Grecia

De la Wikipedia, enciclopedia liberă

Sari la navigareSari la căutare
Grecia
Republica Elenă
Ελληνική Δημοκρατίa (greacă)
Ellīnikī́ Dīmokratía (greacă)

Drapelul Greciei Stema Greciei[*]

Deviză: Eleftheria i thanatos[*] 
Imnul național: Ὕμνος εἰς τὴν Ἐλευθερίαν
Imnos pros tin Eleftherian

MENIU

0:00

Localizarea Greciei
Geografie
Suprafață  
 - totală 131.990 km² (locul 96)
Apă (%) 0.8669
Cel mai înalt
Muntele Olimp (2.919 m) 
punct
Cel mai jos
Marea Mediterană (0 m) 
punct
Cel mai mare
Atena
oraș
Vecini Albania[5]
Bulgaria[5]
Macedonia de Nord[5]
Turcia[5] 
Fus orar EET (UTC+2)
Ora de vară EEST (UTC+3)
Populație
Densitate 85.3 loc/km²
 - Estimare 20
11,305,118[1] (locul 74)
10
 - Estimare 20
10.760.421
17
Limbi oficiale Greaca
Etnonim greci (pl.)
grec (masc.)
grecoaică (fem.) 
Guvernare
Sistem politic Republică
parlamentară unitară
Președinte Ekaterini Sakellaropoulou 
Prim-
Kyriakos Mitsotakis[*] 
ministru(d)
Legislativ Parlamentul Elen(d) 
Capitala Atena
Istorie
Independență de la Imperiul Otoman
Declarată 1 ianuarie 1822, la Prima
Adunare Națională
Recunoscută 3 februarie 1830,
în Protocolul de la Londra
Constituția 11 iunie 1975,
actuală A treia Republica Elenă
Aderare la UE 1 ianuarie 1981
Economie
 PIB (PPC)  
 - Total $318.082 miliarde[3] (locul 37
th)
 - Pe cap de
$28.434[3] (locul 29)
locuitor
PIB (nominal) 2010
 - Total 305.415 miliarde
$[3] (locul 32)
 - Pe cap de
(locul 29)$27.302[3]
locuitor
Gini (2005) 33[4]
IDU (2011) ▲ 0.861 (foarte ridicat)
(locul 29)
Monedă Euro (€)2
Coduri și identificatori
Cod CIO GRE 
Cod mobil 202 
Prefix
30
telefonic
ISO 3166-2 GR 
Domeniu
.gr3
Internet
De asemenea, acest imn național este și al Ciprului.
Prezență online
site web oficial
Modifică date / text 

Grecia (în greacă Ελλάδα, transliterat: Elláda, pronunție în greacă: [eˈlaða]),

oficial, Republica Elenă (în greacă Ελληνική Δημοκρατία, transliterat: Ellīnikī́
Dīmokratía [eliniˈci ðimokraˈti.a])[7] și cunoscută încă din antichitate și sub denumirea
de Elada, este o țară din Europa de Sud.[8] Conform recensământului din 2011,
populația Greciei este de circa 11 milioane de locuitori. Cel mai mare oraș și capitala
țării este Atena.
Grecia se află amplasată strategic la intersecția între Europa, Asia de Vest și Africa,[9][10]
[11]
 și se învecinează la nord-vest cu Albania, la nord cu Macedonia de Nord și
cu Bulgaria, și la nord-est cu Turcia. Țara este formată din nouă regiuni istorico-
geografice: Macedonia, Grecia Centrală, Pelopones, Tesalia, Epir, Insulele din Marea
Egee(en) (inclusiv Dodecanezele și Cicladele), Tracia de Vest(en), Creta și Insulele din
Marea Ionică. Marea Egee se află la est de partea continentală, Marea Ionică se află la
vest, iar Marea Mediterană la sud. Grecia are cea mai lungă coastă din bazinul
Mediteranei și a 11-a ca lungime din lume, cu 13.676 km lungime, deținând și un mare
număr de insule (aproximativ 1.400, dintre care 227 sunt locuite). Optzeci la sută din
 teritoriul grec este format din munți, dintre care cel mai înalt este Muntele Olimp cu
2.917 m.
Grecia modernă își trage rădăcinile din civilizația Greciei Antice, începând cu civilizațiile
egeene(en) din Epoca Bronzului, și este considerată a fi leagănul culturii occidentale. Ea
este locul de naștere al democrației ca formă de guvernare,[12] al filosofiei occidentale(en),
[13]
 al Jocurilor Olimpice, al literaturii occidentale(en) și al istoriografiei, științelor politice, al
marilor principii științifice și matematice,[14] și al dramaturgiei occidentale,[15] incluzând
genurile tragediei și comediei. Realizările culturale și tehnologice ale Greciei au
influențat mult întreaga lume, multe aspecte ale civilizației grecești pătrunzând în Orient
prin campaniile lui Alexandru cel Mare, și în Occident prin intermediul Imperiului
Roman. Această bogată moștenire este parțial reflectată de cele 18 situri
din patrimoniul mondial UNESCO aflate în Grecia, ceea ce plasează țara pe locul al
șaselea în Europa și al treisprezecelea în lume. Statul grec modern, care cuprinde mare
parte din miezul istoric al civilizației grecești, a fost înființat în 1830 după Războiul Grec
de Independență față de Imperiul Otoman.
Grecia este o țară democratică[16] și dezvoltată, cu o economie de venit mare avansată,
un nivel de trai ridicat[17][18] și un Indice al Dezvoltării Umane foarte ridicat.[19] Grecia este
membru fondator al Organizației Națiunilor Unite, și membru al Uniunii Europene de la
aderarea la o structură precursoare a acesteia în 1981 (precum și mebră a
zonei euro din 2001[20]), și este și membră a mai multor instituții internaționale,
inclusiv Consiliul Europei, NATO,[a] OECD, OSCE și OMC. Economia Greciei este cea
mai mare din Balcani, în care țara este un important investitor regional.

Cuprins

 1Etimologia
 2Istoria
o 2.1De la primele prezențe umane până în secolul al III-lea î.Hr.
o 2.2Perioadele elenistică și romană (323 î.Hr.–secolul al IV-lea d.Hr.)
o 2.3Perioada medievală (secolul al IV-lea–1453)
o 2.4Perioada otomană (secolul al XV-lea–1821)
o 2.5Războiul Grec de Independență (1821–1832)
o 2.6Secolul al XIX-lea
o 2.7Din secolul al XX-lea până în prezent
 3Geografia și clima
 4Politica
o 4.1Partide politice
o 4.2Lege și justiție
o 4.3Relațiile externe
o 4.4Armata
o 4.5Împărțire administrativă
 5Economia
o 5.1Introducere
o 5.2Aderarea la zona euro
o 5.3Criza datoriilor suverane (2010–)
o 5.4Agricultura
o 5.5Industria maritimă
o 5.6Turism
o 5.7Transporturi
o 5.8Telecomunicații
o 5.9Știință și tehnologie
 6Demografie
o 6.1Orașele
o 6.2Migrația
o 6.3Religia
o 6.4Limbi
o 6.5Educația
o 6.6Sistemul sanitar
 7Cultura
o 7.1Teatru
o 7.2Filosofia
o 7.3Literatura
o 7.4Cinematografia
o 7.5Bucătăria
o 7.6Muzica și dansul
o 7.7Sport
o 7.8Mitologia
o 7.9Sărbători publice
o 7.10Patrimoniul mondial
 8Note de completare
 9Note bibliografice
 10Legături externe

Etimologia[modificare | modificare sursă]
Numele poporului și al țării diferă față de cele utilizate în alte limbi, locuri sau culturi.
Deși grecii își denumesc țara Hellas sau Ellada (în greacă Ελλάς sau Ελλάδα) și
numele oficial este Republica Elenă, în română ea este denumită Grecia, termen latin
utilizat de către romani (în scrierea Graecia), ceea ce înseamnă literal „țara grecilor”, și
care derivă el însuși de la numele grecesc Γραικός (transliterat Graikos). Și în română
se utilizează uneori și termenul de Elada.
Istoria[modificare | modificare sursă]
Articol principal: Istoria Greciei.
De la primele prezențe umane până în secolul al III-lea î.Hr.
[modificare | modificare sursă]
Articol principal: Grecia Antică.

Frescă minoică de la Akrotiri din Santorini.

Poarta Leilor(en), Micene.
Teritorii și colonii grecești în Perioada Arhaică (750-550 î.Hr.)
Cea mai veche urmă de prezență umană în Balcani, datând de circa 270.000 de ani, se
găsește în peștera Petralona, din provincia grecească actuală Macedonia.
[21]
 Așezările neolitice din Grecia, datând din mileniul al VII-lea î.Hr., [21] sunt printre cele
mai vechi din Europa, țara aflându-se pe ruta pe care s-a răspândit revoluția agrară
din Orientul Apropiat în Europa.[22]
Grecia este leagănul primelor civilizații europene avansate și locul unde s-a născut
civilizația occidentală,[23][24][25][26][27] începând cu civilizația cicladică din insulele din Marea
Egee pe la 3200 î.Hr.,[28] civilizația minoică din Creta (2700–1500 î.Hr.),[27][29] și
apoi civilizația miceniană pe continent (1900–1100 î.Hr.).[29] Aceste civilizații cunoșteau
scrisul, forma indescifrabilă de scriere a civilizației minoice fiind denumită Linear A, iar
cea a micenienilor, Linear B, o veche formă a limbii grecești. Micenienii i-au asimilat și
absorbit treptat pe minoici, dar și civilizația lor s-a prăbușit violent prin preajma lui 1200
î.Hr., într-o vreme de agitație regională denumită Colapsul din Epoca Bronzului(en).
[30]
 Aceasta a adus o perioadă denumită Epoca Întunecată, din care lipsesc mărturiile
scrise.
Sfârșitul Epocii Întunecate este datat prin tradiție la anul 776 î.Hr., anul primelor Jocuri
Olimpice.[31] Iliada și Odiseea, textele fundamentale ale literaturii occidentale, sunt
considerate a fi fost compuse de Homer în secolele al VIII-lea–al VII-lea î.Hr..[32]
[33]
 Odată cu sfârșitul Epocii Întunecate, au apărut diferite regate și orașe-stat în toată
peninsula greacă, care s-au răspândit până la țărmurile Mării Negre, Italia de
Sud (în latină Magna Graecia, sau Grecia Mare) și Asia Mică. Aceste state și coloniile
lor au atins niveluri înalte de prosperitate, care au avut ca efect o explozie culturală fără
precedent, cea a Greciei clasice, exprimată prin arhitectură(en), teatru, știință,
matematică și filosofie. În 508 î.Hr., Clistene a instituit primul sistem democratic de
guvernare în Atena.[34][35]
Până în 500 î.Hr., Imperiul Persan controla teritorii ce se întindeau din zona lor de
origine din Iran până în Grecia și Turcia actuale, și a devenit o amenințare pentru
orașele-stat grecești. Tentativele orașelor-stat din Asia Mică de a răsturna dominația
persană au eșuat, iar Persia a invadat statele Greciei continentale(en) în 492 î.Hr., dar a
fost obligată să se retragă după o înfrângere în bătălia de la Maraton din 490 î.Hr. O a
doua invazie a urmat în 480 î.Hr. În ciuda rezistenței eroice din bătălia de la Termopile,
opusă de greci din mai multe orașe, în frunte cu spartanii, forțele persane au prădat
Atena. După mai multe victorii grecești în 480 și 479 î.Hr.
la Salamina, Plateea și Mycale, perșii au fost obligați din nou să se retragă. Conflictele
militare, denumite Războaiele Medice, au fost purtate mai ales de Atena și de Sparta.
Faptul că Grecia nu era o țară unificată a făcut ca adesea să apară conflicte între
diferitele orașe-stat.

Partenonul de pe Acropola din Atena este unul dintre cele mai cunoscute simboluri
ale Greciei clasice.
Cel mai devastator război inter-grec din antichitatea clasică a fost Războiul
Peloponesiac (431–404 î.Hr.), care a marcat decăderea Imperiului Atenian din statutul
de principală putere a Greciei Antice. Atât Atena, cât și Sparta au fost ulterior depășite
de Teba și apoi de Macedonia, ultima unificând lumea greacă în Liga de la Corint, sub
conducerea lui Filip al II-lea, care a fost ales conducător al primului stat grec unificat din
istorie.
După asasinarea lui Filip al II-lea, fiul său, Alexandru al III-lea cel Mare a preluat
conducerea Ligii de la Corint și a declanșat o invazie a Imperiului Persan cu forțele
combinate ale tuturor orașelor-stat grecești în 334 î.Hr. După victoriile grecilor în
bătăliile de la Granicus, Issus și Gaugamela, grecii au ocupat Susa și Persepolis,
capitala ceremonială a Persiei, în 330 î.Hr. Imperiul lui Alexandru cel Mare se întindea
din Grecia în vest până în actualul Pakistan în est, și până în Egipt în sud.
Înainte de moartea sa subită în 323 î.Hr., Alexandru plănuia și o invazie a Arabiei.
Moartea sa a cauzat prăbușirea vastului său imperiu, care a fost divizat în mai multe
regate, cele mai cunoscute fiind Imperiul Seleucid și Egiptul Ptolemaic. Printre alte stat
fondate de greci se numără Regatul Greco-Bactrian și Regatul Greco-Indian(en) în India.
Numeroși greci au migrat către Alexandria, Antiohia, Seleucia(en) și în numeroase alte
orașe elenistice din Asia și din Africa.[36] Deși unitatea politică a imperiului lui Alexandru
nu a putut fi conservată, ea a dus la o dominație a civilizației elenistice și a limbii grece
în teritoriile cucerite de Alexandru, ce a durat cel puțin două secole, și, în cazul unor
părți din țărmul estic al Mediteranei, considerabil mai mult. [37]
Perioadele elenistică și romană (323 î.Hr.–secolul al IV-lea d.Hr.)
[modificare | modificare sursă]
Articole principale: Grecia elenistică și Grecia romană.
Mecanismul de la Antikythera (c. 100 î.Hr.) este considerat a fi cel mai vechi calculator
analog mecanic (Muzeul Național de Arheologie de la Atena(en)).

Detaliu din Mozaicul Alexandru(en), ce îl prezintă pe Alexandru cel Mare pe calul

său, Bucephalus.

Rotunda(en) romană din Salonic.
După o perioadă de derută ce a urmat morții lui Alexandru, dinastia Antigonidă(en),
inițiată de unul dintre generalii lui Alexandru, a preluat controlul asupra Macedoniei
până în 276 î.Hr., precum și hegemonia asupra majorității orașelor-stat grecești.
[38]
 Începând cu circa anul 200 î.Hr., Republica Romană a devenit din ce în ce mai
implicată în chestiunile grecești și s-a implicat într-o serie de războaie cu Macedonia(en).
[39]
 Înfrângerea Macedoniei în bătălia de la Pydna(en) din 168 î.e.n. a fost începutul
sfârșitului puterii Antigonizilor în Grecia.[40] În 146 î.Hr., Macedonia a fost anexată ca
provincie a Romei, restul Greciei devenind protectorat roman. [39][41]
Cucerirea romană a fost deplină la 27 î.Hr., când împăratul roman Augustus a anexat
restul Greciei și a organizat-o sub forma provinciei senatoriale(en) Achaea.[41] În ciuda
superiorității militare, romanii admirau realizările culturii grecești și s-au lăsat puternic
influențați(en) de ele, de unde și celebra afirmație a lui Horațiu: Graecia capta ferum
victorem cepit („Grecia, deși cucerită, și-a luat cuceritorul prizonier”). [42] Știința,
tehnologia și matematica grecești sunt în general considerate a fi ajuns la un apogeu în
timpul perioadei elenistice.[43]
Comunitățile vorbitoare de greacă din estul elenizat au contribuit la răspândirea
creștinismului timpuriu în secolele al II-lea și al III-lea,[44] și primii lideri și autori creștini
(cel mai cunoscut fiind apostolul Pavel) erau în general vorbitori de greacă, [45] deși
niciunul nu era originar din Grecia. Grecia însăși avea o tendință de a rămâne la
păgânism și nu a fost un centru influent al creștinismului timpuriu: de fapt, unele practici
religioase ale Greciei Antice au rămas utilizate până la sfârșitul secolului al IV-lea,[46] iar
unele zone, cum ar fi Peloponezul de sud-est, au rămas păgâne până în secolul al X-
lea.[47]
Perioada medievală (secolul al IV-lea–1453)[modificare | modificare sursă]
Articol principal: Imperiul Bizantin.

Imperiul Bizantin la maxima sa întindere în timpul lui Iustinian I, în anul 555

După căderea Imperiului Roman de Apus în secolul al V-lea, Imperiul Roman de
Răsărit este denumit prin convenție Imperiul Bizantin (deși la acea vreme, era denumit
simplu „Imperiul Roman”) și a continuat să existe până în 1453. Cu capitala
la Constantinopol, limba și literatura sa erau grecești, iar religia predominant creștină
ortodoxă.[48]
Începând cu secolul al IV-lea, teritoriile balcanice ale imperiului, inclusiv Grecia, au
suferit de pe urma dislocărilor de populație cauzate de Invaziile Barbare. Raidurile și
expedițiile de jaf ale goților și hunilor din secolele al IV-lea–al V-lea, împreună cu
invazia slavă a Greciei din secolul al VII-lea, au avut ca rezultat o prăbușire dramatică a
autorității imperiale în peninsula greacă.[49] După invazia slavilor, guvernul imperial mai
păstra control doar asupra insulelor și zonelor de coastă, anume asupra orașelor Atena,
Corint și Salonic, în timp ce unele zone montane din interior rezistau invaziei și
continuau să recunoască autoritatea imperială, fără însă a fi ajutate. [49] În afara acestor
zone, se consideră în general că a avut loc și o așezare a slavilor, deși pe o scară
foarte redusă.[50][51]

Palatul Marelui Maestru al Cavalerilor de Rodos (en), rămășiță a stăpânirii Ordinul

Ospitalierilor de pe insulă.
Palatul Mystras, rămășiță a despotatului Moreei(en).
Recuperarea provinciilor pierdute de bizantini a început către sfârșitul secolului al VIII-
lea și o mare parte din peninsula greacă a revenit sub control imperial treptat, de-a
lungul secolului al IX-lea.[52][53] Acest proces a fost facilitat de un mare influx de greci din
Sicilia și din Asia Mică spre peninsula greacă, în timp ce, simultan, numeroși slavi
cădeau prizonieri sau se reașezau în Asia Mică, iar cei care rămâneau erau asimilați.
[50]
 În secolele al XI-lea și al XII-lea, revenirea stabilității a avut ca rezultat o puternică
creștere economică – mult mai puternică decât în teritoriile anatoliene ale imperiului. [52]
După cruciada a patra și căderea Constantinopolului în fața „latinilor” în 1204, mare
parte din Grecia a căzut rapid sub dominație francă[54] (perioada a fost
denumită Frankokratia(en)) sau venețiană în cazul unora dintre insule.[55] Reînființarea
Imperiului Bizantin la Constantinopol în 1261 a fost însoțită de recuperarea a mare
parte din teritoriul peninsulei grecești, deși principatul franc al Aheei(en) din Peloponez a
rămas o importantă putere regională până în secolul al XIV-lea, în timp ce insulele au
rămas în mare parte sub control genovez sau venețian. [54]
Ca atare, personalități remarcabile ale timpului au propus de asemenea schimbarea
titlului imperial în „împărat al elenilor”,[56][57] și, la sfârșitul secolului paisprezece, la
împărat se făcea referire în mod frecvent cu „împăratul elenilor”. [58] În mod asemănător,
în anumite tratate internaționale ale timpului, împăratul bizantin este calificat drept
„Imperator Graecorum”.[59]
În secolul al XIV-lea, mare parte din peninsula greacă a fost pierdută de Imperiu după
ce mai întâi sârbii și apoi otomanii au ocupat teritoriu imperial.[60] Până la
începutul secolului al XV-lea, înaintarea otomană a dus la limitarea teritoriului bizantin
din Grecia în principal la Despotatul Moreei(en) din Peloponez.[60] După căderea
Constantinopolului în mâinile otomanilor în 1453, Morea a fost ultima rămășiță a
Imperiului Bizantin care a rezistat în fața turcilor. Aceasta a căzut și ea în mâinile lor în
1460, desăvârșind cucerirea otomană a Greciei continentale. [61] După cucerirea
turcească, numeroși cărturari bizantini, care până atunci conservaseră cunoașterea
antică grecească, au fugit în Occident, luând cu ei numeroase volume de literatură și
contribuind astfel semnificativ la Renaștere.[62]
Perioada otomană (secolul al XV-lea–1821)[modificare | modificare sursă]
Vezi și: Fanarioți.
Castelul bizantin de la Anghelokastro(en) a rezistat cu succes asediului otoman în primul atac
asupra Insulei Corfu din 1537, în asediul din 1571, și în marele asediu din 1716 care i-a
forțat pe turci să renunțe la cucerirea insulei. [63]

Turnul Alb din Salonic, una dintre cele mai cunoscute structuri otomane rămase în Grecia.
În timp ce mare parte a Greciei continentale și a insulelor din Marea Egee erau sub
control otoman până la sfârșitul secolului al XV-lea, Ciprul și Creta rămăseseră
teritoriu venețian și nu au căzut în mâinile otomanilor decât în 1571, respectiv în 1670.
Singura parte a lumii vorbitoare de limba greacă ce a scăpat de o îndelungată stăpânire
otomană au fost Insulele Ionice, care au rămas venețiene până la cucerirea lor de
către Prima Republică Franceză în 1797, după care au trecut în mâinile Regatului
Unit în 1809 până la reunificarea cu Grecia în 1864. [64][necesită  pagina]
În timp ce grecii din Insulele Ionice și cei din Constantinopol trăiau în prosperitate, cei
din urmă obținând poziții puternice în cadrul administrației otomane, [64][necesită  pagina] mare
parte din populația Greciei continentale a suferit consecințele economice ale cuceririi
turcești. S-au impus taxe grele, și în ultimii ani ai Imperiului Otoman s-a aplicat o politică
de creare a domeniilor ereditare, care a dus la iobăgirea populației grecești.[65]
Biserica Ortodoxă Greacă și Patriarhia Ecumenică de Constantinopol erau considerate
de guvernele otomane ca autorități dominante asupra întregii populații ortodoxe din
Imperiul Otoman, indiferent dacă era sau nu grecească. Deși statul otoman nu a obligat
pe cei ce nu erau musulmani să se convertească la Islam, creștinii se confruntau cu
diferite tipuri de discriminări care le confereau statut de cetățeni de rang inferior ai
Imperiului Otoman. Discriminările împotriva creștinilor, în special când erau combinate
cu rele tratamente aplicate de autoritățile otomane locale, au dus la unele convertiri de
fațadă la Islam. În secolul al XIX-lea, numeroși „cripto-creștini” s-au întors la vechea lor
credință religioasă.[64][necesită  pagina]
Natura administrației otomane a Greciei era însă variată, și era aplicată arbitrar și
adesea dur.[64][necesită  pagina] Unele orașe aveau guvernatori numiți de sultan, în timp ce
altele (cum ar fi Atena) se bucurau de o oarecare autonomie. Regiunile muntoase din
interior și numeroase insule au rămas practic autonome față de statul otoman timp de
mai multe secole.[64][necesită  pagina]
Când izbucneau conflicte militare între Imperiul Otoman și alte state, grecii se răsculau
de obicei împotriva Imperiului, cu doar câteva excepții. Înainte de revoluția greacă,
existaseră câteva războaie în care grecii au luptat împotriva otomanilor, notabile fiind
participarea grecilor în bătălia de la Lepanto din 1571, Răscoalele Țărănești din
Epir(d) din 1600–1601, Războiul din Moreea(en) din 1684–1699, și Revolta lui
Orlov instigată de ruși în 1770, care avea ca scop dezmembrarea Imperiului Otoman în
folosul intereselor rusești.[64][necesită  pagina] Aceste ridicări la luptă au fost înăbușite de
otomani cu mari vărsări de sânge.[66][67]
Secolele al XVI-lea și al XVII-lea sunt considerate ca un fel de „epocă întunecată” a
istoriei grecești, perspectiva răsturnării dominațîei otomane părând foarte îndepărtate,
doar Insulele Ionice rămânând libere de turci. Corfu a rezistat la trei mari asedii
în 1537(en), 1571 și 1716(en), toate soldate cu respingerea otomanilor. În secolul al XVIII-
lea, însă, a apărut o clasă înstărită și răspândită de negustori greci. Aceștia au ajuns să
domine comerțul în interiorul Imperiului Otoman, înființând comunități în bazinul
Mediteranei, în Balcani și chiar în Europa Occidentală. Deși cucerirea otomană tăiase
legăturile Greciei cu mișcările intelectuale europene ale vremii, cum ar fi Reforma
Protestantă și iluminismul, aceste idei, împreună cu idealurile Revoluției Franceze și
ale naționalismului romantic(en) au început să pătrundă în lumea greacă prin intermediul
diasporei mercantile.[64][necesită  pagina] Spre sfârșitul secolului al XVIII-lea, Rigas Feraios,
primul revoluționar care și-a închipuit un stat grec independent, a publicat o serie de
documente legate de independența Greciei, inclusiv un imn național și, la Viena, prima
hartă detaliată a Greciei, dar a fost ucis de agenți otomani în 1798. [64][necesită  pagina][68]
Războiul Grec de Independență (1821–1832)[modificare | modificare sursă]
Articol principal: Războiul de independență al Greciei.

Ruperea asediului de la Missolonghi, în timpul Războiului Grec de Independență (1821–

1830), de Theodoros Vryzakis(en).
În 1814, a fost înființată o societate secretă denumită Filiki Eteria („Societatea
Prietenilor”) cu scopul eliberării Greciei. Eteria a pus la cale, împreună cu revoluționari
din toate popoarele din Balcani, declanșarea de revoluții simultane în Pelopones,
în Principatele Dunărene și la Constantinopol. Prima dintre aceste revoluții a izbucnit la
4 februarie 1821 în Țara Românească sub conducerea localnicului Tudor Vladimirescu,
susținută de o revoluție declanșată cu o lună mai târziu de Alexandru Ipsilanti dar,
dezavuată de țarul rus pe al cărui suport se bizuiau, acțiunea a fost rapid înăbușită de
otomani. Evenimentele au declanșat însă reacții în lanț și la 17 martie
1821 manioții(en) din Pelopones au declarat război otomanilor. [69]
Până la sfârșitul lunii, întregul Pelopones era în război deschis contra otomanilor și în
octombrie 1821, grecii conduși de Theodoros Kolokotronis cuceriseră Tripolița. Revolta
peloponesiacă a fost rapid urmată de alte insurecții în Creta, Macedonia și în Grecia
Centrală, care însă aveau să fie rapid înăbușite. Între timp însă, marina grecească
improvizată reușea să învingă flotele otomane din Marea Egee și să împiedice sosirea
pe mare a întăririlor otomane. În 1822 și 1824, turcii și egiptenii au devastat insulele,
inclusiv Chiosul și Psara(en), comițând masacre nediscriminatorii ale populației. [69] Aceste
acțiuni au avut ca efect galvanizarea opiniei publice din Europa Occidentală în favoarea
rebelilor greci.[64][necesită  pagina]
Au apărut însă tensiuni între diferite facțiuni grecești, care au dus la două războaie civile
consecutive. Între timp, sultanul otoman a negociat cu Mehmet Ali al Egiptului, care a
acceptat să-l trimită pe fiul său Ibrahim Pașa(en) și Grecia cu o armată pentru a suprima
revolta în schimbul unor teritorii. Ibrahim a debarcat în Pelopones în februarie 1825 și a
obținut rapid victorii: până la sfârșitul lui 1825, mare parte din Pelopones era sub control
egiptean, iar orașul Missolonghi—asediat de turci din aprilie 1825—a căzut în aprilie
1826. Deși Ibrahim a fost învins în Mani, el a reușit să înabușe mare parte din revolta
peloponesiacă că a recucerit Atena.
După ani de negocieri, trei Mari Puteri, Rusia, Regatul Unit și Franța, au hotărât să
intervină în conflict. Fiecare țară a trimis câte o flotă în Grecia. La vestea că flotele
combinate otomano-egiptene se pregăteau să atace insula grecească Hydra(en), flota
aliată a interceptat-o pe cea otomano-egipteană la Navarino. După o săptămână de
expectativă, au izbucnit luptele ce s-au soldat cu distrugerea flotei turco-egiptene.
O forță expediționară franceză a fost trimisă pentru a supraveghea evacuarea armatei
egiptene din Pelopones, în timp ce grecii au ocupat o parte din Grecia Centrală până în
1828. Ca urmare a anilor de negocieri, prin Protocolul de la Londra(en), în 1830, a fost
recunoscută independența unui stat grecesc incipient.
Secolul al XIX-lea[modificare | modificare sursă]
Vezi și: Regatul Greciei.

Intrarea Regelui Otto în Atena, Peter von Hess(d), 1839.

În 1827 Ioannis Kapodistrias din Corfu a fost ales ca primul guvernator al noii republici.
În urma asasinării lui în 1831, Marile Puteri au instaurat o monarhie sub domnia
lui Otto din Casa de Wittelsbach originară din Bavaria. În 1843 o revoltă l-a făcut pe
rege să accepte o constituție și o adunare reprezentativă.
Din cauza domniei sale autoritare, el a fost în cele din urmă detronat în 1862 și după un
an înlocuit cu prințul Wilhelm al Danemarcei, care a luat numele de George I și a adus
cu el Insulele Ionice ca dar de încoronare din partea Regatului Unit. În 1877, Charilaos
Trikoupis(en), creditat cu o importantă îmbunătățire a infrastructurii din țară, a limitat
puterea monarhiei de a influența Adunarea Națională prin impunerea regulii votului de
încredere ce trebuie acordat oricărui potențial șef al guvernului.
Corupția, combinată cu cheltuielile mari ale lui Trikoupis pe proiecte necesare de
infrastructură, cum ar fi Canalul Corintului, au dus la impozitarea exagerată și la
slăbirea economiei grecești, obligând declararea insolvenței publice în 1893 și
acceptarea impunerii Controlului Financiar Internațional pentru plata datoriilor naționale.
O altă problemă politică în secolul al XIX-lea era una unic grecească: problema limbii
oficiale. Grecii vorbeau o formă de greacă denumită „demotică”. Mare parte din elite o
considerau însă pe aceasta un dialect țărănesc și erau hotărâți să restaureze greaca
veche.

Evoluția teritorială a Regatului Greciei până la 1947.

Ca urmare, documentele guvernamentale se publicau în
greaca Katharevousa(en) (purificată), o formă pe care puțini greci obișnuiți știau să o
citească. Liberalii favorizau recunoașterea demoticii ca limbă națională, dar
conservatorii și Biserica Ortodoxă s-au opus oricărui efort în acest sens, până într-acolo
încât, atunci când Noul Testament a fost tradus în demotică în 1901, au izbucnit revolte
în Atena și guvernul a căzut (Evangeliaka). Chestiunea avea să continue să otrăvească
viața politică grecească până în anii 1970.
Toți grecii erau uniți, însă, în hotărârea de a elibera și restul provinciilor vorbitoare de
greacă de sub control otoman. Mai ales în Creta, o o revoltă prelungită în 1866–
1869(en) agitase spiritele. Când a izucnit războiul între Rusia și Imperiul Otoman în 1877,
sentimentul popular grec era în favoarea rușilor, dar Grecia era prea îngrijorată de
perspectiva unei intervenții britanice pentru a intra oficial în război. Cu toate acestea, în
1881, Tesalia și mici părți din Epir au fost transferate Greciei ca urmare a tratatului de la
Berlin, deși Creta a rămas la otomani.
Grecii din Creta au continuat să se răscoale și în 1897, guvernul grec al lui Theodoros
Deligiannis, cedând presiunii populare, a declarat război otomanilor. În Războiul Greco-
Turc ce a urmat, slab pregătita și slab dotata armată greacă a fost învinsă de otomani.
Prin intervenția Marilor Puteri însă, Grecia a pierdut doar puțin teritoriu de-a lungul
graniței, iar Creta a devenit stat autonom(en) condus de prințul George al Greciei.
Din secolul al XX-lea până în prezent[modificare | modificare sursă]

Soldați germani ridicând Reichskriegsflagge(en) pe Acropola din Atena. Avea să fie dat jos

într-una dintre primele acțiuni ale rezistenței grecești.
La sfârșitul Războaielor Balcanice, întinderea teritorială și demografică a Greciei
crescuse. În anii ce au urmat, lupta dintre Constantin I și charismaticul prim
ministru Eleftherios Venizelos pe tema politicii externe a țării în ajunul Primului Război
Mondial a dominat scena politică a țării, și a împărțit țara în două grupuri antagonice.
De-a lungul unei părți din Primul Război Mondial, Grecia a avut două guverne, un
guvern pro-german regalist la Atena și un guvern pro-britanic, venizelist la Salonic. Cele
două guverne au fost unificate în 1917, când Grecia a intrat oficial în război de
partea Antantei.
După Primul Război Mondial, Grecia a încercat să anexeze noi teritorii din Asia Mică, o
regiune care la acea vreme avea o numeroasă populație greacă, dar a fost învinsă
în Războiul Greco-Turc din 1919–1922, care a avut ca rezultat un masiv schimb de
populații între cele două țări conform Tratatului de la Lausanne.[70] Conform diferitelor
surse,[71] câteva sute de mii de greci pontici au murit în această perioadă în ceea ce
este uneori denumit genocidul grecilor pontici.[72]
Epoca ce a urmat a fost una marcată de instabilitate, umbrită de dificila misiune de a
introduce un milion și jumătate de refugiați greci din Turcia în societatea grecească.
Populația greacă a Istanbulului a scăzut de la 300.000 în 1900 la circa 3.000 în 2001. [73]
După evenimentele dezastruoase din Asia Mică, monarhia a fost abolită după un
referendum ținut în 1924 și s-a declarat a Doua Republică Elenă(en). Premierul Georgios
Kondylis(en) a preluat puterea în 1935 și a abolit efectiv republica reinstaurând monarhia
printr-un nou referendum în 1935. În anul următor, a urmat o lovitură de stat care l-a
instaurat pe Ioannis Metaxas ca lider al unui regim dictatorial denumit Regimul de la 4
August(en). Deși stat totalitar, Grecia a rămas în relații bune cu Regatul Unit și nu s-a aliat
cu Axa.
La 28 octombrie 1940, Italia fascistă a cerut capitularea Greciei, dar administrația
greacă a refuzat și, în Războiul Greco-Italian care a urmat, Grecia a respins forțele
italiene în Albania, aducând Aliaților prima victorie terestră împotriva Axei. Țara avea în
cele din urmă să cadă în fața unor forțe germane trimise de urgență în Bătălia Greciei.
Ocupanții germani s-au confruntat totuși cu probleme grave cauzate de rezistența
grecească. Peste 100.000 de civili au murit de foame în iarna lui 1941–1942, și marea
majoritate a evreilor au fost deportați și uciși în lagărele naziste de concentrare.[74] După
eliberare, Grecia a trecut printr-un război civil între comuniști și anticomuniști, care a
dus la devastare economică și grave tensiuni sociale între dreapta și stânga
predominant comunistă, tensiuni ce au durat treizeci de ani. [75] Următoarele două
decenii au fost caracterizate prin marginalizarea stângii în sferele politică și socială, dar
și printr-o rapidă creștere economică parțial generată de Planul Marshall.
Demiterea guvernului centrist al lui Georgios Papandreou(d) de către regele Constantin
al II-lea în iulie 1965 a dus la o nouă perioadă de agitație politică, ce a culminat cu
lovitura de stat de la 21 aprilie 1967 și instaurarea Regimul Coloneilor(en). Suprimarea
brutală a Revoltei de la Politehnica din Atena la 17 noiembrie 1973 a transmis unde de
șoc prin regimul dictatorial, și printr-o contralovitură de stat a fost instaurat ca dictator
generalul de brigadă Dimitrios Ioannidis(d) ca dictator. La 20 iulie 1974, în urma invadării
insulei Cipru de către Turcia, regimul s-a prăbușit.
Fostul prim ministru Konstantinos Karamanlis a fost invitat să se întoarcă de la Paris,
unde trăise în exil autoimpus din 1963, momentul marcând începutul
epocii Metapolitefsi(en). Primele alegeri multipartid de după 1964 s-au ținut la prima
aniversare a revoltei de la Politehnică. La 11 iunie 1975 a fost promulgată
o constituție democrată și republicană după un referendum(en) în care locuitorii au ales
să nu restaureze monarhia.
Între timp, Andreas Papandreou a înființat Mișcarea Socialistă Pan-elenă(en) (PASOK) ca
răspuns la partidul de orientare conservatoare Noua Democrație(en) al lui Karamanlis,
cele două formațiuni politice alternând la guvernare de atunci. Grecia a aderat din nou
la NATO în 1980.[76]
Grecia a devenit al zecelea membru al Comunităților Europene (structură subsumată
ulterior de Uniunea Europeană) la 1 ianuarie 1981, aducând o perioadă de creștere
susținută. Investiții pe scară largă în întreprinderi industriale și în infrastructură, precum
și fondurile europene și veniturile crescânde provenite din turism, navigație comercială
și un sector al serviciilor în rapidă creștere au ridicat standardul de viață la un nivel fără
precedent. Relațiile cu Turcia vecină, încordate prin tradiție, s-au ameliorat după ce
ambele țări au fost lovite de cutremure succesive în 1999, ceea ce a dus la ridicarea
vetoului grecesc împotriva candidaturii Turciei la aderarea la Uniunea Europeană. Țara
a adoptat moneda euro în 2001 și a găzduit Olimpiada de vară din 2004 la Atena.
Mai recent, Grecia a suferit mult de pe urma recesiunii de la sfârșitul anilor 2000 și a
jucat un rol central în criza datoriilor suverane din Europa. Criza datoriei publice
grecești, criza economică și protestele ce au urmat(en) au perturbat puternic politica
internă și au amenințat în mod repetat piețele financiare europeană și globală de la
începutul crizei în 2010.

Geografia și clima[modificare | modificare sursă]

Articol principal: Geografia Greciei.

Albania

Macedonia

Bulgaria

Turcia

Grecia
ATENA
Salonic
Kavala
Thasos
Alexandroupoli
Samotracia
Corfu
Igoumenitsa
Larissa
Volos
Lamía
Ioannina
Chalcis
Patras
Corint
Nafplion
Sparta
Kalamata
Areopoli
Pireu
Eleusina
Laurium
Heraklion
Macedonia
Tracia
Epir
Tesalia
Evia
Grecia Centrală
Pelopones
Muntele Olimp
Lefkada
Kefalonia
Zakynthos
Lemnos
Lesbos
Chios
Samos
Andros
Tinos
Mykonos(d)
Icaria(d)
Patmos
Naxos
Milos
Santorini
Kos
Rhodos
Karpathos
Kasos(d)
Kythira
Gavdos
Marea
Egee
Marea Cretei
Marea
Myrtoană
Marea
Ionică
Marea
 Mediterană
Creta
Insulele
Egeene
Cicladele
Dodecanezele
Insulele
Ionice

Grecia este formată dintr-o parte continentală muntoasă și peninsulară, întinzându-se în

mare în capătul sudic al Peninsulei Balcanice, terminându-se cu
peninsula Pelopones (separată de restul continentului printr-un canal prin Istmul
Corintului(en)). Datorită coastei deosebit de complexe și datorită numeroaselor insule,
Grecia are a unsprezecea cea mai lungă coastă din lume, cu 13.676 km;[77] frontiera sa
terestră este de doar 1.160 km. Țara se află aproximativ între paralelele de 34° și 42°
latitudine nordică, și între meridianele de 19° și 30° longitudine estică.
Grecia are un număr mare de insule, între 1.200 și 6.000, în funcție de definiție, [78] dintre
care 227 sunt locuite. Creta este cea mai mare și mai populată; Euboea, separată de
continent prin Strâmtoarea Euripus lată de 60 m, este a doua ca mărime, urmată
de Rhodos și Lesbos.
Insulele grecești sunt grupate prin tradiție în următoarele arhipelaguri: Insulele Argo-
Saronice(en) din Golful Saronic de lângă Atena, Cicladele, o colecție mare dar densă ce
ocupă partea centrală a Mării Egee, Insulele Egeene de Nord(en), o grupare aproximativă
aflată în largul coastei vestice a Turciei, Dodecanezele, o altă mulțime vagă de insule
din sud-est, aflate între Creta și Turcia, Sporadele, un grup mic și compact în largul
coastei Euboeei de nord-est, Insulele Ionice, aflate la vest de continent în Marea Ionică.
Optzeci la sută din teritoriul Greciei este format din munți și dealuri, ceea ce face țara să
fie una dintre cele mai muntoase din Europa. Muntele Olimp, sălașul mitic al zeilor
greci, culminează cu vârful Mytikas 2.917 m, cel mai înalt din țară. Grecia vestică are
mai multe lacuri și zone umede și este dominată de Munții Pindului. O continuare
a Alpilor Dinarici, acest lanț atinge o altitudine maximă de 2.637 m în
vârful Smolikas(en) (al doilea din Grecia), și de-a lungul istoriei a constituit o importantă
barieră împotriva transportului dintre est și vest.
Hartă fizică a Greciei.
Munții Pindului continuă în Peloponesul central, trece insulele Kythera și Antikythera și
ajung până în sud-vestul Egeei, în Insula Creta unde se termină. Insulele din Egee sunt
de fapt culmi ale unor munți submarini ce au constituit odată o prelungire a
continentului. Munții Pindului sunt caracterizați de creste înalte și abrupte, adesea
întretăiate de văi adânci și de alte peisaje carstice. Spectaculoasele chei Vikos(en), parte
din Parcul Național Vikos-Aoos(en) din Munții Pindului, sunt trecute în Cartea Recordurilor
Guinness ca cele mai adânci chei din lume.[79] O altă formațiune remarcabilă sunt stâlpii
de piatră Meteora, în vârful cărora au fost construite mănăstiri ortodoxe medievale.
Golful Navagio(d) (al „Naufragiului”), Zakynthos

Muntele Olimp
Nord-estul Greciei are alți munți de altitudini mari, Rodopii, care se întind în regiunea
Macedoniei de Est și Traciei; zona ese acoperită cu întinse păduri seculare, inclusiv
celebra pădure Dadia din unitatea regională Evros(en), din nord-estul extrem al țării.
Câmpii întinse sunt amplasate în principal în regiunile Tesalia, Macedonia
Centrală și Tracia. Ele constituie regiuni economice-cheie, fiind printre puținele zone cu
terenuri arabile. Specii marine rare, cum ar fi focile și Broasca țestoasă de
mare(en) trăiesc în mările din jurul Greciei continentale, în timp ce densele sale păduri
sunt habitat pentru ursul brun, râsul, căprioară și capră sălbatică.
Clima Greciei este în principal mediteraneană cu ierni blânde și umede și cu veri uscate
și călduroase. Acest tip de climă este prezent în toate zonele de coastă, inclusiv în
Atena, în Ciclade, Dodocaneze, Creta și Pelopones, în Insulele Ionice și în unele părți
din Grecia continentală centrală. Munții Pindului afectează puternic clima din țară,
zonele de la vest de munți fiind considerabil mai umede în medie (din cauza expunerii
mai mari la vânturile de vest care aduc umezeală) decât cele aflate la est de munți (din
cauza unui efect de umbră pluviometrică(en)).
Zonele montane din Grecia de nord-vest (părți din Epir, Grecia
Centrală, Tesalia, Macedonia de Vest) ca și în zonele centrale muntoase ale
Peloponesului – inclusiv părți din regiunile Aheea, Arcadia și Laconia – prezintă o climă
alpină cu zăpezi abundente. Zonele interioare ale Greciei nordice, din Macedonia
centrală și din Macedonia de Est și Tracia prezintă o temperate climate(en), cu ierni reci și
umede și cu veri calde și uscate marcate de furtuni frecvente. Zăpada cade anual în
munți și în nordul țării, apărând însă uneori și în zonele mai joase, cum ar fi Atena.
Fitogeografic, Grecia aparține regatului boreal și este împărțită între provincia est-
mediteraneană a regiunii mediteraneene și provincia ilirică a regiunii circumboreale(en).
Conform World Wide Fund for Nature și Agenției Europene de Mediu(en), teritoriul Greciei
poate fi împărțit în șase ecoregiuni: pădurile de foioase ilire(en), pădurile de amestec ale
Munților Pindului(en), pădurile de amestec balcanice(en), pădurile de amestec din
RodopiRhodope montane mixed forests, pădurile de amestec și de sclerofile ale Egeei
și Turciei de Vest, și pădurile mediteraneene din Creta.

Politica[modificare | modificare sursă]

Nafplion, prima capitală a Greciei moderne.

Parlamentul Elen(en) din centrul Atenei.

Grecia este o republică parlamentară.[80] Șeful de stat este președintele Greciei care
este ales de către Parlamentul Greciei pentru un mandat de 5 ani.
[80]
 Actuala constituție a fost redactată și adoptată de al Cincilea Parlament Revizionar al
Elenilor și a intrat în vigoare în 1975 după căderea juntei militare din 1967–1974(en). Ea a
fost revizuită de atunci de trei ori, în 1986, 2001 și2008. Constituția, formată din 120 de
articole, stipulează separarea puterilor în stat între
ramurile executivă, legislativă și judecătorească, acordând garanții extinse (întărite în
2001) pentru drepturile cetățenești și sociale. [81][82] Dreptul de vot pentru femei este
garantat printr-un amendament la Constituția din 1952.
Conform Constituției, puterea executivă este exercitată de președinte și de guvern.
[80]
 De la amendamentul din 1986, rolul președintelui a fost redus semnificativ la unul în
mare parte ceremonial; puterea politică se află astfel în principal în mâinile primului
ministru.[83] Postul de prim ministru, șeful guvernului Greciei, aparține actualului lider al
partidului politic ce poate obține un vot de încredere în Parlament. Președintele
numește formal primul ministru și, la recomandarea sa, numește și concediază alți
membri ai guvernului.[80]

Contele Ioannis Kapodistrias (1776–1831), primul șef al statului, guvernator al Greciei

independente și fondator al statului grec modern.
Puterea legislativă este exercitată de un parlament unicameral cu 300 de membri.
[80]
 Legile adoptate de Parlament sunt promulgate de președinte. [80] La fiecare patru ani
se țin alegeri parlamentare, dar președintele este obligat să dizolve parlamentul mai
devreme, la propunerea guvernului, în condițiile unor probleme naționale de importanță
excepțională.[80] Președintele este obligat să dizolve parlamentul și în cazul în care
opoziția adoptă o moțiune de neîncredere.[80]
Partide politice[modificare | modificare sursă]
Ekaterini Sakellaropoulou, președintele Republicii Elene; și prim-ministrul Kyriakos
Mitsotakis(d)
De la restaurarea democrației, sistemul de partide din Grecia a fost dominat de partidul
liberal-conservator Noua Democrație(d) (ND) și de Mișcarea Socialistă Pan-
Elenă(d) (PASOK) de orientare social-democrată.[b] Printre alte partide reprezentate
în Parlamentul Elen(d) se numără Coaliția Stângii Radicale (SYRIZA), Partidul Comunist
din Grecia(d) (KKE), Soluția Grecească(d) și MeRA25(d).
PASOK și Noua Democrație au alternat la putere până la izbucnirii crizei datoriilor
suverane în 2009. De atunci, cele două mari partide, Noua Democrație și PASOK, au
trecut printr-o scădere drastică de popularitate. [84][85][86][87][88] În noiembrie 2011, cele două
mari partide s-au alăturat mai micului Alerta Populară Ortodoxă(d) într-o largă coaliție(d),
sprijinind în parlament un guvern de uniune națională(d) condus de fostul vicepreședinte
al Băncii Centrale Europene Lucas Papademos.[89] Panos Kammenos(d) a votat împotriva
acestui guvern și a părăsit ND formând gruparea populistă de dreapta Grecii
Independenți(d).
Guvernul de coaliție a condus țara până la alegerile parlamentare din mai 2012(d).
Puterea partidelor politice tradiționale grecești, PASOK(d) și Noua Democrație(d), a scăzut
de la 43% la 13% și, respectiv, de la 33% la 18%. Partidul de stânga SYRIZA a devenit
al doilea partid, cu o creștere de la 4% la 16%. Niciun partid nu a putut forma un guvern
stabil, ceea ce a dus la alegerile anticipate din iunie 2012(d). Rezultatul a fost formarea
unei coaliții de guvernare din Noua Democrație(d) (29%), PASOK(d) (12%) și Stânga
Democrată(d) (6%).
După aceea, SYRIZA a depășit PASOK drept principal partid pe partea de centru-
stânga.[90] Alexis Tsipras a dus SYRIZA la victorie în alegerile generale(d) de la 25
ianuarie 2015, în care a obținut cu doar două locuri mai puțin în parlament decât ar fi
avut nevoie pentru o majoritate. Tsipras a ajuns la un acord cu Grecii
Independenți(d) pentru o coaliție. Deși a încercat să obțină în august 2015 mai multe
locuri într-o nouă rundă de alegeri anticipate, Tsipras nu a obținut un alt rezultat, având
doar 145 de locuri din 300 șî văzându-se nevoit să guverneze din nou cu Grecii
Independenți. Tsipras a reușit să stabilizeze economia Greciei, dar în acest proces a
dat înapoi de la multe din promisiunile făcute în campaniile care i-au adus victoria, și a
fost învins în alegerile din iulie 2019(d) de Kyriakos Mitsotakis(d), liderul partidului Noua
Democrație.
Lege și justiție[modificare | modificare sursă]
Puterea judecătorească în Grecia este independentă de ramurile executivă și
legislativă, și cuprinde trei curți supreme: Curtea de Casație(en) (Άρειος Πάγος), Consiliul
de Stat(en) (Συμβούλιο της Επικρατείας) și Curtea de Auditori(en) (Ελεγκτικό Συνέδριο).
Sistemul judiciar este format și din instanțe civile, care judecă cauze civile și penale, și
din instanțe administrative, care judecă dispute între cetățeni și autoritățile
administrative grecești.
Poliția Elenă(en) (în greacă Ελληνική Αστυνομία) este forța polițienească națională, o
agenție foarte mare, cu responsabilități de la controlul traficului la antiterorism. Ea a fost
înființată în forma actuală în 1984 ca urmare a comasării Jandarmeriei
(Χωροφυλακή, Chorofylaki) cu Polițiile Orășenești (Αστυνομία Πόλεων, Astynomia
Poleon).[91]
Relațiile externe[modificare | modificare sursă]

Reprezentare prin:[92]      ambasadă –      ambasadă în altă țară

     consulat general –      legație –      fără reprezentare –      Grecia
Politica externă a Greciei se efectuează prin Ministerul Afacerilor Externe(en), al cărui
actual ministru este Nikos Dendias(en) de la Noua Democrație. Grecia a dezvoltat o
politică regională al cărui obiectiv este promovarea păcii și stabilității în Balcani, în
bazinul Mediteranei, și în Orientul Mijlociu.[93]
Ministerul identifică trei aspecte de importanță deosebită pentru statul grec:
revendicările Turciei privind ceea ce ministerul definește drept suveranitate grecească
asupra Mării Egee și a spațiului său aerian;[94] legitimitatea Republicii Turce a Ciprului
de Nord în insula Cipru;[94] și disputa privind denumirea Republicii Macedonia (en)[94] cu
mica țară din Balcani al cărei nume este similar cu al celei mai mari regiuni din Grecia
ca suprafață.
Grecia este membră a mai multor organizații internaționale, inclusiv Consiliul
Europei, Uniunea Europeană, Uniunea Mediteranei și Națiunile Unite, al cărei membru
fondator este.
Armata[modificare | modificare sursă]
Ramurile Forțelor Armate Elene

Forțele Terestre Elene Marina Elenă Forțele Aeriene Elene

Leopard 2A6 HEL MEKO(d)-200 HN F-16 Fighting Falcon

Forțele Armate Elene sunt supervizate de Statul Major Național Elen de

Apărare(en) (în greacă Γενικό Επιτελείο Εθνικής Άμυνας – ΓΕΕΘΑ) și constă din trei
ramuri:

 Forțele Terestre Elene(en);

 Marina Elenă(en);
 Forțele Aeriene Elene(en).
Autoritatea civilă pentru armata greacă este Ministerul Apărării Naționale(en). Mai mult,
Grecia întreține Paza de Coastă Elenă(en) pentru aplicarea legii pe mare și pentru
operațiuni de căutare și salvare.
Grecia are serviciu militar obligatoriu pentru bărbați, în timp ce femeile pot îndeplini
stagiul militar în regim de voluntariat. În 2009, serviciul militar în Grecia era de nouă luni
pentru bărbații între 19 și 45 de ani. Forțele Armate se îndreaptă însă către un sistem
de armată complet profesionistă, iar guvernul a promis reducerea, apoi abolirea
serviciului militar obligatoriu.
Bărbații greci cu vârste cuprinse între 18 și 60 de ani și care trăiesc în zone sensibile
din punct de vedere strategic pot fi obligați să efectueze, contra unei plăți, un serviciu în
Garda Națională. Ca membru NATO, armata greacă participă la exerciții și operațiuni
sub auspiciile alianței.
Grecia cheltuiește peste 7 miliarde de dolari anual cu armata, sau 2,3% din PIB, fiind
clasată pe locul 24 în lume.
Împărțire administrativă[modificare | modificare sursă]
De la programul Kallikratis(en), care a reformat organizarea administrativ-teritorială a țării
începând cu 1 ianuarie 2011, Grecia este împărțită în treisprezece regiuni împărțite mai
departe în 325 de comune. Cele 54 de foste prefecturi și administrații la nivel de
prefectură au fost păstrate în mare parte ca subunități ale regiunilor. Șapte administrații
descentralizate grupează de la una la trei regiuni în scopuri administrative. Există și o
regiune autonomă, Muntele Athos (în greacă Agio Oros, „Muntele Sfânt”), care se
învecinează cu regiunea Macedonia Centrală.

Ar
ie PIB
N Regi Reșe Popul
(k (miliar
o. une dință ație[2]
m² de)[95]
)

€103.3
1 Attica Atena 3,808 1,470 3.812.330
34

Grecia
15,54 €12.53
2 Central Lamía 6,004 546.870
9 0
ă

Maced
onia 18,81 €34.45
3 Salonic 7,263 1.874.590
Central 1 8
ă

Heraklio €12.85
4 Creta 8,259 3,189 621.340
n 4

5 Maced Komotin 14,15 5,466 606,170 €9.054

 Ar
ie PIB
N Regi Reșe Popul
(k (miliar
o. une dință ație[2]
m² de)[95]
)

onia de
Est și i 7
Tracia

6 Epir Ioannina 9,203 3,553 336,650 €5.827

Insulel
7 e Corfu 2,307 891 206,470 €4.464
Ionice

Egeea
Mytilen
8 de 3,836 1,481 197,810 €3.579
e
Nord

Pelopo 15,49 €11.23

9 Tripoli 5,981 581,980
nes 0 0

Egeea Ermoup
10 5,286 2,041 308,610 €7.816
de Sud oli

14,03 €12.90
11 Tesalia Larissa 5,420 730,730
7 5

Grecia 11,35 €12.12

12 Patras 4,382 680,190
de Vest 0 2

13 Maced Kozani 9,451 3,649 282,120 €5.564

 Ar
ie PIB
N Regi Reșe Popul
(k (miliar
o. une dință ație[2]
m² de)[95]
)

onia de
Vest

Stat PIB
Capital Arie Populați
No. autono (miliarde
ă (km²) e[2]
m )[95]

Muntel Forma
(14) Karyes(d) 390 151 1,830
e Athos t:NA

Economia[modificare | modificare sursă]
Introducere[modificare | modificare sursă]

PIB pe cap de locuitor în 2008 conform Eurostat.

Creșterea economică a Greciei între 1961 și 2010, comparată cu media zonei Euro din
1996. Grecia a intrat în recesiune în 2009.
Economia Greciei este a 34-a (în termeni nominali) și a 42-a (în termenii parității puterii
de cumpărare) din lume, cu 299[96] sau 304[97] miliarde de dolari PIB, conform
statisticilor Băncii Mondiale pe anul 2011. Grecia este, în plus, a 15-a economie între
cele 28 de state membre ale Uniunii Europene.[98] În termeni de venit pe cap de locuitor,
Grecia se clasează pe locul al 29-lea sau al 33-lea (în funcție de PIB nominal, respectiv
în termenii PPC) din lume la 27.875 de dolari, respectiv 27.624 de dolari.
Grecia este o țară dezvoltată cu standarde de viață ridicate. Economia sa
cuprinde sectorul servicii (85%) și industria (12%), în timp ce agricultura formează 3%
din produsul național brut.[99] Printre cele mai importante sectoare economice se
numără turismul (cu 14,9 milioane[100] de turiști internaționali în 2009, este a șaptea cea
mai vizitată țară a Uniunii Europene[100] și a 16-a din lume[100] de către Organizația
Mondială a Turismului); și navigația comercială (cu 16,2%[101] din capacitatea mondială
totală, marina comercială greacă fiind cea mai mare din lume [101]), în timp ce țara este și
un considerabil producător agricol (incluzând culturile de pește) în cadrul uniunii.
Cu o economie mai mare decât a tuturor celorlalte țări balcanice la un loc, Grecia este
cea mai mare economie a Peninsulei Balcanice, [102][103] și un important investitor
regional.[102][103] Grecia este al doilea cel mai mare investitor străin în Albania, al treilea în
Bulgaria, în primii trei investitori străini în România și Serbia și cel mai important
partener comercial și cel mai mare investitor străin în Macedonia. Băncile grecești
deschid o nouă filială în Balcani aproape săptămânal. [104][105][106] Compania greacă de
telecomunicații OTE, parte a portofoliului grupului german Deutsche Telekom a devenit
un investitor puternic în fosta Iugoslavie și în alte țări balcanice. [104]
Economia greacă este clasificată ca avansată [107][108][109][110] și cu venituri mari(en).
[111]
 Grecia este membru fondator al Organizației pentru Cooperare Economică și
Dezvoltare (OECD) și al Organizației pentru Cooperarea Economică în Marea
Neagră (BSEC). În 1979 s-a semnat aderarea țării la Comunitățile Europene și la piața
unică europeană procesul fiind terminat în 1982. În ianuarie 2001 Grecia a adoptat
moneda unică Euro, înlocuind drahma grecească la un curs de schimb de 340,75
drahme pentru un euro.[112] Grecia este membră a Fondului Monetar Internațional și
al Organizației Mondiale a Comerțului, și era în 2010 a 31-a țară din lume după Indicele
Globalizării(en) KOF.
Aderarea la zona euro[modificare | modificare sursă]
Grecia a fost acceptată în Uniunea Economică și Monetară a Uniunii Europene de
către Consiliul European la 19 iunie 2000, pe baza mai multor criterii de convergență
(rata inflației, deficit bugetar, datorie publică, dobânzi pe termen lung, rată de schimb)
folosind anul 1999 ca an de referință. După un audit financiar(en) comandat de noul
guvern al partidului Noua Democrație în 2004, Eurostat a arătat că statisticile deficitului
bugetar fuseseră subestimate.[113]
Majoritatea diferențelor de la nivelul valorilor pentru deficitul bugetar în documentul
revizuit au fost determinate de o schimbare temporară de către noul guvern a practicilor
contabile, și anume de consemnarea cheltuielilor la comandarea materialului militar în
loc de consemnarea lor la primirea materialului. [114] Aplicarea retroactivă a metodologiei
ESA95 (începând cu 2000) de către Eurostat a fost însă cea care a ridicat deficitul
bugetar în anul de referință 1999 la 3,38% din PIB, depășind astfel limita de 3%.
Aceasta a dus la afirmații că Grecia nu îndeplinea de fapt toate cele cinci criterii de
aderare la zona euro, și percepția comună a fost că Grecia a intrat în zona euro prin
„falsificarea” datelor de deficit bugetar. Afirmații similare s-au făcut ulterior și despre alte
țări europene, ca Italia[115][116][117])
În raportul OECD pe 2005 pentru Grecia, [118] se afirma clar că „impactul noilor reguli
contabile asupra cifrelor fiscale pentru anii din 1997 până în 1999 s-a înscris între 0,7 și
1 punct procentual din PIB; această schimbare retroactivă a metodologiei a fost
responsabilă pentru depășirea pragului de deficit de 3% în 1999, anul calificării [Greciei]
pentru aderarea la uniunea monetară”. Cele de mai sus l-au făcut pe ministrul grec de
finanțe să arate că deficitul bugetar pe 1999 era sub limtia de 3% la calcularea cu
metodologia ESA79 în vigoare la data candidaturii Greciei, și deci criteriul fusese
îndeplinit.[119]
Anchetatorii contabili au găsit însă că datele trimise de Grecia la Eurostat prezentau
distribuții statistice ce constituie indicii de manipulare a datelor. [120][121]
Criza datoriilor suverane (2010–)[modificare | modificare sursă]
Articol principal: Criza datoriei publice din Grecia.

Datoria publică a Greciei între 1999–2010 comparativ cu media zonei euro

Până la sfârșitul lui 2009, ca urmare a unei combinații de factori locali și internaționali,
economia Greciei s-a confruntat cu cea mai severă criză a ei de la restaurarea
democrației în 1974, guvernul grec revizuindu-și deficitul bugetar de la 6% la 12,7% din
produsul intern brut (PIB).[122][123]
La începutul lui 2010, s-a aflat că, prin asistența din partea Goldman Sachs, JPMorgan
Chase și a numeroase alte bănci, s-au dezvoltat produse financiare care permiteau
guvernelor Greciei, Italiei și ale altor țări europene să-și ascundă datoriile. [124][125] Zeci de
acorduri similare s-au efectuat în toată Europa, prin acestea băncile furnizând bani în
avans în schimbul unor plăți viitoare de către guvernele implicate; la rândul lor, riscurile
financiare ale țărilor implicate erau ținute în afara registrelor. [125][126][127][128][129]
[130]
 Conform Der Spiegel, creditele acordate guvernelor europene erau deghizate în
„schimburi” și astfel nu mai erau înregistrate ca datorii. Cum Eurostat ignora la vremea
aceea statisticile legate de produse financiare derivate, un dealer german de astfel de
produse comentase pentru Der Spiegel că „regulile de la Maastricht pot fi ocolite pe căi
relativ legale prin schimburi” și că „în anii anteriori, Italia folosise un truc similar pentru
a-și masca datoria reală cu ajutorul unei alte bănci americane”. [130] Aceste condiții
permiseseră guvernului grec să cheltuiască mult peste cât își permitea, îndeplinind în
același timp țintele de deficit bugetar ale Uniunii Europene. [125][131] În mai 2010, guvernul
grec a revizuit din nou deficitul, estimându-l la 13,6%, [132] al doilea din lume în raport cu
PIB-ul, Islanda fiind pe primul loc cu 15,7% și Regatul Unit pe al treilea cu 12,6%.[133] În
ce privește datoria publică, previziunile erau că ar putea ajunge la 120% din PIB în
2010.[134]
Ca urmare, a avut loc o criză de încredere internațională în capacitatea Greciei de a-și
plăti datoria suverană. Pentru a evita încetarea de plăți, în mai 2010 celelalte țări ale
zonei Euro, împreună cu FMI, au oferit un pachet de salvare ce implica acordarea
Greciei a unui credit de 45 de miliarde de euro imediat, împreună cu alte credite
totalizând 110 miliarde de euro.[135][136] Pentru a asigura finanțarea, Grecia era obligată
să adopte măsuri dure de austeritate pentru a-și aduce deficitul sub control. [137]
La 15 noiembrie 2010, Eurostat a revizuit cifrele pentru datoria publică a Greciei, după o
misiune metodologică la Atena în contextul procedurii de deficit excesiv, și a estimat
deficitul bugetar al Greciei pe 2009 la 15,4% din PIB și datoria publică la 126,8% din
PIB, cel mai mare din toate statele membre ale UE. [138]
În 2011, s-a constatat că pachetul de salvare nu era suficient și în 2012 s-a acceptat un
nou pachet de 130 de miliarde de euro, acordat cu condiții stricte, între care o reformă
financiară și alte măsuri de austeritate. [139] Ca parte a înțelegerii, Grecia urma să reducă
cu 53% povara taxelor asupra creditorilor privați și toate profiturile realizate de băncile
centrale din zona euro pe datoria grecească urmau să fie repatriate în Grecia. [139] O
echipă de monitorizare a fost instituită la Atena pentru a asigura că reformele acceptate
sunt puse în practică, iar valoarea ratelor de datorie pe trei luni a fost blocată într-un
cont special.[139]
Agricultura[modificare | modificare sursă]
Ulei de măsline grecesc

Stafide uscate la soare în Zakynthos

În 2010, Grecia a fost cel mai mare producător de bumbac din Uniunea
Europeană (183.800 tone) și de fistic (8.000 tone)[140] și s-a clasat pe locul al doilea la
producția de orez (229.500 tons)[140] și de măsline (147.500 tone),[141] pe locul trei la
producția de curmale (11.000 tone) și [141] migdale (44.000 tone),[141] tomate (1.400.000
tone) [141] și pepeni (578.400 tone)[141] și pe locul al patrulea la producția de tutun (22.000
tone).[140] Agricultura contribuie cu 3,8% la PIB-ul țării și angajează 12,4% din forța de
muncă la nivel național.
Grecia este un beneficiar major al Politicii Agricole Comune(en) a Uniunii Europene. Ca
urmare a aderării țării la Comunitatea Europeană, mare parte din infrastructura sa
agricolă a fost modernizată cu fonduri europene și producția agricolă a crescut. Între
2000 și 2007, fermele ecologice din Grecia au înregistrat o creștere de 885%, cel mai
mare procentaj din UE.
Industria maritimă[modificare | modificare sursă]

Grecia controlează 16,2% din flota comercială mondială, a sa fiind cea mai mare din lume.
Grecia se situează pe primele cinci locuri la toate tipurile de nave, între care pe primul loc la
petroliere și vase de transport marfă.
Industria navigației este un element-cheie al activităților economice din Grecia începând
cu vremurile antice.[142] Astăzi, navigația este una dintre cele mai importante industrii ale
țării. Ea reprezintă 4,5% din PIB, și are circ 160.000 de angajați (4% din forța de
muncă), și reprezintă 1/3 din deficitul comercial al țării. [143]
În anii 1960, dimensiunea flotei grecești s-a dublat, în principal prin investiții derulate de
magnații Aristotel Onassis și Stavros Niarchos(en).[144] Baza industriei maritime grecești
moderne s-a format după al Doilea Război Mondial când armatorii greci au putut
acumula vase vândute ieftin de guvernul american prin Legea Vânzărilor de Vase(en) din
anii 1940.[144]
Conform unui raport din 2011 al Conferinței Națiunilor Unite pentru Comerț și
Dezvoltare, marina comercială greacă este cea mai mare din lume, reprezentând 16,2%
din capacitatea mondială de transport,[101] în creștere de la 15,96% în 2010.[145] Numărul
echivalent în 2006 era și mai mare, de 18,2%. [146] Tonajul total al flotei comerciale
naționale este de 202 milioane tone capacitate de încărcare, cel mai ridicat din lume. [101]
În termeni de număr total de vase, Marina Comercială Greacă(en) este pe locul al
patrulea în lume, cu 3.150 de nave (dintre care 741 sunt înmatriculate în Grecia, iar
restul de 2.409 în porturi străine).[145] După categiruuke de vase, Grecia este pe primul
loc la petroliere și vrachiere(en), pe locul patru la numărul de port-containere(en), și pe al
cincilea la alte vase.[147] Flota actuală este însă mai mică decât dimensiunea-record de
5.000 de vase, înregistrată la sfârșitul anilor 1970. [142] Numărul total de vase sub pavilion
grec (ceea ce cuprinde flotele străine) este de 1.517, sau 5,3% din capacitatea de
încărcare mondială (locul 5).[145]
Turism[modificare | modificare sursă]
Articol principal: Turismul în Grecia.

Vedere panoramică a unor părți din orașul Corfu, sit în patrimoniul mondial UNESCO, văzut
de la Palaio Frourio(en). Golful Garitsa este în stânga și portul Corfu în partea superioară-
dreaptă a imagini. Spianada(en) se află în fundal.
Panoramă a insulei Santorini.
Un procentaj important din venitul național grecesc provine din turism. Turismul
finanțează 16% din produsul intern brut. [148] Conform statisticilor Eurostat, Grecia a
primit în 2009 peste 19,5 milioane de turiști, [149] în creștere față de cei 17,7 milioane care
au venit în 2007.[150]
Marea majoritate a vizitatorilor Greciei din 2007 provin de pe continentul european, în
număr de 12,7 milioane,[151] Deși majoritatea vizitatorilor de o singură naționalitate sunt
cei din Regatul Unit, (2,6 milioane), urmați îndeaproape de cei din Germania (2,3
milioane).[151] În 2010, cea mai vizitată regiune a Greciei a fost Macedonia Centrală, cu
18% din fluxul total național de turiști (în total 3,6 milioane de turiști), urmată
de Attica cu 2,6 milioane și de Pelopones cu 1,8 milioane.[149] Grecia de Nord este cea
mai vizitată regiune geografică, cu 6,5 milioane de turiști, urmată de Grecia Centrală cu
6,3 milioane.[149]
În 2010, Lonely Planet a clasat al doilea oraș al Greciei, Salonic, pe locul al cincilea în
lista celor mai bune orașe pentru petreceri din lume, comparabil cu alte orașe cum ar
fi Dubai și Montreal.[152] În 2011, Santorini a fost votată „cea mai bună insulă din lume”
în Travel + Leisure(en).[153] Insula învecinată Mykonos(d) s-a clasat a cincea în categoria
europeană.[153]
Transporturi[modificare | modificare sursă]

Chiar înainte de nodul de pe Autostrada Egnatia Odos de la intersecția cu A27(en) la Kozani

Începând cu anii 1980, rețelele rutieră și feroviară ale Greciei au fost modernizate
semnificativ. Între cele mai importante lucrări se numără autostrada A2 (Egnatia Odos),
care leagă Grecia de nord-vest (Igoumenitsa) cu Grecia de nord și nord-est (Kipoi(d));
și podul Rio–Antirrio(en), cel mai lung pod suspendat cu cabluri din Europa (2.250 m
lungime), ce leagă Peloponesul de Rio (7 km de Patras) cu Antirrio în Grecia Centrală.
Alte proiecte importante aflate în derulare sunt conversia șoselei GR-8A(en), care leagă
Atena de Patras și mai departe de Pyrgos în Peloponesul de vest, într-o autostradă
modernizată pe toată lungimea (proiect ce trebuia terminat în 2014); terminarea unor
segmente de autostradă de pe A1, ce leagă Atena de Salonic; și construirea metroului
Salonic(en).
În deosebi zona metropolitană Atena este deservită de una dintre cele mai moderne și
eficiente infrastructuri de transport din Europa, cum ar fi Aeroportul Internațional
Atena(en), rețeaua de autostrăzi private Attiki Odos(en) și sistemul extins de metrou al
Atenei(en).
Majoritatea insulelor grecești și a orașelor principale ale țării sunt legate prin căi aeriene
deservite mai ales de cele două principale companii aeriene grecești, Olympic
Air(en) și Aegean Airlines. Legăturile maritime s-au îmbunătățit cu vase moderne și
rapide, inclusiv nave cu aripi portante și catamarane(en).
Legăturile feroviare joacă un rol relativ redus în Grecia față de alte țări europene, dar și
ele s-au extins, cu noi legături suburbane pentru navetiști, deservite de Proastiakos(en) în
jurul Atenei, către aeroporturi, Kiato și Chalkida; în jurul Salonicului, către
orașele Larissa și Edessa; și în jurul Patrasului. S-a stabilit și o legătură feroviară
modernă între Atena și Salonic, în timp ce se desfășoară și o dublare a mai multor linii
din rețeaua de 2.500 km. Legăturile feroviare internaționale conectează orașele grecești
cu restul Europei, cu Peninsula Balcanică și cu Turcia, deși ele au fost suspendate în
2011 din cauza crizei economice.
Telecomunicații[modificare | modificare sursă]

Sediul OTE din Atena.
Rețelele de comunicație și de informații digitale ajung în toate regiunile. Există peste
35.000 km de cablu de fibră optică. Legăturile rapide la internet sunt foarte răspândite:
existau în total 2.252.653 de legături de mare viteză la începutul lui 2011, ceea ce
însemna o penetrare a internetului de mare viteză de 20%. [154] Conform datelor din 2012
furnizate de ELSTAT(en), 53,6% din gospodării utilizau regulat Internetul, dintre care
94,8% aveau legături de mare viteză. [155]
Internet café-urile ce oferă acces la Internet, la aplicații mobile și la jocuri multiplayer
sunt și ele ceva obișnuit în țară, în timp ce internetul mobil în rețele de telefonie 3G și
legături Wi-Fi se pot găsi aproape pretutindeni.[156] Gradul de utilizare a internetului
mobil 3G a crescut abrupt în ultimii ani, cu o creștere de 340% între lunile august ale
anilor 2011 și 2012.[157] Uniunea Internațională pentru Telecomunicații a Națiunilor
Unite(en) clasează Grecia în primele 30 de țări din lume cu o infrastructură de date
deosebit de dezvoltată.[158]
Știință și tehnologie[modificare | modificare sursă]

Centrul Științific și Muzeul Tehnic Salonic (en).

Secretariatul General pentru Cercetare și Tehnologie al Ministerului Dezvoltării este
responsabil de proiectarea, implementarea și supervizarea politicilor naționale pentru
cercetare și tehnologie. În 2003, cheltuielile publice pentru cercetare și
dezvoltare (R&D) erau de 456,37 milioane de euro (în creștere cu 12,6% față de 2002).
Totalul cheltuielilor cu R&D (public și privat) ca procentaj din PIB au crescut
considerabil de la începutul ultimului deceniu al secolului al XX-lea, de la 0,38% în
1989, la 0,65% în 2001. Cheltuielile cu R&D în Grecia rămân mai scăzute ca media UE
de 1,93%, dar, conform Research DC, pe baza datelor de la OECD și Eurostat, între
1990 și 1998, totalul cheltuielilor cu R&D în Grecia s-a bucurat de a treia cea mai mare
creștere din Europa, după Finlanda și Irlanda. Din cauza amplasării strategice, forța de
muncă calificată și stabilitatea economică, numeroase companii multinaționale, cum ar
fi Ericsson, Siemens, Motorola și Coca-Cola au centre regionale de cercetare și
dezvoltare în Grecia.
Parcurile tehnologice grecești cu incubatoare tehnologice sunt Parcul Științific și
Tehnologic din Creta (Heraklion), Parcul Tehnologic Salonic, Parcul Tehnologic Lavrio,
Parcul Științific Patras, și Parcul Științific și Tehnologic al Epirului (Ioannina). Grecia
este membră a Agenției Spațiale Europene (ESA) din 2005.[159] Cooperarea între ESA și
Comitetul Spațial Național Elen a început în primii ani ai ultimului deceniu al secolului
trecut. În 1994, Grecia și ESA au semnat primul acord de cooperare. După ce a cerut
oficial aderarea ca membru cu drepturi depline în 2003, Grecia a devenit a
șaisprezecea țară membră a ESA la 16 martie 2005. Ca membru al ESA, Grecia
participă la activitățile de telecomunicații și tehnologie ale agenției, precum și la Inițiativa
de Monitorizare Globală pentru Medi și Securitate (en).
În 2007, Grecia era a opta țară din lume după procentul de înscriere în învățământul
superior (procentul în rândul femeilor fiind mai mare decât al bărbaților) în timp ce grecii
din diaspora sunt la fel de activi în domeniul educației. Sute de mii de studenți greci
participă anual la cursurile universităților din tot Occidentul, în timp ce listele de
profesori ale principalelor universități occidentale conțin un număr remarcabil de nume
grecești.[160] Între oamenii de știință greci de prim rang în vremurile moderne se
numără Dimitrios Galanos(en), Georgios Papanikolaou (inventatorul testului
Papanicolaou(en)), Nicholas Negroponte, Constantin Carathéodory, Manolis
Andronikos(en), Michael Dertouzos(en), John Argyris, Panagiotis Kondylis(en), John
Iliopoulos(en) (laureat al Premiului Dirac(en) pentru contribuțiile sale la fizica quarkului
charm, o contribuție majoră la nașterea Modelului Standard, teoria modernă a
particulelor elementare), Joseph Sifakis (laurat al Premiului Turing pe 2007, „Nobelul”
informaticii), Christos Papadimitriou (Premiul Knuth(en) pe 2002 și al Premiului
Gödel(en)), Mihalis Yannakakis(en) (Premiul Knuth pe 2012) și Dimitri Nanopoulos(en).

Demografie[modificare | modificare sursă]

Ermoupolis, pe insula Syros(d), capitala Cicladelor.

Organizația statistică oficială a Greciei este Autoritatea Statistică Elenă(en) (ELSTAT),
conform căreia populația Greciei în 2011 era de 10.815.197 de locuitori. [161] Societatea
grecească este destul de omogenă, 94% din populație fiind formată din
etnici greci vorbitori de limbă greacă. Rata natalității în 2003 se ridica la 9,5 la mia de
locuitori, semnificativ mai redusă decât cea de 14,5 la mia de locuitori în 1981. În
același timp, rata mortalității a crescut ușor de la 8,9 la mia de locuitori în 1981 la 9,6 în
2003.
Societatea greacă s-a schimbat rapid în ultimele decenii. Rata fertilității în scădere a
dus la o creștere a vârstei mediane, ceea ce coincide cu îmbătrânirea demografică a
Europei(en) în ansamblu. În 2001, 16,71% din populație avea cel puțin 65 de ani, 68,12%
era între 15 și 64 de ani, iar 15,18% erau de până în 14 ani. [162] Rata căsătoriilor a
scăzut constant de la aproape 71 la mia de locuitori în 1981 până în 2002, crescând
ușor în 2003 la 61 la mia de locuitori și scăzând din nou la 51 în 2004. [162] Rata
divorțurilor a crescut și ea – de la 191,2 la mia de căsătorii în 1991 la 239,5 la mia de
căsătorii în 2004.[162] Ca urmare, familia greacă medie este mai mică și mai vârstnică
decât în generațiile anterioare.
Orașele[modificare | modificare sursă]
Aproape două treimi din greci trăiesc în zone urbane. Cele mai mari și mai influente
centre metropolitane ale Greciei sunt Atena și Salonic, cu populații metropolitane de
circa 4 milioane și respectiv un milion de locuitori. Alte orașe cu populație urbană de
peste 100.000 de locuitori
sunt Patras, Heraklion, Larissa, Volos, Rhodos, Ioannina, Chania și Chalcis.[163]
Tabelul de mai jos conține o listă cu cele mai mari orașe din Grecia după populația din
zona lor urbană contiguă; care nu sunt nici formate din numeroase comune, evident în
cazurile Atenei și Salonicului, sau conținute într-o comună mai mare, caz evident la
majoritatea orașelor mai mici din țară. Cifrele provin din rezultatele preliminare ale
recensământului din mai 2011.

 v • d • m  Cele mai mari orașe din Gre

Autoritatea Statistică Elenă(en), recensământul di

Loc Numele orașului Regiune Pop. Loc Numel

1 Atena Attica 3.074.160 11 Agrinio
2 Thessaloniki Macedonia Centrală 790.824 12 Katerini
3 Patras Grecia de Vest 214.580 13 Trikala
4 Heraklion Creta 173.450 14 Serres
5 Larissa Tesalia 163.380 15 Lamía
Atena 6 Volos Tesalia 144.420 16 Alexandro
7 Rodos Egeea de Sud 118.623 17 Kozani
8 Ioannina Epir 111.740 18 Kavala
9 Chania Creta 108.310 19 Kalamata

10 Chalcis Grecia Centrală 102.420 20 Veria

Thessaloniki

Migrația[modificare | modificare sursă]

Hartă ce evidențiază cele 50 de țări cu cele mai mari comunități ale diasporei grecești.
De-a lungul secolului al XX-lea, milioane de greci au emigrat în Statele Unite, Regatul
Unit, Australia, Canada și Germania, constituind o numeroasă diaspora. Migrația netă a
început să devină pozitivă începând cu anii 1970, dar până la începutul anilor 1990,
principalul influx a fost cel al foștilor emigranți reveniți în țară. [164]
Un studiu al Observatorului Mediteranean pentru migrație susține că recensământul din
2001 a înregistrat 762.191 de persoane fără cetățenie greacă ce trăiau în Grecia, ceea
ce ar constitui circa 7% din totalul populației. Dintre rezidenții străini, 48.560 erau
cetățeni ai altor state din UE sau din European Free Trade Association și 17.426 erau
ciprioți cu statut privilegiat. Majoritatea provin din țări est-europene extracomunitare:
Albania (56%), Bulgaria (5%) și România (3%), în timp ce imigranții din statele fostei
URSS (Georgia, Rusia, Ucraina, Moldova, etc.) compuneau 10% din total. [165]
Cea mai mare aglomerare de populație de imigranți extracomunitari se află în marile
centre urbane, în principal în Atena, cu 132.000 de imigranți, adică 17% din populația
locală, urmată de Salonic, cu 27.000 de imigranți, adică 7% din populația locală. Există
și un număr considerabil de etnici greci cetățeni străini proveniți din minoritățile grecești
din Albania și din fosta Uniune Sovietică.[164]
Grecia, împreună cu Italia și cu Spania, se confruntă cu un mare influx de imigranți
ilegali ce încearcă să pătrundă în UE prin țară. Imigranții ilegali ce pătrund în Grecia o
fac mai ales pe la frontiera cu Turcia de pe râul Evros. În 2012, majoritatea imigranților
ilegali ce intrau în Grecia proveneau din Afganistan, urmați de pakistanezi și persoane
din Bangladesh.[166] Începând din 2012, operațiuni polițienești cotidiene pe scară largă
(denumite „Xenios Zeus”) au loc în Atena și în alte mari orașe grecești pentru detenția
imigranților ilegali.
Religia[modificare | modificare sursă]

Mănăstirile Meteora din Tesalia

Mănăstirea Sfântul Ioan Teologul(en), Patmos

Constituția Greciei recunoaște creștinismul ortodox drept religie „predominantă” în țară,
garantând însă libertatea religioasă pentru toată lumea. [80] Guvernul grec nu ține
statistici privind grupurile religioase și la recensăminte nu se înregistrează afilierea
religioasă. Conform Departamentului de Stat american, circa 97% din cetățenii greci se
identifică drept creștini ortodocși.[167]
Într-un sondaj Eurobarometru efectuat în 2010 de Eurostat, 79% din cetățenii greci au
răspuns că „cred că există un Dumnezeu”.[168] Conform altor surse, 15,8% din greci se
autodescriu drept „foarte religioși”, cel mai ridicat procent din toate țările europene.
Acest sondaj a găsit și că doar 3,5% nu au mers niciodată la biserică, față de 4,9% în
Polonia și 59,1% în Cehia.[169]
Estimări ale minorității musulmane(en), aflată mai ales în Tracia, se înscriu între 98.000 și
140.000,[167][170] (circa 1%) în timp ce comunitatea de imigranți musulmani numără între
200.000 și 300.000. Imigranții albanezi în Grecia sunt de regulă asociați religiei
musulmane, deși majoritatea sunt nereligioși.[171] După Războiul Greco Turc din 1919–
1922 și în urma tratatului de la Lausanne din 1923, Grecia și Turcia au convenit asupra
unui transfer de populație pe baza identității religioase și culturale. Circa 500.000 de
musulmani din Grecia, predominant turci, dar și musulmani de alte etnii, au părăsit țara
în schimbul sosirii a circa 1.500.000 de greci din Asia Mică.[172]
Religiozitatea în Grecia (2001)[173]
Ortodoxie   98%
Islam   1.3%
Altele   0.7%
Religiozitatea în Grecia
(2010)[168]

Credința
în
  79%
Dumneze
u
Credința
într-un
spirit sau   16%
forță
vitală
Fără
  4%
credință
Iudaismul a existat în Grecia de peste 2.000 de ani. Evreii sefarzi aveau o numeroasă
prezență în orașul Salonic (în 1900, circa 80.000 de evrei, adică majoritatea populației),
[174]
 dar astăzi comunitatea evreiască din Grecia, care a supraviețuit ocupației germane
și Holocaustului din timpul celui de al Doilea Război Mondial, este estimată la circa
5.500 de persoane.[167][170]
Biserica Romano-Catolică are circa 50.000 de credincioși în rândul cetățenilor greci [167]
[170]
 și comunitatea de imigranți romano-catolici numără circa 200.000 de persoane.
[167]
 Dintre grecii ortodocși, circa 500.000 sunt ortodocși de rit vechi(en).[170] Protestanții, în
care se includ Biserica Evanghelică Greacă(en) și bisericile evanghelice libere(en), au circa
30.000 de credincioși.[167][170] Bisericile penticostale ale Sinodului Grec al Bisericii
Apostolice au 12.000 de membri.[175] Ca număr de biserici, cea mai mare congregație
protestantă din Grecia este Biserica Apostolică Liberă a Rusaliilor(en), cu 120 de biserici.
[176]
 Nu există statistici oficiale despre numărul de credincioși ai acestui cult, dar Biserica
Ortodoxă Greacă estimează numărul lor la 20.000.[177] Martorii lui Iehova afirmă că au
28.859 de membri activi.[167][170][178]
Câteva mii de greci practică reconstrucționismul politeistic grecesc(en) (credința în vechii
zei greci).[179]
Limbi[modificare | modificare sursă]

Distribuția principalelor arii dialectale ale limbii grece moderne.

Regiuni cu prezență tradițională a altor limbi decât greaca. Astăzi, greaca este limba
dominantă în toată țara.[180][181][182][183][184][185]
Primele dovezi textuale ale limbii grece datează din secolul al XV-lea î.e.n., de la
scrierea Liniar B asociată civilizației miceniene. Greaca a devenit o lingua franca vorbită
pe scară largă în lumea mediteraneană și dincolo de aceasta în Antichitatea Clasică, și
avea să devină ulterior limbă oficială în Imperiul Bizantin.
În secolele al XIX-lea și al XX-lea, a existat o dispută majoră despre care ar trebui să fie
limbă oficială a greciei — Katharevousa(en) arhaică, creată în secolul al XOX-lea și
utilizată ca limbă literară, sau demotica(en), forma evoluată natural din greaca
bizantină(en) și vorbită în popor. Disputa a fost tranșată în 1976, când demotica a devenit
unica variantă oficială a limbii grecești, iar Katharevousa a încetat să mai fie folosită.
Astăzi, Grecia este relativ omogenă din punct de vedere lingvistică, o mare majoritate a
populației autohtone folosind greaca drept limbă maternă sau chiar unică limbă. În
cadrul populației elenofone, vorbitorii dialectului distinct pontic(en) au venit în Grecia din
Asia Mică după Genocidul Grecilor și constituie un grup important.
Minoritatea musulmană din Tracia, circa 0,95% din populația totală, constă din vorbitori
de turcă, bulgară (pomaci)[185] și romani. Romani este vorbită și de romii creștini din alte
părți ale țării. Alte limbi minoritare sunt vorbite și de populații minoritare din diferite părți
ale țării. Utilizarea lor a scăzut drastic de-a lungul secolului al XX-lea prin asimilarea de
către majoritatea elenofonă. Astăzi, ele mai sunt vorbite în principal de către vârstnici și
sunt pe cale de dispariție. Aceasta este valabilă pentru arvaniți, o minoritate vorbitoare
de albaneză aflată mai ales în zonele rurale din jurul Atenei, ca și
pentru aromâni și megleniți, grupuri denumite colectiv vlahi, a căror limbă este apropiată
de română și care trăiau în zonele montane din Grecia centrală. Membrii acestor
grupuri se identifică cel mai adesea din punct de vedere etnic ca greci [186] și astăzi
vorbesc cel puțin și limba greacă.
În preajma frontierei nordice a Greciei există și niște grupuri vorbitoare de limbi slave,
denumite local slavomacedoneană, majoritatea identificându-se etnic ca greci.
Dialectele lor pot fi clasificate din punct de vedere lingvistic ca forme ale limbii
macedonene sau ale bulgarei.[187] Se estimează că după schimburile demografice din
1923, regiunea istorică grecească Macedonia avea între 200.000 și 400.000 de vorbitori
de limbi slave.[73] Comunitatea evreiască din Grecia vorbește tradițional ladino (iudeo-
spaniolă), astăzi vorbită de doar câteva mii de persoane.
Educația[modificare | modificare sursă]

Academia Ionică(en) din Corfu, prima instituție academică a Greciei moderne.

Academia din Atena(en) este academia națională a Greciei, și cea mai înaltă instituție de
cercetări din țară.
Educația obligatorie în Grecia cuprinde școlile primare (Δημοτικό Σχολείο, Dimotikó
Scholeio) și gimnaziul (Γυμνάσιο). Grădinițele (Παιδικός σταθμός, Paidikós Stathmós)
sunt populare dar nu sunt obligatorii decât de la 4 ani în sus, fiind
denumite Νηπιαγωγείο, Nipiagogeío. Copiii încep școala primară la 6 ani și ea durează
alți șase. Gimnaziul începe la 12 ani și durează trei ani.
Școlile secundare grecești sunt fie licee unificate (Γενικό Λύκειο, Genikό Lykeiό), fie
școli tehnice sau vocaționale (Τεχνικά και Επαγγελματικά Εκπαιδευτήρια, "TEE"). Unele
instituții de învățământ vocațional (Ινστιτούτα Επαγγελματικής Κατάρτισης, "IEK") oferă
o educație formală neclasificată. Ele pot accepta atât absolvenți de gimnaziu, fie
absolvenți de liceu, acestea nu sunt clasificate în cadrul vreunui nivel de educație.
Conform Legii-Cadru (3549/2007), învățământul superior public se desfășoară în „cele
mai înalte instituții de învățământ” (Ανώτατα Εκπαιδευτικά Ιδρύματα, Anótata
Ekpaideytiká Idrýmata, "ΑΕΙ") și constă din două sectoare paralele: sectorul universitar
(universități, politehnici, școli de artă și universități deschise) și sectorul tehnologic
(Instituțiile de Învățământ Tehnologic și Școala de Educație Pedagogică și
Tehnologică). Există și instituții de învățământ superior private, ce oferă cursuri
orientate vocațional de scurtă durată (2 până la 3 ani), care funcționează sub
autoritatea altor ministere. Studenții sunt admiși în aceste instituții în funcție de
rezultatele lor la examinările naționale care au loc după terminarea celui de al treilea an
de liceu. Studenții în vârstă de peste 20 de ani pot fi admiși și la Universitatea Elenă
Deschisă(en) printr-o formă de loterie. Universitatea Capodistriană din Atena este cea mai
veche universitate din estul Mediteranei.
Sistemul de învățământ grecesc cuprinde și grădinițe, școli primare și gimnaziale
speciale pentru persoane cu nevoi speciale sau cu dificultăți de învățare. Există și
gimnazii și licee specializate în domeniile muzical, teologic și sportiv.
Sistemul sanitar[modificare | modificare sursă]
Spitalul General Iaso al Tesaliei
În Grecia funcționează un sistem sanitar universal. Într-un raport din 2000 al OMS,
acest sistem a fost clasat pe locul 14 din 191 de țări studiate. [188] Într-un raport din 2013
al Organizației Salvați Copiii, Grecia a fost plasată pe locul 19 (din 176 de țări) la
capitolul situației mamelor și copiilor nou-născuți. [189] În 2010, existau în toată țara 138
de spitale cu 31.000 de paturi, dar la 1 iulie 2011, Ministerul Sănătății și Solidarității
Sociale a anunțat un plan de reorganizare administrativă a lor, în 77 de instituții
spitalicești cu 36.035 de paturi, ca reformă necesară cu scopul reducerii cheltuielilor și
ridicării standardelor de îngrijire medicală. [190] Cheltuielile sanitare în Grecia reprezentau
9,6% din PIB în 2007 conform unui raport din 2011 al OECD, puțin peste media OECD
de 9,5%.[191] Țara are cel mai mare raport de medici la mia de locuitori din toate țările
OECD.[191]
Speranța de viață în Grecia este de 80,3 ani, peste media OECD de 79,5, [191] și una din
cele mai mari din lume. Insula Icaria(d) are cel mai mare procentaj de nonagenari din
lume; aproximativ 33% din locuitorii insulei trăiesc până după vârsta de 90 de ani.
[192]
 Autorul cărții Blue Zone(d), Dan Buettner(en) a scris în The New York Times un articol
despre longevitatea icarienilor, cu titlul „The Island Where People Forget to Die”.
[193]
 Raportul OCDE pe 2011 a arătat că Grecia are cel mai mare procent de fumători
zilnici adulți din toate cele 34 de state membre ale OCDE. [191] Rata obezității este de
18,1%, peste media OECD de 15.1%, dar considerabil mai puțin decât cea din Statele
Unite, de 27,7%.[191] În 2008, Grecia are cea mai mare rată a percepției unei bune
sănătăți din OCDE, de 98,5%.[194] Rata mortalitații infantile este una dintre cele mai mici
din lumea dezvoltată, cu 3,1 decese la 1.000 de nașteri. [191]

Cultura[modificare | modificare sursă]
Articol principal: Cultura Greciei.
Cultura Greciei a evoluat în câteva mii de ani, începând cu Grecia miceniană și
continuând cel mai notabil cu Grecia Clasică, de-a lungul influenței Imperiului Roman cu
continuarea sa în Răsărit de către Imperiul Bizantin. Alte culturi și popoare, cum ar
fi statele latin și franc(en), Imperiul Otoman, Republica Venețiană, Republica Genoveză și
chiar Imperiul Britanic și-au lăsat amprenta asupra culturii grecești moderne, deși
istoricii creditează Războiul Grec de Independență ca principal moment de revitalizare a
Greciei și dată de naștere a unei entități culturale moderne.
Teatru[modificare | modificare sursă]
Teatrul antic din Epidaurus continuă să fie folosit pentru interpretarea de piese antice
grecești.

Nobile Teatro di San Giacomo di Corfù(en), primul teatru și operă din Grecia modernă, locul
unde s-a interpretat prima operă pe un libret exclusiv grecesc, „Candidatul Parlamentar”
de Spyridon Xyndas(en).
Arta teatrală s-a născut în Grecia. Orașul-stat antic Atena, care a devenit o importantă
putere culturală, politică și militară în această perioadă, a fost centrul principal unde s-a
practicat această artă, unde a fost instituționalizată ca parte a unui festival
denumit Dionysia(en), în cinstea zeulul grec Dionis. Tragedia (sfârșitul secolului al VI-lea
î.e.n.), comedia (486 î.e.n.) și satira au fost cele trei specii ale genului dramatic apărute
aici.
În perioada bizantină, arta dramatică a scăzut mult. Marios Ploritis arată că unica formă
care a supraviețuit a fost teatrul popular (Mimos și Pantomimos), în ciuda ostilității
autortităților.[195] Ulterior, în perioada dominației otomane, principala artă dramatică
practicată a fost Karagiozis(d). Renașterea care a dus la teatrul grecesc modern a avut
loc în Creta Venețiană(en). Dramaturgi importanți au fost Vitsentzos Kornaros și Georgios
Chortatzis.
Teatrul grecesc modern a apărut după independență, la începutul secolului al XIX-lea,
și a fost influențat la început de teatrul și melodrama heptaneziene, și de opera
italiană. Nobile Teatro di San Giacomo di Corfù (en) a fost primul teatru și operă din
Grecia modernă și locul unde a fost interpretată prima operă grecească, Candidatul
parlamentar de Spyridon Xyndas(en) (după un libret exclusiv grecesc). La sfârșitul
secolului al XIX-lea și începutul secolului al XX-lea, teatrul atenian a fost dominat de
teatru de revistă, comedii muzicale, operete și nocturne, iar dramaturgi remarcabili au
fost Spyridon Samaras(en), Dionysios Lavrangas(en), Theophrastos Sakellaridis(en) și alții.
Teatrul Național al Greciei(en) a fost înființat în 1880. Dramaturgi moderni cunoscuți
sunt Gregorios Xenopoulos(en), Nikos Kazantzakis, Pantelis Horn(en), Alekos
Sakellarios(en) și Iakovos Kambanelis(en), iar cei mai cunoscuți actori sunt Cybele
Andrianou(en), Marika Kotopouli, Aimilios Veakis(en), Orestis Makris(en), Katina
Paxinou, Manos Katrakis(en) și Dimitris Horn(en). Regizori importanți sunt Dimitris
Rontiris(en), Alexis Minotis(en) și Karolos Koun(en).
Filosofia[modificare | modificare sursă]

Statuia lui Socrate din fața Academiei Atenei(en).

Bustul lui Platon. „Cea mai sigură caracterizare a tradiției filosofice europene este că ea
constă dintr-un șir de note de subsol pe lângă Platon.” (Alfred North Whitehead, Process
and Reality(d), 1929).
Tradițiile filosofice occidentale au început în Grecia Antică în secolul al VI-lea î.e.n.
Primii filosofi sunt denumiți „presocratici”, ceea ce arată că au fost înainte de Socrate,
ale cărui contribuții marchează un punct de cotitură în gândirea occidentală.
Presocraticii proveneau din coloniile estice și vestice grecești, și s-au păstrat doar
fragmente din operele lor originale, în unele cazuri doar câte o singură propoziție.
Odată cu Socrate a început o nouă perioadă filosofică. Ca și sofiștii, el respingea întru
totul speculațiile fizice pe care le lansau predecesorii săi, și a pornit de la gândurile și
părerile oamenilor. Aspecte din filosofia lui Socrate au fost unificate de Platon, care le-a
combinat cu numeroase principii stabilite de filosofi mai vechi, dezvoltând acest sistem
complet.
Aristotel din Stagira, cel mai important discipol al lui Platon, împarte cu dascălul său
titlul de cel mai mare filosof al antichității. Dar în timp ce Platon încercase să elucideze
și să explice lucruri din punctul de vedere suprasenzorial al formei, elevul său a preferat
să înceapă de la faptele provenite din experiență. Cu excepția acestor trei mari filosofi
greci, alte mari școli filosofice grecești cu alți fondatori au fost în
antichitate stoicismul, epicurianismul, scepticismul și neoplatonismul.[196]
Filosofia bizantină se referă la ideile filosofice distinctive ale înțelepților din Imperiul
Bizantin, mai ales între secolele al VIII-lea și al XV-lea. Ea se caracterizează printr-o
perspetivă creștină, dar una care poate extrage idei direct din textele grecești ale
lui Platon, Aristotel și din ale neoplatoniștilor.
În perioada modernă, diafotismos(en) (în greacă Διαφωτισμός, „iluminarea”) a fost
expresia greacă a iluminismului și a ideilor sale filosofice și politice. Reprezentanți
notabili au fost Adamantios Korais, Rigas Feraios și Theophilos Kairis(en).
Literatura[modificare | modificare sursă]

Adamantios Korais, umanist creditat cu punerea bazelor literaturii grecești moderne, figură
de marcă a iluminismului grecesc.

Giorgos Seferis, laureat al Premiului Nobel pentru Literatură (1963).

Literatura greacă poate fi împărțită în trei mari categorii corespunzând a trei mari
perioade: antică, bizantină și modernă.
La începutul literaturii grecești stau cele două opere monumentale ale
lui Homer: Iliada și Odiseea. Deși există diferite datări istorice, ele apăruseră deja pe la
800 î.e.n. sau puțin după. În perioada clasică au apărut multe dintre speciile literare
occidentale: poezia lirică, oda, pastorala, elegia, epigrama; teatrul
de comedie și tragedie; istoriografia, retorica, dialectica filosofică, și tratatul filosofic au
apărut toate în această perioadă. Cei mai mari poeți lirici au fost Sappho și Pindar.
Dintre sutele de tragedii scrise și jucate în perioada clasică, s-au păstrat doar nu număr
restrâns de piese ce provin de la trei autori: Eschil, Sofocle și Euripide. Piesele ce au
rămas de la Aristofan sunt și ele o valoroasă comoară comică, în timp
ce Herodot și Tucidide sunt doi dintre cei mai influenți istorici ai vremii.
Literatura bizantină a fost scrisă în dialectele atic, medieval și timpuriu modern ale limbii
grecești, și este expresia vieții intelectuale a grecilor bizantini în Evul Mediu creștin.
Literatura greacă modernă este scrisă în greaca modernă și își trage originile din
operele bizantine ale secolului al XI-lea. Poezia renascentistă cretană Erotokritos(en) este
fără îndoială capodopera acestei perioade în literatura greacă. Este o baladă
cavelerească în versuri scrisă pe la 1600 de Vitsentzos Kornaros (1553–1613). Ulterior,
în perioada iluminismului grecesc (Modern Greek Enlightenment(d)), scriitori
ca Adamantios Korais și Rigas Feraios au pregătit Războiului de Independență (1821–
1830).
Principalele figuri literare ale Greciei moderne sunt Dionysios Solomos(en), Andreas
Kalvos, Angelos Sikelianos, Emmanuel Rhoides(en), Kostis Palamas(en), Penelope
Delta(en), Yannis Ritsos(en), Alexandros Papadiamantis, Nikos Kazantzakis, Andreas
Embeirikos(en), Kostas Karyotakis, Gregorios Xenopoulos(en), Constantin
Cavafy și Demetrius Vikelas. Doi autori greci au primit Premiul Nobel pentru
Literatură: George Seferis în 1963 și Odysseas Elytis în 1979.
Cinematografia[modificare | modificare sursă]

Regizorul Theodoros Angelopoulos(en), laureat al premiului Palme d'Or la Festivalul de Film

de la Cannes din 1998.
Cinematografia a apărut în Grecia pentru prima oară în 1896, dar primul cinematograf a
fost deschis publicului în 1907. În 1914, a fost înființată Compania de Filme Asty și a
început turnarea de filme de lung metraj. Golfo (Γκόλφω), o celebră și clasică poveste
de dragostea, este considerat a fi primul film artistic grecesc, deși fuseseră turnate
anterior și alte producții minore și buletine de știri. În 1931, Orestis Laskos(en) a
regizat Daphnis și Chloe (Δάφνις και Χλόη), cu prima scenă nud din istoria
cinematografiei europene; a fost și primul film grecesc difuzat în străinătate. În
1944, Katina Paxinou a primit Premiul Academiei Americane pentru cea mai bună
actriță în rol secundar pentru rolul său din filmul Pentru cine bat clopotele.
Anii 1950 și începutul anilor 1960 sunt considerați a fi o epocă de aur a filmului grecesc.
Regizori și actori ai acestei epoci au fost recunoscuți ca figuri istorice importante în
Grecia și au dobândit renume internațional: Irene Papas, Melina Mercouri(en), Mihalis
Kakogiannis, Alekos Sakellarios(en), Nikos Tsiforos(en), Iakovos Kambanelis(en), Katina
Paxinou, Nikos Koundouros(en), Ellie Lambeti(en) și alții. Se realizau pe atunci peste
șaizeci de filme pe an, majoritatea cu elemente de film noir. Sunt cunoscute filmele Η
κάλπικη λίρα (1955, în regia lui Giorgos Tzavellas(en)), Πικρό Ψωμί (1951, regizat de
Grigoris Grigoriou), O Drakos(en) (1956, regizat de Nikos Koundouros(en)), Stella(en) (1955,
regizat de Cacoyannis după un scenariu de Kampanellis).
Cacoyannis a regizat și Zorba grecul cu Anthony Quinn în rolul principal, nominalizat la
Oscarul pentru cea mai bună regie, cel mai bun scenariu adaptat și cel mai bun
film. Finos Film(en) a contribuit la această perioadă cu filme cum ar fi Λατέρνα, Φτώχεια
και Φιλότιμο, Madalena(en), Η Θεία από το Σικάγο(en), Το ξύλο βγήκε από τον Παράδεισο și
multe altele. În anii 1970 și 1980, Theo Angelopoulos(en) a regizat o serie de filme
notabile și apreciate. Filmul său Eternitatea și încă o zi a câștigat Palme d'Or și Premiul
Juriului Ecumenic la Festivalul de Film de la Cannes din 1998.
Diaspora grecească a dat și ea lumii cineaști de renume mondial, între care francezul
de origine greacă Costa-Gavras și americanii Elia Kazan, John
Cassavetes și Alexander Payne(en).
Bucătăria[modificare | modificare sursă]

Salată grecească(en)
Bucătăria grecească este una cu specific mediteranean, și în cadrul ei, o tradiție
culinară foarte reprezentativă este cea cretană. [197] Bucătăria grecească folosește
ingrediente proaspete pe care le integrează în diferite feluri de mâncare tradiționale
locale, cum ar fi musacaua, stifado, salata grecească(en), fasolada (un fel de iahnie fără
carne), spanakopita(en) (plăcinte cu spanac) și frigărui (denumite souvlaki). Unele feluri
de mâncare pot fi identificate ca având originile în Grecia Antică, așa cum este cazul
cu skordalia(en) (un piureu gros de nuci, migdale, usturoi pisat și ulei de măsline), supa
de linte, Retsina(d) (vin alb sau rosé cu aromă de rășină de brad) și pasteli (batoane cu
susan copt cu miere). În toată Grecia, oamenii mănâncă din vase mici,
denumite meze(en) cu diverse sosuri, cum ar fi tzatziki(en), caracatiță la grătar și pești
mici, brânză feta(en), dolmades(en) (sarmale în foi de viță cu umplutură din orez, coacăze și
muguri de brad), diverse legume uscate, măsline și brânză. uleiul de măsline se adaugă
la aproape orice fel de mâncare.
Deserturile dulci sunt exemplificate de galaktoboureko(fr), și băuturile locale
sunt Ouzo(d), Metaxa(d) și o diversitate de vinuri între care și retsina. Bucătăria grecească
variază mult o zonă la alta în interiorul continentului și de la insulă la insulă. Utilizează
unele arome mai mult ca în alte bucătării mediteraneene: oregano, mentă,
usturoi, ceapă, mărar și frunze de dafin. Alte ierburi și condimente utilizate
sunt busuiocul, cimbrul și semințele de fenicul. Numeroase rețete grecești, mai ales din
zonele nordice ale țării, utilizează în combinație cu carnea în tocană condimente „dulci”,
cum ar fi scorțișoara și cuișoarele.
Muzica și dansul[modificare | modificare sursă]

Maria Callas, una dintre cele mai cunoscute și influente cântărețe de operă ale secolului al
XX-lea.

Mikis Theodorakis (dreapta), unul dintre cei mai populari și mai importanți compozitori greci.
Muzica vocală grecească are origini în vremurile antichității în care coruri mixte cântau
la spectacole, sărbători sau în ceremonii religioase. Instrumentele din acea perioadă
erau aulos(en) și lira cu corzi ciupite, mai ales varianta denumită kithara(en). Muzica a jucat
un rol important în sistemul de educație în Grecia Antică. Băieții învățau muzica de la
șase ani. Alte influențe ulterioare, din Imperiul Roman, Orientul Mijlociu și Imperiul
Bizantin și-au pus și ele amprenta pe muzica grecească.

Dansatori cretani de muzică tradițională.

Rebetes(en) din Karaiskaki, Pireu (1933). La stânga, Markos Vamvakaris(en) cu bouzouki, la

mijloc Giorgos Batis(en) cu chitară.
Deși noua tehnică polifonică se dezvolta deja în Occident, Biserica Ortodoxă s-a opus
oricărei schimbări. De aceea, muzica bizantină a rămas monofonică și fără vreo formă
de acompaniament instrumental. Ca urmare, și în ciuda anumitor tentative ale unor
cântăreți greci (ca Manouel Gazis, Ioannis Plousiadinos sau cipriotul Ieronimos o
Tragoudistis), muzica bizantină a fost privată de elementele care în Occident
încurajaseră o dezvoltare neîngrădită a artei. Această metodă care a păstrat muzica
departe de polifonie, împreună cu secole de cultură continuă, au permis muzicii
monofone să se dezvolte.
Împreună cu cântecul (bisericesc) bizantin, grecii au cultivat și cântecul
popular(en) împărțit în două cicluri, cel akritic(en) și cel klephtic. Cântecul acritic a apărut
între secolele al IX-lea și al X-lea și exprima viața și greutățile akriților (grăniceri)
Imperiului Bizantin, cele mai bine cunoscute fiind poveștile asociate cu Digenes Akritas.
Ciclul klephtic a apărut între perioada bizantină târzie și Războiul de Independență.
Acesta din urmă, împreună cu cântecele istorice, paraloghes (balade), cântecele de
dragoste, mantinadele(en), cântecele de nuntă, cântecele de exil și bocetele exprimau
viața grecilor. Există o unitate între lupta poporului grec pentru libertate, bucuriile și
regretele lor și atitudinea lor față de dragoste și față de moarte.
Kantádhes-urile (καντάδες 'serenade'; sing.: καντάδα) heptanezane au devenit
strămoșul cântecului grec modern, influențându-i dezvoltarea. În prima parte a secolului
următor, mai mulți compozitori greci au continuat să împrumute elemente din stilul
heptanezan. Cele mai populare cântece din perioada 1870–1930 erau așa-numitele
serenade ateniene, și cântecele interpretate pe scenă (επιθεωρησιακά τραγούδια
„cântece de teatru de revistă”) în teatre de revistă, operete și nocturne(en) care dominau
scena teatrelor din Atena.
Rebetiko, la început o muzică asociată cu clasele de jos, dar apoi (și mai ales
după schimbul de populație între Grecia și Turcia(en)) a ajuns la o acceptare mai
generală pe măsură ce asperitățile caracterului său evident subcultural au fost cizelate,
uneori până la a deveni de nerecunoscut. El a stat la baza a ceea ce mai târziu a
devenit laïkó (cântec din popor). Cei mai cunoscuți artiști ai genului sunt Apostolos
Kaldaras, Grigoris Bithikotsis(en), Stelios Kazantzidis(en), George Dalaras(en), Haris
Alexiou(en) și Glykeria(en).
În ce privește muzica clasică, prin Insulele Ionice (aflate sub guvernare și influență
occidentală) au fost introduse marile progrese ale muzicii clasice din Europa de Vest
către grecii de pe continent. Regiunea este notabilă pentru nașterea primii școli de
muzică clasică grecească (Școala Ionică sau Heptanezană(en), în greacă Επτανησιακή
Σχολή), înființată în 1815. Reprezentați de marcă ai genului sunt Nikolaos
Mantzaros(en), Spyridon Xyndas(en), Spyridon Samaras(en) și Pavlos Carrer(en). Manolis
Kalomiris(en) este considerat fondatorul școlii naționale muzicale grecești.
În secolul al XX-lea, compozitorii greci au avut un impact important asupra dezvoltării
muzicii clasice moderne și de avangardă, cu figuri ca Iannis Xenakis, Nikos
Skalkottas(en) și Dimitri Mitropoulos(en). În același timp, compozitori și muzicieni ca Mikis
Theodorakis, Manos Hatzidakis(en), Eleni Karaindrou(en), Vangelis și Demis Roussos au
căpătat admiratori pe plan internațional, muzica lor incluzând coloane sonore de film,
cum ar fi Zorba grecul, Serpico, Niciodată duminica(en), America America, Eternitatea și
încă o zi, Care de foc. Compozitori americani de origine greacă sunt Yanni(en) și Basil
Poledouris(en). Între muzicienii și cântăreții notabili în domeniul operei și muzicii clasice
din secolele al XX-lea și al XXI-lea se numără Maria Callas, Nana Mouskouri, Mario
Frangoulis(en), Leonidas Kavakos(en), Dimitris Sgouros(en) și alții.
Sport[modificare | modificare sursă]

Spiridon Louis(en) intrând pe Stadionul Panathenaic(en) la sfârșitul maratonului de la Jocurile

Olimpice de Vară 1896.
Grecia a câștigat medalia de argint la Campionatul Mondial de Baschet 2006(en) după o
memorabilă victorie cu 101–95 împotriva SUA(en).
Grecia este locul de naștere al Jocurilor Olimpice antice, atestate pentru prima oară în
776 î.e.n. la Olympia, și au găzduit de două ori Jocurile Olimpice moderne, ediția
inaugurală din 1896 și cea din 2004. Delegația greacă deschide fiecare paradă a
națiunilor de la deschiderea Jocurilor Olimpice, întrucât este țara fondatoare a
precursorului antic al competiției. Grecia este una dintre cele doar patru țări care au
participat la toate Jocurile Olimpice de Vară. Câștigând în total 110 medalii (30 de aur,
42 de argint și 38 de bronz), Grecia se află pe locul 32 în clasamentul olimpic istoric pe
medalii. Cea mai bună performanță a fost la prima ediție, când Grecia a terminat pe
locul al doilea cu 10 medalii de aur.

Angelos Charisteas înscriind golul victoriei Greciei la Finala UEFA Euro 2004.

Echipa națională de fotbal, aflată în 2014 pe locul 12 mondial (și care înregistrase
performanța maximă în 2008 și în 2011, când a fost pe locul 8), [198] a fost încoronată
campioană a Europei la Euro 2004 la una dintre cele mai mari surprize din istoria
competiției și a devenit una dintre cele mai de succes echipe naționale din fotbalul
european, una dintre cele nouă câștigătoare ale Campionatului European.[199] Superliga
Greciei este prima ligă a țării, în care participă optsprezece echipe, dintre care cele mai
de succes sunt Olympiacos, Panathinaikos și AEK Atena.
Echipa națională de baschet a Greciei(en) are o tradiție de excelență pe mai multe
decenii, fiind considerată printre cele mai mari puteri ale baschetului mondial. În 2012,
ea era pe locul 4 în lume și pe locul 2 în Europa. [200] Ea a câștigat Campionatul
European de două ori în 1987 și în 2005,[201] și au ajuns în semifinale la două
Campionate Mondiale, obținând locul al doilea în 2006(en), după o spectaculoasă victorie
cu 101–95 contra echipei SUA(en) în semifinale. Prima ligă internă de baschet, A1
Ethniki(en), este formată din paisprezece echipem dintre cale cele mai titrate
sunt Olympiacos(en), Panathinaikos(en), Aris Salonic(en) și AEK Atena(en). Echipele de club
elene sunt cele mai titrate din Europa în ultimii 25 de ani, câștigând 9 Euroligi(en) de la
trecerea la noul format în 1988, nicio altă țară neavând mai mult de 4 titluri similare în
această perioadă. În afara celor 9 Euroligi, echipele grecești au câștigat 3 Triple
Coroane(en), 5 Cupe Saporta(en), 2 Cupe Korać(en) și un trofeu EuroCup Challenge.

Centrul Olimpic de Tenis din Atena(en) la Jocurile Olimpice de Vară 2004.

Echipa feminină de polo pe apă este și ea una din forțele mondiale ale acestui sport,
campioană mondială în 2011 după victoria obținută pe terenul adversarelor contra
Chinei. Ea a obținut și medaliile de argint în 2004, aurul la Liga Mondială din 2005 și
medaliile europene de argint în 2010 și în 2012. Echipa similară masculină a ajuns pe
locul trei mondial în 2005, învingând Croația în finala mică a Campionatelor Mondiale
de Natație din 2005 desfășurate în Canada. Principalele ligi naționale sunt considerate
a fi printre cele mai puternice campionate din poloul european, cluburile participante
având și ele succes în competițiile europene. La masculin, Olympiacos a câștigat Liga
Campionilor,[202] SuperCupa Europei și Tripla Coroană(en) în 2002[203] devenind astfel
primul club din istoria poloului pe apă care a câștigat toate competițiile la care a
participat într-un singur an (campionatul grec, Cupa Grecia, Liga Campionilor și
Supercupa Europei),[204] iar NC Vouliagmeni(en) a câștigat în 1997 Cupa Cupelor. La
feminin, echipele grecești NC Vouliagmeni(en), Glyfada NSC(en), Olympiacos, Ethnikos
Piraeus(en)) sunt printre cele mai puternice din Europa, având la activ 4 Cupe ale
Campionilor, trofee LEN și 2 Supercupe.
Echipa masculină de volei are două medalii de bronz, una la Campionatul European de
Volei și alta la Liga Europeană de Volei, locul 5 olimpic și locul 6 la Campionatul
Mondial. Campionatul grec este considerat unul dintre cele mai puternice de pe
continent, Olympiacos(en) fiind cea mai titrată echipă, cu cel mai mare număr de titluri
naționale și singura echipă grecească care a câștigat titluri europene; ea a câștigat
două Cupe CEV(en), au fost de două ori finalistă a CEV Champions League(en) și au jucat
12 semifinale în competițiile europene. Iraklis(en) a avut și ea succes în competițiile
europene, fiind de trei ori finalistă în Liga Campionilor.
Din alte sporturi, cricketul și handbalul sunt populare în Corfu, respectiv în Veria.
Mitologia[modificare | modificare sursă]
Zeus, zeul suprem din dodekatheon.
Numeroșii zei ai religiei Greciei antice, precum și eroii legendari ai epopeelor antice
(Odiseea și Iliada), și evenimentele cărora le sunt protagoniști toți aceștia constituie
ceea ce astăzi este denumit popular „mitologia greacă”. În afara rolului religios,
mitologia vechilor greci juca și un rol cosmologic, încercând să explice formarea și
funcționarea lumii.
Principalii zei ai grecilor antici erau Dodekatheon (cei doisprezece zei), care trăiau,
conform legendei, pe Muntele Olimp. Cel mai important dintre aceștia era Zeus, regele
zeilor, căsătorit cu Hera, care îi era și soră. Ceilalți zei greci
erau Demetra, Hades, Ares, Poseidon, Atena, Dionis, Apollo, Artemis, Afrodita, Hefaisto
s și Hermes. În afara acestora, grecii mai aveau și alte credințe mistice, cum ar fi cele
în nimfe, și în alte ființe magice.
Sărbători publice[modificare | modificare sursă]

Procesiune a epitafului, în Sâmbăta Mare

Conform legislației grecești, fiecare duminică a anului este o sărbătoare publică. În plus,
există patru sărbători publice oficiale obligatorii: 25 martie (Ziua Independenței), a doua
zi de Paște, 15 august (Adormirea Maicii Domnului) și 25 decembrie (Crăciunul). Alte
două zile, 1 mai (Ziua Muncii) și 28 octombrie (Ziua Ohi), sunt reglementate prin lege ca
sărbători opționale, dar de regulă angajații primesc liber. În Grecia mai există însă și
alte sărbători declarate de Ministerul Muncii ca fiind obligatorii sau opționale. Lista lor se
schimbă rar și nu s-a modificat în ultimele decenii, ea ducând numărul sărbătorilor
legale din fiecare an la unsprezece.
Pe lângă sărbătorile naționale, există unele sărbători de nivel local, comunitar sau de
grup profesional. De exemplu, multe comune au un sfânt protector, ziua sărbătoririi sale
fiind onomastica comunei.
Între festivalurile importante se numără Carnavalul de la Patras(en), Festivalul de la
Atena(en) și diferite sărbători locale ale vinului. Orașul Salonic găzduiește și el mai multe
evenimente, dintre care cel mai important este Festivalul Internațional de Film de la
Salonic.[205]
Patrimoniul mondial[modificare | modificare sursă]
Patrimoniul mondial UNESCO cuprinde 17 obiective din Grecia. Două (Muntele
Athos și Meteora) sunt mixte culturale și naturale, restul fiind doar culturale: templul lui
Apollo Epicurius de la Basae, Acropola din Atena, situl arheologic Delphi, orașul
medieval Rodos, monumentele paleocreștine și bizantine din Salonic, sanctuarul lui
Asklepios de la Epidaurus, situl arheologic Olympia, situl arheologic Mystras, Insula
Delos, mănăstirile Daphni, Hosios Loukas și Nea Moni din Chios, Pythagoreionul și
Heraionul din Samos, situl arheologic Aigai, siturile arheologice Mycenae și Tirnys,
centrul istoric cu mănăstirea „Sfântul Ioan Teologul” și cu Peștera Apocalipsei de
pe Insula Patmos și orașul istoric Corfu.[206]
De asemenea, patrimoniul mondial intangibil cuprinde tehnica cultivării masticului în
insula Chios[207] și (element comun cu alte câteva țări) regimul alimentar mediteranean.
[208]

Note de completare[modificare | modificare sursă]

1. ^ La 14 august 1974, forțele grecești s-au retras din structura militară
integrată a NATO în semn de protest față de ocuparea de către Turcia a Ciprului
de Nord; Grecia a revenit în NATO în 1980.
2. ^ Pentru o analiză diacronică a sistemului de partide din Grecia,
vezi Pappas 2003, pp. 90–114. , care distinge trei tipuri separate de sisteme de
partide care s-au dezvoltat în ordine consecutivă, și anume, un sistem cu partid
predominant (din 1952 până în 1963), un sistem de pluralism polarizat (între
1963 și 1981), și un sistem cu două partide (din 1981).

Note bibliografice[modificare | modificare sursă]

1. ^ „Total Population”. Eurostat. 1 ianuarie 2010. Accesat în 8 ianuarie 2010.
2. ^ a b c d „'Πίνακας 1: Προσωρινά αποτελέσματα του Μόνιμου Πληθυσμού της
Ελλάδος'”  (PDF). National Statistical Service of Greece: Ανακοίνωση
προσωρινών αποτελεσμάτων Απογραφής Πληθυσμού 2011, 22 Ιουλίου
2011.Eroare la citare: Etichetă  <ref>  invalidă; numele "2011census"
este definit de mai multe ori cu conținut diferit
3. ^ a b c d „Greece”. International Monetary Fund. Accesat în 26 aprilie 2011.
4. ^ „Distribution of Family Income  – Gini Index”. The World Factbook. Central
Intelligence Agency. Accesat în 9 iulie 2010.
5. ^ a b c dhttp://www.britannica.com/EBchecked/topic/244154/Greece/26430/Greek-
history-since-World-War-IGreece, accesat în 29 martie 2015 Lipsește sau este
vid: |title= (ajutor)
6. ^ World Bank Open Data, accesat în 8 aprilie 2019
7. ^ „Greece: Government”. World Factbook. Central Intelligence Agency. 15
martie 2007. Accesat în 7 aprilie 2007.
8. ^ Stats  (PDF), UN
9. ^ Chrēstos G. Kollias; Gülay Günlük-Șenesen; Gülden Ayman (2003). Greece
and Turkey in the 21st Century: Conflict Or Cooperation   : a Political Economy
Perspective. Nova Publishers. p. 10. ISBN 978-1-59033-753-0. Accesat în 12
aprilie 2013. Greece's Strategic Position In The Balkans And Eastern
Mediterranean Greece is located at the crossroads of three continents (Europe,
Asia and Africa). It is an integral part of the Balkans (where it is the only country
that is a member of the ...)
10. ^ Christina Bratt Paulston; Scott F. Kiesling; Elizabeth S. Rangel (13 februarie
2012). The Handbook of Intercultural Discourse and Communication. John
Wiley & Sons. p. 292. ISBN 978-1-4051-6272-2. Accesat în 12 aprilie
2013. Introduction Greece and Turkey are situated at the crossroads of Europe,
Asia, the Middle East and Africa, and their inhabitants have had a long history of
cultural interaction even though their languages are neither genetically nor
typologically ...
11. ^ Caralampo Focas (2004). Transport Issues And Problems In Southeastern
Europe. Ashgate Publishing, Ltd. p. 114. ISBN 978-0-7546-1970-3. Accesat
în 12 aprilie 2013. Greece itself shows a special geopolitical importance as it is
situated at the crossroads of three continents – Europe, Asia and Africa – and
can be therefore considered as a natural bridge between Europe and the Middle
East
12. ^ Finley, Moses I.(d) (1985). Democracy Ancient and Modern. 2d ed.
Londra: Hogarth Press(d).
13. ^ Copleston, Frederick(d). History of Philosophy, Volume 1.
14. ^ Thomas Heath (1981). A History of Greek Mathematics. Courier Dover
Publications. p. 1. ISBN 978-0-486-24073-2. Accesat în 19 august 2013.
15. ^ Brockett, Oscar G. (1991) History of the Theatre (sixth edition). Boston;
Londra: Allyn & Bacon(d).
16. ^ Greece. „Greece”. Freedom House. Accesat în 23 aprilie 2014.
17. ^ „Interactive Infographic of the World's Best Countries”. Newsweek. New
York. 15 august 2010. Accesat în 10 septembrie 2013.
18. ^ „The Economist Intelligence Unit's Quality-of-Life Index”  (PDF). The
Economist. 2005. Accesat în 10 septembrie 2013.
19. ^ „Human Development Index (HDI) – 2012 Rankings”. 2013 Human
Development Report. New York: Programul Națiunilor Unite pentru
Dezvoltare. 2013. Accesat în 10 septembrie 2013.
20. ^ „Greece”. Member States of the EU. European Union. Accesat în 7 aprilie
2007.
21. ^ a b Borza, EN (1992), In the Shadow of Olympus: The Emergence of Macedon,
Princeton University Press, p. 58
22. ^ Perlès, Catherine (2001), The Early Neolithic in Greece: The First Farming
Communities in Europe, Cambridge University Press, p. 1
23. ^ Slomp, Hans (30 septembrie 2011). Europe, A Political Profile: An American
Companion to European Politics: An American Companion to European Politics.
ABC-CLIO. p. 50. ISBN 978-0-313-39182-8. Accesat în 5 decembrie
2012. Greek Culture and Democracy. As the cradle of European civilization,
Greece long, long ago discovered the value and beauty of the individual human
being; Greek gods were actually no more than super-humans. Around 500 BC,
Greece
24. ^ Fullinwider, Robert K (26 ianuarie 1996). Public Education in a Multicultural
Society: Policy, Theory, Critique. Cambridge University Press. p. 55. ISBN 978-
0-521-49958-3. Accesat în 5 decembrie 2012. Similarly obscured was the
influence of Egypt on Greece, which European civilization honors as its
fountainhead.
25. ^ Bulliet, Richard W; Kyle Crossley, Pamela; Headrick, Daniel R; Johnson,
Lyman L; Hirsch, Steven W (21 februarie 2007). The Earth and Its Peoples: A
Global History to 1550. Cengage. p. 95. ISBN 978-0-618-77150-9. Accesat în 5
decembrie 2012. The emergence of the Minoan civilization on the island of
Crete and the Mycenaean civilization of Greece is another... was home to the
first European civilization to have complex political and social structures and
advanced technologies
26. ^ Pomeroy, Sarah B (1999). Ancient Greece: A Political, Social, and Cultural
History. Oxford University Press. ISBN 978-0-19-509742-9. Accesat în 5
decembrie 2012. Written by four leading authorities on the classical world, here
is a new history of ancient Greece that dynamically presents a generation of new
scholarship on the birthplace of Western civilization.
27. ^ a b Frucht, Richard C (31 decembrie 2004). Eastern Europe: An Introduction to
the People, Lands, and Culture. ABC-CLIO. p. 847. ISBN 978-1-57607-800-6.
Accesat în 5 decembrie 2012. People appear to have first entered Greece as
hunter-gatherers from southwest Asia about 50,000 years... of Bronze Age
culture and technology laid the foundations for the rise of Europe's first
civilization, Minoan Crete
28. ^ Sansone, David (2011), Ancient Greek civilzation, Wiley, p. 5
29. ^ a b World and Its Peoples. Marshall Cavendish. septembrie 2009.
p. 1458. ISBN 978-0-7614-7902-4. Accesat în 5 decembrie 2012. Greece was
home to the earliest European civilizations, the Minoan civilization of Crete,
which developed around 2000 BCE, and the Mycenaean civilization on the
Greek mainland, which emerged about 400 years later. The ancient Minoan
30. ^ Drews, Robert (1995), The End of the Bronze Age: Changes in Warfare and
the Catastrophe Ca. 1200 BC, Princeton University Press, p. 3
31. ^ Short, John R (1987), An Introduction to Urban Geography, Routledge, p. 10
32. ^ Vidal-Naquet, Pierre. Le monde d’Homère (The World of Homer), Perrin
(2000), p. 19.
33. ^ D. C. H. Rieu(d)'s introduction to The Odyssey (Penguin, 2003), p. xi.
34. ^ Dunn, John (1994), Democracy: the unfinished journey 508 BC – 1993 AD,
Oxford University Press, ISBN 0-19-827934-5
35. ^ Raaflaub, Kurt A; Ober, Josiah; Wallace, Robert W (2007), Origin of
Democracy in Ancient Greece, University of California Press, ISBN 0-520-
24562-8
36. ^ „Growth of the Greek Colonies in the First Millenium BC”  (PDF). Princeton
University.
37. ^ „Hellenistic Age”. Online. Encyclopaedia Britannica. Accesat în 29 aprilie
2012.
38. ^ Spielvogel, Jackson (2005). Western Civilization. I: To 1715. Thomson
Wadsworth. pp. 89–90. ISBN 0-534-64603-4.
39. ^ a b Flower, Harriet, ed. (2004). The Roman Republic. pp. 248, 258. ISBN 0-
521-00390-3.
40. ^ „Antigonid dynasty”, Britannica (ed. online), 2008
41. ^ a b Ward, Allen Mason; et al. (2003). A history of the Roman people.
p. 276. ISBN 978-0-13-038480-5.
42. ^ Zoch, Paul (2000). Ancient Rome: An Introductory History. p. 136. ISBN 978-
0-8061-3287-7. Accesat în 29 aprilie 2012.
43. ^ Kosso, Cynthia; Scott, Anne (2009), The Nature and Function of Water, Baths,
Bathing, and Hygiene from Antiquity Through the Renaissance, Brill, p. 51, 538
pp.
44. ^ Ferguson, Everett (2003). Backgrounds of Early Christianity. pp. 617–
18. ISBN 978-0-8028-2221-5.
45. ^ Dunstan, William (2011). Ancient Rome. p. 500. ISBN 978-0-7425-6834-1.
Accesat în 29 aprilie 2012.
46. ^ Milburn, Robert (1992). Early Christian Art and Architecture. p. 158. Accesat
în 29 aprilie 2012.
47. ^ Makrides, Nikolaos (2009). Hellenic Temples and Christian Churches: A
Concise History of the Religious Cultures of Greece from Antiquity to the
Present. NYU Press. p. 206. ISBN 978-0-8147-9568-2. Accesat în 29 aprilie
2012.
48. ^ Jeffreys, Elizabeth, ed. (2008). The Oxford Handbook of Byzantine Studies.
p. 4. ISBN 978-0-19-925246-6. Accesat în 29 aprilie 2012.
49. ^ a b Fine 1991, pp. 35–6.
50. ^ a b Fine 1991, pp. 63–6.
51. ^ Gregory, TE (2010), A History of Byzantium, Wiley-Blackwell, p. 169, It is now
generally agreed that the people who lived in the Balkans after the Slavic
"invasions" were probably for the most part the same as those who had lived
there earlier, although the creation of new political groups and arrival of small
immigrants caused people to look at themselves as distinct from their neighbors,
including the Byzantines.
52. ^ a b „Greece During the Byzantine Period: Byzantine recovery”. Online.
Encyclopaedia Britannica. Accesat în 28 aprilie 2012.
53. ^ Fine 1991, pp. 79–83.
54. ^ a b „Greece During the Byzantine Period: Results of the Fourth
Crusade”. Online. Encyclopaedia Britannica. Accesat în 28 aprilie 2012.
55. ^ „Greece During the Byzantine Period: The islands”. Online. Encyclopaedia
Britannica. Accesat în 14 mai 2012.
56. ^ Vasiliev, Alexander A. (1964). History of the Byzantine Empire, 324–1453 (în
engleză). University of Wisconsin Press. p. 582. ISBN 9780299809256.
57. ^ Steven Runciman; Sir Steven Runciman (24 octombrie 1985). The Great
Church in Captivity: A Study of the Patriarchate of Constantinople from the Eve
of the Turkish Conquest to the Greek War of Independence. Cambridge
University Press. p. 120. ISBN 978-0-521-31310-0. Prin secolul cincisprezece,
cei mai mulți intelectuali bizantini făceau referire la ei înșiși ca fiind eleni. Ioan
Argyropoulus chiar îl numește pe împărat 'împăratul elenilor' și descrie ultimele
războaie ale Bizanțului ca luptă pentru eliberarea Hellasului.
58. ^ Jane Perry Clark Carey; Andrew Galbraith Carey (1968). The Web of Modern
Greek Politics. Columbia University Press. p. 33. Către sfârșitul secolului
paisprezece, împăratul bizantin era adesea numit „împăratul elenilor”
59. ^ Hilsdale, Cecily J. (2014). Byzantine Art and Diplomacy in an Age of Decline(în
engleză). Cambridge University Press. pp. 82–83. ISBN 9781107729384.
60. ^ a b „Greece During the Byzantine Period: Serbian and Ottoman
advances”. Online. Encyclopaedia Britannica. Accesat în 28 aprilie 2012.
61. ^ „Greece During the Byzantine Period: The Peloponnese
advances”. Encyclopaedia Britannica. Accesat în 28 aprilie 2012.
62. ^ Norwich, John Julius (1997). A Short History of Byzantium. Vintage Books.
p. xxi. ISBN 0-679-77269-3.
63. ^ Nondas Stamatopoulos (1993). Old Corfu: history and culture. N.
Stamatopoulos. pp. 164–165. Accesat în 6 aprilie 2013. Again, during the first
great siege of Corfu by the Turks in 1537, Angelocastro ... and After a siege
lasting a year the invaders were finally driven away by the defenders of the
fortress who were helped by the inhabitants of the neighbouring villages. In
1571, when they once more invaded Corfu, the Turks again unsuccessfully
attacked, Angelocastro, where 4,000 people had taken refuge. During the
second great siege of the city by the Turks in 1716, Angelokastro once again
served
64. ^ a b c d e f g h i Clogg 1992.
65. ^ Kourvetaris, George; Dobratz, Betty (1987), A profile of modern Greece: in
search of identity, Clarendon Press, p. 33
66. ^ Harrington, Lyn (1968), Greece and the Greeks, T Nelson, p. 124, 221 pp.
67. ^ Stokes, Jamie; Gorman, Anthony (2010), Encyclopedia of the Peoples of
Africa and the Middle East, Infobase, p. 256, ISBN 978-1-4381-2676-0
68. ^ Katsiaridi-Hering, Olga (2009), „La famiglia nell'economia europea, secc. XIII-
XVIII”, Atti della "quarantesima Settimana di studi," 6–10 Aprile 2008, Istituto
 internazionale di storia economica F. Datini. Simonetta Cavaciocchi. Firenze
University Press, p. 410, ISBN 978-88-8453-910-6
69. ^ a b Brewer, D. The Greek War of Independence: The Struggle for Freedom from
Ottoman Oppression and the Birth of the Modern Greek Nation. Overlook Press,
2001, ISBN 1-58567-172-X, pp. 235–36.
70. ^ „The Diaspora Welcomes the Pope”, Der Spiegel, DE, 28 noiembrie 2006
71. ^ Rummel, RJ (1998), „The Holocaust in Comparative and Historical
Perspective”, Idea Journal of Social Issues, 3 (2)
72. ^ Hedges, Chris (17 septembrie 2000), „A Few Words in Greek Tell of a
Homeland Lost”, The New York Times
73. ^ a b Roudometof, Victor; Robertson, Roland (2001). Nationalism, Globalization,
and Orthodoxy  – The Social Origins of Ethnic Conflict in the Balkans , p. 186,
pe Google Books. Westport, Connecticut: Greenwood. p. 186. ISBN 978-0-313-
31949-5.
74. ^ „Greek history since World War I”, [[Encyclopædia Britannica]] Conflict URL–
wikilink (ajutor)
75. ^ Mazower, Mark(d). After the War was Over.
76. ^ History, Editorial Consultant: Adam Hart-Davis. DK(d). ISBN 978-1-85613-062-2.
77. ^ „The World Fact Book – Field Listing  :: Coastline”. Central Intelligence Agency.
Accesat în 17 martie 2011.
78. ^ Marker, Sherry; Bowman, John; Kerasiotis, Peter; Sarna, Heidi
(2010). Frommer's Greek Islands. Wiley(d). p. 12. ISBN 978-0-470-52664-4.
79. ^ Guinness World Records 2005: Special 50th Anniversary Edition. Guinness
World Records. 2004. p. 52. ISBN 978-1-892051-22-6.
80. ^ a b c d e f g h i „Syntagma”  (PDF) (în greacă). Arhivat din original  (PDF) la 25
septembrie 2007. Accesat în 2 august 2009.[nefuncțională] [nefuncțională]
81. ^ Dagtoglou 1991, p. 21.
82. ^ Venizelos 2002, pp. 131–32, 165–72.
83. ^ Mavrias 2002, pp. 477–78, 486–87.
84. ^ „Πολιτική Συγκυρία & Διακυβέρνηση” [Political climate & governance]  (PDF).
GR: VPRC. 22 decembrie 2011. Arhivat din original  (PDF) la 25 aprilie 2012.
Accesat în 22 decembrie 2011.
85. ^ „Πολιτική Συγκυρία & Διακυβέρνηση” [Political conjuncture &
governance]  (PDF). VPRC. GR. 26 ianuarie 2012. Accesat în 26 ianuarie 2012.
86. ^ „Πανελλαδικη Ερευνα για την ET3”  (PDF). To The Point. GR. 29 ianuarie 2012.
Accesat în 29 ianuarie 2012.
87. ^ „Ερευνα της Pulse RC για το Ποντικι”  (PDF). GR: Pulse RC. 2 februarie 2012.
Accesat în 2 februarie 2012 – via Ek logika.
88. ^ „Πολιτικό Βαρόμετρο 99” [Political barometer]  (PDF). Public Issue. Ek logika. 7
februarie 2012. Accesat în 7 februarie 2011.
89. ^ „Lucas Papademos named as new Greek prime minister”. BBC News. 10
noiembrie 2011. Accesat în 10 noiembrie 2011.
90. ^ Katsourides, Yiannos (22 septembrie 2016). Radical Left Parties in
Government: The Cases of SYRIZA and AKEL (în engleză). Springer.
p. 94. ISBN 9781137588418.
91. ^ Legea 1481/1 octombrie 1984, Monitorul Oficial al Republicii Elene, A-152
92. ^ „Αρχές του Εξωτερικού (Missions Abroad)”. Ministerul de Externe al Republicii
Elene (în greacă). www.mfa.gr. Accesat în 2 iulie 2011.
93. ^ „Regional Policy”. Ministerul Afacerilor Externe(en). Accesat în 23 februarie
2012.
94. ^ a b c „Foreign Policy Issues”. Ministerul Afacerilor Externe(en). Accesat în 23
februarie 2012.
95. ^ a b „Regional gross domestic product (million EUR), by NUTS 2
regions”[Produsul intern brut pe regiuni NUTS-2 în milioane de
euro]. Eurostat. 2008. Accesat în 25 octombrie 2011.
96. ^ „Gross domestic product 2011”  (PDF). Banca Mondială. 9 iulie 2012. Accesat
în 20 iulie 2012.[nefuncțională]
97. ^ „Gross domestic product 2011, PPP”  (PDF). World Bank. 9 iulie 2012. Accesat
în 20 iulie 2012.[nefuncțională]
98. ^ „Gross domestic product at market prices (tec00001)”. Eurostat. Accesat în 22
februarie 2012.
99. ^ „Gross Added Value by Industry (A17; Years 2000–2011)”. Piraeus: Hellenic
Statistical Authority. Accesat în 22 martie 2012.
100. ^ a b c „UNWTO World Tourism Barometer”  (PDF). Organizația Mondială a
Turismului. Accesat în 22 februarie 2012.
101. ^ a b c d „Review of Maritime Transport 2011”  (PDF). United Nations. 2011.
Accesat în 17 februarie 2012.
102. ^ a b Likmeta, Besar; BIRN, Gjirokastra (11 iulie 2012), „Albania Eyes New
Markets as Greek Crisis Hits Home Businesses affected by the economic
downturn in Greece are seeking new markets in the West, hoping that a cheap
and qualified labour force will draw fresh clients”, Balkan Insight, accesat în 18
aprilie 2014, Greece is the Balkan region's largest economy and has been an
important investor in Southeast Europe over the past decade
103. ^ a b Keridis, Dimitris (3 martie 2006), Greece and the Balkans: From
Stabilization to Growth (lecture), Montreal, QC, CA: Hellenic Studies Unit at
Concordia University, Greece has a larger economy than all the Balkan
countries combined. Greece is also an important regional investor
104. ^ a b Imogen Bell (2002). Central and South-Eastern Europe: 2003.
Routledge. p. 282. ISBN 978-1-85743-136-0. Accesat în 27 mai 2013. show
that Greece has become the largest investor into Macedonia (FYRM), while
Greek companies such as OTE have also developed strong presences in
Yugoslavia and other Balkan countries.
105. ^ Mustafa Aydin; Kostas Ifantis (28 februarie 2004). Turkish-Greek
Relations: The Security Dilemma in the Aegean. Taylor & Francis. pp. 266–
267. ISBN 978-0-203-50191-7. Accesat în 27 mai 2013. second largest investor
of foreign capital in Albania, and the third largest foreign investor in Bulgaria.
 Greece is the most important trading partner of the Former Yugoslav Republic of
Macedonia.
106. ^ Wayne C. Thompson (9 august 2012). Western Europe 2012. Stryker
Post. p. 283. ISBN 978-1-61048-898-3. Accesat în 27 mai 2013. Greeks are
already among the three largest investors in Bulgaria, Romania and Serbia, and
overall Greek investment in the ... Its banking sector represents 16% of banking
activities in the region, and Greek banks open a new branch in a Balkan country
almost weekly.
107. ^ „World Economic Outlook”  (PDF). International Monetary Fund. Accesat
în 23 februarie 2012.
108. ^ „Groups and Aggregates Information”. World Economic Outlook
Database. International Monetary Fund. aprilie 2013. Accesat în 10 septembrie
2013.
109. ^ „Appendix B: International Organizations and Groups”. The World
Factbook. Central Intelligence Agency. Accesat în 10 septembrie 2013.
110. ^ „Country and Lending Groups”. Banca Mondială. Accesat în 10
septembrie 2013.
111. ^ „Country and Lending Groups”. Country classifications. Banca
Mondială. Accesat în 22 februarie 2012.
112. ^ „Fixed Euro conversion rates”. European Central Bank. Accesat în 23
februarie 2012.
113. ^ „The revision of the Greek government deficit & debt
figures”  (PDF) (report). EU: Eurostat. 22 noiembrie 2004.
114. ^ Simitis, Costa; Stournaras, Yannis (26 aprilie 2012). „Greece did not
Cause the Euro Crisis”. Londra, Regatul Unit: Guardian. Accesat în 18 aprilie
2014.
115. ^ Story et al. 2010.
116. ^ „Enron and Italy: Parallels between Rome's efforts to qualify for euro
entry and the financial chicanery in Texas”. Council on Foreign Relations.
117. ^ „Derivatives and Public Debt Management”  (PDF). International
Securities Market Association (ISMA) in cooperation with the Council on Foreign
Relations.
118. ^ „Greece”. Economic Surveys. 12. OECD. septembrie 2005. p. 47.
Accesat în 25 septembrie 2011.
119. ^ „Finmin says fiscal data saga has ended in wake of EU report”. HRI. 8
decembrie 2004.
120. ^ Harford, Tim (9 septembrie 2011). „Look out for No. 1”. The Financial
Times.
121. ^ Rauch, Bernhard; Max, Göttsche; Brähler, Gernot; Engel, Stefan (2011).
„Fact and Fiction in EU-Governmental Economic Data”. German Economic
Review. 12 (3): 244–54.
122. ^ Lynn, Matthew (2011). Bust: Greece, the Euro and the Sovereign Debt
Crisis. Hobeken, New Jersey: Wiley(d). ISBN 978-0-470-97611-1.
123. ^ „Greece's Sovereign-Debt Crunch: A Very European Crisis”. The
Economist. 4 februarie 2010. Accesat în 2 mai 2010.
124. ^ „Rehn: No Other State Will Need a Bail-Out”. EUobserver(d). Accesat
în 6 mai 2010.
125. ^ a b c „Greece Paid Goldman $300 Million To Help It Hide Its Ballooning
Debts”. Business Insider. Accesat în 6 mai 2010.
126. ^ LOUISE STORY; LANDON THOMAS Jr; NELSON D. SCHWARTZ (13
februarie 2010). „Global Business: Wall St. Helped to Mask Debt Fueling
Europe's Crisis”. The New York Times. In dozens of deals across the Continent,
banks provided cash upfront in return for government payments in the future,
with those liabilities then left off the books. Greece, for example, traded away the
rights to airport fees and lottery proceeds in years to come.
127. ^ Nicholas Dunbar & Elisa Martinuzzi (5 martie 2012). „Goldman Secret
Greece Loan Shows Two Sinners as Client Unravels”. Bloomberg. Greece
actually executed the swap transactions to reduce its debt-to-gross-domestic-
product ratio because all member states were required by the Maastricht Treaty
to show an improvement in their public finances,” Laffan said in an e-mail. “The
swaps were one of several techniques that many European governments used
to meet the terms of the treaty.”
128. ^ Edmund Conway Economics (15 februarie 2010). „Did Goldman Sachs
help Britain hide its debts too?”. The Telegraph. Londra. One of the more
intriguing lines from that latter piece says: “Instruments developed by Goldman
Sachs, JPMorgan Chase and a wide range of other banks enabled politicians to
mask additional borrowing in Greece, Italy and possibly elsewhere.” So, the
obvious question goes, what about the UK? Did Britain hide its debts? Was
Goldman Sachs involved? Should we panic?
129. ^ Elena Moya (16 februarie 2010). „Banks that inflated Greek debt should
be investigated, EU urges”. The Guardian. "These instruments were not
invented by Greece, nor did investment banks discover them just for Greece,"
said Christophoros Sardelis, who was chief of Greece's debt management
agency when the contracts were conducted with Goldman Sachs.Such contracts
were also used by other European countries until Eurostat, the EU's statistic
agency, stopped accepting them later in the decade. Eurostat has also asked
Athens to clarify the contracts.
130. ^ a b Beat Balzli (8 februarie 2010). „Greek Debt Crisis: How Goldman
Sachs Helped Greece to Mask its True Debt”. Der Spiegel. Accesat în 29
octombrie 2013. This credit disguised as a swap didn't show up in the Greek
debt statistics. Eurostat's reporting rules don't comprehensively record
transactions involving financial derivatives. "The Maastricht rules can be
circumvented quite legally through swaps," says a German derivatives dealer. In
previous years, Italy used a similar trick to mask its true debt with the help of a
different US bank.
131. ^ Story, Louise; Thomas Jr, Landon; Schwartz, Nelson D. (14 februarie
2010). „Wall St. Helped To Mask Debt Fueling Europe's Crisis”. The New York
Times. Accesat în 6 mai 2010.
132. ^ „Papandreou Faces Bond Rout as Budget Worsens, Workers Strike”.
Bloomberg. 22 aprilie 2010. Accesat în 2 mai 2010.
133. ^ Staff (19 februarie 2010). „Britain's Deficit Third Worst in the World,
Table”. The Daily Telegraph. Londra. Accesat în 5 august 2011.
134. ^ Melander, Ingrid; Papchristou, Harry (5 noiembrie 2009). „Greek Debt
To Reach 120.8 Pct of GDP in '10  – Draft”. Reuters. Accesat în 5 august 2011.
135. ^ Thesing, Gabi; Krause-Jackson, Flavia (3 mai 2010). „Greece Faces
`Unprecedented' Cuts as $159B Rescue Nears”. Bloomberg. Accesat în 6 mai
2010.
136. ^ Kerin Hope (2 mai 2010). „EU Puts Positive Spin on Greek
Rescue”. Financial Times. Accesat în 6 mai 2010.
137. ^ Newman, Rick (3 noiembrie 2011). „Lessons for Congress From the
Chaos in Greece”. US News. Accesat în 3 noiembrie 2011.
138. ^ van Puyvelde, Eric (15 noiembrie 2010). „Deficits Increase in Eurozone
and EU”. Eurostat. Accesat în 19 decembrie 2010.[nefuncțională]
139. ^ a b c „Q&A: Greek debt”. BBC News Online. Accesat în 14 mai 2012.
140. ^ a b c „Crops products (excluding fruits and vegetables) (annual
data)”. Eurostat. Accesat în 19 octombrie 2011.
141. ^ a b c d e „Fruits and vegetables (annual data)”. Eurostat. Accesat în 19
octombrie 2011.
142. ^ a b Polemis, Spyros M. „The History of Greek Shipping”. greece.org.
Accesat în 9 aprilie 2007.
143. ^ Press release (11 mai 2006). „Greek Shipping Is Modernized To
Remain a Global Leader and Expand Its Contribution to the Greek
Economy”. National Bank of Greece. Arhivat din original la 31 august 2007.
Accesat în 8 aprilie 2007.[nefuncțională]
144. ^ a b Engber, Daniel (17 august 2005). „So Many Greek Shipping
Magnates..”. Slate(d). Accesat în 5 august 2011.
145. ^ a b c „Review of Maritime Transport 2010”  (PDF). United Nations. 2010.
Accesat în 10 august 2011.
146. ^ „Review of Maritime Transport 2006”  (PDF). United Nations. 2006.
Accesat în 10 august 2011.
147. ^ „Top 15 Ranking of World Merchant Fleet by Country of Owner, Year-
End 2006”. U.S. Bureau of Transportation Statistics(d). 2001. Accesat în 11 iunie
2013.
148. ^ „Greece's 5-month tourism receipts drop 12.5 percent”.
ekathimerini.com. Accesat în 26 martie 2013.
149. ^ a b c „Nights spent in tourist accommodation establishments – regional –
annual data”. Eurostat. 2010. Accesat în 10 august 2011.
150. ^ „Tourism”  (PDF). Eurostat. 2010. Accesat în 10 august 2011.
151. ^ a b „02. Αφίξεις αλλοδαπών από το εξωτερικό κατά υπηκοότητα και μέσο
ταξιδίου ( Δεκέμβριος 2007 )” [02. Sosiri de persoane din străinătate după
naționalitate și mijloace de transport (decembrie 2007)]  (PDF) (în greacă).
Hellenic National Statistics Agency. decembrie 2007. Accesat în 10 august
2011.
152. ^ „Ultimate party cities”. Lonely Planet. Accesat în 10 august 2011.
153. ^ a b „World's Best Awards  – Islands”. Travel + Leisure. Accesat în 10
august 2011.
154. ^ „Το 20% του πληθυσμού πλησιάζει η διείσδυση της ευρυζωνικότητας
στην Ελλάδα” [Penetrarea internetului de mare viteză ajunge la 20% din
populație în Grecia] (în greacă). in.gr. 2 mai 2011. Accesat în 18 aprilie 2014.
155. ^ „Το 53,6% των νοικοκυριών διαθέτει σύνδεση στο διαδίκτυο” [The 53 %
2C6% of households connected to the internet]. Zougla.gr. Accesat în 26 martie
2013.
156. ^ „Finding Free WiFi Internet in the Greek Islands”. Open Journey. 29
iunie 2011. Accesat în 20 august 2011.
157. ^ „Sharp increase 340% of mobile internet”. TA NEA. 12 septembrie
2012. Accesat în 12 septembrie 2012.
158. ^ „ICT Development Index (IDI), 2010 and 2008”  (PDF). International
Telecommunication Union. Accesat în 22 iulie 2012. p. 15.
159. ^ „Greece becomes 16th ESA Member State”. ESA. 22 martie 2005.
Accesat în 15 mai 2012.
160. ^ „University reforms in Greece face student protests”. The Economist. 6
iulie 2006. Accesat în 19 decembrie 2008.
161. ^ „2011 Greek Census”  (PDF). Hellenic Statistical Authority(d). Accesat
în 10 august 2012.
162. ^ a b c „Greece in Numbers”  (PDF). Hellenic Statistical Authority(d). 2006.
Arhivat din original  (PDF) la 24 noiembrie 2007. Accesat în 14 decembrie 2007.
[nefuncțională]

163. ^ „Athena 2001 Census”. Hellenic Statistical Authority(d). Arhivat

din originalla 17 ianuarie 2008. Accesat în 14 decembrie 2007.[nefuncțională]
164. ^ a b Triandafyllidou, Anna. "Migration and Migration Policy in
Greece". Critical Review and Policy Recommendations. Hellenic Foundation for
European and Foreign Policy(d). No. 3, April 2009
165. ^ Kasimis, Charalambos; Kassimi, Chryssa (June 2004). "Greece: A
History of Migration". Migration Information Source.
166. ^ „In crisis, Greece rounds up immigrants – Associated Press”. Londra:
The Guardian. 22 august 2012. Accesat în 11 iunie 2013.
167. ^ a b c d e f g „Greece”. International Religious Freedom Report
2007. United States Department of State, Bureau of Democracy, Human Rights,
and Labor. 15 septembrie 2006. Accesat în 14 aprilie 2007.
168. ^ a b Special Eurobarometer, biotechnology; Fieldwork: January–February
2010  (PDF), octombrie 2010, p. 204
169. ^ „Dagens ESS: Religiøsitet og kirkebesøk” [ESS astăzi: Religiozitatea și
vizitele la biserică] (în norvegiană). Forskning. 11 octombrie 2005. Accesat
în 11 septembrie 2010.
170. ^ a b c d e f Ktistakis, Ioannis; Sitaropoulos, Nicholas (22 iunie
2004). „Executive Summary Discrimination on the Grounds of Religion and
Belief Greece”  (PDF). Comisia Europeană. Arhivat din original  (PDF) la 5 iunie
2007. Accesat în 14 aprilie 2007.[nefuncțională]
171. ^ „Greece”. United States Department of State. 26 august 2005. Accesat
în 6 ianuarie 2009.
172. ^ „Turkey – Population”, Country studies, US: Library of Congress
173. ^ „The World Factbook”. CIA. Accesat în 26 martie 2013.
174. ^ Greece, Jewish Virtual Library(d)
175. ^ „Synod of Apostolic Church of Christ”. GR: Pentecost. Accesat în 22
martie 2009.
176. ^ „Church addresses” (în greacă). GR: Christianity.gr. Arhivat
din original la 21 aprilie 2008. Accesat în 22 martie 2009.[nefuncțională]
177. ^ „Estimare ortodoxă” (în greacă). Egolpio. Accesat în 22 martie 2009.
178. ^ „Report”. Turnul de veghe. 2009. Accesat în 16 decembrie 2010.
179. ^ „Letter From Greece: The Gods Return to Olympus”. Archaeology.org.
Accesat în 10 iunie 2014.
180. ^ „Languages of Greece”. Ethnologue. Summer institute of Linguistics.
Accesat în 19 decembrie 2010.
181. ^ Le (slavo)macédonien/bulgare en Grèce, Euromosaic
182. ^ L'arvanite/albanais en Grèce, Euromosaic
183. ^ Le valaque/aromoune-aroumane en Grèce, Euromosaic
184. ^ The Turkish language in education in Greece, Mercator-Education:
European Network for Regional or Minority Languages and Education
185. ^ a b Trudgill 2000.
186. ^ Minority Rights Group, Greece, Report about Compliance with the
Principles of the Framework Convention for the Protection of National Minorities
(along guidelines for state reports according to Article 25.1 of the Convention),
Greek Helsinki Monitor, 8 septembrie 1999
187. ^ „The Bulgarian Language”. Kwintessential. UK. Accesat în 17
octombrie 2010.
188. ^ „Health Systems: Improving Performance”  (PDF). World Health
Report(d). World Health Organization. 2000. Accesat în 22 iulie 2011.
189. ^ „State of the World's Mothers 2013”  (PDF). Save the Children
Report. Salvați Copiii. 2013. Accesat în 7 mai 2013.
190. ^ „Προταση Λειτουργικων Αναδιαταξεων Μοναδων Υγειασ
Εσυ” [Propuneri pentru rearanjarea funcțională a unităților sanitare]  (PDF) (în
greacă). Ethnos. 1 iulie 2011. Accesat în 22 iulie 2011.
191. ^ a b c d e f „How Does Greece Compare”  (PDF). Health Data. Organizația
pentru Cooperare și Dezvoltare Economică. 2011. Accesat în 22 iulie 2011.
[nefuncțională]

192. ^ „The Island Where People Live Longer”. NPR. 2 mai 2009. Accesat în 6
aprilie 2013. Buettner and a team of demographers work with census data to
identify blue zones around the world. They found Icaria had the highest
percentage of 90-year-olds anywhere on the planet — nearly 1 out of 3 people
make it to their 90s.
193. ^ DAN BUETTNER (24 octombrie 2012). „The Island Where People
Forget to Die”. The New York Times. Accesat în 6 aprilie 2013.
 194. ^ „Perceived Health Status”. Organizația pentru Cooperare și Dezvoltare
Economică. Accesat în 22 iulie 2011.
195. ^ „Culture e-Magazine – Free eBooks – WebTV   » Τo Θέατρο στο
Βυζάντιο και την Οθωμανική περίοδο”. 24grammata.com. 18 martie 2012.
Accesat în 23 aprilie 2014.
196. ^ „Ancient Greek Philosophy”. Internet encyclopedia of philosophy.
197. ^ Edelstein, Sari (22 octombrie 2010). Food, Cuisine, and Cultural
Competency for Culinary, Hospitality, and Nutrition Professionals. Jones &
Bartlett. pp. 147–49. ISBN 978-0-7637-5965-0. Accesat în 27 decembrie 2011.
198. ^ „World Rankings”. FIFA. iulie 2009. Accesat în 23 iulie 2009.
199. ^ McNulty, Phil (4 iulie 2004). „Greece Win Euro 2004”. News. BBC.
Accesat în 7 mai 2007.
200. ^ „Ranking Men after Olympic Games: Tournament Men
(2008)”. International Basketball Federation. august 2008. Accesat în 24 august
2008.
201. ^ Wilkinson, Simon (26 septembrie 2005). „Greece Tops Germany for
Euro Title”. ESPN. Accesat în 7 mai 2007.
202. ^ „Όταν η Ευρώπη υποκλίθηκε στον Ολυμπιακό” (în greacă). onsports.gr.
Accesat în 14 iunie 2012.
203. ^ „Σαν σήμερα κοκκίνησε τον Δούναβη, Πρωταθλητής Ευρώπης στο πόλο
ο Θρύλος” (în greacă). newsnow.gr. Accesat în 11 ianuarie 2013.
204. ^ „Έγραψε ιστορία ο Θρύλος” (în Greek). sport.gr. Accesat în 18
decembrie 2012.
205. ^ Thessaloniki International Film Festival – Profile (in Greek)
206. ^ „Greece - UNESCO World Heritage Centre”, Whc.unesco.org, accesat
în 16 aprilie 2015
207. ^ „UNESCO Culture Sector - Intangible Heritage - 2003
Convention  :”, Unesco.org, accesat în 16 aprilie 2015
208. ^ „UNESCO Culture Sector - Intangible Heritage - 2003
Convention  :”, Unesco.org, accesat în 16 aprilie 2015

Legături externe[modificare | modificare sursă]

Wikimedia Commons conține materiale multimedia legate de Grecia

 Portalul administrației grecești

 A list of Greek Embassies Worldwide
 25 Martie - Grecia sărbătorește Ziua Independenței , 25 martie 2011, Amos News
 Ziua Națională a Greciei, 28 octombrie 2010, Amos News
 Magia nesfârșită a pietrelor, 25 martie 2009, Teodora Trandafir, Evenimentul
zilei
 Grecia, tara care si-a atras de partea ei Zeii Turismului , 14 iulie 2009,
Admin, Income Magazine