Retrospectivă în știință

Zorii omenirii. Din necesităţi practice, omul primitiv a început contemplarea naturii odată cu
dezvoltarea conştiinţei sale. Soarele dătător de viaţă, animalele ca sursă de hrană dar şi fulgerele,
trăsnetele şi uraganele pustiitoare au fost înzestrate cu puteri supranaturale.
Astfel, au luat naştere idei mistice şi religioase, cultul morţilor, credinţe în zeii care
dirijează lumea şi intervin în viaţa oamenilor. În mintea omului primitiv, lipsit de apărare, s-a
plămădit un tablou tulbure şi fantastic despre realitatea înconjurătoare.
Succesiunea regulată a zilelor şi nopţilor, ca şi a anotimpurilor, potolirea setei prin apă, a
foamei prin hrană, i-au sugerat legăturile cauzale din natură.
Conştiinţa umană a evoluat cu greu în procesul muncii, odată cu limba, descoperind Eul
de Non-Eu, întregul de parte în conexiunea universală a fenomenelor. Medicină empirică a făcut
omul primitiv, fără să ştie, atunci când îşi alina durerile cu plante tămăduitoare; geologie
rudimentară a practicat atunci când scormonea pământul în căutare de xilex dur, tocmai bun
pentru confecţionarea de arme şi unelte.
Un salt în cunoaştere s-a produs în perioada neolitică, odată cu domesticirea animalelor,
selecţionarea culturilor vegetale, ţesutul dar şi supunerea focului - necesar pentru încălzire și
pregătirea hranei.
Cine a privit „Gânditorul” (statuetă neolitică găsită în Dobrogea) are confirmarea
profundelor mutaţii din gândirea omului primitiv. Că ştia să socotească, stă dovadă câte un răboj
pe stâncile din peşterile locuite de acesta, iar imaginile constelaţiilor scobite pe monumentele
megalitice din Franţa şi Marea Britanie indică contemplarea cerului în nopţile senine de vară.
Probabil, urmărind firul granulelor metalice până la zăcămintele din care proveneau, a
luat naștere „aventura minelor”. Iniţial, cunoştinţele empirice despre natură se împleteau cu
speculaţii mistico-religioase. Este de înţeles că cercetarea naturii nu a pornit doar de la o simplă
curiozitate, ci, mai degrabă, dintr-o strictă necesitate.
Antichitatea. Noi posibilităţi se oferă omului, prin dezvoltarea cunoştinţelor şi a mijloacelor de
existenţă, care au permis unei categorii de gânditori, iubitori de înţelepciune, să elaboreze idei
îndrăzneţe prin care să explice lumea.
Se conturează acum cele două direcţii fundamentale în filosofie, și anume:
- materialismul naiv (Lao-Tzî, Confucius în China antică; şcolile Lokayata, Vaisesika, Samkhya
în India antică; Leucip, Democrit, Epicur în Grecia antică, Titus Lucretius Carus cu lucrarea sa
„De rerum natura” în Roma antică)
- idealismul (de pildă, Pitagora, Socrate, Platon în Grecia antică).
Pe tărâmul teoriei cunoaşterii, lupta de idei se poartă între dialectica spontană (Heraclit
din Efes, Platon si Aristotel) şi metafizică (Şcoala eleată, Parmenide, Xenofan, Zenon), respectiv
între ateism şi concepţiile mistico-religioase.
Este meritul gânditorilor greci, Leucip şi Democrit de a fi iniţiat la mijlocul secolului
al V-lea î.H. concepţia atomistă prin care atomii (gr.a-tomos=indivizibil) devin cărămizile
substanţei. După părerea lui Democrit „principiile tuturor lucrurilor sunt atomii şi vidul; toate
celelalte nu-s decât închipuiri”. Se credea încă de atunci că atomii sunt particule infinite ca

1
număr, imperceptibile, necreate, invariabile şi indivizibile, având diferite forme şi aflându-se în
permanentă mişcare, ca rezultat al ciocnirii lor reciproce în vid. Deosebirile dintre lucruri,
inclusiv sufletul, se explicau prin diversele configuraţii ale atomilor, legate de poziţia şi ordinea
diferită a acestora în spaţiu.
Un alt gânditor, Hipocrat, a trasat metoda raţionamentului deductiv şi a calculat ariile
unor figuri geometrice formate din arce de cerc. El are meritul de a fi primul care a notat
cunoştinţele medicale ale timpului său, deşi rolul unor formaţiuni anatomice este prezentat
eronat. Astfel, arterele erau considerate ca şi bronhiile, drept tuburi pneumatice, deoarece pe
cadavre au fost găsite golite de sânge. Această eroare a fost corectată mai târziu de Claudius
Galenus; prin practicarea vivisecţiei (disecţie pe animale vii) a observat că arterele conţin sânge,
ca şi venele.
Însă, cei mai proeminenţi gânditori ai culturii clasice greceşti au fost Platon si Aristotel.
Platon a expus în admirabile „Dialoguri” teoria ideilor, concepţie idealist-obiectivă, potrivit
căreia adevărata realitate o constituie lumea ideilor, entităţi eterne, imuabile, perfecte, situate în
afara spatiului şi a timpului.
Deşi elev al lui Platon, Aristotel a combătut teoria ideilor. După el, lucrurile şi
fenomenele sunt o unitate a materiei(substrat pasiv) şi formei (principiu activ), prin care se face
trecerea de la posibilitate la actualitate. Despre cunoaşterea ştiinţifică, marele gânditor a spus că
aceasta porneşte de la percepţie, dar se ridică, de la concret şi individual, la general şi esenţial,
prin intelect.
Până la Aristotel, ştiințele făceau corp comun cu filosofia. Această personalitate
enciclopedică a antichităţii este cea care în lucrarea „Organon” a fundamentat logica, concepută
ca „ştiință a demonstraţiei”, a dat în „Istoria animalelor” prima clasificare a speciilor, s-a ocupat
în „Fizica” de problemele mecanicii, rezervând „Metafizica” pentru cugetarea filosofică.
În studiile sale a făcut distincţie între patru feluri de cauze (materială, formală, eficientă,
finală) şi a deosebit trei tipuri de mişcări - mecanică, creşterea şi diminuarea, precum şi
transformarea calitativă. În astronomie a emis sistemul geocentric, dezvoltat ulterior de
Ptolomeu, prin care punea în mod greşit Pământul în centrul universului, concepţie care va
dăinui multe secole mai târziu.
Evul Mediu. În Evul Mediu, dezvoltarea culturii este frânată din cauza frământărilor sociale şi a
restricțiilor impuse de biserică. Scolastica, prin dictonul „crede şi nu cerceta”, a transformat
filosofia într-o „servantă a religiei” şi a cenzurat spiritul ştiinţific şi cutezanţa în gândire.
Sunt demne de remarcat preocupările tehnice şi în constructii - dezvoltarea morii de apă
(cunoscută încă din antichitate), conceperea unor instrumente utile pentru navigaţie, dar mai ales
ridicarea unor biserici şi palate monumentale.
Un merit deosebit revine matematicienilor arabi, prin studiile acestora despre numere şi
crearea trigonometriei, dar şi pentru rolul lor de intermediari prin care cultura greacă s-a
răspândit în Europa apuseană medievală. Arabii sunt cei care au transformat termenul de chimie
(cuvântul apare sub forma „chemeia” într-un decret al împăratului roman Diocletian, din anul
296 î.H., prin care ordona arderea cărţilor egiptenilor despre arta facerii aurului sau argintului) în
alchimie, care s-a răspândit rapid în lumea occidentală.
2
 Deşi faptele îi contraziceau, alchimistii se trudeau cu transmutaţia metalelor în aur şi
găsirea unui medicament universal „piatra filosofală” sau „elixirul vietii”, care să vindece
maladiile umane şi să aducă întinerirea. În laboratoarele lor, dotate cu alambice (gr.alambix) s-au
descoperit substanţe chimice importante ca acidul azotic, unele săruri etc. S-au sintetizat apoi
medicamente în perioada iatrochimiei (gr.iatros-medic).
Abia mai târziu, alchimistul şi medicul elveţian Paracelsus a promovat o orientare
materialistă a fiziologiei. El a revizuit concepţiile medicale din acea perioadă, considerând că
bolile pot fi explicate prin factori chimici.
Renaşterea. Bazele ştiinţei moderne au fost puse în perioada Renaşterii (sec.XV-XVI), odată cu
apariţia relaţiilor de producţie capitaliste.
Aceeaşi Renaştere, care a lăsat opere nepieritoare în artă, transformă profund conştiinţa
umană, prin raportarea la o nouă scară de valori şi situarea pe alte direcţii de acţiune, care
promovează încrederea în om şi în posibilităţile sale, dreptul său la gândire şi acţiune liberă,
cercetează cu veneraţie operele antichităţii şi se inspiră din cultura greacă şi romană.
Umaniştii au promovat ideea demnităţii omului ca fiinţă autonomă, creatoare, au
îndemnat la o morală independentă de religie, bazată numai pe raţiune şi natură.
Odată cu formarea statelor naţionale are loc emanciparea teoriei politice şi juridice de sub
tutela religiei şi negarea caracterului divin al puterii de stat. Posibilitatea desfiinţării proprietăţii
private este zugrăvită în operele socialiştilor utopici (Thomas Morus, T. Campanela).
Tehnica cunoaşte un progres considerabil, fiind marcată de inventarea tiparului,
telescopului, lunetei, microscopului.
În cunoașterea existenței, se dezvoltă mai ales ramurile ştiinţei legate de formele simple ale
mişcării cereşti şi terestre.
Heliocentrismul, concepţie care atribuie un rol central Soarelui în Univers, iniţiată de
Nicolaus Copernicus, a reprezentat un pas important în separarea ştiinţei de religie.
Galileo Galilei a formulat conceptul de lege ştiinţifică, a subliniat valoarea
experimentului în cercetare, a descoperit legile pendulului şi principiul inerţiei, a pus bazele
cinematicii.
Confecționându-şi o lunetă, a studiat corpurile cereşti, munţii de pe Lună, sateliţii
planetei Jupiter, petele solare. Pentru concepţiile sale novatoare a fost judecat de Inchiziţie şi
obligat să-şi retracteze afirmaţiile.
Legile mişcării planetelor au fost descoperite de Kepler. Nicolo Tartaglia a prezentat o
metodă generală de rezolvare a ecuaţiilor algebrice de gradul III. Relaţiile dintre rădăcinile şi
coeficienții unei ecuaţii algebrice au fost găsite de François Viète.
Observație. Ecuaţiile algebrice de gradul I şi II, fuseseră deja rezolvate cu circa 2000 de ani î.H.,
aşa cum indică unele documente indiene şi caldeene.
Bazele anatomiei moderne au fost puse de A. Vesalius, iar M. Servet a descoperit
circulația mică a sângelui. Tot acum, medicul englez William Gilbert face experienţe de
electrizare a corpurilor, iar în anul 1600 compară globul terestru cu un magnet uriaş.
Pe drept cuvânt se poate spune că Renaşterea reprezintă o revenire la raţionalitate în
cunoaştere, dar pe un plan superior, după o îndelungată perioadă de cenzură din istoria
3
tulburătoare a culturii și civilizației pe Terra.
Epoca modernă. Secolele al XVII-lea şi al XVIII-lea au însemnat dezvoltarea relaţiilor de
producţie capitaliste în economie, iar în cultură, pe lângă concepţiile idealiste şi materialiste, are
loc orientarea raţionalistă a filosofiei (René Descartes în Franţa, Baruch Spinoza în Olanda,
Gottfrid W. Leibniz în Germania), la care se adaugă progresul deosebit al stiinţei.
Prin aşezarea în prim plan a raţiunii se caută noi metode de cercetare a realităţii: inducţia
incompletă (Francis Bacon), principiul „îndoielii metodice” (René Descartes).
Compromisul social dintre burghezie şi nobilime se manifestă pe plan spiritual prin
dezvoltarea, alături de materialism, a concepţiilor idealiste. În maniera unui idealism subiectiv
dus la extrem, George Berkeley consideră lucrurile şi fenomenele reale, drept un complex de
senzaţii manifestate la nivelul subiectivităţii.
Linia materialistă este urmată în Anglia de F.Bacon, Thomas Hobbes, John Locke, iar în
Franţa secolului XVIII, de Diderot, Helvetius, La Mettrie, d’Holbach. Ei adâncesc conţinutul
categoriei de materie, subliniază rolul simţurilor în cunoaştere, pe care le consideră izvorul
cunoştinţelor certe.
Din păcate, caracterul contemplativ al cunoaşterii, reducerea tuturor formelor de mişcare
la cea mecanică, incapacitatea de a concepe lumea ca proces şi autodezvoltare, îi situează pe
poziţiile mecanicismului în ştiinţă. Se ajunge la un determinism rigid, de tip Laplace, care
exclude din Univers rolul întâmplării în manifestarea realităţii obiective.
O amploare deosebită o au cercetările în domeniul matematicii. Se inventează logaritmii
(John Neper) şi apar noi direcţii în matematică:
- teoria probabilităţilor (Blaise Pascal)
- geometria analitică (R. Descartes, Pierre Fermat)
- geometria proiectivă (Desargues)
- geometria diferenţială (Leonard Euler, Gaspard Monge).
Formalizarea definitivă şi expunerea sistematică va fi dată în secolul al XVIII-lea și
începutul secolului al XIX-lea de către L. Euler, pentru geometria analitică, G. Monge pentru
geometria diferențială şi Poncelet, pentru geometria proiectivă.
Gottfrid Wilhelm Leibniz şi Isaac Newton au conceput calculul diferenţial şi integral,
L. Euler a introdus integrala dublă, iar Joseph Lagrange, integrala triplă.
Se pun bazele teoriei seriilor, care extind operaţia de adunare la sume cu un număr infinit
de termeni. Astfel, Leibniz şi d’Alembert stabilesc criterii de convergenţă a seriilor numerice,
Brooke Taylor dă regula dezvoltării în serie de puteri a unei funcţii de o variabilă, care va fi
generalizată de J.L.Lagrange pentru funcţii de mai multe variabile. Tot acum Joseph Fourier
descoperă metoda dezvoltării unei funcţii periodice în serie trigonometrică.
Se fundamentează studiul ecuaţiilor diferenţiale ordinare (L. Euler, Jacopo Riccati,
J.L.Lagrange), se iniţiază studiul ecuaţiilor cu derivate parţiale (d’Alembert, J.L.Lagrange,
Simon Laplace), precum şi al functiilor de variabilă complexă (d’Alembert și L. Euler).
Algebra a avut de câştigat de pe urma lui Michelle Rolle ( a dat o regulă de separare a
rădăcinilor unei ecuaţii algebrice), Etienne Bézout (a stabilit teorema care îi poartă numele,
referitoare la împărţirea unui polinom printr-un binom), J.L. Lagrange (a sintetizat teoria
4
ecuaţiilor algebrice, a introdus formele pătratice).
Proprietăţile determinanţilor au fost studiate de Théophile Vandermonde, iar S. Laplace
dă regula dezvoltării determinanţilor după minori de diferite ordine. Rezolvarea comodă a
sistemelor de ecuaţii liniare cu ajutorul determinanţilor este datorată lui Gabriel Cramer.
În fizică se descoperă legea transformării izoterme a gazelor (Robert Boyle,
Edme Mariotte), legea refracţiei luminii (Snellius, Descartes), se măsoară presiunea atmosferică
(Evangelista Toricelli), se studiază transmiterea presiunii prin fluide (B.Pascal), deformaţiile
elastice ale corpurilor (Robert Hooke), bazele mecanicii analitice sunt puse odată cu calculul
variaţional (L.Euler, J.L. Lagrange, A. Legendre).
Se fac cercetări în teoria cinetico-moleculară a gazelor de către Daniel Bernoulli, fizician
care are şi meritul fundamentării hidrodinamicii moderne, prin studiul curgerii lichidelor din
conducte.
În domeniul electricităţii se exprimă cantitativ interacţiunile dintre sarcinile electrice
(Charles-Auguste Coulomb), se construieşte pila galvanică de către Alessandro Volta,
considerată cea dintâi sursă practică de curent electric.
În chimie se remarcă Lavoisier, care a sistematizat datele cercetării de până atunci şi a
elaborat o teorie a proceselor oxidative (arderi).
Fiziologia urcă noi trepte în cunoaşterea funcţionării organismelor vii, prin descrierea
circulaţiei sângelui de către Wiliam Harvey şi observarea vaselor capilare de către Malpighi.
Dar cel care domină întreaga gândire modernă, prin cercetări profunde şi multilaterale în
diverse domenii (matematică, fizică, chimie, astronomie, filosofie) este genialul savant englez
Isaac Newton (1642-1727).
În celebra lucrare „Principiile matematice ale filozofiei naturale”, prin formularea
principiilor dinamicii şi a legii atracţiei universale, a fundamentat mecanica terestră şi a
corpurilor cereşti. Împreună cu Leibniz, este considerat creatorul calculului diferenţial şi integral.

În domeniul opticii, Newton a studiat dispersia luminii (descompunerea luminii albe în

componente monocromatice) şi a construit telescopul cu oglindă, care are avantajul că nu
prezintă aberaţii cromatice.
Pentru meritele sale deosebite a fost ales membru la Royal Society din Londra, precum şi
membru fondator al Academiei de Ştiinte din Franţa. La Trinity College, unde a ţinut regulat
cursuri de matematică, i s-a ridicat un monument pe care s-a săpat un text din opera lui Lucrețiu
„Qui genus humanum supervit” (Cu mintea lui depăşea speţa omenească).
Legea atracţiei universale a contribuit din plin la cunoaşterea Universului, la care se
adaugă saltul calitativ produs în astronomie de către Kant şi Laplace prin formularea concepţiei
cosmogonice privitoare la originea naturală a planetelor din sistemul solar.
Ipoteza lui Kant, publicată în 1775 şi completată de Laplace în 1796, a fost pentru secolul
al XVII -lea un salt în cunoaștere, deorece reprezintă o separare tranşantă dintre ştiinţă şi religie.
Ambii gânditori consideră că sistemul solar s-a format dintr-o uriașă nebuloasă de materie
gazoasă aflată în mişcare de rotaţie.
După Kant, apariţia unor centre de condensare în masa nebuloasei de gaz a condus la
5
formarea Soarelui în centru şi a planetelor spre periferie, spre deosebire de Laplace, care
consideră că, în stadiul iniţial, cantităţi mari de materie au „evadat” prin planul ecuatorial, după
care s-a produs procesul de condensare. Ipoteza Kant-Laplace va juca un rol esenţial în secolele
următoare asupra concepţiilor despre formarea şi evoluţia sistemului solar.
Am prezentat succint unele etape importante pe traiectoria devenirii spiritualităţii umane,
pentru a arăta că menirea omului în Univers este descifrarea enigmelor existenței prin adevăruri
relative care tind asimptotic către adevărul absolut.
Un exemplu edificator îl constituie Albert Einstein, considerat de unii cercetători în
istoria științei ca fiind cel mai mare savant al tuturor timpurilor.

Conferinţa Solvay din 1927 - poză de grup

     ………………………………………………………………………………………………

Cei interesați de conținutul integral al lucrării “Retrospectivă în știință” pot accesa

http://www.telisavonline.ro/2023/04/16/retrospectiva-in-stiinta
https://www.academia.edu/39159492/Retrospectiva_in_stiinta