Insula Serpilor

Insula Ș erpilor este o insulă din Marea Neagră , la 45 de km de ță rmurile Româ niei și
Ucrainei, în dreptul golfului Musura. Insula, odinioară româ nească , a fost ocupată de
URSS după sfâ rșitul celui de-al doilea ră zboi mondial și anexată în cursul anului 1948. În
prezent este parte a raionului Chilia al regiunii Odessa din Ucraina. Cu o suprafață de
doar 17 hectare, insula Șerpilor nu prezintă o importanță mare din punct de vedere
teritorial, în schimb are importanță din punct de vedere strategico-militar și economic.

Localizare:

Insula Ș erpilor este partea emersă a unei formațiuni de roci localizată la circa 45 km la
est de Delta Dună rii (44.814 m de orașul Sulina), pe coordonatele 45°15’15″ latitudine
nordică și 30°12’12″ longitudine estică . Adâ ncimea mă rii în jurul insulei este redusă : în
Nord este de 5–6 m, în Sud de 13–23 m, în Est de 9–19 m, iar în Vest de 10–16 m.
Geograful grec Ptolomeu (care a tră it în secolul I după Hristos) menționează în opera sa
“Îndreptar geografic“ că “Insulele situate în vecină tatea Moesiei Inferioare, în acea parte
a Pontului pe care am pomenit-o, sunt Boristena“ (numele antic al Niprului și al golfului
acestuia, între gurile Dună rii și Crimea) “și insula lui Achile sau Leuce (“albă ”)“.

 
Istorie naturală:

Stâ ncoasă , insula Șerpilor este formată din gresii dure silicoase, din conglomerate și
cuarțite. Pe insulă solul este să rac, crescâ nd o vegetație de stepă și o floră xerofilă
(suportâ nd seceta) și halofilă (suportâ nd sarea). Nu există izvoare de apă dulce, ceea ce
face imposibilă locuirea ei fă ră apă adusă de pe continent. Nă pâ rca sau șarpele de casă
Natrix natrix, de la care insula își trage numele, prospera aici și atingea o lungime pâ nă
la 2 metri, fiind complet inofensiv și util, împiedicâ nd înmulțirea roză toarelor. Fiind
considerat neplă cut, a fost complet stâ rpit de pe insulă în a doua parte a secolului al XX-
lea, cu ocazia amplelor lucră ri militare desfă șurate de sovietici.

Insula nu a avut în trecut importanță din punct de vedere economic, dar apele sale
teritoriale au că pă tat una deosebită dup 1980, odată cu descoperirea sub sedimentele
submerse dimprejur, a unor ză că minte de petrol și gaz natural.

Istorie:
Antichitate

În antichitate, este menționaztă „la gurile Dună rii” o insulă numită de că tre greci Λευκό ς
(Leucos: „insula Albă ”), denumire care apare pentru întâ ia oară în secolul VI înainte de
Hristos. După mitologia greacă , zeița Thetis s-a rugat de Poseidon (zeul mă rilor) să
scoată din adâ ncul mă rii o insulă pentru fiul ei Ahile, erou al Iliadei. Potrivit versiunei lui
Arctinos din Milet a Iliadei, ră mă șițele pă mâ ntești ale lui Achile și Patrocle au fost aduse
în insula Leucos sau Leuke de că tre zeița Thetis, pentru a fi pă strate într-un mausoleu.
Nu putem fi absolut siguri că Leucos este chiar insula Șerpilor, dar există indicii
concordante.
În anul 1823, că pitanul rus Krițki descoperă aici ruinele antice ale unui templu și alte
vestigii, ruine ulterior descrise de că tre germanul Kö hler. Câ teva bazoreliefuri gă site pe
insulă sunt expuse la Muzeul arheologic din Odesa. Toate sunt din antichitatea clasică , și
nu există nici-o ră mă șiță „ciclopeană ” mai veche, cum s-a scris uneori fă ră dovezi.
Printre inscripțiile antice de pe insulă , un decret olbiopolitan (din cetatea Olbia de la
gurile Niprului) datâ nd din secolul al IV-lea înainte de Hristos, le cere Olbienilor să -i
alunge pe pirații care „se adă posteau pe insula sacră ”, ori poetul roman Ovidiu (exilat la
Tomis), geograful grec Ptolomeu, istoricul grec Strabon și învă țatul grec Megalos din Tir
(care a tră it în secolul al II-lea după Hristos) menționează cu toții „templul sacru,
închinat lui Ahile, din insula Leucos”.
Tot în antichitate apare în scrierile grecilor ideea unei posibile existențe a unui templu
dedicat veneră rii lui Apollo. După ultimele cercetă ri este posibil să fie vorba de aceeași
construcție cu mausoleul lui Achile, care a fost transformat în templu. Mai tâ rziu același
templu pă gâ n va apă rea în folclorul româ nesc sub numele de „Biserica cu 9 altare”.

Evul mediu

După perioadele de stă pâ nire grecească și romană , insula Ș erpilor ajunge în stă pâ nirea
themei bizantine “Paradunavon“, mai apoi a genovezilor, iar ulterior a lui Dobrotici și a
lui Mircea cel Bă trâ n. În Cronica de la Nü rnberg se afirmă că „românii locuiau în insula
Peuce vestită de cei vechi”. Prin termenul de Peuce se înțelegeau atunci și gurile Dună rii.

În timpul domniei lui Mircea cel Bă trâ n (1386-1418), puterea domnitorului muntean s-a
întins de-a lungul ambelor maluri ale Dună rii, pâ nă la gurile de vă rsare și coastele Mă rii
Negre, inclusiv asupra insulei Ș erpilor. Ulterior, insula ajunge, împreună cu gurile
Dună rii, în stpâ nirea voievodatului Moldovei, fiind un adă post pentru coră biile lui Ștefan
cel Mare în caz de furtuni, în drumul lor spre Constantinopol. În anul 1484 insula
Șerpilor intră sub stă pâ nirea otomană .

Epoca modernă

În urma Ră zboiului Crimeii, Rusia cedează că tre Principatul Moldovei, prin Tratatul de
pace de la Paris din 26 decembrie 1856, delta Dună rii, insula Ș erpilor (anexate în 1829)
și partea de sud a Bugeacului (anexat în 1812). Inițial, Sultanul Otoman, suzeran al
Moldovei, revendicase și cedarea Cetă ții Albe (pe atunci “Ak-Kerman”) de Rusia că tre
Moldova, pentru a relua el însuși direct în stă pâ nire Delta și insula Ș erpilor. În final
Turcia recuperează delta Dună rii și insula Ș erpilor, dar fă ră ca Moldova să recapete
Cetatea Albă . Protocolul de la Paris semnat la 6 ianuarie 1857 stabilește că insula
Șerpilor va aparține statului posesor al gurilor Dună rii (în acel moment Imperiul
Otoman) care se obliga să întrețină pe insulă un far pentru navigația navelor ce treceau
pe Dună re spre portul rusesc Odesa. Tratatul adițional de la Paris din 19 iunie 1857
confirmă aceste hotă tâ ri.

Tratatul de la Berlin din 13 iulie 1878 a confirmat retrocedarea de Româ nia că tre Rusia a
sudului Basarabiei (cele trei județe moldovene din Bugeac), mă rginit la vest de talvegul
Prutului, la sud de talvegul brațului Chilia și de vă rsarea brațului Stambul. Prin art. 45,
sudul Dobrogei de la est de Silistra pâ nă la Ofidaki/Yilanlîk, la sud de Mangalia, era cedat
Româ niei de Imperiul Otoman (frontiera actuală ). Articolul 46 preciza că “Atât insulele
formând delta Dunării, cât și insula Șerpilor și sangeacul Tulcei sunt alipite României”.

În primul război mondial, în anul 1917, nava de ră zboi germană Breslau a bombardat
insula Ș erpilor, distrugâ nd farul construit de inginerul francez Michel de Pierredon
pentru Otomani în 1860 (far care a fost reconstruit de Româ nia în anul 1922).
Tratatul de pace de la Versailles din 28 octombrie 1920 a confirmat stă pâ nirea
româ nească asupra Insulei Șerpilor, administrată de Comisia Europeană a Dună rii (mai
anume sectorul Dună rii maritime). Conferința din data de 18 august 1938 de la Sinaia a
trecut sectorul Dună rii maritime inclusiv insula Șerpilor în administrarea directă a
statului Româ n, în cadrul că reia a a ră mas pâ nă după sfâ rșitul celui de-al doilea ră zboi
mondial, char dacă o patrulă sovietică a debarcat pe insulă în vara anului 1944.

La data de 4 februarie 1948, la Moscova, prim-ministrul Republicii Populare Romîne, dr.

Petru Groza și ministrul de afaceri externe al URSS, Viaceslav Molotov, semnează
„Protocolul referitor la precizarea parcursului liniei frontierei de stat între România și
URSS”, care, deși se referea la Tratatul de pace din 1947, stabilește, împotriva
prevederilor acestui Tratat, că „Insula Ș erpilor, situată în Marea Neagră , la ră să rit de
gurile Dună rii, intră în componența URSS”.

În cursul delimită rii pe teren a frontierei, comisia sovieto-româ nă sub comandament

sovietic, s-a abă tut de la talvegul brațului Chilia în mai multe râ nduri, fixâ nd frontiera nu
pe acesta, ci pe brațe laterale pe partea dreaptă , incluzâ nd în teritoriul sovietic nu numai
ostroavele Coasta Dracului (Tă tarul mic), Dalerul mare și Dalerul mic, ci și insula Maican
și mai ales Ostrovul Limba de la gurile brațului Chilia, prelungind astfel linia frontierei
de la golful Musura la sud de insula Ș erpilor. În procesul-verbal de descriere a traseului
s-a menționat trecerea acesteia la fosta U.R.S.S. În schimb, ostroavele Tatomirului
(Tă tarul mare sau Tatanir) și Cernofcă i, și ele ocupate în vara 1944, sunt oficial
recunoscute ca aparținâ nd Româ niei, gră nicerii sovietici retră gâ ndu-se din ele.

Acest protocol nu a fost niciodată ratificat de că tre Româ nia. Cu toate acestea, la data de
23 mai 1948, reprezentanții ministerelor de externe din cele două ță ri (Nikolai P. Șutov,
prim-secretar al ambasadei sovietice din București și Eduard Mezincescu, ministru
plenipotențiar) au semnat chiar pe insula Ș erpilor un proces-verbal de predare a insulei.
În acel document, se afirmă că “Insula Șerpilor a fost înapoiată U.R.S.S. de către R.P.
România și încadrată în teritoriul U.R.S.S.“, deși aceasta nu aparținuse niciodată Uniunii
Sovietice. Aceste documente au fost pă strate mult timp secrete astfel că în martie 1949,
că pitanul Constantin Copaciu, membru al comisiei de delimitare a frontierelor, a fost
arestat pentru că nu recunoștea URSS-lui Insula Ș erpilor și nici celelalte 5 insule de pe
brațul Chilia. În august 1949, nave militare sovietice, au debarcat pe insulă , au arestat
gră nicerii și paznicii româ ni, și i-au debarcat în orașul Sulina.

Imediat după ocuparea insulei Ș erpilor, sovieticii au început să construiască aici o bază
militară de supraveghere maritimă și aeriană , prevă zută cu antene radar. În mai multe
râ nduri, pescarilor româ ni care au fost surprinși de furtună pe mare nu li s-a permis să
se adă postească pe insulă , fiind respinși de că tre autorită țile militare sovietice,
incidentele încheindu-se, de mai multe ori, cu victime.

Posesia sovietică asupra insulei Șerpilor a fost confirmată prin Tratatul încheiat între
Guvernul Republicii Populare Româ ne și Guvernul Uniunii Sovietice cu privire la regimul
frontierei româ no-sovietice, de colaborare și asistență mutuală , semnat la București la
27 februarie 1961.

După anul 1980, odată cu descoperirea de rezerve considerabile de țiței (10 milioane de
tone) și de gaze naturale (1 miliard m³), interesul pentru împrejurimile insulei a crescut
mult. Convenția O.N.U. asupra mă rii de la Montego Bay recunoaște dreptul statelor să -și
extindă apele teritoriale la 12 mile, și în zona de exclusivitate economică , la 200 de mile
marine.

După destră marea Uniunii Sovietice în anul 1991, Insula Șerpilor împreună cu baza
militară și cu apele sale teritoriale, a trecut „de facto” în componența Ucrainei. Un tratat
frontalier Româ no-Ucrainean semnat la Constanța la data de 2 iunie 1997, intrat în
vigoare la 22 octombrie 1997, a confirmat dispozițiile tratatului Româ no-Sovietic de la
București din 27 februarie 1961, și a fost confirmat la râ ndul lui (penru a treia oară în
ceeace privește insula Ș erpilor) de că tre Tratatul dintre Româ nia și Ucraina privind
regimul frontierei de stat, colaborarea și asistența mutuală în problemele de frontieră ,
semnat la Cernă uți la data de 17 iunie 2003.

Pe insulă , în jurul farului odinioară româ nesc, a fost stabilită o garnizoană militară care
face parte din sistemul de pază și apă rare a granițelor de stat ale Ucrainei, deservită
printr-un helicodrom, un debarcader militar, depozite, instalații energetice (generator
electric cu motor diesel) și un rezervor de apă . Stațiile de radiolocație aflate pe insulă
execută o cercetare herțiană la mare distanță , într-un perimetru ce cuprinde Marea
Neagră și Marea Mediterană .

Perioada contemporană

Podișul continental din sudul Insulei Șerpilor, în dreptul Sulinei, a intrat în litigiul
teritorial dintre Româ nia și Ucraina, care a fost judecat la Curtea Internațională de
Justiție (CIJ) de la Haga. Zona litigioasă a fost artificial lă rgită pâ nă la suprafața maritimă
de 12.000 km² prin extinderea revendică rilor ucrainene mult la apus de linia
echidistantă între coastele sale și cele ale Româ niei. Miza disputei era îndeosebi
economică : posibilitatea exploră rii și, eventual, exploată rii resurselor de hidrocarburi.
Ambele pă rți au declarat de la început că vor respecta judecata Curții, indiferent care va
fi.

CIJ, prin decizia nr. 2009/9 din 3 februarie 2009, a acordat 79,34% din zona în dispută
Româ niei, anume 9.700 km² cu o adâ ncime medie de peste 50 m, iar Ucrainei 20,26%
din zona în dispută anume 2.300 km² cu o adâ ncime medie sub 50 m, incluzâ nd
totalitatea apelor teritoriale ale insulei Ș erpilor, inclusiv în dreptul Sulinei. Prin
acceptarea acestei judecă ți, litigiul teritorial major s-a stins, litigiul minor privind insula
Maican de pe brațul Chilia și partea de sud a golfului Musura din nordul imediat al
Sulinei, ră mâ nâ nd singura divergență teritorială între Româ nia (care le revendică ) și
Ucraina (care le stă pâ nește).