Insula Șerpilor

insulă din Marea Neagră

Sari la navigareSari la căutare
Acest articol sau această secțiune are bibliografia incompletă sau
inexistentă.
Puteți contribui prin adăugarea de referințe în vederea susținerii
bibliografice a afirmațiilor pe care le conține.

Insula Șerpilor
Geografie

Poziție Europa de est

Mare Marea Neagră  

Coordonate 45°15′18″N 30°12′15″E

Suprafață 0,17 km²

Lungime 0,66 km  

Lățime 0,66 km  

Țară

  România (79,34%)
 
  Ucraina (20,66%)
Nu se află într-o diviziune administrativă
Demografie
Populație 100
Modifică date / text 

Insula Șerpilor (în ucraineană Острів Зміїний, în rusă Остров Змеиный, în gr.

veche Λευκός [Leukos], în gr. Φίδονισι [Fidonisi], în turcă Yilan Adası) este
o insulă din Marea Neagră, clasificată drept „stâncă” în sensul Convenției de la
Montego Bay privind Dreptul Mării datorită lipsei de surse proprii de apă potabilă, [1][2]
[3]
 situată la 45 de km de țărmurile României și Ucrainei, în dreptul golfului Musura.
 Tratatul de Pace de la Paris dintre România și Puterile Aliate și Asociate din 1947 a
lăsat României Insula Șerpilor, însă aceasta a fost transferată ilegal de URSS după
sfârșitul celui de-Al Doilea Război Mondial și anexată în cursul anului 1948. În prezent
este parte a raionului Ismail al regiunii Odesa din Ucraina. Cu o suprafață de doar 17
hectare, insula Șerpilor nu prezintă o mare importanță din punct de vedere teritorial, în
schimb are importanță din punct de vedere strategico-militar și economic.
Curtea Internațională de Justiție de la Haga a hotărât în 2009 că României îi revine
9.700 km pătrați din platoul continental de lângă insulă, deși pretențiile teritoriale ale
ambelor state aflate în dezacord (România și Ucraina) erau semnificativ mai mari. Se
remarcă a fi prima și unica extindere de jurisdicție suverană și drepturi suverane ale
României de după Marea Unire din 1918.[4]

Cuprins

 1Geografie
o 1.1Localizare
o 1.2Istorie naturală
 2Istorie
o 2.1Antichitate
o 2.2Evul Mediu
o 2.3Epoca modernă
o 2.4Perioada contemporană
 2.4.1Invazia Rusiei în Ucraina din 2022
 3Note
 4Legături externe

Geografie
Localizare
Insula Șerpilor este partea emersă a unei formațiuni de roci localizată la circa 45 km la
est de Delta Dunării (44.814 m de orașul Sulina), pe coordonatele 45°15'15" latitudine
nordică și 30°12'12" longitudine estică. Adâncimea mării în jurul insulei este redusă: în
Nord este de 5–6 m, în Sud de 13–23 m, în Est de 9–19 m, iar în Vest de 10–16 m.
Geograful grec Ptolemeu (care a trăit în secolul I d. Hr.) menționează în opera sa
„Îndreptar geografic” că „Insulele situate în vecinătatea Moesiei Inferioare, în acea parte
a Pontului pe care am pomenit-o, sunt Boristena” (numele antic al Niprului și al golfului
acestuia, între gurile Dunării și Crimeea) „și insula lui Achile sau Leuce” („albă”).
Istorie naturală
Coasta de nord a insulei Șerpilor.

Stâncoasă, insula Șerpilor este formată din gresii dure silicoase, din conglomerate

și cuarțite. Pe insulă solul este sărac, crescând o vegetație de stepă și o floră xerofilă
(suportând seceta) și halofilă (suportând sarea). Nu există izvoare de apă dulce, ceea
ce face imposibilă locuirea ei fără apă adusă de pe continent. Șarpele de casă Natrix
natrix, de la care insula își trage numele, prospera aici și atingea o lungime până la 2
metri, fiind complet inofensiv și util, împiedicând înmulțirea rozătoarelor. Fiind
considerat neplăcut, a fost complet stârpit de pe insulă în a doua parte a secolului al
XX-lea, cu ocazia amplelor lucrări militare desfășurate de sovietici.
Insula nu a avut în trecut importanță din punct de vedere economic, dar apele sale
teritoriale au căpătat una deosebită după 1980, odată cu descoperirea sub sedimentele
submerse dimprejur, a unor zăcăminte de petrol și gaz natural.

Istorie
Antichitate
Insula Șerpilor văzută de pe mare, dinspre nord-vest.

În Antichitate, este menționată „la gurile Dunării” o insulă numită de către greci Λευκός
(Leucos: „insula Albă”), denumire care apare pentru întâia oară în secolul VI înainte de
Hristos. După mitologia greacă, zeița Thetis s-a rugat de Poseidon (zeul mărilor) să
scoată din adâncul mării o insulă pentru fiul ei Ahile, erou al Iliadei. Potrivit versiunei lui
Arctinos din Milet a Iliadei, rămășițele pământești ale lui Ahile și Patrocle au fost aduse
în insula Leucos sau Leuke de către zeița Thetis, pentru a fi păstrate într-un mausoleu.
Nu este absolut sigur că Leucos este chiar insula Șerpilor, dar există indicii
concordante.
De exemplu, în anul 1823, căpitanul rus Krițki descoperă aici ruinele antice ale unui
templu și alte vestigii, ruine ulterior descrise de către germanul Köhler.
Câteva bazoreliefuri găsite pe insulă sunt expuse la Muzeul arheologic din Odesa.
Toate sunt din Antichitatea clasică, și nu există nicio rămășiță „ciclopeană” mai veche,
cum s-a scris uneori fără dovezi.
Printre inscripțiile antice de pe insulă, un decret olbiopolitan (din cetatea Olbia de la
gurile Niprului) datând din secolul al IV-lea înainte de Hristos, le cere Olbienilor să-i
alunge pe pirații care „se adăposteau pe insula sacră”. Poetul roman Ovidiu (exilat
la Tomis), geograful grec Ptolomeu, istoricul grec Strabon și învățatul grec Megalos din
Tir (care a trăit în secolul al II-lea după Hristos) menționează cu toții „templul sacru,
închinat lui Ahile, din insula Leucos”.[5]
Tot în Antichitate, apare în scrierile grecilor mențiunea unei insule sacre adăpostind un
templu dedicat zeului Apollo.[6] După ultimele cercetări este posibil să fie vorba de
aceeași construcție cu mausoleul lui Ahile, care a putut fi transformat în templu. Mai
târziu același templu elenic va apărea în folclorul românesc sub numele de „Biserica cu
9 altare”.
Evul Mediu
După perioadele de stăpânire grecească și romană, insula Șerpilor ajunge în
stăpânirea themei bizantine Paradunavon, mai apoi a genovezilor, iar ulterior a
lui Dobrotici și a lui Mircea cel Bătrân. În Cronica de la Nürnberg se afirmă că „românii
locuiau în insula Peuce vestită de cei vechi”.[7] Prin termenul de Peuce se înțelegeau
atunci și gurile Dunării.
În timpul domniei lui Mircea cel Bătrân (1386-1418), puterea domnitorului muntean s-a
întins de-a lungul ambelor maluri ale Dunării, până la gurile de vărsare și coastele Mării
Negre, inclusiv asupra insulei Șerpilor. Ulterior, insula ajunge, împreună cu gurile
Dunării, în stăpânirea voievodatului Moldovei, fiind un adăpost pentru corăbiile
lui Ștefan cel Mare în caz de furtuni, în drumul lor spre Constantinopol sau
spre principatul de la Mangop. În anul 1484 insula Șerpilor intră sub stăpânirea
otomană.
Epoca modernă

Insula văzută din larg în 1896, cu primul bric “Mircea“ în față.

În urma Războiului Crimeii, Rusia cedează către Principatul Moldovei, prin Tratatul de

pace de la Paris din 26 decembrie 1856, delta Dunării, insula Șerpilor (anexate în 1829)
și partea de sud a Bugeacului (anexat în 1812). Inițial, Sultanul Otoman, suzeran al
Moldovei, revendicase și cedarea Cetății Albe (pe atunci „Ak-Kerman”) de Rusia către
Moldova, pentru a relua el însuși direct în stăpânire Delta și insula Șerpilor. În
final Turcia recuperează delta Dunării și insula Șerpilor, dar fără ca Moldova să
recapete Cetatea Albă. Protocolul de la Paris semnat la 6 ianuarie 1857 stabilește că
insula Șerpilor va aparține statului posesor al gurilor Dunării (în acel moment Imperiul
Otoman) care se obliga să ridice pe insulă un far pentru navigația navelor care se
îndreptau spre Dunăre sau spre Odesa (far care a fost ridicat în 1860 de către
inginerul francez de origine armeană Artin Aslan). Tratatul adițional de la Paris din 19
iunie 1857 confirmă aceste hotătâri.
Tratatul de la Berlin din 13 iulie 1878 a confirmat retrocedarea de România către Rusia
a sudului Basarabiei (cele trei județe moldovene din Bugeac), mărginit la vest de
talvegul Prutului, la sud de talvegul brațului Chilia și de vărsarea brațului Stambul. Prin
art. 45, sudul Dobrogei de la est de Silistra până la Ofidaki/Yilanlîk, la sud de Mangalia,
era cedat României de Imperiul Otoman (frontiera actuală). Articolul 46 preciza că „Atât
insulele formând delta Dunării, cât și insula Șerpilor și sangeacul Tulcei sunt alipite
României”.[8]
În Primul Război Mondial, în anul 1917, nava de război germană Breslau a bombardat
insula Șerpilor, deteriorând farul (care a fost reconstruit de România în anul 1922).

Faleza insulei, cu farul românesc din 1922 vizibil deasupra.

Tratatul de pace de la Versailles din 28 octombrie 1920 a confirmat stăpânirea

românească asupra Insulei Șerpilor, administrată de Comisia Europeană a Dunării (mai
anume sectorul Dunării maritime). Conferința din data de 18 august 1938 de la Sinaia a
trecut sectorul Dunării maritime inclusiv insula Șerpilor în administrarea directă a
statului Român, în cadrul căreia a rămas până după sfârșitul celui de-Al Doilea Război
Mondial. Patrula de marinari sovietici care a debarcat pe insulă în vara anului 1944 în
urmarea ofensivei sovietice din Moldova, a ocupat-o ca teritoriu român.
La data de 4 februarie 1948, la Moscova, prim-ministrul Republicii Populare Romîne,
dr. Petru Groza și ministrul de afaceri externe al URSS, Viaceslav Molotov, semnează
„Protocolul referitor la precizarea parcursului liniei frontierei de stat între România și
URSS”, care, deși se referea la Tratatul de pace din 1947, stabilește, împotriva
prevederilor acestui Tratat, că Insula Șerpilor, situată în Marea Neagră, la răsărit de
gurile Dunării, intră în componența URSS”[9].
În cursul delimitării pe teren a frontierei, comisia sovieto-română sub comandament
sovietic, s-a abătut de la talvegul brațului Chilia în mai multe rânduri, fixând frontiera nu
pe acesta, ci pe brațe laterale de pe partea dreaptă, românească, incluzând astfel în
teritoriul sovietic nu numai ostroavele Coasta Dracului (Tătarul mic), Dalerul mare și
Dalerul mic, ci și insula Maican și mai ales Ostrovul Limba de la gurile brațului Chilia, în
timp ce linia frontierei în apele teritoriale pornind de la golful Musura era mutată de la
nord, la sud de insula Șerpilor. În procesul-verbal de descriere a traseului s-a menționat
trecerea acesteia la U.R.S.S. În schimb, ostroavele Tatomirului (Tatarskii, acum Tătarul
mare sau Tatanir) și Cernofcăi (Cerniovskii), și ele ocupate în vara 1944, sunt oficial
recunoscute ca aparținând României, grănicerii sovietici retrăgându-se din ele.

Planul insulei.

La data de 23 mai 1948, reprezentanții ministerelor de externe din cele două țări
(Nikolai P. Șutov, prim-secretar al ambasadei sovietice din București și Eduard
Mezincescu, ministru plenipotențiar) au semnat chiar pe insula Șerpilor un proces-
verbal de predare a insulei. În acel document se afirmă, deși insula nu aparținuse
niciodată Uniunii Sovietice, că „Insula Șerpilor a fost înapoiată U.R.S.S. de către R.P.
România și încadrată în teritoriul U.R.S.S.”. Aceste documente au fost păstrate mult
timp secrete astfel că în martie 1949, căpitanul Constantin Copaciu, membru al comisiei
de delimitare a frontierelor, a fost arestat pentru că nu recunoștea URSS-lui Insula
Șerpilor și nici celelalte 5 insule de pe brațul Chilia. [10] În august 1949, nave militare
sovietice au debarcat pe insulă, au arestat grănicerii și paznicii români, și i-au debarcat
în orașul Sulina.[11] Protocolul de predare a insulei către U.R.S.S. nu a fost niciodată
ratificat, nici de Sovietul suprem al U.R.S.S., nici de MAN al RPR și RSR. Cu toate
acestea, posesia sovietică asupra insulei Șerpilor a fost confirmată prin Tratatul încheiat
între Guvernul Republicii Populare Române și Guvernul Uniunii Sovietice cu privire la
regimul frontierei româno-sovietice, de colaborare și asistență mutuală, semnat la
București la 27 februarie 1961.
Imediat după ocuparea insulei Șerpilor, sovieticii au început să construiască aici o bază
militară de supraveghere maritimă și aeriană, prevăzută cu antene radar. În mai multe
rânduri, pescarilor români care au fost surprinși de furtună pe mare nu li s-a permis să
se adăpostească pe insulă, fiind respinși de către autoritățile militare sovietice,
incidentele încheindu-se, de mai multe ori, cu victime.
După anul 1980, odată cu descoperirea de rezerve considerabile de țiței (10 milioane
de tone) și de gaze naturale (1 miliard m³), interesul pentru împrejurimile insulei a
crescut mult. Convenția O.N.U. asupra mării de la Montego Bay recunoaște dreptul
statelor să-și extindă apele teritoriale la 12 mile, și în zona de exclusivitate economică,
la 200 de mile marine.
După destrămarea Uniunii Sovietice în anul 1991, Insula Șerpilor împreună cu baza
militară și cu apele sale teritoriale, a trecut „de facto” în componența Ucrainei. Un tratat
frontalier Româno-Ucrainean semnat la Constanța la data de 2 iunie 1997, intrat în
vigoare la 22 octombrie 1997, a confirmat dispozițiile tratatului Româno-Sovietic de la
București din 27 februarie 1961, și a fost confirmat la rândul lui (pentru a treia oară în
ceeace privește insula Șerpilor) de către Tratatul dintre România și Ucraina privind
regimul frontierei de stat, colaborarea și asistența mutuală în problemele de frontieră,
semnat la Cernăuți la data de 17 iunie 2003.

Delimitarea frontierei maritime în Marea Neagră între România și Ucraina conform deciziei CIJ din 2013.

Pe insulă, în jurul farului odinioară românesc, a fost stabilită o garnizoană militară care
face parte din sistemul de pază și apărare a granițelor de stat ale Ucrainei, deservită
printr-un helicodrom, un debarcader militar, depozite, instalații energetice (generator
electric cu motor diesel) și un rezervor de apă. Stațiile de radiolocație aflate pe insulă
execută o cercetare herțiană la mare distanță, într-un perimetru ce cuprinde Marea
Neagră și Marea Mediterană.
Perioada contemporană
Podișul continental din sudul Insulei Șerpilor, în dreptul Sulinei, a intrat în litigiul
teritorial dintre România și Ucraina, care a fost judecat la Curtea Internațională de
Justiție (CIJ) de la Haga. Zona litigioasă a fost artificial lărgită până la suprafața
maritimă de 12.000 km² prin extinderea revendicărilor ucrainene mult la apus de
linia echidistantă între coastele sale și cele ale României. Miza disputei era îndeosebi
economică: posibilitatea explorării și, eventual, exploatării resurselor de hidrocarburi.
Ambele părți au declarat de la început că vor respecta judecata Curții, indiferent care va
fi.[12]
CIJ, prin decizia nr. 2009/9 din 3 februarie 2009, a acordat 79,34% din zona în
dispută României, anume 9.700 km² cu o adâncime medie de peste 50 m,
iar Ucrainei 20,26% din zona în dispută anume 2.300 km² cu o adâncime medie sub
50 m, incluzând totalitatea apelor teritoriale ale insulei Șerpilor, inclusiv în
dreptul Sulinei.[13][14][15] Prin acceptarea acestei judecăți, litigiul teritorial major s-a stins,
litigiul minor privind insula Maican de pe brațul Chilia și partea de sud a golfului
Musura din nordul imediat al Sulinei, rămânând singura divergență teritorială între
România (care le revendică) și Ucraina (care le stăpânește).
La data de 18 martie 2014, prin alipirea „de facto” a peninsulei Crimea la Federația
Rusă, a apărut în Marea Neagră, la răsărit de insula Șerpilor și la echidistanță de
aceasta și de capul Tarhankut din Crimeea, o nouă frontieră maritimă de fapt,
între România și Rusia, de o lungime de 200 km cu un traseu nord-sud. [16]
Invazia Rusiei în Ucraina din 2022
Articol principal: Bătălia din Insula Șerpilor.
La 24 februarie 2022, în prima zi a invaziei rusești a Ucrainei din 2022, două nave de
război rusești, Vasili Bîkov și Moskva, au atacat Insula Șerpilor.[17] Mai târziu, în aceeași
zi, în urma unui al doilea atac, insula a fost invadată și capturată de forțele ruse.
[18]
 Treisprezece polițiști de frontieră ucraineni, reprezentând întreaga prezență militară
ucraineană pe insulă, au fost uciși în timpul bătăliei după ce au refuzat să se predea.
[19]
 Unul dintre polițiștii de frontieră ucraineni i-a spus unui ofițer de la bordul unei nave
de război al marinei ruse „Nava rusească să se ducă dracului” atunci când i-a fost cerut
să se predea.[20][21][22]
Potrivit informațiilor din presa rusă, un grup de 82 de militari ucraineni de pe Insula
Șerpilor care s-au predat au fost duși la Sevastopol. [