Reflecții din 2023

Lucrarea „Reflecții din 2023” este o invitație, stimați cititori, de a mă însoți prin
universul gândurilor care s-au cumulat în cele 365 de zile din anul menționat.
În aceste peregrinări imaginare, vom urma o cale cu diverse ramificații cognitive și
emoționale, derulându-se într-o manieră dialectică la granițele dintre lumină și întuneric, frumos
și urât, bine și rău, adevăr și minciună, pentru reflectarea justă a realității și stabilirea unui
echilibru între obiectiv și subiectiv.
Cum nimic nu este perfect la trecerea prin Existență, idealul fiind doar o aspirație în
evoluția dialectică a omenirii, am căutat să găsesc limitele comportamentului civilizat în care
ființa umană poate depăși obstacolele ivite pe traiectoria sa către înțelepciune.
Conținutul lucrării a fost structurat astfel:
• Sărbătoarea Dobrogei
• Dor de valurile mării
• Unirea la români
• Trezește-te române!
• Crăișorul munților
• Un francez cu suflet de român
• Poveste dramatică
• Viața care uimește
• Mănăstirea Dealu
• Monahismul pe plaiurile călărășene
• Pledoarie pentru un calendar creștin unitar
• Povestire religioasă cu tâlc
• Pilda samariteanului milostiv
• Pe altarul sufletului românesc
• Generația de mâine
• Paradoxul războiului sfânt
• Evoluția genetică a vieții
• Doar urmele rămân
• Cu sufletul în sărbătoare
Consider că scopul acestor peregrinări cognitive a fost atins, dacă, după lecturare, rămân
câteva neliniști, frământări și întrebări retorice, al căror răspuns lasă urme în registrul emoțional
propriu, precum și în modul specific de raportare la Existență.

1
 Sărbătoarea Dobrogei

Ziua Dobrogei este celebrată de către români pe 14 noiembrie, pentru a marca

reintegrarea Dobrogei de Nord (inclusiv Delta Dunării și Insula Șerpilor) în Principatul României
la 14 noiembrie 1878, după războiul ruso-turc din 1877-1878 .
Pentru reorganizarea statelor balcanice după războiul ruso-turc, la inițiativa cancelarului
Germaniei, Otto von Bismarck, în perioada 13 iunie - 13 iulie 1878 a fost organizat Congresul
de la Berlin, având ca participanți cele șase puteri europene (Rusia, Regatul Unit, Franța,
Austro-Ungaria, Italia, Germania) și patru state balcanice (Grecia, Serbia, România și
Muntenegru). În tratatul încheiat la Berlin a fost recunoscută independența României (după
patru secole de suzeranitate turcească), dar i s-a impus acordarea cetățeniei române evreilor care
locuiau în țară, iar cele trei județe din sudul Basarabiei (Cahul, Ismail și Bolgrad) - care fuseseră
restituite României în 1856, prin Tratatul de la Paris - să fie retrocedate Rusiei.

Pentru a marca acest vis de împlinire teritorială a României, în dimineața zilei de 14

noiembrie 1878, domnitorul Carol I a ajuns la Brăila, unde a citit două proclamații - una către
locuitorii dobrogeni și cealaltă către armata română.
Pentru posteritate este sugestivă Proclamația către armata română:
„Soldaţi!
Puterile mari europene, prin Tratatul de la Berlin, au unit România cu Dobrogea, această
veche posesiune a părinţilor noştri de mai înainte.
Azi veți pune piciorul pe acest pământ care devine din nou românesc! Însă acum veți
merge în Dobrogea, nu în calitate de cuceritori, ci amici, ca frați ai locuitorilor, care de azi
înainte sunt concetățenii noștri.
Soldați!
În această nouă Românie veți găsi o populațiune care în cea mai mare parte este deja
românească. Însă veți găsi și locuitori de alt neam și alte credințe. Toți aceștia, care devin
membri ai statului român, au același drept la protecțiunea și la dragostea voastră! Între ei veți

2
găsi mahomedani, ale căror obiceiuri se deosebesc de ale noastre. Vă recomand cu deosebire ca
să respectați credința lor.
Fiți în mijlocul noilor voștri concetățeni, ceea ce ați fost atât în timp de pace, cât şi pe
câmpul de onoare: model de bravură şi de disciplină, apărători ai drepturilor României și
anteluptători ai legalității și ai civilizației Europei; astfel vă cunoaște acum întreaga Europă, și cu
mândrie confirmăm aceasta.
Așadar, drum bun soldați și Dumnezeu să vă apere!
Trăiască România! ”
De menționat că Dobrogea de Sud (Cadrilaterul) a fost încorporată în 1913, după războiul
împotriva Bulgariei. România a pierdut întreaga Dobroge (cu excepția Deltei Dunării) în timpul
Primului Război Mondial, după Tratatul de la București din 1918, l-a recâștigat un an mai târziu
după Tratatul de la Neuilly sur Seine, iar după Tratatul de la Craiova din 7 septembrie 1940 a
pierdut Dobrogea de Sud (cu excepția Deltei Dunării), eveniment istoric care a dus la un schimb
de populații între Bulgaria și România.
Drobogea este un vechi habitat istoric și geografic dintre Dunăre și Marea Neagră, ținutul
fiind cunoscut în antichitate sub denumirea de Sciția Mică și făcea parte din provincia Moesia
inferior, iar în Evul Mediu, din Paristrion.
În prezent, Dobrogea are o suprafață de 23.400 kmp, dintre care 15.570 kmp aparțin
României ( județele Tulcea și Constanța), 7.412 kmp aparțin Bulgariei (regiunile Dobrici și
Silistra), 338 kmp aparțin Ucrainei (insulele de la sudul talvegului brațului Chilia și insula
Șerpilor, luate de URSS în 1948).
Partea românească a Dobrogei este delimitată de cursul inferior al Dunării care
înconjoară la vest podișul Moesic și la nord-vest podișul Casimcei și Munții Măcinului, la nord-
est are ca limită Brațul Chilia al Deltei Dunării, la est se află Marea Neagră, iar la sud este
granița dintre România și Bulgaria.

Din punct de vedere geologic, Dobrogea cuprinde trei unități:

• Delta Dunării în nord-est, cea mai recentă formațiune geologică, fiind alcătuită din aluviuni
fluviale și marine Holocene, care se modifică permanent.
• Masivul hercinian al Măcinului în nord-vest, include roci efusive, precum și sedimente
paleozoice și mezozoice.

3
• Podișul moesic în sud, format din sedimente cenozoice și neozoice pe un soclu mezozoic.
Pe teritoriul țării noastre au fost descoperite vestigii arheologice a unor habitate umane
încă din neolitic, însă cele mai vechi așezări de tip urban se află în județul Constanța, mai precis,
orașele-cetăți întemeiate de coloniștii greci pe țărmul Pontului Euxin (Marea Neagră): Histria
(Istria), Callatis (Mangalia) și Tomis (Constanța).

Cetatea Histria (Istros = denumirea Dunării de către grecii antici) a fost întemeiată de
coloniştii greci din Milet în jurul anului 675 î.Hr. (după istoricul Eusebiu din Cezareea).
Cetatea Callatis a fost înființată de grecii dorieni în secolul IV î.Hr., în timpul regelui
Amyntas III al Macedoniei, tatăl lui Filip II şi bunic al lui Alexandru Macedon. Denumirea
coloniei a fost dată de locuitorii din Heracleea Pontică (situată pe țărmul asiatic al Mării Negre)
în amintirea râului Cales, care scaldă pământurile metropolei Heracleea.
Oraşul Constanţa (cunoscut în latină Tomis Constantiana) este cel mai vechi oraş de pe
teritoriul României.
Prima atestare documentară a cetății milesiene Tomis datează încă din 657 î.Hr., când aici
s-a înfiinţat o colonie grecească, numită Tomis. A fost cucerită de romani în 71 î.Hr. şi
4
redenumită Constantiana, după sora împăratului Constantin cel Mare. Oraşul s-a dezvoltat mult
în secolul al XIII-lea, cu ajutorul negustorilor italieni care dominau Marea Neagră.
În timpul dominaţiei otomane, Constanţa a decăzut la nivelul unui sat unde oamenii se
ocupau mai mult cu pescuitul şi creşterea animalelor. În secolul XIX a revenit la măreţia apusă,
după ce s-a construit calea ferată şi portul, devenind principalul centru pentru exportul grânelor.
După Războiul de Independenţă, când Dobrogea a devenit parte a Regatului României,
Constanţa, fiind principalul port al statului, a crescut continuu, astăzi fiind cel mai mare port din
bazinul Mării Negre şi al patrulea din Europa.

5
 Vă mărturisesc, stimați cititori, că Delta Dunării este pentru mine zona de liniște
sufletească în care cerul, apa și pământul se îmbină armonios în acest colț de rai.
Delta Dunării este a treia ca mărime din Europa, având o suprafață de peste 5700 kmp ,
din care doar 10% este reprezentată de uscat. Acest teritoriu relativ tânăr s-a format de-a lungul
a 10 000 de ani și continuă să crească și astăzi cu aproximativ 40 mp.
Din punct de vedere fizico-geografic, Delta Dunării cuprinde două mari subregiuni
naturale, și anume: delta fluvială și delta maritimă. Acest teritoriu fascinant are atât forme de
relief pozitive, numite grinduri, cât și forme de relief negative - reprezentate prin depresiuni
umplute cu apă (lacuri).
Este un ținut al apei și uscatului, care se caracterizează printr-o biodiversitate uimitoare,
aproape 5500 de specii, dintre care 1839 de plante (78% din vegetație fiind reprezentată de stuf,
rogoz, papură, pipirig, salcie pitică). Pe marginea canalelor se pot întâlni nuferi albi sau galbeni,
iar pe grindurile fluviale cresc arbori și arbuști: plopul alb, plopul negru, cătină, tufe de mure,
etc. În arealul deltei se găsesc și două plante carnivore: aldrovanda și otrățelul de baltă.
Un loc aparte în flora Deltei îl are Pădurea Letea, fiind una dintre cele mai vechi
rezervații naturale din România și cea mai nordică pădure subtropicală din lume. În această
rezervație - unde pâlcurile de pădure alternează cu dunele de nisip – predomină stejarii (unii
dintre ei cu vârste de peste 300 de ani), dar se pot întâlni și 10 specii de orhidee, precum și o
specie de liană ce poate ajunge până la 25m.
În arealul Deltei trăiesc 54 specii de mamifere (hermina, câinele enot, bizamul, vulpea,
vidra, nurca europeană, pisica sălbatică, mistrețul, castorul), 331 specii de păsări (pelicani, rațe,

6
gâște, stârci, egrete, lebede, cormorani, pescăruși, țigănuș, lopătar, ciocîntors, piciorong), 10
specii de amfibieni (broasca râioasă verde, broasca de lac mare, broasca râioasă brună, buhaiul
de baltă sau brotăcelul de copac), 133 specii de pești (hamsia, calcanul, stavridul, somnul, linul,
bibanul, crapul, avatul, șalăul, știuca, păstruga, cega, morunul, nisetrul, scrumbia).
Cu siguranță, pelicanul reprezintă cea mai emblematică pasăre din arealul Deltei, unde
trăiesc două specii - pelicanul comun (mult mai răspândit, 18 000 de indivizi) și pelicanul creț.
Pelicanul comun este o pasăre migratoare care iernează pe o suprafață ce se întinde din nord-
estul Africii și până în India, în Delta Dunării fiind prezent doar în sezonul cald.
În anul 1991, Delta Dunării a intrat în patrimoniul mondial al UNESCO, fiind clasificată
ca rezervație a biosferei în România și ca parc național în taxonomia internațională a IUNC.

7
În rotația anotimpurilor, vizitați Delta Dunării pentru a surprinde derularea misterelor vieții!
Mă rog lui Dumnezeu să ocrotească teritoriul fascinant de la Dunăre la Marea Neagră și să
binecuvânteze locuitorii săi.
La mulți ani, Dobrogea! La mulți ani, dobrogeni, cu sănătate, fericire și împliniri!

8
 Dor de valurile mării

România este spațiul ondulat „carpato-danubiano-pontic”, având resurse minerale

considerabile și peisaje fascinante, divese forme de relief (35% munți, 35% dealuri și podișuri,
30% câmpii) și toate tipurile de unități acvatice - fluvii și râuri, lacuri, ape subterane, ape marine.
Pe teritoriul României, Munții Carpați au o lungime de 910 km și o înălțime maximă de
2544 metri (vârful Moldoveanu din Munții Făgăraș), cursul inferior al Dunării se desfășoară pe
o distanță de 1075 kilometri ( între localitățile Baziaș și Sulina), iar litoralul românesc are o
lungime totală de 245 de kilometri (de la granița cu Bulgaria, până la granița cu Ucraina), din
care 194 km pe platforma continentală .
Frontierele României se întind pe 3150 km, din care 1876 km au devenit, în 2007, granițe
externe ale Uniunii Europene (spre Serbia, Moldova și Ucraina), iar suprafața României este de
238 391 kilometri pătrați, la care se adaugă 23 700 kilometri pătrați din platforma Mării Negre.

Spre deosebire de partea de nord a litoralului românesc (aproximativ 163 kilometri), care
este dominată de Delta Dunării și lacurile de coastă, partea sudică (de la Capul Midia până la
Vama Veche, aproximativ 82 de kilometri) include plaje cu nisip și cele 13 stațiuni: Năvodari,
Mamaia, Eforie Nord, Eforie Sud, Techirghiol, Costinești, Olimp, Neptun, Jupiter, Cap Aurora,
Venus, Saturn, Mangalia, la care se adaugă 2 Mai și Vama Veche.
Sunt utile următoarele informații sintetice:
• Dunărea este al doilea fluviu ca mărime din Europa (2860 km, după Volga), are un debit
mediu de 6.500 metri cubi pe secundă, izvorăște din Munții Padurea Neagră (Germania), trece
prin 10 state europene ( Germania, Austria, Slovacia, Ungaria, Croația, Iugoslavia, România,
Bulgaria, Republica Moldova și Ucraina) și 4 capitale (Viena, Budapesta, Belgrad și Bratislava),

9
transportă anual circa 60 milioane tone aluviuni și 200 miliarde metri cubi de apă, se varsă în
Marea Neagră prin cele trei brațe - Chilia (120 km), Sulina (64 km) și Sfântul Gheorghe (112
km).
• Delta Dunării este a treia ca mărime din Europa, având o suprafață de peste 5700 kilometri
pătrați, din care doar 10% este reprezentată de uscat. Este cea mai joasă regiune a țării (sub 10 m
altitudine), acest teritoriu relativ tânăr s-a format de-a lungul a 10 000 de ani și continuă să
crească și astăzi cu aproximativ 40 metri pătrați. Din punct de vedere fizico-geografic, Delta
Dunării cuprinde două mari subregiuni naturale, și anume: delta fluvială și delta maritimă. Acest
teritoriu fascinant are atât forme de relief pozitive, numite grinduri, cât și forme de relief
negative - reprezentate prin depresiuni umplute cu apă (lacuri).
Este un ținut al apei și uscatului, care se caracterizează printr-o biodiversitate uimitoare,
aproape 5500 de specii, dintre care 1839 de plante (78% din vegetație fiind reprezentată de stuf,
rogoz, papură, pipirig, salcie pitică). Pe marginea canalelor se pot întâlni nuferi albi sau galbeni,
iar pe grindurile fluviale cresc arbori și arbuști: plopul alb, plopul negru, cătină, tufe de mure,
etc. În arealul deltei se găsesc și două plante carnivore: aldrovanda și otrățelul de baltă.
Marea Neagră este situată în bazinul geomorfologic denumit pontic, între Europa și Asia,
având șase țări riverane - Rusia, Ucraina, România, Bulgaria, Turcia și Georgia. Are o suprafață
de 423 488 kilometri pătrați, o adâncime maximă de 2212 metri (în apropiere de Ialta), o
salinitate medie de 16-18 grame de sare pe litru, cu mențiunea că în zona litoralului românesc
salinitatea scade la valori procentuale cuprinse între 7 și 12 la mie.

Într-o exprimare plastică, întâlnirea cu marea înseamnă intrarea într-un univers al trăirilor
intense, care poate fi descris prin cuvinte de tipul necuprins, briză, unduire, mister, adâncuri,
orizont, cer, culori, reflexii, reflecții etc.
Orice suflet de român vibrează la următoarele versuri din poezia „Trebuiau să poarte un

10
nume” a lui Marin Sorescu (1936-1996):
Eminescu n-a existat.
A existat numai o ţară frumoasă
La o margine de mare
Unde valurile fac noduri albe,
Ca o barbă nepieptănată de crai
Şi nişte ape ca nişte copaci curgători
În care luna îşi avea cuibar rotit.

11
 Marea Neagră comunică prin strâmtoarea Kerci cu Marea Azov, prin Bosfor cu Marea
Marmara, iar prin strâmtoarea Dardanele este legată de Marea Egee și deci de Marea Mediterană.
Principalele ape curgătoare care se varsă în Marea Neagră sunt:
• în zona europeană - Casimcea, Dunărea, Provadia, Camcia, Nistrul, Niprul, Bugul, Kubanul,
Donul (prin intermediul Mării Azov);
• în Asia Mică - Scaria, Enige, Câzâl-Irmac și Ieșil-Irmac.
Dispunerea aproape circulară a surselor de apă, existența unei singure legături cu Oceanul
Planetar (prin intermediul Mării Mediterane) și încălzirea relativ moderată a apei de către Soare
determină lipsa aproape totală a curenților marini verticali, formându-se doar curenți orizontali
pe un imens traseu circular împotriva sensului acelor de ceasornic.
În largul mării, razele solare pătrund până la o adâncime de 150–200 m, iar temperatura
la suprafața apei scade de la valori de 29 grade Celsius (atinse în sezonul cald) pănă la valori de
0 grade Celsius (atinse în sezonul rece). Ecosistemul Mării Negre este influențat de modificarea
accentuată a condițiilor hidrologice cu suprafața, adâncimea și sezonul, existând biotopuri
variate care sunt supuse unor transformări continue.
Din punct de vedere paleogeografic, Marea Neagră, Marea Caspică și Marea Aral au
apărut în Pliocen (5,333–2,58 milioane de ani î.Hr.) din Marea Sarmatică – o mare continentală
din Cenozoic care s-a format prin fragmentarea Oceanului Tethys, ca urmare a ridicării lanțului
Alpino-Carpato-Hymalaian în timpul Oligocenului (33,9–23,03 milioane de ani î.Hr.). Pe lângă
Marea Sarmatică, alți succesori ai Oceanului Tethys sunt Marea Mediterană și Oceanul Indian.
În continuare, se prezintă unele informații despre Ovidiu, primul cântăreț al meleagurilor
dobrogene, care a marcat cultura europeană, în special poezia renascentistă italiană și franceză.
Poetul roman Publius Ovidius Naso, cunoscut în română sub numele de Ovidiu, s-a
născut pe 20 martie 43 î.Hr., la numai un an după asasinarea lui Cezar, într-o familie de vază
din Sulmo (azi Sulmona, provincia Aquila).
La vîrsta de 12 ani, tatăl său l-a luat la Roma, pentru a deveni avocat, însă, după o
călătorie în Grecia, Ovidius a renunțat la drept pentru cariera de poet, fiindu-i utile studiile de
retorică pe care le-a făcut cu fratele său, Lucius, la Roma și Atena.
La 18 ani, se plimbă prin Orient, poposeşte în Sicilia şi Alexandria, călătoreşte pe Nil şi
rămâne uimit de piramidele faraonilor.
Respectă pe poeţii mai în vârstă ca el, Vergiliu şi Horaţiu, este prieten cu elegiacii
Properţiu şi Tibul, iar cea de a treia soţie, Fabia, l-a introdus la curtea lui Octavianus Augustus,
unde a fost apreciat în perioada sa de glorie.
În cadrul elegiei de amor, Ovidius s-a remarcat prin originalitate și vitalitate, fiind elegant
și spiritual, uneori subversiv și imoral, fapt care a încântat pe locuitorii Romei, dar a intrat în
conflict cu valorile mai austere pe care Augustus voia să le reintroneze.
În anul 8 d. Hr., Ovidius a fost convocat de către Augustus, judecat sumar și exilat în
orașul Tomis (azi Constanța), motivul exact a rămas cunoscut, printre bănuieli fiind și posibila
implicare a sa într-un scandal legat de Iulia, fiica împăratului.
Opera sa de debut a fost Amores (Iubiri), urmată apoi de Heroides (Eroine), Ars amandi
(Arta iubirii), Remedia amoris (Remediile iubirii), poeme despre iubire la care se adaugă
celebrele Metamorphoses (Metamofozele) – un poem hexametric mitologic – precum și lirica din
exil, Tristia (Tristele) și Epistulae ex Ponto (Scrisori de la Pontus Euxinus).
În primele sale opere, Ovidius continuă tradiția poeziei elegiace de exaltare a
sentimentului de dragoste, în care prezintă iubirea efemeră, ușoară, după cum însuși se
autodefinește „tenerorum lusor amorum” (cântărețul glumeț a dragostei ușoare), dar și dragostea

12
nefericită, înșelată sau neîmpărtășită, practicând o distanțare față de propriile sentimente.
În cercurile aristocraţiei romane, prin participarea la viața mondenă, Ovidius devenit un
poet la modă, manifestîndu-se ca un hedonist cu un dezvoltat apetit pentru plăceri.
Metamorphoses este capodopera poetului roman, fiind formată din 15 cărți în hexametri
cuprinzând 250 legende (extrase din Homer, Hesiod, Titus Livius și Vergilius), în care prezintă
transformările cunoscute în lumea antică, desfășurate cronologic, de la plăsmuirea Universului,
până la apoteoza lui Cezar, divinizat ca o constelație.
În ultimele sale opere, Ovidius a prezentat legendele, tradițiile, viața cotidiană şi
culturală a zonei în care a trăit ultima parte a vieții, remarcându-se caracterul documentar al
Triestelor și Ponticelor, care aduc o seama de informatii prețioase pentru istoria Dobrogei antice.
Încercările lui Ovidius de a obține grația lui Octavianus Augustus au eșuat, chiar și după
moartea acestuia în anul 14 d.Hr, împărăteasa Livia și fiul ei Tiberius nu a anulat edictul
imperial și nu l-a rechemat la Roma.
Rupt de civilizație, marele poet latin s-a din viață în anul 17 d. Hr. la Tomis, unde a fost
înmormântat. Pentru piatra sa funerară, Ovidius a compus un text patetic, în parte cu subînțeles
ironic, pe care îl prezentăm în traducerea lui Theodor Naum:
„Sub astă piatră zace Ovidiu, cântărețul
Iubirilor gingașe, răpus de-al său talent,
O, tu, ce treci pe-aice, dac-ai iubit vreodată,
Te roagă pentru dânsul: să-i fie somnul lin.”

Citate din Ovidius

• Cel mai bun leac al sufletului este cel care rupe o dată pentru totdeauna toate lanţurile
dureroase care-l strâng.
• Ceea ce am fost şi ce suntem, mâine nu vom mai fi.
• Mai întâi câştigă-i dragostea, abia pe urmă fă-i cadouri; este mai greu, adevărat, dar aşa trebuie.
• Bătrânului nu-i şade bine nici soldat, nici amorezat. Acestea sunt atributele tinereţii.
• Există o oarecare uşurare în plâns; durerea este satisfăcută şi îndepărtată de lacrimi.

13
• Chiar dacă lipseşte puterea, este de lăudat voinţa.
• Noaptea, iubirea şi vinul nu îndeamnă la nimic cumpătat.
• Există o mie de forme de rău, vor exista o mie de remedii.
• Cel care nu este pregătit astăzi va fi mai puțin mâine.
• Obiceiurile se transformă în caracter.
• Zeii favorizează îndrăzneala.
Să nu se uite că bazinul Mării Negre a fost locul de convergență al unor civilizații
înfloritoare, ambiții imperiale, interese economice, confruntări pentru dominație și control.
Încă din secolul VII î.Hr., orașele-state grecești au fondat colonii comerciale de-a lungul
țărmurilor Mării Negre, apoi zona a fost controlată de Imperiul Roman.
În Evul Mediu, se menționează dominația Bizanțului printr-o rețea complicată de alianțe
și intervenții militare selective, dar și tătarii și Hoarda de Aur au controlat un segment vital al
Drumului Mătăsii din China până în Europa, Veneția și Genova și-au creat centre comerciale
prospere care au supraviețuit până la sfârșitul secolului XV, când au fost covârșite de puterea în
creștere a Imperiului Otoman.
La mijlocul secolului XVIII, Imperiul Otoman s-a confruntat cu expansiunea imperială a
Rusiei, care dorea să obțină controlul asupra întregului spațiu maritim, mai ales asupra
strâmtorilor Mării Negre, asumându-și rolul de eliberator al popoarelor creștine.
Rivalitatea dintre cele două imperii s-a soldat adesea cu războaie, un moment important
fiind Războiul Crimeei din 1856-1859, când Marea Britanie și Franța s-au aliat cu forțele
otomane pentru a menține echilibrul de putere în regiune. Înfrângerea Rusiei și slăbirea
supremației Imperiului Otoman au deschis calea către dobândirea independenței de stat a
României și a altor națiuni de pe litoralul vestic al Mării Negre și din Balcani.
În urma Primului Război Mondial, s-a schimbat din nou raportul de forțe pe plan
regional, prin dizolvarea Imperiilor Țarist și Otoman. Anul 1918 a reprezentat un context istoric
favorabil pentru pentru formarea României Mari, prin unirea la patria-mamă a teritoriilor
românești aflate sub stăpânire străină – Basarabia (Imperiul Țarist), Bucovina și Transilvania
(Imperiul Austro-Ungar).
Ca bază a tratativelor de pace ţinute la Paris, între 1919 şi 1920, au fost acceptate
propunerile făcute de T.W.Wilson (preşedintele SUA) încă de la începutul anului 1918, care
prevedeau: suprimarea barierelor economice, reducerea înarmărilor, evacuarea teritoriilor străine
ocupate de Puterile Centrale, principiul autodeterminării pentru formarea unor state naţionale,
crearea unei Societăţi a Naţiunilor care să ofere garanţii reciproce tuturor statelor mari şi mici
privind independenţa politică şi teritorială.
Disputa perenă privind regimul strâmtorilor Mării Negre a fost reglementată prin
Convenția de la Montreux din anul 1936, Turcia obținând controlul asupra strâmtorilor Bosfor și
Dardanele, având dreptul de a le militariza în caz de război. Pe timp de pace, este garantată
libertatea de trecere pentru toate navele civile, însă navele militare sunt supuse unor limitări, cum
ar fi obligativitatea transmiterii către statele riverane a unei notificări cu 8 zile înaintea
tranzitului, respectiv cu 15 zile către autoritățile turce.
Cel de-al Doilea Război Mondial a schimbat dramatic tabloul geopolitic regional,
organizarea lumii postbelice (regimul politic şi trasarea frontierelor) a fost decisă de puterile
aliate încă de la Conferinţa de la Yalta (4-11 februarie 1945), urmată apoi de Conferinţa de la
Postdam (17 iulie-2 august 1945).
Cu excepția Turciei, care a aderat la NATO în 1952, toate celelalte țări din jurul Mării
Negre fie se aflau în componența URSS, fie erau state-satelit ale Uniunii Sovietice, membre ale

14
Tratatului de la Varșovia. Bazinul Mării Negre a fost unul din spațiile de desfășurare ale
războiului rece, cu încercări ale Uniunii Sovietice de a transforma flota sa din Marea Neagră
într-un instrument de dominație militară.
Anul 1989 a marcat în istorie începutul unor schimbări majore în regiunea Mării Negre,
prin căderea comunismului și dezmembrarea fostei Uniuni Sovietice, evenimente care au
configurat un peisaj geopolitic diversificat, incluzând noi state aderente la NATO, noi membri
sau candidați pentru integrarea în UE, precum și țări care au luat în considerare alte opțiuni.
Majoritatea statelor comuniste au traversat o perioadă dificilă de tranziție către
democrație funcțională și economie de piață, altele au respins valorile și instituțiile
Occidentului, optând pentru un sistem autoritar de guvernanță.
Un exemplu sugestiv este Federația Rusă, care a decis să urmeze un drum aparte,
caracterizat prin centralizarea tuturor pârghiilor puterii, militarizare accelerată și ostilitate
declarată față de Occident, în special față de Statele Unite.
Pe lângă cumularea unor tensiuni și contradicții, au existat proiecte semnificative pentru
destindere și colaborare, care au fost promovate de către NATO și UE, iar la inițiativa Turciei,
în cadrul Summit-ului de la Istanbul (25 iunie 1992) a fost creată Organizația Cooperării
Economice a Mării Negre, fiind concepută cu o arhitectură instituțională completă - consiliu
ministerial, adunare parlamentară, grupuri de lucru tematice, secretariat internațional, bancă
regională și centru de cercetare.
De asemenea, la Summit-ul NATO de la București (aprilie 2008) au fost discutate
perspectivele colaborării în regiunea Mării Negre, Ucraina și Georgia primind asigurări că ar
putea deveni membre ale Alianței.
După Summit-ul de Securitate de la München din 2007, la care președintele rus Vladimir
Putin și-a manifestat frustrarea și ostilitatea pronunțată, au urmat războiul din Georgia (în august
2008), ocuparea și ulterior recunoașterea unilaterală ca state independente a celor două provincii
aflate sub suveranitate georgiană, anexarea ilegală a Crimeei (2014) și agresiunea ilegală și
neprovocată împotriva Ucrainei (declanșată în 24 februarie 2022).
Încă din toamna anului 2008, Comandamentul Marinei Militare ruse a anunțat planuri
ambițioase privind dezvoltarea flotei din Marea Neagră, în timp fiind luate măsuri pentru
dezvoltarea portului militar de la Novorossiysk, iar după anexarea ilegală a Crimeei, în martie
2014, peninsula a fost transformată într-un bastion naval și aerian în sensul creării unei zone
antiacces (A2/AD), motiv de îngrijorare pentru NATO și UE privind reconfigurarea spațiului de
securitate și apărare în Europa.
Pentru finalizarea acestei lucrări într-un registru cu încărcătură emoțională, vă invit,
stimați cititori, să reflectați la mesajul tulburător transmis de Tiberiu Utan (1930 – 1994) în
poezia „În fața mării”( Din volumul „Inedite”, 1978):

Cum seamăn eu cu tine, mare, Izbesc mereu, mereu mai aprig

La fel, mereu neliniștit, Și fără să îngenunchez,
Închis din patru părți de timpul, Dar nu pot, nu, ieși din vremea
Din care nu e de ieșit. În care-ncep să-nnegurez.

Mă zbat adânc, fără cruțare, Mi-e dorul inima și gândul

Mă trag în mine, mă-nvrăjbesc, Tot răni, la zbatere proscris,
Dar oricât aș lovi de tare Dar încă lupt să nu stau numai
Degeaba țărmii mi-i lovesc. În țărmurile mele-nchis.

15
E-o luptă fără-asemănare, Izbesc, izbesc întotdeauna
Sunt malurile prea de fier. Ca tine, tot mereu la fel.
Nici eu nu-s mulțumit, ca tine, Și mie timpul mi-a pus maluri
Doar cu bucata mea de cer. Și nu pot să mai ies din el...

Unirea la români

În istoria românilor, Mica Unire din 24 ianuarie 1859 și Marea Unire din 1 decembrie
1918 reprezintă repere importante pentru împlinirea dorinței de unitate națională în spațiul
ondulat de la Dunăre, Carpați și Marea Neagră.
Mihai Viteazul a fost domnul Țării Românești între 1593 -1600, fiind considerat unul
dintre marii generali și voievodul unificator al celor trei state medievale care formează România
de astăzi: Țara Românească, Transilvania și Moldova. Unirea Țărilor Române în anul 1600, sub
conducerea lui Mihai Viteazul, deși vremelnică, a constituit un pas important în afirmarea
unității statale a poporului român.

Începând din sec. al XIX-lea s-au manifestat tot mai intens conştiinţa naţională şi lupta
popoarelor pentru făurirea unor state unitare proprii, libere şi independente. Astfel, popoarele

16
din America Latină, sub conducerea lui Simon Bolivar, José de San Martin şi Miguel Hidalgo au
reuşit să înlăture dominaţia spaniolă şi portugheză, punând bazele unor state naţionale.
În Europa, mişcarea de eliberare naţională a popoarelor a întâmpinat rezistenţa a două
imperii:
- Imperiul Habsburgic, care includea italieni, germani, unguri, cehi, slovaci, polonezi, sârbi,
croaţi, românii din Transilvania;
- Imperiul Otoman, care controla în zona europeană soarta grecilor, sârbilor, albanezilor,
bulgarilor, românilor din Ţara Românească şi Moldova.
Este bine de menţionat că naţiunea este un tip de comunitate care are la bază
două concepţii apărute în cadrul iluminismului francez, respectiv romantismului german.
În primul caz, naţiunea este expresia voinţei indivizilor de a se constitui într-un stat
suveran prin libera lor asociere în calitate de cetăţeni, fapt care este consfinţit într-un act fondator
(constituţia). În cel de-al doilea caz, naţiunea este expresia legăturilor profunde care iau naştere
între membrii aceluiaşi popor, ca urmare a originii lor comune, a unităţii lor de limbă şi cultură,
precum şi a sentimentului istoriei trăite împreună.
Procesul revoluționar din 1848 - bazat pe continuitatea legăturilor culturale și
economice dintre Moldova și Țara Românească - a avut ca rezultat uniunea vamală a acestora
în timpul domniilor lui Mihail Sturdza, respectiv Gheorghe Bibescu.
Pentru Ţara Românească şi Moldova, înfrângerea revoluţiei de la 1848 a însemnat
condamnarea pe mai departe de a rămâne suzerane Imperiului Otoman, chiar dacă, prin Tratatul
de la Paris (1856, care a încheiat războiul Crimeii) ele trec sub garanţia celor 7 puteri semnatare.
Referitor la Unirea Principatelor Române, este important anul 1857, când Marile Puteri
acordă acestora dreptul de organizare a unui referendum pentru consultarea populației cu drept
de vot. În acest scop, au fost constituite Adunări Ad-hoc pentru alegerile reprezentanților din
Divanurile Ad-hoc, care urmau să se pronunțe asupra organizării politice a Țărilor Române.
La 5 ianuarie 1859, liderul unionist, Alexandru Ioan Cuza, reprezentantul „Partidei
Naționale”, a fost ales domnitor în Moldova, iar pe 24 ianuarie 1859, la propunerea deputatului
Vasile Boerescu, a fost ales în unanimitate și domnitor al Țării Românești.
Evenimentul istoric de la 24 ianuarie 1859 a fost considerat de Poarta Otomană și
Austria o încălcare a Convenției de la Paris, însă în textul Convenției nu se stipula ca domnii
aleși în cele două Principate să fie persoane diferite.
Alexandru Ioan Cuza s-a născut la 20 martie 1820, în familia ispravnicului Ioan Cuza și
a Sultanei, a primit o educație europeană și a devenit ofițer în armata moldovenească, ajungând
până la gradul de colonel. În anul 1844 s-a căsătorit cu Elena Rosetti, care, deși nu a avut proprii
copii, a fost o bună mamă adoptivă pentru cei doi fii născuți din relația soțului său cu Elena
Maria Catargiu-Obrenović.
Prin dubla alegere a lui Alexandru Ioan Cuza ca domn în Moldova şi Ţara Românească, a
fost posibilă în 1862 realizarea unui Parlament și a unui Guvern unificate, punându-se astfel
bazele statului naţional al Principatelor Române.

17
 Împreună cu Mihail Kogălniceanu (ministru, apoi prim-ministru), marele domnitor a
realizat reforme îndrăzneţe pentru modernizarea statului: secularizarea averilor mănăstirești
(1863), legile privind organizarea administraţiei (1864), reforma învățământului (1864), reforma
justiției (1864), reforma agrară (1864) etc.
Un alt simbol al Unirii Principatelor Române îl reprezintă moş Ion Roată, clăcașul de pe
moșia Câmpuri din Vrancea care a devenit celebru datorită marelui povestitor Ion Creangă.
Pentru a-i convinge pe turci şi pe ruşi că Unirea Principatelor Române e dorinţa
poporului, moș Ion Roată a fost invitat la Divanul Ad-hoc din Iași, împreună cu alți

18
reprezentanți ai țăranilor din județele Moldovei și Munteniei. Aceste evenimente au fost descrise
sugestiv de către Ion Creangă în povestirea „Moș Ion Roată și Unirea”, unde se menționează:
„La 1857, pe când se ferbea Unirea în Iaşi, boierii moldoveni liberali, ca de-alde Costache
Hurmuzachi, M. Kogălniceanu şi alţii, au găsit cu cale să cheme la Adunare şi câţiva ţărani
fruntaşi, câte unul din fiecare judeţ, spre a lua şi ei parte la facerea acestui măreţ şi nobil act
naţional. Cum au ajuns ţăranii în Iaşi, boierii au pus mână de la mână, de i-au ferchezuit frumos
şi i-au îmbrăcat la fel, cu cheburi albe şi cuşme nouă, de se mirau ţăranii ce berechet i-a găsit.
Apoi, se zice că i-ar fi dat pe sama unuia dintre boieri să le ţie cuvânt, ca să-i facă a înţelege
scopul chemării lor la Iaşi ”.
După ce a fost votată unirea celor două Țări Române, ţăranii nu au vrut să plece din Iaşi
la cererea dregătorilor, organizând un fel de acţiune civică pentru a-şi cere drepturile, având în
vedere că problema agrară nu a fost inclusă printre principiile reorganizării statului.
Drept contramăsuri luate de autorități, reprezentanții țăranilor „au fost arestați și trimiși
cu jandarmi, în lanțuri, în județele lor”, Ion Roată fiind dat în primire ispravnicului de județ , trimis
apoi la Câmpuri și eliberat după ce i s-a pus în vedere să nu se mai revolte.
Atunci când a fost ales deputat în Divanul Ad-hoc al Modovei, Ion Roată avea numai 51
de ani, apelativul de „moș fiind legat de înțelepciunea, cinstea și curajul său”. Despre Ion Roată,
este sugestivă afirmația marelui poet Mihai Eminescu că are „ghâdilici la limbă”, referindu-se la
faptul că acesta „spunea omului verde în ochi, fie cine-a fi, când îl scormonea cineva la inimă”.
Cel mai cunoscut țăran din Vrancea s-a născut în anul 1806 în familia lui Constantin și a
Măriuței Roată din comuna Câmpuri a fostului județ Putna. S-a căsătorit cu Maria, având
împreună patru copii: Năstase, Neculai, Zoe și Maria.
Deşi n-a avut parte de şcoală şi nu ştia nici măcar să scrie, Ion Roată a rămas pentru
posteritate un model care și-a apărat cu cinste semenii şi interesele lor.

Persecutat de autorităţi şi hulit de boieri, în perioada 1858-1859 ajunge „la sapă de

lemn", fapt ce 1-a determinat să i se plângă lui Cuza, atunci când acesta trecea prin Focşani, în
drum spre Bucureşti. După ce i-a ascultat necazurile, domnitorul l-a îndemnat să se liniştească şi
i-a dat doi pumni de galbeni. Mihail Kogălniceanu, care era de față, povestește că Ion Roată, cu
ochii în lacrimi, a mulţumit domnitorului pentru dar și 1-a întrebat: „Dară onoarea mea cine mi-
o da-o ? Vei spune, i-au răspuns Înălţimea Sa, că ai vorbit cu Vodă; vei spune că domnul
19
României te-au îmbrăţişat. Nimine nu va pute spune că eşti desonorat”.
În anul 1859, Ion Roată a fost solicitat de domnitorul Alexandru Ioan Cuza pentru a se
sfătui în privința răzeșilor, această problemă fiind rezolvată parțial după dizolvarea Adunării
dominate de conservatori și înlocuirea cu un Parlament favorabil reformei agrare, în anul 1864
fiind votată Legea rurală, care a stabilit împroprietărirea clăcaşilor în funcţie de numărul de vite
de muncă pe care îl aveau.
După proclamarea Independenţei României, la intervenţia lui Mihail Kogălniceanu,
ministru de externe, Ion Roată a fost decorat la 18 martie 1878 cu Ordinul Național “Steaua
României”, în grad de cavaler, împreună cu brevetul însoțitor semnat de domnitorul Carol I,
drept răsplată pentru contribuţia pe care a avut-o la înfăptuirea Unirii Principatelor.
Ion Roată a murit în anul 1882, la vârsta de 76 de ani, fiind înmormântat în Gura Văii,
unde s-a mutat după părăsirea satului natal.
În februarie 2022, la 140 de ani de la moartea sa, Ion Roată a fost numit cetățean de
onoare al comunei Câmpuri, fiind un reper important pentru această comunitate locală.
Noaptea de 10 spre 11 februarie 1866 reprezintă o dată nefastă în istoria României,
pentru că domnitorul Alexandru Ioan Cuza a fost silit de către complotiști să abdice, iar două zile
mai târziu a plecat din București la Brașov împreună cu soția, amanta și cei doi fii, după care a
părăsit definitiv țara, trăind majoritatea timpului la Paris, Viena și Wiesbaden.
S-a stins din viață la Heidelberg (Germania), în data de 15 mai 1873, fiind înmormântat
inițial la Biserica Domnească de lângă Palatul de la Ruginoasa, iar după cel de-al Doilea Război
Mondial, osemintele sale au fost mutate la Biserica Trei Ierarhi din Iași.
După abdicarea lui Cuza, a fost instituită în locul său o Locotenență Domnească, iar între
14 și 20 aprilie 1866 s-a organizat plebiscitul prin care a fost aprobată alegerea lui Carol de
Hohenzollern-Sigmaringen la conducerea Principatelor Române. Acesta a fost proclamat
domnitor în ziua de 10 mai 1866, titlu pe care l-a deținut pănă în data de 14 martie 1881, când a
a devenit primul rege al României (Carol I), ceremonia de încoronare având loc pe 10 mai 1881.
Numele oficial de România a fost adoptat prin Constituţia votată în unanimitate de
Parlament la 29 iunie 1866 și modificată la 15 martie 1881, legea fundamentală prin care
regimul politic a fost consfințit ca monarhie constituţională.
Mica Unire din 24 ianuarie 1859 a fost desăvârșită în timpul regelui Ferdinand I prin
Marea Unire de la 1 decembrie 1918, atunci când Transilvania a reîntregit teritoriul românesc.
Sfârșitul primului război mondial a reprezentat contextul istoric favorabil pentru unirea la
patria-mamă a teritoriilor românești aflate sub stăpânire străină – Basarabia (Imperiul Țarist),
Bucovina și Transilvania (Imperiul Austro-Ungar).
Ca bază a tratativelor de pace ţinute la Paris, între 1919 şi 1920, au fost acceptate
propunerile făcute de T.W.Wilson (preşedintele SUA) încă de la începutul anului 1918, care
prevedeau: suprimarea barierelor economice, reducerea înarmărilor, evacuarea teritoriilor străine
ocupate de Puterile Centrale, principiul autodeterminării pentru formarea unor state naţionale,
crearea unei Societăţi a Naţiunilor care să ofere garanţii reciproce tuturor statelor mari şi mici
privind independenţa politică şi teritorială.
Un reper esențial în istoria patriei noastre îl reprezintă Marea Unire din anul 1918, care a
dus la formarea României Mari sub conducerea Regelui Ferdinand I, principalele etape ale
acestui proces fiind următoarele:
• 27 martie 1918 - Sfatul Țării din Basarabia a votat unirea Basarabiei cu România;
• 28 noiembrie 1918 - a fost proclamată la Cernăuți unirea Bucovinei cu România;
• 1 decembrie 1918 - Marea Adunare de la Alba Iulia a votat unirea Transilvaniei și a Banatului

20
cu România.
A rămas pentru posteritate relatarea scriitorului Lucian Blaga despre strigătul
impresionant al tânărului din Lancrăm: “Trăiască România dodoloață!”. Este o urare izvorâtă
din inima unui copil care exprimă bucuria cea mai autentică a Marii Uniri.

Harta României Mari a fost preluată de pe https://ro.wikipedia.org/wiki/Marea_Unire

Data de 1 decembrie 1918 are o semnificaţie profundă pentru istoria românilor, deoarece
face trimitere la Marea Unire, visul împlinit al românilor prin hotărârea Marii Adunări
Naţionale Constituante de la Alba Iulia, când peste 1.200 de deputaţi au votat în unanimitate
unirea necondiţionată a Transilvaniei cu România.
La actul istoric au asistat peste 150.000 de români, care şi-au manifestat bucuria de
reîntregire a neamului pe graniţele vechii Dacii şi de refacere a teritoriului peste care a domnit
Mihai Viteazul. Este semnificativă afirmaţia episcopului Iulian Hossu: “Astăzi, prin hotărârea
noastră se înfăptuiește România Mare. Una și nedespărțită. Pot fi fericiți toți românii de pe aceste
plaiuri. Ne unim pe veci cu țara mamă România.”
Proclamația de la Alba Iulia a fost consfințită juridic de către marile puteri ale vremii prin
Tratatul de la Trianon din anul 1920.
Pe 15 octombrie 1922, la Catedrala ortodoxă din Alba Iulia, Regele Ferdinand și Regina
Maria au fost încoronaţi ca suverani ai tuturor românilor de la Nistru la Tisa. Regele Ferdinand
a murit pe 20 iulie 1927, trupul său fiind depus în necropola regală de la Curtea de Argeş.
După război, s-au luat măsuri eficiente pentru dezvoltarea și modernizarea ţării: reforma
agrară (1921), adoptarea unei noi Constituţii (1923), legea pentru unificarea administrativă
(1925, judeţe şi plăşi), legea electorală (1926), legea sistemului bancar (1926, concentrarea şi

21
centralizarea capitalului) etc.

După Regele Ferdinand I, a urmat la tron nepotul său Mihai, fiul prinţului moştenitor

22
Carol, care a cedat prerogativele sale regale şi a plecat la Paris.
În 1930, prinţul moştenitor Carol se întoarce în ţară şi revine asupra deciziei sale, fiind
proclamat Rege, cu numele de Carol al II-lea.
Regimul democratic este întrerupt în 1938, an în care regele Carol al II-lea abrogă
Constituţia din 1932 și instaurează "dictatura regală".
În perioada interbelică, România Întregită a avut o extindere teritorială maximă - de
295 641 kilometri pătrați, față de suprafața actuală de 238 391 kilometri pătrați.
În condițiile dramatice din timpul celui de-al doilea război mondial, România a fost
obligată să cedeze teritorii importante, şi anume: Basarabia și Bucovina de Nord în favoarea
URSS ( 28 iunie 1940, în urma ultimatumului din 26 iunie 1940 ), Cadrilaterul în favoarea
Bulgariei (21 august 1940), iar prin Dictatul de la Viena (30 august 1940) pierde partea de
Nord - Vest a Transilvaniei în favoarea Ungariei.
Pe 5 august 1940, Regele Carol al II-lea cedează majoritatea puterilor generalului Ion
Antonescu, iar pe 6 august 1940 abdică în favoarea fiului său Mihai care este încoronat de către
Patriarhul României, Nicodim Munteanu , în catedrala patriarhală din Bucureşti.
Pentru a recâştiga Basarabia, pe 22 iunie 1941, România intră în război împotriva URSS,
alături de Germania, însă, în perioada 1943-1944, poartă prin reprezentanţii săi tratative secrete
cu Puterile Aliate.
După intrarea trupelor sovietice pe teritoriul României, în martie 1944, evenimentele se
precipită. Pe 23 august 1944, Regele Mihai I îl demite pe generalul Antonescu, numind apoi un
guvern militar condus de generalul Sănătescu, care este sprijinit de partidele democratice. În
cursul serii, Regele Mihai transmite prin radio un mesaj către popor, prin care anunţă acceptarea
armistițiului cu Aliații, însă documentul oficial va fi semnat la Moscova pe 12 septembrie 1944.
Între timp, se poartă lupte grele cu germanii, Bucureştiul este eliberat de către trupele
române, dar pe 30 august 1944 este ocupat de către Armata Roşie.
Referitor la Transilvania, aceasta este eliberată în întregime de sub ocupaţia nazistă
pe 25 octombrie 1944, chiar în ziua de naștere a Regelui Mihai.
Organizarea lumii postbelice (regimul politic şi trasarea frontierelor) a fost decisă de
puterile aliate încă de la Conferinţa de la Yalta (4-11 februarie 1945), urmată apoi de
Conferinţa de la Postdam (17 iulie-2 august 1945), având următoarele efecte:
- URSS anexează Ţările Baltice, nordul Prusiei orientale, unele teritorii din Finlanda,
Cehoslovacia şi România;
- Polonia primeşte în schimb teritorii compensatorii pe seama Germaniei (graniţa germano-
polonă fiind stabilită pe râurile Oder şi Nisa);
- Germania, inclusiv oraşul Berlin, este împărţită în patru zone de ocupaţie (americană, engleză,
franceză şi rusă);
- judecarea şi pedepsirea marilor criminali de război de către Tribunalul Internaţional de la
Nürnberg, pentru cruzimea şi atrocităţile comise asupra populaţiei civile, deportările în masă şi
încercările de a extermina poporul evreu în lagărele de la Auschwitz, Dachau, Treblinka etc.
- pregătirea Conferinţei care să pună bazele Organizaţiei Naţiunilor Unite.
Începând din anul 1945, ţările din Europa de Est au intrat în „sfera de securitate” a URSS,
transformată apoi de Stalin în zonă de influenţă politică, unde au fost instaurate regimuri
comuniste, autointitulate democraţii populare (Polonia, Cehoslovacia, o parte din Germania,
România, Ungaria, Bulgaria) au sprijinit menţinerea la putere a comuniştilor din Albania şi
Iugoslavia, care preluaseră conducerea încă din timpul celui de-al doilea razboi mondial.
Cu excepţia Iugoslaviei, în aceste ţări s-a adoptat modelul sovietic, prin trecerea la

23
naţionalizarea industriei, băncilor, transporturilor şi telecomunicaţiilor, colectivizarea
agriculturii, centralizarea şi planificarea economiei, impunerea unipartidismului şi a ideologiei
comuniste etc.
Sub presiunea URSS, pe 6 martie 1945, în România ajunge la putere un guvern
procomunist condus de Petru Groza. Acţiunile Regelui Mihai de a se opune acestui guvern prin
declanşarea “grevei regale” nu au avut succes.
Pe 11 noiembrie 1947, Regele Mihai I pleacă la Londra pentru a participa la nunta
prințesei Elisabeta, fosta suverană britanică, unde se logodește cu Ana de Bourbon-Parma, cu
care se va căsători un an mai târziu.
Pe 30 decembrie 1947, Regele Mihai I este forţat să abdice, iar pe 3 ianuarie 1948
pleacă din România împreună cu mama sa (prinţesa Elena) şi câţiva apropiaţi.
Referitor la soarta fraților de peste Prut, se menționează că, pe 22 iunie 1941, pentru a-și
recâştiga teritoriile pierdute, România a intrat în război împotriva URSS, alături de Germania,
trupele române eliberând Basarabia și Bucovina de Nord, dar și luând sub administrare Podolia,
teritoriul ucrainian dintre Nistru și Bug, cunoscut sub numele de Transnistria. Această victorie a
trupelor române a durat până în 1944, când armata sovietică a reocupat în martie Transnistria și
nordul Basarabiei, iar în august și sudul Basarabiei.
În data de 2 august 1940, guvernul sovietic a proclamat Republica Sovietică Socialistă
Moldovenească, cu capitala la Chișinău, prin contopirea a două treimi din Basarabia cu
aproximativ jumătate din Republica Sovietică Socialistă Autonomă Moldovenească, un teritoriu
la est de Nistru, având capitala la Balta până în 1929, apoi la Tiraspol.
În timpul loviturii de stat de la Moscova din august 1991, prin care forțele retrograde
urmăreau înlăturarea de la putere a lui Boris Elțîn, guvernul moldovenesc a fost de partea
președintelui rus, iar pe 27 august 1991 a declarat independența noului stat Republica Moldova,
cu mențiunea că la est de Nistru au rămas staționate trupe rusești, pentru a apăra populația slavă.
La cumpăna dintre milenii, spiritul novator și mișcarea revoluționară din Europa, urmate
de tranziția la democrație, statul de drept și economia concurențială de piață au reprezentat
oportunități pentru unirea Basarabiei cu patria mamă, însă politicienii nu au acționat cu
responsabilitate pentru transpunerea lor în practică.
În prezent, Republica Moldova este stat membru al Organizației Națiunilor Unite,
Consiliului Europei, Parteneriatului pentru Pace și a altor organizații internaționale.
Câștigarea alegerilor prezidențiale din Republica Moldova de către Maia Sandu exprimă
opțiunea europeană a fraților noștri de peste Prut, dar și dorința noastră legitimă de a-i primi cât
mai curând la patria-mamă.
În perioada 1866-1947, Ziua Naţională a României a fost pe 10 mai, apoi pe 23 august,
în timpul regimului comunist, iar pe 13 iulie 1990, Parlamentul României a decis ca ziua de 1
decembrie să devină Zi Națională şi sărbătoare publică la români.
De Ziua Naţională a României, cetățenii trăiesc cu intensitate sentimentul identității de
limbă, tradiții și neam în cadrul culturii și civilizației europene.
La mulți ani, dragi români, oriunde vă aflați! La mulți ani, România, și la mai mare! Dumnezeu
să binecuvânteze și să ocrotească România și pe români!

24
 Trezește-te, române!

Am ales titlul simbolic „Trezește-te, române!”, pentru că mesajul pe care vreau să-l
transmit rezonează cu cel din „Deșteaptă-te, române!”, care a devenit din 1990 imnul de stat al
României, ale cărui versuri aparțin lui Andrei Mureșanu (1816-1863), iar autorul muzicii
imnului este Anton Pann(1790-1854).
Imnul de stat al României este alcătuit din 11 strofe, însă la ocazii festive se interpretează
doar strofele 1, 2, 4 și 11.

1. Deşteaptă-te, române, din somnul cel de moarte,

În care te-adânciră barbarii de tirani
Acum ori niciodată croieşte-ţi altă soartă,
La care să se-nchine şi cruzii tăi duşmani.

2. Acum ori niciodată să dăm dovezi în lume

Că-n aste mâni mai curge un sânge de roman,
Şi că-n a noastre piepturi păstrăm cu fală-un nume
Triumfător în lupte, un nume de Traian.

4. Priviţi, măreţe umbre, Mihai, Ştefan, Corvine,

Româna naţiune, ai voştri strănepoţi,
Cu braţele armate, cu focul vostru-n vine,
„Viaţă-n libertate ori moarte” strigă toţi.

11. Preoţi, cu crucea-n frunte căci oastea e creştină,

Deviza-i libertate şi scopul ei preasfânt.
Murim mai bine-n luptă, cu glorie deplină,
Decât să fim sclavi iarăşi în vechiul nost’ pământ.

Pentru aflarea adevărului, să reflectăm fără patimi, stimate cititor, dacă revoluția din
1989 înseamnă trecerea la o democrație veritabilă, așa cum au fost aspirațiile celor care și-au dat
viața pentru România de mâine. După trei decenii de politică postrevoluționară, economia,
sănătatea și învățământul au fost restructurate de către noua clasă politică pe așa-zise criterii de
performanță, însă am ajuns să plecăm din țară pentru o viață mai bună, să plătim pentru
asigurarea unor condiții decente de sănătate și să constatăm că proiectul „România educată” este
doar o amăgire pentru generațiile tinere.
Într-adevăr, Trezește-te, române!, pentru că este strigător la cer să plătești cu pensii
speciale pe unii dintre decidenții care, voluntar sau involuntar, au contribuit la transformarea
unei țări cu economie industrială și agricolă medie într-o piață concurențială pentru schimbul
global de mărfuri prin mecanismul cerere-ofertă, fără să existe preocupări majore pentru
investiții în progresul științei, tehnicii și tehnologiei, pentru stoparea corupției, a risipei și
nepăsării. Să nu se uite că România înseamnă cei ce suntem, cei care am fost și cei care vor trăi
în spațiul ondulat de la Dunăre, Carpați și Marea Neagră.
Cum pot justifica cei care au guvernat după 1989 faptul că s-a trăit din ce au produs
generațiile din regimul comunist și din fonduri de la Uniunea Europeană, s-au vândut resurse
importante ale țării, s-a ajuns în 2023 la o datorie externă de peste 150 miliarde de euro, deși au
25
preluat o țară fără datorii. Nu cred că este suficient să justifici totul în numele libertății și
democrației câștigate de români, aderarea României la NATO și integrarea în Uniunea
Europeană. Rămâne ca tribunalul istoriei și Dumnezeu să-i judece pentru tot ce-au făcut.
Multe din ideile politice moderne își au originea în Iluminism, o mișcare intelectuală,
filosofică, ideologică și culturală care a apărut în secolul al XVIII-lea în Franța și s-a răspândit
apoi în întreaga Europă şi în America de Nord, având drept scop crearea unei societăți
„raționale”, prin răspândirea culturii, a „luminilor” la întreaga populație.
Filosoful francez Jean-Jacques Rousseau (1712-1778) a fost unul dintre cei mai
importanți reprezentanți ai Iluminismului, care s-a remarcat, ca și filosofii englazi Thomas
Hobbes (1588-1679) și John Locke (1632-1704), prin reflecții interesante asupra naturii
umane, cât și a optimizării și adaptării modului de guvernare la nevoile cetățenilor.
Concepția lui Rousseau despre guvernarea societății este prezentată în celebra lucrare
„Contractul social“, publicată în 1762, care este considerată de unii analiști ca fiind primul tratat
de filosofie politică în care oamenii nu sunt obiect, ci subiect al discursului politic, făcând astfel
trimitere la ideea unei democrații constituționale.
În lucrarea menționată, Rousseau afirmă: ,,Omul se naște liber și pretutindeni este
înlănțuit. Unul se crede stăpânul celorlalți și cu toate acestea rămâne mai sclav decât ei”.
Mai mult, în viziunea filosofului francez, omul este bun din fire, însă societatea îi
alterează comportamentul.
Întoarcerea la starea naturală nefiind o soluție fezabilă, oamenilor care aspiră la libertate
le rămâne posibilitatea identificarii unui sistem eficient de guvernământ, bazat pe un contract
social cu statul, în care cetățenii convin să cedeze o parte din puterea lor către autoritățile
publice, cu condiția ca acestea să le apere drepturile și libertățile. Puterile încredințate
autorităților publice trebuie exercitate doar în interesul general al membrilor comunității.
Modelul sistemului politic elaborat de Rousseau are ca obiectiv principal realizarea
deplină a libertății și egalității, ca principii etice și morale capabile să îndrume comunitatea.
Desigur, viața în comunitate implică supunere, dar numai la normele și ordinele care au
fost generate rațional și prin consens, deci nu este vorba de participare bazată pe impunere.
În acest context, legea este înțeleasă și acceptată ca principală sursă de ordine în societate.
În istoria culturii și civilizației, Rousseau rămâne unul din cei mai iluștri gânditori ai
Iluminismului, fiind deschizător de drumuri prin idele sale liberale, republicane și democratice,
care se regăsesc în schimbările promovate de Revoluția Franceză din 1789.
Democrațiile moderne presupun participarea maselor populare la conducerea societății,
fie prin reprezentanți aleși prin vot universal (democrație reprezentativă), fie prin implicarea
directă a cetățenilor (democrație participativă), separarea puterilor în stat , pluripartidism politic,
libertate de exprimare și inițiativă responsabilă.
După 1989, cetățenii și-au dorit libertate deplină și o democrație veritabilă în care sunt
asigurate locurile de muncă, iar politicienii sunt în slujba poporului și urmăresc ridicarea
standardelor de viață prin proiecte asumate și finalizate, nu doar vorbe pentru manipularea
alegătorilor și certuri fără sfârșit despre interese proprii sau de grup.
Este posibil să fim martorii trecerii într-o nouă epocă istorică, cea a psiho-informaticii,
în care inteligența ființei umane va beneficia din plin de noi posibilități, pe măsura implementării
tehnologiei 5 G și a utilizării inteligenței artificiale, factori ai dezvoltării cu impact deosebit
asupra culturii, telecomunicațiilor, globalizării și colaborării la scară planetară.
Este posibil un model dual de organizare și conducere a societății de mâine, în care
componenta umană acționează după principiile de bază ale democrației, iar componenta

26
informatică este complementară, fiind structurată și planificată „de sus în jos” pentru reglare și
control, prin includerea unor proiecte importante de țară, dar și zonale sau globale, având
stabilite etape cu obiective și termene precise de realizare, corelate cu norme din programele și
ideologiile factorilor decizionali implicați în politicile dezvoltării durabile.
În perspectivă, inteligența artificială ar putea fi utilizată chiar și pentru ieșirea din
manipulare și minciună, prin evaluarea conținutului de adevăr al diverselor afirmații emise în
procesul de comunicare dintre membrii unei comunități.
Așa cum s-a dovedit în istorie, situația acumulării contradicțiilor la intrarea în mileniul
trei poate fi depășită prin regândirea organizării societății, având în vedere că stările de criză
profundă, chiar dacă au afectat dramatic omenirea, au reprezentat „salturi calitative” pe noi trepte
ale culturii și civilizației, omul fiind factorul spiritual care dă sens și valoare întregii Existențe.
Cred că ideea lui Rousseau despre contractul social se poate adapta și la vremurile
noastre, fiind imperios necesar să existe mecanisme eficiente de reglare și control pentru
administrația la nivel local, județean și central.
Trezește-te, române!, până nu va fi prea târziu, căci suntem în pragul unei noi ordini
mondiale, al schimbării ideologiilor și modului de acțiune umană.
Un salt calitativ în evoluția României va fi atunci când vor exista criterii juste (universal
acceptate) pentru alegerea liderilor, altfel destinul muritorului de rând se va afla sub semnul
unor succesiuni de contradicții.
Planul de guvernare trebuie să se bazeze pe diagnoză și prognoză, pe analiză SWOT cu
imformații clare, detaliate și bine documentate, pe obiective și strategii în care să fie menționate
sursele de finanțare, termenele de realizare, evaluările periodice și responsabilitățile
decidenților. Dezvoltarea durabilă a României reprezintă o prioritate pentru autoritățile centrale
și județene, fiind corelată cu dezvoltarea durabilă a comunităților locale, implementarea
proiectului de țară reprezintă o prioritate pentru responsabilitate pentru cei care solicită
încrederea și votul cetățenilor, în condiţiile schimbării regimului politic din România, exigenţelor
impuse de economia de piaţă, competiţia pe piaţa muncii şi raportarea la o scară de valori
specifică unei societăţi democratice deschise.
Reperele fundamentale ale dezvoltării durabile evidenţiază interdependenţa dintre local şi
global, utilizarea eficientă a resurselor şi protecţia mediului înconjurător, îmbunătăţirea continuă
a calităţii vieţii, promovarea spiritului democratic în procesul integrat de colaborare şi luare a
deciziilor, distribuirea corectă a costurilor şi a beneficiilor dezvoltării, preocuparea pentru
echitate şi corectitudine între generaţii. O comunitate durabilă deţine controlul asupra procesului
de dezvoltare, îşi asumă responsabilitatea şi se mobilizează pentru acţiuni de lungă durată,
dispune de un sistem informaţional eficient, elaborează strategii pe termen lung şi asigură
feedback-ul pentru corectarea erorilor în timp util.
Realizarea obiectivelor generale este posibilă prin aplicarea unui management eficient
care se bazează pe respectarea următoarelor principii :
• întărirea capacităţii instituţionale;
• identificarea nevoilor şi a priorităţilor comunităţii locale;
• evaluarea cerinţelor familiilor sărace;
• protecţia mediului înconjurător;
• realizarea programului şi a proiectelor, fie de către sectorul public,fie prin parteneriat public-
privat;
• asigurarea transparenţei informaţiilor cu impact pe investiţii.
Pe termen mediu, comunitățile locale trebuie să devină o destinaţie preferată pentru

27
valorificarea resurselor de către agenţii economici, având un impact deosebit asupra calificării
forţei de muncă şi ridicarea standardului de viaţă pentru rezidenţi.
Pe termen lung, analizele pentru dezvoltarea durabilă pun accentul pe următoarele direcţii
strategice:
• evidenţierea elementelor de identitate ale comunității locale şi punerea în valoare a resurselor
tradiţionale;
• dezvoltarea şi modernizarea elementelor infrastructurii de bază, conform standardelor europene
în vederea îmbunătăţirii reţelelor rutiere;
• îmbunătăţirea calităţii mediului ambiant în condiţiile respectării criteriilor de dezvoltare
durabilă;
• creşterea competitivităţii economiei locale pe termen lung şi încurajarea dezvoltării sectoarelor
conexe;
• dezvoltarea şi utilizarea eficientă a resurselor umane, asigurarea incluziunii sociale pentru toate
grupurile socio-profesionale şi reducerea decalajelor sociale.
Într-o exprimare sugestivă, destinul comunităților - care formează națiuea română - este
legat de responsabilitatea şi înţelepciunea factorilor de decizie, dar şi de voinţa şi acţiunea
conjugată a cetăţenilor pentru ridicarea calităţii vieţii sub semnul valorilor perene de bine,
frumos, dreptate și adevăr.
Despre situația în care a ajuns România după 1989, este sugestivă opinia prof.
universitar dr. Constantin Ionescu Târgoviște: „Avem o țară bogată și foarte frumoasă, cu foarte
mulți oameni săraci și cu mulți bogați care au averi făcute nu prin muncă cinstită, ci din
înfruptarea din banii poporului, din munca celor săraci, cu ajutorul direct a celor care, vremelnic,
conduc țara și care pun biruri grele și le încasează după cum vor ei, de la cei care muncesc din
greu pentru pâinea cea de toate zilele.”
Pe de altă parte, stimate cititor, să reflectăm la mesajul Papei Ioan Paul al II-lea - cu
ocazia primei sale vizite într-o țară ortodoxă, din 7-9 mai 1999 - în care Suveranul Pontif a
atribuit României numele de Grădina Maicii Domnului.
Mă rog lui Dumnezeu să ocrotească neamul românesc și glia strămoșească.

Crăișorul munților

În fiecare an, pe 10 septembrie, români din toață țara vin la Țebea, în județul Hunedoara,
pentru comemorarea trecerii în veșnicie a eroului național, Avram Iancu, supranumit ”Crăişorul
munţilor“, cel mai iubit fiu al Ardealului. Pe lângă ceremonialul militar și religios, la Țebea se
organizează și adunarea anuală a moților din Apuseni, care țin să-și exprime spiritul patriotic la
tradiționala serbare populară de pe Câmpia Moților.
Avram Iancu s-a născut în anul 1824, într-o familie de țărani de condiție modestă din
Munții Apuseni, în satul Vidra de Sus (în prezent îi poartă numele), județul Alba.
A primit o educație aleasă, a devenit avocat și apărător al românilor din Ardeal, a fost
unul din liderii Revoluţiei din 1848 - 1849, remarcându-se în lupta împotriva trupelor ungare,
aflate sub conducerea lui Lajos Kossuth, pentru afirmarea națiunii române și a conștiinței
naționale.
A plecat la Ceruri de tânăr (10 septembrie 1872, la vârsta de 48 de ani), în vecinătatea
satului Țebea, un loc din Țara Zarandului, având semnificația istorică de Panteonul Moților.
Pentru posteritate rămâne elocvent testamentul lui Avram Iancu:
”Unicul dor al vieţii mele este să-mi văd naţiunea mea fericită, pentru care după puteri am şi

28
lucrat pînă acum, [cu] durere, fără mult succes, dar tocma acum cu întristare văd că speranţele
mele şi jertfa adusă se prefac în nimica. Nu ştiu cîte zile mai pot avea. Un fel de presimţire îmi
pare că mi-ar spune că viitorul este nesigur. Voiesc dară şi hotărît să dispun ca după moartea mea
toată averea mea mişcătoare şi nemişcătoare să treacă în folosul naţiunii şi întru ajutorul
înfiinţării unei academii de Drepturi, tare crezînd că luptătorii cu arma legii vor putea scoate
drepturile naţiunii noi.
Câmpeni, 20 decembrie, Avram Iancu, avocat“.
Mă rog lui Dumnezeu, ca România să aibă parte de lideri asemănători lui Avram Iancu,
care să-i ducă la îndeplinire visul său în aceste vremuri tulburi, prin dăruire și trecerea de la
vorbe la fapte eficiente, bazate pe analiza cauzelor, nu doar a efectelor.
În ultimă instanță, menirea ființei umane este să se integreze pe deplin în societate, să-și
cunoască rădăcinile și valorile culturale naționale, cu respectarea altor culturi și a valorilor
universale, să atingă fericirea în scurtul interval de timp cât îi este dat să trăiască pe Terra, dar și
să lase urme benefice pentru generațiile viitoare.
În acest cadru motivațional, să ne lăsm purtați de mesajul patriotic al lui Adrian
Păunescu, transmis prin versurile care au devenit refrenul unui cântec celebru: ”Trăiască duhul
lui Iancu, trăiască moțul între moți/ Câmpia libertății spune că Avram Iancu suntem toți“ ...

29
 Un francez cu suflet de român

Istoria României așază la loc de frunte pe generalul francez Henri Mathias Berthelot,
eroul din Primul Război Mondial care a declarat: „Îmi ştiam numai una, dar aveam două patrii:
ţara mea, Franţa, şi apoi România”.
Pentru români, “generalul Berthelot era tipul generalului modern: avea stăpânirea de sine,
judecata limpede, voinţă, energie, spirit de iniţiativă, curajul răspunderii, forţa morală şi obiceiul
hotărârilor prompte, nu-şi pierdea cumpătul, nici chiar în împrejurările cele mai tragice şi era
comandantul ideal”.
Generalul francez Berthelot s-a născut la 7 decembrie 1861, la Feurs, în departamentul
Loirei, în familia unui căpitan de jandarmi din Nervieux.
După studiile gimnaziale şi liceale, a urmat cursurile Școlii militare de la Saint-Cyr
(1881-1883), iar după absolvire, a fost repartizat ca sublocotenent în trupele coloniale din
Algeria (la Tonkin și Annam). Apoi a plecat în Indochina, fiind numit comandant al unui post
de graniță, remarcându-se prin decizii eficiente şi stăruință în executarea misiunilor.
Berthelot s-a reîntors în Franța în 1887, a absolvit cu succes Școala Superioară de
Război din Paris , iar din 1907 a lucrat în cadrul Statului Major General francez, unde a
participat la întocmirea planului de război, cunoscut sub denumirea de Planul XVII.
După izbucnirea războiului în august 1914, Berthelot a fost numit șef de stat major al
generalului Joseph Joffre, cu care a colaborat în cadrul Primei bătălii de pe Marna. În luna
noiembrie 1914, a primit comanda rezervelor la Soissons, apoi a devenit comandant al Diviziei
53, iar în anul următor al Corpului XXXIII Armată.
În a doua parte a războiului, începând cu luna octombrie 1916, Berthelot a fost detașat în
România, ca șef al Misiunii Militare Franceze, asigurând și rolul de consilier militar al regelui
Ferdinand, comandantul Armatei României.
După război, generalul Berthelot a îndeplinit diferite funcții de guvernator militar al unor
departamente din Franța.
A fost un model de comportament pentru cei care l-au cunoscut, care i-au apreciat
omenia, camaraderia, bunătatea și căldura sufletească. Nu s-a căsătorit niciodată, dedicându-se
educației nepotului său de frate, Georges, rămas orfan de mic.
Referitor la statutul de beligeranță al României în Primul Război Mondial, se pot
evidenția următoarele etape succesive: țară neutră (28 iulie 1914 – 27 august 1916), țară
beligerantă de partea Antantei (27 august 1916 – 9 decembrie 1917), în stare de armistițiu (10
decembrie 1917 – 7 mai 1918), țară necombatantă (7 mai 1918 – 9 noiembrie 1918), țară
beligerantă de partea Antantei (9 noiembrie 1918 – 11 noiembrie 1918).
Intrată în război de partea Antantei, prin semnarea în secret la București a unui Tratat de
alianţă ( 17 august 1916), România a declanşat la 27 august 1916 ofensiva de eliberare a
Transilvaniei. După trecerea peste granița din Munții Carpați, forțele române au învins trupele
austro-ungare și au pătruns pe teritoriul Austro-Ungariei, dar au fost oprite rapid.
Situația s-a agravat progresiv, având în vedere că Armata română se afla sub presiunea
trupelor germane și austro-ungare care porniseră ofensiva prin trecătorile din Munții Carpați, dar
și sub cea a trupelor germane, bulgare și turce, conduse de feldmareșalul german August von
Mackensen, care atacau dinspre Dunăre și Marea Neagră.
În aceste condiții, Consiliul de Coroană a României a decis întărirea Armatei a III-a
Române, conduse de generalul Averescu, pentru contraatacarea dinspre sud (trecând Dunărea la
Flămânda, lângă Oltenița) a forțelor lui Mackensen, cu scopul blocării acestora în bazele din

30
nordul Bulgariei.
Insuficienta susţinere a acţiunii trupelor române de către Aliaţi, precum şi o mai slabă
pregătire a trupelor române au dus ulterior la înfrângerea de la Turtucaia (6 septembrie) de către
ofensiva germano-bulgară, eșecul contraofensivei de la Flămânda (1 octombrie), trecerea la
defensivă în Transilvania, urmată de retragerea trupelor pe aliniamentul munților.
În ciuda rezistenței române, după bătăliile de la Jiu (23-29 octombrie 1916), trupele
germane și austro-ungare au înaintat către sud, au străpuns apărarea din Munții Carpați și au
înaintat către sud, în Oltenia. Defensiva română s-a organizat inițial pe malul estic al râului Olt,
însă și această linie de apărare a fost străpunsă de trupele germane. Ofensiva lui Fallkenhayn,
dinspre Carpați, s-a conjugat cu cea a lui Mackensen, venit de la sud de Dunăre, care au rupt al
doilea aliniament defensiv român (de pe Argeș-Neajlov) și au cucerit capitala României.
La cererea guvernului român, Franța a aprobat trimiterea în România a membrilor
Misiunii Militare Franceze (condusă de generalul Berthelot), care au ajuns la 15 octombrie 1916
pe peronul gării din Iași, unde au fost „bombardați cu flori” de către cetățeni, iar a doua zi au
fost întâmpinați în gara Periş (unde se afla sediul Marelui Cartier General) de către regele
Ferdinand şi primul-ministru Ion C. Brătianu.
Misiunea Berthelot a plecat din Franța la 1 octombrie 1916, fiind formată din 1500 de
membri (dintre care 21 de ofițeri), care au traversat Marea Britanie, Marea Nordului, Norvegia,
Suedia şi Finlanda, apoi au ajuns la 9 octombrie la Petrograd, fiind primiți de Țarul Nicolae al
II-lea, de preşedintele Consiliului de Miniștri şi ministrul Afacerilor Străine, Boris Vl. Stürmer,
ca şi de principalele autorități militare, în frunte cu generalul Mihail V. Alekseev, șeful Statului
Major rus.

Generalul Berthelot Generalii Berthelot şi Averescu

Scopul Misiunii Militare Franceze în România era definit astfel în ''Ordinul de misiune''
din 28 septembrie 1916:

31
1. Generalul Berthelot va reprezenta pe lângă Marele Cartier General român pe generalul Joffre,
comandantul-şef al armatei franceze; el urma să trateze în numele acestuia şi ''potrivit
instrucţiunilor sale, toate problemele interesând războiul de coaliţie dus în prezent împotriva
Puterilor Centrale şi a aliaţilor lor'';
2. El urma să ţină la curent Marele Cartier General Francez asupra situaţiei materiale şi morale a
armatei române, asupra operaţiilor în curs, ca şi a proiectelor sale de manevră;
3. Generalul Berthelot - se spunea în respectivul ordin - era pus la dispoziţia Înaltului
Comandament român în funcţia de consilier tehnic;
4. Rolul ofiţerilor francezi urma să fie stabilit de comun acord între generalul Berthelot şi Statul
Major General român.
Generalul Berthelot și-a îndeplinit cu succes misiunea încredințată, având o mare putere
de gândire şi o inteligență vie, dar și un înalt simț al datoriei , disciplinei și responsabilității,
dublate de un optimism tonifiant, chiar în clipele cele mai dramatice, redând astfel încrederea
colaboratorilor şi subordonaților săi.

Casa din unde a locuit generalul Berthelot în perioada 1916-1917

Prietenul și colaboratorul său, generalul Radu R. Rosetti, îl descrie astfel: „Ca fizic, o
namilă de om, atât de înalt – încât nu se băga de seamă cât de gros era şi atât de gros încât
înălțimea sa părea mai mică decât era în realitate. În proporție cu talia sa era şi pofta sa de
mâncare neegalată, după cunoștința mea, decât de aceea a generalului [Traian] Moşoiu… Un
cap mare, rotund, cu ochi albaștri şi un mic barbișon, completau înfățișarea sa. Atât mâinile cât
şi labele picioarelor erau foarte mari […] Era înzestrat cu o memorie fenomenală şi cu o
judecată rece. Muncitor, era de o meticulozitate deosebită şi cerea preciziune în toate”.
Încă de la început, generalul Berthelot a demarat procesul de refacere şi reorganizare a
armatei române, a participat în fiecare zi la prezentarea rapoartelor informative asupra
operaţiilor şi a făcut vizite pe front, a consiliat Marele Cartier General român în vederea

32
angajării bătăliei pentru Bucureşti din noiembrie-decembrie 1916.
După pierderea Capitalei, Regele Ferdinand I și Regina Maria, împreună cu Guvernul,
Parlamentul și Armata s-au retras în Moldova, unde au organizat rezistența, cu sprijinul trupelor
Rusiei țariste.
Generalul Berthelot s-a implicat activ în procesul de refacere şi reorganizare a armatei
române, colaborând cu generalul Constantin Prezan - care devenise în decembrie 1916 şef al
Marelui Cartier General – pentru opțiunile de trecere la defensiva strategică.
În iarna lui 1916 și primăvara anului 1917, sub conducerea unui nou „leadership” militar
(generalii Prezan, Grigorescu, Averescu , Christescu și alții), sprijinit de Misiunea militară
franceză condusă de generalul Bertheolot, Armata României a fost reorganizată și instruită pe
baze moderne adaptate cerințelor războiului, obținând victorii remarcabile pe câmpul de luptă.
Contribuția Misiunii Militare Franceze la victoriile de la Mărăşti, Mărăşeşti şi Oituz din
vara anului 1917 a fost apreciată de generalul Eremia Grigorescu, comandantul Armatei 1
române: „Țin să vă exprim întreaga mea recunoștință pentru serviciile făcute României de acești
bravi ofițeri ai Misiunii franceze, demni de aceia care câștigă în acest moment victoria de la
Verdun”.
Planificatorii militari români intenționau să dezvolte această ofensivă pentru a începe
eliberarea teritoriului ocupat, însă, după izbucnirea Revoluției bolșevice din 7 noiembrie 1917 în
Imperiul Rus, România a rămas singură în confruntarea cu Puterile Centrale, fiind obligată să
abandoneze aceste planuri și să treacă la defensivă strategică.
După ce Rusia a încheiat Tratatul de la Brest-Litovsk (3 martie 1918) cu Puterile
Centrale, România a fost nevoită să ceară armistițiul și apoi să fie nevoită să iasă din război și să
semneze o pace separată în primăvara lui 1918, acceptând condițții umilitoare.
Refuzul regelui Ferdinand de a semna acest tratat, a permis României să reînceapă
ostilitățile în ultimile două zile ale războiului, obținând astfel statutul de țară beligerantă la
Conferința de Pace de la Paris din 1919.
În acest context istoric, membrii Misiunii Militare Franceze au plecat din România în
seara de 9 martie 1918, despărțirea pe peronul gării ieșene fiind marcată de profunda
recunoștință a autorităților române și a oamenilor din mulțime, care au cântat „Marseilleza” și
Imnul național român, iar parlamentarii români i-au oferit generalului Berthelot un exemplar al
Bibliei din 1688 a domnitorului Şerban Cantacuzino . Ilustrul general a fost impresionat până la
lacrimi la citirea adresei oficiale care însoțea cartea, răspunsul său fiind concis: „Franţa nu va
permite îngenunchierea României”. Luându-şi rămas bun, de pe scara trenului, el şi-a exprimat
speranța că după noaptea tragică va răsări şi soarele izbânzii.
Într-adevăr, speranțele sale s-au adeverit în toamna aceluiași an, în condițiile ofensivei
Antantei şi remobilizării armatei române, generalul Berthelot a revenit în calitate de comandant
al forțelor aliate ale Antantei din România şi Rusia meridională, contribuind din plin la eliberarea
țării şi la consolidarea procesului istoric de unitate națională, care s-a realizat la 1 decembrie
1918 prin formarea României Mari.
Cu ocazia Marii Uniri de la 1 decembrie 1918, generalul Berthelot a spus: „Sângele
eroilor căzuți în luptele Marelui Război să fie pentru tine, o, frumoasă Românie, sămânța de noi
virtuți, în așa fel încât copiii tăi să fie mereu demni de părinții lor și gata să-ți apere pământul
sacru, atât de des invadat, dar în cele din urmă întregit prin efortul ultimelor generații”.
La 11 ianuarie 1919, în urma „turneului de pacificare” din Ardeal, generalul francez a
trimis o scrisoare președintelui Consiliului Dirigent, Iuliu Maniu, în care menționează: „În timpul
celor 18 luni petrecute în România şi în contact strâns cu armatele sale, am putut să studiez şi să

33
înțeleg bine caracteristica sufletului românesc, căruia cu plăcere viu să-i dau o nouă mărturie.
Șederea mea printre românii de peste munți m-a convins că sufletul lor este același ca şi acela al
românilor de la Bucureşti şi Iaşi. Am fost, de asemenea, foarte mișcat de manifestările unanime
de stimă şi iubire pentru Franţa, care au avut loc pretutindeni la trecerea mea, de sinceritatea şi
delicatețea exprimării lor.
De aceea, din adâncul inimii, vă rog, Domnule Președinte, să primiți şi să transmiteți tuturor,
bărbați şi femei, fete şi copii, săteni şi orășeni și tuturor membrilor Comitetului Dirigent şi ai
comitetelor locale, expresiunea celei mai vii recunoștințe şi a urărilor mele afectuoase pentru
realizarea aspirațiilor voastre naționale… şi îngăduiți-mi a striga împreună cu
Dumneavoastră: Trăiască România Mare!”.
Atitudinea generalului Berthelot față de armata română a fost exprimată elocvent în data
de 11 noiembrie 1919, la sărbătoarea de la Paris a încheierii războiului, atunci când un
detașament românesc a defilat prin fața comandanților, rămânând celebru îndemnul său către un
coleg: ”Foch, saluez! C’est la famille!” (Salută, Foch! Aceasta este familia!).
Reamintim faptul că la 11 noiembrie 1918, în pădurea Compiegne din Franţa, mareşalul
Ferdinand Foch (comandantul forţelor Antantei) și omul politic Mathias Erzberger (din partea
Germaniei) au semnat armistițiul care punea capăt primei conflagraţii mondiale.
Pentru serviciile aduse statului român, generalul Henri Mathias Berthelot a primit
decorații militare (printre care și Marea Cruce a Ordinului „Mihai Viteazul”), a fost ales cetățean
de onoare al României și membru de onoare al Academiei, a fost împroprietărit cu Conacul
Nopcea din Fărcădinul de Jos (actualul General Berthelot din județul Hunedoara), au fost
realizate statui și plăci commemorative în cinstea a generalului de divizie francez, o stradă din
București și o comună din județul Hunedoara au primit numele său etc.

Renumit pentru frumuseţea arhitectonică şi bogăţia pieselor antice, conacul Nopcea a fost
folosit de către Berthelot o scurtă perioadă de timp (1922-1926), fiind donat Academiei Române
la întoarcerea acestuia în patria natală.
Generalul Henri Mathias Berthelot a murit de artrită la Paris, în data de la 28 ianuarie
1931, la vârsta de 69 de ani.

34
 În testamentul generalului Berthelot, pe lângă domeniul Nopcea, a donat sume
considerabile de la banca „Marmorosch-Blank” sau din sucursalele acesteia, pentru a fi folosite
la întreținerea unor tineri spre a-și completa studiile într-o școală franceză, civilă sau militară.
La anunțarea decesului generalului Berthelot, drapelele românești au fost coborâte în
bernă, s-a ținut o slujbă de pomenire în prezența Regelui și a cavalerilor Ordinului militar „Mihai
Viteazul”, iar Ministrul Instrucției Publice a hotărât ca în toate școlile din România să se țină o
oră de curs consacrată memoriei defunctului general.
Sentimentele românilor față de ilustrul general au fost exprimate de Ziarul Viitorul,
care a publicat următorul text: „L-am iubit mult. L-am venerat. Era al Franței dar era și al
nostru. Icoana sa va rămâne neuitată în cronica românismului în timp ce memoria sa va trece
peste generații ca o moștenire glorioasă a națiunii”.
Mă înclin cu respect, stimați cititori, în memoria lui Henri Mathias Berthelot, generalul
francez cu suflet de român. Pentru rolul avut în istoria României, ar trebui să devină cel mai iubit
francez din sufletele românilor. Se spoate afirma sugestiv că a fost „mai român decât unii
români din politica recentă”.

35
 Poveste dramatică

A fost odată ca niciodată în istoria destinului uman, că, dacă n-ar fi fost, nu v-aș mai
spune, stimați cititori, povestea impresionantă a vieții unui om care se autodescrie concis astfel:
„Definiția mea este: Petre Țuțea, românul. Am apărat interesele României în mod eroic, nu
diplomatic. Prin iubire și suferință. Și convingerea mea este că suferința rămâne totuși cea
mai mare dovadă a dragostei lui Dumnezeu”.
Două imagini cu Petre Țuțea la vârste diferite:

Remarcabilul gânditor Petre Țuțea s-a născut la 6 octombrie 1902 în localitatea

Boteni din județul Argeș. Tătăl său, preotul Petre Bădescu, după ce a rămas văduv, fără
posibilitatea de a se căsători conform dogmei creștine, a avut concubină pe Ana, cu care a avut
opt copii nelegitimi - primul dintre ei fiind Petre Țuțea. Pentru „garantarea zilei de mâine” a
copiilor, înainte de moartea sa în 1925 (la vârsta de 66 ani), Petre Bădescu a trecut întreaga
avere pe numele Anei, care s-a stins din viață în 1960 (la vârsta de 75 ani).
După absolvirea în 1913 a școlii primare din Boteni, Petre Ţuţea a urmat cursurile
gimnaziului „Dinicu Golescu”(1913 – 1917) din Câmpulung Muscel, apoi, după război,
între anii 1920 – 1923, își continuă studiile, la Liceul „George Barițiu” din Cluj-Napoca.
După absolvirea liceului, între anii 1923 –1926, a frecventat cursurile Facultăţii de
Drept a Universității din Cluj, unde, și-a susținut și doctoratul în drept administrativ (1929),
obținând calificativul Magna cum Laudae, cu o lucrare privind contenciosul administrativ.
Deși a fost simpatizant al comuniştilor și apoi a mișcării legionare, în anul 1929, Petre
Țuțea debutează publicistic cu un pamflet în ”Chemarea tinerimii române”, organul clujean
al Partidului Național Român, unde va publica numeroase texte, până în anul 1932, folosind
și pseudonimul Observator.
În anul 1933, a fost angajat prin concurs ca referent în Ministerul Industriei și
Comerțului (ulterior devenit Ministerul Economiei Naționale) unde a avansat până la funcția
de director de studii.

36
 În perioada când a fost detașat în Germania (1933-1934) la Agenția economică din
Berlin, a urmat cursuri de politologie la Universitatea „Humboldt” din Berlin. Fiind rechemat în
țară, a rămas angajat în Ministerul Economiei Naționale, centrala Industrie și Comerț, până în
1948, atunci când a fost arestat, fiind condamnat de regimul comunist la 13 ani de închisoare
politică (între anii 1948-1953 şi 1956-1964).
După eliberarea din pușcărie, în urma amnistiei generale din august 1944, Petre Ţuţea a
dus o viață extrem de modestă, într-o garsonieră din apropierea Parcului Cișmigiu, fiind
ajutat de câțiva prieteni care obținuseră un mic ajutor bănesc pentru el și mâncare de la Casa
Scriitorilor.
Deși a fost urmărit de Securitate până în 22 decembrie 1989, a trăit înconjurat de tineri
din boema bucureșteană a vremii, realizând numeroase proiecte, majoritatea rămase în
manuscris (eseuri, dialoguri filosofice, teologice și antropologice), singurele sale apariţii au
fost reprezentate de mici texte, publicate în revistele Familia și Tribuna.
Petre Țuțea a fost o personalitate complexă și contradictorie, fiind supranumit „ Socrate
al României” - datorită preocupărilor sale filosofice, dar mai ales a rolului educativ pe care și l-a
asumat prin exemplul personal în orice circumstanțe, chiar și în închisoare.
Către sfârșitul vieții, Petre Țuțea a început să lucreze la o „Antropologie creștină”,
inițial fiind concepută schematic cu următoarele capitole:
• Problemele sau Cartea întrebărilor;
• Sistemele sau Cartea întregurilor logice, autonom-matematice, paralele cu întregurile ontice;
• Stilurile sau Cartea unităților cultural-istorice și a modalităților estetice ale artelor, sau Omul
estetic;
• Științele, sau Disciplinele spiritului omenesc;
• Dogmele sau situarea spiritului în imperiul certitudinii;
PetreȚuțea a murit la scurt timp după Revoluţie, la 3 decembrie 1991, într-o rezervă a
spitalului „Cristiana” din București, în timpul unui interviu cu un grup de reporteri.
Pentru modul de a se raporta la Existență, este sugestivă afirmația sa: „Nu mă tem de
moarte. Mă tem de însingurare. Eu, care am fost prezent la toate tragediile şi victoriile
acestei ţări, mă simt ca un par în mijlocul furtunii. Singura nădejde este că, om cum sunt,
Dumnezeu mă iubeşte şi aşa…”
A fost înmormântat la Boteni în ziua Sfântului Nicolae, sicriul fiind dus spre locul
de veci într-un car tras de boi.
După moartea lui, statul român a luat două măsuri reparatorii faţă de memoria
marelui gânditor, mai precis, prin Decizia nr. 55 din 21 octombrie 1997 a Înaltei Curţi de
Casaţie şi Justiţie a fost achitat de condamnarea din 1957, a doua achitare fiind dată la 19
ianuarie 1998, când a fost admis recursul în anulare împotriva deciziei penale nr. 540 din 21
noiembrie 1959 a Colegiului Militar al Tribunalului Suprem, prin care Ţuţea fusese
condamnat la 18 ani muncă silnică şi 8 ani degradare civică.
Petre Țuțea reprezintă o personalitate complexă, dar și contradictorie, având o gândire
profundă, dar și idei de stânga sau simpatii cu mișcarea legionară, fiind permanent urmărit de
Securitate.
Despre Nicolae Ceaușescu, Petre Țuțea a făcut următoarele afirmații: „Ceaușescu a
condus România timp de 24 de ani. Nu se poate spune că era „bine” pe vremea lui Ceaușescu,
dar puțini știu cum era România înainte de Ceaușescu! Acest conducător a fost pentru țara asta
ceea ce au fost Kemal Ataturk pentru Turcia și Abdel Nasser pentru Egipt: TATĂL NAȚIUNII!
Ceaușescu a scos România din Evul Mediu, de la lumina lumânării, la lumina electrică,

37
de la carul cu boi, la întreprinderi producătoare de automobile, camioane, tractoare, locomotive
și avioane… Nu știu dacă, păstrând proporțiile, există performanțe asemănătoare în istorie –
poate Ramses cel Mare!
Ceaușescu a dictat să se ridice școli, spitale, diguri, baraje, hidrocentrale, căi ferate,
aeroporturi, baze militare subterane, lucrări hidrotehnice portuare, flote de avioane si vapoare,
irigații pe mii de hectare, poduri impresionante, ba chiar și… autostrăzi. În 24 de ani amărâți,
răstimp în care a plătit datoriile și a dublat populația urbană! De fapt, este incredibil!
Dacă știți despre ce vorbesc veți vedea că performanțele lui Ceaușescu frizează
imposibilul. Și, peste asta, a păstrat DEMNITATEA acestui POPOR DE… TÂMPIȚI!”
Deși o asfel de atitudine pare anacronică după 1989, reprezentanţii media l-au făcut
celebru prin interviuri şi documentare despre viaţa şi gândirea filosofului, întreaga sa operă
fiind publicată post-mortem.
Cărți publicate
Mircea Eliade, 1992
Între Dumnezeu şi neamul meu, 1992
Bătrâneţea şi alte texte filosofice, 1992
Omul. Tratat de antropologie creştină, 1992
Philosophia perennis, 1992
322 de vorbe memorabile ale lui Petre Ţuţea, 1993
Filosofia nuanţelor (Eseuri. Profiluri. Corespondenţă), 1995
Ieftinirea vieţii. Medalioane de artropologie economică, 2000
Reformă naţională şi cooperare, 2001
Anarhie şi disciplina forţei, 2002
Filosoful Petre Țuțea a rămas în conştiinţa românilor și prin cele „332 de vorbe memorabile”
publicate de Editura Humanitas în anul 2009.
Vorbe memorabile ale lui Petre Țuțea
* Dumnezeu se situează deasupra evenimentelor vieţii mele.
* În fața lui Dumnezeu nu există genii. Dumnezeu nu lucrează cu genii, ci cu oameni.
* Dumnezeu este creator, iar omul imitator.
* Poarta spre Dumnezeu este credinţa, iar forma prin care se intră la Dumnezeu e rugăciunea.
* Fără Dumnezeu, fără credință, omul devine un animal rațional, care vine de nicăieri și merge
spre nicăieri.
* Religia este sediul Adevărului transcendent în esenţă.
* Libertatea omului este partea divină din el.
* Egalitatea este cel mai mare dușman al libertății.
* Liberalismul instituie concurenţa ca o competiţie de valori, şi nu confiscarea umană. El are un
singur defect: prin competiţia dură care se practică în liberalism, nu poate fi evitată apariţia
deşeurilor sociale, adică a neajutoraţilor.
* Principiul egalităţii, pe care-l vehiculează democraţii din lume, funcţionează în mod real numai
în religie, fiindcă numai religia creştină consideră oamenii egali în faţa lui Dumnezeu.
* Românilor, nu vă mai alegeţi conducători care nu-şi iubesc ţara!
* Mihai, regele românilor, a pus pumnul în balanţa forţelor, înclinând-o în lagărul democraţilor,
într-un moment în care nu se ştia în care înclina, nici în senatul francez, nici în cel american.
* Conceptul este expresia jocului dintre empiric şi logic.

38
 Petre Țuțea și Ion Chelce (prietenul său din copilărie) Țuțea și Cioran

Se poate afirma că Petre Țuțea, Mircea Eliade,Constantin Noica, Emil Cioran și Eugen
Ionescu sunt monumente ale gândirii și credinței, fiind pasionați de a găsi răspunsuri la
tulburătoarele întrebări ale vieții.

Viața care uimește

Terra are un statut special în Univers, deoarece este leagănul și suportul vieții în Sistemul
solar, prin măsurători geocronologice fiind pusă în evidență existența materiei organice încă
din precambrian, cu circa 3,6 miliarde de ani în urmă.
La început, evoluția vieții s-a derulat lent în mediul precambrian, de la treapta precelulară
(coacervate, probionți) la treapta unicelulară (flagelate primitive, protozoare), pentru ca în
ultimul miliard de ani să se facă saltul la structurile pluricelulare (mezozoare, metazoare etc.).
Trecerea viețuitoarelor (plante, apoi animale), de la mediul acvatic la cel terestru a avut
loc cu circa 340 – 400 de milioane de ani în urmă, pe măsură ce atmosfera s-a îmbogățit în
oxigen, iar pătura superioară a scoarței terestre s-a transformat în sol.
Apariția psihicului la organismele vii a marcat în evoluția filogentică trecerea de la plante
la animale, care a permis manifestarea deplină a vieții – prin saltul evolutiv de la modul de
existență static la cel mobil de explorare și interacțiune cu mediul înconjurător.
Dispariția dinozaurilor, cauzată de un meteorit care s-a ciocnit cu Pământul în urmă cu
circa 65 milioane de ani, a schimbat lanțul trofic și a permis dezvoltarea și răspândirea
mamiferelor. Organismele superioare s-au integrat în ecosisteme dinamice și s-au diversificat tot
mai mult în forme din ce în ce mai evoluate, culminând cu apariţia omului în cuaternar - din
primatele cele mai bine adaptate la mediul ambiant.
Toate ființele sunt interesante în felul lor, unele ne uimesc prin vitalitate și dominație,
altele prin adaptare optimă la mediu, prin stabilirea unor relații complexe în cadrul speciei sau
între specii, însă suntem totdeauna fascinați atunci când sunt prezentate emisiuni la televizor
despre gingașa pasăre colibri, care poate fi întâlnită începând de la sud de Alaska până în
insulele Caraibe, precum și în zonele tropicale și subtropicale din sudul si centrul Africii.
Pasarea colibri (Hummingbird) face parte din familia Trochilidae, iar numele ei provine

39
de la cuvântul din limba engleză care exprimă zumzetul făcut de aripile sale, având o frecvență
de la 12 până la 90 bătăi pe secundă, permițîndu-i să să zboare la punct fix, dar să și atingă o
viteză de zbor uimitoare - de peste 15m/s.
Această pasăre delicată cântărește doar 3,2 grame și are dimensiunile mici (cuprinse între
5 cm și 13 cm), motiv pentru care i se mai spune „pasărea muscă”. Este singura pasăre care
poate să zboare înapoi, iar inima sa bate de 1200 de ori pe minut.
Consumul mare de energie este asigurat prin hrănirea cu nectarul dulce din flori, în mai
mullte reprize zilnice, ocazii în care se realizează procesul de polenizare. Pe timpul nopții,
păsările colibri sunt capabile să-și reducă bătăile inimii, până la 50-180 pe minut, intrând într-un
fel de stare de hibernare, în care consumul de energie este minim.
Păsările colibri sunt renumite pentru coloritul exotic, care provine nu numai de la
pigmenți, ci și prin alte efecte luminoase produse de penajul acestora.
Majoritatea speciilor de colibri își construiesc cuiburile pe ramurile unor copaci tropicali,
iar unele folosesc pânza de paianjen pentru a face legături sigure. Femela depune în cuib de
obicei două ouă, iar incubația durează de la 14 până la la 23 de zile, în funcție de specie,
ambient și temperatură, îngrijirea puilor fiind asigurată doar de mamă.
Păsările colibri sunt vulnerabile când părăsesc cuibul, unele mor în primul an de viață, iar
cele care depășesc acest prag, pot trăi pâna la 10-11 ani, media de viață fiind de 3-5 ani. Sunt
deosebit de sensibile, nu trăiesc în captivitate, mor repede atunci când sunt prinse în plasă.

40
 Mănăstirea Dealu

Pentru a fi mai aproape de cer, ansamblul monahal pentru maici a fost ridicat pe culmea
unui deal din comuna Aninoasa, de unde se zărește spre sud municipiul Târgoviște, care se află
la aproximativ șase kilometri depărtare.

Din așa-numita „Vale a Voievozilor”, se ajunge la Mănăstirea Dealu pe un drum asfaltat,

sinuos și în pantă, iar după ce se trece pe sub un portal cu clopotniță, apare în toată splendoarea
Biserica Sfântul Nicolae, care a fost construită de către Radu cel Mare (1495-1508) pe locul unei
unei biserici din timpul domniei lui Mircea cel Bătrân (1386-1418).

Biserica mănăstirii se remarcă prin sobrietate clasică, având ziduri din cărămidă placate
cu piatră, care au fost decorate în două registre separate de un brâu median. Edificiul are

41
proporții zvelte (8 m lățime, 21,20 m lungime, 24 m înălțime până la acoperiș), un alt element de
noutate fiind conceperea pentru prima oară a celor două turle pe traveea de răsărit a pronaosului
prelungit, pe lângă tradiționala turlă pe naos, inovație care va fi preluată de bisericile de la
Tutana, Brebu și Gura Motrului.
Pictura originală a lăcașului de rugăciune a fost realizată în 1515 de către meșterul
Dobromir din Târgoviște în colaborare cu Jitian și Stanciu, însă nu s-a păstrat, fiind repictată în
1985 de către arhimandritul Sofian Boghiu.

Această veche ctitorie domnească din patrimoniul cultural românesc a fost sursă de
inspirație pentru domnitorul Neagoe Basarab (1512-1521), atunci când a construit Biserica
Episcopală din Curtea de Argeș, împodobită cu o încărcătură ornamentală mai bogată,
caracteristică stilului baroc, care a contribuit la celebritatea sa în rândul credincioșilor.

42
 Din punct de vedere arhitectural, Biserica Mănăstirii Argeșului este alcătuită dintr-un
pronaos larg, contopit cu naosul, unde se află cei 12 stâlpi interiori (simbolizându-i pe cei 12
apostoli) care susțin o turlă pe mijloc și două turnulețe laterale. În fața intrării se află un
agheasmatar deschis a cărui cupolă se sprijină pe patru coloane din marmură.
Mănăstirea Dealu rămâne în istorie ca importantă necropolă domnească, dar și prin
tipărirea primei cărți din Țara Românească, devenind în acele vremuri cel de-al patrulea centru
european de scriere în chirilică, prin patronajul voievodului Radu cel Mare și efortul deosebit al
călugărului cărturar Macarie.
În Biserica Mănăstirii Dealu se află mormântul lui Radu cel Mare și racla cu capul lui
Mihai Viteazul, voievodul unificator al celor trei state medievale care formează România de
astăzi: Țara Românească, Transilvania și Moldova.

Anul 1600 rămâne un reper în istoria românilor, fiind anul în care Mihai Viteazul a
devenit „Domn al Țării Românești și Ardealului și a toată Țara Moldovei”. Din păcate, este și
anul sfârșitului domniei sale, având ca dușmani nu numai pe nobilii maghiari din Transilvania,
înţeleşi cu generalul Basta, ci și inamici poloni.

43
 La 18 septembrie 1600, Mihai Viteazul a fost înfrânt de generalul Basta în bătălia de la
Mirăslău, situația fiind agravată de ocuparea Moldovei de către trupele polone.
Forțat să ia calea pribegiei, Mihai a ajuns la Viena pe 2 ianurie 1601, unde a fost primit
de arhiducele Matthias, care l-a ajutat să ia legătura cu Rudollf al II-lea, voievodul ajungând pe
23 februarie 1601 la Curtea Imperială de la Praga. Împăratul acceptă să-l sprijine pe Mihai, cu
condiția să-l ajute pe generalul Basta ca să-l înlăture pe Sigismund Báthory , devenit între timp
noul principe al Transilvaniei.
Împreună cu generalul Basta, Mihai îl învinge pe Sigismund în bătălia de la Guruslău (3
august 1601), apoi continuă lupta pentru a recupera Țara Românească de la Simion Movilă.
Pentru a preveni posibilitatea unei noi uniri a românilor, în dimineața zilei de 9 august
1601, atunci când Mihai se pregătea să plece din tabăra de la Turda spre Făgăraş, generalul
Basta a trimis un detașament de 300 mercenari pentru a-l aresta. Din cauză că s-a opus arestării,
Mihai a fost împușcat și înjunghiat, după care i s-a tăiat capul, trupul său rămânând dezbrăcat în
colbul taberei. Capul lui Mihai Viteazul a fost luat de comisul Radu Florescu, care l-a dus în
Muntenia și l-a înmormântat la Mănăstirea Dealu.
Pentru posteritate, Mihai Viteazul reprezintă eroul care a luptat împotriva invadatorilor, a
realizat prima unire a românilor și a ctitorit numeroase lăcașuri sfinte, ca de exemplu Mănăstirea
Mihai Vodă din Bucureşti, Mănăstirea Clococioc (sau Clocociov) de lângă Slatina (județul Olt),
bisericile de la Ocna Sibiului, Lușărdea și Cetatea Făgăraș. Numele său este purtat de 9 localități
din România, numeroase licee, colegii și instituții militare, iar chipul său a fost reprezentat în
tablouri pictate de Gheorghe Tattarescu, Theodor Aman, Mișu Popp sau Constantin Lecca.
Cititorii pasionați de istoria României se pot informa despre marele erou național din
celebra lucrare „Românii supt Mihai-Voievod Viteazul” a lui Nicolae Bălcescu.

44
 Monahismul pe plaiurile călărășene

Județul Călărași este situat în partea de sud-est a României, în bazinul hidrografic al

Dunării, având 2 municipii (Călărași, Oltenița), 3 orașe (Budești, Fundulea, Lehliu Gară), 50 de
comune și 160 de sate. Se învecinează la nord cu județul Ialomița, la est și sud-est cu județul
Constanța, la vest cu județul Giurgiu și sectorul agricol Ilfov, la sud cu Bulgaria. Fluviul
Dunărea, care delimitează teritoriul județului de la km 300 (Cernavodă) la km 450 (Gostinu), se
desparte în două brațe, Borcea și Dunărea Veche, care cuprind între ele Insula Mare a Brăilei.

Județul Călărași are o suprafață de 5 088 kilometri pătrați, iar clima este de tip temperat-
continentală, cu ierni reci şi veri călduroase, temperatura având valoarea medie anuală de circa
11,2 °C, iar cantitatea medie anuală de precipitaţii este de numai 500 mm, aflându-se sub
influenţa vânturilor de nord-est (Crivăţul), a celor de sud-est (Austrul), precum şi a celor de sud
(Băltăreţul). În extremitatea sudică a județului, se manifestă o climă specifică Luncii Dunării,
caracterizată prin veri mai răcoroase și ierni mai blânde.
Relieful județului Călărași este predominant de câmpie și luncă, cu neregularități de tip
văi de tasare (crovuri) și movile, fiind grupate în patru mari unități de șes: Câmpia Bărăganului
Mostiștei (Bărăganul Sudic), Câmpia Vlăsiei, Câmpia Burnazului și Lunca Dunării.
Din punct de vedere fitogeografic, județul Călăraşi se află la contactul a două
subzone de vegetaţie naturală – de stepă, respectiv de baltă, cu o gamă diversificată de plante.
Fauna este caracteristică zonei de stepă, la care se adaugă numeroasele specii de animale
dependente de mediul acvatic oferit de braţul Borcea, lacuri şi zăvoaie.
Din punct de vedere geologic, județul Călăraşi aparţine unităţii structurale pe care
specialiştii o numesc “platforma Moesică”, caracterizată prin etajul de şisturi cristaline, la care
se adaugă depozitele calcaroase, reprezentate prin calcare fisurate şi calcare dolomitice - situate
la adâncimi de 180 – 5530 m.
Solurile au o fertilitate ridicată, fiind constituite în principal din diferite tipuri de
cernoziomuri şi din soluri aluvionare. Suprafața agricolă de 425 798 hectare este principala
bogăție naturală a județului, în anul 2016, în această zonă a Bărăganului s-a obținut 7,25% din
producţia vegetală de grâu și secară a României și 4,8% din producţia de floarea-soarelui.
Aceste condiţii favorabile pentru practicarea agriculturii au făcut ca teritoriul județului
Călărași să fie populat încă din paleoliticul superior – perioada aurignacianului.
Referitor la atestarea vieții pe aceste meleaguri se menționează:
• Primul document datează din 23 martie 1482, în care domnitorul Basarab cel Tânăr trece în
proprietatea mănăstirii Spanțov satul cu același nume.
• Un alt document care s-a păstrat este datat la 1 iunie 1541, în care domnitorul Radu Paisie
45
declina proprietatea sertarului Borcea asupra satului Crăceni, actualul cartier Măgureni din
municipiul Călărași.
• În documentul din 1630, emis de domnitorul Leon Tomșa Vodă, este atestat Lichireștiul,
localitate situată pe locul actualului centru civic al municipiului Călărași.
• După 1699, acest habitat uman devine căpitănie de margine a Țării Românești, prin înființarea
de către domnitorul Constantin Brâncoveanu a unui steag de călăraşi ştafetari, care făceau
serviciul de curierat pe traseul Bucureşti – Constantinopol.
Cu timpul, satul Lichireşti a căpătat denumirea de "satul călăraşilor" sau Călăraşi, acest
nume fiind pomenit în harta austriacă din 1791.
Locuitorii acestei aşezări dunărene au fost supuşi la grele încercări, de la luptele de
apărare purtate împotriva invaziei otomane, evenimentele dramatice din timpul revoluţiei
conduse de Tudor Vladimirescu (1821) şi războiul ruso-turc (1828-1829), la necazurile
pricinuite de ciumă (1828 – 1830) şi de holeră (1831).
Iniţial, Călăraşiul a făcut parte din judeţul Ialomiţa, cu reşedinţa la Urziceni, iar la 18
aprilie 1833 capătă statutul de centru administrativ, având instituţii judeţene de profil
(ocârmuirea, tribunalul şi poliţia). Autorităţile locale au fost preocupate de dezvoltarea oraşului
Călăraşi, prin modernizarea uliţei centrale, construirea unei şcoli şi a altor edificii publice,
repararea bisericii afectată grav de cutremurul din 1829 etc.
În perioada 1833 – 1950, Călărașiul a fost centru administrativ al Județului Ialomița,
fiind ridicat la rangul de oraș, cu mențiunea că între anii 1852 și 1881 a purtat numele
domnitorului Barbu Știrbei. În urma reorganizării administrative naționale din 1950, Călărașiul a
devenit reședința regiunii Călărași, care s-a desființat în 1952, Călărașiul fiind transferat la
regiunea București.
În 1968, s-a trecut la o nouă organizare administrativă, Călarașiul a primit statut de municipiu
și a revenit la județul Ialomița - având reședința la Slobozia.
Călărașiul a căpătat statutul de reședință de județ în 1981, când s-a înființat județul
Călărași din jumătatea sudică a județului Ialomița de atunci și partea sud-estică a județului Ilfov.
Mai departe, sunt prezentate succint mănăstirile Radu Negru, Libertatea, Izvorul
Tămăduirii, Negoiești, Plătărești și Tăriceni.
Mănăstirea Radu Negru este situată în partea de nord a municipiului Călărași, mai
precis, în comuna Modelu, la 2 km distanță față de DN3A Calarasi-Slobozia.
Din punct de vedere istoric, această mănăstire a fost organizată în jurul bisericii fostei
parohii Radu Negru, satul fiind înființat în 1882, iar în 1896 a devenit centrul administrativ al
comunei cu același nume, care includea și satul Stoenești.
Construirea acestei biserici a fost realizată între anii 1909 -1912 de către obştea comunei
cu sprijinul perceptorului Marinache Stoenescu şi al primarului Gheorghe Ispir.
Primul preot al comunităţii a fost Enache Petrescu, prin strădania căruia la 1 septembrie
1914 capătă statutul de biserică parohială, având administraţie de sine stătătoare.
Biserica poartă hramul "Sfantul Mare Mucenic Gheorghe" (23 aprilie), iar paraclisul pe
cel al Sfântului Arhidiacon Ștefan, lăcașul de cult fiind sfinţit în ziua de 25 martie 1913 de către
arhiereul Valerian Râmniceanul.
Din punct de vedere arhitectonic, biserica a fost zidită din cărămidă pe temelie din piatră,
în stil bizantin, are formă de cruce greacă, cu pridvor deschis, cu trei turle - două mai mici pe
naos şi turla mare pe pronaos. Corpul bisericii şi turlele sunt împodobite cu un brâu roşu de
cărămidă presată.
Pictura lăcașului de cult a fost executată în stil bizantin de către pictorul Martinovici,

46
fiind apoi refăcută în 1937 de meşterul Niţă Angelescu, iar în 1969 a fost restaurată de zugravul
Vasile Olteanu.
Comuna Radu Negru a reprezentat o comunitate de oameni harnici și cu credință în
Dumnezeu, fiind slujiți de preoți venerabili, precum: Alexandru Ionescu, Dan Dumitru
Haralambie, Andrei Ţuţuianu şi Sima Jan.
În perioada 1960-1965, localitatea a fost dezafectată din cauza apei care s-a ridicat la
suprafaţa pământului, sătenii fiind nevoiți să-și mute gospodăriile în municipiul Călăraşi, în
cartierul Măgureni şi în comuna suburbană Modelu.
Biserica și crucile din cele două cimitire au rămas părăsite în mijlocul câmpului până
după 1989, când Prea Fericitul Părinte Patriarh Teoctist a vizitat așezământul și a hotărât în
şedinţa Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române din 1992 ca în acest loc, care aparţinea
jurisdicţional de Arhiepiscopia Bucureştiului, să se înfiinţeze cu personalitate juridică Mănăstirea
de călugări Radu Negru.
Mănăstirea a luat amploare odată cu înfiinţarea Episcopiei Sloboziei şi Călăraşilor în
1995, fiind sfinţită de Episcopul de atunci, Prea Sfinţitul Nifon Mihăiţă. Un sprijin deosebit a
primit din partea Prea Sfințitului Parinte Episcop Vincentiu, în vederea organizării vieţii
duhovniceşti a obştei, precum şi pentru continua refacere şi amenajare a aşezământului.
Pe parcurs, au fost construite chilii, refăcută şi pictată biserica, ansamblul monahal ce
cuprinde paraclisul ’’Sfântul Arhidiacon Ştefan’’, stăreţia, trapeza, apoi au fost construite turnul,
clopotniţa şi un gard de piatră(700m) care înconjoară mănăstirea.
Dintre odoarele de preţ ale aşezământului monahal se menționează: icoana făcătoare de
minuni a Maicii Domnului, care aştepta neputrezită în pământ de peste şapte decenii ca să fie
scoasă la lumină în 1997, precum și părți din moaştele unor sfinţi cunoscuţi, care atrag pelerini
şi închinători cu evlavie.

47
48
 Mănăstirea Sfânta Treime din județul Călărași este o mănăstire ortodoxă de maici,
situată la numai 4 kilometri spre nord de satul Coslogeni, comuna Dichiseni, pe șoseaua DN 3B,
care leagă orașul Călărași (14km) de orașul Fetești (30km), nu departe de malul brațului Borcea.
Mai este cunoscută și sub denumirea de Mănăstirea Libertatea, acest nume fiind dat după
fostul sat Libertatea, sat alcătuit din deportați, care ulterior au fost strămutați în localitățile
învecinate - Coslogeni, Roseți, Modelu și Călărași.
Biserica din satul Libertatea a fost construită în perioada 1936-1942, sub îndrumarea
preotului Nicolae Brebeanu, fiind sfințită pe 26 octombrie 1942 de către Preasfințitul Cosma
Petrovici, episcopul Dunării de Jos.
Acest lăcaș de cult a funcționat ca filială a parohiei Coslogeni până în 1976, anul când
autoritățile comuniste au strămutat locuitorii satului, biserica fiind lăsată în paragină.
În anul 2000, Episcopul Sloboziei și Călărașilor și-a dat acordul pentru înființarea
mănăstirii de maici cu hramul Sfânta Treime, biserica veche fiind reparată și pictată în frescă,
lucrările fiind teminate în 2003, iar un an mai târziu au fost construite chiliile pentru măicuțe.
În biserică sunt păstrate mai multe Sfinte Moaște, care sunt fragmente de la cei 14 000 de
copii uciși la Ierusalim din porunca lui Irod, de la Sfinții Părinți uciși de către perși în anul 650
și de la Sfinții Focsa din Odessa și Inochentie. Hramul bisericii mănăstirii este cel al vechii
biserici, și anume Sfinții Împărați Constantin și Elena.

49
50
51
 Mănăstirea Izvorul Tămăduirii din satul Coslogeni, comuna Dichiseni, a fost înființată
în anul 2003, fiind renumită prin „Crucea de leac”, o cruce de lemn care datează din secolul al
XVII-lea. Se spune că această cruce a crescut singură din pământ și că are puteri miraculoase,
care s-au manifestat pe parcursul timpului prin vindecări miraculoase, în special la marile
pelerinaje de sărbătoarea Izvorul Tămăduirii (prima zi de vineri de după Paști).
Crucea a fost pusă deasupra unui izvor cu proprietăți tămăduitoare, care acum este
captat într-o fântână situată alături. Măsurătorile bioenergetice efectuate asupra crucii relevă un
nivel energetic foarte ridicat, cu mult mai înalt decât acela al bioenergoterapeuților.
În anul 2007, a fost ridicată o biserică din lemn, în stil maramureşean, avînd înălțimea
de 26 metri, ctitorie a lui Ştefan Poenaru, membru în Adunarea Eparhială a Sloboziei şi
Călăraşilor. Pictura bisericii a fost realizată de către Marian Nan.

52
53
 Mănăstirea Negoiești este situată în satul Negoești din comuna Șoldanu, la 20 de km de
Olteniţa, ansamblul monahal fiind format din biserica cu hramul Sfinților Arhangheli Mihail și
Gavril, ruinele chiliilor și zidul de incintă.
Acest așezământ monahal a avut parte de o istorie zbuciumată, fiind afectată de ploi și
cutremure, dar și de atacurile turcilor, mai ales după ce a fost închinată Muntelui Athos. Odată cu
secularizarea averilor mănăstirești din vremea lui Alexandru Ioan Cuza (1863), mănăstirea este
desființată, rămânând la rangul de biserică mireană cu hramul Sfinții Voievozi, iar călugării
pleacă la mănăstirile Căldăruşani și Snagov. În locul egumenilor şi călugărilor rămâne să
păstorească un preot în persoana lui Damaschin care oficia slujbele religioase în biserică.
Referitor la alte evenimente marcante din istoria bisericii Mănăstirii Negoiești, se
menționează că a fost construită între anii 1647-1649, a fost ctitorită de Matei Basarab și soția sa
Elena, a suferit numeroase degradări și distrugeri, fiind reparată în anii 1777 și 1850.
Biserica este impunătoare, având o înălţime de 31 de metri, lungime de 18 metri şi o
lăţime de peste 7 metri. Zidurile sunt din piatră şi cărămidă, au o grosime de peste 1 metru, în
unele locuri ajungând să depăşească 2,5 metri. Interiorul bisericii este de forma unui patrulater
neregulat, iar pardoseala era din cărămidă. Turla bisericii a fost realizată din cărămidă și lemn,
iar clopotniţa bisericii a fost construită din zid şi acoperită cu şindrilă. Se spune că în anul 1680,
la prima invazie a turcilor asupra mănăstirii, clopotul din clopotniţă a fost luat de aceştia.
Mănăstirea a fost distrusă de turci la mijlocul secolului al XVIII-lea având acum
încăperile egumeneşti şi zidul împrejmuitor într-o ruină totală. Biserica a fost zugrăvită în
interior în perioada 1850-1854, dar din cauza unor acoperişuri sparte, o parte din apa rezultată
din precipitații s-a scurs pe pereţi afectând aproape în întregime o parte din ziduri. Picturile
remediate în această perioadă au fost făcute pe zidurile albe care mai păstrau în unele locuri
urmele vechilor picturi distruse de turci şi acoperite cu var.
În istoria Mănăstirii Negoieşti se pot distinge 3 etape:
• O perioadă liniştită între anii 1649-1718, când mănăstirea a primit bunuri şi moşii, fiind printre
cele mai bogate din Ţara Românească.
• O perioadă tumultuoasă între anii 1719-1823, când atacurile turcilor se înteţesc, iar mănăstirea
ajunge în stadiu grav de deteriorare.
• O perioadă de redresare între anii 1823-1874, când mănăstirea revine la farmecul de altădată,
prin refacerea bisericii şi a încăperilor egumeneşti, răstimp în care ea primeşte şi alte destinaţii
decât cea iniţială de aşezământ monahal. În anul 1864, biserica trece printr-un proces amplu de
restaurare, condus de arhitectul Schlater. Interiorul bisericii a fost pictat de Constantin Lecca, iar
catapeteasma a fost sculptată de Constantin Babic. Ca urmare a ajutoarelor primite între anii
1868 și 1874, biserica din Negoieşti era cotată ca una din cele mai dotate şi căutate biserici din
fosta plasă Olteniţa a judeţului Ilfov.
• În perioada 2004 - 2010, ansamblul mănăstiresc a fost declarat monument istoric, fiind inclus
pe lista monumentelor istorice din judeţul Călăraşi, ca monument arhitectonic de importanță
națională.
Pentru spiritualitatea românească, complexul medieval de la Negoiești reprezintă o filă de
istorie și religie, care este transmisă generațiilor viitoare pentru a reflecta la viețile celor care au
trăit pe meleagurile călărășene. Trebuie apreciat orice efort material și financiar făcut de
autorități pentru a prezerva întregul ansamblu monahal, care include biserica mănăstirii, casa
domnească, chiliile, clopotnița, plus zidurile din jur.

54
55
 Mănăstirea Plătăreşti se află în comuna cu același nume din județul Călărași, la mică
distanță de București. Este unul dintre cele mai frumoase ansambluri de arhitectură muntenească
din secolul al XVII-lea, care include: biserica, chiliile, casa domnească și zidul de împrejmuire.
Biserica mănăstirii a fost construită între 1642 și 1646 de către domnul Țării Românești,
Matei Basarab (1632-1654), ca mulţumire faţă de Sfântul Mercurie, care i-a apărut în vis și l-a
îmbărbătat pentru a câștiga lupta de la Nenișori (1639) împotriva domnului Moldovei, Vasile
Lupu (1634-1653), așa cum povestește arhidiaconul creştin, de orgine arabă, Paul de Alep.
După unii istorici, Biserica Sfântul Mucenic Mercurie a fost construită de Matei Basarab
în amintirea unei lupte din 1632, cu tătarii, veniți să-l ajute pe Radu Ilias, pretendent la domnie.
În pisania bisericii, săpată în piatră deasupra ușii de la intrare, se menționează
“Cu buna vrerea lui Dumnezeu ridicatu-au această sântă și dumnezeiască mănăstire din temelie
luminatul Domn Io Matei Basarab Voievod și doamna Elina întru lauda Sfântului slăvit și mare
mucenic Mercurie ca să fie pomenit întru veci de veacu la răpaosul sufletelor, întru odihna
drepților nesfarșită. Ispravnic au fost Pan Albu cluceriu; după moartea lui fost-au tatăl lui pan
Mitrea pitariul; igumen Vasile, aprilie 3 vleat 7154 (1646), pisal Pop Gheorghe”.
Biserica mănăstirii se află în centrul ansamblului monahal, având pronaosul împărțit în
două printr-un arc longitudinal, naosul este trefelat, zidurile au o grosime de aproximativ un
metru, iar dimensiunile bisericii sunt 19,7 m lungime si 10,2 m lățime, la absidele naosului.
Configurația pilaștrilor cu fețele laterale în retrageri succesive, în plane radiale, nu
paralele, a permis reconstituirea formei turlei inițiale, despre care nu s-a găsit nici un iconografic
sau descriptiv. Invelitoarea ,cât și șarpanta a fost refăcută din olane.
Mănăstirea Plătărești a fost înzestrată de domnitorul Matei Basarab și de boieri cu moșii,
pădure și familii de robi, însă a fost devastată de-a lungul timpului de către turci și tătari.
La sfârșitul secolului al XVIII-lea, clădirile mănăstirii au fost ocupate de către trupele austriece
și apoi de trupele ruse angajate în luptele cu turcii.
La începutul secolului al XIX-lea, mănăstirea a ajuns într-o stare avansată de degradare,
biserica fiind lipsită de turle (căzute la cutremurul din 1802), iar acoperișul de șindrilă și chiliile
aveau nevoie de reparații capitale.
În anul 1836, mănăstirea a fost preluată de Departamentul Credinței, care o transformă în
închisoare pentru femei, stare care a durat până în1844, când a trecut sub autoritatea Mitropoliei
Ungro-Vlahiei, iar după secularizarea averilor mănăstirești din 1863, a fost transferată statului ,
funcționând doar ca biserică de parohie.
În continuare, sunt prezentate succint alte informații despre Mănăstirea Plătărești:
• În timpul Primului Război Mondial, biserica mănăstirii a fost transformată în depozit de
alimente, trupele de ocupație germane și bulgare distrugând o mare parte din bunuri.
• În perioada interbelică au fost executate lucrări de consolidare în urma unui recent cutremur și
56
de modificare a ferestrelor.
• În anul 1930, patriarhul Miron Cristea redeschide mănăstirea, unde înființează atelierele de
lumânări ale Patriarhiei.
• În perioada 1960-1996, mănăstirea a fost transformată în spital de boli nervoase, doar biserica
rămânând ca lăcaș de cult, fiind separată de restul ansamblului printr-un gard din plăci din beton.
• În anul 2000 a căpătat statutul de mănăstire de maici, în 2004 a devenit mănăstire de călugări,
iar în 2009 a redevenit mănăstire de maici.
Încă din anul 1985, a început studiul istoric și proiectul de restaurare a bisericii de către
o echipă a Ministerului Culturii condusă de arhitectul Mihai Opreanu, în perioada 1991-1997
fiind executate lucrări de cosolidare, de înlocuire a celor două turnuri oarbe cu o turlă înaltă de
18 metri, de revenire la aspectul exterior cu cărămidă aparentă renunțându-se la straturile de
tencuială, de restaurare a picturii din pronaos și catapeteasmă etc.
Până astăzi, la Mănăstirea Plătărăști, s-a păstrat porunca de ctitor a lui Matei Basarab:
“Ca cei ce vor cârciumi și se vor vinde mănăstirea și vor călca acest hrisov să fie blestemați.
Blestem.. cu mâna noastră am iscălit și pecetea cea mare a țării noastre a o lega spre poruncă”.

57
58
 Mănăstirea Tăriceni are hramul Sfântul Mare Ierarh Nicolae, fiind situată în satul
Tăriceni, comuna Frăsinet, la 18 km de orașul Lehliu și la 15 km de Autostrada Soarelui.
Accesul la mănăstire se face din Sărulești, localitate situată lângă Autostrada Soarelui, DJ303
spre SE până la Tăriceni.
În anul 1828, negustorul grec Hristofor Guva a construit la Tăriceni o biserică, care a fost
închinată Sfântului Munte Athos. Cu timpul, biserica a fost transformată în mănăstire de către
egumeni greci și români din Parohia Odaia Vlădichii (azi Sultana).
Biserica a fost construită într-un loc mai ridicat, are formă dretunghiulară și un plan
mononavat, fiind compusă inițial din pridvor, pronaos, naos și altar, apoi s-au adăugat tinda cu
două coloane simple și două ferestre laterale. Pronaosul este boltit cu o calotă susținută lateral de
arce puternice semicilindrice longitudinale. În interior există câteva icoane aduse de la Sfântul
Munte Athos, iar la intrarea în biserică se păstrează pictura originală, icoanele dintr-o parte și din
cealaltă a ușii fiind realizate de un pictor grec. În fața bisericii se află clopotnița modestă și toaca
ce se bat cu prilejul fiecărei slujbe. Referitor la exteriorul bisericii, se remarcă forma perfect
hexagonală a tamburului turlei.
Pe un deal din vecinatatea bisericii se află o troiță din 1850, cu suprafața de aproximativ
15 metri pătrați și forma unui paraclis, fiind închinată Sfintei Mucenițe Filofteia. Se spune că
troița a adăpostit moaștele Sfintei Paraschiva, în timpul trecerii acestora prin aceste locuri.
Mănăstirea a fost desființată odată cu secularizarea lui A.I. Cuza, iar biserica a rămas în
grija locuitorilor satului până în 1970-1971, când aceștia au fost strămutați de regimul comunist.
În anul 2001, episcopul Damaschin Coravu, redeschide vechea biserică a satului Tăriceni,
aflată într-o stare deplorabilă, pe care a transformat-o în Schit de călugări. Starețul acestui schit a
fost Zosima Alecu, iar după moartea acestuia în 2007, a fost transformat în mănăstire de maici,
având ca stareță pe Sebastiana Gâtlan.
În prezent, satul Tăriceni mai are în componență doar cateva case care mai sunt în
picioare, și Biserica mănăstirii cu gospodăriile aferente acesteia.

59
60
 Pledoarie pentru un calendar creștin unitar

În clipe de reflecție religioasă, este firească întrebarea retorică: proiectul de realizare a

unui calendar creștin unitar pentru sărbătorile religioase este benefic pentru credincioși în
contextul vremurilor actuale? Răspunsul este afirmativ, având în vedere că ortodoxia și
catolicismul au în comun credința în Sfânta Treime(Tătăl, Fiul, Sfântul Duh), având Sfânta Scriptură
(Biblia) ca sursă de revelație divină.
Evident, acest demers nu afectează libertatea de manifestare religioasă, dimpotrivă creează
premisele pentru unitate în diversitate, armonie și respect.
Factorii de decizie ai Bisericii Ortodoxe și Bisericii Catolice se pot așeza la masa
negocierilor pentru a găsi varianta optimă a calendarului religios, în conformitate cu normele
creștinismului.
De exemplu,în fiecare an, toți creștinii pot sărbători Paștele în duminica imediat următoare a
primei luni pline după echinocțiul de primăvară, Sfânta Lumină fiind adusă de la Ierusalim
sâmbătă seara și distribuită fiecărei parohii.
Apreciez inițiativa Bisericii Ortrodoxe Române de a promova ideea stabilirii unei date
comune pentru Paște la ortodocși și catolici.
Pentru posteritate, este sugestivă afirmația din anul 1150 a egumenului mănăstirii italiene
de la Monte Casino, Bruno de Segni: „Credem cu tărie că, în ciuda tuturor diferențelor de tradiție și de
obiceiuri, între Biserici poate exista o singură familie legată indisolubil de capul ei, Iisus Hristos, după
care prin credința în El formează și Biserica un singur trup”.
În continuare sunt prezentate sintetic informații despre modul cum s-a ajuns la date diferite
pentru aceeași sărbătoare în calendarele creștin-ortodox și creștin catolic.
În primele secole ale erei noastre, biserica folosea calendarul iulian, care a fost introdus
de Iulius Cezar la 1 ianuarie 45 î.Hr., în Rusia modernă se numește de obicei stilul vechi.
Acest calendar a fost folosit destul de mult timp, însă, s-a dovedit că în timp apar
diferențe tot mai mari între datele calendarului iulian și datele astronomice - o zi în plus se
acumulează la fiecare 128 de ani. S-a ajuns astfel ca sărbătorirea Crăciunului, care inițial a
coincis cu solstițiul de iarnă, să ajungă treptat spre primăvară.
Pentru a depăși această situație, în anul 1582, calendarul iulian din țările catolice a fost
înlocuit cu calendarul gregorian printr-un decret al Papei Grigore al XIII-lea.
În anul 1583, Grigore al XIII-lea a trimis o ambasadă Patriarhului Ieremia al II-lea al
Constantinopolului cu propunerea de a trece la un nou calendar, însă propunerea a fost respinsă
ca neconformă cu regulile canonice de sărbătorire a Paștelui.
Calendarul gregorian a fost adoptat inițial de către bisericile occidentale, cele ortodoxe
au folosit propriul lor calendar, până în 1923, când, la un congres ținut la Constantinopole,
majoritatea bisericilor ortodoxe, inclusiv cea română, au abandonat calendarul iulian, trecând la
cel gregorian, data Crăciunului fiind acceași cu cea din occidentul catolic, dar nu și data
Paștilor, care se calculează în continuare diferit.
Țările protestante au abandonat calendarul iulian treptat, în secolele XVII-XVIII, ultimele
fiind Marea Britanie (1752) şi Suedia.
În Rusia, calendarul gregorian a fost introdus printr-un decret al Consiliului Comisarilor
Poporului, semnat de V. I. Lenin la 26 ianuarie 1918. Alte țări care au adoptat calendarul
gregorian au fost Grecia(în 1924), Turcia(în 1926) și Egiptul (în 1928), iar în Regatul
României calendarul pe stil nou a fost introdus în anul 1919 de către guvernul condus de Ion I. C.
Brătianu, astfel că data de 1 aprilie 1919 a devenit data de 14 aprilie 1919.

61
 Dintre țările care nu au trecut la calendarul Gregorian se menționează Etiopia, Thailanda
și Coreea de Nord (unde, din 8 iulie 1997, a fost adoptată o nouă „Juche reckoning”, al cărei
început este 1912 - anul nașterii lui Kim Il Sung).
Pentru înțelegerea pe deplin a diversificării tradițiilor creștine sunt utile informații
sintetice din istoria creștinismului, care reprezintă o religie larg răspândită în Europa, partea
centrală şi de sud a continentului african, America de Nord şi America de Sud, Australia, şi mai
puţin în Asia, Oceania şi partea de nord a Africii.
Alături de iudaism şi islamism, creştinismul este o religie monoteistă centrată în jurul lui
Dumnezeu trivalent, înţeles ca Sfânta Treime – Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh.
Etimologia cuvântului creştin vine din „christianus”, derivat de la Hristos, „Cel Uns”,
Mesia şi Fiul lui Dumnezeu, preluat în greacă prin Christós, care la origine este traducerea din
ebraică a cuvântului Mashiach. Creştinismul s-a dezvoltat împrenă cu iudaismul şi islamismul,
religii monoteiste pe care le îmbogăţeşte cu mărturia Noului Testament.
Pentru ca o persoană să treacă la creştinism, trebuia să respecte două acte rituale : botezul
şi euharistia (împărtăşania).
Învăţăturile creştinismului sunt cuprinse în Biblie sau cartea Sfintei Scripturi, care
cuprinde două părţi : Vechiul Testament şi Noul Testament. Vechiul Testament, scris în limba
ebraică, prezintă Geneza sau Facerea Lumii de către Dumnezeu, căderea în păcat a primilor
oameni, Adam şi Eva, formarea poporului Israel, precum şi informaţii esenţiale despre profeţi şi
profeţii.
Textul mai include şi psalmii – o culegere de rugăciuni şi imnuri străvechi de proslăvire a
Domnului, Pildele lui Solomon, Cântarea Cântărilor, Cartea lui Iov etc.
Vechiul Testament a promovat un sistem etic riguros, care a rezistat timpului, exprimat
sintetic în Decalog sau Cele zece porunci, pe care Moise le-a primit de la Dumnezeu, pe muntele
Sinai, înscrise pe două table de piatră.
Noul Testament descrie tulburătoarea viaţă a lui Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, trimis
pe pământ să arate oamenilor calea cea dreaptă şi să ispăşească păcatele acestora prin sacrificiul
pe cruce a propriei sale vieţi. Tot aici sunt prezentate Epistolele (Cuvântul lui Dumnezeu către
primii creştini), precum şi Apocalipsa , o carte cu profeţii despre sfârşitul lumii.
Învăţătura Mântuitorului poartă numele de Evanghelie, cuvânt care provine din limba
greacă şi înseamnă „vestea cea bună”.
În Biblie, Iisus Hristos apare în dublă ipostază – divină şi umană – adevăr confirmat de
moartea sa pe cruce, urmată de învierea şi înălţarea sa la cer. Fidelitatea faţă de esenţa
creştinismului primordial este esenţială pentru credincioşi, în ciuda modificărilor pe care le-a
căpătat de-a lungul timpului în confruntarea de idei. Cele trei mărturisiri de credinţă ale
creştinilor, care explică dogmele de bază comune tuturor tendinţelor şi confesiunilor apărute,
sunt următoarele: simbolul apostolic (anul 50), simbolul niceno-constantinopolitan, stabilit prin
sinoadele ecumenice de la Niceea(325) şi Constantinopol(381), simbolul atanasian(dată incertă,
sec.IV-VIII).
Chiar dacă Iisus Hristos s-a născut şi a trăit în Palestina, mesajul său este universal, fiind
răspândit în toată lumea de către apostoli, şi, în general, de către adepţii care au propovăduit
credinţa creştină dincolo de Ierusalim.
Primul martir al credinţei în Hristos a fost Ştefan, ucis cu pietre de către evrei. Un rol
important l-au avut apostolii Petru şi Pavel, care au pus bazele unor comunităţi de creştini, nu
numai printre evrei, ci şi printre greci şi romani.
Dintre cei zece apostoli doar Ioan nu a sfârşit ca martir. Pe când era exilat în insula

62
greacă Pattmos i s-a arătat Domnul şi i-a zis: „Eu sunt Alfa şi Omega, Cel dintâi şi Cel de pe
urmă. Scrie carte despre tot ce vezi şi trimite-o bisericilor…” Timp de aproape 300 de ani,
adepţii creştinismului au trebuit să îndure persecuţiile din partea statului roman dar şi dramele
interne provocate de erezii.
Soldaţii şi aristocraţia romană erau loiale Cezarului şi nu acceptau noua ordine a lui
Hristos, care refuza sacrificiile pe altare în numele unor idoli şi milita pentru egalitatea socială.
Împăratul Nero este unul dintre cei mai cruzi persecutori, care a răspândit vestea că
incendierea Romei este datorată creştinilor, pentru ca aceştia sa fie ucişi în amfiteatrele romane.
În aceste condiţii, creştinii au trecut la o viaţă clandestină, mutându-şi în catacombele romane
reuniunile conduse cu înţelepciune de episcopi.
Soarta creştinismului s-a schimbat în anul 312, când Constantin cel Mare, fiul nelegitim
al generalului Constantin Chlorus şi al unei credincioase orientale cu numele Elena, a trecut la
creştinism, acordând libertate noii religii prin Edictul de la Milano. Din ordinul său are loc la
Niceea primul Conciliu al Bisericii creştine, având ca scop combaterea arianismului.
După anul 394, când împăratul Theodosius declară creştinismul singura religie oficială,
templele sunt transformate în biserici, Jocurile olimpice sunt suspendate, pentru ca, în anul 529,
şcoala de filosofie din Atena să fie închisă din ordinul lui Iustinian. Se instaurează astfel, epoca
de aur a Părinţilor Bisericii, care au început interpretarea Evangheliilor, cel mai important dintre
ei fiind Augustin (354-430). În ierarhia bisericească, dintre episcopii care deţin rangul suprem, se
detaşează cel al Romei, care devine Papă, fiind considerat succesor al apostolului Petru, aspect
deloc de neglijat pentru a câştiga autoritate asupra lumii creştine.
Alte repere importante ale lumii antice sunt: căderea Imperiului Roman de Apus în
anul 476, când ultimul împărat roman Romulus Augustulus este detronat de generalul barbar
Odoacru, care şi-a luat titlul de rege al Romei, influenţa islamică din sec. VIII-XI în bazinul
mediteranean, separarea creştinismului, în anul 1054, în catolicism (biserica apuseană) şi
ortodoxism (biserica răsăriteană), sub conducerea papei, respectiv a patriarhului de la
Constantinopol, sfârşitul Imperiului Roman de Răsărit, cunoscut şi sub numele de Bizanţ, prin
cucerirea Constantinopolului, în anul 1453, de către Mohamed al II-lea.
Istoria medievală este o perioadă tulbure din viaţa popoarelor, marcată de evenimente
militare cu profunde rezonanţe politice, precum : războiul de o sută de ani (1337-1453) dintre
Anglia şi Franţa (unde s-a remarcat curajul deosebit al luptătoarei Jeanne d’Arc), mişcarea de
eliberare din Spania de sub ocupaţia arabă (cunoscută sub numele de Reconquista), lupta
împotriva invaziilor mongole din Europa şi Asia, cruciadele desfăşurate sub lozinca „războiul
sfânt”, pentru eliberarea Ierusalimului şi a „Sfântului Mormânt” de sub ocupaţie păgână, lupta de
eliberare a italienilor de sub tutela monarhilor germani, lupta antiotomană.
Transformări deosebit de importante în evoluţia culturii şi civilizaţiei s-au produs în
Renaştere. Termenul de Renaştere (fr. renaissance, it. rinascimento) derivă din verbul a renaşte şi
reprezintă o mişcare ideologică şi culturală din sec. XIV-XVI (Italia), sec. XVI (Franţa,
Germania, Ţările de Jos), a doua jumătate a sec. al XVI-lea şi începutul sec. al XVII-lea (Anglia,
Spania), sec. XVI, XVII şi sec. al XVIII-lea (Ţările Române), caracterizată prin respectul faţă de
om (umanism), reactualizarea valorilor antichităţii, reforma religioasă, progres economic,
descoperiri geografice, apariţia capitalului industrial şi bancar, dezvoltarea oraşelor etc.
În sânul bisericii din vest a apărut Reforma – o stare de spirit reformatoare manifestată
printr-o mişcare ideologică cu un pronunţat caracter revendicativ, în diverse forme:
- lutheranismul, promovat în prima jumătate a sec. al XVI-lea, în Germania, de Martin Luther,
care s-a ridicat împotriva vânzării de indulgenţe şi a susţinut o nouă doctrină religioasă,

63
bazată pe mântuirea prin credinţă, simplificarea cultului catolic şi libertatea credincioşilor de
a interpreta Biblia;
- calvinismul, învăţătură propagată la mijlocul sec. al XVI-lea, la Geneva, de Jean Calvin, care se
pronunţă pentru o biserică simplă, fără ritualuri fastuoase şi îndeamnă pe credincioşi să caute
izbăvirea într-o viaţă activă şi morală;
-anglicanismul, a fost impus în Anglia de Henric al VIII-lea, Tudor, între anii 1531-1534, care,
după ce a luat o serie de măsuri pentru restrângerea influenţei papalităţii, s-a proclamat şeful
suprem al bisericii engleze, căreia i-a secularizat o parte din avere ;
-reforma catolică (contrareforma) a fost iniţiată de papalitate cu sprijinul dinastiei de Habsburg
(Spania) pentru o înnoire a Bisericii Catolice.
Este perioada în care au apărut noi ordine monahale, dintre care ordinul călugărilor
iezuiţi, înfiinţat în 1540 de către cavalerul spaniol Ignaţiu de Loloya, a devenit foarte puternic.
Inchiziţia organizată de iezuiţi ca tribunal al Sfântului Oficiu a înăsprit represiunea prin arderea
pe rug a necredincioşilor. Preocupaţi de educaţie, iezuiţii au înfiinţat colegii şi au trimis
misionari în toată lumea pentru promovarea religiei catolice.
Cu toate eforturile papilor, autoritatea acestora a cedat din putere monarhiei absolute,
care se impune chiar şi în ţări catolice (Franţa, Spania). În cele din urmă, un conciliu ecumenic
organizat la Trento, în Italia, a impus o disciplină severă clerului catolic şi a hotărât transmiterea
credinţei prin catehism sau predică.
În concluzie, cele două mari religii, catolicismul și ortodoxismul, au apărut în perioade diferite
ale istoriei umanității, precum și în zone geografice diferite, mai precis, catolicismul a apărut la Roma
încă din secolul al II-lea, iar Ortodoxia a apărut în secolul al IV-lea, în cadrul Imperiului Roman de
Răsărit (Bizanț), fiind influențată de tradițiile creștine ale orașului Alexandria și de gânditori creștini
greci.
În anul 1054, disputa dintre cardinalul Humbert şi patriarhul ecumenic Mihail Cerularie
pe teme cultice şi de jurisdicţie dintre latini şi greci a împărţit lumea creştină, ruptura dintre
Răsărit şi Apus adâncindu-se prin trecerea timpului. Incidentul din 1054 a fost reparat formal în
anul 1965, printr-o Declaraţie comună, făcută public simultan la Roma şi Constantinopol de
către papa Paul al VI-lea şi de către patriarhul ecumenic Athenagora, care au ridicat sentinţele de
excomunicare.
Marea Schismă - adică procesul de separare canonică și întrerupere a comuniunii liturgice dintre
Bisericile patriarhiilor de la Constantinopol, Alexandria, Antiohia și Ierusalim (Biserica Ortodoxă de
acum) și Biserica Romei (Biserica Romano-Catolică) – a început acum un mileniu și a fost finalizată în
anul 1054, ortodocşii adoptând ritul bizantin şi celebrarea liturghiei Sfântului Ioan Gură de Aur, în timp
ce catolicii au continuat cu ritualul latin şi liturghia Sfântului Grigore cel Mare.
Alte diferențe între ortodoxie și catolicism:
• Spre deosebire de creștin-ortodocși, care consideră că omul nu este suficient de capabil pentru a-l
vedea pe Dumnezeu, catolicii cred că, prin intermediul Duhului Sfânt, îl pot vedea odată pe Dumnezeu.
Mai mult, Dumnezeu este la ortodocși principala sursă din care provin Fiul şi Duhul Sfânt, doctrină care
este în concordanţă cu tradiţia apostolică, iar catolicii consideră că Duhul Sfânt provine de la Dumnezeu
Tatăl şi de la Fiul.
• Ortodocșii fac semnul crucii cu trei degete unite, mai întâi la frunte (în numele Tatălui), apoi la
dreapta (în numele Fiului), la stânga ( în numele Duhului Sfânt) și apoi spre pământ ( Amin), în schimb,
catolicii țin palma deschisă și fac semnul crucii de la stânga la dreapta. La ortodocși, semnul crucii
vine de la Dumnezeu care binecuvântează omul, iar la catolici, semnul crucii vine de la omul care se
adresează lui Dumnezeu.

64
 • Referitor la „păcatul originar, ortodoxismul susţine că Iisus Hristos a fost răstignit pentru a
răscumpăra păcatul lui Adam şi al Evei (care a fost transmis oamenilor), iar catolicismul consideră că
păcatul originar semnifică faptul că Dumnezeu l-a pedepsit o singură dată pe om, prin Adam, pentru
păcatul strămoşesc după ce a gustat din fructul cunoașterii, făcându-l muritor şi izgonindu-l din Rai.
• Spre deosebire de ortodoxie, unde bisericile au o arhitectură mai sobră și mai simplă, pereții și
tavanele având o gamă diversificată de fresce (picturi murale), la catolicism există multe biserici și
catedrale grandioase, care afișează o arhitectură impunătoare și decorații bogate, având o tradiție bogată
în arta sacră, cum ar fi picturile, sculpturile și vitraliile.
• Referitor la icoane, la ortodocşi acestea imortalizează spiritualitatea şi ascentismul, personajele
au chipul prelung şi trist, în schimb la icoanele catolice chipurile arată mai uman, culorile sunt
mult mai vii. Catolicii adoră statuile și sfinții, deși una din Cele zece porunci este: „Să nu-ți faci
chip cioplit a nimic din ceea ce este pe firmament, nici la ceea ce este pe pământ, nici la ceea ce
este în ape, să nu te pleci în fața lor și să nu li te închini”.
• În ortodoxie, liderul spiritual al bisericii este Patriarhul (ales de către Sinodul Patriarhal), care nu are
putere absolută, cele mai importante decizii fiind luate împreună cu episcopii. În schimb, catolicismul
are o ierarhie bine definită, cu cardinali, episcopi și preoți, cea mai înaltă funcție este deținută de Papă,
care este considerat reprezentantul lui Dumnezeu pe Pământ, deciziile acestuia fiind infailibile și
obligatorii.
• Spre deosebire de ținuta somptuoasă a preoților ortodocși, veșmintele liturgice ale preoților
catolici sunt sobre, întotdeauna de culoare albă, uneori decorate și cu alte culori liturgice.
• Preoţii catolici nu au voie să se căsătorească, în schimb preoții ortodocși se pot căsători, cu
condiția ca evenimentul să aibă loc înainte de hirotonia acestora.
Deși s-au creat diferențe de nuanțe între religia catolică și religia ortodoxă, unitatea
creștinismului s-a păstrat, cele două mari confesiuni recunosc Sfânta Treime (Tatăl, Fiul și Sfântul
Duh) și Învierea lui Iisus Hristos, având în comun Vechiul şi Noul Testament, cultul liturgic, Sfintele
Sacramente sau Taine, cinstirea sfinţilor, sărbătorile şi tradiţiile religioase.
În prezent, Biserica Catolică a devenit în timp cea mai mare și mai influentă biserică creștină
din lume, având peste un miliard de credincioși, iar Biserica Ortodoxă are adepți mai ales în Europa de
Est și în țările din jurul Mării Mediterane.
Creştinismul a marcat istoria omenirii, nu numai prin credinţă, ci şi prin artă, lăsând
posterităţii capodopere greu de egalat.
Orice credincios se raportează la religie și prin noţiunea de ,,biserică”(din lat. basilica),
care are următoarele semnificaţii:
- lăcaş sfânt pentru practicarea cultului creştin;
- instituţie în care sunt organizaţi credincioşii creştini;
- comunitate religioasă care include adepţii aceluiaşi cult.
În funcţie de rangul pe care îl ocupă, bisericile ortodoxe pot fi de tip catedrală
(patriarhală, mitropolitană, episcopală), mănăstire, schit şi biserică parohială.
Din punct de vedere arhitectural, există următoarele variante constructive:
- forma de cruce bizantină, cu braţe egale, specifică bisericii în tradiţie bizantină;
- forma de cruce latină, având un braţ mai lung faţă de celelalte, specifică bisericii occidentale;
- planul central sau planul în formă radială, de tip cruce greacă în care predomină simetria, fiind
studiat în perioada Renaşterii;
- planul de navă (sală), având o configuraţie longitudinală în care poate fi înscrisă o cruce latină.

Bisericile sunt orientate spre răsărit, având intrarea în partea opusă. Din pridvor (spaţiu

65
acoperit în exteriorul bisericii) se intră în pronaos, care precede naosul – spaţiul principal al
bisericii, în care se desfăşoară activitatea religioasă pentru credincioşi.
Pe părţile laterale de nord şi de sud ale bisericii ortodoxe se află stranele destinate
cântăreţilor (psalţilor), iar în faţă, spre răsărit, este iconostasul (catapeteasmă), un perete cu
icoane şi uşi prin care slujitorii bisericii(preoţi şi diaconi) au acces la altar.
Unele biserici au în naos o structură suspendată - numită amvon – din care se ţineau
predicile. Naosul este acoperit cu o cupolă, care este susţinută de turlă, un element structural în
formă de cilindru prin care se captează lumina. Pe lângă cupola principală, în care este pictat
Iisus Hristos Pantocrator, majoritatea bisericilor ortodoxe au şi cupole mai mici, care acoperă
spaţii secundare.
Stilul romanic, apărut spre sfârşitul secolului al X-lea, introduce o viziune abstractă în
artă, bazată pe o schemă conceptuală prealabilă. Bisericile au bolţile în semicerc, sprijinite pe
ziduri solide, cu ferestre înguste şi pereţi acoperiţi cu picturi. Figurile umane sunt inexpresive, cu
ochii mari, ovali, atitudini rigide şi corpurile ascunse sub veşminte bogate. Pictorul nu este
preocupat să redea perspectiva, procedeul său favorit fiind stilizarea. Sculptura nu este decât o
alternativă a imaginii pictate, chiar şi statuile sunt inserate în structura arhitectonică a edificiilor.
Capitelurile sunt ornamentate cu o floră şi o faună de o mare diversitate. Alături de animalele
cunoscute se întâlnesc monştri stranii, temă obsesivă care reflectă angoasa lumii de dincolo.
În sec. al XII-lea, a apărut în Europa occidentală stilul gotic, caracterizat prin forme înalte
şi zvelte, arcuri şi bolţi ogivale, la care se adaugă un număr mare de statui şi enorme vitralii care
produc minunate efecte de lumină. Adeseori, formulele arhitectonice ale epocii sunt influenţate
de arta arabă şi bizantină.
O nouă orientare artistică are loc în Renaştere, orientare spirituală caracterizată sintetic
de Michelet şi Burckhardt prin formula „descoperirea lumii şi descoperirea omului”.
Mişcarea umanistă a pregătit naşterea capitalismului prin promovarea unei culturi
umaniste, în centrul căreia se afla omul ca subiect al libertăţii şi încrederii în forţele sale. Arta
plastică a atins apogeul prin reprezentanţii săi de seamă : Michelangelo Buonarotti, Raffaelo
Sanzio, Leonardo da Vinci etc.
În cadrul generos al umanismului, artiştii aveau o mare libertate de creaţie. Deşi în
contractele cu beneficiarii se stipulau anumite condiţii, totuşi creatorii de artă îşi permiteau
introducerea de detalii sau scene din viaţă, care dădeau originalitate operelor acestora. Au apărut
şi artişti-intelectuali, care îşi făceau ucenicia în atelierele maeştrilor, fiind capabili să utilizeze
raţionamentul matematic în găsirea unor soluţii optime de reprezentare. Prin studii de anatomie şi
psihologie, ei au reuşit să redea mişcarea şi stările afective, să pună în valoare nuanţele, relieful,
jocul de lumini şi umbre.
Mişcarea antifeudală capătă amploare deosebită în epoca luminilor (sec.XVII-XIX), când
se desfăşoară revoluţiile burgheze, când se schimbă sistemul politic şi se pun bazele culturii
moderne.
În artă, stilul baroc domină în perioada de trecere de la Renaştere la Iluminism. Apărut în
Italia, barocul se răspândeşte treptat în Europa catolică, fiind în acelaşi timp o stare de spirit
subordonată contrareformei religioase. În arhitectură, pictură şi sculptură, barocul promovează o
artă triumfală şi monumentală prin bogăţia de ornamentaţii, valorile expresive ale luminii şi
emoţia trăirilor pline de pasiune, având reprezentanţi de seamă, mai ales în Italia (Caravaggio,
Boromini, Bernini, Guarini, Pozzo), Spania (Velasquez, Zurbaran), Flandra (Rubens), Olanda
(Vermeer, Rembrandt).
Singura ţară care nu a asimilat barocul este Franţa, unde, în locul său, se conturează

66
clasicismul, care capătă în timpul lui Ludovic al XIV-lea o dezvoltare deplină. În arhitectură şi
artele plastice, reprezentanţii clasicismului francez –Poussin, Lorrain, Georges de la Tour,
Mansart, Le Vau, Le Brun- realizează o sinteză între influenţele renascentiste italiene, a celor
antice şi a tradiţiilor franceze (cărămidă policromă, piatră) la care se adaugă şi unele trăsături
baroce. Stilul clasic se remarcă prin jocul echilibrat dintre orizontale şi verticale, spre deosebire
de baroc unde predomină dinamica liniilor curbe.
Biserica română cinsteşte pe „sfântul, slăvitul şi întrutot lăudatul Apostol Andrei”, unul
dintre ucenicii Sfântului Ioan Botezătorul, care prin anii 60 a ajuns pe teritoriul Scythia
Minor(Dobrogea de azi), unde a creştinat pe strămoşii noştri, stabilindu-se într-o peşteră, pe care
a folosit-o ca adăpost şi loc de rugăciune. Peştera Sfântului Andrei se află la 3,15 km S-E de
şoseaua Constanţa–Ostrov, lângă localitatea Ioan Corvin.
După formarea poporului român, credinţa acestuia a rămas de neclintit în faţa
vicisitudinilor istoriei. Stau mărturie numeroasele biserici ridicate de domnitori după câştigarea
unor bătălii sau construite prin efort propriu de către comunităţile de credincioşi. Aşa au apărut
bijuterii arhitectonice ca: Mănăstirea Argeşului, Biserica Trei Ierarhi din Iaşi, Voroneţul,
Moldoviţa, Suceviţa, Agapia, Cozia etc.
Poate că generaţia noastră va duce la îndeplinire proiectul propus de patriarhul Teoctist
pentru realizarea Catedralei Mântuirii Neamului. Ar fi un obiectiv îndrăzneţ care s-ar adăuga
edificiilor istorice din România, ţară atractivă pentru turişti, fascinaţi nu numai de peisajul
mirific, ci şi de tradiţiile, obiceiurile şi ospitalitatea românilor, dar şi optimismul, respectul
pentru credinţă, dragostea lor de viaţă şi aspiraţia la fericire.De fapt, astfel de trăsături sunt
comune lumii civilizate şi diferenţiază fiinţa umană în cadrul biosferei instaurate pe planeta
albastră, această magnifică navă cosmică destinată să poarte omenirea în istorie.
Se poate afirma că Homo religiosus respectă binele, frumosul şi adevărul, având
sentimentul iubirii veşnice, pentru că „Dumnezeu este dragoste”. În Epistola către Corinteni,
apostolul Pavel scrie : „ Dragostea este îndelung răbdătoare,este plină de bunătate; dragostea
nu invidiază; dragostea nu se laudă, nu se umflă de mândrie, nu se portă necuviincios, nu caută
folosul său, nu se mânie, nu se gândeşte la rău, nu se bucură de nelegiuire, ci se bucură de
adevăr, acoperă totul, nădăjduieşte totul, suferă totul. Dragostea nu va pieri niciodată… Acum
dar rămân aceste trei : credinţa, nădejdea şi dragostea ; dar cea mai mare dintre ele este
dragostea”.
Este minunat că omul are capacitatea de a iubi. Dragostea este esenţa învăţăturii
creştine. Iisus a spus: „Iubeşte pe Domnul Dumnezeul tău, cu toată inima, cu tot sufletul şi cu
toată gândirea ta”. Aceasta reprezintă prima poruncă, iar cea de-a doua este: „Iubeşte pe
aproapele tău ca pe tine însuţi”.
Terra trebuie să devină planeta iubirii, a frumuseţii, a binelui, a dreptăţii, a adevărului şi
a credinţei în Dumnezeu. Faptele reprobabile să rămână o amintire urâtă a trecutului, de care
trebuie totuşi să se ţină seama, pentru a nu se mai repeta.
În speranţa că mesajul transmis a fost înţeles pe deplin, închei acest studiu despre religie
cu ultimul pasaj din Biblie : „Harul Domnului Iisus Hristos să fie cu voi cu toţi. Amin”.

67
 Povestire religioasă cu tâlc

Sfânta Scriptură este cartea fundamentală a creștinismului, religie monoteistă centrată în

jurul lui Dumnezeu trivalent, înţeles ca Sfântă Treime – Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh.
Învăţăturile creştinismului transmise prin Biblie sau cartea Sfintei Scripturi sunt grupate
în două părţi : Vechiul Testament şi Noul Testament.
Vechiul Testament, scris în limba ebraică, prezintă Geneza sau Facerea Lumii de către
Dumnezeu, căderea în păcat a primilor oameni, Adam şi Eva, formarea poporului Israel, precum
şi informaţii esenţiale despre profeţi şi profeţii. Textul mai include şi psalmii – o culegere de
rugăciuni şi imnuri străvechi de proslăvire a Domnului, Pildele lui Solomon, Cântarea Cântărilor,
Cartea lui Iov etc.
Noul Testament descrie tulburătoarea viaţă a lui Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, trimis
pe pământ să arate oamenilor calea cea dreaptă şi să ispăşească păcatele acestora prin sacrificiul
pe cruce a propriei sale vieţi. Tot aici sunt prezentate Epistolele (Cuvântul lui Dumnezeu către
primii creştini), precum şi Apocalipsa , o carte cu profeţii despre sfârşitul lumii.
Noul Testament descrie tulburătoarea viaţă a lui Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, trimis
pe pământ să arate oamenilor calea cea dreaptă şi să ispăşească păcatele acestora prin sacrificiul
pe cruce a propriei sale vieţi. Tot aici sunt prezentate Epistolele (Cuvântul lui Dumnezeu către
primii creştini), precum şi Apocalipsa , o carte cu profeţii despre sfârşitul lumii.
Învăţătura Mântuitorului poartă numele de Evanghelie, cuvânt care provine din limba
greacă şi înseamnă „vestea cea bună”.
În Biblie, Iisus Hristos apare în dublă ipostază – divină şi umană – adevăr confirmat de
moartea sa pe cruce, urmată de învierea şi înălţarea sa la cer. Fidelitatea faţă de esenţa
creştinismului primordial este esenţială pentru credincioşi, în ciuda modificărilor pe care le-a
căpătat de-a lungul timpului în confruntarea de idei.
Este fascinantă coerența teologică a Bibliei, deși însumează efortul a numeroși autori,
care au contribuit la scrierea ei de-a lungul unei perioade extrem de extinse de timp, în contexte
foarte variate. În documentarul The Bible Unearthed (Biblia dezgropată), Richard Friedman
afirmă că această operă magnifică nu este o carte, ci o întreagă bibliotecă, scrisă de-a lungul unui
mileniu, având între 100 și 150 de autori, care au reușit să prezinte un mesaj coerent.
Spre deosebire de știință, implicată în cunoaşterea Existenței prin cauze și legi, religia se
bazează pe credință, având rădăcini adânci în registrul emoțional.
Se poate afirma că religia este un element fundamental al conştiinţei omului care
marchează istoria culturii şi civilizaţiei încă de la origini, căci homo faber a fost totodată homo
ludens, sapiens şi religiosus. Altfel spus, religia a apărut odată cu omul, pentru că „ la nivelurile
cele mai arhaice ale culturii, a trăi ca fiinţă umană este în sine un act religios” (Mircea Eliade –
La Nostalgie des Origines).
În sens gnoseologic, religia reprezintă un anumit mod de a percepe existenţa prin
raportare la divinitate, componentă existenţială care este prezentă totdeauna în sufletul omului. În
lucrarea „Divinae Institutiones”, scriitorul latin Lactantius propune ca etimologie pentru
termenul de religie, verbul religare (a lega, a uni), în sensul de unire cu Dumnezeu. Deşi există o
mare diversitate istorică şi geografică a manifestărilor religioase, trăsătura comună este conferită
de sacralitate, aspiraţia la perfecţiune a omului, vector valoric opus profanului, care semnifică
degradarea fiinţei umane.

68
 Valorile eticii creștine au rezistat timpului, fiind norme veritabile de conduită în
comunitate și repere în devenirea omenirii.

Este cunoscut faptul că, în calendarul gregorian (o adaptare din 1582 a calendarului
iulian), începutul erei noastre este asociat cu naşterea persoanei lui Iisus Hristos, moment care
corespunde cu anul 1 al erei noastre sau după Hristos. Această convenție pentru stabilirea
cronologiei evenimentelor istorice nu este întâmplătoare, având în vedere rolul religiei în
evoluția culturii și civilizației.
Ca document literar, Biblia se integrează în literatura antică a Orientului Apropiat, mai
ales la textele referitoare referitoare la originea lumii și a umanității.
Referitor la mesajul transmis, este o saga a eroismului și înțelepciunii, care exprimă în
mod coerent teme eterne, fundamentale și general-umane: eliberarea unui popor, rezistența
permanentă la opresiune și lupta pentru egalitate socială. Biblia incită la reflecție asupra omului
și societății, asupra originii și devenirii umane, asupra relațiilor sociale și a destinului comun
atât de necesare supraviețuirii oricărei comunități umane.
Pentru înțelegerea pe deplin a Bibliei, trebuie aprofundată interpretarea literală a textelor,
uneori se impune și citirea printre rânduri, având în vedere că figurile de stil și chiar mesajele
subliminale modifică exprimarea firească dintre semnificant și semnificat.
Una dintre povestirile cu tâlc ale Bibliei este cea legată de Turnul Babel, care este
prezentată în Vechiul Testament.
Potrivit Genezei, urmașii lui Noe au încălcat porunca lui Dumnezeu, părăsind Munții
Ararat pentru a se stabili într-o câmpie fertilă între Tigru şi Eufrat (regiune localizată astăzi în
Siria de Est,o parte din Irak şi Turcia de Sud), formând oraşul Babilon (Babel).
Nesupunerea față de Dumnezeu s-a manifestat încă de la primii oameni, Adam și Eva,
care au fost ispitiți de Satana și au mâncat din fructul pomului cunoașterii binelui și răului din
Grădina Edenului, renunțând la nemurire și traiul fără griji.
În primul oraș construit după Potop, întreaga comunitate era unită, oamenii vorbeau
aceeași limbă, fiind conduși de regele Nimrod, cel care le-a ordonat să construiască Turnul
Babel, un monument atât de mare încât „vârful său să ajungă la cer”.
Desigur, Turnul Babel este un proiect exagerat, apărut din dorința de faimă a
conducătorului Nimrod, la care se adaugă lipsa de voință și obediența fără limite a supușilor.
În cazul despoților, puterea este o trufie, care arată cât de limitați mental sunt cei care o dețin.
Un asemenea megaproiect nu era realizat din necesități practice sau pentru a aduce slavă
lui Dumnezeu, ci era dedicat unei religii false, cu scopul de a aduce faima constructorilor lui și
zeilor în care aceștia credeau.
Pentru a pune capăt acestei tendințe la nesupunere, Dumnezeu a hotărăt să amestece
limbile oamenilor, pentru a-i despărți unii de alții și a părăsi un proiect imposibil de finalizat.
În capitolul 11 din Geneză se afirmă:
1. În vremea aceea era în tot pământul o singură limbă şi un singur grai la toţi.
2. Purcezând de la răsărit, oamenii au găsit în ţara Senaar un şes şi au descălecat acolo.
3. Apoi au zis unul către altul: Haidem să facem cărămizi şi să le ardem cu foc! Şi au folosit
cărămida în loc de piatră, iar smoala în loc de var.
4. Şi au zis iarăşi: Haidem să ne facem un oraş şi un turn al cărui vârf să ajungă la cer şi să ne
facem faimă înainte de a ne împrăştia pe faţa a tot pământul!
5. Atunci s-a pogorât Domnul să vadă cetatea şi turnul pe care-l zideau fiii oamenilor.
6. Şi a zis Domnul: Iată, toţi sunt de un neam şi o limbă au şi iată ce s-au apucat să facă şi nu se

69
vor opri de la ceea ce şi-au pus în gând să facă.
7. Haidem, dar, să ne pogorâm şi să amestecăm limbile lor, ca să nu se mai înţeleagă unul cu
altul.
8. Şi i-a împrăştiat Domnul de acolo în tot pământul şi au încetat de a mai zidi cetatea şi turnul.
9. De aceea s-a numit cetatea aceea Babilon, pentru că acolo a amestecat Domnul limbile a tot
pământul şi de acolo i-a împrăştiat Domnul pe toată faţa pământului.
De la acest eveniment biblic a luat naştere şi expresia „ca la turnul Babel“, care descrie
concis situația penibilă în care oamenii vorbesc, dar nu se pot înţelege.
Turnul Babel a fost asociat cu unele structuri cunoscute, ca de exemplu ziguratul lui
Marduk, denumit Etemenanki(casa dintre Cer şi Pămant), de origine necunoscută, care a fost
restaurat în timpul domniei lui Nabopolassar ( 625-605 î. Hr.), fondator al dinastiei caldeene, şi
a succesorului său, celebrul Nabucodonosor (605-562 î.Hr.). Etemenanki era închinat lui
Marduk (marele zeu al Babilonului), fiind legătura dintre Cer Și Pământ, dintre lumea zeilor și
lumea oamenilor.
Mai târziu, când Alexandru cel Mare (356-323 î.Hr.) şi-a stabilit capitala la Babilon, a
văzut turnul ruinat şi a dorit să-l restaureze, însă a murit la vârsta de 32 de ani, fără să-și mai
îndeplinească această dorință, uriașa structură rămânând doar o amintire pentru posteritate.
Tema Turnului Babel este ilustrată în picturile murale din Saint-Savin (Franţa), în
mozaicurile Catedralei Monreale din Sicilia (Italia), iar în ansamlul decorativ al unei încăperi din
Vatican, în tablourile pictorilor renanscentişti Bruegel cel Bătrân şi Rafael, în sculpturile care se
găsesc în Palatul Dogilor din Veneţia etc.

70
 Turnul Babel – Tablou de Bruegel cel Bătrân

Învățătura care trebuie trasă din această povestire biblică este valabilă și în prezent,
având în vedere că atunci când oamenii sunt incapabili să colaboreze și să muncească armonios
există riscul să nu finalizeze proiectele pe care și le-au propus.
Un exemplu elocvent în care se aplică expresia „ca la turnul Babel“, este atitudinea
autorităților față de greva profesorilor din România, declanșată în 22 mai 2023 pentru creșteri
salariale și optimizarea sistemului educațional, care a blocat învățământul preuniversitar timp
de aproape trei săptămâni până când părțile implicate au ajuns la o înțelegere. Cei aflați
vremelnic la putere ar trebui să reflecteze la faptul că cea mai mare parte a votanților români
consideră că nu le mai reprezintă interesele, ci servesc doar clientela politică și propriile
interese.

71
 După părerea unor gânditori, cultura și civilizația evoluează dialectic pe traiectorii în
spirală, prin depășirea contradicțiilor, transformarea acumulărilor cantitative în salturi calitative,
precum și prin mecanismele negării negației. În conducerea și organizarea societății, politicienii
responsabili trebuie să înțeleagă pe deplin că devenirea omenirii este dialectică, cu acumulări de
contradicții interne și opțiuni diversificate pentru salturi calitative pe nivele superioare de
dezvoltare.
În aspirația la fericire, destinul omului și cel al societății seamănă într-un fel: cu bune și
rele, cu lumini și umbre, uneori apăsat de melancolie și tristețe, alteori maiestos și încărcat de
iubire, întotdeauna presărat cu speranță și dor de mai bine. Normalitatea într-o democrație este
atinsă atunci când interesele individuale și de grup sunt armonizate cu interesele generale, iar
libertatea se manifestă ca necesitate înțeleasă.
Într-o exprimare sugestivă, prezentul este poarta temporală cu sens unic, de trecere
permanentă din trecut spre viitor, iar omenirea are semnificația extinsă care include pe cei ce
suntem, cei care au fost și cei care vor veni pe această magnifică planetă purtătoare a vieții în
Sistemul solar și poate în Universul apropiat.
Referitor la vremurile tulburătoare pe care le trăim, se poate spune că știința, tehnica și
tehnologia s-au dezvoltat exponențial, dar nu același ritm s-a înregistrat la nivelul conștiinței
sociale, a responsabilității și modului de raportare la valorile perene de bine, frumos, dreptate și
adevăr. Nu este o exagerare, având în vedere că nu s-a înțeles pe deplin rolul și statutul omului
în Univers, fapt care a permis depășirea granițelor înțelepciunii și comportamentului civilizat în
relațiile interumane și cu natura, în gestionarea resurselor și ocrotirea Terrei, a protecției
mediului înconjurător și a menținerii echilibrelor ecologice.
Erorile s-au cumulat prin exploatarea irațională și redistribuirea resurselor planetei într-o
societate de consum, având preocupări pentru profit și confort excesiv, reconfigurarea polilor de
72
putere și a ordinii mondiale, uneori, cu încălcarea bunului simț și a normelor morale, a
drepturilor și libertăților cetățenești, a dreptului internațional și a participării cu șanse egale în
competiția economică mondială.
Astfel, s-a ajuns la o criză fără precedent, care este marcată de schimbările climatice și
ale dinamicii atmosferei, poluarea mediului ambiant, dezastre naturale și ecologice, polarizări
sociale majore, corupție, manipulare, risipă, înstrăinare, degradare morală, lipsă de empatie,
redistribuirea inechitabilă a resurselor planetei, politici economice și financiare ineficiente, criza
energetică și de materii prime, războiul din Ucraina și conflicte înghețate, războaie civile etc.
Este posibil ca în secolul XXI, omenirea să treacă într-o nouă etapă a devenirii culturii
și civilizației, cea a psiho-informaticii, în care inteligența ființei umane va beneficia de
posibilități nebănuite, pe măsura dezvoltării tehnologiei 5 G și aplicațiilor inteligenței artificiale,
factori ai dezvoltării cu impact deosebit asupra tuturor domeniilor de activitate, a modului de
acțiune umană și de relaționare pe diverse nivele - de la indivizi și comunități, până la
generalizarea interacțiunilor și a managementului la scară planetară.
Automatizarea și robotizarea proceselor de producție va permite ființei umane să se
dedice cu prioritate activităților creative, realizării unor programe informatice pentru
administrarea eficientă a diverselor domenii de activitate, de la unități economice, sanitare și
educaționale, până la politici locale, naționale, europene sau planetare.
De remarcat că inteligența artificială a căpătat un avânt deosebit după 2022, prin creșterea
exponențială a capacității de procesare / de „înțelegere” a cerințelor venite din partea
utilizatorilor, fiind prezentă și integrată în mai multe domenii, fie pentru eficientizare, fie
pentru simplificarea unor procese, ori în viața de zi cu zi. Pe lângă serviciul ChatGPT utilizat pe
Web, sunt cunoscute diverse aplicații inteligente pentru Android și IOS: Lensa AI, Prisma,
FaceApp, Reface, Google Allo, Cortana, Robin, Socratic, Asistent Edison etc.
Desigur, se deschid posibilități nebănuite pentru locuitorii Terrei pe măsura
implementării aplicațiilor inteligente pe scară largă, cu mențiunea că trebuie stabilite norme
stricte de reglementare pentru utilizarea înaltei tehnologii, până nu va fi pre târziu.

Pilda samariteanului milostiv

În duminica dinaintea Postului Nașterii Domnului (duminica a XXV-a după Rusalii), în

bisericile ortodoxe, preoții prezintă Pilda samariteanului milostiv - rostită de Mântuitorul Iisus
Hristos atunci când un „învățător de lege” l-a întrebat: Cine este aproapele meu?.
Potrivit Evangheliei după Luca (10:29–37), un călător evreu este bătut, jefuit și lăsat aproape
fără suflare pe drumul dintre Ierusalim si Ierihon.
Mai întâi un preot evreu, apoi un levit (conducător religios evreu) trec pe lângă el,
evitându-l și fără a-i da vreo mână de ajutor, cu toate că erau de aceeași naționalitate cu cel în
suferință. În cele din urmă, bietul om este luat în seamă de un bărbat de altă naționalitate, mai
precis, de un samaritean. În ciuda vrășmășiei dintre evrei și samariteni, acesta îl ajută pe rănit, îi
bandajează rănile și i le tratează cu untedelemn și vin. Apoi, îl duce la un han, unde a avut grijă

73
de el peste noapte. A doua zi, l-a plătit pe hangiu ca să-l îngrijească pe bărbatul rănit și s-a oferit
să achite orice cheltuială suplimentară.
După ce a prezentat pilda, Mântuitorul l-a întrebat pe interlocutor: Care dintre cei trei a
fost aproapele celui căzut între tâlhari?. Iar acesta a răspuns: Cel care a făcut milă cu el. Şi
Iisus i-a zis: Mergi şi fă şi tu asemenea.
Trăim vremuri tulburi, stimați cititori, în care credința, empatia și iubirea aproapelui
sunt scuturi împotriva invaziei răului și căi sigure către mântuire. La intrarea în Postul Nașterii
Domnului, este bine să reflectăm la mesajul Mântuitorului din Pilda samariteanului milostiv.
Fiți bunii samariteni în gânduri, dar mai ales în fapte! Amin.

Pe altarul sufletului românesc

Naţiunea română înseamnă cei ce suntem, cei care am fost și cei care vor veni în spațiul
ondulat de la Dunăre, Carpați și Marea Neagră, care a fost dăruit de Dumnezeu cu peisaje
magnifice și bogății diverse. Altfel spus, națiunea din care facem parte reprezintă expresia
legăturilor profunde dintre membrii unui popor cu o istorie milenară, cu trimitere la originea
comună, la unitatea de limbă și cultură, la tradiții și obiceiuri specifice, la speranțe și proiecții
optimiste pentru viitor, la dăinuirea spiritului românesc.
În lucrarea „Patrie și patriotism”, Barbu Ștefănescu Delavrancea (1858-1918) a lăsat
posterității gânduri cu o încărcătură emoțională profundă despre neam și glia strămoșească,
printre care și afirmațiile: „Patria este înlăuntrul nostru și o ducem cu noi peste țări și mări…, e

74
pământul plămădit cu sângele și întărit cu oasele înaintașilor noștri… Părinții, moșii și strămoșii
noștri ne sunt patria noastră; ei, care au vorbit aceeași limbă, care au avut același dor, aceleași
suferințe și aspirațiuni, care sunt adevărata noastră patrie!”
Având în vedere că „o imagine valorează cât o mie de cuvinte” (proverb chinezesc), vă
propun, stimați cititori, să reflectați la modul cum se exprimă plastic mândria de a fi român pe
cerul plin de stele al sufletului meu:

Culorile roșu, galben și albastru au fost utilizate încă din vechime de către români, fiind
întâlnite pe diplomele emise de Mihai Viteazul, pe scuturi și pe lambrechinii stemelor.
Tricolorul ca simbol al conștiinței naționale apare în secolul al XIX-lea, cele trei culori
având următoarele semnificații: Libertate (albastrul cerului), Dreptate (galbenul ogoarelor),
Frăție (roșul sângelui).
În clipe de introspecție, să ne primenim sentimentele și să ne armonizăm gândurile sub
razele celeste ale sufletului românesc, într-o rugă pentru dăinurea identității noastre, în contextul
globalizării, al diversității de opinii și al unei dinamici sociale fără precedent.
Pe de altă parte, să ne rugăm pentru pace și colaborare în lume, să respectăm tradițiile
și cultura altor popoare, să participăm activ la schimbul liber de informații pe piața ideilor
novatoare, la progresul științific, tehnic și tehnologic al omenirii.
În condițiile integrării României în UE și aderării la NATO, mă bucur să afirm că sunt
român, dar și cetățean european și locuitor al Terrei.
Mai departe sunt prezentate concis informații despre România, această magnifică
„insulă de latinitate din oceanul slav” în care ne-am definit identitatea în matricea istoriei.
România este un stat situat în spațiul carpato-danubiano-pontic din Europa Centrală, care
se învecinează cu Bulgaria la sud, Serbia la sud-vest, Ungaria la nord-vest, Ucraina la nord și
est, Republica Moldova la est, iar Marea Neagră se află la sud-est. Numele de România este
derivat din român, cuvânt care provine din latinescul romanus (având semnificația de cetățean
al Romei).
În cursul istoriei, diferite porțiuni din teritoriul actual al României au fost sub ocupația

75
Imperiului Roman, Imperiului Otoman, Imperiului Rus și Imperiului Austro-Ungar.
România a apărut ca stat în anul 1859, prin dubla alegere a lui Alexandru Ioan Cuza ca
domn în Moldova şi Ţara Românească. Marele domnitor a realizat reforme îndrăzneţe pentru
modernizarea Principatelor Unite, precum reforma agrară şi cea electorală, pe care le-ar fi
continuat cu siguranţă, dacă nu ar fi fost obligat să abdice în 1866, în favoarea lui Carol de
Hohenzollern–Sigmaringen.
Numele oficial de România a fost adoptat prin Constituţia din 1 iulie 1866, iar regimul
politic a devenit monarhie constituţională.
România şi-a proclamat independenţa faţă de Poartă pe 9 mai 1877, opţiune
fundamentală apărată pe câmpul de luptă (Plevna, Smârdan, Rahova, Vidin). Noua situaţie
creată este recunoscută pe plan mondial prin Tratatul de pace de la San Stefano (1878), care
consfinţea totodată autoritatea României asupra Dobrogei, însă teritoriile Cahul, Bolgrad şi
Ismail din sudul Basarabiei (retrocedate Moldovei în 1856 prin Tratatul de la Paris) sunt
încorporate Imperiului ţarist.
În anul 1918, Transilvania, Bucovina și Basarabia s-au unit cu România, formând
România Mare (295.641 km2), până în ajunul celui de-al Doilea Război Mondial (1940), când,
sub presiunea Germaniei naziste, a cedat teritorii Ungariei (nord-estul Transilvaniei), Bulgariei
(Cadrilaterul) și Uniunii Sovietice (Basarabia, Herța și Bucovina de Nord).
Organizarea lumii postbelice (regimul politic şi trasarea frontierelor) a fost decisă de
puterile aliate încă de la Conferinţa de la Yalta (4-11 februarie 1945) și Conferinţa de la
Postdam (17 iulie-2 august 1945), urmate de Tratatul de pace de la Paris (semnat în 10
februarie 1947), prin care România a recuperat Transilvania de Nord din teritoriile cedate.
În istoria românilor, data de 1 decembrie 1918, când s-a realizat Marea Unire prin
reîntregirea teritoriul românesc cu Transilvania, reprezintă o etapă importantă în lupta pentru
unitate națională, fapt care justifică stabilirea pe 1 decembrie a Zilei Naționale (prin legea nr. 10
din 31 iulie 1990).
După înlăturarea regimului comunist (1989) și instaurarea unui regim democratic,
România a devenit republică semi-prezidențială, care a aderat la NATO (2004) și la Uniunea
Europeană (2007).
România are diverse tipuri de unități acvatice (fluvii și râuri, lacuri, ape subterane, ape
marine) și beneficiază de o diversitate a formelor de relief (35% munți, 35% dealuri și podișuri și
30% câmpii) .
Pe teritoriul României, Munții Carpați au o lungime de 910 km și o altitudine maximă de
2544 m (vârful Moldoveanu din Munții Făgăraș), având la exterior un inel de dealuri
(Subcarpații și Dealurile de Vest). În est și sud se află patru podișuri (Moldovei, Dobrogei, Getic,
Mehedinți), iar în sud și vest se întind două mari câmpii (Câmpia Română și Câmpia de Vest),
Delta Dunării fiind cea mai joasă regiune a țării (sub 10 m altitudine).
România are o climă temperat-continentală și o suprafață de 238 391 km², la care se
adaugă 23 700 km² din platforma Mării Negre. Este al nouălea stat din UE după suprafața
teritoriului și al șaptelea după numărul populației (peste 20 milioane de locuitori).
Din punct de vedere al organizării administrativ-teritoriale, România are 2 685 de
comune, 263 de orașe și 41 de județe, la care se adaugă municipiul București.

76
 În imaginea anterioară, sunt reprezentate 41 de stele, fiecare simbolizând câte un județ
din actuala organizare administrativ-teritorială a României.
Pentru optimizarea dezvoltării economice, în anul 1998 s-au înființat opt regiuni de
dezvoltare (Nord-Vest, Nord-Est, Sud-Vest, Sud-Est, Sud, Vest, Centru, București și Ilfov),
acestea nu sunt unități administrativ-teritoriale, nu au personalitate juridică, fiind rezultatul unui
acord liber între consiliile județene și cele locale.
Un exemplu elocvent al vremurilor pe care le trăim îl reprezintă neglijarea de către
autorități a casei în care s-a născut Vasile Alecsandri, ilustrul poet din generaţia paşoptistă,
dramaturg, folclorist, om politic, ministru, diplomat, academician român, membru fondator al
Academiei Române, creator al teatrului românesc şi a literaturii dramatice în România.
Vă prezint, stimați cititori, povestea tristă a acestui imobil din centrul municipiului Bacău,
cel mai vechi din urbe, care a ajuns în paragină din motive pe care vă las să le judecați singuri.
Vasile Alecsandri (1821-1890) a moştenit casa de la părinții săi Vasile și Elena, imobilul
rămânând o perioadă de timp în patrimoniul familiei marelui poet, apoi a ajuns în proprietatea

77
generalului Dragomir Badiu, care, în 1919-1920, a înființat primul așezământ de cultură din orașul
Bacău: Casa de Sfat și Citire „Vasile Alecsandri”.
Casa Alecsandri a fost naționalizată în regimul comunist, fiind utilizată ca grădiniță, iar în anul
1976 a fost înscrisă în lista monumentelor istorice. După 1989, clădirea a mai funcționat o perioadă ca
grădiniță, iar în 1995 a fost retrocedată lui Florica Urziceanu, fiica generalului Dragomir Badiu și
descendentă a poetului.
Fără reparațiile necesare, imobilul s-a degradat în timp, deși autoritățile locale au anunțat
că vor achiziționa casa, spre a o transforma într-un centru cultural.
În anul 2000, casa a fost vândută firmei Info-Terra, deținută de italianul Mario Maggi, care a lăsat
clădirea în paragină și a contestat în instanță clasarea clădirii ca monument istoric.
După mai multe negocieri cu Mario Maggi, în anul 2019, Consiliul Județean Bacău a cumpărat
casa Alecsandri cu 132.000 de euro, cu scopul de a reabilita monumentul istoric și a-l introduce într-un
circuit de vizitare.
Desigur s-a acționat cam târziu, dar este bine să ne deșteptăm chiar și în al-13-lea ceas, având
în vedere un vechi proverb românesc :„Dă-i Doamne românului, mintea de pe urmă!”.

Pentru reflecție, un alt studiu de caz poate fi casa din Siliștea Gumești, județul
Teleorman, în care s-a născut scriitorul Marin Preda (1922-1980), autorul romanului Moromeții.

78
 Referitor la democrația și politica românească, ce pot să spun: suntem martorii unor
evenimente contradictorii după trecerea la capitalism, ca de exemplu, în ziua (22 mai 2023) când
Senatul a votat legile educației, iar decidenții erau preocupați de rotativa guvernamentală,
150.000 de profesori au fost în grevă pentru a-și revendica drepturile legitime, fapt care pune în
evidență discordanțele cu proiectul de țară „România Educată”, inițiat în anul 2016 de către
Președintele României, Klaus Iohannis, care n-a avut efecte remarcabile, deși a fost menit „să
susțină reașezarea societății pe valori, dezvoltarea unei culturi a succesului bazată pe
performanță, muncă, talent, onestitate și integritate”. Se pune firesc întrebarea retorică: oare,
cum va arăta România de mâine?!
La finalul acestei peregrinări prin universul românesc, să ne aducem aminte că suntem un
popor iubitor de natură, rădăcinile adânci ale românului în mediul rural fiind exprimate magistral
de către Lucian Blaga în poezia „Sufletul satului”:
Copilo, puneți mâinile pe genunchii mei.
Eu cred că veşnicia s-a născut la sat.
Aici orice gând e mai încet,
şi inima-ţi zvâcneşte mai rar,
ca şi cum nu ţi-ar bate în piept,
ci adânc în pământ undeva.
Aici se vindecă setea de mântuire
şi dacă ţi-ai sângerat picioarele
te aşezi pe un podmol de lut.
Uite, e seară.
Sufletul satului fâlfâie pe lângă noi,
ca un miros sfios de iarbă tăiată,
ca o cădere de fum din streșini de paie,
ca un joc de iezi pe morminte înalte.

79
 Generația de mâine

Fiecare ființă umană pornește în viață cu o zestre ereditară unică și se desăvârșește pe o

traiectorie socio-culturală specifică pentru împlinirea rolului și statutului în societate.
Subscriu la afirmaţia lui Immanuel Kant că „Omul nu poate ajunge om decât prin
educaţie”, activitate fundamentală care începe în familie, se dezvoltă în şcoală şi se
finalizează în mediul socio-cultural în care trăieşte. Referitor la responsabilitatea părinților,
merită să reflectăm la mesajul lui Jean Jacques Rousseau: „Copilul ajunge pentru părinții săi,
după educația pe care o capătă: răsplată sau pedeapsă”.
În managementul educaţional de modelare a destinului tinerilor, dascălii pun accentul
pe trei aspecte: individual (împlinirea vocaţională prin cultură), interindividual (echilibru
moral-relaţional) şi social (afirmarea prin competenţă profesională).
Pe traiectoria evolutivă a modelării comportamentului, cunoașterii teoretice și formării
profesionale, tânărul înaintează cu pași mărunți spre necunoscut, care trebuie dirijați cu
responsabilitate și empatie de către educatori spre o finalitate corespunzătoare nevoilor,
dorințelor și competențelor sale.
Pentru a reflecta la rolul de educator cu vocație și determinare, vă prezint celebrul decalog din
„Pour l’enfant” a lui Georges Grinda:
1.Copilul este o persoană în devenire: eu îl respect;
2.Copilul este curios: eu discut cu el;
3.Copilul se minunează: eu îl conduc să caute frumosul;
4.Copilul vrea să-şi asume personalitatea : eu îl ajut să se cunoască;
5.Copilul caută un model: eu îi ofer un exemplu;
6.Copilul descoperă corpul său: eu îi arăt că sănătatea este o forţă;
7.Copilul se îndoieşte de el: eu apreciez ceea ce el face;
8.Copilul vrea să devină independent: îl invit să fie responsabil;
9.Copilul nu se cunoaşte decât pe sine: eu îl învăţ şi altele;
10.Copilul are nevoie de un ideal: eu îl ajut să dea un sens vieţii sale.
Referitor la menirea unui dascăl, este sugestivă “Scrisoarea lui Abraham Lincoln către
profesorul fiului său”, prezentată în continuare:
„Fiul meu începe astăzi şcoala. Pentru o perioadă, totul o să fie ciudat şi nou pentru el
şi mi-aş dori să îl trataţi cu blândeţe. Este o aventură care îl poate duce peste continente,
în aventurile care probabil includ războaie, tragedie şi durere. Ca să trăieşti această viaţă este
nevoie de credinţă, dragoste şi curaj.
Aşa că, dragă profesore, ia-l te rog de mână şi învaţă-l lucruri pe care va trebui să le
ştie, învăţându-l însă încetul cu încetul, dacă se poate. Va trebui să ştie că nu toţi oamenii sunt
corecţi, că nu toţi oamenii sunt sinceri. Învaţă-l că pentru fiecare ticălos există un erou, că
pentru fiecare politician corupt există un lider consacrat. Învaţă-l că pentru fiecare duşman
există un prieten. Învaţă-l, dacă poţi, că 10 cenţi câştigaţi sunt de departe mai valoroşi decât un
dolar găsit.
În şcoală, profesore, este de departe mai onorabil să eşuezi decât să trişezi. Învaţă-l să
înveţe cum să piardă cu eleganţă şi să se bucure de victorie atunci când într-adevăr a câştigat”.
O analiză interesantă a disponibilităților psihicului este prezentată de Daniel Goleman în
cartea „Inteligența emoțională”, care completează teoria inteligențelor multiple a lui Horward
Gardner, concepții deosebit de utile pentru cei implicați în proiectul de modelare a ființei umane.

80
 În lucrarea sa, Goleman pune în evidență rolul important al inteligenței sentimentelor în
dezvoltarea personalității umane.
Inteligența emoțională (EIQ) poate fi îmbunătățită pe parcursul vieții prin autoanaliză,
autodisciplină şi empatie pentru controlul impulsurilor și al complexității sentimentelor.
Despre evoluția concepției sale, Goleman povestește următoarele: „În acele vremuri,
IQ-ul era standardul indiscutabil pentru excelență în performanță; la un moment dat, a
izbucnit o dezbatere aprinsă între cei care susțineau că IQ-ul era îngravat în genele noastre și
cei care credeau că se poate modifica prin prisma experiențelor. De aici a survenit brusc un nou
fel de a gândi succesul. M-am simțit ca electrocutat de noțiune [EIQ] și am dat acest titlu cărții
mele în 1995. (…) Țin minte că mă gândeam atunci, înainte de apariția cărții, că dacă mai târziu
voi auzi din întâmplare o conversație între doi străini care să folosească termenul inteligență
emoțională în cunoștință de cauză, înseamnă că voi fi reușit în demersul meu de a face conceptul
cunoscut în lume”.
Cele mai întâlnite semne ale inteligenței emoționale sunt:
• Capacitatea de a-ți gestiona emoțiile. Prin autocontrol și autoreflexivitate, oamenii pot să-și
păstreze calmul și concentrarea chiar și în situații de stres intens.
• Cunoașterea de sine. Pe traiectoria vieții, cunoașterea universului interior permite adaptarea
nevoilor fiecăruia la cerințele și aspirațiile celorlalți.
• Empatia. Este o abilitate deosebit de importantă în comunicare și în stabilirea unor relații de
durată prin identificare afectivă cu ceilalți.
• Răspunsul potrivit la provocări. Într-o situație critică se impune analiza emoțiilor cu mult
tact pentru găsirea unor soluții juste de rezolvare.
• Evitarea agravării conflictelor. Pentru atenuarea unui conflict, cel implicat reflectează mai
întâi la motive, caută argumente și apoi acționează prin metode specifice de împăcare.
Deosebit de importante în managementul educaţional de modelare a destinului
tinerilor sunt rolurile de bază ale cadrului didactic: planificare, organizare, comunicare,
conducere, coordonare, îndrumare, motivare, consiliere, control şi evaluare.
Trecerea de la tradiţie la inovaţie se realizează prin personalizarea actului educational,
diversificarea metodelor interactive, adaptarea curriculumului şcolii la mediul socio-cultural, dar
și prin aplicarea teoriei inteligenţelor multiple și a teoriei inteligenței emoționale, pentru a
diversifica abilităţile specifice de a interacţiona eficient cu lumea, care constituie puncte de reper
în abordarea diferenţiată a conţinutului învăţământului, cunoaşterea elevilor şi a
disponibilităţilor acestora de învăţare.
Demersul managerial trebuie să aibă ca finalitate corelarea resurselor materiale,
financiare şi umane în structuri organizaţionale optime pentru formarea cu costuri minime a unor
tineri responsabili, autonomi şi creativi, dotaţi cu scheme operaţionale flexibile şi cunoştinţe de
bază, pentru integrarea în societate și adaptarea eficientă la situaţiile impuse de viaţă.
În scenariile didactice, dascălii veritabili se bazează pe principii didactice eficiente în
procesul educaţional: însuşirea conştientă şi activă a cunoştinţelor, intuiţia, îmbinarea teoriei cu
aplicaţiile practice, însuşirea temeinică a cunoştinţelor, priceperilor şi deprinderilor,
sistematizarea şi continuitatea, tratarea individuală a elevilor și stimularea acestora într-un cadru
motivațional adecvat.
Profesorul trebuie să cunoască mecanismele şi finalităţile învăţării pentru a regiza lecţii
atractive, de înaltă ţinută ştiinţifică. Trebuie să corecteze în timp util eventualele
disfuncţionalităţi care apar în demersul didactic printr-o permanentă conexiune inversă.
Se remarcă eficienţa metodelor activ-participative, de implicare totală a elevului în actul

81
învăţării. Nu trebuie neglijată nici evaluarea, ca înlănţuire de operaţii de măsurare, apreciere şi
decizie, esenţiale pentru determinarea progreselor la învăţătură, conducerea procesului de
învăţământ şi perfecţionarea continuă a acestuia în funcție de condițiile concrete din școală.
Evaluarea trebuie să reprezinte nu numai o cuantificare formală a progresului şcolar, ci şi
un etalon de reflecţie asupra calităţii procesului educaţional, un feedback pentru fiecare dascăl de
a-şi îmbunătăţi modul de predare.
Elevul, la rândul său, trebuie să înţeleagă şi să accepte evaluarea, să fie corect informat
asupra progresului şcolar, să fie pus în situaţii de competiţie pentru a-şi cunoaşte nivelul de
pregătire. Scopul urmărit este ca elevul să devină un partener activ al scenariilor regizate de către
profesor, să participe la propria educare şi pregătire pentru integrarea în societate.
Deplasarea accentului de pe latura informativă a evaluării pe cea formativă, constituirea
băncilor de itemi la nivel naţional, promovarea unor criterii obiective de performanţă - corelate
cu oferta educaţională - reprezintă teme de reflecţie pentru factorii decizionali.
Reformele numeroase din învățământ nu au fost pe măsura așteptărilor, lipsa unei viziuni
unitare și schimbarea permanentă a proiectelor de către decidenți au dus la disfuncționalități și
instabilitate pe termen scurt și chiar mediu.
Desigur, pentru a deveni eficientă, este necesar ca educația să fie adaptată permanent la
nevoile socio-economice și la progresul științific, tehnic și tehnologic, însă schimbările trebuie
analizate în profunzime în funcție de idealul societății de mâine.
Referitor la proiectele de legi ale educației (Legea Învățământului Preuniversitar și
Legea Învățământului Superior), în varianta care a fost prezentată în ședința de Guvern din data
de 9 martie 2023, ministrul Educației, Ligia Deca, afirmă: „Cred că trebuie să nu uităm că
aceste texte legislative se bazează pe viziunea România Educată, proiect care a fost inițiat în
2016 și a produs un raport final făcut public în 2021. Deci avem deja o etapă de consultare
socială amplă. Mai mult decât atât, legile – ca proces de elaborare – au fost inițiate încă de
anul trecut, de către predecesorul meu, domnul ministru Sorin Cîmpeanu, care a și parcurs
procedura de transparență publică în sensul legislației în vigoare. Au stat legile în dezbatere
publică chiar mai mult timp decât prevede legea, după care aceste proiecte de act normativ
împreună cu toate observațiile – 10.000 de puncte de vedere sosite la Ministerul Educației – au
fost analizate de la începutul mandatului meu care a fost preluat în octombrie anul trecut. La
începutul acestui an, legile au fost făcute publice după integrarea acestor puncte de vedere
venite la Ministerul Educației și am mai avut suplimentar întâlniri cu cei vizați direct: asociațiile
de elevi, de studenți, de părinți, sindicate, autorități publice locale”.
Pentru exemplificare, sunt prezentate unele prevederi din proiectul pentru reforma
învățământului preuniversitar.
• Progamul pilot ,,Masa caldă” pentru elevi poate fi extins pe cheltuiala autorităților locale.
• Școlile trebuie să pună spațiile și terenurile de sport la dispoziția comunităților locale, astfel
încât copiii și tinerii să le poată folosi, în mod gratuit, după orele de curs sau în vacanță.
• Comitetul de părinți - ales în fiecare an la nivelul fiecărei clase sau grupe (în cazul
preșcolarilor) prin majoritate simplă a voturilor - se poate implica în modernizarea bazei
materiale prin acțiuni de voluntariat.
• Copiii care sunt victime ale violenței domestice, ori sunt martori ai acesteia, se vor putea
transfera mai ușor de la o unitate școlară la alta, fără restricțiile impuse prin regulamentele
școlare în vigoare.
• Se deplasează accentul pe rolul dirigintelui în stabilirea de conexiuni cu elevii săi, oferirea de
suport educațional, consiliere și chiar orientare profesională.

82
• Pentru rezolvarea unor situații personale deosebite, personalul din învățământ are dreptul la
zile libere plătite în fiecare an școlar, pe baza de învoire colegială, cu obligația de a-și asigura
suplinirea, cererea fiind depusă la secretariatul unității școlare.
• Se înființează Platforma ,,Univedu” în vederea facilitării înscrierii candidaților la admiterile în
cadrul programelor de studii universitare ale instituțiilor de învățământ superior de stat sau
particulare, autorizate provizoriu sau acreditate.
• Ministerul Educației va primi acces la Revisal pentru monitorizarea traseului profesional al
absolvenților, în vederea realizării unui sistem de trasabilitate eficient între sistemul educațional
si piața muncii.
• În vederea asigurării managementului pentru Mecanismul de Avertizare Timpurie în Educație
(MATE), la nivelul Ministerului Educației, inspectoratelor școlare județene și al unităților
școlare se constituie comisii pentru coordonarea și gestionarea activităților derulate prin
Sistemul Informatic Integrat al Învățământului din România (SIIIR).
• Se pun bazele pentru organizarea și funcționarea consorțiilor pentru învățământ dual, în scopul
asigurării formării profesionale de calitate a elevilor/studenților, pentru facilitarea inserției
absolvenților învățământului dual pe piața muncii, contractul de parteneriat fiind încheiat pe o
perioadă determinată de 15 ani, cu posibilitatea prelungirii prin act adițional.
• Liceele tehnologice vor fi exceptate de la asumarea filierei, acestea putând îngloba multiple
filiere, având în vedere că multe dintre aceste unități de învățământ sunt situate în zone în care nu
există alternative pentru învățământul liceal.
• Examenul de Bacalaureat se va plia pe fiecare profil, urmând să fie introdusă o probă
complementară care vizează competentele de bază ale elevilor, probă notată cu calificativele
,,Admis/Respins”.
Rezultatele dintr-o unitate școlară și orice altă instituție sau organizație depind de vocația
și competențele celor implicați în conducere, deci se impune pregătirea în prealabil și existența
unor criterii eficiente de competiție, selectare justă și validare riguroasă a acestora.
Investiția în resursa umană este cea mai profitabilă și sporește considerabil șansele
acestui popor cu istorie milenară în prevenirea șocului unui viitor imprevizibil într-o posibilă
lume multipolară - aflată sub imperativele protecției mediului înconjurător și a vieții pe Terra.
Un fenomen îngrijorător pentru factorii de decizie este creșterea violenței în mediul
educațional, serviciile oferite de către Asociația Telefonul Copilului fiind solicitate, în perioada
noiembrie 2001 și decembrie 2020, prin 2.636.108 de apeluri pe linia 116 111, dintre care circa
100.000 au necesitat consilierea de lungă durată din partea organizației, fiind încadrate pentru
consiliere psihologică, consiliere juridică, informare și facilitare a intervenției din partea
instituțiilor abilitate.
Comportamentul elevilor și profesorilor în incinta școlii sunt reglementate prin
Regulamentul de Organizare și Funcționare a Unităților de Învățământ Preuniversitar (ROFUIP
– aprobat prin Ordinul Ministrului Educației Naționale 5447/2020, cu modificările
și anexele ulterioare) și Statutul Elevului (SE – aprobat prin OMEN 4742/2016), în
care se menționează că fiecare elev are dreptul de a beneficia de tratament
nediscriminatoriu, școala fiind nevoită să se asigure că niciun beneficiar nu este
supus hărțuirii, intimidării sau agresiunii de către un alt elev, cadru didactic sau
personal auxiliar.
Conform unui studiu realizat în 2021 de către Organizația Salvați Copiii România,
16% din adolescenții respondenți au afirmat că, în mod obișnuit, se simt încordați
când sunt prezenți la școală, 12% sunt speriați, sunt 5% triști, iar peste 4% spun că

83
își petrec singuri pauzele, fără a comunica cu ceilalți colegi.
Pe lângă violența fizică (agresiune fizică) în spațiul școlar sau în afara școlii, agresorii se
pot manifesta prin violență psihologică (verbală și emoțională) sau prin bullying
(comportament agresiv repetat psihic și fizic), victimile fiind alese în funcție de
situația socio-economică, rasa și etnia, mediul de proveniență, genul, orientarea
sexuală, temperamentul, aspectul fizic etc.

84
 În mod întemeiat, Eric Debarbieux consideră că ,,violenţa este dezorganizarea brutală
sau continuă a unui sistem personal, colectiv sau social şi care se traduce printr-o pierdere a
integrităţii, ce poate fi fizică, psihică sau materială. Această dezorganizare poate să opereze
prin agresiune, prin utilizarea forţei, conştient sau inconştient, însă poate exista şi violenţă doar
din punctul de vedere al victimei, fără ca agresorul să aibă intenţia de a face rău”.
Consecințele violenței pot fi devastatore pentru o victimă care trăiește în tensiune
psihică, traumă și stres prelungit - devine apatică, își pierde stima de sine și interesul pentru
școală.
Într-un mediu educațional, prevenirea violenței se face prin activități de informare și
conștientizare pentru instituirea comportamentului civilizat, efectele benefice fac trimitere la
afirmația sugestivă a lui Victor Hugo că ,,cel ce deschide o şcoală, închide o temniţă”.

Pe măsura creșterii ratei de utilizare a internetului și a dispozitivelor digitale, au crescut și

riscurile majore la care se expun unii copii și adolescenți, extrem de vulnerabili din cauza lipsei
informării, cele mai întâlnite pericole fiind conținutul neadecvat, cyberbullying, securitatea
datelor private, manipularea și distribuirea informațiilor etc.
Platformele online pot fi utilizate de grupuri infracționale organizate pe diverse paliere şi
nivele de acces, pentru a-şi promova ofertele de droguri şi efectuarea de operaţiuni cu substanţe
psihoactive, precum și împărțirea zonelor de distribuţie în marile orașe, astfel încât să acapareze
cât mai mulţi clienţi.
Astfel de platforme sunt monitorizate de către Direcţia de Investigare a Infracţiunilor de
Criminalitate Organizată şi Terorism (DIICOT), în afacerile ilegale fiind implicați distribuitori
de droguri, care, după negocierile directe, îndrumă clienții către cel mai apropiat dealer local.
Suntem conștienți că trăim în era informaticii, fiind martorii digitalizării pe scară largă,
pe măsura implementării tehnologiei 5 G și a utilizării inteligenței artificiale, disponibilități cu
impact deosebit asupra telecomunicațiilor și al calității vieții pe Terra.
Telemunca reprezintă o posibilitate deosebită oferită de mediul virtual pentru a
desfășura activități utile de la distanță, fără să existe riscul de infectare cu agenți patogeni, însă
nu poate fi generalizată în orice situație.
Diversele variante de teleșcoală (învățământ la distanță, educație online, clasă virtuală)
sunt deosebit de utile, dar nu pot să substituie învățământul prin relaționare directă în sala de curs
sau în laborator, orice exagerare lipsită de fundament poate avea consecințe imprevizibile pentru
destinul generațiilor tinere.
Există pericolul ca în perspectivă tinerii să neglijeze interacțiunile directe din mediul real
și să devină dependenți de mediul virtual, ceea ce ar afecta trăirea pe deplin a vieții, modificări
de comportament, limitarea creativității, având pe intervale de timp medii și lungi consecințe
încă nebănuite asupra sănătății și formării personalității. Varianta online a educației se aplică
eficient în învățământul superior sau în pregătirea suplimentară a elevilor din gimnaziu și liceu.
Problematica tinerei generaţii trebuie tratată cu responsabilitate și înțelepciune, pentru că
este esențială în devenirea poporului român, pentru a preveni „şocul viitorului” în condiţiile
dezvoltării exponenţiale a ştiinţei, tehnicii și tehnologiei, a schimbării modului de acţiune umană
şi a integrării economiilor naţionale la scară mondială.
Pe lângă efectele pozitive majore asupra culturii și civilizației, inteligența artificială
prezintă și riscuri atunci când este folosită de forțele răului în interese proprii sau de grup.
Mai multe personalități, printre care Elon Musk, Steve Wozniak, Yuval Harari, au semnat

85
o scrisoare deschisă în care cer o pauză de 6 luni în exploatarea sistemelor de inteligență
artificială mai puternice decât modelul GPT-4, de la OpenAI, pentru a dezvolta și implementa de
comun acord un set de protocoale de siguranță pentru proiectarea și dezvoltarea avansată a
inteligenței artificiale.
Nu este o exagerare, având în vedere că nu s-a înțeles pe deplin rolul și statutul omului în
Univers, fapt care a permis depășirea granițelor înțelepciunii și comportamentului civilizat în
relațiile interumane și cu natura, în gestionarea resurselor și ocrotirea Terrei, a protecției
mediului înconjurător și a menținerii echilibrelor ecologice.
Erorile s-au cumulat prin exploatarea irațională și redistribuirea resurselor planetei într-o
societate de consum, având preocupări pentru profit și confort excesiv, reconfigurarea polilor de
putere și a ordinii mondiale, uneori, cu încălcarea bunului simț și a normelor morale, a
drepturilor și libertăților cetățenești, a dreptului internațional și a participării cu șanse egale în
competiția economică mondială.
Astfel, s-a ajuns la o criză fără precedent, care este marcată de schimbările climatice și
ale dinamicii atmosferei, poluarea mediului ambiant, dezastre naturale și ecologice, polarizări
sociale majore, corupție, manipulare, risipă, înstrăinare, degradare morală, lipsă de empatie,
redistribuirea inechitabilă a resurselor planetei, politici economice și financiare ineficiente, criza
energetică și de materii prime, războiul din Ucraina și conflicte înghețate, războaie civile etc.
Din fericire, pe lângă personajele negative, există destui locuitori ai Terrei al căror
comportament se ridică la nivelul cerințelor secolului în care trăim, implicându-se activ în
revenirea la normalitate, contradicțiile fiind motorul evoluției societății.

Este posibil ca în secolul XXI, omenirea să treacă într-o nouă etapă a devenirii culturii
și civilizației, cea a psiho-informaticii, în care inteligența ființei umane va beneficia de
posibilități nebănuite, pe măsura dezvoltării tehnologiei 5 G și aplicațiilor inteligenței artificiale,
factori ai dezvoltării cu impact deosebit asupra tuturor domeniilor de activitate, a modului de
relaționare pe diverse nivele - de la indivizi și comunități, până la generalizarea interacțiunilor și
a managementului la scară planetară - având ca ideal atingerea unui optim funcțional în care
interesele generale prevalează intereselor de grup și individuale.
Să nu se uite că devenirea omenirii este dialectică, cu acumulări de contradicții interne și
opțiuni diversificate pentru salturi calitative pe nivele superioare de dezvoltare.
În acest sens, într-un mod rațional și eficient de organizare a societății, componenta
umană acționează după principiile de bază ale capitalismului, iar componenta informatică este
complementară, fiind structurată și planificată „de sus în jos”, prin includerea unor proiecte
importante globale, zonale și de țară, având stabilite etape cu obiective și termene precise de
realizare, similar cu modelul socialist, care a fost respins în totalitate, deși s-a dovedit în cazul
Chinei că poate avea și părți utile.
Sistemul electoral va fi bazat pe meritocrație, tehnologia avansată fiind utilizată pentru
armonizarea democrației reprezentative cu cea participativă. În funcțiile de conducere nu pot
ajunge decât cei cu pregătire și competențe corespunzătoare, fiind selectați după criterii juste și
evaluați periodic pentru îndeplinirea sarcinilor.
Producția este organizată pe baze științifice (management economic), valoarea muncii
fiind măsurată prin cuantificarea efortului fizic și intelectual, dar și a importanței sociale.
Pentru evitarea speculațiilor, piața liberă este concurențială între limite prestabilite, fiind
reglată prin mecanismul cerere-ofertă și feedback multiplu integrat, care pot fi evaluate prin
studii riguroase de marketing.

86
 O viață decentă pentru cetățeni înseamnă locuri de muncă corespunzătoare competențelor
și nevoilor acestora, ajutoarele sociale fiind doar paleative pentru atenuarea unor stări
conflictuale în țară sau migrarea în străinătate a forței de muncă.
Într-un stat de drept, instituțiile sunt integrate orizontal și vertical în structura
organizațională, pentru a permite schimbul de informații și luarea deciziilor în timp util.
Entropia socială este un indicator pentru evaluarea dezordinii unui sistem social, a
abaterii structural-funcționale de la starea de referință acceptată și îndepărtării de echilibrul
dinamic, a perturbării proceselor interne, conexiunilor cu exteriorul, mecanismelor de reglare și
intervenție prin feedback ale statului etc.
Economia unui stat este performantă atunci când sunt asigurate infrastructura și
condițiile optime pentru valorificarea la un nivel superior a resurselor materiale și energetice.
Pentru a face față competiției pe o piață liberă, reglată prin mecanismul cerere-ofertă,
orice unitate economică trebuie să-și gospodărească eficient resursele de care dispune, având
următoarele direcții de acțiune:
• Modernizarea procesului de producție în scopul ridicării nivelului tehnic și calitativ al
produselor finite sau a calității serviciilor prestate.
• Implementarea unor soluții tehnice și tehnologice pentru îmbunătățirea indicatorilor de consum
și valorificare, având ca rezultate: reducerea cheltuielilor materiale în ansamblul lor, scăderea
costurilor de fabricație pe produs, creșterea productivității și rentabilității activității desfășurate.
• Fundamentarea tehnico-economică a indicatorilor de consum și valorificare a resurselor
materiale și energetice.
• Reducerea pierderilor, recuperarea, recondiționarea și valorificarea internă sau prin vânzare la
terți a resurselor refolosibile.
• Extinderea tipizării și standardizării pieselor, reperelor și subansamblelor, respectarea
disciplinei tehnologice de fabricație, conform parametrilor tehnologici din documentația tehnică
și a standardului calitativ impus.
• Alimentarea ritmică, completă și complexă a instalațiilor, unităților și subunităților cu materie
primă de calitate, iar dacă este cazul, folosirea unor înlocuitori mai ieftini, de calitate superioară,
în locul produselor clasice.
• Organizarea unui sistem de conducere a activității economice rațional, eficient și adaptabil.
Consumul resurselor materiale și energetice este evaluat prin următorii indicatori de
consum și valorificare: normele de consum, coeficienții de utilizare productivă a resurselor
materiale, coeficienții de valorificare a materiilor și materialelor noi, coeficienții de masă netă
specifică produselor, coeficienții de recuperare și refolosire a resurselor materiale și pieselor
reutilizabile.
Ce pot să spun concis despre cultura și civilizația la care a ajuns omenirea: știința,
tehnica și tehnologia s-au dezvoltat exponențial, fiind cu un pas înainte la cumpăna mileniului
III, dar nu sunt progrese semnificative la nivelul conștiinței sociale, a responsabilității și
modului de raportare la valorile perene de bine, frumos, dreptate și adevăr. Îmi exprim speranța
că în lumea de mâine corupția, demagogia și manipularea sunt diminuate, libertatea într-o
democrație autentică se manifestă ca necesitate înțeleasă, iar conștiința fiecăruia va fi pusă sub
semnul responsabilității depline și al rațiunii atunci când conceptul extins de omenire se va
raporta la cei ce suntem, cei care au fost și cei care vor veni pe această magnifică planetă
purtătoare a vieții în Sistemul solar și poate în Universul apropiat.

87
 Paradoxul războiului sfânt

Argumentare
Istoria universală reprezintă un reper esențial în devenirea umană, deoarece, prin
cunoașterea trecutului, există șanse sporite pentru proiectarea optimă a societății de mâine.
Pe lângă realizări de vârf în artă, știință, tehnică și tehnologie, omenirea a fost marcată
de conflicte între comunități, state și chiar civilizații, care s-au transformat în războaie
sângeroase cu numeroase pierderi de vieți omenești și imense distrugeri materiale.
Un exemplu elocvent îl reprezită războaiele sfinte dintre civilizația occidentală și cea
islamică, cunoscute în istorie sub numele de cruciade și jihad.
Cruciadele reprezintă expedițiile militare ale creștinilor catolici în Orientul Apropiat,
întreprinse între anii 1096 și 1270 sub pretextul eliberării de musulmani a Ierusalimului, precum
și de recucerire a teritoriilor care fuseseră în trecut creștine.
Din păcate, cruciadele și alte conflicte de tip religios (încreștinările forțate din primele secole
după Edictul de la Milano din anul 313, Reconquista iberică din secolele XIV și XV, Conquista
spaniolă a Americii Latine din secolele XV și XVI, războaiele si persecuțiile contrareformei
catolice din secolul XVI, sentințele date de Inchiziție celor acuzați de erezie sau vrăjitorie) s-au
soldat cu circa 10 milioane de morți, la care se adaugă alte câteva milioane de oameni
persecutați, torturați, exilați, afectați fizic și mental.
Trebuie precizat că vina pentru faptele menționate nu este a credincioșilor de rând, ci a
autorităților religioase din acele vremuri.
Este meritul Papei Francisc de a recunoaște erorile din trecut ale Bisericii Catolice,
pentru care și-a cerut iertare în diverse ocazii.
Jihadul este un termen având diverse semnificații – luptă (în special luptă cu sine), efort,
strădanie, război sfânt (preluat din vocabularul cruciaților).
Conceptul de jihad a apărut în timpul vieții lui Mahomed, fiind distincte două etape
Profetul avertizator (din perioada meccană, 617 -622), respectiv Profetul înarmat (din perioada
medineză, 622-632). Spre deosebire de Mecca, unde Mahomed a utilizat metoda convingerii prin
argumente religioase, pentru a face prozeliți, la Medina a promovat ideea de război sfânt, pentru
„a-i combate pe cei care nu aderau la Islam, până ce se converteau sau consimțeau să plătească
tributul, semn al supunerii lor“.
În teologia islamică, jihadul are o dublă semnificație - de luptă interioară a fiecărui
musulman pe drumul credinței, respectiv de război sfânt pentru protejarea și expansiunea
civilizației islamice. Pentru exemplificare se prezintă două citate din Coran:
„Nu asculta de cei necredincioși, ci te luptă [jihad] împotriva lor împreună cu el [Coranul] cu
luptă mare.” (XXV, 54)
„Cei ce cred și purced și se luptă pentru drumul lui Dumnezeu[Allah], aceia să nădăjduiască în
mila lui Dumnezeu , căci Dumnezeu este iertător, îndurător”. (II, 215)
Prin astfel de războaie sfinte, musulmanii au reușit să răspândească Islamul și să creeze
două mari imperii – Califatul arab și Imperiul otoman.
În prezent, se impune realizarea unor punți de legătură noi între civilizații, având în
vedere că lumea musulmană este nemulțumită de Occident, considerând că folosește un standard
dublu în apărarea intereselor proprii față de interesele altor civilizații.
În acelaşi timp, este necesară adaptarea la noile cerinţe istorice a Organizaţiei Naţiunilor
Unite, fondată în Conferinţa de la San Francisco (26 iunie 1945), cu scopul de a „menţine pacea

88
şi securitatea internaţională” prin măsuri colective eficace.
În Carta ONU, pe lângă structura organizatorică (Adunarea Generală, Consiliul de
Securitate, Consiliul Economic şi Social, Consiliul de Tutelă, Curtea Supremă de Justiţie,
Secretariatul) sunt menţionate principii de drept internaţional valabile şi în prezent:
reglementarea paşnică a diferendelor între state fără a recurge la forţă şi ameninţarea cu forţa, de
cooperare în rezolvarea tuturor problemelor de ordin economic, social, intelectual şi umanitar, de
tratament egal al naţiunilor mari şi mici, de respectare a drepturilor omului etc.
Suntem martorii unei dinamici sociale profunde, relaționării la scară planetară, schimbării
modului de acțiune umană și de raportare la Existență.
Dacă rațiunea va triumfa, mileniul trei va aparţine păcii, creativității și dezvoltării
durabile, puse sub semnul valorilor perene de bine, frumos, dreptate și adevăr.
Printr-o politică înţeleaptă și decizii responsabile se poate preveni ,,şocul viitorului” pe
Terra, această magnifică planetă care poartă omenirea în istorie.
Lucrarea ,,Paradoxul războiului sfânt” se adresează tuturor celor interesați să tragă
învățăminte din istoria culturii și civilizației, fiind structurată astfel:
I. Sacrificiul uman în religie
II. Dreptul divin la viață
III. Cruciadele
IV. Jihadul
V. Pledoarie pentru empatie religioasă
Scopul lucrării este atins, stimați cititori, dacă, după lectură, veți reflecta la evenimentele
contradictorii ale istoriei printr-o analiză justă, fără prejudecăți, deplasând accentul din registrul
emoțional pe rațiune.

I. Sacrificiul uman în religie

Religia este un element fundamental al conştiinţei omului care marchează istoria culturii
şi civilizaţiei încă de la origini, căci homo faber a fost totodată homo ludens, sapiens şi
religiosus. Altfel spus, religia a apărut odată cu omul pentru că „ la nivelurile cele mai arhaice
ale culturii, a trăi ca fiinţă umană este în sine un act religios” (Mircea Eliade – La Nostalgie
des Origines).
În sens gnoseologic, religia reprezintă un anumit mod de a percepe existenţa prin
raportare la divinitate, componentă existenţială care este prezentă totdeauna în sufletul omului. În
lucrarea „Divinae Institutiones”, scriitorul latin Lactantius propune ca etimologie pentru
termenul de religie, verbul religare (a lega, a uni), în sensul de unire cu Dumnezeu. Deşi există o
mare diversitate istorică şi geografică a manifestărilor religioase, trăsătura comună este conferită
de sacralitate, aspiraţia la perfecţiune a omului, vector valoric opus profanului, care semnifică
degradarea fiinţei umane.
Încercările de explicare a existenţei au apărut progresiv, pe măsura desprinderii lui Homo
Sapiens de linia biologică a antropoidelor. Din necesitate, dar şi din curiozitate, omul primitiv a
început contemplarea naturii odată cu dezvoltarea conştiinţei sale. Soarele, dătător de viaţă,
plantele şi animalele, ca sursă de hrană, dar şi fulgerele, trăsnetele sau uraganele devastatoare au
fost înzestrate cu puteri supranaturale care intervin implacabil în viaţa omului, lipsit de apărare.
Astfel, ia naştere un tablou tulbure şi fantastic despre realitatea înconjurătoare, bazat pe
o diversitate de credinţe care se întrepătrund - animismul, totemismul, magia, cultul strămoşilor,
cultul Soarelui, al Lunii şi al stelelor etc.
Experienţa religioasă s-a dezvoltat în conexiune cu ritualul, simbolul şi mitul dar şi cu

89
morala şi filosofia, până s-a ajuns la dogme şi doctrine elaborate la nivel de sisteme unitare,
deosebit de complexe, care au rezistat probei timpului şi au marcat profund viaţa unor comunităţi
în devenirea istorică. Mitul reprezintă reflectarea realităţii sub forma unor legende, istorisiri
fantastice sau alegorii despre zei, eroi sau alte fiinţe fabuloase.
Din punct de vedere al sferelor tematice şi al modalităţilor de exprimare, se pot distinge
diverse tipuri de mituri: teogonice, despre zei şi atributele acestora, cosmogonice, despre apariţia
lumii, etiologice, despre originea unor obiceiuri, tradiţii sau instituţii care marchează profund
viaţa comunităţilor primitive.
Din cele mai vechi timpuri, relaţia cu divinitatea era reglementată prin aducerea de
ofrande sau sacrificii, ajungându-se chiar la sacrificii umane la mesopotamiemi, indo-europeni
sau azteci, fiind preluate apoi de greco-romani, germani, celţi sau traci.
Sacrificiul uman era considerat jertfa supremă adusă divinităţii, fiind înfăptuit de un
preot în cadrul unui ritual religios cu scopul de a arăta veneraţia, a cere iertarea sau înduplecarea.

Geții au impresionat lumea antică prin atitudinea acestora faţă de fenomenul naşterii şi al
morţii. Acest popor tracic, care avea războinici redutabili, ce nu se temeau de moarte, a fost
menționat pentru prima oară de către Herodot cu ocazia campaniei lui Darius I contra sciţilor în
514 î.Hr. Ei credeau în nemurirea sufletului fiindcă unul din zeii lor, Zamolxis, „i-a învăţat că
nici el, nici oaspeţii lui şi nici urmaşii acestora nu vor muri în veci, ci se vor muta într-un loc,
unde trăind de-a pururi, vor avea parte de tot felul de bunătăţi”(Herodot, Istorii, IV, 10-15).
Iordanes afirmă că geţii înduplecau zeul războiului: „pe acest Marte...printr-un cult
sălbatic, căci victimele lui au fost prizonieri ucişi, socotind că şeful războiului trebuie împăcat
prin vărsare de sânge omenesc. Lui i se jertfeau primele prăzi, lui i se atârnau pe trunchiurile
arborilor prăzile de război cele dintâi şi exista un simţământ religios adânc în comparaţie cu
ceilalţi zei, deoarece părea că invocaţia spiritului său era ca aceea adresată unui
părinte.”(Iordanes, Getica, 39-41)
O dată la cinci ani, trimiteau un mesager lui Zamolxis, ritual descris amănunțit de către
Herodot în Istorii (IV, 94). Solul era tras la sorţi şi urmează a fi aruncat în suliţele ţinute cu
vârful în sus de către alţi războinci geţi. Dacă solul murea, însemna că zeul era binevoitor şi
dorea să asculte cerinţele acestora. Dacă solul scăpa cu viaţă era un semn de rău augur şi solul
era învinuit pentru că era necinstit şi de aceea nu i se permite să intre în împărăţia zeilor. În
această situaţie, procesul se repetă şi geţii trag la sorţi un alt sol care are aceleaşi însărcinări ca şi
predecesorul.

II. Dreptul divin la viață

În prezent, viaţa spirituală a Terrei se află sub semnul unei diversităţi religioase, de la
budism și hinduism, până la creştinism și islam.
Alături de iudaism şi islam, creştinismul este o religie monoteistă, care este centrată în jurul lui
Dumnezeu trivalent, înţeles ca Sfântă Treime – Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh.
Învăţăturile creştinismului sunt cuprinse în Biblie sau cartea Sfintei Scripturi, care
cuprinde două părţi : Vechiul Testament şi Noul Testament. Vechiul Testament, scris în limba
ebraică, prezintă Geneza sau Facerea Lumii de către Dumnezeu, căderea în păcat a primilor
oameni, Adam şi Eva, formarea poporului Israel, precum şi informaţii esenţiale despre profeţi şi
profeţii.
Textul mai include şi psalmii – o culegere de rugăciuni şi imnuri străvechi de proslăvire a
Domnului, Pildele lui Solomon, Cântarea Cântărilor, Cartea lui Iov etc.

90
 Vechiul Testament a promovat un sistem etic riguros, care a rezistat timpului, exprimat
sintetic în Decalog sau Cele zece porunci, pe care Moise le-a primit de la Dumnezeu, pe muntele
Sinai, înscrise pe două table de piatră, care în traducere se transcriu astfel:
„Eu sunt Domnul, Dumnezeul tău, care te-a scos din ţara Egiptului, din casa robiei. Să
nu ai alţi dumnezei sfară de mine.
Să nu-ţi faci chip cioplit şi să nu întruchipezi nimic din câte sunt în ceruri, pe pământ,
sau în apele mai de jos decât pământul. Să nu te închini lor şi nici să le slujeşti…
Să nu iei în deşert Numele Domnului, Dumnezeului tău. Căci Domnul nu va lăsa
nepedepsit pe cel ce ia în deşert Numele Lui .
Adu-ţi aminte de ziua de odihnă, ca s-o sfinţeşti… Să lucrezi şase zile…iar a şaptea zi
este zi de odihnă, închinată Domnului, Dumnezeului tău…
Cinsteşte pe tatăl tău şi pe mama ta, pentru ca să ţi se adauge zilele în ţara pe care ţi-o
dă Domnul, Dumnezeul tău.
Să nu ucizi.
Să nu fii desfrânat.
Să nu furi.
Să nu mărturiseşti strâmb împotriva aproapelui tău.
Să nu pofteşti casa aproapelui tău. Să nu pofteşti soţia aproapelui tău, nici robul, nici
roaba lui, nici boul, nici asinul lui şi nimic din câte are aproapele tău.”
Noul Testament descrie tulburătoarea viaţă a lui Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, trimis
pe pământ să arate oamenilor calea cea dreaptă şi să ispăşească păcatele acestora prin sacrificiul
pe cruce a propriei sale vieţi. Tot aici sunt prezentate Epistolele (Cuvântul lui Dumnezeu către
primii creştini), precum şi Apocalipsa , o carte cu profeţii despre sfârşitul lumii.
Învăţătura Mântuitorului poartă numele de Evanghelie, cuvânt care provine din limba
greacă şi înseamnă „vestea cea bună”.
Prin porunca „Să nu ucizi! ”, Sfânta Scriptură interzice categoric omuciderea, care face
trimitere la faptul că a întrerupe viața unui om, înseamna din punct de vedere creștin, a suprima o
faptură care a fost creată după chipul și asemănarea lui Dumnezeu, altfel spus, înseamna a
tulbura planul divin al vieții.
Ființa umană are un rol și un statut deosebite în Univers, deoarece. "Dumnezeu l-a zidit pe om
spre nestricăciune și l-a făcut după chipul ființei sale" (Ințelepciunea lui Solomon 2, 23).
După morala Noului Testament, este poruncită, dimpotrivă, iubirea vrăjmaşilor, nu
nimicirea lor: „Iar Eu zic vouă: Iubiţi pe vrăjmaşii voştri, binecuvântaţi pe cei ce vă blestemă,
faceţi bine celor ce vă urăsc şi rugaţi-vă pentru cei ce vă vatămă şi vă prigonesc" (Matei 5, 44).
Potrivit învățăturii creștine, omuciderea este un păcat mare care trebuie pedepsit aspru:
„De va ucide cineva pe un om, sa fie dat morții" (Ieșirea 9, 6) sau „Toți cei ce scot sabia, de
sabie vor muri" (Matei 16, 52).
Acest păcat strigător la cer are mai multe sensuri, uciderea aproapelui ( crimă) și
suprimarea propriei vieți (sinuciderea), până la război (omuciderea în masă) și genocid (crimă
împotriva umanității). Spre deosebire de războiul de cotropire, care este neprovocat și ilegitim,
războiul de apărare se justifică prin dreptul la apărarea libertății și a demnității, prețul plătit fiind
pierderi de vieți omenești, mari suferințe și imense distrugeri materiale.
Viața este un dar de la Dumnezeu, încredințat omului pentru a se manifesta și bucura în
trecerea prin această lume, având grijă că va răspunde pentru comportamentul său în fața
judecății divine. Numai Dumnezeu are dreptul absolut asupra vietii fiecarui om, așa cum se
menționează în Sfânta Scriptură: "Eu omor și înviez și nimenea nu poate scăpa din mâna Mea"

91
(Deuteronom 32, 39).
Primul caz de omucidere prezentat în Biblie este fratricidul lui Cain, care, din invidie,
a ucis pe fratele său Abel (Facerea 4, 8-10).
Păcatul originar a apărut cu primii oameni de pe pământ, Adam și Eva, atunci când
aceștia nu au ascultat de Dumnezeu și au mâncat fructe din „pomul cunoașterii binelui și răului”
din Grădina Edenului, pierzând perspectiva vieții veșnice: „De aceea, după cum printr-un singur
om a intrat păcatul în lume, și prin păcat a intrat moartea, și astfel moartea a trecut asupra tuturor
oamenilor, din pricină că toți au păcătuit.” (Epistola lui Pavel către Romani 5:12)
După creștini, Iisus Hristos este Mesia și fiul lui Dumnezeu, care s-a întrupat în om pentru
mântuirea omenirii prin moartea și învierea sa, având în vedere că suferințele îndurate în
Săptămâna Patimilor și moartea pe cruce pot elibera credincioșii de consecințele păcatului
originar.
Chiar dacă Iisus Hristos s-a născut şi a trăit în Palestina, mesajul său este universal, fiind
răspândit în toată lumea de către apostoli, şi, în general, de către adepţii care au propovăduit
credinţa creştină dincolo de Ierusalim.
Primul martir al credinţei în Hristos a fost Ştefan, ucis cu pietre de către evrei. Un rol
important l-au avut apostolii Petru şi Pavel, care au pus bazele unor comunităţi de creştini, nu
numai printre evrei, ci şi printre greci şi romani.
Dintre cei zece apostoli doar Ioan nu a sfârşit ca martir. Pe când era exilat în insula
greacă Pattmos i s-a arătat Domnul şi i-a zis: „Eu sunt Alfa şi Omega, Cel dintâi şi Cel de pe
urmă. Scrie carte despre tot ce vezi şi trimite-o bisericilor…” Timp de aproape 300 de ani,
adepţii creştinismului au trebuit să îndure persecuţiile din partea statului roman dar şi dramele
interne provocate de erezii.
Soldaţii şi aristocraţia romană erau loiale Cezarului şi nu acceptau noua ordine a lui
Hristos, care refuza sacrificiile pe altare în numele unor idoli şi milita pentru egalitatea socială.
Împăratul Nero este unul dintre cei mai cruzi persecutori, care a răspândit vestea că
incendierea Romei este datorată creştinilor, pentru ca aceştia sa fie ucişi în amfiteatrele romane.
În aceste condiţii, creştinii au trecut la o viaţă clandestină, mutându-şi în catacombele romane
reuniunile conduse cu înţelepciune de episcopi.
Soarta creştinismului s-a schimbat în anul 312, când Constantin cel Mare, fiul nelegitim
al generalului Constantin Chlorus şi al unei credincioase orientale cu numele Elena, a trecut la
creştinism, acordând libertate noii religii prin Edictul de la Milano. Din ordinul său are loc la
Niceea primul Conciliu al Bisericii creştine, având ca scop combaterea arianismului.
După anul 394, când împăratul Theodosius declară creştinismul singura religie oficială,
templele sunt transformate în biserici, Jocurile olimpice sunt suspendate, pentru ca, în anul 529,
şcoala de filosofie din Atena să fie închisă din ordinul lui Iustinian. Se instaurează astfel, epoca
de aur a Părinţilor Bisericii, care au început interpretarea Evangheliilor, cel mai important dintre
ei fiind Augustin (354-430). În ierarhia bisericească, dintre episcopii care deţin rangul suprem, se
detaşează cel al Romei, care devine Papă, fiind considerat succesor al apostolului Petru, aspect
deloc de neglijat pentru a câştiga autoritate asupra lumii creştine.
Alte repere importante ale lumii antice sunt: căderea Imperiului Roman de Apus în
anul 476, când ultimul împărat roman Romulus Augustulus este detronat de generalul barbar
Odoacru, care şi-a luat titlul de rege al Romei, influenţa islamică din sec. VIII-XI în bazinul
mediteranean, separarea creştinismului, în anul 1054, în catolicism (biserica apuseană) şi
ortodoxism (biserica răsăriteană), sub conducerea papei, respectiv a patriarhului de la
Constantinopol, sfârşitul Imperiului Roman de Răsărit, cunoscut şi sub numele de Bizanţ, prin

92
cucerirea Constantinopolului, în anul 1453, de către Mohamed al II-lea.
Istoria medievală este o perioadă tulbure din viaţa popoarelor, marcată de evenimente militare cu
profunde rezonanţe politice, precum : războiul de o sută de ani (1337-1453) dintre Anglia şi
Franţa (unde s-a remarcat curajul deosebit al luptătoarei Jeanne d’Arc), mişcarea de eliberare
din Spania de sub ocupaţia arabă (cunoscută sub numele de Reconquista), lupta împotriva
invaziilor mongole din Europa şi Asia, cruciadele desfăşurate sub lozinca „războiul sfânt”,
pentru eliberarea Ierusalimului şi a „Sfântului Mormânt” de sub ocupaţie păgână, lupta de
eliberare a italienilor de sub tutela monarhilor germani, lupta antiotomană.
Transformări deosebit de importante în evoluţia culturii şi civilizaţiei s-au produs în
Renaştere. Termenul de Renaştere (fr. renaissance, it. rinascimento) derivă din verbul a renaşte şi
reprezintă o mişcare ideologică şi culturală din sec. XIV-XVI (Italia), sec. XVI (Franţa,
Germania, Ţările de Jos), a doua jumătate a sec. al XVI-lea şi începutul sec. al XVII-lea (Anglia,
Spania), sec. XVI, XVII şi sec. al XVIII-lea (Ţările Române), caracterizată prin respectul faţă de
om (umanism), reactualizarea valorilor antichităţii, reforma religioasă, progres economic,
descoperiri geografice, apariţia capitalului industrial şi bancar, dezvoltarea oraşelor etc.
În sânul bisericii din vest a apărut Reforma – o stare de spirit reformatoare manifestată
printr-o mişcare ideologică cu un pronunţat caracter revendicativ, în diverse forme:
- lutheranismul, promovat în prima jumătate a sec. al XVI-lea, în Germania, de Martin Luther,
care s-a ridicat împotriva vânzării de indulgenţe şi a susţinut o nouă doctrină religioasă,
bazată pe mântuirea prin credinţă, simplificarea cultului catolic şi libertatea credincioşilor de
a interpreta Biblia;
- calvinismul, învăţătură propagată la mijlocul sec. al XVI-lea, la Geneva, de Jean Calvin, care se
pronunţă pentru o biserică simplă, fără ritualuri fastuoase şi îndeamnă pe credincioşi să caute
izbăvirea într-o viaţă activă şi morală;
-anglicanismul, a fost impus în Anglia de Henric al VIII-lea, Tudor, între anii 1531-1534, care,
după ce a luat o serie de măsuri pentru restrângerea influenţei papalităţii, s-a proclamat şeful
suprem al bisericii engleze, căreia i-a secularizat o parte din avere ;
-reforma catolică (contrareforma) a fost iniţiată de papalitate cu sprijinul dinastiei de Habsburg
(Spania) pentru o înnoire a Bisericii Catolice.
Este perioada în care au apărut noi ordine monahale, dintre care ordinul călugărilor
iezuiţi, înfiinţat în 1540 de către cavalerul spaniol Ignaţiu de Loloya, a devenit foarte puternic.
Inchiziţia organizată de iezuiţi ca tribunal al Sfântului Oficiu a înăsprit represiunea prin arderea
pe rug a necredincioşilor. Preocupaţi de educaţie, iezuiţii au înfiinţat colegii şi au trimis
misionari în toată lumea pentru promovarea religiei catolice.
Cu toate eforturile papilor, autoritatea acestora a cedat din putere monarhiei absolute,
care se impune chiar şi în ţări catolice (Franţa, Spania). În cele din urmă, un conciliu ecumenic
organizat la Trento, în Italia, a impus o disciplină severă clerului catolic şi a hotărât transmiterea
credinţei prin catehism sau predică.
În concluzie, cele două mari religii, catolicismul și ortodoxismul, au apărut în perioade diferite
ale istoriei umanității, precum și în zone geografice diferite, mai precis, catolicismul a apărut la Roma
încă din secolul al II-lea, iar Ortodoxia a apărut în secolul al IV-lea, în cadrul Imperiului Roman de
Răsărit fiind influențată de tradițiile creștine ale orașului Alexandria și de gânditori creștini greci.
În anul 1054, disputa dintre cardinalul Humbert şi patriarhul ecumenic Mihail Cerularie
pe teme cultice şi de jurisdicţie dintre latini şi greci a împărţit lumea creştină, ruptura dintre
Răsărit şi Apus adâncindu-se prin trecerea timpului. Incidentul din 1054 a fost reparat formal în
anul 1965, printr-o Declaraţie comună, făcută public simultan la Roma şi Constantinopol de

93
către papa Paul al VI-lea şi de către patriarhul ecumenic Athenagora, care au ridicat sentinţele de
excomunicare.
Deși s-au creat diferențe de nuanțe între religia catolică și religia ortodoxă, unitatea
creștinismului s-a păstrat, cele două mari confesiuni recunosc Sfânta Treime (Tatăl, Fiul și Sfântul
Duh) și Învierea lui Iisus Hristos, având în comun Vechiul şi Noul Testament, cultul liturgic, Sfintele
Sacramente sau Taine, cinstirea sfinţilor, sărbătorile şi tradiţiile religioase.
În prezent, Biserica Catolică a devenit în timp cea mai mare și mai influentă biserică creștină
din lume, având peste un miliard de credincioși, iar Biserica Ortodoxă are adepți mai ales în Europa de
Est și în țările din jurul Mării Mediterane.

III. Cruciadele
Evoluția omenirii urmează o cale dialectică în spirală, extrem de complexă, cu realizări
culturale de vârf, dar și conflicte generatoare de distrugeri materiale și pierderi de vieți omenești,
cu existența simultană a unor regimuri democratice și autocratice, cu manifestări contradictorii
ale decidenților la granița dintre bine și rău, rațional și irațional, adevăr și minciună, dreptate și
inechitate, empatie și indiferență, toleranță și fanatism.
Referitor la războiul sfânt, concepția din Vechiul Testament este diferită față de cea din
Noul Testament. În Cartea întâia a Regilor, se afirmă că Dumnezeu a poruncit lui Saul nimicirea
totală a ameliciților: "Nimiceşte şi dă blestemului toate câte are. Să nu-i cruţi, ci să dai morţii de
la bărbat până la femeie, de la tânăr până la pruncul de sân, de la bou până la oaie, de la cămilă
până la asin".
În anul 1951, marele biblist Gerhard von Rad a scris o broşură intitulată Războiul sfânt
în Vechiul Testament, care a avut însă un impact major în cercetarea biblică. El argumenta că
"războiul sfânt" era o instituţie a triburilor israelite, bazată pe confederaţia lor religioasă
(amficţionia). Cercetând texte în special din Istoria deuteroniomistă, Von Rad ajunge la o
schemă a războiului sfânt: chemarea la arme la sunetul de trompetă; desemnarea combatanţilor
drept "poporul lui Iahve" (Judecători 5, 11.13) sau "poporul lui Dumnezeu" (Judecători 5, 20);
sfinţirea militarilor (Iosua 3, 5) şi păstrarea de către ei a stării de puritate ritualică (de exemplu
abstinenţa sexuală); oferirea de jertfe (1 Regi 7, 9); proclamaţia făcută de conducătorul militar
prin formula "Dumnezeu i-a dat pe… în mâinile noastre" (Iosua 2, 24; 6, 2 etc); convingerea că
Iahve merge înaintea oştirii (Judecători 4, 14); numirea războaielor drept "războaiele lui Iahve"
(milhamot Iahve - 1 Regi 18, 17) şi a vrăjmaşilor drept "vrăjmaşii lui Iahve" (Judecători 5, 31);
ideea că poporul nu trebuie să se teamă, ci să creadă, pierderea curajului de către vrăjmaşi;
începerea bătăliei cu strigătul de război (Judecători 7, 20); cuprinderea duşmanilor de către "frica
mare de la Domnul" (1 Regi 14, 15); punerea sub blestem sau anatema (herem) a întregii prăzi,
care devenea prin aceasta sfinţită pentru divinitate (Iosua 6, 18-19) sau era distrusă în întregime;
strigătul de încetare a bătăliei "La corturile tale, Israele" (2 Regi 20, 1) (cf. Gerhard von Rad,
Holy War in Ancient Israel, trad. Marva J. Dawn, Eermans, Grand Rapids, 1991, pp. 41-51).
În Vechiul Testament, toate conflictele Israelului ca popor al lui Dumnezeu sunt
poruncite de Iahve, iar Israelul are dreptul de stăpânire a ţării, care se afla sub ocupaţie străină în
perioada finalizării istoriei deuteronomiste.
Pe de altă parte, asocirea sfințeniei cu realitatea crudă a războiului - în sintagma de război
sfânt - face trimitere în prezent la jihadul islamic.
În istoria creștinismului, relația dintre război și teologie este analizată de către Augustin
de Hipona, care considera că „războiul drept” (bellum iustum) este justificat numai de
nedreptatea unui agresor.

94
 O schimbare radicală a discursului papal în privința concepției despre război s-a produs
în timpul pontificatului lui Grigore al VII-lea, când a apărut ideea „războiului sfânt” (bellum
sacrum), având consecințe de ordin moral, juridic, teologic și militar, ca de exemplu,
confruntările dintre lumea creştină şi estul dominat de musulmani, cunoscute în istoria universală
sub numele de cruciade. Termenul de cruciadă provine din cuvântul francez „croisade” din secolul
al XVI-lea, care înseamnă „marcat cu cruce”. Pentru a se identifica, cruciații își coseau simboluri ale
crucii lui Hristos pe îmbrăcăminte și pictau cruci pe scuturile de luptă.

Aceste campanii militare ale creștinismului catolic în Orientul Apropiat au avut scopul
de stopare a expansiunii musulmane și, implicit, de oprire a răspândirii islamului, de revendicare a
Pământului Sfânt, precum și de recucerire a teritoriilor care fuseseră în trecut creștine.
Cauzele declanșării cruciadelor trebuie căutate în contextul general deosebit de complex al
evenimentelor din evul mediu timpuriu.
Un rol însemnat l-au avut descompunerea Imperiului Carolingian și relativa stabilizare a
granițelor europene după creștinarea vikingilor și maghiarilor, factori care au dat naștere unei categorii de
războinici aflați în conflict permanent.
Pe de altă parte, armatele musulmane au ocupat teritorii predominant creștine, precum Africa de
Nord, Egiptul, Palestina,Siria și cea mai mare parte a Spaniei. Musulmanii ocupaseră Ierusalimul și
regiunea înconjurătoare, considerate centrul universului creștin, fiind zona în care a trăit și a murit Hristos.
În efortul de recuperare a teritoriilor pierdute se menționează Reconquista din Spania, normanzii
luptau pentru controlul Siciliei, iar Pisa, Genova și Aragonul lupau împotriva fortărețelor din Sardinia și
Mallorca, pentru a elimina raidurile musulmanilor asupra coastelor Italiei și Spaniei.
Anul 1074 este un reper în istoria cruciadelor, fiind anul în care Papa Grigore al VII-lea
a cerut ca „soldații lui Cristos” (milites Christi) să îi ajute pe bizantini în Orient, la trei ani după
ce aceștia suferiseră o înfrângere în fața turcilor selgiucizi în bătălia de la Mazikert.
Relatările despre abuzurile musulmanilor asupra pelerinilor creștini care se îndreptau
către Ierusalim a agravat și mai mult situația conflictuală, Papa Urban al II-lea fiind primul care a
propus în mod public ideea unei Cruciade pentru recucerirea Țării Sfinte, pentru posteritate
rămânând celebră expresia „Deus vult!” (Dumnezeu o dorește!).

95
 Creștinii catolici participanți la cruciade au crezut că sacrificiul lor reprezintă o cale de
mântuire și de ispășire a păcatelor.

În continuare sunt prezentate succint cruciadele din perioada 1096 – 1271:

• Cruciada I (1096-1099) a fost ințiată de către Papa Urban al II-lea la cererea de ajutor a
împăratului bizantin Alexius Comnenus. A fost condusă de Raymond de Saint-Gilles, Godfrey de
Bouillon, Hugh de Vermandois și Bohemund de Taranto, împreună cu nepotul său Tancred de Sicilia.
Cruciații au cucerit Niceea (în prezent Iznik, Turcia), Dorileea, Antiohia, Ierusalim (1099) , punând
bazele unor așezări occidentale (state cruciate) la Ierusalim, Edessa, Antiohia și Tripoli.
După 1130, contraofensiva forțelor musulmane a început să câștige teren pentru propriul
lor război sfânt (jihad) împotriva creștinilor, pe care i-au numit „franci”. În 1144, generalul Seljuk
Zangi, guvernatorul Mosul, a capturat Edessa, ducând la pierderea celui mai nordic stat cruciat.
• Cruciada II (1147-1149) a fost declanșată de ocuparea Edessei de catre turcii seldzuci. Deși
au participat armatele împăratului german Conrad al III-lea și ale regelui francez Ludovic al VII-
lea, cruciada s-a încheiat cu un eșec total.
• Cruciada III (1189-1192) a avut scopul principal să recucerească Ierusalimul, care fusese
ocupat de sultanul Saladin în anul 1187. Forțele cruciate ale lui Richard I (regele Angliei) le-au
învins pe cele ale lui Saladin în bătăliile de la Arsuf și Jaffa. După ce a semnat un tratat de pace cu
Saladin, prin care a fost restabilit Regatul Ierusalimului (fără orașul Ierusalim), regele Angliei a părăsit
Țara Sfântă. Pentru succesele sale remarcabile, Richard a primit supranumele de "Inimă de Leu".
• Cruciada IV (1202-1204) reprezintă în istorie sfârșitul dominației creștinilor în Orientul
Mijlociu. A fost inițiată de Papa Innocențiu al III-lea împotriva Egiptului (stapânul
Ierusalimului), însă și-a abandonat rapid țelul primar, degenerând în 1203 într-un război
fratricid, îndreptat împotriva Constantinopolului ortodox, pentru a-l înlătura de la putere pe
împăratul bizantin, Alexius III, în favoarea nepotului acestuia. Noul împărat, Alexius IV, nu a putut să
plătească despăgubiri bănești pentru ajutorul acordat, a fost sugrumat la începutul anului 1204, după o
lovitură de stat, cruciații luând în stăpânire Constantinopolul. Încercarea de a instaura un regat catolic
neviabil a dus la desființarea Imperiului Bizantin și împărțirea lui în mai multe state: Imperiul Latin de
Răsărit, Niceea, Epirul și Trapezuntul. Pe de altă parte, cea de-a patra cruciadă a declanșat schisma dintre
creștinismul oriental și cel romano-catolic.

96
• Cruciadele finale (1208-1271) au vizat atât combaterea musulmanilor, cât și a altor forțe considerate
dușmani ai credinței creștine. Astfel, Cruciada Albigensiană (1209–1229), a avut ca scop eradicarea
religiei practicate de catharii din Languedoc (Franța).
Înainte de moartea sa, Papa Inocențiu al III-lea a inițiat o cruciadă împotriva Egiptului, însă, în
anul 1221, cruciații au fost forțați să se predea apărătorilor musulmani conduși de Al-Malik al-Kamil,
nepotul lui Saladin. În 1229, împăratul Frederic al II-lea a reușit transferul pașnic al Ierusalimului la
cruciați prin negocieri cu al-Kamil. Tratatul de pace a expirat un deceniu mai târziu, iar musulmanii au
recâștigat cu ușurință controlul asupra Ierusalimului.
Din 1248 până în 1254, Ludovic al IX-lea al Franței a organizat o cruciadă împotriva Egiptului,
însă a fost un imens eșec. În timp ce cruciații se luptau, foști sclavi ai Imperiului Islamic au preluat
puterea în Egipt, instaurând dinastia mamelucilor. Sub conducerea sultanului Baybars, mamelucii au
cucerit Antiohia în 1268. Ca răspuns la această pierdere, regele francez Ludovic al IX-lea a organizat în
1270 o altă cruciadă, ultima expediție fiind cea organizată în 1270 de regele englez Edward I.

După cucerirea Ierusalimului și a celorlalte orașe controlate până atunci de turcii

selgiucizi, cruciații și-au dat seama că vor avea nevoie de o forță militară constantă pentru a-și
păstra teritoriile. Problema era că cei mai mulți cavaleri doreau să se întoarcă înapoi în Europa.
S-a ajuns astfel la crearea unor ordine religioase militare.
Primul și cel mai cunoscut a fost Ordinul Cavalerilor Templieri, care a fost înființat în
anul 1119 de către un nobil francez din regiunea Champagne, Hugues de Payens, împreună cu
opt cavaleri aleși dintre rudele sale.
Numele acestui ordin face trimitere la faptul că, în schimbul protejării pelerinilor din Țara
Sfântă, regele Baldvin al II-lea al Ierusalimului și-a dat acordul pentru stabilirea sediului pe

97
Muntele Templului, un loc sacru pentru evrei, creștini și musulmani.
După 1128, templierii au fost susținuți de către Bernard din Clairvaux (mai târziu a fost
sanctificat) pentru strângerea de fonduri în Europa, iar în 1139, Papa Inocențiu al III-lea a dat un
ordin prin care erau excluși de la plata taxelor și puteau să treacă liber granițele.
În timp a devenit cel mai puternic ordin militar, cu activități extinse și în afara sferei militare,
ceea ce-i va atrage foarte mulți dușmani. Ordinul Cavalerilor Templieri a fost și primul ordin
desființat și ai căror membri au fost persecutați.
Membrii Ordinului Cavalerilor Templieri erau disciplinați, antrenați și bine echipați, fiind
recunoscuți după o mantie albă cu cruce roșie. Cei care nu erau războinici au creat o puternică
infrastructură economică în întreaga creștinătate, au pus bazele sistemului bancar, au construit
numeroase fortificații în Europa și Țara Sfântă.
În anul 1307, regele Filip al IV-lea al Franței, a ordonat ca Marele Maestru templier
Jacques de Molay și alți templeri francezi să fie arestați simultan, fiind acuzați de numeroase
erezii și torturați pentru obținerea de mărturisiri de blasfemie. După dispariția liderilor, restul
templierilor din Europa au fost fie arestați și judecați , absorbiți în alte ordine militare sau lăsați
să se retragă și să trăiască în continuare în pace.
Ordinul Cavalerilor Ioaniți (sau Ospitalieri) s-a format dintr-o organizație călugărească
caritabilă, care a fost fondată în jurul anului 1023 cu scopul de a înființa spitale și de a avea grijă
de pelerinii creștini de la Ierusalim. După căderea Ierusalimului în mâinile turcilor, spitalul
Ospitalierilor a fost distrus, însă a fost reconstruit după prima cruciadă, iar ordinul religios a fost
reorganizat și a luat forma unui ordin militar. Ospitalierii au început să angajeze militari pentru
protejarea pelerinilor și apărarea frontierelor Regatului Ierusalim, alături de Templieri.
După ce au fost alungați din Accra (1291), Ioaniții se refugiază în insula Rhodos, unde
vor rămâne până în 1522, când insula e cucerită de otomani. De acolo, cavalerii se stabilesc, prin
bunăvoința lui Carol Quintul, în insula Malta.
Ordinul Cavalerilor Teutoni a fost fondat în anul 1190, în orașul Acra din Israel, de
către doi comercianți peregrini germani, care au primit ajutor financiar de la negustori din
Bremen și Lubeck.
Membrii Ordinului Teutonilor purtau veșminte albe prevăzute cu o cruce neagră, sarcina
lor inițială fiind apărarea teritoriilor statelor din Orientul Mjlociu, dar și a orașului Acra.
În anul 1211, după înfrângerea creștinilor de către musulmani, teutonii s-au retras în
Transilvania, fiind chemați de regele Ungariei, Andrei al II-lea, pentru apărarea granițelor.
Cavalerii teutoni au rezistat în Ungaria doar 14 ani, după care au fost izgoniți de
armatele lui Andrei al II-lea, deoarece au încercat să intre sub protecția papală, în loc să opteze
pentru suveranitatea maghiară, devenind astfel independenți.
În anul 1230, după emiterea Bulei de aur de la Rimini, liderul teutonilor, Hermann von
Salza, a declanșat cruciada împotriva prusacilor, cu scopul creștinării acestora. La scurt timp,
teutonii au cucerit provincia Chelmno din nordul Poloniei, punând bazele Statului monastic al
Cavalerilor Teutoni.
Ordinul Teutonilor a angajat mercenari din toată Europa, devenind o mare putere navală
în Marea Baltică. Din inițiativa lui Napoleon, activitățile militare ale cavalerilor teutoni s-au
încheiat în anul 1809. În prezent, Ordinul Cavalerilor Teutoni desfășoară activități nemilitare
caritative în Europa Centrală.
IV. Jihadul
Atitudinea islamului față de omucidere coincide cu cea a creștinismului. În Coran se consideră
că omul nu moare decât prin voința lui Allah, după hotărârea care fixează sfârșitul vieții sale,

98
sinuciderea fiind interpretată ca o dezertare gravă de la cea mai fundamentală datorie, aceea de a
suporta totul cu răbdare.
Alături de iudaism şi creștinism, islamul este o altă religie monoteistă, răspândită cu
precădere în unele ţări din Asia şi Africa.
Sunismul este curentul religios majoritar al islamului (cuprinde 85% - 90% dintre
musulmani), celălalt curent fiind șiismul (predominant în Iran, Azerbaidjan și Irak).
Islamul a apărut în a doua jumătate a secolului al VII-lea, fiind întemeiat de către
Profetul Mahomed (Muhammad) și adepții săi din Arabia.
Pentru musulmani, Coranul este cuvântul lui Allah (Dumnezeu), revelat profetului
Mahomed de către îngerul Gabriel. A doua sursă a religiei islamice este Sunna (Cutuma),
exprimată în culegerile de hadith care conţin spusele profetului Mahomed, precum şi faptele
acestuia şi ale unora dintre însoţitorii săi.
Pentru a deveni musulman, o persoană trebuie să facă mărturisirea de credinţă (Shahada):
„Nu există dumnezeu în afară de Allah, iar Muhammad este trimisul lui Allah ”. Există o
autoritate oficială (Ummah) care decide dacă adeptul este sau nu acceptat de către comunitate.
Obligaţiile musulmanului se regăsesc în „Cei Cinci Stâlpi” ai Islamului – crezul islamic
(mărturia de credință, Shahada), rugăciunile zilnice (salat), ținerea postului Ramadan, dania şi
efectuarea pelerinajului către Mecca (hajj) cel puțin o dată în decursul vieții.
În lucrarea „Care este Numele Lui?”, teologul musulman Aheed Deedat consideră că
numele Allah se referă la acelaşi Dumnezeu la care se închină și creştinii.
Musulmanii susţin că Allah a relevat Cuvântul Său prin Mahomed dar şi prin alţi profeţi,
printre care Adam, Avraam, Moise şi Iisus, cu mențiunea că iudaismul şi creştinismul sunt
bazate pe învăţăturile unora din aceşti profeţi, fiind prezentate în Tora, respectiv în Biblie.
În fiecare an, milioane de musulmani călătoresc la Mecca pentru a îndeplini ritualul
pelerinajului, adunându-se în jurul construcției Kaaba (situată în mijlocul moscheii Al-Masjid
al-Haram), pe care o înconjoară de șapte ori, mergând în sens contrar acelor de ceasornic.
Construcția Kaaba are forma unui paralelipiped cu înălţimea de 15,2 metri, lățimea de
10,7 metri şi lungime de 12,2 metri, fiind acoperită cu ”kiswa”, o pânză din mătase neagră,
brodată cu caligrafii de aur.
În Kaaba se găsește Piatra Neagră, un obiect sacru care a fost sărutat de Profetul
Mahomed, iar din acest motiv, fiecare musulman trebuie să o sărute cel puţin o dată când va
ajunge la Mecca.
Islamul politic (islamismul) este o mișcare politico-religioasă care se manifestă în țările
arabe din anii 1970, fiind inspirată din Mișcarea Fraților Musulmani, numită și Frăția
Musulmană, o organizație politică musulmană înființată în Egipt de către Hassan al-Banna, în
anul 1928, ca reacție la imperialismul britanic și căderea Imperiului Otoman. Crezul Mișcării
Fraților Musulmani este: „Allah este adevărul nostru suprem, Profetul este conducătorul nostru,
Coranul este legea noastră, lupta este drumul nostru.”
Islamismul este pentru musulmani atât o teologie, cît și o ideologie, un sistem juridic, dar
și un sistem normativ și axiologic care respinge modernizarea societății și modelul occidental.
Fundamentalismul, radicalismul, wahabismul și salafismul sunt răspunsuri ″islamiste″ la
interacțiunea societății arabe cu civilizația occidentală și căutarea propriei identități.
Fundamentalismul respinge modelul de stat laic și încearcă modernizarea din ″interior″ a
societății arabe prin transformarea religiei în ideologie și promovarea tradițiilor islamice - chiar
dacă sunt în dezacord cu democrația occidentală. Adepții șiismului iranian consideră că puterea
politică trebuie exercitată de conducătorul religios (imam), care întrunește în persoana sa atât

99
funcția teologică, de mare preot, cât și pe cea juridică, legislativă, executivă și militară.
Radicalismul (jihadismul) se bazează pe jihad, având în sfera religioasă și etică
semnificația de luptă pentru a promova binele și a preveni răul, însă a fost interpretat și ca
„război sfânt” sau război armat împotriva oricărui necredincios, pentru a răspândi mesajul
Profetului și pacea islamică în lume, fiind împărțit în trei categorii:
1. jihadismul naționalist postcolonial - Frații Musulmani, Hamas, Hezbollah;
2. jihadismul ″balanței de putere″- revoluția iraniană în opoziție cu militantismul financiar al
Arabiei Saudite;
3. jihadismul global care a început prin rezistența mujahedinilor din Afganistan față de ocupația
sovietică și culminând cu apariția al-Qaeda.
Wahabismul, deși consideră Coranul și hadith-ul ca fiind principalele texte ale islamului,
deplasează accentul pe lupta armată ca formă a jihadului, asumându-și rolul de a proteja islamul
și de a restaura puritatea acestuia.
Filosoful Resid Hafizovic afirmă: „Wahabismul este o interpretare ultra-conservatoare,
bazată pe Sharia, a doctrinei ramurii sunite a islamului. Dar musulmanii din Bosnia și
Herțegovina care se autointitulează wahabiți militează pentru valori ce nu au de-a face cu
islamul. Aceștia constituie mai degrabă o mișcare politică decât o comunitate religioasă”.
În decursul timpului, militanții islamiști au migrat în întreaga lume, au organizat
numeroase mișcări teroriste (de exemplu, mișcarea de rezistență islamică în Palestina, mișcarea
Statul Islamic din Irak și Siria) și au provocat diverse evenimente teroriste, precum atacul asupra
pelerinilor de la Mecca din anul 1979, atacul terorist din 11 septembrie 2001 asupra World
Trade Center, atacul din 11 martie 2003 de la Madrid, cel din 7 iulie 2005 de la Londra etc.
În momente de criză, atunci când echilibrul, armonia și înţelepciunea lasă locul
instinctului, fricii și dezordinii, să reflectăm la celebra expresie „Somnul raţiunii naşte monştri”,
prin care pictorul spaniol Francisco Goya, și-a denumit una din gravurile sale.
Unii analiști politici interpretează războiul dintre Hamas și Israel în viziunea lui Samuel
Phillips Huntington, autorul lucrării The Clash of Civilizations and the Remaking of World
Order (Ciocnirea civilizațiilor și refacerea ordinii mondiale), în care susține teza unei noi ordini
mondiale, instaurată la sfârșitul Războiului Rece.
După Huntington, distincțiile culturale și religioase dintre oameni, reprezintă principala
sursă a conflictelor din vremurile noastre: „Ipoteza mea susține că sursa fundamentală a
conflictului în această lume nouă nu va fi determinată de aspectul economic sau de cel ideologic.
Marea diviziune în rândul rasei umane și sursa dominantă a conflictelor va fi cea culturală.
Statele naționale vor ramâne în continuare cei mai importanți actori în problemele lumii, însă
principalele conflicte vor fi între națiuni și grupuri din diferite civilizații. Ciocnirea civilizațiilor
va domina politica mondială. Linia dintre civilizații va reprezenta în viitor linia frontului” .
Huntington crede că ridicarea Chinei constituie una dintre cele mai importante
amenințări pentru Vest, însă creșterea violențelor în lune ar putea fi determinată și de conflictele
bazate pe tradiții religioase. În concepția sa, confruntarea dintre civilizația musulmana și cea
occidentală va fi cel mai sângeros conflict al secolului al XXI-lea.
Desigur, ipotezele lui Huntington sunt exagerate, având în vedere că devenirea omenirii
este deosebit de complexă, conflictele culturale sunt contradicții care se pot atenua prin educație.
Îmi exprim speranța că societatea de mâine va fi a rațiunii, dezvoltării durabile,
colaborării și înțelegerii la scară planetară, prin promovarea drepturilor și libertăților cetățenești,
respectarea normelor dreptului internațional, a obiceiurilor și tradițiilor fiecărui popor, iar
conflictele militare să rămână o amintire tristă din vremuri apuse.

100
V. Pledoarie pentru empatie religioasă
Ierusalimul are un statut aparte în istoria culturii și civilizației, fiind considerat un oraș
sfânt pentru credințele iudaică, creștină și musulmană, cele trei religii fiind numite religii
avraamice pentru că toate trei au fost întemeiate de urmași de-ai lui Avraam.
Să reflectăm, stimați cititori la semnificația sacră a Ierusalimului:
- pentru evrei, este locul templului lui Solomon, unde a fost păstrat chivotul sfânt;
- pentru creștini este legat de viața și răstignirea Mântuitorului;
- pentru musulmani, este locul de unde Mohamed s-a înălțat în Rai.
Este cel mai mare oraș din Israel și din regiunea Palestinei istorice, având un trecut
zbuciumat care se se continuă și în prezent. Încă de pe vremea lui Saladin, Ierusalimul a fost
înconjurat cu un zid de protecție, iar în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, s-a extins în afara
zidurilor cetății vechi, mai cu seamă în partea de vest, care acoperă în zilele noastre cea mai mare
parte a suprafeței orașului.
În centrul Ierusalimului se înalță Muntele Templului, care este cunoscut în ebraică și
iudaism ca Har ha-Bayit, în arabă și islam sub numele de Haram Ash-Sharif (Nobilul Sanctuar),
iar în Biblia ebraică este denumit Moria.
Pe culmea Muntelui Templului, la o altitudine deasupra mării de 743 m, se află o
esplanadă cu suprafața de 14 hectare, care a fost zidită în secolul I î.Hr. în timpul regelui Iudeei,
Irod cel Mare. Pe acest loc au fost construite Primul Templu (Templul lui Solomon) și cel de-al
Doilea Templu al Ierusalimului, în vremurile noastre fiind întâlnite sanctuarul musulman Cupola
Stâncii, Moscheea Al-Aqsa și o serie de clădiri anexe. Despre Templul Lui Solomon se vorbește
în Vechiul Testament, iar pe Cupola Stâncii a avut loc încercarea lui Avraam, care a fost dispus
să-și sacrifice fiul din porunca divină.
Platforma Muntelui Templului este înconjurată de ziduri de susținere, dintre care cel mai
vestit este Zidul de apus sau Zidul Plîngerii.
Muntele Templului este locul cel mai sacru al religiei iudaice, în cadrul rugăciunii
Amidá, credincioșii evrei închinându-se de trei ori pe zi în direcția lui pentru reclădirea
Templului din Ierusalim din vechime.
Pentru musulmani, Profetul Mahomed s-a ridicat în Rai de pe Muntele Templului, fiind
considerat al treilea loc sfânt - după Mecca și Medina.
Suntem martorii confruntării violente pe Muntele Templului între evrei și musulmani. În
anul 2021, o intervenție a forțelor israeliene în moscheea Al-Aqsa a declanșat una dintre cele
cele mai tensionate etape ale conflictului dintre Israel și gruparea Hamas, care a culminat cu
raiduri aeriene asupra Fâșiei Gaza și atacuri cu rachete asupra Ierusalimului.
În secolul XXI, este imperios necesar ca ura și confruntarea din Orientul Mijlociu să fie
înlocuite cu empatie, determinare și negociere eficientă între părțile implicate.
Este semnificativ faptul că, din punct de vedere etimologic, termenul de religie provine
din verbul religare (a lega, a uni) - în sensul de unire cu Dumnezeu, - așa cum a notat scriitorul
latin Lactantius în lucrarea „Divinae Institutiones”. Deşi există o mare diversitate istorică şi
geografică a manifestărilor religioase, trăsătura comună este conferită de sacralitate, aspiraţia la
perfecţiune a omului, vector valoric opus profanului, care semnifică degradarea fiinţei umane.
Religiile trebuie să-i unească pe oameni, nu să-i despartă, având în vedere că Iudaismul,
Islamul și Creștinismul au multe trăsături comune, Ierusalimul fiind centru de interferență al
acestora. Musulmanii susţin că Allah a relevat Cuvântul Său prin Profetul Mahomed dar şi prin
alţi profeţi, printre care Adam, Avraam, Moise şi Isus, iar iudaismul şi creştinismul, bazate pe
101
învăţăturile cuprinse în Tora, respectiv Biblie, derivă din învăţătura unora din aceşti profeţi.
În lucrarea „Care este Numele Lui?”, teologul musulman Aheed Deedat consideră că
numele Allah se referă la acelaşi Dumnezeu căruia i se închină atât creştinii, cât şi
musulmanii.
Aceluiași Dumnezeu i se închină creștinii și evreii, Biblia și Sfânta Scriptură
incluzând Vechiul Testament, care prezintă Geneza sau Facerea Lumii, căderea în păcat a
primilor oameni, Adam şi Eva, formarea poporului Israel, precum şi informaţii esenţiale despre
profeţi şi profeţii.
Istoria umanității a fost marcată profund de Marea Schismă din anul 1054, în care
creștinismul s-a divizat în catolicism (biserica apuseană) şi ortodoxism (biserica răsăriteană), sub
conducerea papei, respectiv a patriarhului de la Constantinopol.
În contextul vremurilor actuale, este benefică pentru catolici și ortodocși realizarea unui
calendar creștin unitar. Evident, acest demers nu afectează libertatea de manifestare religioasă,
dimpotrivă creează premisele pentru unitate în diversitate, armonie și respect.
Factorii de decizie ai Bisericii Ortodoxe și Bisericii Catolice se pot așeza la masa
negocierilor pentru a găsi varianta optimă a calendarului religios, în conformitate cu normele
creștinismului.
În continuare sunt prezentate sintetic informații despre modul cum s-a ajuns la date diferite
pentru aceeași sărbătoare în calendarele creștin-ortodox și creștin catolic.
În primele secole ale erei noastre, biserica folosea calendarul iulian, care a fost introdus
de Iulius Cezar la 1 ianuarie 45 î.Hr., în Rusia modernă se numește de obicei stilul vechi.
Acest calendar a fost folosit destul de mult timp, însă, s-a dovedit că în timp apar
diferențe tot mai mari între datele calendarului iulian și datele astronomice - o zi în plus se
acumulează la fiecare 128 de ani. S-a ajuns astfel ca sărbătorirea Crăciunului, care inițial a
coincis cu solstițiul de iarnă, să ajungă treptat spre primăvară.
Pentru a depăși această situație, în anul 1582, calendarul iulian din țările catolice a fost
înlocuit cu calendarul gregorian printr-un decret al Papei Grigore al XIII-lea.
În anul 1583, Grigore al XIII-lea a trimis o ambasadă Patriarhului Ieremia al II-lea al
Constantinopolului cu propunerea de a trece la un nou calendar, însă propunerea a fost respinsă
ca neconformă cu regulile canonice de sărbătorire a Paștelui.
Calendarul gregorian a fost adoptat inițial de către bisericile occidentale, cele ortodoxe
au folosit propriul lor calendar, până în 1923, când, la un congres ținut la Constantinopole,
majoritatea bisericilor ortodoxe, inclusiv cea română, au abandonat calendarul iulian, trecând la
cel gregorian, data Crăciunului fiind acceași cu cea din occidentul catolic, dar nu și data
Paștilor, care se calculează în continuare diferit.

Epilog
Pentru reflecție, se menționează următoarele citate din tezaurul de înțeleciune universală:
• Nu există război sfânt; numai pacea este sfântă. (Papa Ioan Paul al II-lea)
• Întunericul nu poate alunga întunericul, numai lumina poate face asta. Ura nu poate alunga ura,
numai dragostea poate face asta. (Martin Luther King)
• Religia este dialogul etern dintre omenire şi Dumnezeu. (Franz Werfel)
• Religia înseamnă să faci ceea ce e drept, înseamnă să iubești, să slujești, să gândești, să fii
umil. (Ralph Waldo Emerson)
• Știința fără religie este imperfectă, religia fără știință este oarbă. (Albert Einstein)
• Dacă oamenii sunt răi având o religie, cum ar fi dacă n-ar avea-o? (Benjamin Franklin)

102
• Oricât de grea ar fi viața, există un lucru pe care îl putem face fără să ne coste nimic: să privim
cerul în loc să tot privim în jos…( Stephen Hawking)
• O singura rugăciune am: Doamne să nu mă lași niciodată să fiu mulțumit de mine
însumi. (Lucian Blaga)

Surse de informare
https://www.telisavonline.ro/2023/10/24/vreau-adevarul
https://www.academia.edu/39210034/Sinteze_de_religie
https://iteach.ro/pg/blog/vasile.tudor/read/129603/pledoarie-pentru-un-calendar-crestin-unitar
https://ro.wikipedia.org/wiki/Cruciada
https://ro.wikipedia.org/wiki/Israel
https://ro.wikipedia.org/wiki/Islamism
https://ro.wikipedia.org/wiki/Istoria_islamului

Evoluția genetică a vieții

Argumentare
Cum a apărut viața pe Terra și cum au evoluat organismele vii sunt provocări cu multe
necunoscute, care suscită controverse constructive printre specialiști.
Referitor la apariția materiei organice pe Pământ - și ulterior a vieții - pe lângă ipoteza
Oparin-Haldane că inițial au apărut pe cale abiogenă substanțe organice simple în anumite
condiții (descărcări electrice atmosferice, radiații ultraviolete intense), după care s-au format în
Oceanul Primitiv complexe macromoleculare înzestrate cu metabolism, există și ipoteza
panspermiei (originii extraterestre a vieții), conform căreia viața a apărut în Cosmos, fiind
adusă pe Terra prin intermediul meteoriților, cometelor și a altor corpuri cerești.
În lucrarea “Inteligența materiei”, medicul neurolog Constantin Dulcan afirmă:
“Combinațiile organice ale carbonului au asigurat atât sursa energetică necesară vieții – glucide,
lipide – cât și elementele structurale ale sistemelor vii, aminoacizii. Dar elementul capabil să
adune acești aminoacizi în structuri apte de mișcare în sens biologic, adică purtătoare de viață, a
fost acidul dezoxiribonucleic (AND). Apariția sa a constituit un moment-cheie în evoluția vieții,
acesta având capacitatea de a se multiplica prin mutație și selecție în diversitatea de forme pe
care o cunoaștem astăzi – de la bacterii la plante, animale, om”.
Spre deosebire de Monod, care a exagerat rolul hazardului în apariția și evoluția vieții,
Constantin Dulcan consideră că “viața depășește imperiul întâmplării trecând în cel al
necesității”. În concepția sa, “inițial combinațiile dintre elemente s-au făcut numai în baza
afinităților lor chimice. În momentul în care apar structuri organice capabile de metabolism și
reproducere, deci sisteme vii, evoluția lor capătă legități care impun cu necesitate drumul lung
până la stadiul în care materia se gândește pe sine“.
Devenirea vieții este legată intrinsec de schimbarea condițiilor mediului terestru în cursul
timpului. În Sistemul solar, Terra are un statut special, fiind leagănul și suportul vieții., în
particular, este planeta albastră care poartă omenirea în istorie.
Terra s-a format în urmă cu 4,54 miliarde de ani, iar viața a apărut în oceane încă de
acum 3,6 miliarde de ani, după care a evoluat, s-a diversificat și s-a extins în celelalte medii.
Istoria Pământului este împărțită în patru eoni (Hadean, Arhaic, Proterozoic, Fanerozoic),
fiecare fiind divizat în ere, împărțite la rândul lor în perioade, care sunt divizate apoi în epoci.
Proto-Pământul s-a format prin acreție din nebuloasa solară în Hadean (4,54 - 4 miliarde
103
ani), mediul fiind lipsit de viață, foarte fierbinte și cu activitate vulcanică intensă. În acest eon
s-a format și Luna (prin coliziunea Pământului cu Theia) și a avut loc Marele Bombardament
târziu (ciocniri violente ale meteoriților și cometelor cu planetele telurice).
În Arhaic (4-2,5 miliarde ani), Pământul s-a răcit suficient, apar prin abiogeneză
procariotele (primele forme de viață) și se formează continentele Ur, Vaalbara și Kenorland.
Atmosfera era formată din gaze vulcanice și gaze cu efect de seră, oxigenul fiind produs
abia în Proterozoic (2,5-0,541 miliarde ani), atunci când au apărut eucariotele (forme de viață
mai complexă - bacterii, protozoare, ciupeci, plante, animale) și continentele timpurii (Columbia,
Rodinia și Pannotia).
În Fanerozoic (0,541 miliarde ani până în prezent) s-a format supercontinentul Pangea,
care s-a divizat apoi în Laurasia și Gondwana, din care provin continentele actuale. Apar
formele de viață complexă cunoscute în prezent, cu mențiunea că au existat și extincții în masă,
ca de exemplu dispariția dinozaurilor - cauzată de un meteorit care s-a ciocnit cu Pământul în
urmă cu circa 65 milioane de ani.
În celebra sa lucrare “Originea speciilor prin selecție naturală, sau păstrarea raselor
favorizate în lupta pentru existență”, Charles Darwin consideră că transformarea treptată a
speciilor s-a produs prin acțiunea conjugată a factorilor de ereditate, variabilitate, suprapopulație,
lupta pentru existență și selecția naturală. Geneticienii susțin, ca premiză a evoluției vieții, rolul
esențial al mutațiilor genetice, care au dus la modificări decisive în organizarea structurală și
funcțională a organismelor, dar și impactul schimbărilor geo-climatice, care au impus noi
condiții în procesul de adaptare la mediu.
Organismul uman s-a perfecționat progresiv în cursul evoluției filogenetice, în care
selecția naturală a fixat în zestrea ereditară a descendenților cele mai valoroase însușiri ale
strămoșilor.
Antropogeneza este marcată de confecționarea uneltelor, trecerea de la turmă la grup
social, precum și dezvoltarea vorbirii, trăsătură care, după părerea lui Pavlov, a devenit cel de-al
doilea sistem de semnalizare. În analiza procesului de trecere a ființelor de la starea de
animalitate la starea de umanitate trebuie luat în considerare și impactul pe care l-au avut
locomoția bipedă, creșterea dimensiunilor creierului, gândirea și conștiința.
Deși are în comun cu maimuța structuri morfo-funcționale și procese emoțional-
instinctive similare, doar omul s-a ridicat la nivelul conștiinței, care presupune reflectarea cu
înțeles, orientarea către scop sau finalitate, construcție creativă sau proiectivitate. Dar nu trebuie
neglijate nici celelalte două nivele ale psihicului uman, având în vedere că unele deprinderi și
automatisme trec în subconștient, iar unele tendințe instinctive, ce țin de inconștient, pot trece în
focarul conștient, uneori cu tulburări de comportament.
Pe baza unor studii genetice comparative, se presupune că omul și cimpanzeul au un
strămoș comun care a trăit în urmă cu circa 5 milioane de ani. Desprinderea omului din rândul
antropoidelor superioare este plasată în Cuaternar, ultima și cea mai scurtă perioadă geologică
din istoria Pământului, de aproximativ 2,58 milioane de ani, în care au apărut glaciațiunile
Günz, Mindel, Riss și Würm.
După D.C. Johanson și T. D. White , apariția și evoluția omului este sintetizată în schema
următoare: Australopitecus afarensis → Homo habilis → Homo erectus → Homo sapiens.
Termenul Homo, care înseamnă “Om” în latină, a fost propus de biologul suedez Carl
von Linné pentru a desemna toate speciile umane apărute în cursul filogenezei, din care a rămas
doar Homo sapiens, celelalte nereușind să se adapteze la condițiile variabile ale mediului.
Primul reprezentant al genului Homo a fost Homo habilis, care a apărut în Pleistocen

104
(prima parte din Cuaternar), apoi acesta s-a diversificat prin adaptări tot mai evoluate în Homo
erectus și în linii colaterale, precum Homo neanderthalensis, până la apariția în Africa a lui
Homo sapiens, specia care le-a înlocuit pe celelalte și a populat, prin migrații succesive, toate
continentele, cu excepția Antarcticii, unde condițiile de mediu sunt ostile.
Desigur, ființa umană a avut un statut special în devenirea vieții, având în vedere că
dispune de conștiință și trăiește într-un mediu socio-cultural cu o gamă diversificată de
posibilități. În prezent, populația Terrei a depășit 8 miliarde de oameni, având un impact
deosebit asupra mediului înconjurător și a întregii biosfere.
Pe lângă unele disponibilități primare prezente și la animale, psihicul uman se
caracterizează printr-o gamă diversificată de procese secundare superioare: gândire logică,
imaginaţie creatoare, comunicare prin limbaj articulat, motivaţie socioculturală, memorie
istorică, emoții și sentimente profunde, trăsături caracteriale specifice comportamentului
civilizat, voinţă deliberativă, structuri aptitudinale complexe, funcţie decizională bazată pe
obiective și scopuri, structuri aptitudinale complexe etc. Este meritul lui Sigmund Freud,
fondatorul școlii de psihanaliză, de a fi inițiat concepția organizării multinivelare a sistemului
psihic uman, prin introducerea unor nivele funcționale dispuse pe verticală, mai precis: Sinele
(Id-ul), Supra-eul (Super Ego) și Eul (Ego).
Abordarea sistemică a materiei dezvăluie legături esențiale la nivel structural, funcțional
și informațional, având în vedere că orice sistem face parte dintr-un suprasistem și reprezintă, la
rândul său, o asociere de subsisteme, realizată prin intermediul unor interacțiuni specifice
nivelului de organizare a materiei - de la atomi și molecule până la galaxii și Univers. Astfel:
- atomul este o asociere de particule elementare sub acțiunea forțelor electrice și nucleare;
- molecula este o asociere de atomi prin intermediul legăturilor chimice: ionică, covalentă
(nepolară, polară, coordinativă), metalică, van der Waals;
- galaxia este o asocire de stele și planete prin intermediul forțelor gravitaționale;
- Universul este o asociere de galaxii prin intermediul forțelor gravitaționale dar prin interacțiuni
încă necunoscute - de tipul celor generate de materia și energia întunecată.
Referitor la structurile vii, se știe că organismul reprezintă o asociere de celule în cursul
ontogenezei, care este controlată și reglată de acizii nucleici, iar societatea este o asociere de
ființe umane, care este controlată și reglată prin intermediul conștiinței individuale și conștiinței
colective. O caracteristică esențială a vieții este faptul că zestrea genetică a unei ființe
controlează și reglează și procesul formării celulelor, care reprezintă unitățile structurale și
funcționale de bază ale unui organism viu.
Se poate trage concluzia că explicarea mecanismelor evoluției vieții la nivelul cel mai
profund, implicit originea vieții trebuie căutată în descifrarea apariției, dezvoltării și
transformării evoluției acizilor nucleici. De fapt, originea vieții coincide spațial și temporal cu
locul și momentul apariției acizilor nucleici primari.
Este firesc să presupunen că microorganismele ( virusuri, bacterii) au un rol esențial în
evoluția vieții, prin interacțiunile acestora cu zestrea genetică a organismelor.
Desigur, concepţia lui Darwin despre originea şi evoluţia speciilor reprezintă un salt
calitativ în cunoaştere, dar miracolul devenirii vieţii nu trebuie lăsat doar pe seama selecţiei
naturale în “lupta pentru existenţă” a indivizilor mai bine adaptaţi şi a mutaţiilor genetice
aleatoare. Cercetările trebuie orientate pe descifrarea unor mecanisme genetice dinamice,
autoperformante şi adaptive la factorii interni şi externi.
După academicianul Nicolae Botnariuc, “sistemele biologice sunt sisteme deschise,
informaționale, care, datorită organizării lor, au capacitatea de autoconservare, autoreproducere,

105
autoreglare și autodezvoltare; ele au un comportament antientropic și finalizat, care le asigură
stabilitatea în relațiile lor cu alte sisteme”.
Variabilitatea materialului genetic reprezintă sursa principală a evoluţiei speciilor. Se
disting două categorii de modificări ereditare, şi anume: recombinările genetice şi mutaţiile.
Spre deosebire de modificările zestrei ereditare prin recombinări genetice, în cazul
mutaţiilor se produce o restructurare calitativă şi cantitativă profundă a materialului genetic.
Procesul prin care se produc mutaţiile poartă numele de mutageneză. Mutaţiile pot fi
genomice, cromozomiale sau genice, după cum se produc la nivel de genom, de cromozomi sau
de gene. Există diverse alte criterii de clasificare a mutaţiilor genetice:
• după modul de manifestare – dominante, codominante, recesive, letale, semiletale;
• după localizare – autozomale (când sunt plasate pe autozomi) şi heterozomale (când sunt
plasate pe cromozomii sexului, denumiţi şi heterozomi);
• după natura factorilor care le provoacă – naturale şi artificiale.
Mutaţiile naturale apar spontan, fără intervenţia omului, iar frecvenţa acestora depinde de
condiţiile mediului în care trăiesc organismele. Prin mutageneză naturală a apărut salcâmul
monofil, bovine fără coarne, oaia cu picioare scurte din care a rezultat rasa Ancona.
Mutaţiile artificiale sunt cele provocate de om cu ajutorul unor agenţi mutageni de natură
fizică, chimică sau biologică. Prin folosirea unei game variate de agenţi mutageni, omul are
posibilitatea de a selecta mutante folositoare în acţiunea sa de ameliorare şi de diversificare a
soiurilor de plante şi a raselor de animale.
De menţionat că, spre deosebire de mutaţiile somatice, cele care afectează celulele
gametice sunt ereditare şi pot fi observate la descendenţi în diferite generaţii. La speciile care se
înmulţesc sexuat, numai mutaţiile gametice sunt transmise la descendenţi, iar la organismele care
se pot înmulţi vegetativ, mutaţiile somatice pot fi izolate şi reproduse ca linii sau clase mutante.
La mecanismele evoluției vieții cunoscute în prezent trebuie adăugat rolul esențial al
interacțiunii microrganismelor cu materialul genetic al organismelor superioare.
Lucrarea “Evoluția genetică a vieții“ este adresată tuturor celor interesați de enigmele
vieții, fiind structurată astfel:
I. Sinteze de genetică
II. Diviziunea celulară
III. Bacterii
IV. Virusuri
Scopul lucrării a afost atins, stimați cititori, dacă, după lecturare, veți reflecta la sintagma
“viața se scrie în limbaj genetic“, în încercarea de a găsi un răspuns adecvat la întrebarea
firească: cine suntem, de unde venim și încotro ne îndreptăm?

I. Sinteze de genetică
Marea diversitate a lumii vii stă sub semnul mecanismelor de transmitere a informaţiei
genetice şi a influenţei mediului ambiant în timpul reproducerii şi dezvoltării organismelor.
Fiecare individ este unic pentru că porneşte în viaţă cu o zestre ereditară specifică şi străbate o
traiectorie existenţială singulară marcată de valorile culturii şi civilizaţiei comunităţii din care
face parte.
Termenul de genetică (gr. genesis = naştere) a fost introdus în 1905 de W.Bateson pentru
acea ramură a biologiei care studiază ereditatea, variabilitatea şi reproducerea organismelor. Una
din metodele eficiente utilizate în genetică se bazează pe analiza caracterelor la descendenţii
obţinuti prin hibridare, procedură care constă în încrucişarea unor organisme având una, două,

106
trei sau mai multe trasături distincte, bine conturate, pentru a obţine rezultate concludente.
În dezvoltarea geneticii, alături de “teoria factorilor ereditari”, iniţiată de Gregor Mendel,
un rol esenţial în clasificarea conceptelor şi a mecanismelor eredităţii l-au avut “teoria
mutaţiilor” (H. de Vries, 1908), “ genetica cantitativă ” (H. Nilsson-Ehle, 1906, E.M. East,
1910) ,”genetica populaţiilor” (S.H. Hardy, 1908), “teoria cromozomială a eredităţii sau
morganismul” (T.H. Morgan, 1910), “teoria despre mutaţia artificială a genei “ (radiogenetica,
J.H.Muller,1927), ”teoria moleculară”, care a fost fundamentată de O.T Avery si colaboratorii
săi, prin descoperirea ADN-ului transformator, dezvoltată ulterior de către J. Watson, F. Crick
şi M. Wilkins, prin stabilirea, în 1953, a structurii macromoleculei de AND.
Alte contribuţii sunt datorate cercetătorilor M. Grunberg-Manago şi S. Ochoa ( biosinteza
artificială de ARN, 1955), A. Kornberg (biosinteza ADN, 1956), S. Ochoa, W. Nirenberg
(descifrarea codului genetic, între 1961-1967), J. Beckwith şi colaboratorii (izolarea genei,
1969), G. Khorana (sinteza artificială a genei, 1970).
Unii autori delimitează în istoria geneticii următoarele etape: epoca clasică (1900-1944),
epoca modernă (1944-1970), urmată de aşa-numita “eră a geniului genetic “, iniţiată la începutul
anilor ’70, o dată cu producerea primei molecule de ADN recombinat.
Genetica şi-a propus să răspundă la provocările vieții şi a reuşit să fascineze prin crearea
pe cale artificială (“in vitro”, în condiţii de laborator) a unor fiinţe noi, în afară procesului sexual,
ca de exemplu, clonarea unor organisme vii, aşa cum au procedat cercetătorii scoţieni, care au
obţinut în 1997 celebra oaie Dolly.
Cu toate că până la Mendel s-a practicat hibridarea la plante şi animale, acesta a fost
primul cercetător care a avut ideea genială de a studia statistic repartizarea caracterelor la
descendenţi.
În elaborarea teoriei sale genetice, Mendel pleacă de la ipoteza existenţei unor factori
ereditari dispuşi în perechi în celulele somatice, dar într-o formă simplă în celulele sexuale.
Prin combinarea aleatoare a factorilor ereditari de origine maternă şi paternă se obţine
segregarea caracterelor în descendență. Ansamblul factorilor ereditari constituie genotipul, spre
deosebire de fenotip, care se referă la înfăţisarea organismelor ca rezultat al interacţiunii dintre
ereditate şi mediu. Mendel a făcut distincţie între factorii dominanţi, a căror prezenţă în genotip
se manifestă cu necesitate în fenotip, şi cei recesivi, care rămân latenţi în stare heterozigotă şi se
manifestă doar în stare homozigotă.
Pe baza acestor ipoteze şi a datelor experimentale, Mendel a formulat două legi ale
eredităţii, care pot fi analizate riguros în cadrul teoriei probabilităţilor - disciplina care se ocupă
cu studiul proceselor aleatoare.
• Legea purităţii gameţilor afirmă că gameţii sunt puri din punct de vedere genetic, adică nu
conţin decât unul din factorii ereditari pereche.
• Legea segregării independente a perechilor de caractere se aplică unor tipuri de hibridari, şi
anume:
-în cazul monohibridării, prin încrucisarea a două linii homozigote, care se deosebesc printr-o
singură pereche (Aaxaa), prima generaţie (F1) este heterozigotă(Aa) în totalitate, iar în a doua
generaţie (F2) se produce segregarea în proporţie de trei dominant la unul recesiv (75%
reprezintă caracterul dominant şi 25% sunt homozigoţi recesivi);
-în cazul dihibridării, prin încrucisarea a două linii homozigote care se deosebesc prin două
perechi de caractere (AABBxaabb) în F1, toate organismele sunt heterozigote (AaBb)
manifestând fenotipic caracterele dominante, iar în F2 se produce segregarea în raportul
9:3:3:1 (9/16 cu două caractere dominante, 3/16 cu un caracter dominant şi unul recesiv,

107
3/16 cu un caracter recesiv şi unul dominant, 1/16 cu două caractere recesive).
Cercetările ulterioare (T.H. Morgan şi colaboratorii săi) au stabilit că factorii ereditari,
denumiţi gene (gr.genos = descendență) de W.L. Johannsen (1909), sunt dispuşi liniar de-a
lungul cromozomilor, în poziţii bine determinate (locus-uri) puse în evidenţă prin colorare sub
forma unor succesiuni de benzi luminoase şi întunecate, pe baza carora se pot întocmi hărţile
cromozomiale. Fiecare specie este caracterizată printr-un anumit cariotip exprimat de numărul,
forma şi organizarea diferită a cromozomilor în celule.
Totalitatea genelor distincte, dintr-un set de cromozomi, formează genomul. La
organismele diploide, datorită unor mutaţii, o genă poate prezenta două stări distincte, numite
gene alele, care în reproducerea celulară şi ciclul cromozomial se unesc prin fecundare şi se
separă prin diviziune reducţională.
Extinderea progresivă şi aprofundarea cercetărilor în genetică, au pus în evidenţă, pe
lângă dominanţa şi recesivitatea completă, noi relaţii între gene, precum: dominanţa incompletă,
supradominanţa, existenţa genelor letale, polialelia, codominanţa, poligenia.
Aşa cum a arătat T.H. Morgan, legea segregării independente a factorilor ereditari se
referă la cromozomi diferiţi, deoarece genele situate pe acelaşi cromozom se transmit în bloc,
înlănţuite (linkage-ul). Uneori în cursul diviziunii meiotice, cromozomii pereche se pot rupe în
punctele de contact şi schimbă între ei segmente cromatidice, fenomen cunoscut sub numele de
crossing-over.
Se poate afirma că sexualitatea este un mecanism eficient de reproducere a organismelor,
care asigură prin recombinare intercromozomială şi crossing-over marea diversitate a indivizilor
din cadrul populaţiilor şi speciilor.
Explicarea mecanismelor prin care se realizează codificarea informatiei genetice, sinteza
proteică şi reglajul activităţii celulare necesită unele cunoştinţe de genetică moleculară.
În urma a numeroase investigaţii, s-a stabilit că genele sunt molecule complexe formate
din acizi nucleici, mai precis, acidul dezoxiribonucleic (ADN), respectiv acidul ribonucleic
(ARN) la retrovirusuri şi viroizi.
După modelul elaborat de J. Watson, F.Crick şi M. Wilkins, acizii nucleici reprezintă
secvenţe de nucleotide, formate la rândul lor dintr-o bază azotată, o glucidă (zahar) şi un radical
fosforic. Se cunosc cinci tipuri de baze azotate care intră în structura nucleotidelor, şi anume:
două baze purinice, adenina (A) şi guanina (G), respectiv trei baze pirimidice, citozina (C),
timina (T) şi uracilul (U). Primele patru baze azotate (A,G,C,T) sunt prezente la ADN, iar la
ARN în locul timinei se află uracilul. Zaharurile din componenţa acizilor nucleici sunt riboza la
ARN şi dezoxiriboza la ADN, ambele fiind pentoze.
Din combinarea unei baze azotate purinice sau pirimidice cu o glucidă rezultă o
nucleosidă, moleculă din care se obţine o nucleotidă prin ataşarea unui grup fosfat la pentoză.
Macromolecula de ADN este bicatenară, fiind formată din două lanţuri polinucleotide
unite prin punţi de hidrogen (duble între adenină şi timină şi triple între guanină şi citozină), de
natură electrostatică. Cele două catene sunt complementare, în sensul că legăturile de hidrogen se
stabilesc între baze azotate purinice şi piridimice (A-T, T-A, G-C, C-G) şi formează o spirală
dublă (dublu helix) prin înfăşurare elicoidală în jurul unui ax comun.
De menționat că replicarea macromoleculei de ADN se realizează cu ajutorul unor
enzime (ADN-polimerazele, ligazele etc.), după modelul semiconservativ, în intervalul dintre
două diviziuni celulare (interfază), când are loc dublarea cantităţii de material genetic.
Prin ruperea legăturilor de hidrogen, se separă mai întâi cele două catene model, după
care, prin ataşare (pe bază de complementaritate) a nucleotidelor libere din citoplasmă se

108
formează două molecule fiice de ADN bicatenar, identice cu molecula mamă iniţială.
Acizii ribonucleici au în general o structură monocatenară, fiind clasificaţi după
funcţiile îndeplinite, astfel:
- ARN-viral, constituie materialul genetic al unor ribovirusuri (virusul mozaicului tutunului,
virusul poliomielitei, virusul gripal etc.)
- ARN-mesager (ARM-m), joacă un rol important în procesul de sinteză proteică, realizează prin
transcripţie copierea informaţiei genetice a unei catene din macromolecula de ADN
- ARN-de transfer (ARN-t), are rolul de a transporta aminoacizii la locul sintezei proteice
- ARN-ribozomal (ARN-r), intră în componenţa ribozomilor, unde participă la sinteza
proteinelor.
Sinteza proteinelor “in vitro” se realizează pe baza informaţiei genetice codificate
biochimic în ADN. Codul genetic exprimă corespondenţa dintre succesiunea nucleotidelor din
acizii nucleici şi succesiunea aminoacizilor din lanţul polipeptidic, având la bază o secvenţă de
trei nucleotide, numită codon.
Referitor la codul genetic se pot face unele observaţii :
-din totalul de 64 codoni, 61 codifică cei 20 de aminoacizi, iar restul (UAA,UAG,UGA),
marchează sfârşitul unui mesaj genetic (STOP)
-este universal valabil, redundant (mai mulţi codoni pot codifica acelaşi aminoacid) şi fără
virgule (citirea informaţiei genetice se face continuu).
În linii mari, în procesul sintezei proteice informaţia din moleculele de ADN este mai
întâi transferată într-o macromoleculă de ARN-mesager, prin fenomenul de transcripţie , după
care este codificată şi transformată într-o secvenţă de aminoacizi prin procesul de translaţie.
Fluxul de informaţie între acizii nucleici se poate considera bidirecţional, având în vedere că
geneticianul H.Temin a demonstrat experimental că unele ribovirusuri, la care materialul genetic
este o macromoleculă de ARN, sunt capabile sa determine în celula respectivă sinteza unei
macromolecule de ADN, cu ajutorul căreia se replică.
În concluzie, după apariţia geneticii moleculare, gena este identificată cu un segment din
macromolecula de ADN sau ARN (în cazul ribovirusurilor şi a viroizilor) format dintr-o
secvenţă de codoni, care conţin informaţia genetică necesară pentru sinteza proteică.
Mecanismele genetice sunt universale în lumea vie şi funcţionează la om pe aceleaşi
principii ca şi la primele organisme unicelulare apărute în istoria vieţii.
Este meritul lui Conrad Waddinton (1905-1975), care a pus bazele epigeneticii - ramură
a biologiei care pune în evidență interacţiunea zestrei genetice cu factorii de mediu pentru a
crea un fenotip. Mai precis, epigenetica pune accentul pe dezvoltarea interactivă a structurilor
vii în cadrul unor condiții concrete, prin descifrarea proceselor biochimice care permit acidului
dezoxiribonucleic diverse posibilități de manifestare, care se bazează pe activarea şi reprimarea
anumitor gene, dar fără a provoca schimbări la nivelul secvenţei genice.
Epigenetica explică unicitatea fiecărei ființe umane, diferențierea celulelor care au același
ADN, predispoziția la obezitate sau boli, formarea unor tumori, precum și multe din funcţiile şi
disfuncţiile biologice, până la stadiul celular al îmbătrânirii.
Într-adevăr, cu cele 20.000 de gene umane, se pot produce numeroase combinații de
gene diferite care sunt activate sau dezactivate, fiecare manifestare a vieții fiind unică.
Unul din mecanismele importante implicate în reglarea genelor epigenetice la mamifere
este metilarea ADN-ului - care se produce prin adăugarea unei grupări metilice (-CH3) la
citozina bazică azotată (C) în mod covalent la situsuri 5'-CpG-3 ' (fig. 1), întregul proces biologic
fiind controlat de enzime ADN-metiltransferaza.

109
 Fig. 1
Deși mai rar întâlnită, metilarea non-CpG a fost observată la celule stem din embrioni, în
dezvoltarea neuronală și în procesul hematopoietic, într-un context de secvență CpApC.
Spre deosebire de mamifere, metilarea ADN-ului la plante are loc în trei situsuri
diferite: CG (sau CpG), CHG sau CHH (unde H = A, C sau T).
Expresia genică este inițiată prin legarea factorilor de transcripție la secvențele reglatoare
ale genelor, cum ar fi intensificatorii, iar modificările aduse structurii cromatinei prin metilarea
ADN-ului restricționează accesul factorilor de transcripție la secvențele reglatoare.
De regulă, insulele CpG metilate provoacă represiunea genelor, fapt care permite diverse
posibilități de manifestare a genelor din țesuturi și organe, precum și în anumite momente din
viață, cum ar fi dezvoltarea embrionară.
De menționat că principala funcție a metilării ADN-ului este de a regla expresia genelor
în funcție de cerințele unei anumite celule, marcarea epigenetică a siturilor CpG ale genomilor
fiind caracteristică fiecărei specii, relativ stabilă ereditar și pe parcursul vieții unui organism.
Se poate afirma că orice organism este rezultatul interacţiunii dintre ereditate şi mediu,
factori ce intervin în proporţii variabile la formarea însuşirilor morfologice şi funcţionale, de la
cele mai simple până la creier şi conştiinţă.
Pe lângă informaţia ereditară, ce se manifestă la nivel structural, organismele animalelor,
în special omul, sunt capabile să recepţioneze informaţiile externe şi să le prelucreze psihic
pentru a-şi adapta comportamentul în diverse situaţii concrete.
Fiecare individ este o asociere unică, pasageră şi perisabilă a unor gene, dar care trec
bariera generaţiilor prin intermediul gameţilor. De menţionat că indivizii luaţi separat sunt
componente esenţiale ale vieţii, care interacţionează şi au valoare în cadrul sistemului superior,
populaţional sau al speciei, de organizare ierarhică a materiei vii. Procesul de îmbătrânire,
finalizat prin moarte, nu reprezintă o fatalitate, ci capătă o nouă semnificaţie în devenirea
materiei vii - în care programul pentru sine, de supravieţuire a indivizilor, este subordonat
programului pentru grup, de supravieţuire şi dezvoltare a speciilor.
În prezent codul genetic explică mecanismele biosintezei proteinelor dar nu şi corelarea
diferenţierii celulelor cu structurarea organelor şi configurarea întregului organism prin
controlul dispunerii celulelor în spaţiu. Deşi teoretic putem separa informaţia de structură şi
funcţie, în realitate elementele triadei viului relaţionează prin feedback multiplu integrat şi se
dezvoltă împreună în cadrul organizării progresive a vieţii.
Materializarea informaţiei “in actu” din starea “ in potentia” presupune derularea corelată
a secvenţelor diviziunii, diferenţierii şi orientării celulelor prin interacţiune cu matricea
proteinică şi semnalele transmise de receptorii specifici despre poziţiile relative ale celulelor
vecine, pentru ca structurile şi procesele biologice să fie integrate unitar. Această interpretare
este confirmată de celulele suşe pluripotente extrase de la un embrion, care se pot dezvolta şi
reface ţesuturile afectate de leziuni, boli sau bătrâneţe ale unor organisme compatibile genetic.
Un exemplu - cu implicaţii tulburătoare în etică - îl reprezintă clonarea organismelor prin
înlocuirea nucleului unui ovul cu nucleul extras dintr-o celulă somatică.
Propun extinderea geneticii clasice la genetica dinamică, prin adăugarea principiului de
bază: morfogeneza se derulează prin aranjamentul ordonat al celulelor în configuraţii bine

110
definite pe baza schemelor program ale orientării fusului de diviziune în funcţie de natura şi
poziţiile relative ale celulelor vecine, care sunt integrate în ciclul mitotic cu programele de
reglare şi control pentru diferenţierea celulelor.
Deşi nucleul este centrul coordonator al celulei, informaţia genetică este funcţională doar
în structura spaţială a unor câmpuri de celule care capătă specificitate în ţesuturi, organe şi
sisteme, organizate ierarhic şi integrate unitar la nivelul organismului. În compoziţia nucleului
intră ADN, ARN, proteine, diferiţi compuşi organici şi anorganici organizaţi în matricea sau
sucul nuclear, cromatină sau cromozomi, nucleoli, totul delimitat de o membrană nucleară prin
care schimbă materie, energie şi informaţie cu exteriorul.
Este cunoscut că în procesul diviziunii celulare, ciclul mitotic este corelat cu ciclul
nucleolar – nucleolii sunt vizibili în interfază, dispar în profază şi reapar în telofază. Cercetătorii
recunosc importanţa nucleolilor în sinteza ARNr şi şi biogeneza ribozomilor, dar şi ca “staţii
intermediare” pentru transferul ARNm şi ARNs în citoplasmă; vom adăuga rolul lor important în
morfogeneză, fiind responsabili pentru pregătirea aparatului mitotic.

II. Diviziunea celulară

Este cunoscut că celula este structura de bază a unui organism viu, în particular, a
organismului uman, fiind formată din trei componente principale: o membrană ce o separă de
spaţiul interstiţial, citoplasma (un mediu lichid, citosolul, în care se găsesc diferite substanţe
precum proteine şi organite celulare - având diverse funcții) şi nucleul.

Fig. 2
Miracolul dezvoltării vieții pe Terra are la bază diviziunea celulară prin care un organism
apare dintr-o singură celulă și ajunge la maturitate la structuri mai mult sau mai puțin complexe,
care pot fi formate din trilioane de celule în cazul ființei umane. Corpul uman este alcătuit din
aproximativ 75·1012celule, dintre care circa 25·1012 sunt hematii (globule roșii), iar 1011formează
sistemul nervos.
Diviziunea este o parte esențială din ciclul celular (include și interfaza), care la
procariote (bacterii) este de tip fisiune binară, iar la eucariote sunt cunoscute două variante, și
anume: mitoza, pentru celulele somatice, respectiv meioza, pentru celulele gametice.
Diviziunea mitotică debutează prin diviziunea nucleului (cariokineză), incluzând patru

111
etape, denumite profază (pro=înainte), metafază (meta=între), anafază (ana=în sus) și
telofază (telo=sfârşit), cu mențiunea că replicarea(duplicarea) ADN-ului cromozial are loc în
stadiul S al interfazei (perioada dintre două diviziuni celulare succesive). Finalizarea mitozei se
realizează prin diviziunea citoplasmei, proces cunoscut sub numele de citokineză.
ADN-ul este o moleculă foarte complexă, fiind formată din două lanțuri de nucleotide
unite prin legături de hidrogen și având un rol esențial în sinteza proteinelor și în transmiterea
informației genetice. Macromoleculele de ADN se află în interiorul nucleului în două forme, în
funcţie de perioada din timpul ciclului celular: de cromatină (în interfază), adică răsfirat,
necondensat, respectiv de cromozomi (în timpul diviziunii celulare), când este condensat, mai
gros și vizibil la microscopul optic.
În evoluția vieții, mitoza a permis eucariotelor să se dezvolte dintr-un singur zigot
unicelular, produs la rândul său în urma diviziunii celulare meiotice prin unirea întâmplătoare a
unor gameți masculni și feminini, asigurând astfel nu numai reproducerea, ci și variabilitatea
organismelor. Spre deosebire de mitoză, în care celulele fiice sunt replici ale celulei părinte, în
meioză, celula inițială se divide în două celule care au fiecare numai jumătate din numărul de
cromozomi, fapt care asigură prin procreație diversitatea genetică a organismelor și menținerea
constantă a numărului de cromozomi de la părinți la urmași.
Întreg ciclul celular este controlat prin instrucțiunile genetice din AND, genele fiind
coduri biochimice pentru ordinea în care aminoacizii sunt uniți în proteine particulare. Pe de altă
parte, pentru reglarea diviziunii, celulele comunică între ele prin semnalele chimice provenite de
la proteine speciale numite cicline.

Fig. 3

În prezent sunt cunoscute trei puncte esențiale pentru controlul ciclului celular, și anume:

● G1 /S – spre sfârșitul fazei G1, se decide dacă celula se divide sau intră în faza de repaus

112
prelungit G0;
● G2 /M – spre sfârșitul fazei G2 , se decide dacă ADN-ul a fost duplicat corect. Dacă da, celula
trece in faza M, dacă nu, celula se autodistruge;
● M – se verifică dacă cromozomii au fost separați corespunzător. Dacă da, celula intră în G 1,
dacă nu, se autodistruge.
La om, celulele creierului au o rată de replicare redusă, spre deosebire de alte celule,
cum ar fi cele ale pielii, care se divid constant pentru a înlocui moartea zilnică a unui număr
considerabil de celule - de ordinul zecilor de mii.
Celulele canceroase pot să apără atunci când sistemele organismului care controlează
echilibrul dintre diviziunea celulelor și moartea celulară programată sunt afectate de factori
fizico-chimici și acumularea unor mutații genetice perturbatoare. În acest caz, proliferarea
celulelor scapă de sub control şi, pe lângă faptul că se înmulțesc peste măsură, fără să se mai
diferențieze, pot disemina (produc metastaze) în diverse locuri din organism.
III. Bacterii
Bacteriile sunt microorganisme procariote cu dimensiuni de ordinul micrometrilor și
diverse forme (sferică, alungită , spiralată), fiind printre primele forme de viață care au apărut
pe Pământ. Ele pot fi întâlnite în diverse medii (sol, apă, izvoare termale, aer), având un rol
major în cicularea nutrienților, descompunerea organismelor moarte și fixarea azotului în sol,
masa acestora( circa 5·1030 bacterii) fiind mai mare decăt cea corespunzătoare plantelor și
animalelor luate împreună.

Fig. 4

Bacteriile trăiesc în relații de simbioză sau de paraziți ai plantelor și animalelor, numărul

de celule bacteriene din microflora unui om (≈ 39·1012) fiind mai mare decât numărul de celule
umane (≈ 30·1012). Cele mai multe bacterii se găsesc în flora intestinală și în microflora pielii,
majoritatea fiind inofensive, datorită mecanismelor de apărare specifice organismului. Cele
patogene produc boli infecțioase, precum: tuberculoza, holera, sifilisul, antraxul, lepra și ciuma
bubonică. În țările dezvoltate, utilizarea pe scară largă a antibioticelor în tratamentul infecțiilor
bacteriene a dus la adaptarea și apariția fenomenului de rezistență față de aceste medicamente.

113
 Probioticele sunt “bacteriile bune” din intestin care metabolizează medicamentele și
extrag cea mai mare cantitate de energie din alimente, mențin integritatea mucoasei intestinale și
stimulează sistemul imunitar. Prebioticele sunt carbohidrați din alimente (cereale integrale,
banane, ceapa, usturoi, sparanghel, miere), pe care organismul nu-i poate digera în mod direct, ci
prin intermediul probioticelor, cu care se combină și formează un simbiotic.
În prezent, bacteriile sunt utilizate în diverse domenii de activitate: la epurarea apelor,
obținerea de produse lactate fermentatate (brânza, iaurtul) și a băuturilor alcoolice, în industria
minieră pentru recuperarea unor metale(aur, cupru, paladiu), în biotehnologie și în procesul de
fabricație al unor antibiotice și al altor compuși chimici.
Bacteriile au fost observate pentru prima dată la microscop în anul 1676 de către
savantul danez Antonie van Leeuwenhoek, termenul Bacterium fiind introdus în anul 1828 de
către Christian Gottfried Ehrenberg pentru bacterii alungite și nesporulate, spre deosebire de
Bacillus, cuvânt introdus în anul 1835 pentru bacterii alungite și sporulate (formatoare de spori).

Încă din anul 1859, Louis Pasteur (1822-1895) a demonstrat că procesul de fermentație
nu este produs de o “generație spontană” de microorganisme, ci în cursul dezvoltării și înmulțirii
acestora, punând bazele, împreună cu Robert Koch (1843-1910), teoriei microbiene a bolilor,
numită apoi microbiologie. Cei doi savanți sunt mari binefăcători ai omenirii, având în vedere că
Pasteur a descoperit vaccinuri pentru holeră și turbare, iar Koch are contribuții valoroase în
studiul unor boli (tuberculoză, antrax, holeră, malaria, lepră), fiind recompensat în 1905 cu
Premiul Nobel pentru Fiziologie/Medicină. Postulatele lui Koch reprezintă patru criterii care sunt
utilizate și în prezent pentru stabilirea agentului etiologic al unei boli.
Bacteriile au o structură celulară relativ simplă, nu au nucleu celular delimitat de o
membrană, materialul genetic fiind distribuit sub forma unei structuri citoplasmatice
nucleotidice.

Fig. 5

În spațiul citoplasmatic, pe lângă nucleoid, care conține cromozomul de tip ADN,

proteine asociate și ARN-ul, se mai găsesc vacuole (organite bogate în substanțe de rezervă) și
ribozomi (sediul sintezei proteice). Membrana citoplasmatică este formată dintr-un bistrat
fosfolipidic, fiind asemănătoare cu cea a celulelor eucariote, însă majoritatea bacteriilor posedă și

114
un perete celular compus din peptidoglican (mureină). Unele bacterii prezintă o a doua
membrană lipidică (membrana externă), care acoperă peretele celular.
În general, bacteriile au un singur cromozom, care este circular sau liniar, cu excepția
unor specii de Vibrio care conțin mai mulți cromozomi. În afară de cromozomi, bacteriile dispun
și de plasmide, molecule de ADN extra-cromozomial care au gene pentru codificarea unor
funcții, precum rezistența la antibiotice, abilități metabolice și diverși factori de virulență.
Bacteriile pot evolua prin schimbări la nivelul materialului genetic (mutații și
recombinări genetice), dar și prin transfer reciproc de material genetic (transformare bacteriană,
transducție și conjugare).
Spre deosebire de organismele pluricelulare, bacteriile se reproduc prin fisiune binară
(diviziune simplă), cu mențiunea că în condiții favorabile o bacterie Gram-pozitivă se divide la
fiecare 20-30 de minute, iar o bacterie Gram-negativă se divide după 15-20 de minute. Pe lângă
modul de reproducere asexuată prin diviziune directă, unele bacterii prezintă structuri
reproductive mult mai complexe care ajută la dispersarea celulelor fiice nou formate, ca de
exemplu, formarea corpilor de fructificație ce produc spori la speciile de Myxobacteria,
formarea hifelor la speciile de Streptomyces și înmugurirea. Pe de altă parte, există și un mod
de reproducere sexuată, denumită parasexualitate bacteriană, prin care schimbă material genetic
în cursul unui proces cunoscut sub numele de conjugare bacteriană.
Multe specii de bacterii sunt mobile, deplasarea acestora realizându-se prin diverse
mecanisme, mai precis, prin alunecare, prin contracție sau cu ajutorul flagelilor.

IV. Virusuri
La granița dintre viu și inert se află virusurile, agenți patogeni alcătuiți dintr-o parte
centrală (genom viral), care poate fi de tip ARN (ribovirusuri) sau AND (dezoxiribovirusuri),
fiind acoperit cu un înveliș protector (capsidă) de natură proteică. Capsida și genomul viral
formează nucleocapsida, cu mențiunea că la virusurile mai complexe apare un un înveliș exterior
de natură proteică numit pericapsidă sau anvelopă virală.
Virusurile fiind forme de viață acelulare, nu consumă hrană și nu produc energie, iar
reproducerea acestora se realizează prin intermediul celulelor infectate. Virusurile produc diverse
boli infecțioase, de la simple viroze la pandemii, pentru tratarea acestora fiind utilizate antivirale.
Bolile provocate de virusuri pot să apară la plante (mozaicului tutunului, porumbului sau
castraveților, răsucirea frunzelor de cartof, bășicarea frunzelor de piersic), animale (febra aftoasă,
turbarea, pesta porcină, aviară, ovină) și om (turbarea, gripa, oreionul, varicela, variola,
poliomielita, COVID-19).
Majoritatea virusurilor care infectează animalele dau imunitate, dar infecția poate fi
determinată și de acizii nucleici extrași din virusuri, situație în care nu se obține imunizare, din
cauza lipsei proteinei pentru configurarea anticorpilor.
În cazul bolilor autoimune, sistemul imunitar nu mai face diferența dintre celulele
organismului și celulele străine, pe care ar trebui să le distrugă, cauzele fiind genetice, la care se
mai adaugă influența unor factori de mediu și a unor boli infecțioase. În prezent, se cunosc peste
80 de boli autoimune printre care se numără boala celiacă, boala Crohn, endometrioza, sindromul
Guillain-Barre, narcolepsie, psoriazis și artrita reumatoidă.
Un exemplu de degradare gravă a sistemului imunitar îl constituie SIDA (sindromul
imunodeficienței umane, fr. syndrome d'immunodéficience acquise, eng. acquired immune
deficiency syndrome), boală cauzată de HIV (virusul imunodeficienței umane dobândite,
eng. human immunodeficiency virus), agent patogen de tip retrovirus, care nu poate fi îndepărtat

115
complet din organism din cauză că are capacitatea de a-și înscrie codul genetic în informația
genetică a celulei gazdă.
Virusul HIV distruge unele globule albe (limfocitele T4 sau CD4 ), care constituie baza
imunității antiinfecțioase. Numărul de celule albe din organism scade treptat, pentru că virusul se
multiplică prin celulele infectate pe care le distruge, iar virusurile nou apărute circulă în sânge și
infectează alte celule.
Perioada de incubare a HIV este destul de lungă, de ordinul anilor sau zecilor de ani, iar
etapa SIDA este recunoscută prin apariția unei patologii specifice, fiind definită mai riguros
prin scăderea celulelor CD4 sub 200 celule/mmc, valoare la care sistemul imun uman nu mai
răspunde la infecții și nu le poate opri, chiar și în cazul unor boli obișnuite.

Fig. 6

Diagnosticarea infecției cu HIV se face inițial cu testul ELISA, iar dacă este pozitiv, se
efectuează testul Western Blot de confirmare. De menționat că testele ELISA și Western Blot
pot fi negative în primele luni (maxim 6 luni), cât timp organismul nu a început să producă
anticorpi (fereastra serologică), motiv pentru care o serologie negativă trebuie repetată la 6 luni.
Speranța de viață la infecția cu HIV crește atunci când tratamentul cu antiretrovirale este
administrat înainte de instalarea complicațiilor.
Se consideră că virusul HIV provine de la virusul SIV (simian immunodeficiency virus)
găsit la unii cimpanzei din Africa, fiind posibil ca o mutație a acestuia să fi trecut în secolul al
XX-lea de la primate la om.
Virusul a fost izolat pentru prima dată în 1983 la Institutul Pasteur din Paris de către

116
Françoise Barré-Sinoussi și Luc Montagnier, care au primit în 2008 Premiul Nobel pentru
Fiziologie sau Medicină.
Cele mai devastatoare epidemii cunoscute care au afectat omenirea au fost:
● Variola, care a ucis două milioane de oameni în 1967, deși vaccinul a fost descoperit în anul
1796, boala fiind eradicată în 1977.
● Moartea neagră, care a ucis jumătate din populația Europei din anul 1348, ajungând până în
China și India, fiind cauzată de bacteria Yersinia pestis.
● Malaria, care mai produce victime în regiunea sub-sahariană africană, fiind cauzată de patru
specii de microbi Plasmodium, prezenți la țânțari și oameni.
● Tuberculoza sau TBC (abreviere pentru „bacilul de tubercul”), care este una din cele mai
longevive boli cunoscute, fiind produsă de diferite tipuri de microbacterii de obicei un bacil
aerob denumit Mycobacterium tuberculosis (descoperit în 1882 de Robert Koch).
Pentru prevenirea tuberculozei a fost utilizat din 1921 vaccinul BCG (vaccinul împotriva
bacilului Calmette–Guérin), iar pentru tratament , medicii au folosit din 1944 streptomicina, în
prezent fiind prescrise alte antibiotice (rifampicină, izoniazidă, pirazinamidă și etambutol).
● Febra galbenă, boală virală care afectează ficatul , cauzând piele îngălbenită, a apărut în
Africa și s-a răspândit în America prin comerțul cu sclavi din secolul al XVII-lea, apoi s-a extins
în Europa prin aducerea virusului de către persoane infectate.
Această boală este deosebit de periculoasă, chiar și împăratul Napoleon a fost șocat de
faptul că, din cei 33.000 de soldați trimiși în America de Nord, 29.000 au murit de febră galbenă,
dezastru care a determinat Franța să vândă teritoriul Statelor Unite.
Este produsă de virusul febrei galbene (VFG), un ARN virus din genul Flavivirus, care
se transmite prin înțepătura de țânțar, speciile Aedes sau Haemagogus spp, principalele
rezervoare fiind maimuțele și oamenii infectați.
Prevenția se realizează prin administrarea subcutanată a unui vaccin care conține viruși
vii atenuați, precum și protecția individuală față de înțepăturile de țânțari, iar tratamentul este
suportiv (îmbunătățește rata de supraviețuire), fără să existe un medicament antiviral specific.
● Holera, care este cauzată de o bacterie intestinală denumită Vibrio cholerae (a cărei toxină
holerică produce diaree și crampe musculare), fiind transmisă prin contact fizic, hrană și apă.
Prima epidemie de holeră a apărut în India, iar în Europa, boala a fost răspândită în
timpul revoluției industriale din secolul al XIX -lea de către comercianți, dar și de turiști, fiind
responsabilă pentru moartea a milioane de oameni.
● Tifosul, termen care provine din grecescul tifos (τύφος), reprezintă un grup de boli care au
simptome comune ( febră, dureri de cap și erupție cutanată), mai precis, include tifosul
exantematic (endemic), tifosul tropical și tifosul endemic (murin), cauzate de infecții bacteriene
cu Rickettsia prowazekii, Orientia tsutsugamushi, respectiv Rickettsia typhi, răspândiți de unii
paraziți (păduchi și purici). Deși s-au făcut cercetări intense, nu s-a descoperit un vaccin
comercial eficient pentru fiecare dintre cele trei forme de tifos, cu mențiunea că mai există doar
focare în unele zone din Africa, America de Sud și America Centrală.
● Poliomielita, denumită și paralizie infantilă, este cauzată de Poliovirus (enterovirus descoperit
în 1908 de Karl Landsteiner), care atacă sistemul nervos uman și se transmite prin mâncare, apă,
materiile fecale etc. Poliovirusul (PV) infectează și provoacă boli doar oamenilor, avînd o
structură foarte simplă, compusă dintr-un singur genom ARN închis într-un înveliș proteic numit
capsidă. Virusul colonizează tractul gastro-intestinal (în special orofaringele și intestinul), iar
după trecerea în fluxul sangvin atacă sistemul nervos și poate provoca diverse forme de paralizie.

117
 Aproximativ 90% din infecțiile cu poliovirus sunt asimptomatice, primele simptome
pentru cei afectați manifestându-se sub forma febrei, oboselii, dureri de cap, stări de vomă,
dureri ale membrelor și rigiditate, după care, în unul din 200 de cazuri, se instalează paralizia,
urmată de moarte dacă sunt afectați mușchii care facilitează respirația.
Vaccinul pentru prevenirea poliomielitei a fost dezvoltat în anii '50, eforturile depuse la
nivel mondial de OMS și UNICEF ar putea duce la eradicarea bolii.
● Gripa spaniolă din 1918, care a ucis 20 de milioane de victime în numai câteva luni, în 1977 a
avut loc o pandemie ușoară, denumită „gripă rusească”, provocată de virusul aviar H1N1( în
prezent, unii oameni au dezvoltat o imunitate naturală).
La începutul secolului al XXI-lea s-a depășit etapa descifrării structurii și funcțiilor
genomului uman doar pe baza secvențelor nucleotice ale genelor codificatoare de proteine, prin
abordarea în cadrul genomicii funcționale și a epigeneticii atât a relațiilor intergenice, cât și a
relațiilor dintre gene și mediul înconjurător.
Pentru cunoașterea aprofundată a fenotipului de tip normal, dar și patologic, s-a analizat
complexitatea structurii materialului genetic AND/ cromatină (complex nucleo-histonic cu
conformație dinamică), punându-se în evidență diverse aspecte: relația dintre structura
cromatinei și expresia genei, controlul expresiei genelor la nivel nuclear și citoplasmatic, codul
metilării ARN și codul histonic, sistemul ARN de interferență, variația trăsăturilor fenotipice
cauzate de factori din mediu, rolul informației epigenetice în reproducere și în genetica
dezvoltării, conexiunile dintre ereditate, mediu și dezvoltarea personalității, factori genetici și
epigenetici în procesele de îmbătrânire, în bolile cronice metabolice și în carciogeneză etc.
Anul 2020 a marcat istoria omenirii prin pandemia COVID-19, provocată de virusul
SARS-CoV-2, care fost identificat pentru prima dată într-un focar din Wuhan (China), în
decembrie 2019, după care s-a răspândit în întreaga lume.
Organizația Mondială a Sănătății (OMS) a declarat focarul o urgență de sănătate publică
de interes internațional la 30 ianuarie 2020 și o pandemie la 11 martie 2020. Până la 4 martie
2023, pandemia a provocat peste 680 milioane de cazuri și 6,8 milioane de decese confirmate,
fiind una dintre cele mai mortale din istorie.
Cauza declanșatoare a pandemiei a derutat inițial specialiștii, care au testat pe rând ipotezele de
virus gripal (poate chiar forma spaniolă din 1918), coronavirus SARS (Severe Acute Respiratory
Syndrome) sau MERS (Middle East Respiratory Syndrome) și gripă aviară, însă rezultatele
obținute au indicat un nou tip de coronavirus, asemănător cu cele deja cunoscute.
Reacția comunității științifice la această boală contagioasă s-a maifestat prompt prin
secvențierea rapidă a SARS-CoV-2, descifrarea structurii noii tulpini și a mecanismelor
infecției, care într-un timp record au permis, pe lângă prevenție și igienă, luarea unor măsuri
pentru controlul pandemiei, dar și rezultate importante în obținerea de vaccin și dezvoltarea
unor tratamente, având ca scop prioritar dispariția rapidă a simptomatologiei, limitarea
transmisiei interumane și ameliorarea formelor severe, cu risc de deces.
În continuare, este prezentată o sinteză despre SARS-CoV-2, pentru a înțelege
mecanismele de imunizare a organismelor.
În principal, virusul este compus dintr-o moleculă de ARN, înconjurată de o serie de
proteine structurale și funcționale. Sunt cunoscute patru proteine structurale, și anume:
proteina S (spike), proteina M (membranară), proteina E (de la eng. envelope = anvelopă virală),
proteina N (nucleocapsidă). Dintre acestea, proteina S are rolul de a realiza fuziunea
conținutului viral cu celula umană prin legare de receptorul ACE2(enzima de conversie a
angiotensinei II), care se găsește în cantități mari în tractul respirator și parenchimul pulmonar.

118
 Fig. 7

Atașarea proteinei S de ACE2 este favorizată de existența sitului de clivare - un

fragment proteic clivat de enzima furină, care se găsește frecvent în organismul uman.
Pe lângă fuzionarea anvelopei virale cu membrana celulară, virusul mai poate pătrunde
în celula umană și prin endocitoză, mai precis, porțiunea din membrana celulară legată de virus
formează o veziculă spre interiorul celulei, care se desprinde și introduce virusul în celulă. După
intrarea în celula umană, virusul își pierde anvelopa, iar ARN-ul viral se multiplică prin
procesele de replicare și transcriere, rezultând noi virioni care propagă infecția.
Ca reacție de apărare împotriva invaziei, organismul activează sistemul imunitar, prin
mobilizarea celulelor prezentatoare de antigen (APC), care încorporează virusul, îl digeră, iar
proteinele acestuia le fragmentează pentru a obține doar porțiunile specifice SARS-CoV-2.
Aceste fragmente cu rol de antigene sunt prezentate de către APC limfocitelor T
citotoxice pentru recunoașterea profilului virusului, răspunsul imunitar ulterior al organismului
fiind de două feluri: umoral și celular.
Imunitatea umorală constă în producția a două tipuri de anticorpi specifici împotriva
acestor antigene, și anume: anticorpi care apar rapid pe parcursul infecției și dispar rapid (IgM) și
anticorpi care apar mai lent și persistă în organism chiar și după vindecarea infecției (IgG).
Imunitatea celulară se referă în general la antrenarea anumitor celule imunitare pentru a
recunoaște și distruge virusul, constatându-se la infecția cu SARS-CoV-2 că numărul de
limfocite T CD4+ și CD8+ este mai scăzut în sângele periferic (fiind distruse în procesul de
eliminare a virusului), însă prezintă concentrații ridicate de markeri de activare.
Din punct de vedere al simptomatologiei, au fost identificate trei etape ale infecției:
1) perioada de incubație – pacientul este asimptomatic și poate să aibă sau nu virusul în
secrețiile respiratorii;
2) perioada simptomatică – pacientul prezintă simptome non-severe, iar virusul poate fi detectat;
3) perioada severă – pacientul prezintă o formă gravă a infecției, iar virusul este prezent în
cantități mari în secrețiile respiratorii.
Evoluția bolii depinde de răspunsul imunitar al pacientului infectat; în formele
asimptomatice și ușoare, sistemul imunitar are o acțiune de anvergură potrivită: atacă virusul și
protejează organismul. În această etapă sunt recomandate terapii de stimulare imunitară, ca de
exemplu interferonul.

119
 Dacă răspunsul imunitar inițial este ineficient, atunci virusul diseminează în organism, în
special în țesuturile bogate în receptorul ACE2, unde se multiplică, distrugând celulele din care
este eliberat. Componentele intracelulare rezultate stimulează uneori un răspuns imunitar
exagerat, care conduce la inflamație pulmonară și ARDS (sindromul de detresă respiratorie
acută), în această etapă de infecție severă tratamentul poate include terapii antiinflamatoare
specifice, precum tocilizumab sau alți inhibitori de citokine, utilizați în reumatologie.
La nivel de individ, dar și de comunitate, câștigarea “războiului antivirus” a fost
asigurată în mai multe moduri:
- utilizarea de medicamente antivirale specifice;
- utilizarea plasmei convalescente obținută de la pacienții vindecați;
- terapie celulară (ex. celule stem placentare) pentru controlul virusului;
- tratament cu anticorpi clonali;
- imunizarea naturală sau pe cale artificială (prin vaccinare) a populației.
Deși au fost alocate resurse umane și financiare imense în cercetare, în timpul pandemiei
până a fost descoperit un medicament specific noului coronavirus, speranțele fiind legate de
obținerea în timp util a unor vaccinuri eficiente.
Pănă la descoperirea unui tratament eficient împotriva SARS-CoV-2 au fost urmate
strategiile următoare:
- stimularea imunității gazdei umane;
- inhibarea enzimelor sau proteinelor funcționale, esențiale în supraviețuirea virusului;
- inhibarea proteinelor structurale virale, împiedicând interacțiunea cu celulele umane sau
formarea de virioni;
- inhibarea proteinelor umane care acționează drept receptori pentru virus.
Pentru a mări șansele de vindecare, tratamentul bolii Covid-19 a fost individualizat în
funcție de simptomele pacientului, în schemele de tratament experimental fiind verificate
medicamente deja existente, ca de exemplu remdesivir, clorochina, lopinavir, ribavirina etc.
Încă de la începutul pandemiei am propus factorilor de decizie imunizarea graduală în
trepte care reprezintă o soluție eficientă pentru ieșirea din criză, având în vedere că oferă o
procedură medicală ce permite omologarea rapidă a unor vaccinuri obținute în centre de
cercetare din întreaga lume, cu condiția ca specialiștii să stabilească criterii precise pentru
determinarea personalizată a mărimii dozelor și a numărului acestora, precum și intervalul de
timp dintre două vaccinări succesive.
Până în prezent, au fost analizate doar efectele negative ale virusurilor, neglijindu-se
rolul pozitiv al acestora în evoluția vieții pe Terra. Este firesc să presupunem că, în cursul
filogenezei, fragmentele genetice introduse de virusuri în nucleele celulare ale unor organisme
superioare nu au fost respinse, ci s-au cumulat în etape succesive, schimbările produse
transmițându-se la descendenți. Apoi a intervenit selecția naturală a indivizilor cu modificări
genetice, rezistând probei timpului doar cei care s-au adaptat mai bine la mediul ambiant.
În cursul filogeniei, salturile calitative produse la nivelul structurii acizilor nucleici și a
numărului de cromozomi din nucleul celulelor au dus la schimbări considerabile pentru
organisme, formându-se astfel noi specii de plante și animale.
Legea biogenetică fundamentală – descoperită de zoologul german Ernst Haechel –
conform căreia ontogeneza este o recapitulare sumară a filogenezei, exprimă de fapt
succesiunea salturilor calitative în evoluția informației genetice de la o specie la alta.

120
Surse de informare
https://www.academia.edu/49847851/Sinteze_de_stiinta
https://www.academia.edu/44551863/Rezumat_de_genetica_moleculara
https://www.academia.edu/43304062/Imunizare_proactiva
https://www.academia.edu/42986357/Reflectii_si_sperante

Doar urmele rămân

Într-adevăr, după trecerea omului prin această lume, doar urmele sale rămân pe Terra,
pentru că trupul dispare în materia inertă, iar sufletul ajunge în Universul complementar,
devenind o componentă integrată în Spiritului universal. Mai concis, să nu uităm că suntem
trecători în Universul nostru, iar urmele amintirilor sunt faptele care au rămas după
manifestarea biologică.
Într-o exprimare sugestivă, viaţa şi moartea formează o unitate de contrarii în devenirea
sistemelor biologice, prin derularea unor programe tulburătoare care “ciclează” nivelele
inferioare în favoarea celor superioare. Programul “pentru sine” îşi afirmă măreţia în programul
“pentru specie” care proiectează indivizii în eternitate. De fapt, devenirea nivelelor superioare
este asigurată de “primenirea” nivelelor inferioare.
Fiinţa umană se distinge în cadrul biosferei prin conştiinţa de sine și de relaționare cu
mediul înconjurător, trăire emoțională, reflectare cu înţeles, orientare către un ideal, abstractizare
și generalizare, imaginație și creativitate, gândire explicativă și proiectivă.
Pe traiectoria devenirii dialectice, omul a devenit producător şi consumator de cultură,
nu doar de substanţe nutritive şi energie.
La nivel de individ, conștiința este rezultatul interacțiunii dintre trup și suflet,
componente duale care se armonizează pe diverse nivele în manifestarea vieții.
În ontogenie, conştiinţa umană apare progresiv, după primele luni de la nașterea
pruncului, atunci când structurile anatomice şi procesele fiziologice au ajuns la un anumit grad
de complexitate. Pe măsura dezvoltării ontogenetice, se accentuează caracteristicile individuale,
pentru că fiecare om porneşte în viaţă cu o zestre ereditară specifică şi străbate o traiectorie
existenţială singulară – marcată de valorile culturii şi civilizaţiei comunităţii din care face parte.
În filogenie, conștiințele individuale se integrează în conștiința socială, care reprezintă
un factor esențial pentru dezvoltarea culturii și civilizației, conceptul fiind raportat la cei ce
suntem, cei care au fost și cei care vor urma.
Este fascinant că devenirea Existenţei capătă semnificaţie şi valoare prin intermediul
ființei umane, având disponibilități deosebite, relaționare cu sine și cu lumea din jur, cunoașterea
dialectică a diversităţii structurilor şi proceselor din realitatea obiectivă, reflecția la graniţele
dintre cauzalitate şi întâmplare, libertate şi necesitate, frumos și urât, bine și rău, dreptate și
nedreptate, adevăr și minciună.
Altfel spus, posibilitățile omului de a lăsa urme în mediul socio-cultural în care trăiește
sunt practic nelimitate, depind de personalitatea sa, de voință, temperament și caracter, empatie,
de poziția socială în care ajunge și de soluțiile creative utilizate la rezolvarea problemelor vieții.

121
 Saltul de la animalitate la umanitate face trimitere la rolul și statutul omului în Univers,
având menirea de a se integra pe deplin în societate, de a-și cunoaște rădăcinile și valorile
culturale naționale, cu respectarea altor culturi și a valorilor universale, de a se bucura de viață în
scurtul interval de timp cât îi este dat să trăiască pe Terra, dar și să lase urme benefice pentru cei
care vor veni după ce va părăsi această lume.
Conduita fiecărui om trebuie raportată la codul moral și cadrul legislativ, fiind unică și
deosebit de complexă, iar efectele acțiunilor sale trebuie analizate dialectic, în măsura în care
sunt benefice sau dăunătoare societății.
Unii își dedică viața carierei profesionale și creativității, alții sunt atrași de politică sau
de mediul afacerilor, există și categoria celor care preferă traiul comod și câștigul cu efort
minim, dar și a celor preocupați de educarea și asigurarea prosperității urmașilor.
Desigur, este dificil de caracterizat viața cuiva, cu bune și cu rele, chiar și a propriei
persoane, pentru că fiecare are repere genetice și socio-culturale deosebite, în termeni filosofici,
universul uman fiind o unitate în diversitate.
Pe de altă parte, judecățile de valoare se modifică în cursul timpului, ceea ce era
considerat pozitiv în trecut, ar putea să fie negativ în viziunea celor din prezent sau din viitor.
Faptele bune sunt adevărata măsură a trăirii vieții, aspect remarcat de filosoful francez
Jean-Jacques Rousseau: “Viaţa se scurge într-o clipă, ea nu este nimic prin sine însăşi, valoarea
sa depinde de întrebuinţarea ei. Singur binele rămâne şi tocmai el înseamnă ceva.”
Alte cugetări din tezaurul de înțelepciune universală:
• Omul este măsura tuturor lucrurilor. Protagoras
• Cunoaşte-te pe tine însuţi. Socrate
• Caracterul oamenilor se poate judeca după faptele lor. Voltaire
• A trăi înseamnă mai întâi a alege. Georges Bernanos
• Ştiinţa fără conştiinţă nu este decât ruina sufletului. Rabelais
• Ne naştem şi trăim pentru societate. Boileau
• Să dăruiești totul, să sacrifici totul fără speranță de răsplată: asta înseamnă iubire. Albert Camus
• Binele care-l faci scrie-l pe nisip, ceea ce primeşti scrie pe lespede de marmură. Goethe
• Educaţia este cel mai frumos dar pe care îl poate dobândi omul. Platon
• A fi sau a nu fi, acesta este întrebarea. William Shakespeare
• Inteligența reprezintă capacitatea de a te adapta la schimbări.
Înscrierea în granițele comportamentului civilizat, înseamnă să-ți respecți semenii și să
contribui după posibilități la progresul societății, să conștietizezi că libertatea este o necesitate
înțeleasă, iar interesele generale au prioritate față de interesele de grup sau individuale.
Vă mărturisesc, stimați cititori, că, în vara lui 2023, am avut o mare surpriză, atunci când
am găsit în comerț ochelari fără rame pentru lentile, variantă constructivă pe care am conceput-o
în urmă cu peste două decenii.
Încă din anul 1999, am înregistrat la OSIM propunerea de invenție CBI nr. 99-00303, cu
titlul “Ochelari cu lentile monobloc”, în care prezint avantajele acestei soluții constructive.
În continuare, vă prezint copia propunerii de invenție din anul 1999.

122
123
 Din descrierea CBI nr. 99-00303, se constată că soluția constructivă pentru ochelari cu
lentile monobloc – realizate dintr-o singură bucată din material transparent – s-a dovedit utilă,
fiind întâlnită la ochelarii pe care i-am găsit în comerț în anul 2023.
În momentul când scriu aceste rînduri, starea mea sufletească se află între regret și
bucurie, mai precis, regret că nu am reușit să pun în practică varianta propusă de ochelari, dar
am satisfacția că am contribuit câtuși de puțin cu idei novatoare în domeniul opticii, pentru
binele semenilor noștri, în vremuri marcate de o dinamică socială profundă.

Cu sufletul în sărbătoare

Iarna, chiar dacă reprezintă anotimpul rece, ne fascinează prin albul imaculat al zăpezii şi
mai ales, prin sărbătorile religioase, tradiţii şi obiceiuri, zestre milenară a culturii şi civilizaţiei
acestui popor lăsat de Dumnezeu să stăpânească spaţiul ondulat de la Dunăre, Carpaţi şi Marea
Neagră.
Sărbătorile de iarnă la români încep pe 30 noiembrie cu praznicul Sfântului Andrei şi se
continuă până în ianuarie după Bobotează şi Sfântul Ion. În limbajul popular, luna decembrie se
numeşte Undrea, după numele Sfântului Andrei, patronul României, sărbătorit pe 30 noiembrie.
O fericită întâmplare face ca la scurt timp - pe 1 Decembrie - românii să-şi pună straie de
sărbătoare, în semn de respect istoric pentru Ziua Naţională.
Generaţia actuală se bucură de moştenirea strămoşilor, obiceiuri şi tradiţii transmise din
tată în fiu, cu puncte de plecare în ritualuri ancestrale, menite să asigure protecţie vieţii atunci
când planuri malefice ale existenţei interferează cu cele benefice.
Este greu de spus când a apărut concepţia că în noaptea lui „Andreiu, cap de iarnă”, fiinţa
umană trece prin momente deosebite, deoarece „umblă strigoii să fure mana vacilor, minţile
oamenilor şi rodul livezilor”. Pentru a se apăra, gospodarii ung uşile şi ferestrele cu usturoi pisat,

124
crezând că puterile sale miraculoase alungă duhurile rele.
La o săptămână, urmează Moş Nicolae, patronul copiilor, care niciodată nu uită să pună
în ghetuţe dulciuri sau o vărguţă, în noaptea de 5 spre 6 decembrie, pentru a-i răsplăti pe cei
cuminţi şi a-i avertiza pe cei obraznici. Moş Nicolae întruchipează de fapt bunătatea Sfântului
Nicolae, care, după Noul Testament, a fost impresionat de rugăminţile unor fetiţe sărace, cărora
le-a dăruit trei punguţe cu galbeni pentru a scăpa de necazuri.
După Moş Nicolae vine Moş Crăciun, un bătrân simpatic, rotofei, cu barbă albă, îmbrăcat
într-o haină roşie şi care duce în spate un sac mare cu cadouri.
Referitor la acest personaj a apărut o tulburătoare legendă, care spune că Maica
Domnului, cuprinsă de durerile facerii, i-a cerut adăpost lui Moş Ajun, însă acesta, pretinzând că
este sărac, a refuzat-o şi a trimis-o la Moş Crăciun, fratele său mai mic şi mai bogat. Maica
Domnului găseşte la casa lui Moş Crăciun doar pe soţia acestuia, Crăciuneasa, care, deşi ar fi
dorit din tot sufletul, nu o primeşte în casă, de teama soţului necredincios, însă o adăposteşte în
grajdul vitelor şi o ajută să-l nască pe Pruncul Isus. Când a aflat ce s-a întâmplat, Crăciun şi-a
pedepsit crunt soţia prin tăierea mâinilor, însă a fost salvată printr-o minune de Maica Domnului,
fapt care l-a determinat pe necredincios să-i ceară iertare lui Dumnezeu, devenind astfel primul
creştin.
Se spune că a doua zi a împărţit întreaga avere copiilor săraci, şi dărnicia sa a fost
preluată în mentalul popular sub forma unei alegorii în care se consideră că în fiecare an, în
ajunul naşterii Domnului, vine cu sania trasă de reni, intră pe horn şi pune sub brad cadourile
mult dorite. Pentru fapta sa bună, Crăciuneasa a devenit patroana moaşelor, acele femei pricepute
de la ţară care ajutau la naşterea copiilor.
Tuturor copiilor din lume le place să creadă că Moş Crăciun trăieşte în Laponia unde face
împreună cu spiriduşii minunatele jucării, pentru a le oferi apoi cu dragoste celor mici, ca
răspuns la scrisorile pe care le primeşte din toată lumea.
Atât de îndrăgitul Moş Crăciun, care ne oferă daruri în noaptea de 24 spre 25 decembrie
şi ne poartă pe tărâmul minunat al jocului şi iubirii, are câte un nume în limbile diverse existente
pe Terra – Père Noel (Franţa), Babbo Natale (Italia), Sinterklaas (Olanda), Jultomote (Suedia),
Joulupukki (Finlanda), Jizo (Japonia) etc.
Perioada care include Crăciunul şi Anul Nou este deosebit de bogată în tradiţii şi
obiceiuri româneşti, exprimate în colinde, creaţii populare valoroase cântate de cete de copii, de
flăcăi sau de adulţi care preamăresc Naşterea Domnului, dezvăluie legături profunde între om şi
natură, precum şi speranţa de mai bine.
În Ajunul Crăciunului, creştinii în vârstă meditau la cele sfinte şi ţineau ultima zi din post
pentru purificarea trupului şi iertarea păcatelor, spre deosebire de copiii plini de viaţă, care
umblau cu colindul din casă în casă, căpătând colindeţe, covrigi, mere, nuci sau alte alimente,
dăruite de credincioşi pentru sufletul morţilor dar şi pentru sănătatea celor vii. În perioada
interbelică, era o mare bucurie pentru copii să participe la mersul cu „Steaua”, „Capra”, „Ursul”
sau chiar cu „Pluguşorul” pe la casele gospodarilor, pentru a le vesti Naşterea Domnului sau a le
ura un an mai bun şi mai bogat decât cel precedent.
Etnologii susţin că lungul ciclu al sărbătorilor de iarnă, pe lângă semnificaţia creştină are
rădăcini adânci în vechi credinţe populare peste care s-au suprapus apoi elemente de cult roman.
La origini, credinţele populare se află sub semnul Soarelui dătător de viaţă, pe care
strămoşii noştri îl sărbătoreau de obicei la solstiţii şi echinocţii, momente astronomice deosebite.
Pe 21 decembrie, are loc solstiţiul de iarnă, când Soarele se află la cea mai joasă înălţime, după
care, din „moş lipsit de putere” începe să întinerească şi urcă progresiv pe bolta cerească.

125
 Aceste evenimente erau marcate de străbuni prin obiceiul urcării pe munte, cu torţe
aprinse, pentru a întâmpina răsăritul Soarelui şi a se închina acestuia, precum şi altor zeităţi.
După rugăciune, se ţineau petreceri cu foc, se cânta şi se dansa până la asfinţit, când oamenii
coborau la casele lor.
Prin cucerirea Daciei de către romani, substratul autohton al sărbătorilor de iarnă a fost
îmbogăţit cu Saturnaliile şi Calendele lui ianuarie.
Saturnaliile (17-23 decembrie) reprezintă sărbători romane închinate zeului Saturn şi
soţiei sale Ops, care personifică rodnicia pământului. Cu această ocazie, în întreg Imperiul
Roman petrecerile se ţineau lanţ, respectul faţă de lege şi moralitate dispărea complet, stăpânii
serveau la masă pe sclavi, se sacrificau porci, iar capetele lor se puneau pe altarul zeului Saturn.
În spaţiul mioritic, Saturn a fost identificat de antici cu Zamolxe, iar marele cărturar Ovid
Densuşianu îl compară cu bătrânul nostru Crăciun.
Calendele lui ianuarie reprezintă sărbătorile de început de an, deosebit de venerate la
romani, când îşi ofereau daruri şi îşi transmiteau urări. Atunci se împărţeau ramuri verzi de laur
sau palmier pe care erau prinse smochine, turtă dulce sau alte daruri, tradiţie transmisă poporului
nostru prin obiceiul Sorcovei.
Tot de la romani s-au transmis în credinţa solară a strămoşilor noştri, elemente din cultul
lui Mithra, sărbătorit pe 25 decembrie ca Sol Invictus (Soare invincibil).
De remarcat că religia creştină nu a eliminat complet tradiţiile şi obiceiurile popoarelor,
dar a înlocuit zeii păgâni cu sfinţi creştini. Pentru credincioşi, Crăciunul înseamnă Naşterea
Domnului, însă iniţial această mare sărbătoare nu era pe 25 decembrie, zi închinată lui Mithra, ca
Soare invincibil, ci pe 6 ianuarie, când azi sărbătorim Boboteaza, care semnifică naşterea
spirituală a Mântuitorului.
Abia în anul 354 d.Hr., biserica a reuşit să sărbătorească pe 25 decembrie Crăciunul la
Roma, înlocuind progresiv credinţa în Soarele divinizat, dar şi pe cea a Calendelor lui ianuarie,
deoarece Crăciunul marchează şi Anul Nou bisericesc. Pentru a se impune în faţa Soarelui
adorat, noua religie a trebuit la începuturile sale să-i transfere lui Iisus atribute solare.
Anul Nou laic începe cu Sfântul Vasile cel Mare, care s-a născut în anul 330 d. Hr. în
Cezareea Capadociei (azi orașul Kayseri din Turcia) într-o familie bogată și numeroasă de religie
creștină.
A studiat la Cezareea Palestinei, Constantinopol și Atena, iar în anul 356 devine profesor
de retorică.
Pentru cunoașterea monahismului, a călătorit prin Siria, Palestina, Egipt și Mesopotamia.
Planul de organizare a vieții monahale a fost pus în practică la Annesi, un vechi domeniu al
familiei sale situat pe malul râului Isis, unde a pus bazele primei comunități cenobitice.
Sfântul Vasile cel Mare a stabilit regulile monahismului oriental (de tip chinovial) pentru
organizarea vieții mânăstirești, fiind transpuse apoi în monahismul apusean de către Sfântul
Cassian și Sfântul Benedict.
În anul anul 370 a fost fost ales Episcop al comunității din Cezareea Capadociei și Exarh
al Pontului, funcții utilizate pentru apărarea drepturilor clerului, precum și pregătirea canonică și
spirituală a preoților.
Sfântul Vasile cel Mare a decedat pe data de 1 ianuarie 379, fiind sărbătorit de Biserica
Ortodoxă la început de An Nou, dar și pe 30 ianuarie, împreună cu Sfinții Grigorie Teologul și
Ioan Gură de Aur.
Referitor la etimologia numelui Vasile, se face trimitere la grecescul basileios cu
semnificația de "rege", "împărat", "bazileu". Cuvântul a fost preluat de latini prin Basilius.

126
 Biserica Ortodoxă sărbătorește pe 6 ianuarie Botezul lui Iisus Hristos sau Boboteaza,
care încheie ciclul celor 12 zile ale sărbătorilor de iarnă început pe 24 decembrie - în Ajunul
Crăciunului.
În Evaghelie se afirmă că Iisus Hristos, la vârsta de 30 de ani, a venit din Galileea la
râul Iordan, unde a fost botezat de către Sfântul Ioan Botezătorul .
La apariția lui Iisus, Sfântul Ioan l-a recunoscut, zicând: "Iată Mielul lui Dumnezeu, Cel
ce ridică păcatul lumii" (Ioan 1, 29).
După botezul lui Hristos cerurile s-au deschis, Duhul lui Dumnezeu a apărut din cer în
chip de porumbel, iar Tatăl a marturisit: "Acesta este Fiul Meu cel iubit, întru Care am
binevoit!" (Matei 3, 17). Astfel, botezul lui Hristos a căpătat semnificația de Epifanie, adică de
arătare a Divinității ca Sfântă Treime – Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt.
În ajunul și în ziua de Bobotează, taina botezului este transmisă de Biserica Ortodoxă
prin sfințirea de către arhierei și preoți a aghiasmei cea mare.
În fiecare an, pe 7 ianuarie, creştinii ortodocşi şi greco-catolici de pretutindeni
sărbătoresc Soborul Sfântului Ioan Botezătorul, zi dedicată celui care l-a botezat pe Hristos în
râul Iordan.
Nașterea Sfântului Ioan Botezătorul este prăznuită în calendarul ortodox pe 24 iunie,
sărbătoare care este cunoscută în Ardeal și sub denumirea de Sânziene, termenul Drăgaica fiind
folosit cu precădere în Muntenia și Oltenia.
Sfântul Ioan Botezătorul s-a născut în cetatea Orini, în familia preotului Zaharia și a lui
Elisabeta, descendentă a seminției lui Aaron.
Nașterea Sfântului Ioan a avut loc cu șase luni înaintea nașterii Mântuitorului, fiind
vestită de către îngerul Gavriil lui Zaharia, în timp ce acesta slujea în templu.
A trăit în timpul domniei împăratului roman Tiberiu, atunci când Irod a fost regele Iudeii,
iar Pontiu Pilat a fost procuratorul Iudeii.
Când a ajuns la maturitate, Ioan s-a retras în pustiu, unde a dus o viață aspră, caracterizată
prin post, contemplare și rugăciune. După ce s-a întors din pustiu, a început propăvăduirea în
regiunea Iordanului, pregătind oamenii pentru primirea lui Mesia: „Pocăiți-vă, că s-a apropiat
împărăția cerurilor!”. Pe cei care au venit la el, i-a botezat prin afundare în apa Iordanului, pentru
spălarea păcatelor înainte de venirea Mântuitorului.
Sfântul Ioan Botezătorul, pe care Iisus l-a numit „cel mai mare dintre cei născuți din
femei”, reprezintă unul dintre cei mai importanți sfinți ai religiei creștine, fiind cel care a
pregătit cadrul religios pentru trecerea de la Vechiul Testament la Noul Testament.

Surse de informare
https://www.academia.edu/39210034/Sinteze_de_religie
https://iteach.ro/pg/blog/vasile.tudor/read/149852/cu-sufletul-in-sarbatoare

127