Grecia

stat în Europa de Sud

Sari la navigareSari la căutare
Grecia
Republica Elenă
Ελληνική Δημοκρατίa (greacă)
Ellīnikī́ Dīmokratía (greacă)

Drapelul Greciei Stema Greciei[*]

Deviză: Elefthería í thánatos[*] 

Imnul național: Ὕμνος εἰς τὴν Ἐλευθερίαν

Imnos pros tin Eleftherian

0:46

Localizarea Greciei

Geografie

Suprafață  

 - totală 131,99 km² (locul 96)

Apă (%) 1.51 (2015)[1]

Cel mai înalt punct Muntele Olimp (2.919 m) 

Cel mai jos punct Frear ton

 Oinousson[*] (−5.269 m) 

Cel mai mare oraș Atena

Vecini Albania[7][8]
Bulgaria[7][8]
Macedonia de Nord[7][8]
Turcia[7][8] 

Fus orar EET (UTC+2)

Ora de vară EEST (UTC+3)

Populație

Populație  

 - Recensământ 2011 10.816.286

Densitate 82 loc/km²

 - Estimare 2010 11,305,118[2] (locul 74)

Limbi oficiale Greaca

Etnonim greci (pl.)
grec (masc.)
grecoaică (fem.) 

Guvernare

Sistem politic Republică parlamentară unitară

Președinte Ekaterini Sakellaropoulou 

Prim-ministru(d) Kyriakos Mitsotakis[*] 

Legislativ Parlamentul Elen(d) 

Capitala Atena

Istorie

Independență de la Imperiul Otoman

Declarată 1 ianuarie 1822, la Prima Adunare

Națională

Recunoscută 3 februarie 1830, în Protocolul de

la Londra

Constituția actuală 11 iunie 1975,

A treia Republica Elenă

Aderare la UE 1 ianuarie 1981

 Economie

PIB (PPC) 2021

 - Total ▲ $339.668 miliarde[4]

 - Pe cap de locuitor ▲ $31.821[4] (locul 47)
PIB (nominal) 2021

 - Total ▲ $211.645 miliarde[4] (locul 51)

 - Pe cap de locuitor (locul 41)▲ $19.827[4]

Gini (2020) 31.4 (mediu) (locul 6)

IDU (2019) ▲ 0.888 (foarte ridicat) (locul 32)

Monedă Euro (€)2

Coduri și identificatori

Cod CIO GRE 

Cod mobil 202 

Prefix telefonic 30

ISO 3166-2 GR 

Domeniu Internet .gr3

De asemenea, acest imn național este și al Ciprului.

Prezență online

site web oficial

hasthtag

Modifică date / text 

Grecia (în greacă Ελλάδα, transliterat: Elláda, pronunție în greacă: [eˈlaða]),

oficial, Republica Elenă (în greacă Ελληνική Δημοκρατία, transliterat: Ellīnikī́
Dīmokratía [eliniˈci ðimokraˈti.a])[9] și cunoscută încă din antichitate și sub denumirea
de Elada, este o țară din Europa de Sud.[10] Conform recensământului din 2011,
populația Greciei este de circa 11 milioane de locuitori. Cel mai mare oraș și capitala
țării este Atena.
Grecia se află amplasată strategic la intersecția între Europa, Asia de Vest și Africa,[11]
[12][13]
 și se învecinează la nord-vest cu Albania, la nord cu Macedonia de Nord și
cu Bulgaria, și la nord-est cu Turcia. Țara este formată din nouă regiuni istorico-
geografice: Macedonia, Grecia Centrală, Pelopones, Tesalia, Epir, Insulele din Marea
Egee(en) (inclusiv Dodecanezele și Cicladele), Tracia de Vest(en), Creta și Insulele din
Marea Ionică. Marea Egee se află la est de partea continentală, Marea Ionică se află la
vest, iar Marea Mediterană la sud. Grecia are cea mai lungă coastă din bazinul
Mediteranei și a 11-a ca lungime din lume, cu 13.676 km lungime, deținând și un mare
număr de insule (aproximativ 1.400, dintre care 227 sunt locuite). Optzeci la sută din
teritoriul grec este format din munți, dintre care cel mai înalt este Muntele Olimp cu
2.917 m.
Grecia modernă își trage rădăcinile din civilizația Greciei Antice, începând cu civilizațiile
egeene(en) din Epoca Bronzului, și este considerată a fi leagănul culturii occidentale. Ea
este locul de naștere al democrației ca formă de guvernare,[14] al filosofiei occidentale(en),
[15]
 al Jocurilor Olimpice, al literaturii occidentale(en) și al istoriografiei, științelor politice, al
marilor principii științifice și matematice,[16] și al dramaturgiei occidentale,[17] incluzând
genurile tragediei și comediei. Realizările culturale și tehnologice ale Greciei au
influențat mult întreaga lume, multe aspecte ale civilizației grecești pătrunzând în Orient
prin campaniile lui Alexandru cel Mare, și în Occident prin intermediul Imperiului
Roman. Această bogată moștenire este parțial reflectată de cele 18 situri
din patrimoniul mondial UNESCO aflate în Grecia, ceea ce plasează țara pe locul al
șaselea în Europa și al treisprezecelea în lume. Statul grec modern, care cuprinde mare
parte din miezul istoric al civilizației grecești, a fost înființat în 1830 după Războiul Grec
de Independență față de Imperiul Otoman.
Grecia este o țară democratică[18] și dezvoltată, cu o economie de venit mare avansată,
un nivel de trai ridicat[19][20] și un Indice al Dezvoltării Umane foarte ridicat.[21] Grecia este
membru fondator al Organizației Națiunilor Unite, și membru al Uniunii Europene de la
aderarea la o structură precursoare a acesteia în 1981 (precum și membră a
zonei euro din 2001[22]), și este și membră a mai multor instituții internaționale,
inclusiv Consiliul Europei, NATO,[a] OECD, OSCE și OMC. Economia Greciei este cea
mai mare din Balcani, în care țara este un important investitor regional.

Cuprins

 1Etimologia
 2Istoria
o 2.1De la primele prezențe umane până în secolul al III-lea î.Hr.
o 2.2Perioadele elenistică și romană (323 î.Hr.–secolul al IV-lea d.Hr.)
o 2.3Perioada medievală (secolul al IV-lea–1453)
o 2.4Perioada otomană (secolul al XV-lea–1821)
o 2.5Războiul Grec de Independență (1821–1832)
o 2.6Secolul al XIX-lea
o 2.7Din secolul al XX-lea până în prezent
 3Geografia și clima
 4Politica
o 4.1Partide politice
o 4.2Lege și justiție
o 4.3Relațiile externe
o 4.4Armata
o 4.5Împărțire administrativă
 5Economia
 o 5.1Introducere
o 5.2Aderarea la zona euro
o 5.3Criza datoriilor suverane (2010–)
o 5.4Agricultura
o 5.5Industria maritimă
o 5.6Turism
o 5.7Transporturi
o 5.8Telecomunicații
o 5.9Știință și tehnologie
 6Demografie
o 6.1Orașele
o 6.2Migrația
o 6.3Religia
o 6.4Limbi
o 6.5Educația
o 6.6Sistemul sanitar
 7Cultura
o 7.1Teatru
o 7.2Filosofia
o 7.3Literatura
o 7.4Cinematografia
o 7.5Bucătăria
o 7.6Muzica și dansul
o 7.7Sport
o 7.8Mitologia
o 7.9Sărbători publice
o 7.10Patrimoniul mondial
 8Note de completare
 9Note bibliografice
 10Legături externe

Etimologia[modificare | modificare sursă]
Numele poporului și al țării diferă față de cele utilizate în alte limbi, locuri sau culturi.
Deși grecii își denumesc țara Hellas sau Ellada (în greacă Ελλάς sau Ελλάδα) și
numele oficial este Republica Elenă, în română ea este denumită Grecia, termen latin
utilizat de către romani (în scrierea Graecia), ceea ce înseamnă literal „țara grecilor”, și
care derivă el însuși de la numele grecesc Γραικός (transliterat Graikos). Și în română
se utilizează uneori și termenul de Elada.

Istoria[modificare | modificare sursă]
Articol principal: Istoria Greciei.
De la primele prezențe umane până în secolul al III-lea î.Hr.
[modificare | modificare sursă]
Articol principal: Grecia Antică.
Frescă minoică de la Akrotiri din Santorini.

Poarta Leilor(en), Micene.

Teritorii și colonii grecești în Perioada Arhaică (750-550 î.Hr.)

Cea mai veche urmă de prezență umană în Balcani, datând de circa 270.000 de ani, se
găsește în peștera Petralona, din provincia grecească actuală Macedonia.
[23]
 Așezările neolitice din Grecia, datând din mileniul al VII-lea î.Hr., [23] sunt printre cele
mai vechi din Europa, țara aflându-se pe ruta pe care s-a răspândit revoluția agrară
din Orientul Apropiat în Europa.[24]
Grecia este leagănul primelor civilizații europene avansate și locul unde s-a născut
civilizația occidentală,[25][26][27][28][29] începând cu civilizația cicladică din insulele din Marea
Egee pe la 3200 î.Hr.,[30] civilizația minoică din Creta (2700–1500 î.Hr.),[29][31] și
apoi civilizația miceniană pe continent (1900–1100 î.Hr.).[31] Aceste civilizații cunoșteau
scrisul, forma indescifrabilă de scriere a civilizației minoice fiind denumită Linear A, iar
cea a micenienilor, Linear B, o veche formă a limbii grecești. Micenienii i-au asimilat și
absorbit treptat pe minoici, dar și civilizația lor s-a prăbușit violent prin preajma lui 1200
î.Hr., într-o vreme de agitație regională denumită Colapsul din Epoca Bronzului(en).
[32]
 Aceasta a adus o perioadă denumită Epoca Întunecată, din care lipsesc mărturiile
scrise.
Sfârșitul Epocii Întunecate este datat prin tradiție la anul 776 î.Hr., anul primelor Jocuri
Olimpice.[33] Iliada și Odiseea, textele fundamentale ale literaturii occidentale, sunt
considerate a fi fost compuse de Homer în secolele al VIII-lea–al VII-lea î.Hr..[34]
[35]
 Odată cu sfârșitul Epocii Întunecate, au apărut diferite regate și orașe-stat în toată
peninsula greacă, care s-au răspândit până la țărmurile Mării Negre, Italia de
Sud (în latină Magna Graecia, sau Grecia Mare) și Asia Mică. Aceste state și coloniile
lor au atins niveluri înalte de prosperitate, care au avut ca efect o explozie culturală fără
precedent, cea a Greciei clasice, exprimată prin arhitectură(en), teatru, știință,
matematică și filosofie. În 508 î.Hr., Clistene a instituit primul sistem democratic de
guvernare în Atena.[36][37]
Până în 500 î.Hr., Imperiul Persan controla teritorii ce se întindeau din zona lor de
origine din Iran până în Grecia și Turcia actuale, și a devenit o amenințare pentru
orașele-stat grecești. Tentativele orașelor-stat din Asia Mică de a răsturna dominația
persană au eșuat, iar Persia a invadat statele Greciei continentale(en) în 492 î.Hr., dar a
fost obligată să se retragă după o înfrângere în bătălia de la Maraton din 490 î.Hr. O a
doua invazie a urmat în 480 î.Hr. În ciuda rezistenței eroice din bătălia de la Termopile,
opusă de greci din mai multe orașe, în frunte cu spartanii, forțele persane au prădat
Atena. După mai multe victorii grecești în 480 și 479 î.Hr.
la Salamina, Plateea și Mycale, perșii au fost obligați din nou să se retragă. Conflictele
militare, denumite Războaiele Medice, au fost purtate mai ales de Atena și de Sparta.
Faptul că Grecia nu era o țară unificată a făcut ca adesea să apară conflicte între
diferitele orașe-stat.

Partenonul de pe Acropola din Atena este unul dintre cele mai cunoscute simboluri ale Greciei clasice.
Cel mai devastator război inter-grec din antichitatea clasică a fost Războiul
Peloponesiac (431–404 î.Hr.), care a marcat decăderea Imperiului Atenian din statutul
de principală putere a Greciei Antice. Atât Atena, cât și Sparta au fost ulterior depășite
de Teba și apoi de Macedonia, ultima unificând lumea greacă în Liga de la Corint, sub
conducerea lui Filip al II-lea, care a fost ales conducător al primului stat grec unificat din
istorie.
După asasinarea lui Filip al II-lea, fiul său, Alexandru al III-lea cel Mare a preluat
conducerea Ligii de la Corint și a declanșat o invazie a Imperiului Persan cu forțele
combinate ale tuturor orașelor-stat grecești în 334 î.Hr. După victoriile grecilor în
bătăliile de la Granicus, Issus și Gaugamela, grecii au ocupat Susa și Persepolis,
capitala ceremonială a Persiei, în 330 î.Hr. Imperiul lui Alexandru cel Mare se întindea
din Grecia în vest până în actualul Pakistan în est, și până în Egipt în sud.
Înainte de moartea sa subită în 323 î.Hr., Alexandru plănuia și o invazie a Arabiei.
Moartea sa a cauzat prăbușirea vastului său imperiu, care a fost divizat în mai multe
regate, cele mai cunoscute fiind Imperiul Seleucid și Egiptul Ptolemaic. Printre alte stat
fondate de greci se numără Regatul Greco-Bactrian și Regatul Greco-Indian(en) în India.
Numeroși greci au migrat către Alexandria, Antiohia, Seleucia și în numeroase alte
orașe elenistice din Asia și din Africa.[38] Deși unitatea politică a imperiului lui Alexandru
nu a putut fi conservată, ea a dus la o dominație a civilizației elenistice și a limbii grece
în teritoriile cucerite de Alexandru, ce a durat cel puțin două secole, și, în cazul unor
părți din țărmul estic al Mediteranei, considerabil mai mult. [39]
Perioadele elenistică și romană (323 î.Hr.–secolul al IV-lea d.Hr.)
[modificare | modificare sursă]
Articole principale: Grecia elenistică și Grecia romană.

Mecanismul de la Antikythera (c. 100 î.Hr.) este considerat a fi cel mai vechi calculator analog mecanic
(Muzeul Național de Arheologie de la Atena (en)).
Detaliu din Mozaicul Alexandru(en), ce îl prezintă pe Alexandru cel Mare pe calul său, Bucephalus.

Rotunda(en) romană din Salonic.

După o perioadă de derută ce a urmat morții lui Alexandru, dinastia Antigonidă(en),

inițiată de unul dintre generalii lui Alexandru, a preluat controlul asupra Macedoniei
până în 276 î.Hr., precum și hegemonia asupra majorității orașelor-stat grecești.
[40]
 Începând cu circa anul 200 î.Hr., Republica Romană a devenit din ce în ce mai
implicată în chestiunile grecești și s-a implicat într-o serie de războaie cu Macedonia(en).
[41]
 Înfrângerea Macedoniei în bătălia de la Pydna(en) din 168 î.e.n. a fost începutul
sfârșitului puterii Antigonizilor în Grecia.[42] În 146 î.Hr., Macedonia a fost anexată ca
provincie a Romei, restul Greciei devenind protectorat roman. [41][43]
Cucerirea romană a fost deplină la 27 î.Hr., când împăratul roman Augustus a anexat
restul Greciei și a organizat-o sub forma provinciei senatoriale(en) Achaea.[43] În ciuda
superiorității militare, romanii admirau realizările culturii grecești și s-au lăsat puternic
influențați(en) de ele, de unde și celebra afirmație a lui Horațiu: Graecia capta ferum
victorem cepit („Grecia, deși cucerită, și-a luat cuceritorul prizonier”). [44] Știința,
tehnologia și matematica grecești sunt în general considerate a fi ajuns la un apogeu în
timpul perioadei elenistice.[45]
Comunitățile vorbitoare de greacă din estul elenizat au contribuit la răspândirea
creștinismului timpuriu în secolele al II-lea și al III-lea,[46] și primii lideri și autori creștini
(cel mai cunoscut fiind apostolul Pavel) erau în general vorbitori de greacă, [47] deși
niciunul nu era originar din Grecia. Grecia însăși avea o tendință de a rămâne la
păgânism și nu a fost un centru influent al creștinismului timpuriu: de fapt, unele practici
religioase ale Greciei Antice au rămas utilizate până la sfârșitul secolului al IV-lea,[48] iar
unele zone, cum ar fi Peloponezul de sud-est, au rămas păgâne până în secolul al X-
lea.[49]
Perioada medievală (secolul al IV-lea–1453)[modificare | modificare sursă]
Articol principal: Imperiul Bizantin.
Imperiul Bizantin la maxima sa întindere în timpul lui Iustinian I, în anul 555

După căderea Imperiului Roman de Apus în secolul al V-lea, Imperiul Roman de

Răsărit este denumit prin convenție Imperiul Bizantin (deși la acea vreme, era denumit
simplu „Imperiul Roman”) și a continuat să existe până în 1453. Cu capitala
la Constantinopol, limba și literatura sa erau grecești, iar religia predominant creștină
ortodoxă.[50]
Începând cu secolul al IV-lea, teritoriile balcanice ale imperiului, inclusiv Grecia, au
suferit de pe urma dislocărilor de populație cauzate de Invaziile Barbare. Raidurile și
expedițiile de jaf ale goților și hunilor din secolele al IV-lea–al V-lea, împreună cu
invazia slavă a Greciei din secolul al VII-lea, au avut ca rezultat o prăbușire dramatică a
autorității imperiale în peninsula greacă.[51] După invazia slavilor, guvernul imperial mai
păstra control doar asupra insulelor și zonelor de coastă, anume asupra orașelor Atena,
Corint și Salonic, în timp ce unele zone montane din interior rezistau invaziei și
continuau să recunoască autoritatea imperială, fără însă a fi ajutate. [51] În afara acestor
zone, se consideră în general că a avut loc și o așezare a slavilor, deși pe o scară
foarte redusă.[52][53]

Palatul Marelui Maestru al Cavalerilor de Rodos(en), rămășiță a stăpânirii Ordinul Ospitalierilor de pe insulă.

Palatul Mystras, rămășiță a despotatului Moreei.

Recuperarea provinciilor pierdute de bizantini a început către sfârșitul secolului al VIII-

lea și o mare parte din peninsula greacă a revenit sub control imperial treptat, de-a
lungul secolului al IX-lea.[54][55] Acest proces a fost facilitat de un mare influx de greci din
Sicilia și din Asia Mică spre peninsula greacă, în timp ce, simultan, numeroși slavi
cădeau prizonieri sau se reașezau în Asia Mică, iar cei care rămâneau erau asimilați.
[52]
 În secolele al XI-lea și al XII-lea, revenirea stabilității a avut ca rezultat o puternică
creștere economică – mult mai puternică decât în teritoriile anatoliene ale imperiului. [54]
După cruciada a patra și căderea Constantinopolului în fața „latinilor” în 1204, mare
parte din Grecia a căzut rapid sub dominație francă[56] (perioada a fost
denumită Frankokratia) sau venețiană în cazul unora dintre insule.[57] Reînființarea
Imperiului Bizantin la Constantinopol în 1261 a fost însoțită de recuperarea a mare
parte din teritoriul peninsulei grecești, deși principatul franc al Aheei din Peloponez a
rămas o importantă putere regională până în secolul al XIV-lea, în timp ce insulele au
rămas în mare parte sub control genovez sau venețian. [56]
Ca atare, personalități remarcabile ale timpului au propus de asemenea schimbarea
titlului imperial în „împărat al elenilor”,[58][59] și, la sfârșitul secolului paisprezece, la
împărat se făcea referire în mod frecvent cu „împăratul elenilor”. [60] În mod asemănător,
în anumite tratate internaționale ale timpului, împăratul bizantin este calificat drept
„Imperator Graecorum”.[61]
În secolul al XIV-lea, mare parte din peninsula greacă a fost pierdută de Imperiu după
ce mai întâi sârbii și apoi otomanii au ocupat teritoriu imperial.[62] Până la
începutul secolului al XV-lea, înaintarea otomană a dus la limitarea teritoriului bizantin
din Grecia în principal la Despotatul Moreei din Peloponez.[62] După căderea
Constantinopolului în mâinile otomanilor în 1453, Morea a fost ultima rămășiță a
Imperiului Bizantin care a rezistat în fața turcilor. Aceasta a căzut și ea în mâinile lor în
1460, desăvârșind cucerirea otomană a Greciei continentale. [63] După cucerirea
turcească, numeroși cărturari bizantini, care până atunci conservaseră cunoașterea
antică grecească, au fugit în Occident, luând cu ei numeroase volume de literatură și
contribuind astfel semnificativ la Renaștere.[64]
Perioada otomană (secolul al XV-lea–1821)[modificare | modificare sursă]
Vezi și: Fanarioți.

Castelul bizantin de la Anghelokastro(en) a rezistat cu succes asediului otoman în primul atac asupra Insulei
Corfu din 1537, în asediul din 1571, și în marele asediu din 1716 care i-a forțat pe turci să renunțe la cucerirea
insulei.[65]
Turnul Alb din Salonic, una dintre cele mai cunoscute structuri otomane rămase în Grecia.

În timp ce mare parte a Greciei continentale și a insulelor din Marea Egee erau sub
control otoman până la sfârșitul secolului al XV-lea, Ciprul și Creta rămăseseră
teritoriu venețian și nu au căzut în mâinile otomanilor decât în 1571, respectiv în 1670.
Singura parte a lumii vorbitoare de limba greacă ce a scăpat de o îndelungată stăpânire
otomană au fost Insulele Ionice, care au rămas venețiene până la cucerirea lor de
către Prima Republică Franceză în 1797, după care au trecut în mâinile Regatului
Unit în 1809 până la reunificarea cu Grecia în 1864. [66][necesită  pagina]
În timp ce grecii din Insulele Ionice și cei din Constantinopol trăiau în prosperitate, cei
din urmă obținând poziții puternice în cadrul administrației otomane, [66][necesită  pagina] mare
parte din populația Greciei continentale a suferit consecințele economice ale cuceririi
turcești. S-au impus taxe grele, și în ultimii ani ai Imperiului Otoman s-a aplicat o politică
de creare a domeniilor ereditare, care a dus la iobăgirea populației grecești.[67]
Biserica Ortodoxă Greacă și Patriarhia Ecumenică de Constantinopol erau considerate
de guvernele otomane ca autorități dominante asupra întregii populații ortodoxe din
Imperiul Otoman, indiferent dacă era sau nu grecească. Deși statul otoman nu a obligat
pe cei ce nu erau musulmani să se convertească la Islam, creștinii se confruntau cu
diferite tipuri de discriminări care le confereau statut de cetățeni de rang inferior ai
Imperiului Otoman. Discriminările împotriva creștinilor, în special când erau combinate
cu rele tratamente aplicate de autoritățile otomane locale, au dus la unele convertiri de
fațadă la Islam. În secolul al XIX-lea, numeroși „cripto-creștini” s-au întors la vechea lor
credință religioasă.[66][necesită  pagina]
Natura administrației otomane a Greciei era însă variată, și era aplicată arbitrar și
adesea dur.[66][necesită  pagina] Unele orașe aveau guvernatori numiți de sultan, în timp ce
altele (cum ar fi Atena) se bucurau de o oarecare autonomie. Regiunile muntoase din
interior și numeroase insule au rămas practic autonome față de statul otoman timp de
mai multe secole.[66][necesită  pagina]
Când izbucneau conflicte militare între Imperiul Otoman și alte state, grecii se răsculau
de obicei împotriva Imperiului, cu doar câteva excepții. Înainte de revoluția greacă,
existaseră câteva războaie în care grecii au luptat împotriva otomanilor, notabile fiind
participarea grecilor în bătălia de la Lepanto din 1571, Răscoalele Țărănești din
Epir(d) din 1600–1601, Războiul din Moreea(en) din 1684–1699, și Revolta lui
Orlov instigată de ruși în 1770, care avea ca scop dezmembrarea Imperiului Otoman în
folosul intereselor rusești.[66][necesită  pagina] Aceste ridicări la luptă au fost înăbușite de
otomani cu mari vărsări de sânge.[68][69]
Secolele al XVI-lea și al XVII-lea sunt considerate ca un fel de „epocă întunecată” a
istoriei grecești, perspectiva răsturnării dominațîei otomane părând foarte îndepărtate,
doar Insulele Ionice rămânând libere de turci. Corfu a rezistat la trei mari asedii
în 1537(en), 1571 și 1716(en), toate soldate cu respingerea otomanilor. În secolul al XVIII-
lea, însă, a apărut o clasă înstărită și răspândită de negustori greci. Aceștia au ajuns să
domine comerțul în interiorul Imperiului Otoman, înființând comunități în bazinul
Mediteranei, în Balcani și chiar în Europa Occidentală. Deși cucerirea otomană tăiase
legăturile Greciei cu mișcările intelectuale europene ale vremii, cum ar fi Reforma
Protestantă și iluminismul, aceste idei, împreună cu idealurile Revoluției Franceze și
ale naționalismului romantic(en) au început să pătrundă în lumea greacă prin intermediul
diasporei mercantile.[66][necesită  pagina] Spre sfârșitul secolului al XVIII-lea, Rigas Feraios,
primul revoluționar care și-a închipuit un stat grec independent, a publicat o serie de
documente legate de independența Greciei, inclusiv un imn național și, la Viena, prima
hartă detaliată a Greciei, dar a fost ucis de agenți otomani în 1798. [66][necesită  pagina][70]
Războiul Grec de Independență (1821–1832)[modificare | modificare sursă]
Articol principal: Războiul de independență al Greciei.

Ruperea asediului de la Missolonghi, în timpul Războiului Grec de Independență (1821–1830), de Theodoros

Vryzakis(en).

În 1814, a fost înființată o societate secretă denumită Filiki Eteria („Societatea

Prietenilor”) cu scopul eliberării Greciei. Eteria a pus la cale, împreună cu revoluționari
din toate popoarele din Balcani, declanșarea de revoluții simultane în Pelopones,
în Principatele Dunărene și la Constantinopol. Prima dintre aceste revoluții a izbucnit la
4 februarie 1821 în Țara Românească sub conducerea localnicului Tudor Vladimirescu,
susținută de o revoluție declanșată cu o lună mai târziu de Alexandru Ipsilanti dar,
dezavuată de țarul rus pe al cărui suport se bizuiau, acțiunea a fost rapid înăbușită de
otomani. Evenimentele au declanșat însă reacții în lanț și la 17 martie
1821 manioții(en) din Pelopones au declarat război otomanilor. [71]
Până la sfârșitul lunii, întregul Pelopones era în război deschis contra otomanilor și în
octombrie 1821, grecii conduși de Theodoros Kolokotronis cuceriseră Tripolița. Revolta
peloponesiacă a fost rapid urmată de alte insurecții în Creta, Macedonia și în Grecia
Centrală, care însă aveau să fie rapid înăbușite. Între timp însă, marina grecească
improvizată reușea să învingă flotele otomane din Marea Egee și să împiedice sosirea
pe mare a întăririlor otomane. În 1822 și 1824, turcii și egiptenii au devastat insulele,
inclusiv Chiosul și Psara, comițând masacre nediscriminatorii ale populației. [71] Aceste
acțiuni au avut ca efect galvanizarea opiniei publice din Europa Occidentală în favoarea
rebelilor greci.[66][necesită  pagina]
Au apărut însă tensiuni între diferite facțiuni grecești, care au dus la două războaie civile
consecutive. Între timp, sultanul otoman a negociat cu Mehmet Ali al Egiptului, care a
acceptat să-l trimită pe fiul său Ibrahim Pașa(en) și Grecia cu o armată pentru a suprima
revolta în schimbul unor teritorii. Ibrahim a debarcat în Pelopones în februarie 1825 și a
obținut rapid victorii: până la sfârșitul lui 1825, mare parte din Pelopones era sub control
egiptean, iar orașul Missolonghi—asediat de turci din aprilie 1825—a căzut în aprilie
1826. Deși Ibrahim a fost învins în Mani, el a reușit să înabușe mare parte din revolta
peloponesiacă că a recucerit Atena.
După ani de negocieri, trei Mari Puteri, Rusia, Regatul Unit și Franța, au hotărât să
intervină în conflict. Fiecare țară a trimis câte o flotă în Grecia. La vestea că flotele
combinate otomano-egiptene se pregăteau să atace insula grecească Hydra, flota aliată
a interceptat-o pe cea otomano-egipteană la Navarino. După o săptămână de
expectativă, au izbucnit luptele ce s-au soldat cu distrugerea flotei turco-egiptene.
O forță expediționară franceză a fost trimisă pentru a supraveghea evacuarea armatei
egiptene din Pelopones, în timp ce grecii au ocupat o parte din Grecia Centrală până în
1828. Ca urmare a anilor de negocieri, prin Protocolul de la Londra(en), în 1830, a fost
recunoscută independența unui stat grecesc incipient.
Secolul al XIX-lea[modificare | modificare sursă]
Vezi și: Regatul Greciei.

Intrarea Regelui Otto  în Atena, Peter von Hess(d), 1839.

În 1827 Ioannis Kapodistrias din Corfu a fost ales ca primul guvernator al noii republici.

În urma asasinării lui în 1831, Marile Puteri au instaurat o monarhie sub domnia
lui Otto din Casa de Wittelsbach originară din Bavaria. În 1843 o revoltă l-a făcut pe
rege să accepte o constituție și o adunare reprezentativă.
Din cauza domniei sale autoritare, el a fost în cele din urmă detronat în 1862 și după un
an înlocuit cu prințul Wilhelm al Danemarcei, care a luat numele de George I și a adus
cu el Insulele Ionice ca dar de încoronare din partea Regatului Unit. În 1877, Charilaos
Trikoupis(en), creditat cu o importantă îmbunătățire a infrastructurii din țară, a limitat
puterea monarhiei de a influența Adunarea Națională prin impunerea regulii votului de
încredere ce trebuie acordat oricărui potențial șef al guvernului.
Corupția, combinată cu cheltuielile mari ale lui Trikoupis pe proiecte necesare de
infrastructură, cum ar fi Canalul Corintului, au dus la impozitarea exagerată și la
slăbirea economiei grecești, obligând declararea insolvenței publice în 1893 și
acceptarea impunerii Controlului Financiar Internațional pentru plata datoriilor naționale.
O altă problemă politică în secolul al XIX-lea era una unic grecească: problema limbii
oficiale. Grecii vorbeau o formă de greacă denumită „demotică”. Mare parte din elite o
considerau însă pe aceasta un dialect țărănesc și erau hotărâți să restaureze greaca
veche.

Evoluția teritorială a Regatului Greciei până la 1947.

Ca urmare, documentele guvernamentale se publicau în

greaca Katharevousa(en) (purificată), o formă pe care puțini greci obișnuiți știau să o
citească. Liberalii favorizau recunoașterea demoticii ca limbă națională, dar
conservatorii și Biserica Ortodoxă s-au opus oricărui efort în acest sens, până într-acolo
încât, atunci când Noul Testament a fost tradus în demotică în 1901, au izbucnit revolte
în Atena și guvernul a căzut (Evangeliaka). Chestiunea avea să continue să otrăvească
viața politică grecească până în anii 1970.
Toți grecii erau uniți, însă, în hotărârea de a elibera și restul provinciilor vorbitoare de
greacă de sub control otoman. Mai ales în Creta, o o revoltă prelungită în 1866–
1869(en) agitase spiritele. Când a izucnit războiul între Rusia și Imperiul Otoman în 1877,
sentimentul popular grec era în favoarea rușilor, dar Grecia era prea îngrijorată de
perspectiva unei intervenții britanice pentru a intra oficial în război. Cu toate acestea, în
1881, Tesalia și mici părți din Epir au fost transferate Greciei ca urmare a tratatului de la
Berlin, deși Creta a rămas la otomani.
Grecii din Creta au continuat să se răscoale și în 1897, guvernul grec al lui Theodoros
Deligiannis, cedând presiunii populare, a declarat război otomanilor. În Războiul Greco-
Turc ce a urmat, slab pregătita și slab dotata armată greacă a fost învinsă de otomani.
Prin intervenția Marilor Puteri însă, Grecia a pierdut doar puțin teritoriu de-a lungul
graniței, iar Creta a devenit stat autonom(en) condus de prințul George al Greciei.
Din secolul al XX-lea până în prezent[modificare | modificare sursă]

Soldați germani ridicând Reichskriegsflagge(en) pe Acropola din Atena. Avea să fie dat jos într-una dintre primele
acțiuni ale rezistenței grecești.

La sfârșitul Războaielor Balcanice, întinderea teritorială și demografică a Greciei

crescuse. În anii ce au urmat, lupta dintre Constantin I și charismaticul prim
ministru Eleftherios Venizelos pe tema politicii externe a țării în ajunul Primului Război
Mondial a dominat scena politică a țării, și a împărțit țara în două grupuri antagonice.
De-a lungul unei părți din Primul Război Mondial, Grecia a avut două guverne, un
guvern pro-german regalist la Atena și un guvern pro-britanic, venizelist la Salonic. Cele
două guverne au fost unificate în 1917, când Grecia a intrat oficial în război de
partea Antantei.
După Primul Război Mondial, Grecia a încercat să anexeze noi teritorii din Asia Mică, o
regiune care la acea vreme avea o numeroasă populație greacă, dar a fost învinsă
în Războiul Greco-Turc din 1919–1922, care a avut ca rezultat un masiv schimb de
populații între cele două țări conform Tratatului de la Lausanne.[72] Conform diferitelor
surse,[73] câteva sute de mii de greci pontici au murit în această perioadă în ceea ce
este uneori denumit genocidul grecilor pontici.[74]
Epoca ce a urmat a fost una marcată de instabilitate, umbrită de dificila misiune de a
introduce un milion și jumătate de refugiați greci din Turcia în societatea grecească.
Populația greacă a Istanbulului a scăzut de la 300.000 în 1900 la circa 3.000 în 2001. [75]
După evenimentele dezastruoase din Asia Mică, monarhia a fost abolită după un
referendum ținut în 1924 și s-a declarat a Doua Republică Elenă(en). Premierul Georgios
Kondylis(en) a preluat puterea în 1935 și a abolit efectiv republica reinstaurând monarhia
printr-un nou referendum în 1935. În anul următor, a urmat o lovitură de stat care l-a
instaurat pe Ioannis Metaxas ca lider al unui regim dictatorial denumit Regimul de la 4
August(en). Deși stat totalitar, Grecia a rămas în relații bune cu Regatul Unit și nu s-a aliat
cu Axa.
La 28 octombrie 1940, Italia fascistă a cerut capitularea Greciei, dar administrația
greacă a refuzat și, în Războiul Greco-Italian care a urmat, Grecia a respins forțele
italiene în Albania, aducând Aliaților prima victorie terestră împotriva Axei. Țara avea în
cele din urmă să cadă în fața unor forțe germane trimise de urgență în Bătălia Greciei.
Ocupanții germani s-au confruntat totuși cu probleme grave cauzate de rezistența
grecească. Peste 100.000 de civili au murit de foame în iarna lui 1941–1942, și marea
majoritate a evreilor au fost deportați și uciși în lagărele naziste de concentrare.[76] După
eliberare, Grecia a trecut printr-un război civil între comuniști și anticomuniști, care a
dus la devastare economică și grave tensiuni sociale între dreapta și stânga
predominant comunistă, tensiuni ce au durat treizeci de ani. [77] Următoarele două
decenii au fost caracterizate prin marginalizarea stângii în sferele politică și socială, dar
și printr-o rapidă creștere economică parțial generată de Planul Marshall.
Demiterea guvernului centrist al lui Georgios Papandreou(d) de către regele Constantin
al II-lea în iulie 1965 a dus la o nouă perioadă de agitație politică, ce a culminat cu
lovitura de stat de la 21 aprilie 1967 și instaurarea Regimul Coloneilor(en). Suprimarea
brutală a Revoltei de la Politehnica din Atena la 17 noiembrie 1973 a transmis unde de
șoc prin regimul dictatorial, și printr-o contralovitură de stat a fost instaurat ca dictator
generalul de brigadă Dimitrios Ioannidis(d) ca dictator. La 20 iulie 1974, în urma invadării
insulei Cipru de către Turcia, regimul s-a prăbușit.
Fostul prim ministru Konstantinos Karamanlis a fost invitat să se întoarcă de la Paris,
unde trăise în exil autoimpus din 1963, momentul marcând începutul
epocii Metapolitefsi(en). Primele alegeri multipartid de după 1964 s-au ținut la prima
aniversare a revoltei de la Politehnică. La 11 iunie 1975 a fost promulgată
o constituție democrată și republicană după un referendum(en) în care locuitorii au ales
să nu restaureze monarhia.
Între timp, Andreas Papandreou a înființat Mișcarea Socialistă Pan-elenă(en) (PASOK) ca
răspuns la partidul de orientare conservatoare Noua Democrație(en) al lui Karamanlis,
cele două formațiuni politice alternând la guvernare de atunci. Grecia a aderat din nou
la NATO în 1980.[78]
Grecia a devenit al zecelea membru al Comunităților Europene (structură subsumată
ulterior de Uniunea Europeană) la 1 ianuarie 1981, aducând o perioadă de creștere
susținută. Investiții pe scară largă în întreprinderi industriale și în infrastructură, precum
și fondurile europene și veniturile crescânde provenite din turism, navigație comercială
și un sector al serviciilor în rapidă creștere au ridicat standardul de viață la un nivel fără
precedent. Relațiile cu Turcia vecină, încordate prin tradiție, s-au ameliorat după ce
ambele țări au fost lovite de cutremure succesive în 1999, ceea ce a dus la ridicarea
vetoului grecesc împotriva candidaturii Turciei la aderarea la Uniunea Europeană. Țara
a adoptat moneda euro în 2001 și a găzduit Olimpiada de vară din 2004 la Atena.
Mai recent, Grecia a suferit mult de pe urma recesiunii de la sfârșitul anilor 2000 și a
jucat un rol central în criza datoriilor suverane din Europa. Criza datoriei publice
grecești, criza economică și protestele ce au urmat(en) au perturbat puternic politica
internă și au amenințat în mod repetat piețele financiare europeană și globală de la
începutul crizei în 2010.
Geografia și clima[modificare | modificare sursă]
Articol principal: Geografia Greciei.

Albania

Macedonia

Bulgaria

Turcia

Grecia
ATENA
Salonic

Kavala

Thasos

Alexandroupoli

Samotracia
Corfu

Igoumenitsa

Larissa

Volos

Lamía

Ioannina

Chalcis

Patras

Corint

Nafplion

Sparta

Kalamata

Areopoli

Pireu

Eleusina

Laurium

Heraklion

Macedonia
Tracia
Epir
Tesalia
Evia
Grecia Centrală
Peloponez
Muntele Olimp

Lefkada

Kefalonia

Zakynthos

Lemnos

Lesbos

Chios

Samos

Andros

Tinos

Mykonos

Icaria(d)

Patmos

Naxos
 Milos

Santorini

Kos

Rhodos

Karpathos

Kasos

Kythira

Gavdos

Marea
Egee
Marea Cretei
Marea
Myrtoană
Marea
Ionică
Marea
Mediterană
Creta
Insulele
Egeene
Cicladele
Dodecanezele
Insulele
Ionice

Grecia este formată dintr-o parte continentală muntoasă și peninsulară, întinzându-se în

mare în capătul sudic al Peninsulei Balcanice, terminându-se cu
peninsula Pelopones (separată de restul continentului printr-un canal prin Istmul
Corintului(en)). Datorită coastei deosebit de complexe și datorită numeroaselor insule,
Grecia are a unsprezecea cea mai lungă coastă din lume, cu 13.676 km;[79] frontiera sa
terestră este de doar 1.160 km. Țara se află aproximativ între paralelele de 34° și 42°
latitudine nordică, și între meridianele de 19° și 30° longitudine estică.
Grecia are un număr mare de insule, între 1.200 și 6.000, în funcție de definiție, [80] dintre
care 227 sunt locuite. Creta este cea mai mare și mai populată; Euboea, separată de
continent prin Strâmtoarea Euripus lată de 60 m, este a doua ca mărime, urmată
de Rhodos și Lesbos.
Insulele grecești sunt grupate prin tradiție în următoarele arhipelaguri: Insulele Argo-
Saronice(en) din Golful Saronic de lângă Atena, Cicladele, o colecție mare dar densă ce
ocupă partea centrală a Mării Egee, Insulele Egeene de Nord(en), o grupare aproximativă
aflată în largul coastei vestice a Turciei, Dodecanezele, o altă mulțime vagă de insule
din sud-est, aflate între Creta și Turcia, Sporadele, un grup mic și compact în largul
coastei Euboeei de nord-est, Insulele Ionice, aflate la vest de continent în Marea Ionică.
Optzeci la sută din teritoriul Greciei este format din munți și dealuri, ceea ce face țara să
fie una dintre cele mai muntoase din Europa. Muntele Olimp, sălașul mitic al zeilor
greci, culminează cu vârful Mytikas 2.917 m, cel mai înalt din țară. Grecia vestică are
mai multe lacuri și zone umede și este dominată de Munții Pindului. O continuare
a Alpilor Dinarici, acest lanț atinge o altitudine maximă de 2.637 m în
vârful Smolikas(en) (al doilea din Grecia), și de-a lungul istoriei a constituit o importantă
barieră împotriva transportului dintre est și vest.

Hartă fizică a Greciei.

Munții Pindului continuă în Peloponesul central, trece insulele Kythera și Antikythera și

ajung până în sud-vestul Egeei, în Insula Creta unde se termină. Insulele din Egee sunt
de fapt culmi ale unor munți submarini ce au constituit odată o prelungire a
continentului. Munții Pindului sunt caracterizați de creste înalte și abrupte, adesea
întretăiate de văi adânci și de alte peisaje carstice. Spectaculoasele chei Vikos(en), parte
din Parcul Național Vikos-Aoos(en) din Munții Pindului, sunt trecute în Cartea Recordurilor
Guinness ca cele mai adânci chei din lume.[81] O altă formațiune remarcabilă sunt stâlpii
de piatră Meteora, în vârful cărora au fost construite mănăstiri ortodoxe medievale.

Golful Navagio(d) (al „Naufragiului”), Zakynthos
Muntele Olimp

Nord-estul Greciei are alți munți de altitudini mari, Rodopii, care se întind în regiunea
Macedoniei de Est și Traciei; zona ese acoperită cu întinse păduri seculare, inclusiv
celebra pădure Dadia din unitatea regională Evros(en), din nord-estul extrem al țării.
Câmpii întinse sunt amplasate în principal în regiunile Tesalia, Macedonia
Centrală și Tracia. Ele constituie regiuni economice-cheie, fiind printre puținele zone cu
terenuri arabile. Specii marine rare, cum ar fi focile și țestoasele de mare, trăiesc în
mările din jurul Greciei continentale, în timp ce densele sale păduri sunt habitat
pentru ursul brun, râsul, căprioară și capră sălbatică.
Clima Greciei este în principal mediteraneană cu ierni blânde și umede și cu veri uscate
și călduroase. Acest tip de climă este prezent în toate zonele de coastă, inclusiv în
Atena, în Ciclade, Dodocaneze, Creta și Pelopones, în Insulele Ionice și în unele părți
din Grecia continentală centrală. Munții Pindului afectează puternic clima din țară,
zonele de la vest de munți fiind considerabil mai umede în medie (din cauza expunerii
mai mari la vânturile de vest care aduc umezeală) decât cele aflate la est de munți (din
cauza unui efect de umbră pluviometrică(en)).
Zonele montane din Grecia de nord-vest (părți din Epir, Grecia
Centrală, Tesalia, Macedonia de Vest) ca și în zonele centrale muntoase ale
Peloponesului – inclusiv părți din regiunile Aheea, Arcadia și Laconia – prezintă o climă
alpină cu zăpezi abundente. Zonele interioare ale Greciei nordice, din Macedonia
centrală și din Macedonia de Est și Tracia prezintă o temperate climate(en), cu ierni reci și
umede și cu veri calde și uscate marcate de furtuni frecvente. Zăpada cade anual în
munți și în nordul țării, apărând însă uneori și în zonele mai joase, cum ar fi Atena.
Fitogeografic, Grecia aparține regatului boreal și este împărțită între provincia est-
mediteraneană a regiunii mediteraneene și provincia ilirică a regiunii circumboreale(en).
Conform World Wide Fund for Nature și Agenției Europene de Mediu(en), teritoriul Greciei
poate fi împărțit în șase ecoregiuni: pădurile de foioase ilire(en), pădurile de amestec ale
Munților Pindului(en), pădurile de amestec balcanice(en), pădurile de amestec din
RodopiRhodope montane mixed forests, pădurile de amestec și de sclerofile ale Egeei
și Turciei de Vest, și pădurile mediteraneene din Creta.

Politica[modificare | modificare sursă]
Nafplion, prima capitală a Greciei moderne.

Parlamentul Elen(en) din centrul Atenei.

Grecia este o republică parlamentară.[82] Șeful de stat este președintele Greciei care

este ales de către Parlamentul Greciei pentru un mandat de 5 ani.
[82]
 Actuala constituție a fost redactată și adoptată de al Cincilea Parlament Revizionar al
Elenilor și a intrat în vigoare în 1975 după căderea juntei militare din 1967–1974(en). Ea a
fost revizuită de atunci de trei ori, în 1986, 2001 și2008. Constituția, formată din 120 de
articole, stipulează separarea puterilor în stat între
ramurile executivă, legislativă și judecătorească, acordând garanții extinse (întărite în
2001) pentru drepturile cetățenești și sociale. [83][84] Dreptul de vot pentru femei este
garantat printr-un amendament la Constituția din 1952.
Conform Constituției, puterea executivă este exercitată de președinte și de guvern.
[82]
 De la amendamentul din 1986, rolul președintelui a fost redus semnificativ la unul în
mare parte ceremonial; puterea politică se află astfel în principal în mâinile primului
ministru.[85] Postul de prim ministru, șeful guvernului Greciei, aparține actualului lider al
partidului politic ce poate obține un vot de încredere în Parlament. Președintele
numește formal primul ministru și, la recomandarea sa, numește și concediază alți
membri ai guvernului.[82]
Contele Ioannis Kapodistrias (1776–1831), primul șef al statului, guvernator al Greciei independente și fondator
al statului grec modern.

Puterea legislativă este exercitată de un parlament unicameral cu 300 de membri.

[82]
 Legile adoptate de Parlament sunt promulgate de președinte. [82] La fiecare patru ani
se țin alegeri parlamentare, dar președintele este obligat să dizolve parlamentul mai
devreme, la propunerea guvernului, în condițiile unor probleme naționale de importanță
excepțională.[82] Președintele este obligat să dizolve parlamentul și în cazul în care
opoziția adoptă o moțiune de neîncredere.[82]
Partide politice[modificare | modificare sursă]
Ekaterini Sakellaropoulou, președintele Republicii Elene; și prim-ministrul Kyriakos Mitsotakis(d)

De la restaurarea democrației, sistemul de partide din Grecia a fost dominat de partidul

liberal-conservator Noua Democrație(d) (ND) și de Mișcarea Socialistă Pan-
Elenă(d) (PASOK) de orientare social-democrată.[b] Printre alte partide reprezentate
în Parlamentul Elen(d) se numără Coaliția Stângii Radicale (SYRIZA), Partidul Comunist
din Grecia(d) (KKE), Soluția Grecească(d) și MeRA25(d).
PASOK și Noua Democrație au alternat la putere până la izbucnirii crizei datoriilor
suverane în 2009. De atunci, cele două mari partide, Noua Democrație și PASOK, au
trecut printr-o scădere drastică de popularitate. [86][87][88][89][90] În noiembrie 2011, cele două
mari partide s-au alăturat mai micului Alerta Populară Ortodoxă(d) într-o largă coaliție(d),
sprijinind în parlament un guvern de uniune națională(d) condus de fostul vicepreședinte
al Băncii Centrale Europene Lucas Papademos.[91] Panos Kammenos(d) a votat împotriva
acestui guvern și a părăsit ND formând gruparea populistă de dreapta Grecii
Independenți(d).
Guvernul de coaliție a condus țara până la alegerile parlamentare din mai 2012(d).
Puterea partidelor politice tradiționale grecești, PASOK(d) și Noua Democrație(d), a scăzut
de la 43% la 13% și, respectiv, de la 33% la 18%. Partidul de stânga SYRIZA a devenit
al doilea partid, cu o creștere de la 4% la 16%. Niciun partid nu a putut forma un guvern
stabil, ceea ce a dus la alegerile anticipate din iunie 2012(d). Rezultatul a fost formarea
unei coaliții de guvernare din Noua Democrație(d) (29%), PASOK(d) (12%) și Stânga
Democrată(d) (6%).
După aceea, SYRIZA a depășit PASOK drept principal partid pe partea de centru-
stânga.[92] Alexis Tsipras a dus SYRIZA la victorie în alegerile generale(d) de la 25
ianuarie 2015, în care a obținut cu doar două locuri mai puțin în parlament decât ar fi
avut nevoie pentru o majoritate. Tsipras a ajuns la un acord cu Grecii
Independenți(d) pentru o coaliție. Deși a încercat să obțină în august 2015 mai multe
locuri într-o nouă rundă de alegeri anticipate, Tsipras nu a obținut un alt rezultat, având
doar 145 de locuri din 300 șî văzându-se nevoit să guverneze din nou cu Grecii
Independenți. Tsipras a reușit să stabilizeze economia Greciei, dar în acest proces a
dat înapoi de la multe din promisiunile făcute în campaniile care i-au adus victoria, și a
fost învins în alegerile din iulie 2019(d) de Kyriakos Mitsotakis(d), liderul partidului Noua
Democrație.
Lege și justiție[modificare | modificare sursă]
Puterea judecătorească în Grecia este independentă de ramurile executivă și
legislativă, și cuprinde trei curți supreme: Curtea de Casație(en) (Άρειος Πάγος), Consiliul
de Stat(en) (Συμβούλιο της Επικρατείας) și Curtea de Auditori(en) (Ελεγκτικό Συνέδριο).
Sistemul judiciar este format și din instanțe civile, care judecă cauze civile și penale, și
din instanțe administrative, care judecă dispute între cetățeni și autoritățile
administrative grecești.
Poliția Elenă(en) (în greacă Ελληνική Αστυνομία) este forța polițienească națională, o
agenție foarte mare, cu responsabilități de la controlul traficului la antiterorism. Ea a fost
înființată în forma actuală în 1984 ca urmare a comasării Jandarmeriei
(Χωροφυλακή, Chorofylaki) cu Polițiile Orășenești (Αστυνομία Πόλεων, Astynomia
Poleon).[93]
Relațiile externe[modificare | modificare sursă]

Reprezentare prin:[94]      ambasadă –      ambasadă în altă țară

     consulat general –      legație –      fără reprezentare –      Grecia

Politica externă a Greciei se efectuează prin Ministerul Afacerilor Externe(en), al cărui

actual ministru este Nikos Dendias(en) de la Noua Democrație. Grecia a dezvoltat o
politică regională al cărui obiectiv este promovarea păcii și stabilității în Balcani, în
bazinul Mediteranei, și în Orientul Mijlociu.[95]
Ministerul identifică trei aspecte de importanță deosebită pentru statul grec:
revendicările Turciei privind ceea ce ministerul definește drept suveranitate grecească
asupra Mării Egee și a spațiului său aerian;[96] legitimitatea Republicii Turce a Ciprului
de Nord în insula Cipru;[96] și disputa privind denumirea Republicii Macedonia (en)[96] cu
mica țară din Balcani al cărei nume este similar cu al celei mai mari regiuni din Grecia
ca suprafață.
Grecia este membră a mai multor organizații internaționale, inclusiv Consiliul
Europei, Uniunea Europeană, Uniunea Mediteranei și Națiunile Unite, al cărei membru
fondator este.
Armata[modificare | modificare sursă]
 Ramurile Forțelor Armate Elene

Forțele Terestre Elene Marina Elenă Forțele Aeriene Elene

Leopard 2A6 HEL MEKO(d)-200 HN F-16 Fighting Falcon

Forțele Armate Elene sunt supervizate de Statul Major Național Elen de

Apărare(en) (în greacă Γενικό Επιτελείο Εθνικής Άμυνας – ΓΕΕΘΑ) și constă din trei
ramuri:

 Forțele Terestre Elene(en);

 Marina Elenă(en);
 Forțele Aeriene Elene(en).
Autoritatea civilă pentru armata greacă este Ministerul Apărării Naționale(en). Mai mult,
Grecia întreține Paza de Coastă Elenă(en) pentru aplicarea legii pe mare și pentru
operațiuni de căutare și salvare.
Grecia are serviciu militar obligatoriu pentru bărbați, în timp ce femeile pot îndeplini
stagiul militar în regim de voluntariat. În 2009, serviciul militar în Grecia era de nouă luni
pentru bărbații între 19 și 45 de ani. Forțele Armate se îndreaptă însă către un sistem
de armată complet profesionistă, iar guvernul a promis reducerea, apoi abolirea
serviciului militar obligatoriu.
Bărbații greci cu vârste cuprinse între 18 și 60 de ani și care trăiesc în zone sensibile
din punct de vedere strategic pot fi obligați să efectueze, contra unei plăți, un serviciu în
Garda Națională. Ca membru NATO, armata greacă participă la exerciții și operațiuni
sub auspiciile alianței.
Grecia cheltuiește peste 7 miliarde de dolari anual cu armata, sau 2,3% din PIB, fiind
clasată pe locul 24 în lume.
Împărțire administrativă[modificare | modificare sursă]
De la programul Kallikratis(en), care a reformat organizarea administrativ-teritorială a țării
începând cu 1 ianuarie 2011, Grecia este împărțită în treisprezece regiuni împărțite mai
departe în 325 de comune. Cele 54 de foste prefecturi și administrații la nivel de
prefectură au fost păstrate în mare parte ca subunități ale regiunilor. Șapte administrații
descentralizate grupează de la una la trei regiuni în scopuri administrative. Există și o
regiune autonomă, Muntele Athos (în greacă Agio Oros, „Muntele Sfânt”), care se
învecinează cu regiunea Macedonia Centrală.