Libia

De la Wikipedia, enciclopedia liberă

Sari la navigareSari la căutare
Libia
Libia
‫دولة ليبيا‬
Daulat Libia

Drapelul Libiei Stema Libiei[*]

Deviză: Libertate, Dreptate și Democrație
Imn: Libia, Libia, Libia

Geografie
Suprafață  
 - totală 1 759 540 km²
(locul 17)
Apă (%) neglijabil
Cel mai înalt punct Bikku
Bitti[*] (2.267 m) 
Cel mai jos punct Sabkhat
Ghuzayyil[*] (−47 m) 

Cel mai mare oraș Tripoli

Vecini Egipt
Sudan
Tunisia
Algeria
Ciad
Niger 
Fus orar UTC + 2
Populație
Populație  
 - Recensământ 200
5
6
Densitate 3,6 loc/km²
 - Estimare 2010 6 420 000[1] (locul 105)
Limbi oficiale araba
Etnonim libieni (pl.)
libian (masc.)
libiană (fem.) 
Guvernare
Sistem politic Republică
Președinte Nouri Abusahmain
Primul Ministru Ali Zeidan
Legislativ House of
Representatives(d) 
Capitala Tripoli
Istorie
Independență
Economie
PIB (PPC) 2010
 - Total 96,138 miliarde USD[2]
  - Pe cap de locuitor 14 884
USD[2] (locul 56)
PIB (nominal) 2010
 - Total 76 557 miliarde
USD[2] (locul 64)
 - Pe cap de locuitor (locul 48)11 852
USD[2]
IDU (2010) ▲0.755[3] (ridicat)
(locul 53)
Monedă dinar libian
Coduri și identificatori
Cod CIO LBA 
Cod mobil 606 
Prefix telefonic 218
ISO 3166-2 LY 
Domeniu Internet .ly
Modifică date / text 

Libia (în limba arabă ‫ليبيا‬, Lībyā), cu numele oficial Statul Libia, este o țară din nordul
Africii. Are frontieră cu Marea Mediterană la nord, vest cu Tunisia și Algeria, la sud-vest
cu Nigerul, la sud cu Ciadul, iar la sud-est și est cu Egiptul și Sudanul.
Libia este de circa patru decenii o mare producătoare și exportatoare de petrol, ceea ce
a dus la ridicarea nivelului de trai a locuitorilor ei. În prezent, Libia a fost declarată ca
având populația cu cea mai mare speranță de viață din Africa (dar în număr de unități
este depășită doar de insula britanică Sf. Elena), și anume 74 de ani.

Cuprins

 1Istorie
 2Politică
 3Districte
 4Geografie
 5Economie
 6Demografie
 7Cultură
o 7.1Patrimoniu mondial UNESCO
 8Alte subiecte
 9Referințe
 10Vezi și
 11Legături externe

Istorie[modificare | modificare sursă]
Articol principal: Istoria Libiei
Primele indicații ce apar în istorie despre Libia, se referă la mercenarii libieni angajați
în Egiptul antic, în primul mileniu î.Hr. De asemenea armata cartagineză a lui Hannibal
Barca, a angajat numeroși mercenari libieni, care mai târziu au ajuns să constituie
partea cea mai puternică a infanteriei ei în faimoasa expediție punică peste Alpi în
peninsula italiană. Coasta libiană a fost vizitată de către greci și fenicieni, iar mai târziu,
dominată de Imperiul Roman, de vandalii conduși de regele Genseric, de Imperiul
Bizantin, apoi de arabi și în sfârșit de Imperiul Otoman.
În 1912, Libia a fost invadată de către Italia. Până atunci, din cauza valorii economice
reduse și a poziției strategice mai puțin importante (fiind controlată de șefi beduini) a
scăpat de voracitatea puterilor imperiale din Europa, dar italienii, care voiau să-și
creeze și ei un imperiu colonial, nu aveau în acea perioadă la dispoziție niciun alt
obiectiv mai potrivit pentru a-l anexa, iar proximitatea geografică a Libiei cu peninsula
apenină le-a facilitat fără îndoială planurile. Dominația italiană asupra Libiei, sau o
numeau ei -Tripolitania, a durat până la sfârșitul celui de al Doilea Război Mondial, în
timpul conflagrației teritoriul Libiei fiind teatrul luptei între Afrika Korps a lui Erwin
Rommel, de partea Axei, și trupele Marii Britanii, sub comanda lui Montgomery.
La sfârșitul războiului aliații nu s-au înțeles în privința viitorului fostei colonii italiene. În
acel moment Libia avea un teritoriu de cinci ori mai mare decât Italia. Cu toate acestea,
populația ei nu depășea un milion de locuitori, ceea ce facea să reprezinte o destinație
potrivită de colonizare pentru unii italieni, care începuseră să caute noi locuri de
emigrație după război. Dezacordul dintre puterile occidentale și Uniunea Sovietică a
făcut ca ONU să decidă să acorde independența acestei țări, sub conducerea
regelui Idris I.
Astfel, Libia a devenit prima colonie africană, care a obținut independența. Mai târziu
puterile europene au regretat aceasta, deoarece au ajutat în acest fel să stimuleze și
alte colonii africane să revendice independența. În plus, așa s-a pierdut o ultimă șansă
de a construi un stat în stil european pe coasta de sud a Mării Mediterane.
Din 1969 până în 2011, Libia a fost guvernată prin intermediul unui sistem pseudo-
democratic. Muammar Gaddafi era o figura emblematică și lider al revoluției, deși nu
avea nici alt post oficial. Într-adevăr, Muammar Gaddafi a introdus un sistem de
guvernământ de tip „socialist arab” sui generis, a proclamat Libia nu „republică”
(jumhuriyya) ca alte state arabe, ci jamahiriyya („statul maselor”) care se pretinde a fi
fost un sistem democratic de exercitare a puterii poporului prin implicare directă în
procesul de luare a hotărârilor (putere populară). În realitate era un sistem de dictatură
personală. Inspirat de o ideologie panarabă și islamică sui generis („Cartea verde”), și
având la dispoziție mari resurse financiare ca urmare a exportului de petrol, colonelul
Gaddafi a sponsorizat în trecut acțiuni de gherilă și atentate împotriva țărilor occidentale
și SUA. În urma unor asemenea acte, președintele SUA, Ronald Reagan, a ordonat în
anul 1986 bombardarea unor obiective militare în capitala Tripoli și în orașul Benghazi.
În aceste bombardamente au pierit și un număr de civili, între care și Jana, o fiică
adoptivă a conducătorului libian.
La sfârșitul anilor ’80 ai secolului al XX-lea, două avioane civile au explodat ca urmare a
unor atacuri teroriste, unul în Regatul Unit al Marii Britanii (căzând deasupra
localității scoțiene Lockerbie și unul în Africa (atacul asupra zborului UTA 772, prăbușit
în apropierea oazei Bilma Bilma, Niger, din Niger). Statele Unite, Marea
Britanie și Franța au acuzat Libia de aceste acțiuni și au întreprins o serie de sancțiuni
care să conducă la izolarea regimului libian.
În tot cursul anilor 1970-2000, Libia, sub conducerea lui Gaddafi a jucat un rol activ în
viața continentului african, mai ales în Africa Neagră, în care a căutat să dețină un rol
conducător. Ea a fost implicată în mișcări subterane și de gherilă sau în lovituri de stat -
în regiuni diferite - Uganda, în Cornul Africii, în Liberia și Sierra Leone, în Ciad, Burkina
Faso etc. De asemenea a sprijinit lupta contra regimului de apartheid din Africa de Sud.
De asemenea liderul Libiei a încercat, după modelul politicii din trecut a lui Gamal Abdel
Nasser și a Partidului Baas din Siria și Irak, să tindă spre unificarea țărilor arabe - astfel
a încercat întemeierea de federații, dovedite efemere, cu Egiptul și Sudanul, apoi
cu Tunisia și Algeria.
In martie 2001 Uniunea Africană, care a luat locul Organizației Unității Africane O.U.A. a
fost întemeiată printr-o ceremonie care a avut loc în orașul libian Sirt.
După atentatele organizației al-Qaida din 11 septembrie 2001, și după lansarea de
către SUA și aliații ei a războiului care a dus la răsturnarea
regimului taliban în Afghanistan și cea a regimului lui Saddam Hussein în Irak, în
anul 2003 guvernul libian și-a recunoscut până la urmă responsabilitatea pentru
atentatul de la Lockerbie și pentru cel contra zborului UTA 772 a avionului francez pe
teritoriul Africii, și a ajuns la acorduri prin care s-a angajat să acorde despăgubiri
familiilor victimelor din cele două avioane. Ca rezultat, în ultimii ani au fost ridicate
sancțiunile contra Libiei. Libia a fost vizitată în urma acestei cotituri diplomatice, de
primul ministru britanic Tony Blair și de secretarul de stat american Condoleezza Rice,
iar colonelul Gaddafi a beneficiat de o primire solemnă la Paris, unde și-a exprimat însă
opoziția față de inițiativa președintelui Sarkozy a fondării unei Uniuni mediteraneene.
După ce mișcările populare au răsturnat conducătorii Egiptului și Tunisiei, vecinii săi de
vest și est, Libia a experimentat un început de revoltă la scară largă pe 17 februarie
2011. Până la 20 februarie, neliniștea s-a răspândit până la Tripoli. Pe 21 februarie
2011, Saif al-Islam, fiul cel mai mare a lui Gaddafi, a vorbit la televiziune libiană de
temerile sale că țara ar fragmentat și se înlocuiește cu "15 emirate islamic
fundamentalist", în cazul în care revolta a cuprins intregul stat. El a admis că "greșelile
au fost făcute" reprimând recentele proteste și a anunțat planurile pentru o convenție
constituțională, dar a avertizat că bogăția și prosperitatea economică a țării a fost recent
la risc și au amenințat "râuri de sânge", în cazul în care protestele continuă.
La 27 februarie 2011, Consiliul Național de Tranziție a fost stabilit. A fost condus
de Mustafa Abdul Jalil, fostul ministru de justiție a lui Gaddafi. Rolul lui a fost de a
administra zonele aflate sub control rebelilor. Aceasta a marcat primul efort serios de a
organiza opoziția largă bazată pe regimului Gaddafi. În timp ce Consiliul s-a stabilt în
Benghazi, a susținut Tripoli drept capitală. Hafiz Ghoga, un avocat al drepturilor omului,
mai târziu a asumat rolul de purtător de cuvânt al Consiliului. La 10 martie 2011, Franța
a devenit primul stat care a recunoscut oficial consiliul în calitate de reprezentant legitim
al poporului libian.
La 19 martie 2011 a fost aprobată rezoluția 1973 a Consiliului de Securitate al ONU, cu
zece voturi pentru și cinci abțineri, fiind prevăzută o zonă de excludere aeriană asupra
Libiei. China și Rusia s-au abținut de la vot, dar nu și-au folosit dreptul de veto pentru
blocarea rezoluției.
După încheierea summit-ului de la Paris, aproximativ 20 de aeronave
militare franceze au fost implicate în operațiunea declanșată de armata franceză în
Libia, De asemenea, nave americane au lansat primele rachete asupra Libiei, iar
un submarin britanic a lansat mai multe rachete Tomahawk spre artileria antiaeriană a
Libiei.[4] Rusia și China și-au exprimat regretul față de bombardamentele coaliției
internaționale din Libia.[5]. După câteva operațiuni militare împotriva orașelor controlate
de guvernul socialist, ele sunt capturate și Gaddafi este ucis, marcând victoria
revoluționarilor libieni, susținuți de NATO.
Vezi și:

 Istoria militară a Italiei în timpul celui de-al Doilea Război Mondial

 Imperiul colonial francez

Politică[modificare | modificare sursă]
Libia este în prezent guvernată de Consiliul Național de Tranziție.
Vezi și:

 Politicieni libieni: Hussein Maziq, Mahmud al-Muntasir, Abdul Hamid al-

Bakkoush, Muhammad Sakizli, Mustafa Ben Halim
 Politica Libiei
 Eurabia

Districte[modificare | modificare sursă]
Libia a fost împărțită în trecut sub formă de guvernorate sau muhafazat, apoi se
organizează teritoriul său în 25 de municipii sau baladiyat. Ulterior, țara a fost împărțită
în 34 de sha'biyat. Apoi s-a restrâns la 22 de sha'biyat.
Harta administrativă a Libiei (2007)

Arabă Română

‫البطنان‬ Al Butnan

‫درنة‬ Darnah

‫الجبل‬
Al Jabal al Akhdar
‫االخضر‬

‫المرج‬ Al Marj

‫بنغازي‬ Benghazi

‫الواحات‬ Al Wahat

‫الكفرة‬ Al Kufrah

‫سرت‬ Sirt

‫مرزق‬ Murzuq
‫سبها‬ Sabha

‫وادي الحياة‬ Wadi Al Hayaa

‫مصراتة‬ Misratah

‫المرقب‬ Al Murgub

‫طرابلس‬ Tripoli

‫الجفارة‬ Al Jfara

‫الزاوية‬ Az Zawiyah

‫ النقاط الخمس‬An Nuqat al Khams

‫الجبل الغربي‬ Al Jabal al Gharbi

‫نالوت‬ Nalut

‫غات‬ Ghat

‫الجفرة‬ Al Jufrah

‫وادي الشاطئ‬ Wadi Al Shatii

Vezi și:

 Lista diviziunilor administrative ale țărilor din Africa

Geografie[modificare | modificare sursă]
Articol principal: Geografia Libiei

Harta Libiei.
Teritoriul Libiei se extinde între paralela 19.44 și 32.88 grade latitudine nordică și între
meridianele 9.41 și 25.22 longitudine estică. Deșertul constituie marea parte a
teritoriului libian, iar pământul este un platou, o extensie a platoului african, iar câmpia
de coastă se întinde de-a lungul Mediteranei. Oaze, multe făcând parte din munții Jabal
al-Akhdar până la Mediterana în nord-est, muntele Nafusah în nord-vest, munții Tibesti
în sud cu vârful de 2.286 metri.
Libia este cea mai deșertică țară din lume, 98% din teritoriul său fiind caracterizat de
deșerturi de nisip și stâncoase, restul țării find acoperit de zone în care se poate
practica agricultura în mod natural, adică zone agricole în excepția oazelor, majoritatea
acestor zone găsinduse în nordul regiunii Cirenaica, regiune situata în nord-estul țării,
având graniță în nord cu marea Mediterana.
Vezi și:

 Deșertul Libian
 Lista țărilor după punctul de maximă altitudine

Economie[modificare | modificare sursă]
Articol principal: Economia Libiei

1. Petrol și gaze naturale (90% din veniturile provenite din export).

2. Industria: petrochimică și energetică, metalurgică, ușoară (textilă), extractivă.
Arte artizanale tradiționale.
3. Agricultura: culturi de cereale, măsline, citrice, curmale.

Demografie[modificare | modificare sursă]
Articol principal: Demografia Libiei

Hartă care indică compoziția etnică a Libiei

Libia are o populație mică care trăiește pe o suprafață mare. Densitatea populației este
de aproximativ 50 de persoane pe km ² în cele două regiuni nordice Tripolitania
și Cirenaica, dar scade la mai puțin de o persoană pe km ² în restul teritoriului.
Nouăzeci la sută din oameni trăiesc în mai puțin de 10% din suprafață, majoritatea
trăiesc în primul rând de-a lungul coastei. Aproximativ 88% din populație este urbană,
cea mai mare parte este concentrată în cele mai mari trei orașe, Tripoli, Benghazi și Al
Bayda'.[6] Libia are o populatie de aproximativ 6,5 milioane, iar circa jumătate dintre
locuitori sunt sub vârsta de 15 ani. În 1984 populația a ajuns la 3,6 milioane și a crescut
cu aproximativ 4% pe an, fiind una dintre cele mai mari rate din lume. Totalul populației
din 1984 a reprezentat o creștere de la 1,54 milioane în 1964. [7]
Nativii libieni sunt în principal berberi, berberi arabizați și turci; etnici "puri" arabi sunt în
principal, triburile de beduini din deșert și tuaregi.[8] Mici grupuri tribale hausa și tebu din
sudul Libiei sunt nomazi sau seminomazi. Printre rezidenții străini, cele mai mari grupuri
sunt cetățeni ai altor națiuni africane, inclusiv nord-africani (în primul rând egipteni) și
africani din regiunea subsahariană. [9] În 2011, au fost, de asemenea, aproximativ
60.000 de cetățeni din Bangladesh, 30.000 de chinezi și 30.000 de filipinezi în Libia.
[10]
 Libia este casă pentru o populație mare ilegală care numără mai mult de un milion,
majoritatea egipteni și africani subsaharieni.[11] Libia are o mică minoritate italiană.
Anterior, exista o prezență vizibilă de coloniști italieni, dar mulți au plecat după
independența din 1947 și mult mai mulți au plecat în 1970, după instalarea la putere a
lui Muammar al-Gaddafi.[12]
În Libia sunt peste 140 de triburi și clanuri. [13] Principala limbă vorbită în Libia
este araba (dialectul libian), care este vorbită de 80% din libieni, și limba arabă
modernă standard care este, de asemenea, limba oficială; limbi berbere și tuarege sunt
folosite de 20% din populație, dar nu au statut oficial, aceste limbi sunt vorbite de
berberii și tuaregii din sud alături de limba arabă.[14]

Cultură[modificare | modificare sursă]
Articol principal: Cultura Libiei

Moschee în Gadames
Religie Religia predominantă în Libia este Islamul, aproximativ 97% din populație
aparține acestei religii.
Patrimoniu mondial UNESCO[modificare | modificare sursă]
Până în anul 2011 pe lista patrimoniului mondial UNESCO au fost incluse 5 obiective
din această țară:

 Leptis Magna[15]
 Sabratha[16]
 Kyrene (Cirene)[17]
 Picturile rupestre din regiunea Tadrart Acacus [18]
 Nucleul urban vechi din Ghadames[19]
Vezi și:

 Listă de scriitori libieni

Alte subiecte[modificare | modificare sursă]

 Iman al-Obeidi (avocată)
 Federația Libiană de Fotbal
 Echipa națională de fotbal a Libiei

Referințe[modificare | modificare sursă]
1. ^ Department of Economic and Social Affairs Population Division (2009). „World
Population Prospects, Table A.1”  (PDF). 2008 revision. United Nations. Accesat
în 12 martie 2009.
2. ^ a b c d „Libya”. International Monetary Fund. Accesat în 21 aprilie 2010.
3. ^ „Human Development Report 2010”  (PDF). United Nations. 2010. Accesat în 5
noiembrie 2010.
 4. ^ Război în Libia
5. ^ După Rusia, și China își exprimă „regretul” față de intervenția militară
internațională în Libia
6. ^ Aljazeera.net - Al Jazeera News
7. ^ "Libya". Library of Congress Country Studies.
8. ^ „Military: Libya: Tribes”. GlobalSecurity.org. 21 februarie 2011. Accesat în 23
februarie 2011.
9. ^ African immigrants flee Libya. AllBusiness.com. 1 noiembrie 2000.
10. ^ "Libya protests: Evacuation plans of foreign governments". BBC News. 24
februarie 2011
11. ^ Marching orders for migrants in Libya?. BBC News. 23 ianuarie 2008.
12. ^ Libya – Italian colonization. Encyclopædia Britannica.
13. ^ "Uprising in Libya: 'Survival Hinges on Tribal Solidarity'". Spiegel Online. 23
februarie 2011
14. ^ Anderson, Lisa, (2006), "'Libya', III. People, B. Religion & Language", MSN
Encarta, Accessed 17 iulie 2006. Archived 2009-10-31.
15. ^  en  Prezentare pe site-ul UNESCO
16. ^  en  Prezentare pe site-ul UNESCO
17. ^  en  Prezentare pe site-ul UNESCO
18. ^  en  Prezentare pe site-ul UNESCO
19. ^  en  Prezentare pe site-ul UNESCO

Vezi și[modificare | modificare sursă]

 Locuri din Patrimoniul Mondial UNESCO

Legături externe[modificare | modificare sursă]

Puteți găsi mai multe informații
despre Libia prin căutarea în
proiectele similare ale Wikipediei,
grupate sub denumirea generică
de „proiecte surori”:

Definiții și traduceri în
Wikționar

Imagini și media la
Commons

Citate la Wikicitat

Texte sursă la Wikisursă

 Manuale la Wikimanuale

Resurse de studiu la
Wikiversitate

La Wikivoyage găsiți
un ghid turistic
despre Libia

 ro  Profil de țară pe situl Ministerului Afacerilor Externe al României

 ro  Îndrumar de afaceri Document elaborat de Ministerului Comerțului din
România
 ar  Profil de țară pe situl Ligii Statelor Arabe
 General People's Committee (The Cabinet)
 Libya la The World Factbook
 Libya from UCB Libraries GovPubs
 Libia pe Curlie
 Atlasul Wikimedia pentru Libya
 Libya 2007-2010 data, 23 indicators related to peace, democracy and other
indicators
 Libia, la un an de la începutul erei post-Gaddafi , 23 octombrie 2012, Vasile
Damian, rfi.ro
 1 Septembrie - Ziua Națională a Libiei , 1 septembrie 2010, Amos News

Libia — Libieni — Limba arabă
v • d • m

Apărare  • Așezări  • Capitala  • Climă  • Conducători  • Cultură  • Demografie 
 •
Economie  • Educație  • Faună  • Floră  • Geografie  • Hidrografie  • Istorie  • 
Orașe  • Politică
Sănătate  • Sport  • Steag  • Stemă  • Subdiviziuni  • Turism  • • Cioturi  • • For
mate  • • Imagini  • • Portal