantic, (mai ales
prin Peer Gynt), Henrik Ibsen este mai bine cunoscut pentru dramele sale realiste
inovatoare, cum ar fi Rața sălbatică(d) și O casă de păpuși. Ele au provocat scandal din
cauza ilustrării moravurilor clasei de mijloc, cu infidelitate, căsătoriile nefericite, și
corupția oamenilor de afaceri.
În secolul al XX-lea, trei romancieri norvegieni au primit Premiul Nobel pentru
Literatură: Bjørnstjerne Bjørnson în 1903, Knut Hamsun pentru cartea Markens
grøde(d) („Creștere pământului”), în 1920, și Sigrid Undset (cunoscut
pentru Kristinlavransdatter(d)) în 1928. Și alți scriitori, cum ar fi următorii au adus
contribuții importante: Dag Solstad, Jon Fosse, Cora Sandel(d), Olav Duun, Olav H.
Hauge(d), Gunvor Hofmo(d), Stein Mehren, Kjell Askildsen(d), Hans Herbjørnsrud(d), Aksel
Sandemose(d), Bergljot Hobæk Haff(d), Jostein Gaarder, Erik Fosnes Hansen, Jens
Bjørneboe, Kjartan Fløgstad(d), Lars Saabye Christensen, Johan Borgen, Herbjørg
Wassmo, Jan Erik Vold, Rolf Jacobsen(d), Olaf Bull(d), Jan Kjærstad, Georg
Johannesen(d), Tarjei Vesaas, Sigurd Hoel, Arnulf Øverland(d) și Johan Falkberget.
Cercetare[modificare | modificare sursă]
Printre oamenii de știință norvegieni recunoscuți pe plan internațional se numără
matematicienii Niels Henrik Abel, Sophus Lie și Atle Selberg(d), chimistul fizician Lars
Onsager, fizicianul Ivar Giaever, chimiștii Odd Hassel, Peter Waage(d), și Cato
Maximilian Guldberg(d).
În secolul al XX-lea, universitarii norvegieni au efectuat muncă de pionierat în
multe științe sociale, inclusiv în criminologie, sociologie și studiul păcii și conflictelor(d).
Printre cele mai importante cadre universitare se numără Arne Næss(d), filosof și
fondator al ecologiei profunde; Johan Galtung, fondatorul studiului păcii(d); Nils
Christie(d) și Thomas Mathiesen(d), criminologi; Fredrik Barth, antropolog social; Vilhelm
Aubert(d), Harriet Holter(d) și Erik Grønseth(d), sociologi; Tove Stang Dahl(d), pionier al
dreptului în domeniul femeilor; Stein Rokkan(d), politolog; și economiștii Ragnar
Frisch, Trygve Haavelmo și Finn E. Kydland.
În 2014, doi oamenii de știință norvegieni, May-Britt Moser și Edvard Moser, au
primit Premiul Nobel pentru Fiziologie sau Medicină, împreună cu John O'Keefe, pentru
identificarea celulelor care compun un sistem de poziționare în creierul uman. [202]
Arhitectura[modificare | modificare sursă]
Biserica de lemn din Urnes, listată de UNESCO ca sit în Patrimoniul Mondial.
Cu pădurile sale extinse, Norvegia a avut mult timp o tradiție a construcțiilor din lemn.
Multe dintre cele mai interesante clădiri noi sunt realizate din lemn, ceea ce reflectă
atracția puternică pe care o exercită acest material asupra designerilor și constructorilor
norvegieni.[203]

Hotelul Dalen(d) din Telemark, construit în Dragestil(d) („stilul dragon”), un stil de design și

arhitectură care are originea în perioada naționalismului romantic norvegian(d).
Când Norvegia a trecut la creștinism acum circa 1.000 de ani, aici au început să se
construiască biserici. Arhitectura din piatră a fost introdusă din Europa pentru cele mai
importante structuri, începând cu construcția Catedralei Nidaros din Trondheim. La
începutul Evului Mediu, au început să se construiască stavkirke din lemn în
toată Norvegia. Unele dintre ele au rezistat până astăzi și reprezintă cea mai
neobișnuită contribuție a Norvegiei la istoria arhitecturii. Un bun exemplu, biserica de
lemn din Urnes din Sognefjord, este pe lista UNESCO a patrimoniului mondial. Un alt
exemplu notabil de arhitectură din lemn îl constituie clădirile de pe cheiul Bryggen(d) din
Bergen și ele listate în Patrimoniul Cultural Mondial, constând dintr-un rând de structuri
înalte și înguste, din lemn, de-a lungul cheiului.
Orașul de secol al XVII-lea din Røros, desemnat în anul 1980 ca sit în Patrimoniul Mondial
UNESCO, cu străzi înguste și case din lemn.
În secolul al XVII-lea, sub monarhia daneză, au fost înființate orașe și sate, cum ar
fi Kongsberg și Røros. Orașul[care?] avea o biserică construită în stil baroc. Clădirile
tradiționale din lemn, clădiri care au fost construite în Røros au supraviețuit.
După dizolvarea în 1814 a uniunii Norvegiei cu Danemarca, Oslo a devenit capitală.
Arhitectul Christian H. Grosch(d) a proiectat cele mai vechi părți ale Universității din
Oslo(d), ale bursei de valori Oslo(d), și multe alte clădiri și biserici construite în acea
perioadă națională timpurie.
La începutul secolului al XX-lea, orașul Ålesund a fost reconstruit în stil Art
Nouveau, stil, influențat de stilurile din Franța. Anii 1930, când domina funcționalismul,
au devenit o perioadă puternică pentru arhitectura norvegiană. Abia din secolul al XX-
lea, arhitecții norvegieni au căpătat și renume internațional. Una dintre cele mai
remarcabile clădiri moderne din Norvegia Parlamentul Sami(d) din Kárášjohka, proiectat
de Stein Halvorson și Christian Sundby. Sala sa de dezbateri, din lemn, este o versiune
abstractă de lawo, cort tradițional folosit de nomazii sami.[204]
Arta[modificare | modificare sursă]
Brudeferd am Hardanger de Adolph Tidemand og Hans Gude, 1848
Pentru o perioadă îndelungată, arta norvegiană a fost dominată de opere de artă din
Germania și Olanda, precum și de influența de la Copenhaga. În secolul al XIX-lea a
început o perioadă ca un adevărat norvegiană, în primul rând cu portrete, și mai târziu,
cu peisaje impresionante. Johan Christian Dahl (1788-1857), la inceput din școala de la
Dresda, s-a întors în cele din urmă pentru a picta peisaje din Norvegia de vest, definind
pentru prima dată pictura norvegiană.[205]
Proaspăta independență față de Danemarca a încurajat pictorii să-și dezvolte
identitatea norvegiană, mai ales peisagiștii cum ar fi Kitty Kielland(d), o pictoriță care a
studiat cu Hans Gude(d), și Harriet Backer(d), un altă artistă pionieră, influențată
de impresionism. Frits Thaulow(d), un impresionist, a fost influențat de scena artistică din
Paris, ca și Christian Krogh, un pictor realist, renumit pentru picturile sale de prostituate.
[206]

Remarcabil a fost Edvard Munch, un pictor simbolist/expresionist care a devenit celebru

în întreaga lume pentru Țipătul care se spune că reprezintă anxietatea omului modern.
Alți artiști notabili sunt și Harald Sohlberg, un pictor neo-romantic amintit pentru picturile
sale cu Røros, și Odd Nerdrum, un pictor figurativ care susține că munca lui nu este
arta, ci kitsch-ul.
Bucătăria[modificare | modificare sursă]
Tradițiile culinare norvegiene prezintă influența tradițiilor maritime și agrare,
cu somonul (proaspăt și conservat), heringul(d) (murat sau marinat), păstrăvul(d), codul și
alte fructe de mare fiind echilibrate cu brânzeturi, produse lactate și produse de
panificație (predominant negre).
Lefse(d) este o pâine norvegiană de cartofi, de obicei acoperită cu cantități mari de unt și
zahăr, cel mai frecvent pregătită în preajma Crăciunului. Unele feluri de mâncare
tradiționale norvegiene sunt lutefisk(d), Smalahove(d), Pinnekjøtt(d), raspeball(d) și Fårikål(d).
[207]

Sporturile[modificare | modificare sursă]

Biatlonistul Ole Einar Bjørndalen din Norvegia este cel mai de succes de sportiv la Jocurile
Olimpice de Iarnă din toate timpurile, cu 13 medalii
Sportul este o parte centrală a culturii norvegiene, iar sporturi populare
sunt fotbalul, biatlonul, schiul fond(d), săriturile cu schiurile și, într-o mai mică
măsură, hocheiul pe gheață și handbalul. Norvegia este cea mai de succes țară din
toate timpurile la Jocurile Olimpice de Iarnă.
Fotbalul este cel mai popular sport în Norvegia în termeni de practicanți activi legitimați.
Într-un sondaj realizat în 2014-15, fotbalul s-a clasat mult în urma biatlonului și schiului
fond(d) în termeni de popularitate în rândul spectatorilor. [208] Hocheiul pe gheață este cea
mai practicat sport de sală.[209] Echipa națională de handbal feminin a câștigat mai multe
titluri, între care două turnee olimpice campionate (2008, 2012), trei Campionate
Mondiale (1999, 2011, 2015) și șase Campionate
Europene (1998, 2004, 2006, 2008, 2010, 2014).
Echipa națională de fotbal a participat de trei ori la Cupa Mondială
FIFA (1938, 1994, 1998), și o dată la Campionatul European (2000). Cea mai bună
clasare conform FIFA a fost locul 2, poziție pe care a deținut-o de două ori, în 1993 și în
1995.[210]
Șahul este câștigă și el popularitate în Norvegia. Magnus Carlsen este actualul campion
mondial.[211] Există aproximativ 10 mari maeștri și 29 de maeștri internaționali(d) în
Norvegia.
Norvegia a participat pentru prima dată la Jocurile Olimpice în anul 1900, și a trimis
sportivi să concureze la fiecare ediție de atunci, cu excepția  Olimpiadei din 1904, care
a avut o prezență redusă, și a celei din 1980 de la Moscova, atunci când Norvegia a
participat la boicotul american. Sportivi norvegieni celebi pentru sporturile de iarnă sunt,
de exemplu, biatlonistul Ole Einar Bjørndalen și schiorii de fond Marit Bjørgen(d) și Bjorn
Dæhlie(d).
Norvegia a găzduit două ediții ale Jocurilor Olimpice:

 Jocurile Olimpice de Iarnă din 1952 de la Oslo

 Jocurile Olimpice de Iarnă din 1994 de la Lillehammer

Note de completare[modificare | modificare sursă]

1. ^ Tratatul Spitsbergenului (denumit și „Tratatul Svalbardului”) din 9
februarie 1920 recunoaște deplina suveranitate a Norvegiei asupra arhipelagului
arctic (denumit acum Svalbard).[10]

Note bibliografice[modificare | modificare sursă]

1. ^ a b Arealstatistikk for Norge (în norvegiană bokmål), Norwegian Mapping and
Cadastre Authority[*], 20 decembrie 2019
2. ^ https://kartverket.no/Kunnskap/Fakta-om-Norge/Hoyeste-fjelltopp-i-
kommunen/hoyeste-fjelltopp-i-hver-kommune/, accesat în 12 martie
2018Lipsește sau este vid: |title= (ajutor)
3. ^ a b https://www.ssb.no/en/befolkning/statistikker/folkemengde/aar-per-1-januar L
ipsește sau este vid: |title= (ajutor)
4. ^ World Bank Open Data, accesat în 17 octombrie 2018
5. ^ World Bank Open Data, accesat în 8 iunie 2019
6. ^ World Bank Open Data, accesat în 27 mai 2019
7. ^ World Bank Open Data, accesat în 11 iunie 2019
8. ^ http://hdr.undp.org/en/data Lipsește sau este vid: |title= (ajutor)
9. ^ https://www.currency-iso.org/dam/downloads/lists/list_one.xml, accesat în 9
august 2017 Lipsește sau este vid: |title= (ajutor)
10. ^ National Research Council (U.S.). Polar Research Board (1986). Antarctic
treaty system: an assessment. National Academies Press. ISBN 978-0-309-
03640-5. Accesat în 24 iulie 2011.
11. ^ „UPDATE 1-Statistics Norway raises '07 GDP outlook, cuts '08”. Reuters. 6
septembrie 2007. Accesat în 8 martie 2009.
12. ^ „Country Comparison  :: Crude oil – production”. CIA – The World Factbook.
Accesat în 16 martie 2016.
13. ^ „Country Comparison  :: Natural gas – production”. CIA – The World Factbook.
Accesat în 16 martie 2016.
14. ^ „The World's Richest Countries”. forbes.com. Accesat în 12 decembrie 2014.
15. ^ „The World Factbook”. Central Intelligence Agency Library. Central Intelligence
Agency. Accesat în 23 mai 2016.
16. ^ „Human development indices 2008”  (PDF). Human Development Report.
hdr.undp.org. 18 decembrie 2008. Accesat în 12 mai 2009.
17. ^ a b "2015 Human Development Report" (PDF).
18. ^ a b „Human Development Index 2009”  (PDF). Human Development Report.
hdr.undp.org. 5 octombrie 2009. Accesat în 5 octombrie 2009.
19. ^ „Human Development Report 2011”  (PDF). United Nations. Accesat în 2
noiembrie 2011.
20. ^ Norway top country in human well-being.
21. ^ „This Is the World's Most Prosperous Nation (Hint: It's Not the
U.S.)”. TakePart(d). 3 noiembrie 2015. Accesat în 5 noiembrie 2015.
22. ^ „Index of Public Integrity”. integrity-index.org (în engleză). Accesat în 15 iunie
2016.
23. ^ „Nomino 6:6”. Nomino. Sezonul 2 (în norvegiană). 4 octombrie 2016.
Eveniment la 22:18. NRK. Accesat în 5 octombrie 2016.
24. ^ „Sår tvil om Norges opphav” (în norvegiană). Forskning.no pentru University of
Agder(d). Arhivat din original la 1 noiembrie 2016.
25. ^ a b Sigurðsson and Riisøy: Norsk historie 800–1536.
26. ^ „Etymologie de Normand” (în franceză). Centre National de Ressources
Textuelles et Lexicales. Arhivat din original la 30 ianuarie 2012.
27. ^ Passarino, G; Cavalleri, G. L.; Lin, A. A.; Cavalli-Sforza, L. L.; Børresen-Dale,
A. L.; Underhill, P. A. (2002). „Different genetic components in the Norwegian
population revealed by the analysis of mtDNA and Y chromosome
polymorphisms”. European Journal of Human Genetics. 10 (9): 521–
9. doi:10.1038/sj.ejhg.5200834. PMID 12173029.
28. ^ Ling 2008.
29. ^ Vedel, Bornholms Oldtidsminder og Oldsager, (Copenhagen 1886).
30. ^ „Age of the vikings”. loststory. Accesat în 17 februarie 2015.
31. ^ Larsen, p. 83.
32. ^ Foster, R. F.(d) (2001) The Oxford History of Ireland.
33. ^ Larsen, p. 95.
34. ^ Larsen, p. 201.
35. ^ Larsen, p. 192.
36. ^ Oeding, P (1990). „The black death in Norway”. Tidsskrift for den Norske
laegeforening : tidsskrift for praktisk medicin, ny raekke. 110 (17): 2204–
8. PMID 2197762.
37. ^ a b c d e f g h i j „Black Death (pandemic)”. Encyclopædia Britannica. Accesat
în 23 iulie 2011.
38. ^ Larsen, pp. 202–203.
39. ^ Larsen, p. 195
40. ^ Larsen, p. 197
41. ^ Finding the family in medieval and early modern Scotland, p. 153, pe Google
Books
42. ^ The savage wars of peace: England, Japan and the Malthusian trap, p. 63,
pe Google Books
43. ^ Treaty of Kiel(d), 14 January 1814.
44. ^ Nicolson, Harold (1946). The Congress of Vienna; a study in allied unity,
1812–1822. Constable & co. ltd. p. 295. The British Government sought to
overcome this reluctance by assisting Russia in blockading the coast of Norway
45. ^ Larsen, p. 572.
46. ^ Larsen, p. 423.
47. ^ Franklin D. Scott, Sweden: the Nation's History (University of Minnesota
Press(d): Minneapolis, 1977) p. 380.
48. ^ Larsen, p. 432.
49. ^ Larsen, p. 431.
50. ^ Larsen, p. 412.
51. ^ a b See "The Civil War in Switzerland" by Frederick Engels contained in Marx &
Engels, Collected Works: Volume 6 (International Publishers, New York, 1976)
p. 368.
52. ^ Larsen, p. 433.
53. ^ „Marcus Møller Thrane – Norwegian journalist and socialist”. Encyclopedia
Britannica.
54. ^ Larsen, p. 510.
55. ^ „Norwegian volunteers in the Wehrmacht and SS”. Nuav.net. 9 aprilie 1940.
Accesat în 5 aprilie 2010.
56. ^ PM to light London tree.
57. ^ „Norwegian minister Espen Eide urges UK caution on quitting EU”. BBC. 23
decembrie 2012. Accesat în 23 decembrie 2012.
58. ^ a b c d Central Intelligence Agency. „Norway”. The World Factbook. Accesat
în 20 iunie 2013.
59. ^ Eroare la citare: Etichetă  <ref>  invalidă; niciun text nu a fost
furnizat pentru ref-urile numite  kart_2019
60. ^ „Minifacts about Norway 2009: 2. Geography, climate and
environment”. Statistics Norway(d). Accesat în 25 octombrie 2009.
61. ^ „Norwegian Shelf ecosystem”. Eoearth.org. Accesat în 30 mai 2010.
62. ^ „Climate mythology: The Gulf Stream, European climate and Abrupt Change”.
63. ^ NRK (21 august 2016). „Norske steder blant de tørreste i Europa (Places in
Norway among the driest in Europe)”. NRK. Accesat în 26 august 2016.
64. ^ Met.no. „Climate in Norway” (în engleză). Arhivat din original la 20 martie
2017.
65. ^ „Climate of Norway: Temperature, Climate graph, Climate table for Norway -
Climate-Data.org”.
66. ^ A study behind the updated maps of Köppen-Geiger climate
classification. „Updated world map of the Koppen-Geiger climate
classification”  (PDF).
67. ^ Books Google. „Selected climatic data for a global set of standard stations for
vegetation”.
68. ^ Website with maps. „World map of Köppen-Geiger climate classification
updated”. Arhivat din original la 5 aprilie 2017.
69. ^ „NOU 2004”. Regjeringen.no. Arhivat din original la 11 mai 2008. Accesat
în 30 mai 2010.
70. ^ a b Norwegian Red List 2010.
71. ^ "WWF – Norway's forest heritage under threat" Arhivat 1 ianuarie 2016
la Wayback Machine.. panda.org. 15 April 2003 Arhivat 1 ianuarie 2016
la Wayback Machine.[nefuncțională]
72. ^ "25 Reasons Norway Is The Greatest Place On Earth". The Huffington Post. 7
January 2014.
73. ^ Hamashige, Hope. „Best, Worst World Heritage Sites Ranked”. National
Geographic News. Accesat în 25 octombrie 2009.
74. ^ Planet, Lonely (2 august 2010). „Norway: come for the sun, stay for the light
show - Lonely Planet”. Lonely Planet (în engleză). Accesat în 11 aprilie 2017.
75. ^ „Global Metrics for the Environment”  (PDF). epi.yale.edu. ianuarie 2016.
Accesat în 23 decembrie 2017.
76. ^ „2016 Environmental Performance Index (excel/xls)”. epi.yale.edu. ianuarie
2016. Accesat în 23 decembrie 2017.
77. ^ Wong, Curtis M. (14 December 2010).
78. ^ Sida/Så arbetar vi/EIU_Democracy_Index_Dec2011.pdf Democracy index
2011.
79. ^ Davidson, Kavitha A. (21 March 2013).
80. ^ „The Constitution – Complete text”. The Storting's Information Corner. 2011.
Arhivat din original la 29 august 2011. Accesat în 9 septembrie 2011.
81. ^ „The King's constitutional role”. The Royal Court of Norway. Accesat în 24
aprilie 2009.
82. ^ a b „The Monarchy”. Norway.org. 24 iunie 2010. Arhivat din original la 22
februarie 2012.
83. ^ „The Storting”. Norway.org. 10 iunie 2009. Arhivat din original la 26 ianuarie
2012.
84. ^ Nordsieck, Wolfram (2011). „Parties and Elections in Europe”. parties-and-
elections.de. Arhivat din original la 3 septembrie 2011. Accesat în 10
septembrie 2011. Storting, 4-year term, 4% threshold (supplementary seats)
85. ^ „The Government”. Norway.org. 10 iunie 2009. Arhivat din original la 29
martie 2012.
86. ^ "itemid":%5b"001-81356"%5d} „CASE OF FOLGERØ AND OTHERS v.
NORWAY”. 29 iunie 2007. Accesat în 17 martie 2015.
87. ^ Constance Johnson (6 iunie 2012), „Norway: Change in Church/State
Relations”, Loc.gov/law/foreign-news/article/norway-change-in-churchstate-
relations/, accesat în 7 noiembrie 2017
88. ^ „Norway: Church to Become Separate from State, Beginning Jan. 1 - Christian
News Headlines”, Https://www.christianheadlines.com, accesat în 7 noiembrie
2017 Legătură externa în |newspaper= (ajutor)
89. ^ „Form of Government”. Norway.org. 10 septembrie 2009. Arhivat
din original la 22 februarie 2012.
90. ^ „Political System of Norway”. 123independenceday.com. Accesat în 27
ianuarie 2010.
91. ^ Bevanger, Lars (10 septembrie 2013). „Norway election: Erna Solberg to form
new government”. BBC. Accesat în 15 februarie 2014.
92. ^ „Local Government”. Norway.org. 10 iunie 2009. Arhivat din original la 11
iunie 2010. Accesat în 27 ianuarie 2010.
93. ^ Rapp, Ole Magnus (21 septembrie 2015). „Norge utvider Dronning Maud Land
helt frem til Sydpolen”. Aftenposten (în norvegiană). Oslo, Norway: Aftenposten.
Accesat în 22 septembrie 2015. …formålet med anneksjonen var å legge under
seg det landet som til nå ligger herreløst og som ingen andre enn nordmenn har
kartlagt og gransket. Norske myndigheter har derfor ikke motsatt seg at noen
tolker det norske kravet slik at det går helt opp til og inkluderer polpunktet.
94. ^ Frå 1. januar 2020 er det 356 kommunar og 11 fylke i Noreg.
95. ^ a b „The Judiciary”. Norway.org. 10 iunie 2009. Arhivat din original la 26
ianuarie 2012.
96. ^ Worldwide Press Freedom Index 2007, Reporters Without Borders.
97. ^ „Global Corruption Barometer 2013-Norway”. Transparency International.
Arhivat din original la 21 octombrie 2014. Accesat în 17 noiembrie 2013.
98. ^ „List of Norwegian embassies at the website of the Norwegian ministry of
foreign affairs”. Web.archive.org. 6 februarie 2008. Arhivat din original la 6
februarie 2008. Accesat în 12 octombrie 2013.
99. ^ „Refleksjoner fra Brussel – Hospitering ved Sørlandets Europakontor – Vest-
Agder Fylkeskommune”. Intportal.vaf.no. 4 ianuarie 2010. Arhivat
din original la 6 iunie 2013.
100. ^ „EU-programmer”. Eu-norge.org. 30 iunie 2009. Arhivat din original la 1
mai 2011. Accesat în 29 august 2010.
101. ^ „NDF official numbers”. NDF. Arhivat din original la 12 aprilie 2009.
Accesat în 22 aprilie 2009.
102. ^ Gwladys Fouche and Balazs Koranyi (14 June 2013): "Norway becomes
first NATO country to draft women into military", Reuters.
103. ^ „Forsvarsnett: Norwegian forces abroad”. mil.no. Arhivat
din original la 29 septembrie 2008. Accesat în 2 septembrie 2008.
104. ^ United Nations. Human Development Report 2013. United Nations
Development Programme (UNDP). ISBN 978-92-1-126340-4.
105. ^ Nordhagen, R; Major, E; Tverdal, A; Irgens, L; Graff-Iversen, S
(2014). „Folkehelse i Norge 1814 – 2014”. Folkehelseinstituttet. Accesat în 2
septembrie 2014.
106. ^ "Deaths – SSB". ssb.no.
107. ^ Baltais, Simon (2010). „Environment And Economy: Can They Co-Exist
In The "Smart State"?”. Issues. 91: 21–24.
108. ^ A Family Affair: Intergenerational Social Mobility across OECD
Countries.
109. ^ „OECD Better Life Index”. OECD. Accesat în 27 august 2013.
110. ^ „NAV – Foreldrepenger ved fødsel”. Nav.no. 2011. Arhivat
din original la 26 februarie 2010. Accesat în 18 aprilie 2011.
111. ^ Kari Vartdal Riise; Cecilie Langum Becker (31 august 2012). „Norge i
særstilling” (în norvegiană). DN.no. Accesat în 22 septembrie 2012.
112. ^ „Labour force survey – SSB”. Ssb.no. 29 ianuarie 2014. Accesat în 15
februarie 2014.
113. ^ „Labour force survey – About the statistics – SSB”. Ssb.no. 30
octombrie 2013. Accesat în 15 februarie 2014.
114. ^ „Statistical Yearbook of Norway 2013, Table 144: National Insurance.
Disability pension, by county. 31 December 2012”. Ssb.no. 31 decembrie 2012.
Accesat în 15 februarie 2014.
115. ^ „Dette er Norge” (în norvegiană). Statistics Norway(d). Accesat în 2
ianuarie 2013.
116. ^ Bureau of Labor Statistics. „International Comparisons of GDP per
Capita and per Hour, 1960–2010”  (PDF). Division of International Labor
Comparisons. Accesat în 16 martie 2016.
117. ^ "Hourly Compensation Costs, U.S. Dollars and U.S. = 100."
118. ^ Central Intelligence Agency. „Country Comparison: Distribution of
Family Income – GINI Index”. The World Factbook. Accesat în 20 iunie 2013.
119. ^ „EØS-loven  — EØSl. Lov om gjennomføring i norsk rett av hoveddelen i
avtale om Det europeiske økonomiske samarbeidsområde (EØS) m.v. (EØS-
loven)”. Lovdata.no. Accesat în 14 februarie 2009.
120. ^ "Norway," U.S. Department of State
121. ^ „Secondary Industries”. This is Norway. Statistics Norway(d). 15 martie
2009. p. 40. Accesat în 24 martie 2013.
122. ^ Stanley Reed (24 iunie 2014). „Norway's Sovereign Wealth Fund
Ramps Up Investment Plans”. New York Times. Accesat în 27 aprilie 2015. The
fund, the world's largest sovereign wealth fund ...
123. ^ „Mineral Resources in Norway in 2013”  (PDF).
124. ^ „FAO Globefish global trends 2006”. Accesat în 8 martie 2009.
125. ^ „Mener Norge bør satse på våpen når oljen tar slutt – VG Nett om
Stoltenberg-regjeringen”. Vg.no. Accesat în 7 martie 2011.
126. ^ „Binge and purge”. The Economist. 22 ianuarie 2009. Accesat în 30
ianuarie 2009. 98–99% of Norway's electricity comes from hydroelectric plants.
127. ^ a b c Ole Mathismoen (5 august 2013) Aftenposten p. 5
128. ^ a b Lindeberg, Anne. „Her er Norges nye oljeprovins”. Dn.no. Accesat
în 12 octombrie 2013.
129. ^ „Gass- og oljefunn nord for Snøhvitfeltet i Barentshavet – 7220/8-1”.
Npd.no. 1 aprilie 2011. Accesat în 12 octombrie 2013.
130. ^ Norwegian Ministry of Transport and Communication, 2003: 3
131. ^ „Majority in Favor of High-Speed Trains”. Theforeigner.no. Accesat
în 23 iulie 2011.
132. ^ „The vast majority said yes (high-speed trains), thanks to lyntog”.
Google. Accesat în 23 iulie 2011.
133. ^ Norwegian National Rail Administration, 2008: 4
134. ^ a b Norwegian National Rail Administration. „About”. Arhivat
din original la 16 decembrie 2007. Accesat în 15 iulie 2008.
135. ^ Norwegian National Rail Administration, 2008: 13
136. ^ Norwegian National Rail Administration, 2008: 16
137. ^ Norwegian Ministry of Transport. „Kollektivtransport” (în norvegiană).
Accesat în 15 iulie 2008.
138. ^ Norges Statsbaner. „Train facts”. Arhivat din original la 12 iunie 2008.
Accesat în 15 iulie 2008.
139. ^ Norwegian Ministry of Transport and Communications, 2003: 15
140. ^ „Electric cars take off in Norway”. The Independent. Agence France-
Presse. 15 mai 2011. Arhivat din original la 17 mai 2011. Accesat în 9
octombrie 2011.
141. ^ European Association for Battery, Hybrid and Fuel Cell Electric Vehicles
(AVERE) (3 septembrie 2012). „Norwegian Parliament extends electric car
initiatives until 2018”. AVERE. Accesat în 10 aprilie 2013.
142. ^ Hannisdahl, Ole Henrik (9 ianuarie 2012). „Eventyrlig elbilsalg i
2011”[Adventurous electric vehicle sales in 2011] (în norvegiană). Grønn bil.
Accesat în 14 ianuarie 2012.
143. ^ „Elbilsalget i mars slo alle rekorder” [Electric vehicle sales in March
broke all records] (în norvegiană). Grønn bil. 2 aprilie 2014. Accesat în 3 aprilie
2014.
144. ^ Cobb, Jeff (16 ianuarie 2014). „Top 6 Plug-In Vehicle Adopting
Countries”. HybridCars.com. Accesat în 28 ianuarie 2015.
145. ^ Siu, Jason (6 iunie 2016). „Norway Wants to Make Gas-Powered Cars
Illegal by 2025”. AutoGuide.com. VerticalScope Inc. Accesat în 7 iunie 2016.
146. ^ a b c d Avinor (2008). „2007 Passasjerer” (în norvegiană). Arhivat
din original la 28 decembrie 2010. Accesat în 15 iulie 2008.
147. ^ Avinor. „About Avinor”. Arhivat din original la 31 martie 2008. Accesat
în 15 iulie 2008.
148. ^ Scandinavian Airlines System. „Rutekart”. Accesat în 15 iulie 2008.
149. ^ Norwegian Air Shuttle. „Route Map”. Arhivat din original la 14 iulie
2008. Accesat în 15 iulie 2008.
150. ^ Widerøe. „Våre destinasjoner”. Accesat în 15 iulie 2008.
151. ^ Oslo Lufthavn. „Car”. Arhivat din original la 1 iunie 2008. Accesat în 15
iulie 2008.
152. ^ Oslo Lufthavn. „International scheduled routes from Oslo”. Arhivat
din original la 14 iulie 2008. Accesat în 15 iulie 2008.
153. ^ „Tabell 0 Hele landet. Folkemengde 1. januar og endringer i året.
1951” (în norvegiană). Statistics Norway(d). Accesat în 27 ianuarie 2007.
154. ^ „Population 1 January. Registered 2010. Projected 2011–2060 in
fourteen variants. 1 000”. Statistics Norway(d). Arhivat din original la 16
octombrie 2011. Accesat în 27 ianuarie 2010.
155. ^ Persons with immigrant background by immigration category, country
background and gender. 1 January 2012 (Corrected 30 April 2012). ssb.no
156. ^ a b c Questions about immigrant-related statistics (20 iunie 2013). „Key
figures Immigration and immigrants – SSB”. Ssb.no. Accesat în 15 februarie
2014.
157. ^ a b c d 12 prosent av befolkningen er innvandrere Institutul Norvegian de
Statistică (în norvegiană) accesat la 26 aprilie 2013
158. ^ "Three categories of immigration background, country of birth and
citizenship by country background and sex. 1 January 2012".
159. ^ a b Innvandrere og norskfødte med innvandrerforeldre, 25 April
2013Statistics Norway(d).
160. ^ Hare, Sophie.
161. ^ Eivind Bråstad Jensen. 1991.
162. ^ I. Bjørklund, T. Brantenberg, H. Eidheim, J.A. Kalstad and D. Storm.
2002.
163. ^ Statistici Canada. „2011 National Household Survey: Data tables”.
Accesat în 11 februarie 2014.
164. ^ „Netto innvandring, etter land. 1966–2011” (în norvegiană). Statistics
Norway(d). Arhivat din original la 20 noiembrie 2012. Accesat în 2 septembrie
2012.
165. ^ Ladegaard, Isac (7 mai 2012). „Polish workers get stuck in
stereotype”. Science Nordic.
166. ^ „Population and quarterly changes, Q4 2012”. Statistics Norway(d). 21
februarie 2013. Accesat în 24 martie 2013.
167. ^ „Immigrants and Norwegian-born to immigrant parents, 1 January
2012”. Statistics Norway(d). 26 aprilie 2012. Accesat în 24 martie 2013.
168. ^ „Population 1 January 2011 and 2012 and changes in 2011, by
immigration category and country background”. Statistics Norway(d). 2012.
Accesat în 24 martie 2013.
169. ^ „Immigrants and Norwegian-born to immigrant parents, 1 January
2013”. Statistics Norway(d). 25 aprilie 2013. Accesat în 28 mai 2013.
170. ^ a b „More members in religious and philosophical
communities”. Statistics Norway(d). Accesat în 8 martie 2009.
171. ^ a b c d e f g h i j „Members of Christian communities outside the Church of
Norway”. Statistics Norway(d). Accesat în 21 august 2010.
172. ^ Andreas Sletteholm: "Nå er det flere katolikker enn muslimer i
Norge", Aftenposten, 3 December 2012
173. ^ „Church of Norway and other religious and philosophical
communities”. Statistics Norway(d). Accesat în 9 decembrie 2011.
174. ^ a b c d „Members of religious and life-stance communities outside the
Church of Norway, by religion/life stance”. Statistics Norway(d). Accesat în 21
august 2010.
175. ^ „Religious communities and life stance communities”. Statistics
Norway(d). Accesat în 9 decembrie 2011.
176. ^ „Special Eurobarometer, biotechnology, page 204”  (PDF). octombrie
2010.
177. ^ Gustafsson, Goran and Thorleif Pettersson.
178. ^ „Norway – Implementation of the elements of the Bologna
Process”  (PDF). Accesat în 30 mai 2010.
179. ^ „Tuition fees”. Studyinnorway.no. 27 august 2008. Arhivat
din original la 19 iulie 2011. Accesat în 23 iulie 2011.
180. ^ „Nordens språk med røtter og føtter–Samiske språk”.
Eplads.norden.org. Accesat în 26 martie 2013.
181. ^ "Lov om Sametinget og andre samiske rettsforhold (sameloven) –
Lovdata". lovdata.no.
182. ^ „NOU 1995: 18 – Ny lovgivning om opplæring”.
Kunnskapsdepartementet. Arhivat din original la 27 octombrie 2014.
183. ^ „Kvener – Kainun institutti – Kvensk institutt”. Kvenskinstitutt.no.
Accesat în 26 martie 2013.
184. ^ „Minoritetsspråkpakten”. Fornyings-, administrasjons- og
kirkedepartementet.
185. ^ „St.meld. nr. 35 (2007–2008) – Mål og meining”. Kulturdepartementet.
Arhivat din original la 27 octombrie 2014.
186. ^ „St.meld. nr. 35. Mål og meining  : Ein heilskapleg norsk språkpolitikk”.
Kultur- og kirkedepartementet. 27 iunie 2008.
187. ^ „Tegnspråk blir offisielt språk”. NRK. 26 iunie 2008.
188. ^ "Norway's Culture",  Encarta. Webcitation.org. Arhivat din original la 31
octombrie 2009. Accesat în 15 februarie 2014.
189. ^ Aslaug Moksnes.
190. ^ „The Constitution – Complete text”. Stortinget.no. Arhivat
din original la 29 iunie 2011. Accesat în 23 iulie 2011.
191. ^ Toivanen, Reetta; et al. (2003). Götz, Norbert, ed. Civil Society in the
Baltic Sea Region. Ashgate Publishing, Ltd. pp. 205–216. ISBN 0-7546-3317-9.
192. ^ The Sami of Northern Europe 'However, as with many indigenous
peoples, the Sami in Norway have suffered a past dominated by discrimination,
particularly regarding religion and language.'
193. ^ „Journal of Indigenous People Rights. Issue No. 3/2005”  (PDF). Arhivat
din original  (PDF) la 12 februarie 2015. Accesat în 31 martie 2015.
194. ^ „Human rights: A crowded field”. The Economist. 27 mai 2010. Accesat
în 23 iulie 2011.
195. ^ Fraser, Sean (15 mai 2012). „Norway abolishes state-sponsored
Church of Norway”. Digital Journal. Accesat în 20 iunie 2013.
196. ^ „Norway and its national church part ways”.
197. ^ "A brief history of Norwegian film".
198. ^ „Norwegian Film Commission”. Norwegianfilm.com. Accesat în 22
septembrie 2012.
199. ^ „Culture”. Studyinnorway.no. 26 martie 2007. Arhivat din original la 19
februarie 2012.
200. ^ Folk Music from Norway.
201. ^ „Ylvis”. Accesat în 26 decembrie 2014.
202. ^ „The Nobel Prize in Physiologi or Medicine 2014”. The Official Website
of the Nobel Prize. Accesat în 2 noiembrie 2014.
 203. ^ „The evolution of Norwegian architecture”. The official site of Norway.
Arhivat din original la 6 iunie 2013. Accesat în 20 iunie 2013.
204. ^ Burgher, Leslie. „Norwegian Architecture”. Leslie Burgher website.
Accesat în 30 mai 2010.
205. ^ Haverkamp, Frode. Hans Fredrik Gude: From National Romanticism to
Realism in Landscape (în Norwegian).
206. ^ „Norwegian Artists”. Artcyclopedia.com. Accesat în 23 iulie 2011.
207. ^ „Countries and Their Cultures, Norway”. Everyculture.com. 4
septembrie 2010. Accesat în 23 iulie 2011.
208. ^ „Knock-out fra Northug & co”. Dagbladet(d). 22 iunie 2015. Accesat în 22
iunie 2015.
209. ^ „Stor interesse for ishockey”. NRK. 13 aprilie 2013. Accesat în 11 iunie
2016.
210. ^ „FIFA/Coca-Cola World Ranking”. FIFA. 22 iunie 2015. Accesat în 22
iunie 2015.
211. ^ „Carlsen er verdensmester: – Jeg er lykkelig og lettet”. NRK. 22 iunie
2015. Accesat în 22 iunie 2015.

[arată]
v • d • m
Consiliul Nordic

[arată]
v • d • m
 Norvegia — Norvegieni — Limba n
[arată]
v • d • m
Țări scandinave
[ascunde]
v • d • m
Țări independente sau recunoscute parțial și regiuni
Albania · Andorra · Armenia1 · Austria · Azerbaidjan2 · Belarus · Belgia · Bosnia și
Herțegovina · Bulgaria · Cehia · Cipru1 · Croația · Danemarca · Elveția · Estonia · Finland
Țări independente lia · Letonia · Liechtenstein · Lituania · Luxemburg · Macedonia de Nord · Malta · Repub
Moldova · Monaco · Muntenegru · Norvegia · Olanda · Polonia · Portugalia · Regatul Uni
Marino · Serbia · Slovacia · Slovenia · Spania · Suedia · Turcia3 · Ucraina · Ungaria · Vat

Republici, teritorii
și regiuni Abhazia2 · Ciprul de Nord1 · Kosovo · Osetia de Sud2 · Republica Moldovenească Nistrean
recunoscute parțial

Teritorii și regiuni
Danemarca Insulele Feroe · Groenlanda
nesuverane
 Finlanda Insulele Åland
Grecia Muntele Athos
Norvegia Svalbard
Regatul Unit Akrotiri și Dhekelia1 · Gibraltar · Guernsey · Insula Man · Jersey
1
 În întregime în Asia, dar din punct de vedere istoric este considerat european  · 2 Parțial sau în întregime în Asia
Țări după continent: Africa  · America de Nord  · America de S

BIBSYS: 90052905

BNE: XX451946

BNF: cb11865124d (data)

GND: 4042640-3

HDS: 003365

ISNI: 0000 0001 2298 9524

LCCN: n79021528

MusicBrainz: 6743d351-6f37-3049-9724-5041161fff4d

NARA: 10035813

NDL: 00568689

NKC: ge130191

SUDOC: 026396009

VIAF: 155855229

WorldCat Identities (via VIAF): 155855229