Grecia

De la Wikipedia, enciclopedia liberă

Grecia

Republica Elenă
Ελληνική Δημοκρατία
Ellīnikī́ Dīmokratía

Drapelul Greciei Coat of arms of Greece[*]

Imnul național: "Ὕμνος εἰς τὴν Ἐλευθερίαν

Imnos is tin Eleftherian1"

MENIU

0:00

Localizarea Greciei

Capitală Atena

(și cel mai mare oraș) 37°58′N 23°43′E

Limbi oficiale Greaca

Aderare UE 1 ianuarie 1981

Sistem politic Republică parlamentară unitară

-
Președinte Prokopis Pavlopoulos
 -
Prim-ministru Alexis Tsipras

Legislativ Hellenic Parliament[*]

Independență de la Imperiul Otoman

-
Declarată 1 ianuarie 1822, la Prima Adunare Națională

-
Recunoscută 3 februarie 1830, în Protocolul de la Londra

- 11 iunie 1975,
Constituția actuală
A treia Republica Elenă

Suprafață
-
Total 131.990 km² (locul 96)

-
Apă (%) 0.8669

Populație
-
Estimare 2010 11,305,118[1] (locul 74)

-
Densitate 85.3 loc/km² (locul 88)

PIB (PPC) estimări

-
Total $318.082 miliarde[2] (locul 37th)

-
Pe cap de locuitor $28.434[2] (locul 29)

PIB (nominal) estimări 2010

-
Total 305.415 miliarde $[2] (locul 32)

-
Pe cap de locuitor $27.302[2] (locul 29)

Gini (2005) 33[3]

IDU (2011) ▲ 0.861 (foarte ridicat) (locul 29)

Monedă Euro (€)2

Prefix telefonic 30

Domeniu Internet .gr3

ISO 3166-2 GR

Fus orar EET (UTC+2)

-
Ora de vară (ODV) EEST (UTC+3)

De asemenea, imnul național este și al Ciprului.

 Modifică text

Grecia (în greacă Ελλάδα, transliterat Elláda, pronunțare în greacă: [eˈlaða]), oficial, Republica
Elenă (în greacăΕλληνική Δημοκρατία, transliterat Ellīnikī́ Dīmokratía [eliniˈci ðimokraˈti.a])[4] și
cunoscută încă din antichitate și sub denumirea de Elada, este o țară din Europa de Sud.[5] Conform
recensământului din 2011, populația Greciei este de circa 11 milioane de locuitori. Cel mai mare
oraș și capitala țării este Atena.
Grecia se află amplasată strategic la intersecția între Europa, Asia de Vest și Africa,[6][7][8] și se
învecinează la nord-vest cu Albania, la nord cu Republica Macedonia și cu Bulgaria, și la nord-est
cu Turcia. Țara este formată din nouă regiuni istorico-geografice: Macedonia, Grecia
Centrală, Pelopones, Tesalia, Epir, Insulele din Marea
Egee⁠(en)(inclusiv Dodecanezele și Cicladele), Tracia de Vest⁠(en), Creta și Insulele din Marea
Ionică⁠(en). Marea Egee se află la est de partea continentală, Marea Ionică se află la vest, iar Marea
Mediterană la sud. Grecia are cea mai lungă coastă din bazinul Mediteranei și a 11-a ca lungime din
lume, cu 13.676 km lungime, deținând și un mare număr de insule (aproximativ 1.400, dintre care
227 sunt locuite). Optzeci la sută din teritoriul grec este format din munți, dintre care cel mai înalt
este Muntele Olimp cu 2.917 m.
Grecia modernă își trage rădăcinile din civilizația Greciei Antice, începând cu civilizațiile
egeene⁠(en) din Epoca Bronzului, și este considerată a fi leagănul culturii occidentale. Ea este locul de
naștere al democrației ca formă de guvernare,[9] al filosofiei occidentale⁠(en),[10] al Jocurilor Olimpice,
al literaturii occidentale⁠(en) și al istoriografiei, științelor politice, al marilor principii științifice și
matematice,[11] și al dramaturgiei occidentale,[12] incluzând genurile tragediei și comediei. Realizările
culturale și tehnologice ale Greciei au influențat mult întreaga lume, multe aspecte ale civilizației
grecești pătrunzând în Orient prin campaniile lui Alexandru cel Mare, și în Occident prin
intermediul Imperiului Roman. Această bogată moștenire este parțial reflectată de cele 18 situri
din patrimoniul mondial UNESCO aflate în Grecia, ceea ce plasează țara pe locul al șaselea în
Europa și al treisprezecelea în lume. Statul grec modern, care cuprinde mare parte din miezul istoric
al civilizației grecești, a fost înființat în 1830 după Războiul Grec de Independență față de Imperiul
Otoman.
Grecia este o țară democratică[13] și dezvoltată, cu o economie de venit mare avansată, un nivel de
trai ridicat[14][15]și un Indice al Dezvoltării Umane foarte ridicat.[16] Grecia este membru fondator
al Organizației Națiunilor Unite, și membru al Uniunii Europene de la aderarea la o structură
precursoare a acesteia în 1981 (precum și mebră a zonei euro din 2001[17]), și este și membră a mai
multor instituții internaționale, inclusiv Consiliul Europei, NATO,[a] OECD, OSCE și OMC. Economia
Greciei este cea mai mare din Balcani, în care țara este un important investitor regional.

Cuprins
[ascunde]

 1Etimologia
 2Istoria
o 2.1De la primele prezențe umane până în secolul al III-lea î.Hr.
o 2.2Perioadele elenistică și romană (323 î.Hr.–secolul al IV-lea d.Hr.)
o 2.3Perioada medievală (secolul al IV-lea–1453)
o 2.4Perioada otomană (secolul al XV-lea–1821)
o 2.5Războiul Grec de Independență (1821–1832)
o 2.6Secolul al XIX-lea
o 2.7Din secolul al XX-lea până în prezent
 3Geografia și clima
 4Politica
o 4.1Partide politice
o 4.2Lege și justiție
o 4.3Relațiile externe
o 4.4Armata
o 4.5Împărțire administrativă
 5Economia
o 5.1Introducere
 o 5.2Aderarea la zona euro
o 5.3Criza datoriilor suverane (2010–)
o 5.4Agricultura
o 5.5Industria maritimă
o 5.6Turism
o 5.7Transporturi
o 5.8Telecomunicații
o 5.9Șiință și tehnologie
 6Demografie
o 6.1Orașele
o 6.2Migrația
o 6.3Religia
o 6.4Limbi
o 6.5Educația
o 6.6Sistemul sanitar
 7Cultura
o 7.1Teatru
o 7.2Filosofia
o 7.3Literatura
o 7.4Cinematografia
o 7.5Bucătăria
o 7.6Muzica și dansul
o 7.7Sport
o 7.8Mitologia
o 7.9Sărbători publice
o 7.10Patrimoniul mondial
 8Note de completare
 9Note bibliografice
 10Legături externe

Etimologia[modificare | modificare sursă]

Numele poporului și al țării diferă față de cele utilizate în alte limbi, locuri sau culturi. Deși grecii își
denumesc țara Hellas sau Ellada (în greacă Ελλάς sau Ελλάδα) și numele oficial este Republica
Elenă, în română ea este denumită Grecia, termen latin utilizat de către romani (în
scrierea Graecia), ceea ce înseamnă literal „țara grecilor”, și care derivă el însuși de la numele
grecesc Γραικός (transliterat Graikos). Și în română se utilizează uneori și termenul de Elada.

Istoria[modificare | modificare sursă]

Articol principal: Istoria Greciei.
De la primele prezențe umane până în secolul al III-lea
î.Hr.[modificare | modificare sursă]
Articol principal: Grecia Antică.
Frescă minoică de la Akrotiri din Santorini.

Poarta Leilor⁠(en), Mycenae.

Teritorii și colonii grecești în Perioada Arhaică (750-550 î.Hr.)

Cea mai veche urmă de prezență umană în Balcani, datând de circa 270.000 de ani, se găsește
în peștera Petralona, din provincia grecească actuală Macedonia.[18] Așezările neolitice din Grecia,
datând din mileniul al VII-lea î.Hr.,[18] sunt printre cele mai vechi din Europa, țara aflându-se pe ruta
pe care s-a răspândit revoluția agrară din Orientul Apropiat în Europa.[19]
Grecia este leagănul primelor civilizații europene avansate și locul unde s-a născut civilizația
occidentală,[20][21][22][23][24] începând cu civilizația cicladică din insulele din Marea Egee pe la
3200 î.Hr.,[25] civilizația minoică din Creta (2700–1500 î.Hr.),[24][26] și apoi civilizația miceniană pe
continent (1900–1100 î.Hr.).[26] Aceste civilizații cunoșteau scrisul, forma indescifrabilă de scriere a
civilizației minoice fiind denumită Linear A⁠(en), iar cea a micenienilor, Linear B⁠(en), o veche formă
a limbii grecești. Micenienii i-au asimilat și absorbit treptat pe minoici, dar și civilizația lor s-a prăbușit
violent prin preajma lui 1200 î.Hr., într-o vreme de agitație regională denumită Colapsul din Epoca
Bronzului⁠(en).[27] Aceasta a adus o perioadă denumită Epoca Întunecată, din care lipsesc mărturiile
scrise.
Sfârșitul Epocii Întunecate este datat prin tradiție la anul 776 î.Hr., anul primelor Jocuri
Olimpice.[28] Iliada și Odiseea, textele fundamentale ale literaturii occidentale, sunt considerate a fi
fost compuse de Homer în secolele al VIII-lea–al VII-lea î.Hr..[29][30] Odată cu sfârșitul Epocii
Întunecate, au apărut diferite regate și orașe-stat în toată peninsula greacă, care s-au răspândit
până la țărmurile Mării Negre, Italia de Sud (în latinăMagna Graecia, sau Grecia Mare) și Asia Mică.
Aceste state și coloniile lor au atins niveluri înalte de prosperitate, care au avut ca efect o explozie
culturală fără precedent, cea a Greciei clasice, exprimată prin arhitectură⁠(en), teatru⁠(en), știință⁠(en),
matematică și filosofie⁠(en). În 508 î.Hr., Clistene a instituit primul sistem democratic de guvernare
în Atena.[31][32]
Până în 500 î.Hr., Imperiul Persan controla teritorii ce se întindeau din zona lor de origine din Iran
până în Grecia și Turcia actuale, și a devenit o amenințare pentru orașele-stat grecești. Tentativele
orașelor-stat din Asia Mică de a răsturna dominația persană au eșuat, iar Persia a invadat statele
Greciei continentale⁠(en) în 492 î.Hr., dar a fost obligată să se retragă după o înfrângere în bătălia de
la Maraton din 490 î.Hr. O a doua invazie a urmat în 480 î.Hr. În ciuda rezistenței eroice din bătălia
de la Termopile, opusă de greci din mai multe orașe, în frunte cu spartanii, forțele persane au prădat
Atena. După mai multe victorii grecești în 480 și 479 î.Hr. la Salamina, Plateea și Mycale⁠(en), perșii
au fost obligați din nou să se retragă. Conflictele militare, denumite Războaiele Medice, au fost
purtate mai ales de Atena și de Sparta. Faptul că Grecia nu era o țară unificată a făcut ca adesea să
apară conflicte între diferitele orașe-stat.

Partenonul de pe Acropola din Atena este unul dintre cele mai cunoscute simboluri ale Greciei clasice.

Cel mai devastator război inter-grec din antichitatea clasică a fost Războiul Peloponesiac (431–404
î.Hr.), care a marcat decăderea Imperiului Atenian din statutul de principală putere a Greciei Antice.
Atât Atena, cât și Sparta au fost ulterior depășite de Teba și apoi de Macedonia, ultima unificând
lumea greacă în Liga de la Corint, sub conducerea lui Filip al II-lea, care a fost ales conducător al
primului stat grec unificat din istorie.
După asasinarea lui Filip al II-lea, fiul său, Alexandru al III-lea cel Mare a preluat conducerea Ligii de
la Corint și a declanșat o invazie a Imperiului Persan cu forțele combinate ale tuturor orașelor-stat
grecești în 334 î.Hr. După victoriile grecilor în bătăliile de la Granicus, Issus⁠(en) și Gaugamela, grecii
au ocupat Susa și Persepolis, capitala ceremonială a Persiei, în 330 î.Hr. Imperiul lui Alexandru cel
Mare se întindea din Grecia în vest până în actualul Pakistan în est, și până în Egipt în sud.
Înainte de moartea sa subită în 323 î.Hr., Alexandru plănuia și o invazie a Arabiei. Moartea sa a
cauzat prăbușirea vastului său imperiu, care a fost divizat în mai multe regate, cele mai cunoscute
fiind Imperiul Seleucid și Egiptul Ptolemaic⁠(en). Printre alte stat fondate de greci se numără Regatul
Greco-Bactrian și Regatul Greco-Indian⁠(en) în India. Numeroși greci au migrat
către Alexandria, Antiohia, Seleucia⁠(en) și în numeroase alte orașe elenistice din Asia și din
Africa.[33] Deși unitatea politică a imperiului lui Alexandru nu a putut fi conservată, ea a dus la o
dominație a civilizației elenistice și a limbii grece în teritoriile cucerite de Alexandru, ce a durat cel
puțin două secole, și, în cazul unor părți din țărmul estic al Mediteranei, considerabil mai mult.[34]
Perioadele elenistică și romană (323 î.Hr.–secolul al IV-lea
d.Hr.)[modificare | modificare sursă]
Articole principale: Grecia elenistică și Grecia romană.
Mecanismul de la Antikythera (c. 100 î.Hr.) este considerat a fi cel mai vechi calculator analog mecanic
(Muzeul Național de Arheologie de la Atena⁠(en)).

Detaliu din Mozaicul Alexandru⁠(en), ce îl prezintă pe Alexandru cel Mare pe calul său, Bucephalus⁠(en).

Rotunda⁠(en) romană din Salonic.

După o perioadă de derută ce a urmat morții lui Alexandru, dinastia Antigonidă⁠(en), inițiată de unul
dintre generalii lui Alexandru, a preluat controlul asupra Macedoniei până în 276 î.Hr., precum și
hegemonia asupra majorității orașelor-stat grecești.[35]Începând cu circa anul 200 î.Hr., Republica
Romană a devenit din ce în ce mai implicată în chestiunile grecești și s-a implicat într-o serie de
războaie cu Macedonia⁠(en).[36] Înfrângerea Macedoniei în bătălia de la Pydna⁠(en) din 168 î.e.n. a fost
începutul sfârșitului puterii Antigonizilor în Grecia.[37] În 146 î.Hr., Macedonia a fost anexată ca
provincie a Romei, restul Greciei devenind protectorat roman.[36][38]
Cucerirea romană a fost deplină la 27 î.Hr., când împăratul roman Augustus a anexat restul Greciei
și a organizat-o sub forma provinciei senatoriale⁠(en) Achaea.[38] În ciuda superiorității militare, romanii
admirau realizările culturii grecești și s-au lăsat puternic influențați⁠(en) de ele, de unde și celebra
afirmație a lui Horațiu: Graecia capta ferum victorem cepit („Grecia, deși cucerită, și-a luat cuceritorul
prizonier”).[39] Știința, tehnologia și matematica grecești sunt în general considerate a fi ajuns la un
apogeu în timpul perioadei elenistice.[40]
Comunitățile vorbitoare de greacă din estul elenizat au contribuit la răspândirea creștinismului
timpuriu în secolele al II-lea și al III-lea,[41] și primii lideri și autori creștini (cel mai cunoscut
fiind apostolul Pavel) erau în general vorbitori de greacă,[42] deși niciunul nu era originar din Grecia.
Grecia însăși avea o tendință de a rămâne la păgânism și nu a fost un centru influent al
creștinismului timpuriu: de fapt, unele practici religioase ale Greciei Antice au rămas utilizate până la
sfârșitul secolului al IV-lea,[43] iar unele zone, cum ar fi Peloponezul de sud-est, au rămas păgâne
până în secolul al X-lea.[44]
Perioada medievală (secolul al IV-lea–1453)[modificare | modificare sursă]
Articol principal: Imperiul Bizantin.
Imperiul Bizantin la maxima sa întindere în timpul lui Iustinian I, în anul 555

După căderea Imperiului Roman de Apus în secolul al V-lea, Imperiul Roman de Răsărit este
denumit prin convenție Imperiul Bizantin (deși la acea vreme, era denumit simplu „Imperiul Roman”)
și a continuat să existe până în 1453. Cu capitala la Constantinopol, limba și literatura sa erau
grecești, iar religia predominant creștină ortodoxă.[45]
Începând cu secolul al IV-lea, teritoriile balcanice ale imperiului, inclusiv Grecia, au suferit de pe
urma dislocărilor de populație cauzate de Invaziile Barbare. Raidurile și expedițiile de jaf
ale goților și hunilor din secolele al IV-lea–al V-lea, împreună cu invazia slavă a Greciei din secolul al
VII-lea, au avut ca rezultat o prăbușire dramatică a autorității imperiale în peninsula greacă.[46] După
invazia slavilor, guvernul imperial mai păstra control doar asupra insulelor și zonelor de coastă,
anume asupra orașelor Atena, Corint și Salonic, în timp ce unele zone montane din interior rezistau
invaziei și continuau să recunoască autoritatea imperială, fără însă a fi ajutate.[46] În afara acestor
zone, se consideră în general că a avut loc și o așezare a slavilor, deși pe o scară foarte
redusă.[47][48]

Palatul Marelui Maestru al Cavalerilor de Rodos⁠(en), rămășiță a stăpânirii Ordinul Ospitalierilor de pe insulă.

Palatul Mystras, rămășiță a despotatului Moreei⁠(en).

Recuperarea provinciilor pierdute de bizantini a început către sfârșitul secolului al VIII-lea și o mare
parte din peninsula greacă a revenit sub control imperial treptat, de-a lungul secolului al IX-
lea.[49][50] Acest proces a fost facilitat de un mare influx de greci din Sicilia și din Asia Mică spre
peninsula greacă, în timp ce, simultan, numeroși slavi cădeau prizonieri sau se reașezau în Asia
Mică, iar cei care rămâneau erau asimilați.[47] În secolele al XI-lea și al XII-lea, revenirea stabilității a
avut ca rezultat o puternică creștere economică – mult mai puternică decât în teritoriile anatoliene
ale imperiului.[49]
După cruciada a patra și căderea Constantinopolului în fața „latinilor” în 1204, mare parte din Grecia
a căzut rapid sub dominație francă[51] (perioada a fost denumită Frankokratia⁠(en)) sau venețiană în
cazul unora dintre insule.[52] Reînființarea Imperiului Bizantin la Constantinopol în 1261 a fost însoțită
de recuperarea a mare parte din teritoriul peninsulei grecești, deși principatul franc al
Aheei⁠(en) din Peloponez a rămas o importantă putere regională până în secolul al XIV-lea, în timp ce
insulele au rămas în mare parte sub control genovez sau venețian.[51]
În secolul al XIV-lea, mare parte din peninsula greacă a fost pierdută de Imperiu după ce mai
întâi sârbii și apoi otomanii au ocupat teritoriu imperial.[53] Până la începutul secolului al XV-lea,
înaintarea otomană a dus la limitarea teritoriului bizantin din Grecia în principal la Despotatul
Moreei⁠(en) din Peloponez.[53] După căderea Constantinopolului în mâinile otomanilor în 1453, Morea
a fost ultima rămășiță a Imperiului Bizantin care a rezistat în fața turcilor. Aceasta a căzut și ea în
mâinile lor în 1460, desăvârșind cucerirea otomană a Greciei continentale.[54] După cucerirea
turcească, numeroși cărturari bizantini, care până atunci conservaseră cunoașterea antică
grecească, au fugit în Occident, luând cu ei numeroase volume de literatură și contribuind astfel
semnificativ la Renaștere.[55]
Perioada otomană (secolul al XV-lea–1821)[modificare | modificare sursă]
Vezi și: Fanarioți

Castelul bizantin de la Anghelokastro⁠(en) a rezistat cu succes asediului otoman în primul atac asupra Insulei
Corfu din 1537, în asediul din 1571, și în marele asediu din 1716 care i-a forțat pe turci să renunțe la cucerirea
insulei.[56]

Turnul Alb din Salonic⁠(en), una dintre cele mai cunoscute structuri otomane rămase în Grecia.

În timp ce mare parte a Greciei continentale și a insulelor din Marea Egee erau sub control otoman
până la sfârșitul secolului al XV-lea, Ciprul și Creta rămăseseră teritoriu venețian și nu au căzut în
mâinile otomanilor decât în 1571, respectiv în 1670. Singura parte a lumii vorbitoare de limba greacă
ce a scăpat de o îndelungată stăpânire otomană au fost Insulele Ionice, care au rămas venețiene
până la cucerirea lor de către Prima Republică Franceză în 1797, după care au trecut în
mâinile Regatului Unit în 1809 până la reunificarea cu Grecia în 1864.[57][necesită pagina]
În timp ce grecii din Insulele Ionice și cei din Constantinopol trăiau în prosperitate, cei din urmă
obținând poziții puternice în cadrul administrației otomane,[57][necesită pagina] mare parte din populația
Greciei continentale a suferit consecințele economice ale cuceririi turcești. S-au impus taxe grele, și
în ultimii ani ai Imperiului Otoman s-a aplicat o politică de creare a domeniilor ereditare, care a dus
la iobăgirea populației grecești.[58]
Biserica Ortodoxă Greacă și Patriarhia Ecumenică de Constantinopol erau considerate de guvernele
otomane ca autorități dominante asupra întregii populații ortodoxe din Imperiul Otoman, indiferent
dacă era sau nu grecească. Deși statul otoman nu a obligat pe cei ce nu erau musulmani să se
convertească la Islam, creștinii se confruntau cu diferite tipuri de discriminări care le confereau statut
de cetățeni de rang inferior ai Imperiului Otoman. Discriminările împotriva creștinilor, în special când
erau combinate cu rele tratamente aplicate de autoritățile otomane locale, au dus la unele convertiri
de fațadă la Islam. În secolul al XIX-lea, numeroși „cripto-creștini” s-au întors la vechea lor credință
religioasă.[57][necesită pagina]
Natura administrației otomane a Greciei era însă variată, și era aplicată arbitrar și adesea
dur.[57][necesită pagina] Unele orașe aveau guvernatori numiți de sultan, în timp ce altele (cum ar fi Atena)
se bucurau de o oarecare autonomie. Regiunile muntoase din interior și numeroase insule au rămas
practic autonome față de statul otoman timp de mai multe secole.[57][necesită pagina]
Când izbucneau conflicte militare între Imperiul Otoman și alte state, grecii se răsculau de obicei
împotriva Imperiului, cu doar câteva excepții. Înainte de revoluția greacă, existaseră câteva războaie
în care grecii au luptat împotriva otomanilor, notabile fiind participarea grecilor în bătălia de la
Lepanto din 1571, Răscoalele Țărănești din Epir⁠(en) din 1600–1601, Războiul din Moreea⁠(en) din
1684–1699, și Revolta lui Orlov instigată de ruși în 1770, care avea ca scop dezmembrarea
Imperiului Otoman în folosul intereselor rusești.[57][necesită pagina] Aceste ridicări la luptă au fost
înăbușite de otomani cu mari vărsări de sânge.[59][60]
Secolele al XVI-lea și al XVII-lea sunt considerate ca un fel de „epocă întunecată” a istoriei grecești,
perspectiva răsturnării dominațîei otomane părând foarte îndepărtate, doar Insulele Ionice rămânând
libere de turci. Corfu a rezistat la trei mari asedii în 1537⁠(en), 1571 și 1716⁠(en), toate soldate cu
respingerea otomanilor. În secolul al XVIII-lea, însă, a apărut o clasă înstărită și răspândită de
negustori greci. Aceștia au ajuns să domine comerțul în interiorul Imperiului Otoman, înființând
comunități în bazinul Mediteranei, în Balcani și chiar în Europa Occidentală. Deși cucerirea otomană
tăiase legăturile Greciei cu mișcările intelectuale europene ale vremii, cum ar fi Reforma
Protestantă și iluminismul, aceste idei, împreună cu idealurile Revoluției Franceze și
ale naționalismului romantic⁠(en) au început să pătrundă în lumea greacă prin intermediul diasporei
mercantile.[57][necesită pagina] Spre sfârșitul secolului al XVIII-lea, Rigas Feraios, primul revoluționar care
și-a închipuit un stat grec independent, a publicat o serie de documente legate de independența
Greciei, inclusiv un imn național și, la Viena, prima hartă detaliată a Greciei, dar a fost ucis de agenți
otomani în 1798.[57][necesită pagina][61]
Războiul Grec de Independență (1821–1832)[modificare | modificare sursă]
Articol principal: Războiul de independență al Greciei.

Ruperea asediului de la Missolonghi, în timpul Războiului Grec de Independență (1821–1830), de Theodoros

Vryzakis⁠(en).

În 1814, a fost înființată o societate secretă denumită Filiki Eteria („Societatea Prietenilor”) cu scopul
eliberării Greciei. Eteria a pus la cale, împreună cu revoluționari din toate popoarele din Balcani,
declanșarea de revoluții simultane în Pelopones, în Principatele Dunărene și
la Constantinopol. Prima dintre aceste revoluții a izbucnit la 4 februarie 1821 în Țara
Românească sub conducerea localnicului Tudor Vladimirescu, susținută de o revoluție declanșată
cu o lună mai târziu de Alexandru Ipsilanti dar, dezavuată de țarul rus pe al cărui suport se bizuiau,
acțiunea a fost rapid înăbușită de otomani. Evenimentele au declanșat însă reacții în lanț și la 17
martie 1821 manioții⁠(en) din Pelopones au declarat război otomanilor.[62]
Până la sfârșitul lunii, întregul Pelopones era în război deschis contra otomanilor și în octombrie
1821, grecii conduși de Theodoros Kolokotronis cuceriseră Tripolița. Revolta peloponesiacă a fost
rapid urmată de alte insurecții în Creta, Macedonia și în Grecia Centrală, care însă aveau să fie
rapid înăbușite. Între timp însă, marina grecească improvizată reușea să învingă flotele otomane
din Marea Egee și să împiedice sosirea pe mare a întăririlor otomane. În 1822 și 1824, turcii și
egiptenii au devastat insulele, inclusiv Chiosul și Psara⁠(en), comițând masacre nediscriminatorii ale
populației.[62]Aceste acțiuni au avut ca efect galvanizarea opiniei publice din Europa Occidentală în
favoarea rebelilor greci.[57][necesită pagina]
Au apărut însă tensiuni între diferite facțiuni grecești, care au dus la două războaie civile
consecutive. Între timp, sultanul otoman a negociat cu Mehmet Ali al Egiptului⁠(en), care a acceptat
să-l trimită pe fiul său Ibrahim Pașa⁠(en) și Grecia cu o armată pentru a suprima revolta în schimbul
unor teritorii. Ibrahim a debarcat în Pelopones în februarie 1825 și a obținut rapid victorii: până la
sfârșitul lui 1825, mare parte din Pelopones era sub control egiptean, iar orașul Missolonghi—
asediat de turci din aprilie 1825—a căzut în aprilie 1826. Deși Ibrahim a fost învins în Mani, el a
reușit să înabușe mare parte din revolta peloponesiacă că a recucerit Atena.
După ani de negocieri, trei Mari Puteri, Rusia, Regatul Unit și Franța, au hotărât să intervină în
conflict. Fiecare țară a trimis câte o flotă în Grecia. La vestea că flotele combinate otomano-egiptene
se pregăteau să atace insula grecească Hydra⁠(en), flota aliată a interceptat-o pe cea otomano-
egipteană la Navarino. După o săptămână de expectativă, au izbucnit luptele ce s-au soldat cu
distrugerea flotei turco-egiptene. O forță expediționară franceză⁠(en) a fost trimisă pentru a
supraveghea evacuarea armatei egiptene din Pelopones, în timp ce grecii au ocupat o parte din
Grecia Centrală până în 1828. Ca urmare a anilor de negocieri, prin Protocolul de la Londra⁠(en), în
1830, a fost recunoscută independența unui stat grecesc incipient.
Secolul al XIX-lea[modificare | modificare sursă]
Vezi și: Regatul Greciei

Intrarea Regelui Otto în Atena, Peter von Hess, 1839.

În 1827, Ioannis Kapodistrias, din Corfu, a fost ales ca primul guvernator al noii republici. În urma
asasinării lui în 1831, Marile Puteri au instaurat o monarhie sub domnia lui Otto, din Casa de
Wittelsbach originară din Bavaria. În 1843, o revoltă l-a făcut pe rege să accepte o constituție și o
adunare reprezentativă.
Din cauza domniei sale autoritare, el a fost în cele din urmă detronat în 1862 și după un an înlocuit
cu prințul Wilhelm al Danemarcei, care a luat numele de George I și a adus cu el Insulele Ionice ca
dar de încoronare din partea Regatului Unit. În 1877, Charilaos Trikoupis⁠(en), creditat cu o imporantă
îmbunătățire a infrastructurii din țară, a limitat puterea monarhiei de a influența Adunarea Națională
prin impunerea regulii votului de încredere ce trebuie acordat oricărui potențial șef al guvernului.
Corupția, combinată cu cheltuielile mari ale lui Trikoupis pe proiecte necesare de infrastructură, cum
ar fi Canalul Corintului⁠(en), au dus la impozitarea exagerată și la slăbirea economiei grecești,
obligând declararea insolvenței publice în 1893 și acceptarea impunerii Controlului Financiar
Internațional pentru plata datoriilor naționale. O altă problemă politică în secolul al XIX-lea era una
unic grecească: problema limbii oficiale. Grecii vorbeau o formă de greacă denumită „demotică”.
Mare parte din elite o considerau însă pe aceasta un dialect țărănesc și erau hotărâți să restaureze
greaca veche.
Evoluția teritorială a Regatului Greciei până la 1947.

Ca urmare, documentele guvernamentale se publicau în greaca Katharevousa⁠(en) (purificată), o

formă pe care puțini greci obișnuiți știau să o citească. Liberalii favorizau recunoașterea demoticii ca
limbă națională, dar conservatorii și Biserica Ortodoxă s-au opus oricărui efort în acest sens, până
într-acolo încât, atunci când Noul Testament a fost tradus în demotică în 1901, au izbucnit revolte în
Atena și guvernul a căzut (Evangeliaka). Chestiunea avea să continue să otrăvească viața politică
grecească până în anii 1970.
Toți grecii erau uniți, însă, în hotărârea de a elibera și restul provinciilor vorbitoare de greacă de sub
control otoman. Mai ales în Creta, o o revoltă prelungită în 1866–1869⁠(en) agitase spiritele. Când a
izucnit războiul între Rusia și Imperiul Otoman în 1877, sentimentul popular grec era în favoarea
rușilor, dar Grecia era prea îngrijorată de perspectiva unei intervenții britanice pentru a intra oficial în
război. Cu toate acestea, în 1881, Tesalia și mici părți din Epir au fost transferate Greciei ca urmare
a tratatului de la Berlin, deși Creta a rămas la otomani.
Grecii din Creta au continuat să se răscoale și în 1897, guvernul grec al lui Theodoros Deligiannis,
cedând presiunii populare, a declarat război otomanilor. În Războiul Greco-Turc ce a urmat, slab
pregătita și slab dotata armată greacă a fost învinsă de otomani. Prin intervenția Marilor Puteri însă,
Grecia a pierdut doar puțin teritoriu de-a lungul graniței, iar Creta a devenit stat autonom⁠(en) condus
de prințul George al Greciei.
Din secolul al XX-lea până în prezent[modificare | modificare sursă]

Soldați germani ridicând Reichskriegsflagge⁠(en) pe Acropola din Atena. Avea să fie dat jos într-una dintre
primele acțiuni ale rezistenței grecești.
La sfârșitul Războaielor Balcanice, întinderea teritorială și demografică a Greciei crescuse. În anii ce
au urmat, lupta dintre Constantin I și charismaticul prim ministru Eleftherios Venizelos pe tema
politicii externe a țării în ajunul Primului Război Mondial a dominat scena politică a țării, și a împărțit
țara în două grupuri antagonice. De-a lungul unei părți din Primul Război Mondial, Grecia a avut
două guverne, un guvern pro-german regalist la Atena și un guvern pro-britanic, venizelist
la Salonic. Cele două guverne au fost unificate în 1917, când Grecia a intrat oficial în război de
partea Antantei.
După Primul Război Mondial, Grecia a încercat să anexeze noi teritorii din Asia Mică, o regiune care
la acea vreme avea o numeroasă populație greacă, dar a fost învinsă în Războiul Greco-Turc din
1919–1922⁠(en), care a avut ca rezultat un masiv schimb de populații între cele două
țări⁠(en) conform Tratatului de la Lausanne.[63] Conform diferitelor surse,[64] câteva sute de mii de greci
pontici au murit în această perioadă în ceea ce este uneori denumit genocidul grecilor pontici⁠(en).[65]
Epoca ce a urmat a fost una marcată de instabilitate, umbrită de dificila misiune de a introduce un
milion și jumătate de refugiați greci din Turcia în societatea grecească. Populația greacă
a Istanbulului a scăzut de la 300.000 în 1900 la circa 3.000 în 2001.[66]
După evenimentele dezastruoase din Asia Mică, monarhia a fost abolită după un referendum ținut în
1924 și s-a declarat a Doua Republică Elenă⁠(en). Premierul Georgios Kondylis⁠(en) a preluat puterea în
1935 și a abolit efectiv republica reinstaurând monarhia printr-un nou referendum în 1935. În anul
următor, a urmat o lovitură de stat care l-a instaurat pe Ioannis Metaxas ca lider al unui regim
dictatorial denumit Regimul de la 4 August⁠(en). Deși stat totalitar, Grecia a rămas în relații bune cu
Regatul Unit și nu s-a aliat cu Axa.
La 28 octombrie 1940, Italia fascistă a cerut capitularea Greciei, dar administrația greacă a refuzat
și, în Războiul Greco-Italian care a urmat, Grecia a respins forțele italiene în Albania,
aducând Aliaților prima victorie terestră împotriva Axei. Țara avea în cele din urmă să cadă în fața
unor forțe germane trimise de urgență în Bătălia Greciei. Ocupanții germani s-au confruntat totuși cu
probleme grave cauzate de rezistența grecească. Peste 100.000 de civili au murit de foame în iarna
lui 1941–1942, și marea majoritate a evreilor au fost deportați și uciși în lagărele naziste de
concentrare.[67]
După eliberare, Grecia a trecut printr-un război civil între comuniști și anticomuniști, care a dus la
devastare economică și grave tensiuni sociale între dreapta și stânga predominant comunistă,
tensiuni ce au durat treizeci de ani.[68] Următoarele două decenii au fost caracterizate prin
marginalizarea stângii în sferele politică și socială, dar și printr-o rapidă creștere economică parțial
generată de Planul Marshall.
Demiterea guvernului centrist al lui Georgios Papandreou de către regele Constantin al II-lea în iulie
1965 a dus la o nouă perioadă de agitație politică, ce a culminat cu lovitura de stat de la 21 aprilie
1967 și instaurarea Regimul Coloneilor⁠(en). Suprimarea brutală a Revoltei de la Politehnica din
Atena⁠(en) la 17 noiembrie 1973 a transmis unde de șoc prin regimul dictatorial, și printr-o
contralovitură de stat a fost instaurat ca dictator generalul de brigadă Dimitrios Ioannidis ca dictator.
La 20 iulie 1974, în urma invadării insulei Cipru de către Turcia⁠(en), regimul s-a prăbușit.
Fostul prim ministru Konstantinos Karamanlis a fost invitat să se întoarcă de la Paris, unde trăise în
exil autoimpus din 1963, momentul marcând începutul epocii Metapolitefsi⁠(en). Primele alegeri
multipartid de după 1964 s-au ținut la prima aniversare a revoltei de la Politehnică. La 11 iunie 1975
a fost promulgată o constituție democrată și republicană după un referendum⁠(en) în care locuitorii au
ales să nu restaureze monarhia.
Între timp, Andreas Papandreou a înființat Mișcarea Socialistă Pan-elenă⁠(en) (PASOK) ca răspuns la
partidul de orientare conservatoare Noua Democrație⁠(en) al lui Karamanlis, cele două formațiuni
politice alternând la guvernare de atunci. Grecia a aderat din nou la NATO în 1980.[69]
Grecia a devenit al zecelea membru al Comunităților Europene (structură subsumată ulterior
de Uniunea Europeană) la 1 ianuarie 1981, aducând o perioadă de creștere susținută. Investiții pe
scară largă în întreprinderi industriale și în infrastructură, precum și fondurile europene și veniturile
crescânde provenite din turism, navigație comercială și un sector al serviciilor în rapidă creștere au
ridicat standardul de viață la un nivel fără precedent. Relațiile cu Turcia vecină, încordate prin
tradiție, s-au ameliorat după ce ambele țări au fost lovite de cutremure succesive în 1999, ceea ce a
dus la ridicarea vetoului grecesc împotriva candidaturii Turciei la aderarea la Uniunea Europeană.
Țara a adoptat moneda euro în 2001 și a găzduit Olimpiada de vară din 2004 la Atena.
Mai recent, Grecia a suferit mult de pe urma recesiunii de la sfârșitul anilor 2000⁠(en) și a jucat un rol
central în criza datoriilor suverane din Europa⁠(en). Criza datoriei publice grecești⁠(en), criza economică
și protestele ce au urmat⁠(en) au perturbat puternic politica internă și au amenințat în mod repetat
piețele financiare europeană și globală de la începutul crizei în 2010.

Geografia și clima[modificare | modificare sursă]

Articol principal: Geografia Greciei.

Albania

Macedonia

Bulgaria

Turcia

Grecia
ATENA
Salonic

Kavala

Thasos

Alexandroupoli

Samotracia

Corfu
Igoumenitsa

Larissa

Volos

Lamia

Ioannina

Chalcis

Patras

Corint

Nafplion

Sparta

Kalamata

Areopoli

Pireu

Eleusina

Laurium

Heraklion

Macedonia
Tracia
Epir
Tesalia
Evia
Grecia Centrală
Pelopones
Muntele Olimp

Lefkada

Kefalonia

Zakynthos

Lemnos

Lesbos

Chios

Samos

Andros

Tinos

Mykonos

Icaria

Patmos

Naxos

Milos

Santorini

Kos

Rhodos

Karpathos

Kassos
 Kythira

Gavdos

Marea
Egee
Marea Cretei
Marea
Myrtoană
Marea
Ionică
Marea
Mediterană
Creta
Insulele
Egeene
Cicladele
Dodecanezele
Insulele
Ionice

Grecia este formată dintr-o parte continentală muntoasă și peninsulară, întinzându-se în mare în
capătul sudic al Peninsulei Balcanice, terminându-se cu peninsula Pelopones (separată de restul
continentului printr-un canal⁠(en) prin Istmul Corintului⁠(en)). Datorită coastei deosebit de complexe și
datorită numeroaselor insule, Grecia are a unsprezecea cea mai lungă coastă din lume, cu
13.676 km;[70] frontiera sa terestră este de doar 1.160 km. Țara se află aproximativ între paralelele
de 34° și 42° latitudine nordică, și între meridianele de 19° și 30° longitudine estică.
Grecia are un număr mare de insule, între 1.200 și 6.000, în funcție de definiție,[71] dintre care 227
sunt locuite. Creta este cea mai mare și mai populată; Euboea, separată de continent
prin Strâmtoarea Euripus⁠(en) lată de 60 m, este a doua ca mărime, urmată de Rhodos și Lesbos.
Insulele grecești sunt grupate prin tradiție în următoarele arhipelaguri: Insulele Argo-Saronice⁠(en) din
Golful Saronic de lângă Atena, Cicladele, o colecție mare dar densă ce ocupă partea centrală a
Mării Egee, Insulele Egeene de Nord⁠(en), o grupare aproximativă aflată în largul coastei vestice a
Turciei, Dodecanezele, o altă mulțime vagă de insule din sud-est, aflate între Creta și
Turcia, Sporadele⁠(en), un grup mic și compact în largul coastei Euboeei de nord-est, Insulele Ionice,
aflate la vest de continent în Marea Ionică.
Optzeci la sută din teritoriul Greciei este format din munți și dealuri, ceea ce face țara să fie una
dintre cele mai muntoase din Europa. Muntele Olimp, sălașul mitic al zeilor greci⁠(en), culminează cu
vârful Mytikas 2.917 m, cel mai înalt din țară. Grecia vestică are mai multe lacuri și zone umede și
este dominată de Munții Pindului. O continuare a Alpilor Dinarici, acest lanț atinge o altitudine
maximă de 2.637 m în vârful Smolikas⁠(en)(al doilea din Grecia), și de-a lungul istoriei a constituit o
importantă barieră împotriva transportului dintre est și vest.
Hartă fizică a Greciei.

Munții Pindului continuă în Peloponesul central, trece insulele Kythera și Antikythera și ajung până în
sud-vestul Egeei, în Insula Creta unde se termină. Insulele din Egee sunt de fapt culmi ale unor
munți submarini ce au constituit odată o prelungire a continentului. Munții Pindului sunt caracterizați
de creste înalte și abrupte, adesea întretăiate de văi adânci și de alte peisaje carstice.
Spectaculoasele chei Vikos⁠(en), parte din Parcul Național Vikos-Aoos⁠(en) din Munții Pindului, sunt
trecute în Cartea Recordurilor Guinness ca cele mai adânci chei din lume.[72] O altă formațiune
remarcabilă sunt stâlpii de piatră Meteora, în vârful cărora au fost construite mănăstiri ortodoxe
medievale.

Golful Navagio (al „Naufragiului”), Zakynthos

Muntele Olimp

Nord-estul Greciei are alți munți de altitudini mari, Rodopii, care se întind în regiunea Macedoniei de
Est și Traciei; zona ese acoperită cu întinse păduri seculare, inclusiv celebra pădure Dadia
din unitatea regională Evros⁠(en), din nord-estul extrem al țării.
Câmpii întinse sunt amplasate în principal în regiunile Tesalia, Macedonia Centrală și Tracia. Ele
constituie regiuni economice-cheie, fiind printre puținele zone cu terenuri arabile. Specii marine rare,
cum ar fi focile și Broasca țestoasă de mare⁠(en) trăiesc în mările din jurul Greciei continentale, în timp
ce densele sale păduri sunt habitat pentru ursul brun, râsul, căprioară și capră sălbatică.
Clima Greciei este în principal mediteraneană cu ierni blânde și umede și cu veri uscate și
călduroase. Acest tip de climă este prezent în toate zonele de coastă, inclusiv în Atena, în Ciclade,
Dodocaneze, Creta și Pelopones, în Insulele Ionice și în unele părți din Grecia continentală centrală.
Munții Pindului afectează puternic clima din țară, zonele de la vest de munți fiind considerabil mai
umede în medie (din cauza expunerii mai mari la vânturile de vest care aduc umezeală) decât cele
aflate la est de munți (din cauza unui efect de umbră pluviometrică⁠(en)).
Zonele montane din Grecia de nord-vest (părți din Epir, Grecia Centrală, Tesalia, Macedonia de
Vest) ca și în zonele centrale muntoase ale Peloponesului – inclusiv părți din
regiunile Aheea, Arcadia și Laconia – prezintă o climă alpină⁠(en) cu zăpezi abundente. Zonele
interioare ale Greciei nordice, din Macedonia centrală și din Macedonia de Est și Tracia prezintă
o temperate climate⁠(en), cu ierni reci și umede și cu veri calde și uscate marcate de furtuni frecvente.
Zăpada cade anual în munți și în nordul țării, apărând însă uneori și în zonele mai joase, cum ar fi
Atena.
Fitogeografic, Grecia aparține regatului boreal⁠(en) și este împărțită între provincia est-mediteraneană
a regiunii mediteraneene⁠(en) și provincia ilirică a regiunii circumboreale⁠(en). Conform World Wide Fund
for Nature și Agenției Europene de Mediu⁠(en), teritoriul Greciei poate fi împărțit în șase
ecoregiuni: pădurile de foioase ilire⁠(en), pădurile de amestec ale Munților Pindului⁠(en), pădurile de
amestec balcanice⁠(en), pădurile de amestec din RodopiRhodope montane mixed forests, pădurile de
amestec și de sclerofile ale Egeei și Turciei de Vest, și pădurile mediteraneene din Creta.

Politica[modificare | modificare sursă]

Nafplion, prima capitală a Greciei moderne.

Parlamentul Elen⁠(en) din centrul Atenei.

Grecia este o republică parlamentară.[73] Șeful de stat este președintele Greciei care este ales de
către Parlamentul Greciei pentru un mandat de 5 ani.[73] Actuala constituție a fost redactată și
adoptată de al Cincilea Parlament Revizionar al Elenilor și a intrat în vigoare în 1975 după
căderea juntei militare din 1967–1974⁠(en). Ea a fost revizuită de atunci de trei ori, în 1986, 2001
și2008. Constituția, formată din 120 de articole, stipulează separarea puterilor în stat între
ramurile executivă, legislativă și judecătorească, acordând garanții extinse (întărite în 2001) pentru
drepturile cetățenești și sociale.[74][75] Dreptul de vot pentru femei este garantat printr-un
amendament la Constituția din 1952.
Conform Constituției, puterea executivă este exercitată de președinte și de guvern.[73] De la
amendamentul din 1986, rolul președintelui a fost redus semnificativ la unul în mare parte
ceremonial; puterea politică se află astfel în principal în mâinile primului ministru.[76] Postul de prim
ministru, șeful guvernului Greciei, aparține actualului lider al partidului politic ce poate obține un vot
de încredere în Parlament. Președintele numește formal primul ministru și, la recomandarea sa,
numește și concediază alți membri ai guvernului.[73]
Contele Ioannis Kapodistrias (1776–1831), primul șef al statului, guvernator al Greciei independente și fondator
al statului grec modern.

Puterea legislativă este exercitată de un parlament unicameral cu 300 de membri.[73] Legile adoptate
de Parlament sunt promulgate de președinte.[73] La fiecare patru ani se țin alegeri parlamentare, dar
președintele este obligat să dizolve parlamentul mai devreme, la propunerea guvernului, în condițiile
unor probleme naționale de importanță excepțională.[73]Președintele este obligat să dizolve
parlamentul și în cazul în care opoziția adoptă o moțiune de neîncredere.[73]
Partide politice[modificare | modificare sursă]

Prokopis Pavlopoulos, președintele Republicii Elene din 2015.

De la restaurarea democrației, sistemul bipartid grecesc a fost dominat de partidul liberal-

conservator Noua Democrație⁠(en)(ND) și de cel social-democrat Mișcarea Socialistă Pan-
elenă⁠(en) (PASOK).[b] Alte partide importante sunt Partidul Comunist al Greciei⁠(en) (KKE), Coaliția
pentru o Stângă Radicală (SYRIZA), Adunarea Populară Ortodoxă⁠(en) (LAOS) și Asociația Populară
– Zorii de Aur.
În 2010, din ND și din SYRIZA s-au mai desprins două partide, Alianța Democrată⁠(en) (DS) centrist-
liberală, și Stânga Democrată⁠(en)(DA) de centru-stânga. Georgios Papandreou⁠(en), președintele
PASOK, a câștigat alegerile legislative din octombrie 2009⁠(en) cu o majoritate în Parlament de 160 de
locuri din 300. Noul guvern a depus jurământul la 20 iunie 2011, și a primit un vot de încredere la
limită la 22 iunie, cu 155 de voturi pentru, 143 împotrivă, și două absențe.[77]
De la începutul crizei datoriilor publice, în 2009, cele două partide majore, Noua Democrație și
PASOK, au suferit o abruptă scădere în sondaje, cele mai recente arătând o susținere între 34% și
48% pentru cele două.[78][79][80][81][82] Sondajele arată susținerea pentru PASOK între 8%[82] și
18%,[78] în timp ce Noua Democrație se află între 18% și 30%.[78][80]
În noiembrie 2011, cele două partide mari, împreună cu Adunarea Populară Ortodoxă⁠(en) au format o
coaliție largă, angajându-se să susțină un guvern de uniune națională⁠(en) condus de fostul
vicepreședinte al Băncii Centrale Europene Lucas Papademos.[83]
Guvernul de coaliție a dus țara în alegerile legislative din mai 2012⁠(en). Puterea partidelor politice
grecești tradiționale, PASOK și Noua Democrație, a scăzut de la 43% la 13%, respectiv de la 33% la
18%, din cauza susținerii de către ele a politicilor Mnimonio⁠(en) și a măsurilor de austeritate. Partidul
stângist SYRIZA a devenit al doilea partid mare, crescând de la 4% la 16%. Niciun partid nu a putut
forma un guvern, ceea ce a dus la repetarea alegerilor în iunie⁠(en). Rezultatul a fost formarea unui
guvern de coaliție format din Noua Democrație (29%), PASOK (12%) și Stânga Democrată (6%).
Lege și justiție[modificare | modificare sursă]
Puterea judecătorească în Grecia este independentă de ramurile executivă și legislativă, și cuprinde
trei curți supreme: Curtea de Casație⁠(en) (Άρειος Πάγος), Consiliul de Stat⁠(en) (Συμβούλιο της
Επικρατείας) și Curtea de Auditori⁠(en) (Ελεγκτικό Συνέδριο). Sistemul judiciar este format și din
instanțe civile, care judecă cauze civile și penale, și din instanțe administrative, care judecă dispute
între cetățeni și autoritățile administrative grecești.
Poliția Elenă⁠(en) (în greacă Ελληνική Αστυνομία) este forța polițienească națională, o agenție foarte
mare, cu responsabilități de la controlul traficului la antiterorism. Ea a fost înființată în forma actuală
în 1984 ca urmare a comasării Jandarmeriei (Χωροφυλακή, Chorofylaki) cu Polițiile Orășenești
(Αστυνομία Πόλεων, Astynomia Poleon).[84]
Relațiile externe[modificare | modificare sursă]

Reprezentare prin:[85] ambasadă – ambasadă în altă țară

consulat general – legație – fără reprezentare – Grecia

Politica externă a Greciei se efectuează prin Ministerul Afacerilor Externe⁠(en), al cărui actual ministru
este Evangelos Venizelos⁠(en) de la PASOK. Grecia a dezvoltat o politică regională al cărui obiectiv
este promovarea păcii și stabilității în Balcani, în bazinul Mediteranei, și în Orientul Mijlociu.[86]
Ministerul identifică trei aspecte de importanță deosebită pentru statul grec:
revendicările Turciei privind ceea ce ministerul definește drept suveranitate grecească asupra Mării
Egee și a spațiului său aerian;[87] legitimitatea Republicii Turce a Ciprului de Nord în
insula Cipru;[87] și disputa privind denumirea Republicii Macedonia⁠(en)[87] cu mica țară din Balcani al
cărei nume este similar cu al celei mai mari regiuni din Grecia ca suprafață.
Grecia este membră a mai multor organizații internaționale, inclusiv Consiliul Europei, Uniunea
Europeană, Uniunea Mediteranei și Națiunile Unite, al cărei membru fondator este.
Armata[modificare | modificare sursă]
Ramurile Forțelor Armate Elene
 Forțele Terestre Elene Marina Elenă Forțele Aeriene Elene
Leopard 2A6 HEL MEKO-200 HN F-16 Fighting Falcon

Forțele Armate Elene sunt supervizate de Statul Major Național Elen de Apărare⁠(en) (în greacăΓενικό
Επιτελείο Εθνικής Άμυνας – ΓΕΕΘΑ) și constă din trei ramuri:

 Forțele Terestre Elene⁠(en);

 Marina Elenă⁠(en);
 Forțele Aeriene Elene⁠(en).
Autoritatea civilă pentru armata greacă este Ministerul Apărării Naționale⁠(en). Mai mult, Grecia
întreține Paza de Coastă Elenă⁠(en)pentru aplicarea legii pe mare și pentru operațiuni de căutare și
salvare.
Grecia are serviciu militar obligatoriu pentru bărbați, în timp ce femeile pot îndeplini stagiul militar în
regim de voluntariat. În 2009, serviciul militar în Grecia era de nouă luni pentru bărbații între 19 și 45
de ani. Forțele Armate se îndreaptă însă către un sistem de armată complet profesionistă, iar
guvernul a promis reducerea, apoi abolirea serviciului militar obligatoriu.
Bărbații greci cu vârste cuprinse între 18 și 60 de ani și care trăiesc în zone sensibile din punct de
vedere strategic pot fi obligați să efectueze, contra unei plăți, un serviciu în Garda Națională. Ca
membru NATO, armata greacă participă la exerciții și operațiuni sub auspiciile alianței.
Grecia cheltuiește peste 7 miliarde de dolari anual cu armata, sau 2,3% din PIB, fiind clasată pe
locul 24 în lume.
Împărțire administrativă[modificare | modificare sursă]
De la programul Kallikratis⁠(en), care a reformat organizarea administrativ-teritorială a țării începând
cu 1 ianuarie 2011, Grecia este împărțită în treisprezece regiuni împărțite mai departe în 325
de comune. Cele 54 de foste prefecturi și administrații la nivel de prefectură au fost păstrate în mare
parte ca subunități ale regiunilor. Șapte administrații descentralizate grupează de la una la trei
regiuni în scopuri administrative. Există și o regiune autonomă, Muntele Athos (în greacă Agio Oros,
„Muntele Sfânt”), care se învecinează cu regiunea Macedonia Centrală.

Ari
PIB
N Regi Reșed e Populaț
(miliar
o. une ință (k ie[88]
de)[89]
m²)

€103.3
1 Attica Atena 3,808 1,470 3.812.330
34

Grecia
15,54 €12.53
2 Central Lamia 6,004 546.870
9 0
ă
 Macedo
nia 18,81 €34.45
3 Salonic 7,263 1.874.590
Central 1 8
ă

Heraklio €12.85
4 Creta 8,259 3,189 621.340
n 4

Macedo
nia de Komotin 14,15
5 5,466 606,170 €9.054
Est și i 7
Tracia

6 Epir Ioannina 9,203 3,553 336,650 €5.827

Insulele
7 Corfu 2,307 891 206,470 €4.464
Ionice

Egeea
8 Mytilene 3,836 1,481 197,810 €3.579
de Nord

Pelopon 15,49 €11.23

9 Tripoli 5,981 581,980
es 0 0

Egeea Ermoupo
10 5,286 2,041 308,610 €7.816
de Sud li

14,03 €12.90
11 Tesalia Larissa 5,420 730,730
7 5

Grecia 11,35 €12.12

12 Patras 4,382 680,190
de Vest 0 2

Macedo
13 nia de Kozani 9,451 3,649 282,120 €5.564
Vest

Stat PIB
Arie Populație[
No. autono Capitală 90] (miliarde)[
(km²) 89]
m
 Muntel Format
(14) Karyes 390 151 1,830
e Athos :NA

Economia[modificare | modificare sursă]

Introducere[modificare | modificare sursă]

PIB pe cap de locuitor în 2008 conform Eurostat.

Creșterea economică a Greciei între 1961 și 2010, comparată cu media zonei Euro din 1996. Grecia a intrat în
recesiune în 2009.

Economia Greciei este a 34-a (în termeni nominali) și a 42-a (în termenii parității puterii de
cumpărare) din lume, cu 299[91]sau 304[92] miliarde de dolari PIB, conform statisticilor Băncii
Mondiale pe anul 2011. Grecia este, în plus, a 15-a economie între cele 28 de state membre
ale Uniunii Europene.[93] În termeni de venit pe cap de locuitor, Grecia se clasează pe locul al 29-lea
sau al 33-lea (în funcție de PIB nominal, respectiv în termenii PPC) din lume la 27.875 de dolari,
respectiv 27.624 de dolari.
Grecia este o țară dezvoltată cu standarde de viață ridicate. Economia sa cuprinde sectorul
servicii (85%) și industria (12%), în timp ce agricultura formează 3% din produsul național
brut.[94] Printre cele mai importante sectoare economice se numără turismul (cu 14,9 milioane[95] de
turiști internaționali în 2009, este a șaptea cea mai vizitată țară a Uniunii Europene[95] și a 16-a din
lume[95] de către Organizația Mondială a Turismului); și navigația comercială (cu 16,2%[96] din
capacitatea mondială totală, marina comercială greacă fiind cea mai mare din lume[96]), în timp ce
țara este și un considerabil producător agricol (incluzând culturile de pește) în cadrul uniunii.
Cu o economie mai mare decât a tuturor celorlalte țări balcanice la un loc, Grecia este cea mai mare
economie a Peninsulei Balcanice,[97][98] și un important investitor regional.[97][98] Grecia este al doilea
cel mai mare investitor străin în Albania, al treilea în Bulgaria, în primii trei investitori străini în
România și Serbia și cel mai important partener comercial și cel mai mare investitor străin în
Macedonia. Băncile grecești deschid o nouă filială în Balcani aproape
săptămânal.[99][100][101] Compania greacă de telecomunicații OTE, parte a portofoliului grupului
german Deutsche Telekom a devenit un investitor puternic în fosta Iugoslavie și în alte țări
balcanice.[99]
Economia greacă este clasificată ca avansată[102][103][104][105] și cu high income economy⁠(Economie cu venituri
mari).[106] Grecia este membru fondator al Organizației pentru Cooperare Economică și

Dezvoltare (OECD) și al Organizației pentru Cooperarea Economică în Marea Neagră⁠(en) (BSEC). În

1979 s-a semnat aderarea țării la Comunitățile Europene și la piața unică europeană⁠(en) procesul
fiind terminat în 1982. În ianuarie 2001 Grecia a adoptat moneda unică Euro, înlocuind drahma
grecească la un curs de schimb de 340,75 drahme pentru un euro.[107] Grecia este membră
a Fondului Monetar Internațional și al Organizației Mondiale a Comerțului, și era în 2010 a 31-a țară
din lume după Indicele Globalizării⁠(en) KOF.
Aderarea la zona euro[modificare | modificare sursă]
Grecia a fost acceptată în Uniunea Economică și Monetară a Uniunii Europene⁠(en) de către Consiliul
European la 19 iunie 2000, pe baza mai multor criterii de convergență (rata inflației, deficit bugetar,
datorie publică, dobânzi pe termen lung, rată de schimb) folosind anul 1999 ca an de referință.
După un audit financiar⁠(en)comandat de noul guvern al partidului Noua Democrație în
2004, Eurostat a arătat că statisticile deficitului bugetar fuseseră subestimate.[108]
Majoritatea diferențelor de la nivelul valorilor pentru deficitul bugetar în documentul revizuit au fost
determinate de o schimbare temporară de către noul guvern a practicilor contabile, și anume de
consemnarea cheltuielilor la comandarea materialului militar în loc de consemnarea lor la primirea
materialului.[109] Aplicarea retroactivă a metodologiei ESA95 (începând cu 2000) de către Eurostat a
fost însă cea care a ridicat deficitul bugetar în anul de referință 1999 la 3,38% din PIB, depășind
astfel limita de 3%. Aceasta a dus la afirmații că Grecia nu îndeplinea de fapt toate cele cinci criterii
de aderare la zona euro, și percepția comună a fost că Grecia a intrat în zona euro prin „falsificarea”
datelor de deficit bugetar. Afirmații similare s-au făcut ulterior și despre alte țări europene, ca
Italia[110][111][112])
În raportul OECD pe 2005 pentru Grecia,[113] se afirma clar că „impactul noilor reguli contabile
asupra cifrelor fiscale pentru anii din 1997 până în 1999 s-a înscris între 0,7 și 1 punct procentual din
PIB; această schimbare retroactivă a metodologiei a fost responsabilă pentru depășirea pragului de
deficit de 3% în 1999, anul calificării [Greciei] pentru aderarea la uniunea monetară”. Cele de mai
sus l-au făcut pe ministrul grec de finanțe să arate că deficitul bugetar pe 1999 era sub limtia de 3%
la calcularea cu metodologia ESA79 în vigoare la data candidaturii Greciei, și deci criteriul fusese
îndeplinit.[114]
Anchetatorii contabili au găsit însă că datele trimise de Grecia la Eurostat prezentau distribuții
statistice ce constituie indicii de manipulare a datelor.[115][116]
Criza datoriilor suverane (2010–)[modificare | modificare sursă]
Articol principal: Criza datoriei publice din Grecia.

Datoria publică a Greciei între 1999–2010 comparativ cu media zonei euro

Până la sfârșitul lui 2009, ca urmare a unei combinații de factori locali și internaționali, economia
Greciei s-a confruntat cu cea mai severă criză a ei⁠(en) de la restaurarea democrației în 1974,
guvernul grec revizuindu-și deficitul bugetar de la 6% la 12,7% din produsul intern brut (PIB).[117][118]
La începutul lui 2010, s-a aflat că, prin asistența din partea Goldman Sachs, JPMorgan Chase și a
numeroase alte bănci, s-au dezvoltat produse financiare care permiteau guvernelor Greciei, Italiei și
ale altor țări europene să-și ascundă datoriile.[119][120] Zeci de acorduri similare s-au efectuat în toată
Europa, prin acestea băncile furnizând bani în avans în schimbul unor plăți viitoare de către
guvernele implicate; la rândul lor, riscurile financiare ale țărilor implicate erau ținute în afara
registrelor.[120][121][122][123][124][125] Conform Der Spiegel, creditele acordate guvernelor europene erau
deghizate în „schimburi” și astfel nu mai erau înregistrate ca datorii. Cum Eurostat ignora la vremea
aceea statisticile legate de produse financiare derivate, un dealer german de astfel de produse
comentase pentru Der Spiegel că „regulile de la Maastricht pot fi ocolite pe căi relativ legale prin
schimburi” și că „în anii anteriori, Italia folosise un truc similar pentru a-și masca datoria reală cu
ajutorul unei alte bănci americane”.[125] Aceste condiții permiseseră guvernului grec să cheltuiască
mult peste cât își permitea, îndeplinind în același timp țintele de deficit bugetar ale Uniunii
Europene.[120][126] În mai 2010, guvernul grec a revizuit din nou deficitul, estimându-l la 13,6%,[127] al
doilea din lume în raport cu PIB-ul, Islanda fiind pe primul loc cu 15,7% și Regatul Unit pe al treilea
cu 12,6%.[128] În ce privește datoria publică, previziunile erau că ar putea ajunge la 120% din PIB în
2010.[129]
Ca urmare, a avut loc o criză de încredere internațională în capacitatea Greciei de a-și plăti datoria
suverană. Pentru a evita încetarea de plăți, în mai 2010 celelalte țări ale zonei Euro, împreună cu
FMI, au oferit un pachet de salvare ce implica acordarea Greciei a unui credit de 45 de miliarde de
euro imediat, împreună cu alte credite totalizând 110 miliarde de euro.[130][131] Pentru a asigura
finanțarea, Grecia era obligată să adopte măsuri dure de austeritate pentru a-și aduce deficitul sub
control.[132]
La 15 noiembrie 2010, Eurostat a revizuit cifrele pentru datoria publică a Greciei, după o misiune
metodologică la Atena în contextul procedurii de deficit excesiv, și a estimat deficitul bugetar al
Greciei pe 2009 la 15,4% din PIB și datoria publică la 126,8% din PIB, cel mai mare din toate statele
membre ale UE.[133]
În 2011, s-a constatat că pachetul de salvare nu era suficient și în 2012 s-a acceptat un nou pachet
de 130 de miliarde de euro, acordat cu condiții stricte, între care o reformă financiară și alte măsuri
de austeritate.[134] Ca parte a înțelegerii, Grecia urma să reducă cu 53% povara taxelor asupra
creditorilor privați și toate profiturile realizate de băncile centrale din zona euro pe datoria grecească
urmau să fie repatriate în Grecia.[134] O echipă de monitorizare a fost instituită la Atena pentru a
asigura că reformele acceptate sunt puse în practică, iar valoarea ratelor de datorie pe trei luni a fost
blocată într-un cont special.[134]
Agricultura[modificare | modificare sursă]

Ulei de măsline grecesc

Stafide uscate la soare în Zakynthos

În 2010, Grecia a fost cel mai mare producător de bumbac din Uniunea Europeană (183.800 tone) și
de fistic (8.000 tone)[135] și s-a clasat pe locul al doilea la producția de orez (229.500 tons)[135] și
de măsline (147.500 tone),[136]pe locul trei la producția de curmale (11.000 tone)
și [136] migdale (44.000 tone),[136] tomate (1.400.000 tone) [136] și pepeni (578.400 tone)[136] și pe locul
al patrulea la producția de tutun (22.000 tone).[135] Agricultura contribuie cu 3,8% la PIB-ul țării și
angajează 12,4% din forța de muncă la nivel național.
Grecia este un beneficiar major al Politicii Agricole Comune⁠(en) a Uniunii Europene. Ca urmare a
aderării țării la Comunitatea Europeană, mare parte din infrastructura sa agricolă a fost modernizată
cu fonduri europene și producția agricolă a crescut. Între 2000 și 2007, fermele ecologice din Grecia
au înregistrat o creștere de 885%, cel mai mare procentaj din UE.
Industria maritimă[modificare | modificare sursă]

Grecia controlează 16,2% din flota comercială mondială, a sa fiind cea mai mare din lume. Grecia se situează
pe primele cinci locuri la toate tipurile de nave, între care pe primul loc la petroliere și vase de transport marfă.

Industria navigației este un element-cheie al activităților economice din Grecia începând cu

vremurile antice.[137] Astăzi, navigația este una dintre cele mai importante industrii ale țării. Ea
reprezintă 4,5% din PIB, și are circ 160.000 de angajați (4% din forța de muncă), și reprezintă 1/3
din deficitul comercial al țării.[138]
În anii 1960, dimensiunea flotei grecești s-a dublat, în principal prin investiții derulate de
magnații Aristotel Onassis și Stavros Niarchos⁠(en).[139] Baza industriei maritime grecești moderne s-a
format după al Doilea Război Mondial când armatorii greci au putut acumula vase vândute ieftin de
guvernul american prin Legea Vânzărilor de Vase⁠(en) din anii 1940.[139]
Conform unui raport din 2011 al Conferinței Națiunilor Unite pentru Comerț și Dezvoltare, marina
comercială greacă este cea mai mare din lume, reprezentând 16,2% din capacitatea mondială de
transport,[96] în creștere de la 15,96% în 2010.[140]Numărul echivalent în 2006 era și mai mare, de
18,2%.[141] Tonajul total al flotei comerciale naționale este de 202 milioane tone capacitate de
încărcare, cel mai ridicat din lume.[96]
În termeni de număr total de vase, Marina Comercială Greacă⁠(en) este pe locul al patrulea în lume,
cu 3.150 de nave (dintre care 741 sunt înmatriculate în Grecia, iar restul de 2.409 în porturi
străine).[140] După categiruuke de vase, Grecia este pe primul loc la petroliere și vrachiere⁠(en), pe
locul patru la numărul de port-containere⁠(en), și pe al cincilea la alte vase.[142] Flota actuală este însă
mai mică decât dimensiunea-record de 5.000 de vase, înregistrată la sfârșitul anilor
1970.[137] Numărul total de vase sub pavilion grec (ceea ce cuprinde flotele străine) este de 1.517,
sau 5,3% din capacitatea de încărcare mondială (locul 5).[140]
Turism[modificare | modificare sursă]
Articol principal: Turismul în Grecia.
Vedere panoramică a unor părți din orașul Corfu, sit în patrimoniul mondial UNESCO, văzut de la Palaio
Frourio⁠(en). Golful Garitsa este în stânga și portul Corfu în partea superioară-dreaptă a imagini. Spianada⁠(en) se
află în fundal.

Panoramă a insulei Santorini.

Un procentaj important din venitul național grecesc provine din turism. Turismul finanțează 16% din
produsul intern brut.[143]Conform statisticilor Eurostat, Grecia a primit în 2009 peste 19,5 milioane de
turiști,[144] în creștere față de cei 17,7 milioane care au venit în 2007.[145]
Marea majoritate a vizitatorilor Greciei din 2007 provin de pe continentul european, în număr de 12,7
milioane,[146] Deși majoritatea vizitatorilor de o singură naționalitate sunt cei din Regatul Unit, (2,6
milioane), urmați îndeaproape de cei din Germania (2,3 milioane).[146] În 2010, cea mai vizitată
regiune a Greciei a fost Macedonia Centrală, cu 18% din fluxul total național de turiști (în total 3,6
milioane de turiști), urmată de Attica cu 2,6 milioane și de Pelopones cu 1,8 milioane.[144]Grecia de
Nord este cea mai vizitată regiune geografică, cu 6,5 milioane de turiști, urmată de Grecia Centrală
cu 6,3 milioane.[144]
În 2010, Lonely Planet a clasat al doilea oraș al Greciei, Salonic, pe locul al cincilea în lista celor mai
bune orașe pentru petreceri din lume, comparabil cu alte orașe cum ar fi Dubai și Montreal.[147] În
2011, Santorini a fost votată „cea mai bună insulă din lume” în Travel + Leisure⁠(en).[148] Insula
învecinată Mykonos s-a clasat a cincea în categoria europeană.[148]
Transporturi[modificare | modificare sursă]

Podul Rio-Antirio⁠(en) (Charilaos Trikoupis⁠(en)) leagă Grecia continentală de Pelopones.

Chiar înainte de nodul de pe Autostrada Egnatia Odos de la intersecția cu A27⁠(en) la Kozani

Începând cu anii 1980, rețelele rutieră și feroviară ale Greciei au fost modernizate semnificativ. Între
cele mai importante lucrări se numără autostrada A2 (Egnatia Odos), care leagă Grecia de nord-vest
(Igoumenitsa) cu Grecia de nord și nord-est (Kipoi); și podul Rio–Antirrio⁠(en), cel mai lung pod
suspendat cu cabluri din Europa (2.250 m lungime), ce leagă Peloponesul de Rio⁠(en) (7 km
de Patras) cu Antirrio în Grecia Centrală.
Alte proiecte importante aflate în derulare sunt conversia șoselei GR-8A⁠(en), care leagă Atena de
Patras și mai departe de Pyrgos⁠(en) în Peloponesul de vest, într-o autostradă modernizată pe toată
lungimea (proiect ce trebuia terminat în 2014); terminarea unor segmente de autostradă de
pe A1⁠(en), ce leagă Atena de Salonic; și construirea metroului Salonic⁠(en).
În deosebi zona metropolitană Atena este deservită de una dintre cele mai moderne și eficiente
infrastructuri de transport din Europa, cum ar fi Aeroportul Internațional Atena⁠(en), rețeaua de
autostrăzi private Attiki Odos⁠(en) și sistemul extins de metrou al Atenei⁠(en).
Majoritatea insulelor grecești și a orașelor principale ale țării sunt legate prin căi aeriene deservite
mai ales de cele două principale companii aeriene grecești, Olympic Air⁠(en) și Aegean Airlines.
Legăturile maritime s-au îmbunătățit cu vase moderne și rapide, inclusiv nave cu aripi
portante și catamarane⁠(en).
Legăturile feroviare joacă un rol relativ redus în Grecia față de alte țări europene, dar și ele s-au
extins, cu noi legături suburbane pentru navetiști, deservite de Proastiakos⁠(en) în jurul Atenei, către
aeroporturi, Kiato și Chalkida; în jurul Salonicului, către orașele Larissa și Edessa; și în jurul
Patrasului. S-a stabilit și o legătură feroviară modernă între Atena și Salonic, în timp ce se
desfășoară și o dublare a mai multor linii din rețeaua de 2.500 km. Legăturile feroviare internaționale
conectează orașele grecești cu restul Europei, cu Peninsula Balcanică și cu Turcia, deși ele au fost
suspendate în 2011 din cauza crizei economice.
Telecomunicații[modificare | modificare sursă]

Sediul OTE din Atena.

Rețelele de comunicație și de informații digitale ajung în toate regiunile. Există peste 35.000 km de
cablu de fibră optică. Legăturile rapide la internet sunt foarte răspândite: existau în total 2.252.653
de legături de mare viteză la începutul lui 2011, ceea ce însemna o penetrare a internetului de mare
viteză de 20%.[149] Conform datelor din 2012 furnizate de ELSTAT⁠(en), 53,6% din gospodării utilizau
regulat Internetul, dintre care 94,8% aveau legături de mare viteză.[150]
Internet café-urile ce oferă acces la Internet, la aplicații mobile și la jocuri multiplayer sunt și ele ceva
obișnuit în țară, în timp ce internetul mobil în rețele de telefonie 3G și legături Wi-Fi se pot găsi
aproape pretutindeni.[151] Gradul de utilizare a internetului mobil 3G a crescut abrupt în ultimii ani, cu
o creștere de 340% între lunile august ale anilor 2011 și 2012.[152]Uniunea Internațională pentru
Telecomunicații a Națiunilor Unite⁠(en) clasează Grecia în primele 30 de țări din lume cu o
infrastructură de date deosebit de dezvoltată.[153]
Șiință și tehnologie[modificare | modificare sursă]

Centrul Științific și Muzeul Tehnic Salonic⁠(en).

Secretariatul General pentru Cercetare și Tehnologie al Ministerului Dezvoltării este responsabil de

proiectarea, implementarea și supervizarea politicilor naționale pentru cercetare și tehnologie. În
2003, cheltuielile publice pentru cercetare și dezvoltare (R&D) erau de 456,37 milioane de euro (în
creștere cu 12,6% față de 2002). Totalul cheltuielilor cu R&D (public și privat) ca procentaj din PIB
au crescut considerabil de la începutul ultimului deceniu al secolului al XX-lea, de la 0,38% în 1989,
la 0,65% în 2001. Cheltuielile cu R&D în Grecia rămân mai scăzute ca media UE de 1,93%, dar,
conform Research DC, pe baza datelor de la OECD și Eurostat, între 1990 și 1998, totalul
cheltuielilor cu R&D în Grecia s-a bucurat de a treia cea mai mare creștere din Europa,
după Finlanda și Irlanda. Din cauza amplasării strategice, forța de muncă calificată și stabilitatea
economică, numeroase companii multinaționale, cum ar fi Ericsson, Siemens, Motorola și Coca-
Cola au centre regionale de cercetare și dezvoltare în Grecia.
Parcurile tehnologice grecești cu incubatoare tehnologice sunt Parcul Științific și Tehnologic din
Creta (Heraklion), Parcul Tehnologic Salonic, Parcul Tehnologic Lavrio, Parcul Științific Patras, și
Parcul Științific și Tehnologic al Epirului (Ioannina). Grecia este membră a Agenției Spațiale
Europene (ESA) din 2005.[154] Cooperarea între ESA și Comitetul Spațial Național Elen a început în
primii ani ai ultimului deceniu al secolului trecut. În 1994, Grecia și ESA au semnat primul acord de
cooperare. După ce a cerut oficial aderarea ca membru cu drepturi depline în 2003, Grecia a devenit
a șaisprezecea țară membră a ESA la 16 martie 2005. Ca membru al ESA, Grecia participă la
activitățile de telecomunicații și tehnologie ale agenției, precum și la Inițiativa de Monitorizare
Globală pentru Medi și Securitate⁠(en).
În 2007, Grecia era a opta țară din lume după procentul de înscriere în învățământul superior
(procentul în rândul femeilor fiind mai mare decât al bărbaților) în timp ce grecii din diaspora sunt la
fel de activi în domeniul educației. Sute de mii de studenți greci participă anual la cursurile
universităților din tot Occidentul, în timp ce listele de profesori ale principalelor universități
occidentale conțin un număr remarcabil de nume grecești.[155] Între oamenii de știință greci de prim
rang în vremurile moderne se numără Dimitrios Galanos⁠(en), Georgios
Papanikolaou (inventatorul testului Papanicolaou⁠(en)), Nicholas Negroponte, Constantin
Carathéodory, Manolis Andronikos⁠(en), Michael Dertouzos⁠(en), John Argyris, Panagiotis
Kondylis⁠(en), John Iliopoulos⁠(en) (laureat al Premiului Dirac⁠(en) pentru contribuțiile sale la fizica
quarkului charm, o contribuție majoră la nașterea Modelului Standard, teoria modernă a particulelor
elementare), Joseph Sifakis (laurat al Premiului Turing pe 2007, „Nobelul” informaticii), Christos
Papadimitriou (Premiul Knuth⁠(en) pe 2002 și al Premiului Gödel⁠(en)), Mihalis Yannakakis⁠(en) (Premiul
Knuth pe 2012) și Dimitri Nanopoulos⁠(en).
Demografie[modificare | modificare sursă]

Hermoupolis, pe insula Syros, capitala Cicladelor.

Organizația statistică oficială a Greciei este Autoritatea Statistică Elenă⁠(en) (ELSTAT), conform căreia
populația Greciei în 2011 era de 10.815.197 de locuitori.[156] Societatea grecească este destul de
omogenă, 94% din populație fiind formată din etnici greci vorbitori de limbă greacă. Rata natalității în
2003 se ridica la 9,5 la mia de locuitori, semnificativ mai redusă decât cea de 14,5 la mia de locuitori
în 1981. În același timp, rata mortalității a crescut ușor de la 8,9 la mia de locuitori în 1981 la 9,6 în
2003.
Societatea greacă s-a schimbat rapid în ultimele decenii. Rata fertilității în scădere a dus la o
creștere a vârstei mediane, ceea ce coincide cu îmbătrânirea demografică a Europei⁠(en) în
ansamblu. În 2001, 16,71% din populație avea cel puțin 65 de ani, 68,12% era între 15 și 64 de ani,
iar 15,18% erau de până în 14 ani.[157] Rata căsătoriilor a scăzut constant de la aproape 71 la mia de
locuitori în 1981 până în 2002, crescând ușor în 2003 la 61 la mia de locuitori și scăzând din nou la
51 în 2004.[157] Rata divorțurilor a crescut și ea – de la 191,2 la mia de căsătorii în 1991 la 239,5 la
mia de căsătorii în 2004.[157] Ca urmare, familia greacă medie este mai mică și mai vârstnică decât
în generațiile anterioare.
Orașele[modificare | modificare sursă]
Aproape două treimi din greci trăiesc în zone urbane. Cele mai mari și mai influente centre
metropolitane ale Greciei sunt Atena și Salonic, cu populații metropolitane de circa 4 milioane și
respectiv un milion de locuitori. Alte orașe cu populație urbană de peste 100.000 de locuitori
sunt Patras, Heraklion, Larissa, Volos, Rhodos, Ioannina, Chania și Chalcis.[158]
Tabelul de mai jos conține o listă cu cele mai mari orașe din Grecia după populația din zona lor
urbană contiguă; care nu sunt nici formate din numeroase comune, evident în cazurile Atenei și
Salonicului, sau conținute într-o comună mai mare, caz evident la majoritatea orașelor mai mici din
țară. Cifrele provin din rezultatele preliminare ale recensământului din mai 2011.

vizualizare • discuție • modificare

vizualizare • discuție • modificare

Cele mai mari orașe din Grecia

Autoritatea Statistică Elenă⁠(en), recensământul din 2011[90]
Loc Numele orașului Regiune Pop. Loc Numele orașului
1 Atena Attica 3.074.160 11 Agrinio Gr
2 Thessaloniki Macedonia Centrală 790.824 12 Katerini M
3 Patras Grecia de Vest 214.580 13 Trikala Te
4 Heraklion Creta 173.450 14 Serres M
5 Larissa Tesalia 163.380 15 Lamia Gr
Atena 6 Volos Tesalia 144.420 16 Alexandroupoli M
7 Rodos Egeea de Sud 118.623 17 Kozani M
8 Ioannina Epir 111.740 18 Kavala M
 9 Chania Creta 108.310 19 Kalamata Pe

10 Chalcis Grecia Centrală 102.420 20 Veria M

Thessaloniki

Migrația[modificare | modificare sursă]

Hartă ce evidențiază cele 50 de țări cu cele mai mari comunități ale diasporei grecești.

De-a lungul secolului al XX-lea, milioane de greci au emigrat în Statele Unite, Regatul
Unit, Australia, Canada și Germania, constituind o numeroasă diaspora. Migrația netă a început să
devină pozitivă începând cu anii 1970, dar până la începutul anilor 1990, principalul influx a fost cel
al foștilor emigranți reveniți în țară.[159]
Un studiu al Observatorului Mediteranean pentru migrație susține că recensământul din 2001 a
înregistrat 762.191 de persoane fără cetățenie greacă ce trăiau în Grecia, ceea ce ar constitui circa
7% din totalul populației. Dintre rezidenții străini, 48.560 erau cetățeni ai altor state din UE sau
din European Free Trade Association⁠(en) și 17.426 erau ciprioți cu statut privilegiat. Majoritatea
provin din țări est-europene extracomunitare: Albania (56%), Bulgaria (5%) și România (3%), în timp
ce imigranții din statele fostei URSS (Georgia, Rusia, Ucraina, Moldova, etc.) compuneau 10% din
total.[160]
Cea mai mare aglomerare de populație de imigranți extracomunitari se află în marile centre urbane,
în principal în Atena, cu 132.000 de imigranți, adică 17% din populația locală, urmată de Salonic, cu
27.000 de imigranți, adică 7% din populația locală. Există și un număr considerabil de etnici greci
cetățeni străini proveniți din minoritățile grecești din Albania și din fosta Uniune Sovietică.[159]
Grecia, împreună cu Italia și cu Spania, se confruntă cu un mare influx de imigranți ilegali ce
încearcă să pătrundă în UE prin țară. Imigranții ilegali ce pătrund în Grecia o fac mai ales pe la
frontiera cu Turcia de pe râul Evros⁠(en). În 2012, majoritatea imigranților ilegali ce intrau în Grecia
proveneau din Afganistan, urmați de pakistanezi și persoane din Bangladesh.[161] Începând din 2012,
operațiuni polițienești cotidiene pe scară largă (denumite „Xenios Zeus”) au loc în Atena și în alte
mari orașe grecești pentru detenția imigranților ilegali.
Religia[modificare | modificare sursă]

Mănăstirile Meteora din Tesalia

Mănăstirea Sfântul Ioan Teologul⁠(en), Patmos

Constituția Greciei recunoaște creștinismul ortodox drept religie „predominantă” în țară, garantând
însă libertatea religioasă pentru toată lumea.[73] Guvernul grec nu ține statistici privind grupurile
religioase și la recensăminte nu se înregistrează afilierea religioasă. Conform Departamentului de
Stat american, circa 97% din cetățenii greci se identifică drept creștini ortodocși.[162]
Într-un sondaj Eurobarometru efectuat în 2010 de Eurostat, 79% din cetățenii greci au răspuns că
„cred că există un Dumnezeu”.[163] Conform altor surse, 15,8% din greci se autodescriu drept „foarte
religioși”, cel mai ridicat procent din toate țările europene. Acest sondaj a găsit și că doar 3,5% nu au
mers niciodată la biserică, față de 4,9% în Polonia și 59,1% în Cehia.[164]
Estimări ale minorității musulmane⁠(en), aflată mai ales în Tracia, se înscriu între 98.000 și
140.000,[162][165] (circa 1%) în timp ce comunitatea de imigranți musulmani numără între 200.000 și
300.000. Imigranții albanezi în Grecia sunt de regulă asociați religiei musulmane, deși majoritatea
sunt nereligioși.[166] După Războiul Greco Turc din 1919–1922⁠(en) și în urma tratatului de la
Lausanne din 1923, Grecia și Turcia au convenit asupra unui transfer de populație pe baza identității
religioase și culturale⁠(en). Circa 500.000 de musulmani din Grecia, predominant turci, dar și
musulmani de alte etnii, au părăsit țara în schimbul sosirii a circa 1.500.000 de greci din Asia
Mică.[167]

Religiozitatea în Grecia (2001)[168]

Ortodoxie   98%

Islam   1.3%

Altele   0.7%

Religiozitatea în Grecia
(2010)[163]

Credința
în   79%
Dumnezeu

Credința
într-un
spirit sau   16%
forță
vitală

Fără   4%
 credință

Iudaismul a existat în Grecia de peste 2.000 de ani. Evreii sefarzi aveau o numeroasă prezență în
orașul Salonic (în 1900, circa 80.000 de evrei, adică majoritatea populației),[169] dar astăzi
comunitatea evreiască din Grecia, care a supraviețuit ocupației germane și Holocaustului din timpul
celui de al Doilea Război Mondial, este estimată la circa 5.500 de persoane.[162][165]
Biserica Romano-Catolică are circa 50.000 de credincioși în rândul cetățenilor greci[162][165] și
comunitatea de imigranți romano-catolici numără circa 200.000 de persoane.[162] Dintre grecii
ortodocși, circa 500.000 sunt ortodocși de rit vechi⁠(en).[165] Protestanții, în care se includ Biserica
Evanghelică Greacă⁠(en) și bisericile evanghelice libere⁠(en), au circa 30.000 de
credincioși.[162][165] Bisericile penticostale ale Sinodului Grec al Bisericii Apostolice au 12.000 de
membri.[170] Ca număr de biserici, cea mai mare congregație protestantă din Grecia este Biserica
Apostolică Liberă a Rusaliilor⁠(en), cu 120 de biserici.[171]Nu există statistici oficiale despre numărul de
credincioși ai acestui cult, dar Biserica Ortodoxă Greacă estimează numărul lor la
20.000.[172] Martorii lui Iehova afirmă că au 28.859 de membri activi.[162][165][173]
Câteva mii de greci practică reconstrucționismul politeistic grecesc⁠(en) (credința în vechii zei
greci).[174]
Limbi[modificare | modificare sursă]

Distribuția principalelor arii dialectale ale limbii grece moderne.

Regiuni cu prezență tradițională a altor limbi decât greaca. Astăzi, greaca este limba dominantă în toată
țara.[175][176][177][178][179][180]

Primele dovezi textuale ale limbii grece datează din secolul al XV-lea î.e.n., de la scrierea Liniar
B⁠(en) asociată civilizației miceniene⁠(en). Greaca a devenit o lingua franca vorbită pe scară largă în
lumea mediteraneană și dincolo de aceasta în Antichitatea Clasică, și avea să devină ulterior limbă
oficială în Imperiul Bizantin.
În secolele al XIX-lea și al XX-lea, a existat o dispută majoră despre care ar trebui să fie limbă
oficială a greciei — Katharevousa⁠(en) arhaică, creată în secolul al XOX-lea și utilizată ca limbă
literară, sau demotica⁠(en), forma evoluată natural din greaca bizantină⁠(en) și vorbită în popor. Disputa
a fost tranșată în 1976, când demotica a devenit unica variantă oficială a limbii grecești, iar
Katharevousa a încetat să mai fie folosită.
Astăzi, Grecia este relativ omogenă din punct de vedere lingvistică, o mare majoritate a populației
autohtone folosind greaca drept limbă maternă sau chiar unică limbă. În cadrul populației elenofone,
vorbitorii dialectului distinct pontic⁠(en) au venit în Grecia din Asia Mică după Genocidul Grecilor⁠(en) și
constituie un grup important.
Minoritatea musulmană din Tracia, circa 0,95% din populația totală, constă din vorbitori
de turcă, bulgară (pomaci)[180] și romani. Romani este vorbită și de romii creștini din alte părți ale
țării. Alte limbi minoritare sunt vorbite și de populații minoritare din diferite părți ale țării. Utilizarea lor
a scăzut drastic de-a lungul secolului al XX-lea prin asimilarea de către majoritatea elenofonă.
Astăzi, ele mai sunt vorbite în principal de către vârstnici și sunt pe cale de dispariție. Aceasta este
valabilă pentru arvaniți, o minoritate vorbitoare de albaneză aflată mai ales în zonele rurale din jurul
Atenei, ca și pentru aromâni și megleniți, grupuri denumite colectiv vlahi, a căror limbă este
apropiată de română și care trăiau în zonele montane din Grecia centrală. Membrii acestor grupuri
se identifică cel mai adesea din punct de vedere etnic ca greci[181] și astăzi vorbesc cel puțin și limba
greacă.
În preajma frontierei nordice a Greciei există și niște grupuri vorbitoare de limbi slave, denumite
local slavomacedoneană, majoritatea identificându-se etnic ca greci. Dialectele lor pot fi clasificate
din punct de vedere lingvistic ca forme ale limbii macedonene sau ale bulgarei.[182] Se estimează că
după schimburile demografice din 1923, regiunea istorică grecească Macedonia avea între 200.000
și 400.000 de vorbitori de limbi slave.[66] Comunitatea evreiască din Grecia vorbește
tradițional ladino (iudeo-spaniolă), astăzi vorbită de doar câteva mii de persoane.
Educația[modificare | modificare sursă]

Academia Ionică⁠(en) din Corfu, prima instituție academică a Greciei moderne.

Academia din Atena⁠(en) este academia națională a Greciei, și cea mai înaltă instituție de cercetări din țară.
Educația obligatorie în Grecia cuprinde școlile primare (Δημοτικό Σχολείο, Dimotikó Scholeio) și
gimnaziul (Γυμνάσιο). Grădinițele (Παιδικός σταθμός, Paidikós Stathmós) sunt populare dar nu sunt
obligatorii decât de la 4 ani în sus, fiind denumite Νηπιαγωγείο, Nipiagogeío. Copiii încep școala
primară la 6 ani și ea durează alți șase. Gimnaziul începe la 12 ani și durează trei ani.
Școlile secundare grecești sunt fie licee unificate (Γενικό Λύκειο, Genikό Lykeiό), fie școli tehnice
sau vocaționale (Τεχνικά και Επαγγελματικά Εκπαιδευτήρια, "TEE"). Unele instituții de învățământ
vocațional (Ινστιτούτα Επαγγελματικής Κατάρτισης, "IEK") oferă o educație formală neclasificată. Ele
pot accepta atât absolvenți de gimnaziu, fie absolvenți de liceu, acestea nu sunt clasificate în cadrul
vreunui nivel de educație.
Conform Legii-Cadru (3549/2007), învățământul superior public se desfășoară în „cele mai înalte
instituții de învățământ” (Ανώτατα Εκπαιδευτικά Ιδρύματα, Anótata Ekpaideytiká Idrýmata, "ΑΕΙ") și
constă din două sectoare paralele: sectorul universitar (universități, politehnici, școli de artă și
universități deschise) și sectorul tehnologic (Instituțiile de Învățământ Tehnologic și Școala de
Educație Pedagogică și Tehnologică). Există și instituții de învățământ superior private, ce oferă
cursuri orientate vocațional de scurtă durată (2 până la 3 ani), care funcționează sub autoritatea altor
ministere. Studenții sunt admiși în aceste instituții în funcție de rezultatele lor la examinările
naționale care au loc după terminarea celui de al treilea an de liceu. Studenții în vârstă de peste 20
de ani pot fi admiși și la Universitatea Elenă Deschisă⁠(en) printr-o formă de loterie. Universitatea
Capodistriană din Atena⁠(en) este cea mai veche universitate din estul Mediteranei.
Sistemul de învățământ grecesc cuprinde și grădinițe, școli primare și gimnaziale speciale pentru
persoane cu nevoi speciale sau cu dificultăți de învățare. Există și gimnazii și licee specializate în
domeniile muzical, teologic și sportiv.
Sistemul sanitar[modificare | modificare sursă]

Spitalul General Iaso al Tesaliei

În Grecia funcționează un sistem sanitar universal. Într-un raport din 2000 al OMS, acest sistem a
fost clasat pe locul 14 din 191 de țări studiate.[183] Într-un raport din 2013 al Organizației Salvați
Copiii, Grecia a fost plasată pe locul 19 (din 176 de țări) la capitolul situației mamelor și copiilor nou-
născuți.[184] În 2010, existau în toată țara 138 de spitale cu 31.000 de paturi, dar la 1 iulie 2011,
Ministerul Sănătății și Solidarității Sociale a anunțat un plan de reorganizare administrativă a lor, în
77 de instituții spitalicești cu 36.035 de paturi, ca reformă necesară cu scopul reducerii cheltuielilor și
ridicării standardelor de îngrijire medicală.[185] Cheltuielile sanitare în Grecia reprezentau 9,6% din
PIB în 2007 conform unui raport din 2011 al OECD, puțin peste media OECD de 9,5%.[186] Țara are
cel mai mare raport de medici la mia de locuitori din toate țările OECD.[186]
Speranța de viață în Grecia este de 80,3 ani, peste media OECD de 79,5,[186] și una din cele mai
mari din lume. Insula Icaria are cel mai mare procentaj de nonagenari din lume; aproximativ 33% din
locuitorii insulei trăiesc până după vârsta de 90 de ani.[187] Autorul cărții Blue Zones, Dan
Buettner⁠(en) a scris în The New York Times un articol despre longevitatea icarienilor, cu titlul „The
Island Where People Forget to Die”.[188] The 2011 OECD report showed that Greece had the largest
percentage of adult daily smokers of any of the 34 OECD members.[186] Rata obezității este de
18,1%, peste media OECD de 15.1%, dar considerabil mai puțin decât cea din Statele Unite, de
27,7%.[186] În 2008, Grecia are cea mai mare rată a percepției unei bune sănătăți din OECD, de
98,5%.[189] Rata mortalitații infantile este una dintre cele mai mici din lumea dezvoltată, cu 3,1
decese la 1.000 de nașteri.[186]

Cultura[modificare | modificare sursă]

Articol principal: Cultura Greciei.
Cultura Greciei a evoluat în câteva mii de ani, începând cu Grecia miceniană⁠(en) și continuând cel
mai notabil cu Grecia Clasică, de-a lungul influenței Imperiului Roman cu continuarea sa în Răsărit
de către Imperiul Bizantin. Alte culturi și popoare, cum ar fi statele latin și franc⁠(en), Imperiul
Otoman, Republica Venețiană, Republica Genoveză și chiar Imperiul Britanic și-au lăsat amprenta
asupra culturii grecești moderne, deși istoricii creditează Războiul Grec de Independență ca
principal moment de revitalizare a Greciei și dată de naștere a unei entități culturale moderne.
Teatru[modificare | modificare sursă]

Teatrul antic din Epidaurus continuă să fie folosit pentru interpretarea de piese antice grecești.

Nobile Teatro di San Giacomo di Corfù⁠(en), primul teatru și operă din Grecia modernă, locul unde s-a interpretat
prima operă pe un libret exclusiv grecesc, „Candidatul Parlamentar” de Spyridon Xyndas⁠(en).

Arta teatrală s-a născut în Grecia. Orașul-stat antic Atena, care a devenit o importantă putere
culturală, politică și militară în această perioadă, a fost centrul principal unde s-a practicat această
artă, unde a fost instituționalizată ca parte a unui festival denumit Dionysia⁠(en), în cinstea zeulul
grec Dionis. Tragedia (sfârșitul secolului al VI-lea î.e.n.), comedia (486 î.e.n.) și satira au fost cele
trei specii ale genului dramatic apărute aici.
În perioada bizantină, arta dramatică a scăzut mult. Marios Ploritis arată că unica formă care a
supraviețuit a fost teatrul popular (Mimos și Pantomimos), în ciuda ostilității autortităților.[190] Ulterior,
în perioada dominației otomane, principala artă dramatică practicată a fost Karagiozis. Renașterea
care a dus la teatrul grecesc modern a avut loc în Creta Venețiană⁠(en). Dramaturgi importanți au
fost Vitsentzos Kornaros și Georgios Chortatzis.
Teatrul grecesc modern a apărut după independență, la începutul secolului al XIX-lea, și a fost
influențat la început de teatrul și melodrama heptaneziene, și de opera italiană. Nobile Teatro di San
Giacomo di Corfù⁠(en) a fost primul teatru și operă din Grecia modernă și locul unde a fost interpretată
prima operă grecească, Candidatul parlamentar de Spyridon Xyndas⁠(en)(după un libret exclusiv
grecesc). La sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul secolului al XX-lea, teatrul atenian a fost
dominat de teatru de revistă, comedii muzicale, operete și nocturne, iar dramaturgi remarcabili au
fost Spyridon Samaras⁠(en), Dionysios Lavrangas⁠(en), Theophrastos Sakellaridis⁠(en) și alții.
Teatrul Național al Greciei⁠(en) a fost înființat în 1880. Dramaturgi moderni cunoscuți sunt Gregorios
Xenopoulos⁠(en), Nikos Kazantzakis, Pantelis Horn⁠(en), Alekos Sakellarios⁠(en) și Iakovos
Kambanelis⁠(en), iar cei mai cunoscuți actori sunt Cybele Andrianou⁠(en), Marika Kotopouli, Aimilios
Veakis⁠(en), Orestis Makris⁠(en), Katina Paxinou⁠(en), Manos Katrakis⁠(en) și Dimitris Horn⁠(en). Regizori
importanți sunt Dimitris Rontiris⁠(en), Alexis Minotis⁠(en) și Karolos Koun⁠(en).
Filosofia[modificare | modificare sursă]
Statuia lui Socrate din fața Academiei Atenei⁠(en).

Bustul lui Platon. „Cea mai sigură caracterizare a tradiției filosofice europene este că ea constă dintr-un șir de
note de subsol pe lângă Platon.” (Alfred North Whitehead, Process and Reality, 1929).

Tradițiile filosofice occidentale au început în Grecia Antică în secolul al VI-lea î.e.n. Primii filosofi
sunt denumiți „presocratici”, ceea ce arată că au fost înainte de Socrate, ale cărui contribuții
marchează un punct de cotitură în gândirea occidentală. Presocraticii proveneau din coloniile estice
și vestice grecești, și s-au păstrat doar fragmente din operele lor originale, în unele cazuri doar câte
o singură propoziție.
Odată cu Socrate a început o nouă perioadă filosofică. Ca și sofiștii, el respingea întru totul
speculațiile fizice pe care le lansau predecesorii săi, și a pornit de la gândurile și părerile oamenilor.
Aspecte din filosofia lui Socrate au fost unificate de Platon, care le-a combinat cu numeroase
principii stabilite de filosofi mai vechi, dezvoltând acest sistem complet.
Aristotel din Stagira, cel mai important discipol al lui Platon, împarte cu dascălul său titlul de cel mai
mare filosof al antichității. Dar în timp ce Platon încercase să elucideze și să explice lucruri din
punctul de vedere suprasenzorial al formei, elevul său a preferat să înceapă de la faptele provenite
din experiență. Cu excepția acestor trei mari filosofi greci, alte mari școli filosofice grecești cu alți
fondatori au fost în antichitate stoicismul, epicurianismul, scepticismul și neoplatonismul.[191]
Filosofia bizantină se referă la ideile filosofice distinctive ale înțelepților din Imperiul Bizantin, mai
ales între secolele al VIII-lea și al XV-lea. Ea se caracterizează printr-o perspetivă creștină, dar una
care poate extrage idei direct din textele grecești ale lui Platon, Aristotel și din ale neoplatoniștilor.
În perioada modernă, diafotismos⁠(en) (în greacă Διαφωτισμός, „iluminarea”) a fost expresia greacă
a iluminismului și a ideilor sale filosofice și politice. Reprezentanți notabili au fost Adamantios
Korais, Rigas Feraios și Theophilos Kairis⁠(en).
Literatura[modificare | modificare sursă]
Adamantios Korais, umanist creditat cu punerea bazelor literaturii grecești moderne, figură de marcă a
iluminismului grecesc.

Giorgos Seferis, laureat al Premiului Nobel pentru Literatură (1963).

Literatura greacă poate fi împărțită în trei mari categorii corespunzând a trei mari perioade: antică,
bizantină și modernă.
La începutul literaturii grecești stau cele două opere monumentale ale lui Homer: Iliada și Odiseea.
Deși există diferite datări istorice, ele apăruseră deja pe la 800 î.e.n. sau puțin după. În perioada
clasică au apărut multe dintre speciile literare occidentale: poezia
lirică, oda, pastorala, elegia, epigrama; teatrul de comedie și tragedie; istoriografia, retorica,
dialectica filosofică, și tratatul filosofic au apărut toate în această perioadă. Cei mai mari poeți lirici
au fost Sappho și Pindar.
Dintre sutele de tragedii scrise și jucate în perioada clasică, s-au păstrat doar nu număr restrâns de
piese ce provin de la trei autori: Eschil, Sofocle și Euripide. Piesele ce au rămas de la Aristofan sunt
și ele o valoroasă comoară comică, în timp ce Herodot și Tucidide sunt doi dintre cei mai influenți
istorici ai vremii.
Literatura bizantină a fost scrisă în dialectele atic, medieval și timpuriu modern ale limbii grecești, și
este expresia vieții intelectuale a grecilor bizantini în Evul Mediu creștin.
Literatura greacă modernă este scrisă în greaca modernă și își trage originile din operele bizantine
ale secolului al XI-lea. Poezia renascentistă cretană Erotokritos⁠(en) este fără îndoială capodopera
acestei perioade în literatura greacă. Este o baladă cavelerească în versuri scrisă pe la 1600
de Vitsentzos Kornaros (1553–1613). Ulterior, în perioada iluminismului grecesc (Diafotismos),
scriitori ca Adamantios Korais și Rigas Feraios au pregătit Războiului de Independență (1821–
1830).
Principalele figuri literare ale Greciei moderne sunt Dionysios Solomos⁠(en), Andreas Kalvos, Angelos
Sikelianos, Emmanuel Rhoides⁠(en), Kostis Palamas⁠(en), Penelope Delta⁠(en), Yannis
Ritsos⁠(en), Alexandros Papadiamantis, Nikos Kazantzakis, Andreas Embeirikos⁠(en), Kostas
Karyotakis, Gregorios Xenopoulos⁠(en), Constantin Cavafy și Demetrius Vikelas⁠(en). Doi autori greci au
primit Premiul Nobel pentru Literatură: George Seferis în 1963 și Odysseas Elytis în 1979.
Cinematografia[modificare | modificare sursă]

Regizorul Theodoros Angelopoulos⁠(en), laureat al premiului Palme d'Or la Festivalul de Film de la Cannes din
1998.

Cinematografia a apărut în Grecia pentru prima oară în 1896, dar primul cinematograf a fost deschis
publicului în 1907. În 1914, a fost înființată Compania de Filme Asty și a început turnarea de filme de
lung metraj. Golfo (Γκόλφω), o celebră și clasică poveste de dragostea, este considerat a fi primul
film artistic grecesc, deși fuseseră turnate anterior și alte producții minore și buletine de știri. În
1931, Orestis Laskos⁠(en) a regizat Daphnis și Chloe (Δάφνις και Χλόη), cu prima scenă nud din
istoria cinematografiei europene; a fost și primul film grecesc difuzat în străinătate. În 1944, Katina
Paxinou⁠(en) a primit Premiul Academiei Americane pentru cea mai bună actriță în rol secundar pentru
rolul său din filmul Pentru cine bat clopotele.
Anii 1950 și începutul anilor 1960 sunt considerați a fi o epocă de aur a filmului grecesc. Regizori și
actori ai acestei epoci au fost recunoscuți ca figuri istorice importante în Grecia și au dobândit
renume internațional: Irene Papas, Melina Mercouri⁠(en), Mihalis Kakogiannis, Alekos
Sakellarios⁠(en), Nikos Tsiforos⁠(en), Iakovos Kambanelis⁠(en), Katina Paxinou⁠(en), Nikos
Koundouros⁠(en), Ellie Lambeti⁠(en) și alții. Se realizau pe atunci peste șaizeci de filme pe an,
majoritatea cu elemente de film noir. Sunt cunoscute filmele Η κάλπικη λίρα⁠(en) (1955, în regia
lui Giorgos Tzavellas⁠(en)), Πικρό Ψωμί (1951, regizat de Grigoris Grigoriou), O Drakos⁠(en) (1956,
regizat de Nikos Koundouros⁠(en)), Stella⁠(en) (1955, regizat de Cacoyannis după un scenariu de
Kampanellis).
Cacoyannis a regizat și Zorba grecul⁠(en) cu Anthony Quinn în rolul principal, nominalizat la Oscarul
pentru cea mai bună regie, cel mai bun scenariu adaptat și cel mai bun film. Finos Film⁠(en) a
contribuit la această perioadă cu filme cum ar fi Λατέρνα, Φτώχεια και Φιλότιμο, Madalena⁠(en), Η
Θεία από το Σικάγο⁠(en), Το ξύλο βγήκε από τον Παράδεισο și multe altele. În anii 1970 și 1980, Theo
Angelopoulos⁠(en) a regizat o serie de filme notabile și apreciate. Filmul său Eternitatea și încă o
zi⁠(en) a câștigat Palme d'Or și Premiul Juriului Ecumenic la Festivalul de Film de la Cannes din 1998.
Diaspora grecească a dat și ea lumii cineaști de renume mondial, între care francezul de origine
greacă Costa-Gavras și americanii Elia Kazan, John Cassavetes și Alexander Payne⁠(en).
Bucătăria[modificare | modificare sursă]
Salată grecească⁠(en)

Bucătăria grecească este una cu specific mediteranean, și în cadrul ei, o tradiție culinară foarte
reprezentativă este cea cretană.[192] Bucătăria grecească folosește ingrediente proaspete pe care le
integrează în diferite feluri de mâncare tradiționale locale, cum ar fi musacaua, stifado, salata
grecească⁠(en), fasolada (un fel de iahnie fără carne), spanakopita⁠(en) (plăcinte cu spanac)
și frigărui (denumite souvlaki). Unele feluri de mâncare pot fi identificate ca având originile în Grecia
Antică, așa cum este cazul cu skordalia⁠(en) (un piureu gros de nuci, migdale, usturoi pisat și ulei de
măsline), supa de linte, retsina (vin alb sau rosé cu aromă de rășină de brad) și pasteli (batoane cu
susan copt cu miere). În toată Grecia, oamenii mănâncă din vase mici, denumite meze⁠(en) cu diverse
sosuri, cum ar fi tzatziki⁠(en), caracatiță la grătar și pești mici, brânză feta⁠(en), dolmades⁠(en) (sarmale în
foi de viță cu umplutură din orez, coacăze și muguri de brad), diverse legume uscate, măsline și
brânză. uleiul de măsline se adaugă la aproape orice fel de mâncare.
Deserturile dulci sunt exemplificate de galaktoboureko⁠(fr), și băuturile locale sunt ouzo, metaxa și o
diversitate de vinuri între care și retsina. Bucătăria grecească variază mult o zonă la alta în interiorul
continentului și de la insulă la insulă. Utilizează unele arome mai mult ca în alte bucătării
mediteraneene: oregano, mentă, usturoi, ceapă, mărar și frunze de dafin. Alte ierburi și condimente
utilizate sunt busuiocul, cimbrul și semințele de fenicul. Numeroase rețete grecești, mai ales din
zonele nordice ale țării, utilizează în combinație cu carnea în tocană condimente „dulci”, cum ar
fi scorțișoara și cuișoarele.
Muzica și dansul[modificare | modificare sursă]

Maria Callas, una dintre cele mai cunoscute și influente cântărețe de operă ale secolului al XX-lea.

Mikis Theodorakis (dreapta), unul dintre cei mai populari și mai importanți compozitori greci.

Muzica vocală grecească are origini în vremurile antichității în care coruri mixte cântau la
spectacole, sărbători sau în ceremonii religioase. Instrumentele din acea perioadă
erau aulos⁠(en) și lira cu corzi ciupite, mai ales varianta denumită kithara⁠(en). Muzica a jucat un rol
important în sistemul de educație în Grecia Antică. Băieții învățau muzica de la șase ani. Alte
influențe ulterioare, din Imperiul Roman, Orientul Mijlociu și Imperiul Bizantin și-au pus și ele
amprenta pe muzica grecească.

Dansatori cretani de muzică tradițională.

Rebetes⁠(en) din Karaiskaki, Pireu (1933). La stânga, Markos Vamvakaris⁠(en) cu bouzouki, la mijloc Giorgos
Batis⁠(en) cu chitară.

Deși noua tehnică polifonică se dezvolta deja în Occident, Biserica Ortodoxă s-a opus oricărei
schimbări. De aceea, muzica bizantină a rămas monofonică și fără vreo formă de acompaniament
instrumental. Ca urmare, și în ciuda anumitor tentative ale unor cântăreți greci (ca Manouel Gazis,
Ioannis Plousiadinos sau cipriotul Ieronimos o Tragoudistis), muzica bizantină a fost privată de
elementele care în Occident încurajaseră o dezvoltare neîngrădită a artei. Această metodă care a
păstrat muzica departe de polifonie, împreună cu secole de cultură continuă, au permis muzicii
monofone să se dezvolte.
Împreună cu cântecul (bisericesc) bizantin, grecii au cultivat și cântecul popular⁠(en) împărțit în două
cicluri, cel akritic⁠(en) și cel klephtic⁠(en). Cântecul acritic a apărut între secolele al IX-lea și al X-lea și
exprima viața și greutățile akriților (grăniceri) Imperiului Bizantin, cele mai bine cunoscute fiind
poveștile asociate cu Digenes Akritas. Ciclul klephtic a apărut între perioada bizantină târzie
și Războiul de Independență. Acesta din urmă, împreună cu cântecele istorice, paraloghes (balade),
cântecele de dragoste, mantinadele⁠(en), cântecele de nuntă, cântecele de exil și bocetele exprimau
viața grecilor. Există o unitate între lupta poporului grec pentru libertate, bucuriile și regretele lor și
atitudinea lor față de dragoste și față de moarte.
Kantádhes-urile (καντάδες 'serenade'; sing.: καντάδα) heptanezane au devenit strămoșul cântecului
grec modern, influențându-i dezvoltarea. În prima parte a secolului următor, mai mulți compozitori
greci au continuat să împrumute elemente din stilul heptanezan. Cele mai populare cântece din
perioada 1870–1930 erau așa-numitele serenade ateniene, și cântecele interpretate pe scenă
(επιθεωρησιακά τραγούδια „cântece de teatru de revistă”) în teatre de
revistă, operete și nocturne⁠(en) care dominau scena teatrelor din Atena.
Rebetiko, la început o muzică asociată cu clasele de jos, dar apoi (și mai ales după schimbul de
populație între Grecia și Turcia⁠(en)) a ajuns la o acceptare mai generală pe măsură ce asperitățile
caracterului său evident subcultural au fost cizelate, uneori până la a deveni de nerecunoscut. El a
stat la baza a ceea ce mai târziu a devenit laïkó⁠(en) (cântec din popor). Cei mai cunoscuți artiști ai
genului sunt Apostolos Kaldaras, Grigoris Bithikotsis⁠(en), Stelios Kazantzidis⁠(en), George
Dalaras⁠(en), Haris Alexiou⁠(en) și Glykeria⁠(en).
În ce privește muzica clasică, prin Insulele Ionice (aflate sub guvernare și influență occidentală) au
fost introduse marile progrese ale muzicii clasice din Europa de Vest către grecii de pe continent.
Regiunea este notabilă pentru nașterea primii școli de muzică clasică grecească (Școala Ionică sau
Heptanezană⁠(en), în greacă Επτανησιακή Σχολή), înființată în 1815. Reprezentați de marcă ai genului
sunt Nikolaos Mantzaros⁠(en), Spyridon Xyndas⁠(en), Spyridon Samaras⁠(en) și Pavlos Carrer⁠(en). Manolis
Kalomiris⁠(en) este considerat fondatorul școlii naționale muzicale grecești.
În secolul al XX-lea, compozitorii greci au avut un impact important asupra dezvoltării muzicii clasice
moderne și de avangardă, cu figuri ca Iannis Xenakis, Nikos Skalkottas⁠(en) și Dimitri Mitropoulos⁠(en).
În același timp, compozitori și muzicieni ca Mikis Theodorakis, Manos Hatzidakis⁠(en), Eleni
Karaindrou⁠(en), Vangelis și Demis Roussos au căpătat admiratori pe plan internațional, muzica lor
incluzând coloane sonore de film, cum ar fi Zorba grecul⁠(en), Serpico, Niciodată duminica⁠(en), America
America⁠(en), Eternitatea și încă o zi⁠(en), Care de foc. Compozitori americani de origine greacă
sunt Yanni⁠(en) și Basil Poledouris⁠(en). Între muzicienii și cântăreții notabili în domeniul operei și muzicii
clasice din secolele al XX-lea și al XXI-lea se numără Maria Callas, Nana Mouskouri, Mario
Frangoulis⁠(en), Leonidas Kavakos⁠(en), Dimitris Sgouros⁠(en) și alții.
Sport[modificare | modificare sursă]

Spiridon Louis⁠(en) intrând pe Stadionul Panathenaic⁠(en) la sfârșitul maratonului de la Jocurile Olimpice de Vară
1896.

Grecia a câștigat medalia de argint la Campionatul Mondial de Baschet 2006⁠(en) după o memorabilă victorie cu
101–95 împotriva SUA⁠(en).

Grecia este locul de naștere al Jocurilor Olimpice antice, atestate pentru prima oară în 776 î.e.n.
la Olympia, și au găzduit de două ori Jocurile Olimpice moderne, ediția inaugurală din 1896 și cea
din 2004. Delegația greacă deschide fiecare paradă a națiunilor de la deschiderea Jocurilor
Olimpice, întrucât este țara fondatoare a precursorului antic al competiției. Grecia este una dintre
cele doar patru țări care au participat la toate Jocurile Olimpice de Vară. Câștigând în total 110
medalii (30 de aur, 42 de argint și 38 de bronz), Grecia se află pe locul 32 în clasamentul olimpic
istoric pe medalii. Cea mai bună performanță a fost la prima ediție, când Grecia a terminat pe locul
al doilea cu 10 medalii de aur.

Angelos Charisteas înscriind golul victoriei Greciei la Finala UEFA Euro 2004⁠(en).

Echipa națională de fotbal, aflată în 2014 pe locul 12 mondial (și care înregistrase performanța
maximă în 2008 și în 2011, când a fost pe locul 8),[193] a fost încoronată campioană a Europei
la Euro 2004 la una dintre cele mai mari surprize din istoria competiției și a devenit una dintre cele
mai de succes echipe naționale din fotbalul european, una dintre cele nouă câștigătoare
ale Campionatului European.[194] Superliga Greciei⁠(en) este prima ligă a țării, în care participă
optsprezece echipe, dintre care cele mai de succes sunt Olympiacos, Panathinaikos și AEK Atena.
Echipa națională de baschet a Greciei⁠(en) are o tradiție de excelență pe mai multe decenii, fiind
considerată printre cele mai mari puteri ale baschetului mondial. În 2012, ea era pe locul 4 în lume și
pe locul 2 în Europa.[195] Ea a câștigat Campionatul European⁠(en) de două ori în 1987 și în
2005,[196] și au ajuns în semifinale la două Campionate Mondiale, obținând locul al doilea în 2006⁠(en),
după o spectaculoasă victorie cu 101–95 contra echipei SUA⁠(en) în semifinale. Prima ligă internă de
baschet, A1 Ethniki⁠(en), este formată din paisprezece echipem dintre cale cele mai titrate
sunt Olympiacos⁠(en), Panathinaikos⁠(en), Aris Salonic⁠(en) și AEK Atena⁠(en). Echipele de club elene sunt
cele mai titrate din Europa în ultimii 25 de ani, câștigând 9 Euroligi⁠(en) de la trecerea la noul format în
1988, nicio altă țară neavând mai mult de 4 titluri similare în această perioadă. În afara celor 9
Euroligi, echipele grecești au câștigat 3 Triple Coroane⁠(en), 5 Cupe Saporta⁠(en), 2 Cupe Korać⁠(en) și
un trofeu EuroCup Challenge.

Centrul Olimpic de Tenis din Atena⁠(en) la Jocurile Olimpice de Vară 2004.

Echipa feminină de polo pe apă este și ea una din forțele mondiale ale acestui sport, campioană
mondială în 2011 după victoria obținută pe terenul adversarelor contra Chinei. Ea a obținut și
medaliile de argint în 2004, aurul la Liga Mondială din 2005 și medaliile europene de argint în 2010
și în 2012. Echipa similară masculină a ajuns pe locul trei mondial în 2005, învingând Croația în
finala mică a Campionatelor Mondiale de Natație din 2005 desfășurate în Canada. Principalele ligi
naționale sunt considerate a fi printre cele mai puternice campionate din poloul european, cluburile
participante având și ele succes în competițiile europene. La masculin, Olympiacos a câștigat Liga
Campionilor,[197] SuperCupa Europei și Tripla Coroană⁠(en) în 2002[198] devenind astfel primul club din
istoria poloului pe apă care a câștigat toate competițiile la care a participat într-un singur an
(campionatul grec, Cupa Grecia, Liga Campionilor și Supercupa Europei),[199] iar NC
Vouliagmeni⁠(en) a câștigat în 1997 Cupa Cupelor. La feminin, echipele grecești NC
Vouliagmeni⁠(en), Glyfada NSC⁠(en), Olympiacos, Ethnikos Piraeus⁠(en)) sunt printre cele mai puternice
din Europa, având la activ 4 Cupe ale Campionilor, trofee LEN și 2 Supercupe.
Echipa masculină de volei are două medalii de bronz, una la Campionatul European de Volei și alta
la Liga Europeană de Volei, locul 5 olimpic și locul 6 la Campionatul Mondial. Campionatul grec este
considerat unul dintre cele mai puternice de pe continent, Olympiacos⁠(en) fiind cea mai titrată echipă,
cu cel mai mare număr de titluri naționale și singura echipă grecească care a câștigat titluri
europene; ea a câștigat două Cupe CEV⁠(en), au fost de două ori finalistă a CEV Champions
League⁠(en) și au jucat 12 semifinale în competițiile europene. Iraklis⁠(en) a avut și ea succes în
competițiile europene, fiind de trei ori finalistă în Liga Campionilor.
Din alte sporturi, cricketul și handbalul sunt populare în Corfu, respectiv în Veria.
Mitologia[modificare | modificare sursă]
Zeus, zeul suprem din dodekatheon⁠(en).

Numeroșii zei ai religiei Greciei antice, precum și eroii legendari ai epopeelor antice
(Odiseea și Iliada), și evenimentele cărora le sunt protagoniști toți aceștia constituie ceea ce astăzi
este denumit popular „mitologia greacă”. În afara rolului religios, mitologia vechilor greci juca și un
rol cosmologic, încercând să explice formarea și funcționarea lumii.
Principalii zei ai grecilor antici erau Dodekatheon⁠(en) (cei doisprezece zei), care trăiau, conform
legendei, pe Muntele Olimp. Cel mai important dintre aceștia era Zeus, regele zeilor, căsătorit
cu Hera, care îi era și soră. Ceilalți zei greci
erau Demetra, Hades, Ares, Poseidon, Atena, Dionis, Apollo, Artemis, Afrodita, Hefaistos și Hermes.
În afara acestora, grecii mai aveau și alte credințe mistice, cum ar fi cele în nimfe, și în alte ființe
magice.
Sărbători publice[modificare | modificare sursă]

Procesiune a epitafului, în Sâmbăta Mare

Conform legislației grecești, fiecare duminică a anului este o sărbătoare publică. În plus, există patru
sărbători publice oficiale obligatorii: 25 martie (Ziua Independenței), a doua zi de Paște, 15 august
(Adormirea Maicii Domnului) și 25 decembrie (Crăciunul). Alte două zile, 1 mai (Ziua Muncii) și 28
octombrie (Ziua Ohi), sunt reglementate prin lege ca sărbători opționale, dar de regulă angajații
primesc liber. În Grecia mai există însă și alte sărbători declarate de Ministerul Muncii ca fiind
obligatorii sau opționale. Lista lor se schimbă rar și nu s-a modificat în ultimele decenii, ea ducând
numărul sărbătorilor legale din fiecare an la unsprezece.
Pe lângă sărbătorile naționale, există unele sărbători de nivel local, comunitar sau de grup
profesional. De exemplu, multe comune au un sfânt protector, ziua sărbătoririi sale fiind onomastica
comunei.
Între festivalurile importante se numără Carnavalul de la Patras⁠(en), Festivalul de la Atena⁠(en) și
diferite sărbători locale ale vinului. Orașul Salonic găzduiește și el mai multe evenimente, dintre care
cel mai important este Festivalul Internațional de Film de la Salonic⁠(en).[200]
Patrimoniul mondial[modificare | modificare sursă]
Patrimoniul mondial UNESCO cuprinde 17 obiective din Grecia. Două (Muntele Athos și Meteora)
sunt mixte culturale și naturale, restul fiind doar culturale: templul lui Apollo Epicurius de la
Basae, Acropola din Atena, situl arheologic Delphi, orașul medieval Rodos, monumentele
paleocreștine și bizantine din Salonic, sanctuarul lui Asklepios de la Epidaurus, situl arheologic
Olympia, situl arheologic Mystras, Insula Delos, mănăstirile Daphni, Hosios Loukas și Nea Moni din
Chios, Pythagoreionul și Heraionul din Samos, situl arheologic Aigai, siturile arheologice Mycenae și
Tirnys, centrul istoric cu mănăstirea „Sfântul Ioan Teologul” și cu Peștera Apocalipsei de pe Insula
Patmos și orașul istoric Corfu.[201]
De asemenea, patrimoniul mondial intangibil cuprinde tehnica cultivării masticului în insula
Chios[202] și (element comun cu alte câteva țări) regimul alimentar mediteranean.[203]

Note de completare[modificare | modificare sursă]

1. ^ La 14 august 1974, forțele grecești s-au retras din structura militară integrată a NATO în semn de
protest față de ocuparea de către Turcia a Ciprului de Nord; Grecia a revenit în NATO în 1980.
2. ^ Pentru o analiză diacronică a sistemului grecesc de partide, vezi Pappas 2003, pp. 90–114, care
distinge trei tipuri diferite de sisteme de partide, care se-au dezvoltat în ordine consecutivă, și anume
un sistem cu un partid predominant (între 1952 și 1963), un sistem de pluralism polarizat (între 1963
și 1981), și un sistem bipartid (după 1981).
Grecia Antică
De la Wikipedia, enciclopedia liberă

Acest articol este parte a seriei despre

Istoria Greciei

Civilizațiile egeene
Civilizația heladică (2800-1060 î.Hr.)
Civilizația cicladică (3000-1100 î.Hr.)
Civilizația minoică (3650-1170 î.Hr.)
Civilizația miceniană (1550-1175 î.Hr.)
Grecia antică
Era „întunecată” a Greciei (1175-750 î.Hr.)
Perioada arhaică în Grecia (750-490 î.Hr.)
Grecia clasică (490-336 î.Hr.)
Grecia elenistică (336-146 î.Hr.)
Grecia romană (146 î.Hr.-395 d.Hr.)
Grecia medievală
Imperiul Bizantin
Grecia otomană
Grecia modernă
Războiul de Independență
Regatul Greciei
Ocuparea Greciei de către Puterile Axei
Războiul civil grec
Dictatura coloneilor
Republica Elenă
Istoria Greciei pe subiecte
Istoria militară a Greciei
Istoria constituției elene
Nume ale grecilor
Istoria artei Greciei
Cronologia Greciei
Acest cadru: vizualizare • discuție • modificare

Harta Greciei Antice

Parthenon cca. 480-479 î.Hr.

Grecia antică este denumirea dată teritoriilor unde a luat naștere și s-a dezvoltat civilizația vechilor
greci.

Cuprins
[ascunde]

 1Caracteristici generale
 2Atena și Sparta: viața publică și privată
o 2.1Pericle
o 2.2Instituții politice și juridice în Sparta și Atena
o 2.3Cronologie
o 2.4Reformele în Atena
o 2.5Forme de guvernare în Grecia antică
o 2.6Mărturii
 3Educație
o 3.1Academia din Atena – prima „Școală superioară politică” din
Europa
o 3.2Principalele școli de educație din Elada, doctrinele și valorile
cultivate de ele
o 3.3Mărturii
 4Știință și artă
o 4.1Muzele
o 4.2Biblioteca din Alexandria
o 4.3Științe
o 4.4Mărturii
 5Note
 6Lectură suplimentară
 7Legături externe
 8Vezi și

Caracteristici generale[modificare | modificare sursă]

Bazele solide ale civilizației europene se pun în Grecia. Oamenii Eladei au marea capacitate de a
deschide drumuri noi în economie, filosofie, știință, artă etc. Colonizând bazinele Mediteranei și Mării
Negre, ei contribuie la răspândirea civilizației și la interferențele etno-culturale. „Inventatori
ai politicii”, vechii greci creează sistemele de conducere – oligarhic și democratic –, promovează
individualismul și drepturile civice și încearcă să edifice statul, cetatea-polis – ca exponent al
intereselor cetățenilor –, pe baze raționale.
Prin epoca elenistică, grecii au dat naștere celei dintâi civilizații de sinteză, de cuprindere
„universală” din istorie.

Atena și Sparta: viața publică și privată[modificare | modificare sursă]

Articol principal: Republica ateniană antică.
Grecia antică a inaugurat în istorie formulele superioare de organizare politică – practic, a „inventat”
politica, reguli de drept referitoare explicit la proprietatea privată, conducere reprezentativă și
libertate juridică. Pe fundalul unei dezvoltări a agriculturii, comerțului, meșteșugurilor, a circulației
monetare, s-a constituit polisul – cetatea-stat, ca unitate de teritoriu, locuire, instituții, valori juridice,
religioase, morale etc. Întreaga viață publică și privată a vechilor greci se derula în jurul ideii
de cetate, garanție a drepturilor civile, a averii și persoanei fizice. În legătură cu cetatea-stat, a luat
naștere și s-a împlinit și calitatea grecilor de cetățeni, mai exact de oameni liberi, proprietari,
purtători de arme, membri ai unei comunități de tradiții, valori materiale, morale și religioase, de
aspirații etc. „Polisul este acolo unde se află corpul civic”. Politeia reprezenta ansamblul de instituții
dintr-un polis. Patrios politeia echivala cu dreptul cutumiar al strămoșilor. Străinii (periecii sau
metecii) nu aveau drepturi politice, iar hiloții (populații dependente de Sparta) și sclavii (prizonieri de
război, datornici etc.), folosiți la muncile agricole în mine, ateliere meșteșugărești, flotă, erau
considerați aproape animale; celelalte populații neelene erau numite barbari. Grecii trăiau organizați
în triburi, fratrii, familii (génos) și vorbeau, până în secolul II î.Hr., dialecte diferite. Puterea politică a
evoluat de la autoritatea regilor la cea a aristocraților agrari, pentru a atinge stadiul în care averea se
va impune în locul originii sociale și a prestigiului religios și militar.
În acest context de instituții și tradiții, s-au întemeiat și polisurile de referință ale
Greciei, Sparta și Atena, în secolele IX — VIII î.Hr., prima în Peloponez, cea de a doua în Attica. Ele
au fost rivale redutabile la hegemonia Eladei, Sparta – ca stat oligarhic, militarist, cu bază
economică agricolă, dominată de aristocrația funciară tradițională, Atena – ca democrație, mare
putere maritimă, cu resurse materiale impresionante, agricole, „industriale”, financiare, condusă de o
aristocrație cu putere financiară.
Viața publică în ambele orașe-stat se desfășura în cadrul cetății (activități politice, religioase,
sportive, spectacole, războaie). Instituțiile de putere se asemănau în mod formal; cele militare erau
aproape identice și porneau de la:

 obligația tuturor cetățenilor de a presta serviciul militar;

 organizarea pentru luptă pe principiul structurilor de fratrie, trib și
teritoriale;
 divizarea armatei în infanterie (grea – hopliți), cavalerie și flotă.
Un rol însemnat revenea ritualurilor religioase (în cinstea zeilor cetății), spectacolelor, ceremoniilor
de inițiere, teatrului. Spațiul public al cetății era dominat la spartani de război și zei, la atenieni de
politică, afaceri, teatru etc. Numai bărbații liberi aveau dreptul de a alege și de a fi aleși, de a deține
și transmite proprietăți.
Viața privată în Sparta și Atena evolua în jurul familiei, condusă autoritar de bărbați. Femeile aveau
în grijă gospodăria și educația copiilor, mai ales a fetelor, și, uneori, purtau armele. Controlul statului
se exercita mai evident la Sparta, prin norme morale și comportamente fixate de Licurg (secolul IV
î.Hr.). Atena cultiva, într-o oarecare măsură, „libertinismul”.
Democrația ateniană respecta următoarele principii: egalitatea tuturor cetățenilor în fața legii
(isonomia); libertatea individuală; libertatea cuvântului; participarea la guvernare. Platon caracteriza
acest regim ca o guvernare aristocratică, exercitată cu aprobarea demosului. Era o democrație
directă, cu întrebuințarea votului direct, dar limitată la teritoriul unui oraș-stat și la categoria bărbaților
liberi, cu excluderea femeilor, metecilor, sclavilor etc.
Modelele de organizare politico-administrativă din Sparta și Atena se regăsesc, cu adaosuri
originale, desigur, și în alte polisuri grecești. În Grecia propriu-zisă, orașele-stat mai puternice
erau: Teba, Corintul, Argosul. Pe țărmul asiatic al Mării Mediterane, grecii fondaseră cetăți prospere
precum: Milet, Efes, Halicarnas. În alte părți ale Mediteranei se
evidențiau: Cumae, Crotona, Tarent, Sibaris, Cirene, Naucratis, Masalla. La Marea Neagră
ființau: Byzantion, Trapezunt, Chersones, Tomis, Histria, Callatis, Mesembria. Întreaga lume
grecească împărtășea valori culturale, instituții și aspirații politice comune. Pentru prima dată în
istorie apărea în Europa, în bazinele Mării Mediterane și ale Mării Negre, o asemenea unitate de
înaltă civilizație; integrarea într-un sistem economic unitar a furnizat Greciei produsele alimentare de
bază, sclavi, materii prime pentru „industrie” și o piață de desfacere stimulativă pentru metropole.
Economia de bani a spart tiparele economiei închise de „supra venituri”.
Difuzarea valorilor vechii Elade pe spații întinse, în Antichitate, a fost rezultatul și unei „mari
colonizări”, realizate în secolul VIII î.Hr. Războaiele dintre orașele-stat, creșterea populației,
conflictele sociale au determinat contingente de cetățeni să-și părăsească locurile natale și să
întemeieze colonii. Prin intermediul lor, grecii au intrat în legătură cu popoarele Asiei, Africii, Europei
Centrale, de Est și de Vest, au stimulat relațiile dintre culturi, până atunci izolate, au edificat
adevărate rute de navigație și piețe comerciale; procesele de întrepătrundere etno-culturală și de
civilizație au început, în consecință, să se intensifice pe Vechiul Continent.
Totuși, unitatea statală a Eladei nu s-a putut înfăptui prin forțe exclusiv proprii. Rivalitățile dintre
polisuri și dintre „partidele” politice au împiedicat constituirea unei „mari puteri” grecești. La un
moment dat, această tendință părea să fie stimulată din exterior de amenințarea persană. În fața ei,
Atena și Sparta, urmate de majoritatea cetăților elene, și-au pus în comun resursele militare,
câștigând așa-numitele Războaie medice (490–479 î.Hr.), în urma marilor victorii de
la Marathon (490 î.Hr.) și Salamina (480 î.Hr.). Dar Războiul peloponeziac (431–404 î.Hr.), purtat de
Atena și Liga de la Delos (alianță patronată de metropola din Attica) împotriva Spartei și a Ligii
peloponeziace a aruncat, din nou, lumea greacă în haosul războiului civil. Victoria Spartei din 404
î.Hr. a determinat coalizarea celorlalte polisuri contra ei și, în final, afirmarea Tebei ca putere
hegemonă în Grecia continentală, în intervalul 371–362 î.Hr.
Abia Regatul Macedoniei, sub Filip al II-lea și Alexandru Macedon, va unifica Elada, prin cucerire
(336 î.Hr.). Imperiul creat ulterior de Alexandru cel Mare (331–323 î.Hr.) în Europa de Sud-Est, Asia
și Africa de Nord avea să dea naștere „lumii elenistice” pe temeliile căreia se vor fonda regatele
Antigonizilor, Seleucizilor, Ptolemeilor. Sparta și Atena își vor pierde atunci definitiv importanța
politică, dar vor rămâne și după cucerirea romană (secolul II î.Hr.) simbolurile a două moduri de
organizare și exercitare a puterii politice: oligarhia și democrația.
Pericle[modificare | modificare sursă]
Articol principal: Pericle.
Pericle (495–429 î.Hr.) a fost un om de stat atenian. Descendent al familiei aristocratice a
Alcmeonizilor, s-a afirmat de timpuriu ca lider al „democraților” atenieni în lupta împotriva
conservatorilor. A condus cetatea în funcția de strateg. A încercat să impună hegemonia Atenei în
Mediterana de Est și să creeze un adevărat „imperiu maritim”; totodată, a sprijinit artele, ca unul
dintre cei mai străluciți protectori ai culturii din istorie. Sub conducerea sa, Atena atinge apogeul
dezvoltării economice și al democratizării instituțiilor de stat. Acesta reduce atributiile aristocratilor,iar
in vremea lui,Grecia atinge punctul culminant al democratiei.
Instituții politice și juridice în Sparta și Atena[modificare | modificare sursă]
Sparta Atena
9 arhonți (religie, armată,
2 regi din familiile
finanțe etc.)
Conducerea aristocratice
Adunarea poporului
superioară Sfatul bătrânilor (Gerousia)
(Boulé)
(executivă) 5 efori care controlau
Consiliul militar–10
activitatea regilor
strategi
Apella Eclessia
Adunarea - Toți cetățenii cu „drept de - Toți cetățenii liberi,
poporului cetate”, în număr limitat de născuți atenieni (circa
(legislativă) 10.000 40.000)
- Vot prin aclamații. - Vot direct.
Areopagul (format din foști
arhonți)
Justiția Sfatul bătrânilor și Eforii Heliaia–tribunalul
poporului, format prin
alegeri.

Cronologie[modificare | modificare sursă]

  Secolele XI î.Hr. – IX î.Hr.: „Secolele întunecate” – invazia și
așezarea populațiilor elenice în Grecia și Asia Mică. Asimilarea
fondului civilizației miceniene (secolele XVI î.Hr. – XII î.Hr.);
 Secolele VIII î.Hr. – VI î.Hr.: Epoca arhaică. Fondarea cetăților-stat,
„Marea colonizare greacă”, economie agrară, comerț, meșteșuguri,
activitate financiară, „piață elenă” în bazinele Mării Mediterane și
Mării Negre;
 Secolele V î.Hr. – IV î.Hr.: Epoca clasică. Apogeul democrației și
„imperiului maritim” atenian. Războaiele cu perșii și războiul
peloponeziac dintre Atena și Sparta. Cucerirea și unificarea Greciei
sub dinastia macedoneană. Spiritul civic și formarea conștiinței
unitare a Eladei (panelenismul).
 Secolele IV î.Hr. – I î.Hr.: Epoca elenistică. Crearea de către
Alexandru cel Mare a „imperiului universal” macedonean. Monarhia
greco-orientală de natură divină. Civilizația elenistică de sinteză
greco-orientală. Cucerirea lumii grecești de către Roma și punerea
bazelor celei dintâi civilizații unitare a vechii Europe.
Reformele în Atena[modificare | modificare sursă]

 Dracon (sfârșitul secolului VII î.Hr.):

 introducerea legilor scrise și a justiției de stat, cu pedepse
excesive;
 ocuparea funcțiilor publice, în exclusivitate, de către proprietarii
de pământ fără datorii.
 Solon (începutul secolului VI î.Hr.):
 interzicerea privării de libertate personală pentru neplata
datoriilor;
 înființarea tribunalului poporului (Heliaia) și a sfatului (Boulé);
 reformele sale puneau bazele unei puternice pături mijlocii de
proprietari agricoli, negustori, marinari, meșteșugari și limitau
puterea aristocrației.
 Clistene (secolului V î.Hr.):
 împărțirea populației în 10 triburi;
 sfatul alcătuit din 500 de membri, aleși câte 50 de fiecare trib;
 colegiul specialiștilor militari – 10 strategi;
 introducerea ostracizării – exilul pe 10 ani.
 Pericle (secolul V î.Hr.):
 reducerea atribuțiilor Areopagului (aristocratic);
 salarizarea funcțiilor publice;
 dreptul cetățenilor, indiferent de origine și avere, de a ocupa
magistraturi în stat;
 triumful democrației (exercitarea puterii politice de către popor
prin dreptul său de a alege liber și de a fi ales în organele
conducerii statului).
Forme de guvernare în Grecia antică[modificare | modificare sursă]
Grecii au fost inventatorii politicii, ca artă a gestionării afacerilor cetății.

 Monarhia (monos – unul, arkhia – autoritate) a caracterizat epocile

preclasice (dinaintea secolului V î.Hr.), regalitatea întrunind
atributele puterii religioase, militare și politice. Descendența de
sânge, obligatoriu mitică, și prestigiul personal contribuiau la
menținerea autorității monarhului.
 Aristocrația (aristos – cel mai bun) a urmat, îndeobște, monarhiei și
a reprezentat guvernarea unei categorii sociale privilegiate (mari
posesori de pământuri).
  Oligarhia (oligoi – număr restrâns de oameni). Puterea aparținea
unui grup sau unei familii - în general, aristocratice -, agricole sau
agrar-comerciale.
 Democrația (demos – popor). Este specifică multor orașe-stat în
Epoca Clasică a secolului V. Aristocrația de avere împarte puterea
cu poporul.
 Tirania (putere cucerită prin forță de un uzurpator). Instituția
provenea din Asia Mică și desemna o dictatură detestată, în ciuda
unor reforme remarcabile, și de popor și de aristocrați, cum a fost
cea a atenianului Pisistrate în secolul VI î.Hr. „Pentru o cetate, nu
este nimic mai rău decât un tiran. Sub acest regim legile nu sunt
aceleași pentru toți. Un singur om guvernează: proprietarul
legii”. (Euripide)
 Monarhia elenistică. Regele era asimilat, în tradiția orientală, cu un
zeu. Formula va fi preluată de Imperiul Roman, încă din secolele I
î.Hr.–I d.Hr..
Mărturii[modificare | modificare sursă]

 Plutarh:„Ei (spartanii) trăiau în cetate ca într-o tabără, având bine

statornicit și felul lor de viață și îndeletnicirile cu trebile obștești și,
îndeobște, socoteau că nu sunt ai lor înșiși, ci ai patriei (...) Iar hiloții
lucrau pentru ei pământul, plătind dajdia pomenită”.
 Pericle: „Și în ce privește numele, când guvernăm ținând seama nu
de un număr mic, ci de majoritatea, acest regim se numește
democrație”.
 Tucidide: „Era nevoie de un regim democratic pentru ca cei săraci
să aibă un refugiu și cei bogați un frâu.”
 Aristotel: „Baza regimului democratic este libertatea... Acum
libertatea constă în a fi pe rând supus și guvernant, fiindcă în
accepțiunea populară justiția este egalitatea în drepturi a tuturor”.

Educație[modificare | modificare sursă]

Aristofan, dramaturg

Vechii greci s-au preocupat îndeaproape de problemele moralei și politicii, războiului și artei. Politicul
și războiul, aflându-se în primul plan al atenției lor, s-au cristalizat de timpuriu modele de educație a
tinerelor generații spre a se asigura funcționarea normală a cetății. În Epoca homerică, dinaintea
constituirii polisurilor clasice, educația îmbrăca forme tradiționale, militare și religioase. Treptat,
influența legăturilor de sânge s-a redus și, odată cu diversificarea preocupărilor politice și juridice,
orizontul educațional s-a lărgit considerabil, fără ca respectul față de strămoși, eroi și zei să fie, însă,
vreodată abandonat. În Epoca clasică, acolo unde rolul statului ajungea covârșitor, precum în
Sparta, valorile se impuneau prin prestigiul lor mitic și prin ascultare de legi; în alte polisuri, în
special la Atena, individul avea o libertate de alegere și exprimare mult mai mare.
Sparta cultiva valorile războinice ale ascetismului, disciplinei, dezvoltării forței fizice. Astfel,
comportamentul militar și social se standardizau și gândirea cutezătoare își găsea cu greu formele
de exprimare.
Cetatea se îngrijea de educația fetelor și a băieților. Se asigurau cunoștințe minime de scris și citit.
Fetele și femeile trebuiau să știe să apere cetatea atunci când bărbații se aflau în campanie. Băieții
se întruneau, de la 7 ani, în tabere militare, fiind antrenați pentru luptă, prin exerciții fizice, disciplină
severă, spirit de grup, descurajarea inițiativelor personale, exprimarea sintetică și la obiect a opiniilor
(laconismul).
Calitățile militare determinau, în mare parte, statutul de cetățean. Fuga de pe câmpul de luptă sau
nerespectarea disciplinei antrenau automat decăderea din poziția privilegiată de cetățean. Pentru
această râvnită poziție, sistemul educațional nu insista, totuși, pe dezvoltarea elocinței, a artei
dialogului și discursului. În Sparta „gândeau” înțelepții și aristocrații, iar cetățenii le aprobau opiniile
și le exercitau, în stil militar, ordinele. O morală strictă reglementa comportamentul social și familial,
bărbatul conducând precum un comandant. Spectacolele de teatru și, mai ales, comedia nu aveau
trecere, poezia eroică și jocurile sportive dominând universul cultural spartan, alături de ceremoniile
religioase.
În Sparta se împământenise, deci, un model educațional specific „statului cazarmă”, în care
supunerea necondiționată față de superiori, disciplina, reținerea în manifestarea sentimentelor,
precauția în relațiile cu autoritățile, disprețul criticii și al comportamentului liber deveniseră trăsături
caracteristice ale profilului moral al cetățeanului.
La polul opus Spartei, cetatea Atena făcea din educație o armă redutabilă pentru formarea unui
cetățean complet, cu o construcție fizică și intelectuală armonioasă, capabil să fie luptător,
administrator al treburilor publice, gânditor, comerciant, artist etc.; nu înseamnă însă că atenienii
ignorau pregătirea militară sau dezvoltarea aptitudinilor sportive și forței fizice, unită, desigur, cu
„ascuțimea minții”.
Educația se aplica diferențiat. Băieții își începeau educația la 8 ani, sub supravegherea pedagogilor.
De fete se îngrijeau mamele, în gineceu. Exercițiile fizice ale băieților se desfășurau în palestre și
constau din antrenamente și probe de luptă, alergare, sărituri în lungime, aruncarea discului și a
suliței (pentatlon). Pe lângă exercițiile fizice, se cultiva simțul muzical, pentru ca, până la 14 ani,
copiii să deprindă și cititul, scrisul, socotitul și gramatica. Efebia, un fel de școală militară, asigura
pregătirea tinerilor cu vârste cuprinse între 18–20 ani. Tinerii intrau apoi în fratriii, asociații militare
bazate pe relații de prietenie și sprijin reciproc în luptă și în agora.
În Atena și în alte polisuri, unde democrația se afla la loc de cinste, se acorda o atenție specială
studierii politicii, stăpânirii cuvântului, cunoașterii logicii și expunerii argumentate a ideilor și opiniilor.
Dacă în Sparta învățătura înaltă rămânea un privilegiu al oligarhiei, un monopol și o putere a sa, în
Atena a gândi, a raționa se impuneau, deopotrivă, și pentru aristocrați și pentru demos.
Experiența Atenei în materie de educație este unică în Antichitate. În centrul educației se punea
formarea omului ca entitate superioară. Perfecționarea fizică, intelectuală și artistică era idealul
cetății din Attica. Inițierea spre atingerea idealului fericirii se realiza în trepte, în cicluri școlare
primare, secundare și superioare, cu sau fără intervenția statului. Educația cetățeanului continua și
dincolo de vârsta școlii, prin intermediul instituțiilor democrației, ce puneau în centrul lor „omul ca
ființă politică”.
În același timp, societatea greacă, în ansamblul ei, a introdus, pentru prima dată în istoria civilizației,
marile dezbateri asupra sistemelor de valori. Adevărul, fericirea, justiția, frumusețea, armonia, legea,
statul ca organizare perfectibilă, egalitatea între cetățeni, respectul proprietății și al individului sunt
tot atâtea valori comune atât Eladei, cât și lumii de astăzi. Necesitatea introducerii de reguli morale
în comportamentul politic și în viața de zi cu zi este un important principiu al vechilor greci. Ideile de
patrie și patriotism, restrânse pentru secole de polis, s-au născut tot în Antichitatea greacă și au fost
cultivate prin educație. Din acele vremuri vin și concepțiile înalte despre pace ca ideal al oamenilor,
precum și cele despre unitatea și unicitatea omenirii, străfulgerări ale minților luminate ce treceau
dincolo de mentalitatea comună a separării umanității în greci și „barbari”.
Academia din Atena – prima „Școală superioară politică” din
Europa[modificare | modificare sursă]
Fondată de Platon, „Academia a avut ca primă funcție formarea pe bază rațională a oamenilor de
stat de care avea nevoie cetatea (...). Ea a avut un imens succes, primind mulți tineri îndrăgostiți de
știință și înțelepciune din toate colțurile lumii grecești și inspirând numeroase constituții
«platoniciene». Ea va supraviețui 1000 de ani fondatorului ei, Școala nefiind închisă decât în 529
d.Hr.”[1]
Principalele școli de educație din Elada, doctrinele și valorile cultivate de
ele[modificare | modificare sursă]

 Cinismul – întemeiată de Antistene (440 – 366 î.Hr.); viața austeră,

înțelepciunea conduc la fericire, cosmopolitism, negativism.
 Hedonismul – întemeiată de Aristip din Cirene (435 – 360 î.Hr.);
scopul vieții este obținerea plăcerii (hedoné). Dezvoltat de Epicur.
 Scepticismul – întemeiată de Piron din Elis (360 – 370 î.Hr.). Omul
nu poate avea o opinie despre lume, deoarece cunoașterea este
limitată.
 Sofismul – întemeiată de Protagoras, Gorgias, Socrate etc.
(secolele V – IV î.Hr.). Scopul vieții rezida în căutarea înțelepciunii
(Sophia).
 Stoicismul – întemeiată de Zenon din Citium (320 – 264
î.Hr.). Fatalism; viața trebuie trăită în conformitate cu natura și legile
divine; înlăturarea pasiunilor; scopul vieții consta în fericirea
obținută prin energie și virtuți.
Mărturii[modificare | modificare sursă]

 Aristotel: „Cele patru lucruri cu ajutorul cărora oamenii obișnuiesc

să facă educația erau știința de carte, gimnastica, muzica și
desenul”.
 Heraclit: Cunoașterea de sine și înțelepciunea sunt la îndemâna
tuturor oamenilor.
 Hegel: „Sofișii au împărtășit învățătura în ce privește înțelepciunea,
științele în general, muzica, matematica etc... Ei au îndeplinit o
funcție de cultură. Nevoia de a se decide pe baza gândirii în ce
privește împrejutările și nu numai pe bază de oracol sau de
obiceiuri, de pasiuni și de sentimente momentane, această nevoie
de reflexie a trebuie să se nască în Grecia (...). În locul școlilor ei au
practicat învățământul ca pe o meserie a lor, formând o categorie
socială aparte. Călătorind din oraș în oraș, tineretul li s-a atașat și a
fost format de ei”.
 Ernest Sterenborg: „Socrate a fost marele pedagog al grecilor. El și-
a concentrat efortul spre stabilirea normelor în funcție de care pot fi
recunoscute valorile morale”.

Știință și artă[modificare | modificare sursă]

Pe lângă instituții, politică, democrație, educație și spirit civic, Grecia antică a lăsat moștenire Romei
și, mai apoi, Europei moderne o știință cutezătoare și o cultură strălucitoare. Ambele aveau ca
element central al preocupărilor cunoașterea și slăvirea omului, în conformitate cu idealurile
umanismului elen; ambele se raportau direct la progresul gândirii abstracte și speculative (încurajată
de inventarea unui alfabet propriu în secolul VII î.Hr.).
Gândirea științifică a grecilor s-a cristalizat în secolele VII – VI î.Hr., detașându-se, treptat, de cea
religioasă. Spiritul lor critic, preocuparea pentru înțelegerea omului naturii și Universului i-au
determinat să încerce depășirea explicațiilor tradiționale oferite de religie; tendința către alte căi de
cunoaștere a adevărului, frumosului, fericirii, justiției și ordinii s-a accentuat în perioadele de
intensificare a conflictelor interne din polisuri și a luptelor pentru hegemonie în Elada, din secolele V
– IV î.Hr.
Dacă explicația clasică a apariției și existenței lumii se bazase timp de secole pe miturile homerice,
pe acțiunea zeilor, în fruntea cărora trona familia patriarhală a lui Zeus, spiritul științific punea la
îndoială schema divină încremenită în „ordine”, incapabilă să împiedice războaiele, molimele,
omorurile și numeroasele nedreptăți umane. O parte dintre greci, bântuiți de teamă și neliniște, s-au
orientat atunci spre misterele de origine orientală sau spre zeități precum Orfeu, Cybele, Sabazios,
Dyonisios, în speranța atingerii unui prag superior al fericirii, prin inițiere sau într-o „viață de apoi”.
Alții, însă, nu au încetat să caute răspunsuri raționale, străduindu-se să ajungă, prin abstractizarea
gândirii, la principiile ce reglementau viața și moartea, existența Universului, destinul oamenilor.
Pentru ei, știința, unită, pe atunci, cu filosofia, trebuia să suplinească religia oficială, acceptată doar
ca un simplu exercițiu de ritual.
Ionienii Thales din Milet, Anaximene, Anaximandru și Heraclit din Efes identificau ca elemente
fundamentale ale naturii și cosmosului apa, aerul, infinitul (materie nedeterminată), focul. De la
Heraclit, lumea începea să fie percepută în relație cu devenirea și lupta creatoare. Lupta contrariilor
și unitatea lor fundamentală explicau natura fiecărui lucru (dielectrica). Pitagora, la rândul lui,
fundamenta o adevărată filosofie a naturii și matematismului sistematic. „Totul este număr”,
considera acest matematician, fizician, filosof și „zeu”, omul în jurul căruia s-a creat în secolul VI
î.Hr. o mișcare (eterie) politico-militară, cu numeroase caracteristici de sectă ascetică și purificatoare
(în sudul Italiei și Sicilia). Democrit din Abdera susținea o cosmogonie mecanicistă cu rezonante
divizibile și imuabile – atomii în veșnică mișcare.
Apariția sofiștilor, în secolul V î.Hr., a echivalat cu o „revoluție” în gândirea elenică, ei introducând
spiritul critic, ideea de eficiență a acțiunii, antidogmatismul manifest. Învățați precum Protagoras din
Abdera, Gorgias din Leontini, Prodicos din Cos, Hippias din Efest puneau omul în centrul reflecției
filosofice, în locul zeilor și al „principiilor fondatoare”. Sofist și, totodată, antisofist, Socrate s-a
străduit să „predice” îndoiala creatoare, să condamne superstițiile, incultura, viciile concetățenilor, să
fundamenteze o metodă de gândire (rațională) și o etică în spiritul ideii că fericirea oamenilor stă în
virtutea luminată de rațiune.
În secolul IV î.Hr., Platon, filosof de la care ne-au rămas importante lucrări
(dialogurile Phaidon, Republica, Legile etc.), pornind de la metoda lui Socrate – al cărui elev a fost –
a creat dialectica și a făcut sinteza între raționalism și spiritualismul lui Pitagora. În sistemul
său Ideile erau o realitate absolută și imuabilă, inaccesibilă cunoașterii raționale. Opera politică ne
înfățișează, la maturitatea târzie, un Platon dezamăgit de tentativele de înfăptuire a „statului ideal”
(condus de filosofi), dar capabil să ne transmită mesajul că scopul statului este să asigure ordinea,
dreptatea.
Discipol al lui Platon, Aristotel (Metafizica, Politica, Fizica, Despre suflet etc.) a ridicat raționamentul
(inducție și generalizare) la rangul de „cale a cunoașterii” științifice. Omul este perfecțiunea lumii vii,
iar politica are drept scop fericirea lui prin justiție.
Sofiștii, Socrate, Platon și Aristotel au operat mutația esențială în gândirea filosofică a Antichității:
omul este obiectul exclusiv al gândirii filosofice, direcție de gândire transmisă ca moștenire
spiritualității moderne europene. Artele au lărgit, la rândul lor, orizontul preocupărilor intelectuale ale
grecilor și au dat glas gusturilor și sentimentelor lor. Ca și manifestările religioase ori sportive, artele
nu puteau fi separate de polis, mult timp exprimându-se în strânsă dependență de religie și politică.
Vorbind, la începuturi, mai multe dialecte, grecii și-au creat o limbă comună în epoca elenistică
(secolele IV – I î.Hr.), denumită „Koiné”.
Arta dramatică, de pildă, și-a avut izvoarele în procesiunile religioase, cu precădere în cultul lui
Dionysos. În jurul sanctuarelor sale se desfășurau procesiuni, cu recitări, muzică și dans, de origine
asiatică. Inițial, pe scenă apăreau doar corul și un singur actor. Tragedia a atins culmile perfecțiunii
prin operele lui Eschil (s-au păstrat însă doar fragmente)sau prin creațiile rafinatului Sofocle
(Antigona, Orestia, Oedip etc.) și ale sensibilului Euripide (Electra, Medeea), apreciat de Aristotel
drept „cel mai tragic dintre poeți” și preluat creator de Corneille și Racine. Spre deosebire de
tragedie – axată pe temele solide ale eroismului și nedreptului destin uman – comedia funcționa ca
un neîndurător „formator” de opinie publică, biciuind, cu Aristofan (Cavalerii, Viespile, Adunarea
femeilor), viciile „demagogilor” și ridicolul unor zei. Comedia de „moravuri”, în special, a înflorit în
secolele V – IV î.Hr., în contextul manifestării individualismului și erodării valorilor tradiționaliste.
Poezia și muzica au marcat îndeaproape viața publică și privată a vechilor greci. Iliada și Odiseea,
atribuite legendarului Homer, echivalau cu un fel de „Biblie a grecilor”, exaltând eroismul, virtuțile
războinice, viața „cavalerească”. Prin opera lui Homer s-a cimentat unitatea culturală a Greciei și s-
au educat generații de tineri în spiritul elenismului. Hesiod, prin Munci și zile și Teogonia, cultiva
idealurile omului simplu, ale agricultorului, căruia i se datorau, în perioadele de liniște, stabilitatea și
prosperitatea cetății.
Știința a înregistrat în Grecia antică performanțe remarcabile în planul teoretic; în cel al
experimentului și tehnologiilor, o autentică dezvoltare s-a constatat abia în epoca elenistică. Totuși,
Elada a propulsat știința ca mod de cunoaștere a omului, a lumii și a Universului printr-o serie de
descoperiri epocale.
Pictura, sculptura, arhitectura au evoluat de la maniera hieratică din epoca arhaică la atitudini din ce
în ce mai corespunzătoare realităților umane. Corpul omului și omul, în general, au stat în centrul
atenției artiștilor. Clasicismul a propulsat o artă oficială, triumfală, generos subvenționată de stat.
Pictura, sculptura și arhitectura și-au unit eforturile pentru edificarea de mari complexe de cult ale
cetății, elemente de etalare a puterii, prestigiului și solidității acesteia. În secolele elenismului, însă,
creatorii au dat frâu liber exprimării sentimentelor omenești și surprinderii trupului uman în cele mai
diferite ipostaze. A fost o reacție la clasicismul artei oficiale; în aceeași epocă, au apărut și mari
protectori particulari ai artelor, în concurența cu statul.
Romanii vor organiza, asimila și îmbogăți zestrea științifică și culturală a Eladei, turnând temelii de
nezdruncinat civilizației europene.
Muzele[modificare | modificare sursă]
Cele nouă muze adorate și slujite în Grecia antică:

 Clio – istorie;
 Thalia – comedie;
 Melpomene – tragedie;
 Terpsihora – dans;
 Erato – elegie;
 Polimnia – poezie lirică;
 Urania – astronomie;
 Calliope – epopee și elocvență;
 Euterpe – muzică.
Biblioteca din Alexandria[modificare | modificare sursă]
Articol principal: Biblioteca din Alexandria.
Capitală intelectuală a elenismului, Alexandria a fost dotată cu două biblioteci de către
regele Ptolemeu al II-lea (283 – 246 î.Hr.). În cea mai importantă bibliotecă, ce funcționa în legătură
cu Muzeul (la început dedicat cultului Muzelor), se păstrau 700.000 de papirusuri; ea a căzut pradă
focului în 47 î.Hr. Cea de-a doua bibliotecă a fost distrusă în 391. Aici s-au păstrat cele mai
importante texte în limba greacă și s-a cristalizat limba unitară a epocii elenistice.
Științe[modificare | modificare sursă]

 matematică: Pitagora (secolul VI î.Hr.) și Euclid (secolul III î.Hr.)

puneau bazele geometriei plane.
 fizică: Arhimede (secolul III î.Hr.) dezvolta mecanica
fluidelor și geometria; a fixat legile fundamentale ale hidrostaticii; a
inventat numeroase mașini de război.
 astronomie: Aristarh din Samos (secolul III î.Hr.) afirma
existența sistemului heliocentric și îl anticipa cu secole pe Copernic;
a încercat să măsoare distanța de la Pământ la Lună.
 istorie: Herodot (484 – 425 î.Hr.), „părintele istoriei”, în ale
sale Istorii s-a bazat pe observarea directă și studierea tradițiilor și a
altor surse de informare, unele fanteziste; el prezenta și primele
informații scrise, culese de la „fața locului”,
despre traci și geți. Tucidide (460 – 425 î.Hr.), cu opera sa
capitală Istoria Războiului peloponeziac, a dezvoltat metoda
cercetății științifice critice, folosind surse literare și epigrafice.
  geografie: Pytheas din Marsilla (Descrierea Oceanului și Periplu) a
măsurat distanța până la Soare și a stabilit legăturile
între maree și fazele Lunii. Eratostene din Cirene a evaluat
lungimea circumferinței Pământului.
 medicină: Hipocrate din Cos (460 – 377 î.Hr.) a inițiat observația
clinică și a introdus în lumea medicilor „Jurământul hipocratic”.
Mărturii[modificare | modificare sursă]

 Protagoras din Abdera: „Omul este măsura tuturor lucrurilor”.

 Platon: „Nelegiuit nu este cel care îi nesocotește pe zeii mulțimii, ci
acela care crede în însușirile atribuite acestora de către mulțime”.
 Aristotel: „Lumea ideilor absolute nu are culoare, nici formă, nici nu
e tangibilă.”
 Sofocle: „Oricât de multe minuni ar avea lumea, nici una nu este
mai minunată decât omul”.
 Antistene: „Frații care trăiesc în bună armonie sunt mai tari decât
orice fortăreață” .
 Pitagora: „Mintea este nemuritoare,toate celelalte sunt muritoare” .

Note[modificare | modificare sursă]

1. ^ Berstein, S. și Milza, P – Istoria Europei, vol. V – Editura Institutul
European, Iași, ISBN 973-611-006-0.

Lectură suplimentară[modificare | modificare sursă]

 Miturile Greciei Antice, David Salariya, James Evelyn Ford, Editura
Curtea Veche, 2008
 O istorie a Greciei antice, Adelina Piatkowski, Editura Albatros,
1988

Legături externe[modificare | modificare sursă]

 Începuturile Greciei Antice..., 17 Ianuarie 2012, Irina-Maria
Manea, Historia
 Viata femeilor in lumea greaca de acum doua milenii (I) -
Documentar, 30 ianuarie 2012, Laurentiu Dologa, Ziare.com
 Viata femeilor in lumea greaca de acum doua milenii (II) -
Documentar, 31 ianuarie 2012, Laurentiu Dologa, Ziare.com

Vezi și[modificare | modificare sursă]

 Jocuri Olimpice antice
 Arta în Grecia antică
 Literatură greacă
 Mitologie greacă
 Teatru grecesc
 Listă de greci antici
 Listă de orașe antice grecești
 Cronologia Greciei antice
 Unități vechi de măsură
[arată]
v•d•m
Subiecte legate de Grecia Antică
 [arată]
v•d•m
Antichitate clasică după regiune
Categorii:
 Grecia antică
 Civilizații
Jocuri Olimpice antice

De la Wikipedia, enciclopedia liberă

Jocurile olimpice antice, denumite originar Jocuri olimpice (Olympiakoi Agones) au constat dintr-o serie
de competiții atletice care aveau loc pe o arenă între diferite orașe ale Greciei Antice. Acestea au
început în anul 776 î.Hr. în Olympia, Grecia, și s-au serbat până în anul 393 [1] când au fost desființate de
împăratul roman Teodosiu I. Unele surse consideră anul 884 î.Hr. ca dată probabilă a primelor Jocuri
Olimpice, totuși, pentru istorici începând cu anul 776 î.Hr. există o cronologie exactă a jocurilor [2].

Cuprins [ascunde]

1 Istoric

2 Vezi și

3 Note

4 Bibliografie

5 Legături externe

Istoric[modificare | modificare sursă]

Atleți, 440–435 î.Hr.

Jocurile se desfășurau la fiecare patru ani, vara, în zilele sărbătorilor lui Zeus, în nord-vestul
Peloponesului, în câmpia Olimpia. Participau doar bărbații de origine grecească în timp ce femeilor nu le
era permisă prezența nici ca spectatoare. De asemenea, doar cetățenii liberi erau admiși, sclavii fiind
excluși.

Organizarea jocurilor, judecarea rezultatelor și decernarea premiilor se făceau de către magistrați numiți
Helladonike. Jocurile durau cinci zile și începeau cu o procesiune solemnă și cu jertfe, cu defilarea
concurenților și jurământul olimpic. În ziua a doua avea loc întrecerea tinerilor de 18-20 ani după care, în
ziua a treia întreceri de alergare, lupte, pugilat și pancrațiu. Cea mai disputată probă, cea de pentatlon
avea loc în ziua a patra urmată de întrecerile „hoplitodorilor” (oameni înarmați), alergările de care și
călăria. De-a lungul timpului, ordinea întrecerilor s-a modificat de nenumărate ori. În ziua a cincea erau
premiați învingătorii (Olimpionike, învingător la Olimpia) care primeau o cunună din ramuri de măslin
sălbatic. Cei care își mențineau titlul de campion la mai multe ediții succesive sau erau câștigători a mai
multor jocuri care se desfășurau pe teritoriul Greciei se numeau periodonikes.
Jocurile Olimpice au fost cele mai vechi dintre cele patru evenimente atletice naționale care făceau
parte din jocurile periodos, sau de „circuit”. Celelalte trei au fost: Jocurile Pytice din Delphi, Jocurile
Istmice din Corint și Jocurile din Nemeea.

O deosebire importantă dintre Jocurile grecești și cele moderne este că toate evenimentele atletice
indiferent de gradul de importanță erau organizate sub patronajul unei divinități. La Delphi era onorat
zeul Apollo, iar în Corint și Nemeea zeul Poseidon. Se credea că zeii le dau atleților forța fizică și
abilitatea necesară pentru a putea participa cu succes la Jocuri, și drept urmare, atleții se închinau la
zeitățile respective.

Exista și o competiție mai brutală numită pankraion în care era permisă strângerea de gât, dar era
interzisă mușcarea, scoaterea ochilor sau ruperea degetelor.

În timpul jocurilor olimpice încetau orice conflicte politice și militare dintre cetățile grecești, instituindu-
se așa-zisa „pace olimpică”. Intervalul dintre două ediții se numea „olimpiadă”. Evenimentele
importante din istoria acestei perioade sunt exprimate prin numărul de ordine al Olimpiadei: de
exemplu, lupta de la Termopile a avut loc în primul an al Olimpiadei 75 (480 î.Hr.).

În anul 776 î.Hr. a fost consemnat în Olimpia numele câștigătorului primei curse pe stadion, bucătarul
Koroibos din Elis, și se presupune că acest an marchează începutul Jocurilor Olimpice, deși data reală a
primelor jocuri este necunoscută.[3]

Tradiția spune că începând cu anul 720 î.Hr. atleții concurau dezbrăcați [4].

Ultima ediție a jocurilor a avut loc în anul 392, fiind interzise doi ani mai târziu printr-un edict al
împăratului roman Teodosiu I, din prejudecată religioasă (acesta era creștin, iar membrilor acestui cult le
repugnau toate tradițiile legate de religiile păgâne)[5], el ordonând distrugerea clădirilor Olimpiei[6].
Până la acest moment final, timp de 12 secole Jocurile Olimpice s-au desfășurat neîntrerupt o dată la
patru ani; au avut loc 293 de ediții [7]. În anul 426, Teodosiu al II-lea a ordonat distrugerea edificiilor din
Olimpia.

Arta în Grecia antică

De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Acest articol sau această secțiune are bibliografia incompletă sau inexistentă.
Puteți contribui prin adăugarea de referințe în vederea susținerii bibliografice a
 afirmațiilor pe care le conține.

Arta din Grecia antică a exercitat o mare influență asupra culturilor multor țări, în special în
domeniul sculpturii și arhitecturii. Ea poate fi împărțită din punct de vedere stilistic în patru categorii:
geometrică, arhaică, clasică, si elenistică. Spre deosebire de alte popoare antice, grecii, prin arta lor
magnifică, au glorificat umanitatea.

Cuprins
[ascunde]

 1Începuturi
 2Umanizarea artei
 3Animată și vie
 4Inovații
 5Parthenonul
 6Un stil simplu
 7Arta greacă a olăritului
 8Răspândirea culturii
 9Legături externe

Începuturi[modificare | modificare sursă]

Chiar și înainte de sosirea primilor greci în zonă, Insulele Ciclade din Marea Egee produceau opere
de artă remarcabil de fin echilibrate și statuete albe, din marmură. Sculptura semiabstractă
din secolul XX este marcată de asemănarea cu cea antică.
O influență de lungă durată a avut civilizația minoică din Creta. Frescele luminoase, decorative ale
cretanilor, olăritul și podoabele metalice au fost adoptate și imitate de populații vorbitoare de limba
greacă, care s-au așezat pe pământul grecesc, în aproximativ secolul al XX-lea î.Hr. În zilele
noastre, această civilizație se numește miceniană, după un oraș din nordul Greciei, Micene, unde au
fost descoperite măști de aur care acopereau fețele conducătorilor sau regilor morți.
Micenienii erau mai războinici decât cretanii și curând au ajuns să-și dezvolte un stil propriu, cu
reprezentări ale războiului și ale scenelor de vânătoare, care erau desenate și imprimate pe cupe de
aur sau pe săbii de bronz. Clădirile care au supraviețuit sunt cavouri mari și mari citadele, cum ar fi
cele din Micene și Tirint, compuse din blocuri masive de piatră care erau așezate laolaltă.

Umanizarea artei[modificare | modificare sursă]

După destrămarea societății miceniene, care a avut loc în secolul al XII-lea î.Hr., a urmat o lungă eră
neagră de agitație și de emigrări în masă. Acestea au dat naștere unei societăți diferite (de cetate-
stat) și unui tip de artă intens umanizată, pe care mare parte a oamenilor o asociază grecilor.
Trăsătura ei distinctivă se datorează mult religiei grecești, care reprezenta zeii și zeițele drept ființe
umane superdotate. Ca urmare, era normal ca arta greacă să se concentreze asupra figurii umane,
fie că reprezenta un zeu umanizat, fie o ființă asemănătoare zeilor.
Dintre reprezentările artistice practicate de greci, sculptura este cea mai bine reprezentată, mai ales
din cauza faptului că picturile lor nu au supraviețuit peste timp. Sculptura de mari dimensiuni și de
mari ambiții (sculptura monumentală) s-a dezvoltat doar târziu, în secolul VII î.Hr., fiind, probabil,
inspirată de contactele cu Egiptul. Prima perioadă a sculpturii grecești, cunoscută ca perioada
arhaică, a durat cam până în anul 480 î.Hr. Tipurile ei caracteristice au fost nudul unui tânăr, în
poziție verticală, și fecioara îmbrăcată, ambele sculpturi fiind reprezentate cu un zâmbet larg
(evident o convenție fixă) pe față, care, astăzi, pare ciudat, "un zâmbet arhaic".

Animată și vie[modificare | modificare sursă]

Într-un timp surprinzător de scurt, aceste personaje au devenit realiste și veridice, încetând să
devină obiecte, ca un stâlp, cu intenția de a fi admirate doar din față. Redarea convențională a
corpului (kouros) a fost înlocuită cu una mai detaliată și de mare acuratețe în ce privește
musculatura, în timp ce îmbrăcămintea purtată s-a sculptat cu tot mai multă măiestrie.
Perioada clasică, care a durat cam din anul 480 î.Hr. până în anul 323 î.Hr., este, deseori, privită ca
o culme a realizărilor artistice grecești. Inovațiile în sculptură au început să apară tot mai rapid,
personajele în poziție verticală au făcut loc personajelor surprinse într-o varietate de poziții naturale,
cum ar fi "Sulițașul" (Doriphorus) și Apollo cu brațul întins din Templul lui Zeus din Olympia, ale căror
forme par să fie dictate de originea lor, dintr-o lespede de marmură, în poziție verticală.

Inovații[modificare | modificare sursă]

Inovări similare s-au produs și în sculptura basoreliefurilor (sculpturi realizate astfel încât personajele
ies dintr-un fundal, dar nu sunt separate de acesta) și în ansamblurile statuare din bronz.
Multe capodopere ale sculpturii clasice au dispărut de mult și sunt cunoscute azi doar după nume.
Printre acestea se află și două mari statui ale lui Zeus și Atena create de maestrul atenian Fidias.
Cea mai mare parte a lucrărilor în marmură care au supraviețuit nu au fost create pentru
contemplarea individuală, ci au fost gândite pentru a face parte din decorarea, de ansamblu, a unui
templu (mai ales basoreliefurile care le înconjurau și sculpturile individuale plasate în interiorul unui
fronton triunghiular, la fiecare capăt al clădirii).
Sculptura, pictura și arhitectura au fost astfel combinate încât să creeze temple somptuoase și locuri
pline de culoare, mult mai colorate decât ne imaginăm, deoarece statuile grecești, care, astăzi, par a
fi o artă atât de sobră, erau, de fapt, pictate complet și erau echipate cu tot felul de podoabe, ca, de
exemplu, ochi aplicați, care, probabil, le confereau o aparență strălucitoare, ușor exotică.

Parthenonul[modificare | modificare sursă]

Reliefurile clasice cele mai frumoase și sculpturile din fronton făceau parte din templul
atenian Parthenos, mai bine cunoscut sub numele de Parthenon. Cele mai multe sculpturi aparțin
colecției Elgin și se găsesc în British Museum din Londra, însă Parthenonul însuși supraviețuiește ca
o ruină nobilă.
Parthenonul este cel mai mare dintr-o serie de temple situate pe Acropolis (citadelă), în Atena.
Toate aceste temple au fost înălțate în a doua jumătate a secolului V î.Hr. (culme a perioadei
clasice) pentru a înlocui clădirile distruse din timpul războaielor medice. Pe lângă Parthenon, pe
Acropolis se mai află și mai micul templu al lui Atena Nike, Erecteum, cu cariatidele lui distinctive
(stâlpi sculptați sub formă de femei) și o mare poartă de intrare, numită Propylea.
Pericle, omul de stat atenian, a pus în aplicare acest program ambițios al construirii de clădiri.
Lucrările de construcție au fost supravegheate de Fidias, care a creat și colosala statuie a Atenei, de
mult pierdută, dar care pe vremuri a fost plasată în interiorul Parthenonului. Arhitecții Parthenonului
propriu-zis au fost Callicratis și Ictimus; se cunosc puține despre ei, în ciuda faptului că Ictimus a mai
proiectat încă un templu splendid, care se mai găsește, și azi, în localitatea Basse din Arcadia.

Un stil simplu[modificare | modificare sursă]

Elementele unui templu grecesc sunt remarcabil de simple. Clădiri, ca Parthenonul, constau dintr-o
structură rectangulară, înconjurată de coloane și împodobită cu un acoperiș înălțat în pantă.
Diferențele de detalii de pe columne și ariile de deasupra lor defineau stilul arhitectural din care
proveneau: simplitate, masivitate, pentru stilul doric, cu capitelurile mari și capătul coloanei ca un
sul, pentru stilul ionic, iar cel corintian având în capătul coloanelor un capitel decorat cu frunze de
acant sculptate.
Marile realizări ale arhitecturii grecești nu s-au datorat doar cunoștințelor tehnice, ci ele au rezultat
dintr-un simț deosebit al proporțiilor și o conștientizare acută, vizuală; un exemplu caracteristic era
obiceiul grecesc de a decora coloanele astfel încât să fie ușor bombate la mijloc, ceea ce compensa
iluzia de concavitate (curbura spre interior) dată de o coloană perfect verticală, atunci când era
privită de la distanță...

Arta greacă a olăritului[modificare | modificare sursă]

Pictura grecească s-a păstrat până în zilele noastre doar pe vase care erau fabricate în cantități
imense, cu scopul de a păstra vinul și uleiul pentru uz casnic sau pentru export. Scenele de pe vase
reprezintă una din sursele principale de informare despre felul de viață grecesc. Acestea au apărut
pentru prima dată (aproximativ 600 î.Hr.) în stilul ilustrării negre, prin care obiectele erau pictate cu
siluete negre pe fundalul roșu, natural, al vasului. Detaliile interne (de exemplu, ochii pe o față
complet neagră) trebuiau să fie scobite până la materialul roșu de bază. Cam din 530 î.Hr., pictorii
au început să lucreze în așa numita tehnică a ilustrării în roșu, adică tehnică opusă celei dinainte,
colorând în negru fundalul, lăsând personajele în culoarea naturală a vasului și pictând detaliile
interne ale acestora. Ambele metode prezentau avantaje, dar niciuna nu se asemăna cu picturile
realizate liber, pe fundalul alb al "lekythos", o urnă elegantă, relativ rară, care era cel mai adesea
utilizată în scopuri funerare.

Răspândirea culturii[modificare | modificare sursă]

Cultura s-a răspândit începand cu anii 2000 î.Hr.

Literatura greacă
De la Wikipedia, enciclopedia liberă
(Redirecționat de la Literatură greacă)

Acest articol nu are introducere cu explicația scurtă a subiectului sau introducerea

existentă este prea scurtă. Puteți să o adăugați sau să o extindeți.

Cuprins
[ascunde]

 1Literatura Greciei antice (înainte de 300 î.Hr.)

o 1.1Grecia clasică
o 1.2Elenismul
o 1.3Epoca Romană
 2Literatura Bizantină (300 d.Hr.-1453)
 3Literatura greacă modernă (după 1453)
 4Vezi și

Literatura Greciei antice (înainte de 300 î.Hr.)[modificare | modificare

sursă]
Articol principal: Literatura Greciei antice.
Grecia clasică[modificare | modificare sursă]
Seria Istoria Greciei

Civilizația egeeană înainte de 1600 î.Hr.

Literatura Greciei antice se referă la literatura scrisă
Grecia miceniană cca. 1600–1200 î.Hr.
în greaca veche de la cele mai vechi opere scrise
în limba greacă până în secolul al V-lea și Secolele întunecate grecești cca. 1200–800 î.Hr.
ridicarea Imperiului Bizantin. Grecia antică 800–323 î.Hr.
Cele mai importante opere de la începuturile literaturii Grecia elenistică 323 î.Hr.–146 î.Hr.
grecești îi aparțin lui Homer, Iliada și Odiseea. Celălalt
Grecia romană 146 î.Hr.–330
mare poet al perioadei preclasice a fost Hesiod. Cele
doua opere ale sale, care s-au păstrat până în Imperiul Bizantin 330–1453
prezent sunt Munci și Zile și Teogonia. Grecia otomană 1453–1822
Cei doi poeți lirici mai importanți au Grecia modernă după 1822
fost Sappho și Pindar. Tot grecii au inventat
și teatrul și au creat opere care sunt încă recunoscute Subiecte
ca fiind printre cele mai bune scrise vreodată. Dintre
sutele de tragedii scrise și reprezentate în epoca Istoria economică Istoria politică
clasică, s-au păstrat doar câteva piese a trei Istoria militară Istoria socială
autori: Eschil, Sofocle și Euripide.
Literatura greacă Nume ale grecilor
Asemenea tragediei, comedia a apărut dintr-un ritual
în cinstea lui Dionysos, doar că în acest caz piesele
conțineau obscenități, insulte și vulgarități. Piesele care s-au păstrat, aparținând lui Aristofan, au
reprezentat un model pentru generațiile și epocile viitoare. Menandru este considerat ca fiind cel mai
bun dintre scriitorii Noii comedii.
Doi dintre cei mai importanți istorici care au trăit vreodată au scris în timpul epocii clasice
grecești: Herodot și Tucidide. Un al treilea istoric, Xenophon, și-a început opera, "Hellenica", de
unde a terminat Tucidide, din 411 î. Hr. până în 362 î. Hr.
Cele mai mari realizări în proză din secolul al IV-lea sunt din domeniul filozofiei. Au existat
mulți filozofi greci, dar trei s-au detașat de restul: Socrate, Platon, și Aristotel. În istoria gândirii
umane, Platon practic nu are rivali.
Elenismul[modificare | modificare sursă]
Până în 338 î.Hr., toate orașele state grecești, cu excepția Spartei au fost cucerite de Filip al II-lea al
Macedoniei. Fiul lu lea î. Hr. centrul principal al culturii grecești. Poezia greacă a înflorit în special în
secolul al III-lea î. Hr. Poeții principali au fost Teocrit, Callimah, și Apollonius din Rodos. Teocrit, care
a trăit aproximativ din 310 până în 250 î. Hr., a fost creatorul poeziei pastorale, un gen dezvoltat apoi
de poetul roman Vergilius în Ecloge.
Epoca Romană[modificare | modificare sursă]
Istoricii cei mai importanți din perioada de după Alexandru au fost Timaeus, Polibius, Diodorus
Siculus, Dionysius din Halicarnas, Appian din Alexandria, Arrian, și Plutarh. Perioada de timp
acoperită începe de la sfârșitul secolului al IV-lea î. Hr. până în secolul al II-lea d.Hr.
Eratostenes din Alexandria, care a murit aproximativ în 194 î. Hr., a scris în domeniul astronomiei și
geografiei, dar lucrările sale sunt cunoscute în principal din descrieri ulterioare. Una dintre cele mai
importante contribuții ale perioadei elenistice o reprezintă traducerea Vechiului Testament în
grecește. Acest proces a avut loc la Alexandria, și a fost terminat până la sfârșitul secolului al II-lea î.
Hr. Numele Septuagint înseamnă "șaptezeci", din tradiția că 72 de scribi au fost implicați în proiect.

Literatura Bizantină (300 d.Hr.-1453)[modificare | modificare sursă]

Articol principal: Literatura binzantină.
Literatura bizantină grecească se referă la literatura scrisă în greaca medievală. Dacă literatura
bizantină reprezintă expresia vieții intelectuale a populației elenizate din Imperiul Roman răsăritean
în timpul Evului Mediu creștin, atunci ea este un organism poliform, îmbinând civilizațiile greacă și
creștină pe fundațiile comune ale sistemului politic roman, așezat în atmosfera intelectuală și
etnografică a Orientului Apropiat. Literatura bizanintă a fost influențată de patru mari elemente
culturale diferite: grecesc, creștin, roman și oriental, al cărui caracter se îmbina cu celelalte. Culturii
intelectuale elenistice și organizării guvernamental romane i se adaugă viața emoțională
a creștinismului și lumea imaginației orientale, ultima înglobându-le pe celelalte trei.
 Literatura greacă modernă (după 1453)[modificare | modificare sursă]
Articol principal: Literatura greacă modernă.
Literatura greacă modernă se referă la literatura scrisă în limba greacă începând cu secolul al XV-
lea, desprinsă din literatura bizantină târzie, din secolul al XI-lea. Erotokritos este fără îndoială
capodopera acestei perioade, și poate a literaturii grecești moderne. Este o romanță în versuri scrisă
în jurul anului 1600 de Vitsentzos Kornaros (1553-1613). Korakistika (1819), un pamflet scris
de Jakovakis Rizos Neroulos și îndreptat împotriva intelectualului grec Adamantios Korais, este un
exemplu important al Renașterii grecești și a naționalismului apărut.

Vezi și[modificare | modificare sursă]

 Literatură antică
 Literatură latină
Categorie:
 Literatură greacă
Meniu de navigare
 Nu sunteți autentificat

 Discuții

 Contribuții

 Creare cont

 Autentificare
 Articol
 Discuție
 Lectură
 Modificare
 Modificare sursă
 Istoric

Mitologia greacă
De la Wikipedia, enciclopedia liberă

Mitologie

 românească

 traco-dacă
 dacică

 aztecă
 mesopotamiană

 celtică

 chineză
  creștină
 etruscă

 egipteană

 greacă

 islamică
 hindusă

 japoneză

 lusitană

 mayașă
 nordică

 persană

 romană

 slavă

Vezi și

 Religie și mitologie

 Religie comparată
 Simbolism

 Teologie

Listă de mitologii

 v

 d

 m

Mitologia greacă cuprinde o colecție de mituri care provin din Grecia antică. Aceste povestiri,
familiare tuturor grecilor antici, formau fundamentele ritualurilor lor și erau o reprezentare a lumii, cel
puțin până la Pitagora.

Cuprins
[ascunde]
 1Prezentare
 2Genealogia aheilor din mitologia greacă
 3Personajele mitologiei grecești
o 3.1Cei doisprezece zei din Olimp
o 3.2Alte divinități
 4Mituri și motive
 5Bibliografie
 6Vezi și
 7Legături externe

Prezentare[modificare | modificare sursă]

Mitologia greacă este una dintre mitologiile cele mai temeinic prelucrate poetic, astfel că nu
dispunem decât aproape numai de izvoare literare și filozofice
(Homer, Hesiod, Pindar, Platon, Lukian), speculații anecdotice (Ailianos), antimitografii
(Euhemeros, Xenophanes), eseuri teologice (Plutarh) și rareori de informații ale istoricilor, capturate
direct din tradiție (Herodot, Pausanias, Thukydides); totuși deși chiar acestea din urmă au pus în
circulație informații intermediare, preluate de alții anterior, mitologia greacă este o mitologie
pragmatică, adesea anecdotică, reflectând fie cruzimile sălbăticiei precivilizației arcadice, fie
conflictele între ionieni și dorieni, fie chiar lipsa de scrupul în lupta de organizare a vieții primelor
grupuri sociale statornice și a spațiului comercial maritim.
Mitologia greacă și-a elaborat un panteon aproape exclusiv antropomorfic, amoral, sacralizând
defecte umane capitale (viclenia, adulterul, incestul, paricidul și fratricidul și în genere crima,
vanitatea, trufia, lăcomia, nedreptatea).
Oratorul Isokrates (436 - 338 î.Hr.) scrie că poeții "au istorisit asemenea povești despre zei, cum nu
ar cuteza nimeni să rostească nici despre dușmani; căci ei le-au reproșat zeilor nu numai răpiri,
adultere și acceptare de plocoane de la oameni, ci și că s-ar fi înfruptat din carnea propiilor copii, că
și-ar fi emasculat tații, că și-ar fi pus în lanțuri mamele precum și multe alte fărădelegi născocite pe
seama lor" (Asupra schimbului de bunuri, XI, 38).
Zeii greci nu sunt numai prin excelență antropomorfi, nu au numai firi omenești, dar de fapt nu
dispun de atribute divine în sens major (departe de absolutul concept ulterior din filozofia greacă);
în miturile timpurii, acești zei au chiar puteri limitate (mai ales în epopeile homerice); de ex.
când Zeus își izgonește fiica (Thetis), îi cere: "Du-te fără ca Hera să te poată zări" (Iliada, I, 522-
523); aceștia au nevoie de informatori și crainici, ca să afle despre mersul lumii; sunt supuși
surprizelor și manevrați de certuri, ambiții, orgoliu, capricii, fiind impulsivi și răzbunători (deși unii
"teologi" antici, ca Hesiod, au încercat să justifice aceste trăsături). Tot panteonul olimpian - lipsit de
măreție -duce o viață de clan certăreț lipsit de norme morale, incestuos, excesiv în actele erotice. În
ciuda faptului că hrana și băutura lor sunt, teoretic, ambrozia și nectarul, zeii Helladei mănâncă și
beau din belșug vin și cărnuri, iar atunci când vizitează pe oameni, dorm, suferă de boli și, ca orice
societate primitivă, ascultă muzica lui Apollon și a Muzelor numai la ospețe. Deși lacomi de sacrificii,
pe care le doresc adesea în hecatombă, în mod paradoxal, ei nu suportă să vadă cadavre.
Spirit lucid, Euripides pune în gura unui personaj din tragedia Hyppolitos o afirmație dură: "Zeii ar
trebui să fie mai înțelepți decât muritorii".
Miturile apar în societățile primitive când nu au nici un scop artistic în sine, fiind absorbite de cultură,
ca o materie primă a ei, în etapele istorice ulterioare, de consolidare a civilizației. Ramura
indoeuropeană, venind în sudul Europei, și-a adus propiile mituri arice (în primul
rând cultul lui Dyaus Pitar, devenit Zeus) și a absorbit mitologiile locale (egeeană, pelasgă), ca și
miturile dispersate ale unor populații mărunte, despre care nu mai știm decât ce oferă tot miturile
grecești, de ex. frecvența pomenirii traiului troglodit al arcadienilor. Probabil de acolo și persistența
până într-o anumită epocă a sacrificiilor umane, ca și a fetișismului (zeii înșeși au fetișuri); de
asemeni, supraviețuirea animismului, în
nenumăratele Nimfe, Dryade, Hamadryade, Naiade, Oceanide ș.a. Erau stăruitoare și
tradițiile totemice, aduse din fondul aric comun sau împrumutate de la populațiile locale: Hera era
uneori simbolizată de o vacă (Homer o numea "cea cu ochi de vacă"); Zeus era uneori taur, doica
sa Amaltheia era capră, Atena era bufniță, iar Apollon lup; tribul mirmidonilor avea ca strămoș
totemic furnics (myrmex), iar imaginile culturale cretene trădează și ele o amplă zoolatrie, provenită
din totemuri.
Lumea mitologiei grecești este complexă: monștrii, războaie, intrigi și zei indiscreți sunt numeroși, iar
genealogia lor se încrucișează deseori.
Este important de reținut că grecii antici amestecau evenimentele din mitologia lor cu cele din istorie.
De asemenea Iliada și Odiseea sunt considerate istorice.

Genealogia aheilor din mitologia greacă[modificare | modificare sursă]

Genealogia aheilor din mitologia greacă

Uranus Gaia

Cronus Rhea Oceanus Tethys

Libya Poseidon Nilus Inachus Melia

Belus Agenor Telephassa Phoroneus Io Zeus

Cadmus Cilix Europa Phoenix Achiroe
Harmonia Danaus Egipt Epaphus Memphis
Polydorus
Agave Hypermnestra Lynceus
Autonoë
Ino Abas

Acrisiu
Semele Zeus
s
Dionis Danae Zeus
Perseu

Personajele mitologiei grecești[modificare | modificare sursă]

Cei doisprezece zei din Olimp[modificare | modificare sursă]

 Ares
 Hera
 Artemis
 Apollo
 Atena
 Demetra
 Hera, zeița supremă, fiica lui Cronos și a Rheei, sora lui Zeus, Poseidon și Hades
 Hephaistos
 Hermes
 Dionysos
 Hades
 Poseidon
 Zeus, zeul suprem, cel mai tânăr dintre fii lui Cronos și ai Rheei. Frații lui sunt Poseidon, zeul
apelor, și Hades, zeul lumii subterane
Alte divinități[modificare | modificare sursă]

 Aether
 Atlas
 Ceto
 Charon
 Ciclopii
 Epimethee
 Erebos
 Eris, zeița discordiei
 Eros
 Eos
 Gaia, mama celor 12 titani (6 baieti: Coeus, Crius, Cronos, Hyperion, Iapetus, Oceanus si 6
fete: Mnemosyne, Phoebe, Rhea, Theia, Themis și Thetys) dar si a hecatonchirilor și
a ciclopilor.
 Giganții
 Gorgonele
 Medusa
 Hestiaprimul copil al lui Cronos şi al Rheei.
 Stheno
 Euryale
 Grațiile
 Hades
 Haos (numit și Chaos)
 Hebe
 Hecate
 Helios
 Illythia
 Morfeu
 Muzele
 Clio
 Euterpe
 Thalia
 Melpomene
 Terpsichore
 Erato
 Polyhymnia
 Nereus
 Nike
 Nimfele
 Amfitrita
 Calypso
 Dryadele
 Nereidele
 Nyx
 Oceanus
 Pan
 Persefona
 Phorcys
 Pontus
 Prometeu
 Proteu
 Selene
 Thanatos, zeul morții
 Thaumas
 Titanii
 Coeus
 Crius
  Cronos
 Oceanus
 Iapetus
 Hyperion
 Titanidele
 Mnemosyne
 Phoebe
 Rhea, soția lui Cronos. Este mama zeului suprem, Zeus
 Tethys
 Theia
 Themis
 Ursitoare (Moirae)
 Atropos
 Clothos
 Lachesis

Mituri și motive[modificare | modificare sursă]

 Uranus și Geea (mitul genezei lumii)
 Cele douăsprezece munci ale lui Heracles
 Prometeu - creatorul oamenilor (mitul creației omului)
 Pedepsirea lui Prometeu (motivul pedepsei supreme)
 Călcâiul lui Ahile (motivul punctului slab)
 Firul Ariadnei (motivul labirintic)
Teatrul în Grecia antică

De la Wikipedia, enciclopedia liberă

(Redirecționat de la Teatru grecesc)

Question book-4.svg

Acest articol sau această secțiune are bibliografia incompletă sau inexistentă.

Puteți contribui prin adăugarea de referințe în vederea susținerii bibliografice a afirmațiilor pe care le
conține.

Plume pen w.svg

Tonul acestui articol sau al acestei secțiuni este nepotrivit pentru o enciclopedie.

Puteți contribui la îmbunătățirea lui sau sugera modificările necesare în pagina de discuție.

Nuvola apps package wordprocessing.png

Acest articol este scris parțial sau în întregime fără diacritice.

Puteți da chiar dumneavoastră o mână de ajutor. Ștergeți eticheta după adăugarea diacriticelor.

Teatrul a fost creat de greci în secolul V î.Hr. S-a născut din serbările organizate în cinstea zeului Dionis,
zeul viței-de-vie, al vinului și al veseliei. Un grup de bărbați îl reprezentau pe zeu și pe însoțitorii săi,
satirii, costumați cu blănuri și coarne de țap („tragos”), cântând și dansând în jurul unui altar. Treptat,
din grupul respectiv, numit cor, s-a desprins o persoană, apoi două, mai multe - actorii - care schimbau
replici cu corul.
 În timp s-au amenajat locuri speciale pentru reprezentațiile teatrale (amfiteatre) și s-au scris texte
speciale interpretate de actori și cor. Autorii greci au scris tragedii și comedii. Cei mai de seamă autori de
tragedii au fost Eschil, Sofocle și Euripide, iar cel mai important autor de comedii a fost Aristofan. In
Grecia Antica,numai baietii si barbatii erau actori.Ei purtau masti pentru ca publicul sa stie ce rol joaca-
de barbat sau de femeia,de intelept sau de nebun.Teatrele grecesti erau imense,cu pana la 17.000 de
locuri.Fetele actorilor erau greu de vazut din ultimele randuri,dar mastile mari si colorate erau usor de
recunoscut. Teatrele grecesti erau construite pe coastele dealurilor.Datorita formei lor
semicirculare,vocile actorilor se auzeau pane in ultimul rand,chiar daca acestia vorbeau in soapta! Unele
reprezentatii durau o zi intrega.Spectatorii isi aduceau perne si covorase pe care le puneau pe scaunele
tari de piatra ,iar cand li se facea foame sau sete isi cumparau gustari si vin. Personalul teatrului era
inarmat cu niste bete mari,ca sa nu aiba necazuri.Uneori, publicul numeros era atat de impresionat de o
piesa,incat incepea sa se revolte.Cateva lovituri viguroase linisteau indata spectatorii!

Categorie: Teatru antic grec

Listă de persoane din Antichitatea greacă

De la Wikipedia, enciclopedia liberă
(Redirecționat de la Listă de greci antici)

Aceasta este o listă de persoane remarcabile din Grecia antică.

Cuprins
[ascunde]

 1Actori
 2Atleți
 3Exploratori
 4Conducători politici și militari
 5Filozofi
 6Medici
 7Muzicieni
 8Oameni de știință
 9Pictori
 10Scriitori
 11Sculptori
 12Geografi

Actori[modificare | modificare sursă]

 Metrobius
 Thespis

Atleți[modificare | modificare sursă]

 Astylos din Croton
 Chionis din Sparta
 Cynisca
 Dioxippus - luptător
 Hydna - înotător și scufundător
 Kleitomachos - luptător
 Leonida din Rodos - alergător antic și câștigător olimpic
 Milo din Croton - luptător
 Troilus din Elis

Exploratori[modificare | modificare sursă]

 Colaeus
 Herodot (c. 484 î. Hr. – c. 420 î. Hr.)
 Nearchus (360 – 312 î. Hr.)
 Piteas (380 – 310 î. Hr.)
 Scilax
 Xenophon (c. 435 – c. 355 î. Hr.)

Conducători politici și militari[modificare | modificare sursă]

 Alcibiade (450 – 404 î.Hr.) - general și om de stat atenian
 Alexandru cel Mare - rege și cuceritor macedonean
 Antiochos al III-lea - monarh seleucid
 Aristide (530 – 468 î.Hr.) - om de stat atenian
 Cimon - lider și om de stat atenian
 Cleopatra - regină a Egiptului, din dinastia ptolemaică
 Demostene (384 – 322 î.Hr.) - politician și orator
 Dionisius I - conducător al Siracusei
 Epaminondas - general și om de stat teban
 Eucratides - conducător al grecilor bactrieni
 Leonidas - rege spartan
 Licurg - personaj semilegendar și legislator spartan
 Lisandru - general spartan și erou al Războiului peloponesiac (decedat în 395 î.Hr)
 Memnon din Rhodos - mercenar și general grec în armata persană, sub Darius al III-lea
 Miltiades - general și om de stat atenian
 Nearchus - comandantul naval al lui Alexandru cel Mare
 Pisistrate - tiran atenian
 Pericle (495–429 î.Hr.) - lider și om de stat atenian
 Filip al II-lea al Macedoniei - rege al Macedoniei și tatăl lui Alexandru cel Mare
 Policrates - conducător al Samiei
 Ptolemeu - general macedonean sub Alexandru cel Mare, fondator al dinastiei Ptolemaice, în
Egipt
 Pyrrhus din Epirus - a invadat Italia, devenind cunoscut pentru victoriile sale, obținute cu mari
sacrificii și pierderi
 Seleucos - general macedonean, sub Alexandru cel Mare, fondator al dinastiei Seleucide în
Persia
 Solon - arhonte și legislator atenian
 Temistocle - amiral și om de stat atenian
 Xenofon - general, mercenar, a relatat despre marșul din Persia

Filozofi[modificare | modificare sursă]

 Anaximandru (c. 610 – c. 546 î.Hr.)
 Anaximene
 Aristotel (384 - 322 î.Hr.)
 Athenagoras din Atena (c. 133 – 190 î.Hr.) - apologet precreștin
 Democrit (n. 460 î. Hr.)
 Diogene din Sinope (412 – 323 î.Hr.)
 Empedocle (490 – 430 î.Hr.)
 Epictet (55 – c. 135)
 Epicur (341 – 270 î.Hr.)
 Epimenides
 Grigorie Nazianzus
 Grigorie de Nisa
 Heraclit
 Hypatia din Alexandria (d. 415)
 Irenaeus
 Celsus
 Leucip
 Parmenide
 Platon (c. 427 – c. 347 î.Hr.)
 Plethon (c. 1355 – 1452)
 Plotin
 Protagora
 Pitagora (582 – 496 î. Hr.)
 Socrate (470 – 399 î. Hr.)
 Thales din Milet (c. 624 – 547 î.Hr.)
 Teofrast
 Xenofan
 Zenon din Kition (334 – 262 î.Hr.)
 Zenon din Eleea (c. 495 – c. 430 î.Hr.)

Medici[modificare | modificare sursă]

 Aegimus
 Alcmeon din Crotone
 Areteus din Capadocia
 Ctesias
 Democede
 Dioscoride Pedanios
 Epicarmos
 Erasistrate
 Galenus
 Herodicos din Selimbria
 Herophilos
 Hippocrate
 Oribasios
 Soranus din Efes

Muzicieni[modificare | modificare sursă]

 Alypius - compozitor
 Terpandru - poet și muzician

Oameni de știință[modificare | modificare sursă]

 Arhimede
 Aristarh din Samos
 Aristotel
 Ctesibius
 Eratostene
 Euclid
 Galen
 Heron din Alexandria
 Hipparchus
 Hipocrate
 Ptolemeu
 Pytheas
 Strabon
 Theopompus

Pictori[modificare | modificare sursă]

 Apelles
 Aetion (sec. IV î. Hr.)
 Pictorul berlinez
 Euphronius
 Exekias
 Parrhasius
 Polygnotus
 Zeuxis

Scriitori[modificare | modificare sursă]

 Aeschylus
 Alcaeus
 Alcman
 Anacreon
 Apollodorus
 Apollonius Rhodius
 Aristofan
 Callimachus
 Cassius Dio
 Euripide
 Eusebiu din Cezareea
 Hecateu din Milet
 Hecateu din Abdera
 Hesiod
 Homer
 Longus
 Marcus Annaeus Lucanus - numit frecvent Lucan
 Menandru
 Pausanias - geograf
 Pindar
 Policarp
 Sappho
 Sofocle
 Theocritus

Sculptori[modificare | modificare sursă]

 Agesandros, Athanadoros și Polidoros - care au compus grupul Laocoon
 Agasias
 Callicrates - arhitect, a lucrat la Partenon sub îndrumarea lui Fidias
 Fidias
 Lisip
 Miron
 Plato (sculptor)
 Polyclitus
 Polyeuctes
 Dedal
 Praxiteles
 Scopas