Fizica în antichitate

Încă din antichitate, oamenii au încercat să înţeleagă comportamentul materiei: de ce

obiecte nesprijinite cad pe pământ, de ce materiale diferite au proprietăţi diferite, şi aşa
mai departe. De asemenea, caracterul universului, ca de exemplu forma Pământului şi
comportamentul obiectelor cereşti, precum Soarele şi Luna, erau necunoscute. Mai multe
teorii au fost propuse, cele mai multe fiind greşite, dar aceasta este o parte firească a
naturii demersului ştiinţific, chiar şi teoriile moderne ale mecanicii cuantice şi relativităţii
sunt considerate doar ca “teorii care nu s-au dovedit încă a fi eronate”. Teoriile fizice în
antichitate au fost în mare parte formulate în termeni filozofici, şi rareori verificate prin
teste experimentale sistematice.

De obicei, comportamentul şi natura lumii erau explicate prin invocarea acţiunilor zeilor.
În jurul anului 200 î.e.n., mulţi filozofi greci au început să considere că lumea ar putea fi
înţeleasă ca urmare a proceselor naturale. Mulţi au pus în discuţie, de asemenea, ideile
tradiţionale prezentate în mitologie, cum ar fi originea speciei umane (anticipând ideile
lui Charles Darwin).

Datorită lipsei de instrumente experimentale avansate, precum telescoapele şi dispozitive

precise pentru măsurarea timpului, testarea experimentală a multor idei era astfel
imposibilă sau impracticabilă. Au fost excepţii şi există anacronisme: de exemplu,
gânditorul grec Arhimede a obţinut multe descrieri cantitative corecte ale mecanicii şi
hidrostaticii când, aşa cum spune povestea, ar fi observat că propriul său corp a înlocuit
un volum de apă în timp ce se găsea într-o zi în baie. Un alt exemplu remarcabil este cel
al lui Eratostene, care a dedus că Pământul este o sferă, şi a calculat cu precizie
circumferinţa acestuia folosind umbra unor baghete verticale pentru a măsura unghiul
dintre două puncte separate aflate la mare distanţă de suprafaţa Pământului.
Matematicienii greci, de asemenea, au propus calcularea volumului obiectelor, precum
sferele şi conurile, prin împărţirea acestora în discuri foarte subţiri şi adăugând apoi
fiecare volum în parte – anticipând astfel inventarea calculului integral cu aproape două
milenii.

Cunoaşterea actuală a acestor idei timpurii în fizică, şi a modului în care ele au fost
testate experimental, este vagă. Aproape toate înregistrările directe ale acestor idei s-au
pierdut atunci când Biblioteca din Alexandria a fost distrusă, în jurul anului 400. Poate că
ideea cea mai remarcabilă pe care o ştim din această epocă a fost deducerea de către
Aristarh din Samos, a ideii că pământul este planetă care călătoreşte în jurul Soarelui cu o
perioadă de un an, şi care se roteşte în jurul axei sale cu o perioadă de o zi (rezultând
astfel anotimpurile şi ciclul de zi şi noapte), şi că stelele sunt în fapt nişte obiecte cosmice
identice cu Soarele dar foarte îndepărtate, care au, de asemenea, propriile lor planete în
jurul lor (şi, eventual, forme de viaţă pe aceste planete).

Descoperirea mecanismul Antikythera duce la o înţelegere detaliată a circulaţiei acestor

obiecte astronomice, precum şi la o utilizare a angrenajelor care pre-datează oricare
utilizare în civilizaţie a acestor principii.
Din păcate, această perioadă de studiu a naturii lumii a fost în cele din urmă înăbuşită de
o tendinţă de a accepta ideile filozofilor eminenţi, mai degrabă decât punerea la îndoială
şi testarea acestor idei. Noile descoperiri, precum deducerea existenţei numerelor
iraţiomale de către Pitagora, au fost suprimate, iar cunoştinţele tehnice au fost deturnate
tot mai mult spre dezvoltarea unor arme avansate, în loc ca acestea să ajute la
investigaţiile experimentale ale naturii. Timp de o mie de ani de la distrugerea Bibliotecii
din Alexandria, modelul Pământului ca centru al Universului cu planetele mişcându-se pe
orbite perfect circulare, al lui Ptolemeu, a fost acceptat ca adevăr absolut.

De menţionat şi contribuţiile în fizică şi astronomie ale altor civilizaţii, în special cele

mesoamericană, babiloniană, arabă şi chineză. Japonezii au fost, de asemenea, foarte buni
în problemele matematice.

Elementele a ceea ce a devenit fizica au fost extrase in primul rand din domeniile
astronomiei, optice si mecanice, care au fost unite metodologic prin studiul geometriei.
Aceste discipline matematice au inceput in antichitate cu babilonienii si cu scriitorii
elenisti precum Arhimede si Ptolemeu. Filozofia antica, intre timp – inclusiv ceea ce se
numea “fizica” – s-a axat pe explicarea naturii prin idei precum cele patru “cauze” ale lui
Aristotel.

Grecia antica

Trecerea la o intelegere rationala a naturii a inceput cel putin in Grecia antica (650 – 480
i.En.) cu filozofii pre-socrati. Filozoful Thales din Milet, numit “tatal stiintei” pentru
refuzul de a accepta diferite explicatii supranaturale, religioase sau mitologice ale
fenomenelor naturale, a sustinut ca fiecare eveniment are o cauza fireasca. Thales a facut,
de asemenea, progrese in 580 i.en., sugerand ca apa este elementul de baza,
experimentand cu atractia dintre magneti si chihlimbarul frecat si formuland primele idei
despre cosmologie.

In Grecia, in secolele VI, V si IV i.en., si in vremurile elenistice, filozofia naturala s-a

transformat incet intr-un camp de studiu interesant si controversat. Aristotel (384 – 322
i.en.), student al lui Platon, a promovat ideea ca observarea fenomenelor fizice ar putea
duce, in cele din urma, la descoperirea legilor naturale ce guverneaza lumea. Scrierile lui
Aristotel se refera la fizica, metafizica, poezie, teatru, logica, lingvistica, politica, etica,
biologie si zoologie. Aristotel a fondat sistemul cunoscut sub numele de fizica
aristoteliana. El a incercat sa explice idei precum miscarea (si gravitatia) cu teoria a patru
elemente. Aristotel credea ca toata materia este alcatuita din eter sau o combinatie de
patru elemente: pamant, apa, aer si foc. Potrivit lui Aristotel, aceste patru elemente sunt
capabile de inter-transformare, astfel ca o piatra cade in jos spre centrul pamantului, dar
flacarile se ridica in sus spre circumferinta. Teoria sa a ramas paradigma stiintifica in
Europa pana in epoca lui Galileo Galilei si a lui Isaac Newton.
 Hiparh (190 – 120 i.en.), s-
a axat pe astronomie si matematica si a folosit tehnici geometrice sofisticate pentru a
cartografia miscarea stelelor si a planetelor, chiar si prezicand vremurile in care s-ar
produce eclipsele solare. In plus, el a adaugat calcule privind distanta dintre Soare si
Luna, pe baza imbunatatirilor aduse instrumentelor observationale folosite la vremea
respectiva.

Un alt fizician renumit al acelor vremuri a fost Ptolemeu (90 – 168 i.en.), unul dintre
mintile conducatoare in timpul Imperiului Roman. Ptolemeu a fost autorul a mai multor
tratate stiintifice.

O mare parte din cunostintele acumulate din lumea antica au fost pierdute. Chiar si din
lucrarile celor mai cunoscuti ganditori, doar cateva fragmente au supravietuit. Desi
Hiparh a scris cel putin 14 carti, aproape nimic din lucrarea sa a supravietuit. Din cele
150 de lucrari aristotelice reputate, exista doar 30, iar unele dintre acestea sunt putin mai
mult decat note de curs.

Europa medievala

Operele antice au reintrat in Occident prin traducerile din araba in latina. Reintroducerea
lor, combinata cu comentariile teologice iudeo-islamice, a avut o mare influenta asupra
filozofilor medievali precum Toma de Aquino. Acestia au cautat sa reconcilieze filozofia
clasicilor antici cu teologia crestina.

Revolutia stiintifica

In secolele XVI si XVII, in Europa a avut loc o revolutie importanta a progresului

stiintific. Nemultumirea fata de abordarile filozofice mai vechi a produs multe schimbari
in societate, cum ar fi reforma protestanta, dar revolutia in stiinta a inceput atunci cand
filozofii naturali au inceput sa atace sustinut programul filozofic scolastic si presupunea
ca schemele descriptive matematice adoptate de astfel de domenii precum mecanica si
astronomia ar putea sa dea de fapt caracterizari universale valide ale miscarii si ale altor
concepte.

Nicolaus Coperic (1473 –

1543) a oferit argumente puternice pentru modelul heliocentric al sistemului solar. In
modelele heliocentrice ale sistemului solar, Pamantul orbiteaza Soarele impreuna cu alte
corpuri, o contradictie conform astronomului Ptolemeu, cel care a plasat Pamantul in
centrul Universului – idee ce acceptata de peste 1400 de ani.

Noua perspectiva a lui Copernic, impreuna cu observatiile exacte ale lui Tycho Brahe, au
permis astronomului german Johannes Kepler (1571 – 1630) sa formuleze legile privind
miscarea planetara – legi ce sunt in uz si astazi.

Matematicianul italian, astronom si fizician, Galileo Galilei (1564 – 1642) a fost figura
centrala in revolutia stiintifica si renumit pentru ca sustinea ideile lui Copernic, pentru
descoperirile sale astronomice, experimente empirice si pentru imbunatatirea
telescopului.
 Ca matematician, rolul lui
Galileo in cultura universitara a erei sale a fost subordonat celor trei teme majore de
studiu: drept, medicina si teologie.

Galileo a fost numit  de catre Stephen Hawking “tatal atronomiei observationale
moderne”, “tatal fizicii moderne” si poate mai mult decat orice alta persoana, a fost
responsabil pentru nasterea stiintei moderne. A provocat controverse, a fost judecat de
Inchizitie si a fost gasit vinovat de erezie. A fost fortat sa se retraga si a petrecut restul
vietii sub arest la domiciliu.

Contributiile sale includ confirmarea fazelor lui Venus; descoperirea celor patru sateliti
ale lui Jupiter, observarea si analiza petelor solare. Galileo a urmarit, de asemenea, stiinta
si tehnologia aplicata, inventand, printre alte instrumente, o busola militara.

La sfarsitul secolului al XVII-lea si inceputul secolului al XVIII-lea s-au vazut realizarile

celei mai mari figuri ale revolutiei stiintifice: fizicianul si matematicianul universitar din
Cambridge, Isaac Newton (1642 – 1727), considerat de multi ca cel mai mare si mai
influent om de stiinta care a trait vreodata. Newton, membru al Societatii Regale din
Anglia, si-a combinat propriile descoperiri in mecanica si astronomie cu cele anterioare
pentru a crea un singur sistem de descriere a Universului. Newton a formulat trei legi ale
miscarii si legea gravitatiei universale, aceasta din urma putand fi folosita pentru a
explica comportamentul obiectelor ce cad pe pamant, dar si a planetelor si a altor corpuri
ceresti. Pentru a ajunge la rezultatele sale, Newton a inventat o forma a unei ramuri
complet noi de matematica. Constatarile lui Newton au fost expuse in “Principiile
matematice ale filozofiei naturale”, publicata in 1687 si a marcat inceputul perioadei
moderne de mecanica si astronomie.
Secolul XVII

In timpul secolului al XVIII-lea, mecanica fondata de Newton a fost dezvoltata si mai

mult de catre oamenii de stiinta.

Au urmat apoi nenumarate inventii. In 1800, Alessandro Volta a inventat bateria

electrica. Un an mai tarziu, Thomas Young a demonstrat natura luminii, iar in 1813, Peter
Ewart a sustinut ideea de conservare a energiei. In 1821, Michael Faraday a construit un
motor electric, in timp ce Georg Ohm a postulat legea rezistentei electrice, in 1826,
exprimand relatia dintre tensiune, curent si rezistenta intr-un circuit electric.

In 1831, Faraday descopera inductia electromagnetica, reusind sa realizeze conversia

electromecanica a energiei si sa enunte Legea inductiei electromagnetice.

In 1842, Christian Doppler a propus efectul Doppler, iar in 1847, Hermann von
Helmholtz a declarat in mod oficial legea conservarii energiei.

In secolul al XIX-lea, legatura dintre caldura si energie mecanica a fost stabilita de Julius
Robert von Mayer si James Prescott Joule, in 1840. In 1849, Joule a publicat rezultate
care aratau cum caldura este o forma de energie, fapt acceptat in anii 1850. Relatia dintre
caldura si energie a fost importanta pentru dezvoltarea motoarelor cu aburi.

Fizica moderna

Pe masura ce secolul al XIX-lea se apropia de final, oamenii de stiinta puteau privi inapoi
si constata cu satisfactie ca dadusera de cap celor mai multe dintre misterele lumii fizice:
electricitatea, magnetismul, gazele, optica, acustica, cinetica, mecanica statistica. S-au
descoperit razele X, razele catodice, electronul, radioactivitatea. Daca ceva putea fi
oscilat, accelerat, perturbat, distilat, combinat, cantarit sau transformat in gaz, o facusera
deja, iar pe parcurs descoperisera un corp de legi universale cu atata greutate si maretie,
incat noi inca avem tendinta sa le scriem cu majuscule: Legea Gay-Lussac, Conceptul de
Valenta, Legile Actiunii Masei si multe altele. Intreaga lume era entuziasmata de
ingeniozitatea umana, iar multi intelepti credeau ca stiintei nu-i mai ramasese mare lucru
de descoperit.
 In 1875, un tanar neamt pe
nume Max Planck incerca sa se hotarasca daca sa-si dedice viata matematicii sau a fizicii.
Desi a fost asigurat ca urmatorul secol nu era unul al revolutiilor ci unul al consolidarilor
si a cizelarii, Max Plank n-a ascultat si si-a continuat drumul. A studiat fizica teoretica si
s-a cufundat in studiul entropiei, proces care sta la baza termodinamicii si care parea sa
promite multe. In 1891 a venit cu propriile sale rezultate si spre marea sa dezamagire a
aflat ca cercetarile importante asupra entropiei fusesera intr-adevar facute de catre un om
de stiinta de la Universitatea Yale, J. Willard Gibbs.

Gibbs a reusit sa demonstreze ca termodinamica nu se aplica pur si simplu caldurii si

energiei, ci este prezenta si isi exercita influenta la nivelul atomic al reactiilor chimice.

Zorii unei noi ere in fizica s-a produs in anul 1905, cand in publicatia germana de fizica
“Annalen der Physik” au aparut o serie de lucrari ale unui tanar elvetian care nu avea
nicio legatura cu lumea universitara, niciun acces la laboratoare si nicio intrare la vreo
biblioteca impozanta, alta decat cea a biroului national de patente din Berna, unde era
angajat pe postul de examinator tehnic.

Numele lui era Albert Einstein si, in acelasi an a trimis publicatiei 5 lucrari. Trei dintre
ele “se numarau printre cele mai valoroase din istoria fizicii”, dupa spusele lui C.P.
Snow; una analiza efectul fotoelectric prin prisma noii teorii cuantice a lui Planck, una se
ocupa de comportamentul particulelor mici aflate in suspensie (cunoscut drept miscare
browniana), iar cealalta schita o Teorie Speciala a Relativitatii.

Prima dintre acestea, care a explicat natura luminii si de asemenea, a contribuit la aparitia
televiziunii, printre altele, i-a adus autorului Premiul Nobel. Cea de-a doua lucrare a
oferit dovada ca atomii exista – lucru care, in mod surprinzator, fusese contestat. Iar a
treia lucrare, n-a facut decat sa schimbe lumea.
 La zece ani dupa Einstein,
se naste Edwin Hubble in 1889. Viata lui Hubble a fost plina de recunoasteri reale. Intr-o
perioada in care se stiau foarte putine despre cosmos, Hubble a atacat doua dintre
intrebarile fundamentale ale universului: cat de batran este si cat de mare? Pentru a
raspunde la amandoua, e necesar sa cunoastem cat de departe se afla anumite galaxii si
cat de repede se indeparteaza de noi.

Norocul lui Hubble a fost acela ca a intrat in peisaj la putin timp dupa ce o femeie
ingenioasa, pe nume Henrietta Swan Leavitt, a descoperit o cale de a marca stelele de pe
cer. Leavitt lucra la Harward College Observatory pe postul de calculator, dupa cum se
spunea pe atunci. Calculatoarele isi petreceau viata studiind placi fotografice ale stelelor
si facand calcule – de unde si numele. Era doar cu o treapta mai sus de roboteala, dar era
postul cel mai apropiat de astronomia adevarata pe care o femeie il putea ocupa la
Harward.
 Un calculator de la
Harward, Annie Jump Cannon a pus la punct un sistem de clasificare a acestora atat de
practic, incat mai este folosit si astazi. Ea a remarcat ca un anume tip de stea cu stralucire
variabila, cunoscuta drept o cefeida, pulsa intr-un ritm regulat – un fel de bataie a inimii
stelara. Cefeidele sunt destul de rare, dar cel putin una dintre ele este bine cunoscuta de
cei mai multi dintre noi. Polaris, sau Steaua Polara, este o cefeida.

Acum stim ca cefeidele pulseaza in acest ritm deoarece sunt stele mai in varsta, care au
trecut de stadiul de secventa principala si devin giganti rosii. Prin compararea
magnitudinii relative a cefeidelor in puncte diferite pe cer, si-a dat seama ca se poate
calcula unde se situeaza unele in raport cu celelalte. Metoda oferea distante relative, nu
absolute, dar chiar si asa, era prima data cand cineva propunea o metoda viabila de a
masura universul la scara larga.

In 1924 Hubble a scris o lucrare de referinta, “Cefeidele in nebuloasele spirale”, aratand

ca Universul era format nu numai din Calea Lactee, ci dintr-o multime de galaxii
independente – multe dintre aceseta mai mari decat Calea Lactee si mult mai indepartate.

Dupa ce a masurat spectrele galaxiilor indepartate si-a dat seama ca Universul se afla
intr-o expansiune rapida si egala in toate directiile. Nu era nevoie de o imaginatie
debordanta pentru a face o interpretare inversa si a intelege ca totul trebuie sa fi pornit de
la un punct central. Departe de a fi vidul stabil, fix si etern pe care toata lumea il
presupusese dintotdeauna, acest Univers avusese un inceput. Prin urmare, ar putea avea si
un sfarsit.

Privind spre Ceruri și Pământ

Anticii sunt probabil cunoscuți cel mai bine pentru astronomia lor , care continuă să ne
influențeze puternic astăzi. Ei au observat în mod regulat cerurile, despre care se credea
că sunt un tărâm divin, cu Pământul în centrul său. Cu siguranță a fost evident pentru
toată lumea că soarele, luna și stelele s-au deplasat peste cer în mod obișnuit și nu este
clar dacă vreun gânditor documentat al lumii antice s-a gândit să pună la îndoială acest
punct de vedere geocentric. Indiferent, oamenii au început să identifice constelațiile din
ceruri și au folosit aceste semne ale Zodiacului pentru a defini calendare și anotimpuri.

Matematica s-a dezvoltat mai întâi în Orientul Mijlociu, deși originile precise variază în
funcție de istoricul cu care se vorbește. Este aproape sigur că originea matematicii a fost
simpla evidență a comerțului și a guvernului.

Egiptul a făcut progrese profunde în dezvoltarea geometriei de bază, din cauza necesității
de a defini clar teritoriul agricol după inundațiile anuale ale Nilului. Geometria a găsit
rapid și aplicații în astronomie.

Filosofia naturală în Grecia antică

Cu toate acestea, pe măsură ce civilizația greacă a apărut, a venit în cele din urmă
suficientă stabilitate - în ciuda faptului că există încă războaie frecvente - pentru a apărea
o aristocrație intelectuală, o inteligență, care a putut să se dedice studiului sistematic al
acestor chestiuni. Euclid și Pitagora sunt doar câteva dintre numele care rezonează de-a
lungul veacurilor în dezvoltarea matematicii din această perioadă.

În științele fizice, au existat și evoluții. Leucipp (secolul V î.Hr.) a refuzat să accepte

vechile explicații supranaturale ale naturii și a proclamat categoric că fiecare eveniment
avea o cauză naturală. Studentul său, Democrit, a continuat să continue acest concept. Cei
doi au susținut un concept că toată materia este alcătuită din particule minuscule, care
erau atât de mici încât nu puteau fi despărțite. Aceste particule au fost numite atomi,
dintr-un cuvânt grecesc pentru „indivizibil”. Ar fi trecut două milenii înainte ca punctele
de vedere atomist să câștige sprijin și chiar mai mult înainte de a exista dovezi care să
susțină speculațiile.
Filosofia naturală a lui Aristotel
În timp ce mentorul său Platon (și   mentorul său , Socrate) erau mult mai preocupați de
filosofia morală, filosofia lui Aristotel (384 - 322 î.e.n.) avea fundamente mai seculare. El
a promovat conceptul că observarea fenomenelor fizice ar putea duce în cele din urmă la
descoperirea legilor naturale care guvernează aceste fenomene, deși, spre deosebire de
Leucipp și Democrit, Aristotel credea că aceste legi naturale erau, în cele din urmă,
divine în natură.

A sa era o filozofie naturală, o știință observațională bazată pe rațiune, dar fără

experimentare. El a fost criticat pe bună dreptate pentru lipsa de rigoare (dacă nu chiar
neglijență) în observațiile sale. Pentru un exemplu flagrant, el afirmă că bărbații au mai
mulți dinți decât femeile, ceea ce cu siguranță nu este adevărat.

Totuși, a fost un pas în direcția corectă.

Mișcările obiectelor

Unul dintre interesele lui Aristotel a fost mișcarea obiectelor:

 De ce cade o piatră în timp ce se ridică fumul?

 De ce curge apa în jos în timp ce flăcările dansează în aer?
 De ce planetele se mișcă peste cer?

El a explicat acest lucru spunând că toată materia este compusă din cinci elemente:

 Foc
 Pământ
 Aer
 Apă
 Eter (substanța divină a cerurilor)

Cele patru elemente ale acestei lumi se schimbă și se raportează între ele, în timp ce
Eterul era un tip de substanță complet diferit. Aceste elemente lumești aveau fiecare
tărâmuri naturale. De exemplu, existăm acolo unde tărâmul Pământului (pământul de sub
picioarele noastre) se întâlnește cu tărâmul Aerului (aerul din jurul nostru și până la
înălțimea cât putem vedea).
Starea naturală a obiectelor, pentru Aristotel, era în repaus, într-o locație care era în
echilibru cu elementele din care erau compuse. Prin urmare, mișcarea obiectelor a fost o
încercare a obiectului de a-și atinge starea naturală. O piatră cade pentru că tărâmul
Pământului este în jos. Apa curge în jos, deoarece tărâmul său natural se află sub tărâmul
Pământului. Fumul crește deoarece este compus atât din aer, cât și din foc, astfel încearcă
să ajungă la tărâmul înalt al focului, motiv pentru care flăcările se extind în sus.

Aristotel nu a încercat să descrie matematic realitatea pe care a observat-o. Deși a

formalizat logica, el a considerat că matematica și lumea naturală nu au nicio legătură
fundamentală. În opinia sa, matematica se preocupa de obiecte neschimbate cărora le
lipsea realitatea, în timp ce filozofia sa naturală se concentra pe schimbarea obiectelor cu
o realitate proprie.

Mai multă filozofie naturală

Pe lângă această lucrare privind impulsul sau mișcarea obiectelor, Aristotel a făcut studii
ample în alte domenii:

 a creat un sistem de clasificare, împărțind animalele cu caracteristici similare în

„genuri”.
 a studiat, în lucrarea sa Meteorologie, natura nu numai a modelelor
meteorologice, ci și geologia și istoria naturală.
 a formalizat sistemul matematic numit Logică.
 o vastă lucrare filosofică asupra naturii relației omului cu divinul, precum și
considerații etice

Opera lui Aristotel a fost redescoperită de savanții din Evul Mediu și a fost proclamat cel
mai mare gânditor al lumii antice. Opiniile sale au devenit fundamentul filosofic al
Bisericii Catolice (în cazurile în care nu contrazicea direct Biblia) și în secolele
următoare observațiile care nu erau conforme cu Aristotel au fost denunțate ca
eretice. Este una dintre cele mai mari ironii că un astfel de susținător al științei
observaționale ar fi folosit pentru a inhiba o astfel de muncă în viitor.

Arhimede din Siracuza

Arhimede (287 - 212 î.Hr.) este cel mai bine cunoscut pentru povestea clasică a modului
în care a descoperit principiile densității și flotabilității în timp ce făcea baie,
determinându-l imediat să alerge pe străzile din Siracuza dezbrăcat urlând
„Eureka!” (care se traduce aproximativ cu „l-am găsit!”). În plus, este cunoscut pentru
multe alte fapte semnificative:
 a subliniat principiile matematice ale pârghiei, una dintre cele mai vechi mașini
 a creat sisteme elaborate de scripete, probabil că a reușit să deplaseze o navă de
dimensiuni mari trăgând de o singură frânghie
 a definit conceptul de centru de greutate
 a creat câmpul staticii, folosind geometria greacă pentru a găsi stări de echilibru
pentru obiecte care ar fi impozitare pentru fizicienii moderni
 reputația că a construit multe invenții, inclusiv un „șurub de apă” pentru mașini de
irigat și de război care au ajutat Siracuza împotriva Romei în Primul Război
Punic. Unora i se atribuie inventarea contorului de parcurs în acest timp, deși
acest lucru nu a fost dovedit.

Poate că cea mai mare realizare a lui Arhimede a fost, totuși, să reconcilieze marea eroare
a lui Aristotel de a separa matematica de natură. Ca primul fizician matematic, el a arătat
că matematica detaliată ar putea fi aplicată cu creativitate și imaginație atât pentru
rezultate teoretice, cât și practice.

Hipparchus
Hipparchus (190 - 120 î.Hr.) s-a născut în Turcia, deși era grec. El este considerat de
mulți ca fiind cel mai mare astronom de observație din Grecia antică. Cu tabelele
trigonometrice pe care le-a dezvoltat, a aplicat riguros geometria la studiul astronomiei și
a fost capabil să prezică eclipsele solare. De asemenea, a studiat mișcarea soarelui și a
lunii, calculând cu o precizie mai mare decât oricare dinaintea sa distanța, dimensiunea și
paralaxa lor. Pentru a-l ajuta în această lucrare, el a îmbunătățit multe dintre
instrumentele utilizate în observațiile cu ochiul liber al vremii. Matematica utilizată
indică faptul că Hipparchus ar fi putut studia matematica babiloniană și a fost responsabil
pentru aducerea unor cunoștințe în Grecia.

Hipparchus ar fi scris că a scris paisprezece cărți, dar singura lucrare directă care a rămas
a fost un comentariu la un popular poem astronomic. Poveștile spun despre Hipparchus
care a calculat circumferința Pământului, dar acest lucru este într-o anumită dispută.

Ptolemeu
Ultimul mare astronom al lumii antice a fost Claudius Ptolemaeus (cunoscut sub numele
de Ptolemeu pentru posteritate). În secolul al II-lea d.Hr., el a scris un rezumat al
astronomiei antice (împrumutat mult de la Hipparchus - aceasta este principala noastră
sursă de cunoaștere a lui Hipparchus), care a devenit cunoscut în toată Arabia
ca  Almagest  (cel mai mare). El a schițat formal modelul geocentric al universului,
descriind o serie de cercuri și sfere concentrice pe care s-au deplasat alte
planete. Combinațiile trebuiau să fie extrem de complicate pentru a explica mișcările
observate, dar lucrarea sa a fost suficient de adecvată încât timp de paisprezece secole a
fost văzută ca o afirmație cuprinzătoare asupra mișcării cerești.

Cu căderea Romei, însă, stabilitatea care susține o astfel de inovație a dispărut în lumea
europeană. O mare parte din cunoștințele obținute de lumea antică s-au pierdut în timpul
Evului Întunecat. De exemplu, din cele 150 de reputații lucrări aristotelice, doar 30 există
astăzi, iar unele dintre acestea sunt puțin mai mult decât note de curs. În acea epocă,
descoperirea cunoștințelor se va afla în Orient: China și Orientul Mijlociu.

Ştiinţa grecilor antici. Câteva personalităţi

Detalii
Scris de David Jelescu
Categorie: Istoria ideilor şi a descoperirilor ştiinţifice

În acest articol vom vorbi despre câteva personalităţi din

Grecia antică, care prin abordări pur teoretice ori de natură practică au adus unele
contribuţii pentru dezvoltarea ştiinţei. Vom prezenta pe scurt opera lui Aristotel,
Arhimede, Teofrast şi a altor gânditori antici.
 
 
Aristotel

Una dintre cele mai importante personalităţi culturale ale antichităţii, Aristotel se naşte
în anul 384 î.Hr. la Stagira. Studiază la Akademia lui Platon, ca ulterior să-şi înfiinţeze
propria şcoală, Lyceum, care va fi principala rivală a Akademiei. De asemenea,
Aristotel a fost profesorul viitorului rege macedonean Alexandru cel Mare. Moare în
anul 322 î.Hr.

Aristotel este considerat unul dintre cei mai mari filosofi ai Greciei antice, dar pe lângă
filozofie, Aristotel aduce scrie numeroase lucrări în domenii ca politica, metafizica,
estetica, etica, logica, fizica, zoologia etc. Vastele cunoştinţe şi filozofia lui Aristotel
vor sta ulterior la baza întregii gândirii medievale. Moare în 322 î.Hr.
 
 

Aristotel clasifică întreaga cunoaştere în științe teoretice, care includ științele naturale,
matematica şi metafizica; ştiinţe practice, care includ retorica, etica şi politica şi științe
poetice, care includ poezia şi celelalte arte. Logica este considerată o știință
independentă, deoarece ea se află la baza întregii gândiri.

Aristotel este primul care foloseşte metoda ştiinţifică în studiul ştiinţelor naturii.
Termenul de ,,filozofie naturală’’, introdus de Aristotel definea o ramură a filozofiei,
care examinează fenomenele lumii înconjurătoare şi cuprindea obiectele de studiu ale
fizicii, chimiei, biologiei şi a altor ştiinţe ale naturii. Aristotel studiază lumea
înconjurătoare analizând-o, emiţând teorii despre ea, verificându-le ulterior prin
observaţii şi experimente. El respinge orice implicare a religiei şi superstiţiilor în
studiul naturii. Astfel el poate fi considerat primul om de știință în sensul adevărat al
termenului.  

Aristotel este considerat ,,părintele logici’’, el fiind cel care pune bazele acesteia prin
lucrarea ,,Organom’’ în care formulează principalele principii ale acesteia. Logica lui
Aristotel va rămâne neschimbată până la Descartes, care combate principiile logici
aristoteliene. Aristotel este cel care enunţă cele patru principii de bază ale
logici: principiul identităţii,  principiul noncontradicţiei, principiul terţului
exclus şi principiul raţiuni suficiente.
Principiul identităţii spune că ,,orice lucru este ceea ce este’’. Principiul
noncontradicţiei spune că orice afirmaţie poate fi ori corectă ori falsă neputând fi în
acelaşi timp şi corectă şi falsă. Principiul terţului exclus spune că dintre două afirmaţii
opuse, una care neagă, cealaltă care afirmă, obligatoriu una este adevărată, iar cealaltă
falsă. Principiul raţiunii suficiente spune că orice afirmaţie trebuie să aibă un temei,
care constă în dovezi şi argumente. Logica aristoteliană va sta la baza logici europene,
până la apariţia în secolul al XIX-lea a logici matematice.

Prin lucrarea sa ,,Politica’’, Aristotel pune bazele ştiinţelor politice moderne. Acesta
analizează politica şi instituţiile acesteia în general şi face o clasificare a polisurilor
greceşti în funcţie de politica specifică lor. În ultimul capitol al acestei lucrări,
Aristotel abordează subiectul cetăţii perfecte. În opinia lui Aristotel, un stat perfect
trebuie să se adapteze contextului în care există. Cu alte cuvinte pentru ca un stat să fie
perfect, politica lui trebuie să se adapteze caracteristicilor sale istorice, geografice,
culturale, demografice etc. În acelaşi tratat cu această lucrare se află şi
lucrarea ,,Etica’’, una dintre lucrările care pune bazele eticii.

Cele mai importante cercetări ştiinţifice ale lui Aristotel au fost efectuate în
domeniul biologiei. Aristotel a aplicat metoda ştiinţifică, pusă la punct de el în studiul
acestei ştiinţe. A efectuat numeroase disecţii şi a descris structurile interne şi externe
ale diverselor organisme. O lucrare importantă a lui Aristotel este ,,Descrierea
animalelor’’, prima lucrare de acest gen în care descrie numeroase animale, scriind
despre obiceiurile, hrana şi structura lor. El face unele dintre primele observaţii asupra
animalelor marine, descriind printre alte animale şi ariciul de mare. Aparatul bucal al
aricilor de mare, poartă numele de ,,lanterna lui Aristotel’’, în cinstea primului om de
ştiinţă care a examinat acest animal. Alte animale descrise de el sunt somnul, ţiparul
electric, caracatiţa, sepia etc. Diferenţiază mamiferele acvatice de peşti şi include
rechini şi pisicile de mare într-un grup comun. Alte lucrări în domeniul biologiei
sunt ,,Mişcarea animalelor’’, ,,Părţi ale animalelor’’ şi ,,Naşterea animalelor’’. Munca
lui în domeniul biologiei va fi continuată de elevul său Teofrast.

Psihologia constituie şi ea un interes pentru Aristotel. Spre deosebire de alţi filozofi,

dar în acord cu cei egipteni, Aristotel consideră inima ca fiind centrul raţiuni şi al
sufletului şi nu creierul. Aristotel împarte sufletul în  suflet vegetativ, suflet senzitiv şi
suflet raţional. Conform lui toate fiinţele vii posedau suflet vegetativ, sufletul senzitiv
apărea doar la oameni şi animale, iar sufletul raţional apărea doar la oameni. Este
primul care scrie despre senzaţii şi le clasifică.

Conform lui lumea este alcătuită din cinci elemente: pământ, apă, aer, foc şi eter. Prin
combinarea acestor elemente cu proprietăți diferite se formează toate substanţele
existente. Mişcarea este în concepţia lui rezultatul unei anumite cauze. Nici un obiect
nu s-ar mişca dacă nu ar exista o cauză, care să determine mişcarea acestuia.

Aristotel era preocupat inclusiv de astronomie. Aristotel considera că Pământul este

plat şi se află în centrul Universului, iar Soarele şi celelalte planete se învârt în jurul
acestuia.

O altă preocupare a lui Aristotel este meteorologia, el scriind o serie de lucrări despre
acest domeniu, primele cunoscute, lucrări precum: Meteorologicele sau Despre cer.

Teofrast

Teofrast (n.372 î.Hr-287 î.Hr) a fost elevul lui Aristotel şi a manifestat un deosebit
interes pentru științele naturale. Era preocupat de medicină, fizică, chimie, zoologie şi
botanică. Este considerat ,,părintele botanicii’’, el fiind cel care pune bazele acestei
stiinţe. Cele mai importante descoperiri ale acestuia sunt cuprinse în
tratatele ,,Cercetare asupra plantelor’’şi ,,Asupra cauzelor plantelor’’. Lucrările sale
despre botanică vor fi cele mai importante lucrări până la sfârşitul Evului Mediu.

Teofrast poate fi considerat şi părintele geologiei. El clasifică rocile după proprietățile

acestora la încălzire. Mai târziu va clasifica mineralele în funcţie de diverse proprietăți
ale acestora. În lucrările sale, el descrie cărbunele, diverse tipuri de marmură,
ametistul, jaspul, smaraldul etc. Vorbeşte chiar şi despre organismele fosilizate. De
asemenea, descrie un procedeu de extragere a mercurului din mineralul numit cinabru.
Cunoştea faptul că piatra ponce este de origine vulcanică şi că perlele iau naştere în
scoici.

Manifesta, de asemenea, interes pentru fizică şi chimie. Este considerat întemeietorul

acesteia din urmă.

Arhimede

Arhimede (n.287 î.Hr-d.212 î.Hr) a fost unul dintre cei mai mari fizicieni,
matematicieni şi inventatori ai antichităţii. Cea mai importantă contribuţie în știință a
lui Arhimede este principiul lui Arhimede, referitor la mecanica fluidelor. Conform
acestui principiu dacă un corp este împins într-un fluid, acesta va acţiona asupra
corpului cu o forţă egală cu volumul de fluid dislocat de către corp.

Cea mai importantă invenţie a lui Arhimede este şurubul lui Arhimede, care a fost
folosit pentru a scoate apa intrată în nave. Acest şurub poate fi folosit la orice aplicaţie
care implică transportul apei.

Sunt celebre poveştile despre armele create de el pentru a-şi apăra oraşul natal de
romani. El crează numeroase tipuri de catapulte, baliste, lansatoare de săgeţi şi se
spune că a incendiat navele romanilor folosindu-se de oglinzi cu ajutorul cărora a
direcţionat lumina solară spre pânzele acestora. Se consideră că oglinzile din bronz
existente în acea vreme nu ar fi avut o putere atât de mare încât să poată incendia
navele.

Strabon

Strabon este considerat părintele geografiei. Acesta a scris un număr mare de lucrări
despre oraşele, viaţa oamenilor, clima, fauna, vegetaţia şi relieful diferitelor zone din
Asia, Africa şi Europa. Descrieile lui se bazează pe călătoriile proprii cât şi pe
poveştile altora. S-a folosit în lucrările sale şi de contribuţiile astronomice şi
matematice ale astronomilor Hiparch şi Eratostene, care, de asemenea, manifestau un
interes pentru geografie. Pe lângă geografie, Eratostene era preocupat şi de istorie şi
filosofie.

Aristarh din Samos

Aristarh din Samos (n.310 î.Hr-d.230 î. Hr) a fost primul om de știință care a susţinut
că Pământul se învârte în jurul Soarelui, care se afla în centrul Universului. Pentru
aceste convingeri a fost ridiculizat la vremea sa. Deşi se consideră că Copernic este
părintele teoriei heliocentriste, de fapt aceasta a fost formulată de Aristarh din Samos
cu mult înainte.
 Hippocrate din Cos

Hippocrate din Cos este cel mai important medic al antichităţii. Principala realizare a
lui Hippocrate este teoria umorală. Conform acestei teorii în corpul omenesc se găsesc
patru lichide (umori): sângele, limfa, bila galbenă şi bila neagră. Pentru ca un om să fie
sănătos aceste substanţe trebuie să se afle într-un perfect echilibru. Dacă vreuna din
aceste umori este în cantitate prea mare sau prea mică intervine boala.

În lucrarea sa ,,Aerul, apa şi locurile’’ el compară între ei diverşi oameni, care trăiesc
în zone diferite şi observă că oamenii care trăiesc în zone diferite au caracteristici
diferite. Astfel este unul dintre primii care realizează legătura dintre caracteristicile
unui organism şi mediul său de viaţă.

Grecii, şi Aristotel în special, au fost primii care au considerat că există principii abstracte
care guvernează natura. Unul dintre primii oameni de ştiinţă care au sugerat legi abstracte
a fost Galileo Galilei, care a efectuat, de asemenea, celebrul experiment de cădere a două
bile diferite din turnul din Pisa (teoria şi practica a arătat că ambele au lovit pământul în
acelaşi timp).

Scurt istoric

Orice curs de fizica care se respecta trebuie sa contina referirea la inaintasii fizicienilor
contemporani. Inceputurile fizicii se afla in vechiul Babilon, Mesopotamia antica,
leaganul civilizatiei umane, dar primele marturii sau istorii scrise  vin din Grecia antica
leaganul civilizatiei europene. In acele vremuri Filozofia era stiinta care ingloba
Matematica si Fizica si poate nu intimplator asa au aparut simultan primele experiente si
notiuni de mecanica si electricitate.Thales din Milet (Greacă:Θαλης) (635 о.Hr. – 543
о.Hr.) a fost un filozofgrec care a contribuit la
dezvoltarea matematicii, astronomiei,filozofiei. Deşi nici una dintre scrierile lui nu a fost
găsită, cunoaştem munca sa din scrierile altora. Thales ca si Teofrast (sec IV i.e.n.) sau
invatatul roman Pliniu(sec. I e.n), a observat ca, chihlimbarul dupa ce este frecat cu o
bucata de stofa, capata proprietatea de a atrage mici corpuri usoare, cum ar fi bucatelele
de maduva de soc.  Acest fenomen electric a dat mult de gandit atunci, dar au trebuit sa
treaca mai bine de doua milenii pana s-a gasit explicatia lui stiintifica. A urmat o alta
descoperire senzationala a carei confirmare s-a realizat tot dupa 2000 ani. Leucip elev al
lui Zenon de Eleea, fondează după 450 о.Hr. la Abderapropria sa şcoală filosofică (fiul
sau Democrit i-a fost discipol). Consecvent materialist, Leucip este fondatorul teoriei
atomiste, continuată apoi deDemocrit, Epicur, şi Lucreţiu. Teofrast menţionează două
dinlucrările lui Leucip: Megas diakosmos (Marea ordine universală) şi Peri nou (Despre
spirit), care aşează la baza macrocosmosului şi microcosmosului ca şi a perceperii umane,
mişcarea atomilor, desfăşurată potrivit legilor mecanicii.
Fizica a aparut prin activitatile umane de constructie, navigatie si din cea agricola, legata
in special de evaluarea timpului si masurarea suprafetelor, parte  care  ulterior s-au
constituit si ca ramuri separate in astronomie si geometrie. Cea legata de constructii
a dezvoltat in primul rind statica, cealalalte cinematica. Una din primele carti de fizica
cunoscute in istorie a fost "Physica" lui Aristotel,parte din opera sa mult mai vasta de
filozofie in fapt cea care studiaza la modul cel mai general natura si fiinta umana. Se pare
ca a sugerat geocentrismul (in jurul Pamintului se invirt planetele) ceea ce nu l-a mai
facut credibil pe primul promotor al heliocentrismului (planetele se invirt in jurul
soarelui) Aristarchus din Samos. Cei mai multi dintre noi isi amintesc cum aproape 2000
de ani s-a crezut ca pamintul este in centrul universului dupa Ptolemeu. Acesta a scris
оn limba greacă "Mathematike Syntaxis" ("Tratat de Matematică"), mai tвrziu opera sa
fundamentală"Megiste Syntaxis" ("Marele Tratat"), care a fost la оnceputtransmis
posterităţii prin intermediul unei traduceri оn limba arabă, cu titlul "al-Majisti", devenit
оn limba latină"Almagesti". Acest tratat a constituit lucrarea de bază aastronomiei оn
timpul evului mediu şi cuprindea, pe lвngă un catalog al stelelor cunoscute, o expunere
amănunţită a reprezentării geocentrice a universului. In partea mai practica legata de
constructii civile si navale in antichitate parintele staticii este Arhimede a trait оn
perioada 287-212 i.Hr. A fost matematician si fizician grec, unul dintre cei mai de seama
savanti ai lumi antice. Din opera lui s-a pastrat un numar relativ mare de
lucrari "Despre sfera si cilindru" se ocupa cu stabilirea suprafetei si
volumului si fragmentelor de sfera; "Calcularea cercului" de o aproximatie a
lui pi intre 3 10/90 si 3 10/71. Studiul proprietatii spiralelor si descrierea
inventiei sale-surubul fara sfarsit (sau surubul lui Arhimede), cu o larga aplicabilitate
practica, se regasesc in "Despre suruburi". A descoperit principiul fundamental al
hidrostaticii (in legatura cu care este citata celebra exclamatie "Eureka !" - "Am gasit !"-
in latina "Evrika"), prin care a pus bazele acestei importante discipline ("Periton
ochumenon" - "despre corpurile plutitoare")."Tetragonismos paraboles" ("Cvadratura
parabolei") este lucrarea considerata a prefigura calculul integral. Cu Prammites sau
Arenarius (calculatorul de nisip) incearca sa gaseasca un procedeu de exprimare a
numerelor mari (calculul firelor de nisip din Univers-10 la puterea 51). Prin alte cercetari
a determinat centrul de greutate al corpurilor, a stabilit legile parghiilor si a inventat
scripetele compus (matematicianul Pappos citeaza celebrul sau aforism "Dati-mi un punct
de sprijin si voi urni Pamantul din loc") etc. Manuscrise grecesti, latine si arabe ale lui
Arhimede, editate intre secolele al-XVI-lea si al-XVII-lea in Europa, au dat un nou
impuls cercetarilor stiintifice ale epocii.
Este cunoscut ca in evolutia umana unii din liderii de activitati au incercat sa-si
insuseasca si sa impuna adevarurile stiintei in avantajul lor. Au aparut totdeauna altii care
au contestat adevarurile impuse. Nicolaus Copernic(germ. Nikolaus Kopernikus,
pol. Mikołaj Kopernik) 
(* 19 februarie 1473, оn oraşul liber hanseatic Torun, aflat azi оnPolonia - † 24 mai 1543,
Frauenburg, astăzi Frombork, Polonia), astronom şi cosmolog, matematician şi
economist, preot şi prelat catolic, a dezvoltat teoria heliocentrică a sistemului solar,
contrazicind pozitia oficiala a unor fete bisericesti. Pentru ca i-a sustinut ideile Giordano
Bruno (n. ca.1548, Nola/Campania - d. 17 februarie1600, Roma)
un teolog şi filosof umanist italian din timpul Renaşterii a fost condamnat şi ars pe rug
de Inchiziţie ca si pentru concepţia sa panteistă,pentru convingerea asupra infinităţii
lumii, considerate eretice, numele lui a devenit sinonim cu acela de victimă a
obscurantismului. Оmpreună cu constrвngerea lui Galileo Galilei de a-şi abjura public
оn 1633 propriile convingeri, condamnarea lui Giordano Bruno constituie unul din
momentele cele mai оntunecate ale bisericii catolice. 
Galileo Galilei (*15 februarie 1564, Pisa - †8 ianuarie 1642, Florenţa) a fost
un astronom, filosof şi fizician italian. Considerat "părinte" al ştiinţei moderne, Galileo
Galilei (оn romвnă, "Galileu") a fost gвnditorul care a deschis o eră nouă оn cercetarea
ştiinţifică, bazată nu numai pe observaţia directă a naturii, dar şi pe informaţiile date de
mijloacele tehnice de investigaţie. El s-a preocupat si de mecanica simpla ca demn urmas
al lui Arhimede dar si de mecanica cereasca, facind primii pasi spre o unificare teoretica.
Alti doi mari mari oameni de stiinta impreuna cu Galileo Galilei si anume Ticho Brahe
si Johannes Kepler aveau sa-i ofere parintelui mecanicii clasice moderne Isaac Newton
datele si gindirea lor pentru legile miscarii mecanice.Ticho Brahe fara sa accepte teoria
lui Copernic a facut o serie de observatiiale pozitiilor stelelor pentru determinarea precisa
a pozitiei planetelor tocmai pentru a combate modelul heliocentric al acestuia. La acea
data nefiind cunoscute relatiile matematice datele se treceau in tabele cu pozitii
corespondente in timp. Folosind aceste tabele si ca elev, apoi urmas in laboratorul
sau,Johannes Kepler (*27 decembrie 1571, Weil der Stadt - †15
noiembrie1630, Regensburg) un matematician, astronom şi naturalist german, a formulat
şi confirmat legile mişcării planetelor (Legile lui Kepler). 
Оn matematică este considerat precursor al calculului integral. Putini stiu de contributia,
vezi biografia, in domeniulcristalografiei fiind si aici un precursor. A studiat simetria
fulgilor de zăpadă şi a calculat forţele naturale care intervin оn creşterea structurilor
geometrice. Asa cum am mentionat anterior cel care avea sa foloseasca magistral teoriile
formulate de Galilei si Kepler a fost Isaac Newton (* 4
ianuarie 1643, Woolsthrope/Grantham - †31 martie 1727, Kensington) renumit om de
ştiinţă englez, matematician, fizician şi astronom, preşedintele Academiei Regale de
Ştiinţe a Angliei. Isaac Newton este savantul aflat la originea teoriilor ştiinţifice care vor
revoluţiona ştiinţa, оn domeniul opticii, matematicii şi оn special al mecanicii. Оn 1687 a
publicat lucrarea Philosophiae Naturalis Principia Mathematica, оn care a descris Legea
gravitaţiei universale şi, prin studierea legilor mişcării corpurilor, a creat bazele mecanicii
clasice. Pвnă la Newton şi după el, pвnă оn timpurile noastre, omenirea n-a cunoscut o
manifestare a geniului ştiinţific, de o forţă şi o durată mai mare. La 25 de ani punea
bazele mecanicii clasice iar la 85 cind avea sa moara era constient de imensitatea
necunoscutului: ”Nu ştiu cum arăt eu оn faţa lumii, dar mie mi se pare că sunt un băiat
care se joacă pe malul mării şi se distrează căutвnd din timp оn timp pietricele mai
colorate decвt de obicei, sau o scoică roşie, оn timp ce marele ocean al adevărului se
оntinde necunoscut оn faţa mea”. Aproape contemporan cu Newton a fost Christiaan
Huygens, 14 aprilie 1629- 8 iunie 1695, astronom si fizician olandez cu descoperiri
remarcabile in optica, oscilatii 
si unde. A descoperit legea conservarii momentului cinetic si a creeat faimoasa teorie
ondulatorie a luminii nascindu-se astfel celebra contradictie despre caracterul luminii,
ondulatorie sau corpusculara, rezolvata prin admiterea caracterului dual corpuscul-unda
in fizica cuantica. In aceeasi perioada nu a fost neglijate aspectele practice legate de
aplicarea descoperirilor fizicii. Cea mai reprezentativa, folosita si azi in studiul
materialelor este legea elasticitatii sau a lui 
Robert Hooke (n.18 iulie 1635 - d.3 martie 1703) astronom şi fizician englez. A fost
primul care a folosit balanţa cu arc pentru reglarea ceasurilor şi observвnd similarităţile
dintre mişcarea unei sfori vibrвnd şi balansarea unei pendule, a inventat pendula cu arc,
ceea ce a condus la o mai mare precizie a ceasurilor. A fost asistentul lui Robert Boyle  
Cu aproape un secol inaintea lui Newton, lucrarile medicului 
William Gilbert (1540-1603) incep o epoca noua in domeniul electricitatii si
magnetismului. Acesta in tratatele sale "Despre magnet si corpurile magnetice" si
"Marele magnet, Pamantul" Gilbert expune rezultatele experientelor sale din domeniul
magnetismului si electricitatii. Dar cel care a relevat aspectele teoretice si practice ale
electricitatii a fost Benjamin Franklin care spunea: "Focul electric poate fi facut astfel
sa circu- le , sa se acumuleze pe un corpoarecare si sa-i fie sustras", ne-a mai lasat din
vocabularul sau termeni noi:"electrizat","pozitiv","negativ","plus","minus". Opera lui
Newton si in general realizarile mecanicii clasice au canalizat intr-un fel preocuparile
pentru electricitate si magnetism.Experimental si teoretic Electrostatica este dezvoltata
deCharles-Augustin de Coulomb iar prima sursa de tensiune a fost creeata de Alessandro
Volta. Bazele aplicative ale elctricitatii au fost puse deGeorg Simon Ohm descoperitorul
legii, care-i poarta numele si pe care ofolosim si azi sa calculam cel mai repede daca
putem conecta un consumator intr-un circuit electric, după care intensitatea curentului
electric este direct proporţională cu tensiunea şi invers proporţională cu mărimea care
depinde de dimensiunile şi caracterului conductorului. Incredibil dar Legea lui Ohm a
fost оntimpinată cu neоncredere şi o critică aspră. Mai mulţi fizicieni nu au fost оn stare
să aprecieze corect importanţa acestei descoperiri.
Prima legatură оntre magnetism şi electricitate a fost făcuta prin intermediul
experimentelor fizicianului danez Hans Christian Oersted, care оn 1819 a descoperit că
un ac magnetic poate fi deviat cu ajutorul unui conductor sub tensiune electrică. La o
săptвmană de la aflarea acestei descoperiri, cercetatorul francez Andre Marie
Ampere va demonstra că doi conductoripurtători de curent electric se vor comporta ca şi
cei doi poli ai unui magnet. Оn anul 1826 a reuşit să formuleze legea cantitativă cu
privire la interacţiunea curenţilor electrici: "Forţa cu care acţionează două elemente ale
curentului unul asupra celuilalt este direct proporţională cu produsul curenţilor şi invers
proporţională cu pătratul distanţei dintre ele". Acesta a permis de fapt principiul
motorului motorului electric care a generat teoria fortelor electromagnetice. Gloria se
imparte cuJean Baptiste Biot autorul descoperirii relatiei de calcul a cimpului magnetic
produs de curentul electric printr-un conductor. Lipseau doar sursele electrice sa invirta
motoarele. 
Producerea energiei electrice azi are la baza descoperirile lui 
Michael Faraday că un curent electric poate fi produs оntr-un fir şi fără conectarea
acestuia la o baterie, fie prin mişcarea unui magnet sau bobine (generatorul sincron), fie
prin plasarea altui conductor cu un curent variabil оn vecinătatea conductorului оn care se
doreşte generat curentul (transformatorul electric). Legătura dintre electricitate şi
magnetism poate fi cel mai bine redată оn termeni asociaţi cвmpului magnetic sau forţei
ce va acţiona оntr-un anume punct asupra unei sarcini electrice. Producerea curentului
electric prin variatia intr-un spatiu a cimpului magnetic se numeste inductie
electromagnetica. In anul cind Faraday descoperea inductia s-a nascut Newton-ul
electromagnetismului James Clerk Maxwell cel care a realizat sinteza descoperiilor in
domeniu pina la el si a descoperit o teorie unitara aelectromagnetismului (unind
electricitatea si magnetismul) care nu are echivalent din acest punct de vedere decit in
mecanica clasica a lui Newton. Cele 4 ecuatii exprimate in matematica superioara prevad
existenta undelor electromagnetice (mai cunoscute de noi ca unde radio-tv si pentru
telefonul celular) confirmate experimantal prima oara de  Heinrich Hertz. Aceste unde
sint invizibile si era de presupus ca exista o legatura materiala sub forma acestor unde, in
fapt cimp electromagnetic, intre indusul (cel care este influentat) si inductorul (cel care
influenteaza) lui Faraday, dar punerea in evidenta experimentala la mare distanta intirzia
sa apara desi se instituise premiul academiei engleze. Interesant este de asemenea ca
gigantul Maxwell a sugerat ca viteza lumini este o constanta universala (indiferent de
sistemul de referinta) aratind si caracterul electromagnetic de unda, nimic altceva decit o
premonitie pentru mecanica relativista a lui Albert Einstein. Transmisia de date la
distanta a fost revolutionata atit ca volum dar mai ales ca distante si costuri, la inceput
prin telegraful fara fir apoi radio si tv si telefonul celular din zilele noastre. 
Daca mecanica si electromagnetismul s-au definit de la inceput prin fenomene aparte
caldura si termodinamica au aparut din viata de zi cu zi, primul om de stiinta
fiind Robert Boyle care a inventat o pompa de aer si a descoperitprima lege a gazelor
perfecte cu aceasta ocazie, legea transformarii izoterme, la temperatura constanta
produsul presiunii cu volumul ramine constant. Asociatul sau 
Denis Papin a conceput oala sub presiune (cunoscuta de chimisti ca autoclava) pe acest
principiu pentru fiert oase animale. Pentru a evita exploziile Papin a inventat pe vasul sub
presiune o valva (robinet cu deschidere rapida) si s-a gindit ca aburul eliberat prin aceasta
ar putea pune in miscare un piston asemanator celui al pompei. Pe aceasta idee Thomas
Savery a inventat motorul cu aburi si piston. Desi realizarea practica nu a fost grozava a
atras atentia multor oameni de stiinta ai epocii dintre care si celui ce avea sa devina astfel
parintele termodinamiciiSadi Carnot care a propus in scopul imbunatatiriirandamentului
motoarelor termice, un ciclu teoretic , alcatuit din doua transformari adiabatice si doua
izoterme, motorul imaginat de Carnot folosea drept combustibil gazul ideal ce suferea
transformari cvasistatice. Qcedat=Qabsorbit. 
Daniel Bernoulli contemporan cu Robert Boyle a pus bazelemecanicii statistice incercind
sa explice comportarea termica a obiectelor materiale din mecanica lui Newton. Pornind
de la structura interioara a obiectelor formata din atomi si molecule prin mijloacele
statisticii matematice se poate descrie comportamentul lor la nivel macroscopic, pentru
miscarea termica devenind termodinamica statistica. Un alt avantaj al acestei initiative a
permis bazele teoriei informatiei. Prima si a doua lege a termodinamicii au aparut
aproape in acelasi timp fiind enuntate de  William Thomson (LordKelvin), William
Rankine si Rudolf Clausius. 
Intre ecuatiile mecanicii si electromagnetismului exista multe asemanari, chiar se pot
modela fenomenele unui domeniu cu relatii din celalalt, aparind astfel ideea ca ar putea
exista o teorie unitara cu ajutorul caruia sa se explice toate fenomenele fizice. Frumos si
mai usor pentru oameni daca ar fi asa! Aceasta teorie este visul oricarui fizician si astazi,
daca natura inconjuratoare pare unitara e normal sa-ti propui un model unic de ai explica
fenomenele. Reamintim disputa unda sau particule pentru a explica fenomenele
luminoase. Unele fenomene luminoase se explica ca si ciocnirile unor corpuri perfect
elestice iar altele ca si undele la suprafata apei. Adeptii naturii corpusculare au cautat sa
gaseasca caracteristicile acestor corpusculi, masa, sarcina electrica etc. Adeptii naturii
ondulatorii ai luminii au cautat sa gaseasca mediul de propagare al lumini asemanator
apei sau aerului pentru undele sonore. Spre satisfactia primilor Max Planck la 1900 a
emis ipotezapachetului de unde discrete de radiatie termica sau cuante (de la quantum)
practic o particula ceea ce a condus la aparitia mecanicii cuantice care explica si
caracterul corpuscular al lumini, ceilalti au incercat experimentul lui Albert Abraham
Michelson siEdward Morley  pentru punerea in evidenta a mediului "eter" deja numit asa
ca si cum ar fi existat. Esecul experimentelor datorat si utilizarii metodei de compunere a
vitezelor pentru radiatii la fel ca in mecanica clasica, au condus la aparitia Teoriei
speciale (sau restrinse) a relativitatii  a lui Albert Einstein care explica absenta
mediului pentru undele luminii si numeste corpusculii luminii fotoni, care nu au nevoie
de un mediu de propagare. Au aparut necesare doua teorii care sa descrie fenomene fizice
indescriptibile cu teoriile existente, una pentru macrocosmos, mecanica relativista si alta
pentru microcosmos mecanica cuantica. 
In aceasta perioada de adevarata revolutie in fizica in efervescenta experimentala
generata si de dispozitivele electrice si de cautarea unui model de structura a materiei se
descopera si radioactivitatea naturala a substantei prin  Henri Becquerel cu o simpla
placa fotografica cum se obisnuieste sa se spuna. Sa reamintim totusi ca o
placa fotografica de atunci era rezultatul unor lucrari si cercetari de fizica si chimie de
lunga durata. Cercetarile si descoperirile au fost completate cu prima separare a unui
element radioactiv de Marie si Jean Pierre Curie. Descoperirea si punerea in evidenta a
electronului  de catreJ.J. Thomson in 1897 si radioactivitatea a veau sa puna bazele fizicii
atomice. Nu este de mirare ca in privinta structurii materiei chimistii prin natura muncii
lor erau mai avansati pentru ca inca din 1804 prin John Daltonreluasera teoria atomista a
lui Democrit. Pentru cunoscatorii de engleza o excelenta prezentare a istoriei
descoperirilor referitoare la alcatuirea materiei este in wikipedia engleza. 
Incheiem aici, doritorii de amanunte pentru dezvoltarea contemporana incepind cu
secolul 20 pot accesa aici, pentru ca si obiectul cursului este conform istoriei descrise.      
Impactul Greciei Antice asupra culturii europene este de netãgãduit, iar
moştenirea sa culturalã este una din cele mai bogate, variind de la literatura,
arhitecturã, jocuri olimpice, ştiinţã, pânã la matematicã şi politicã. Iatã doar
câţiva dintre cei mai memorabili greci care au avut ceva de oferit omenirii…
Alexandru cel Mare. Nãscut la Pella în 356 a. Hr., Alexandru îl are ca tuture pe
Aristotel pãnã la vârsta de 16 ani. La 30 de ani este fãuritorul unuia dintre cele mai
vaste imperii din lumea anticã, care se întinde la Marea Ionianã la Himalaya.
Rãmâne neînvins în bãtãlie şi este considerat unul dintre cei mai mari comandanţi
din istorie. Alexandru îi urmeazã la tron tatãlui sãu în 336 a.Hr., dupã ce acesta
este asasinat. Ca general continua expansiunea începutã de Filip. In 334 a.Hr.
invadeazã Asia Micã aflatã sub control person şi întreprinde o serie de campanii
care se întind pe 10 ani. Alexandru nimiceşte puterea persona în mai multe
rânduri, notabile fiind luptele de la Issos şi Gaugamela. Ulterior îl rãstoarnã pe
Darius al III-lea şi cucereşte întregul Imperiul Persan. La momentul respective
imperiul se întinde de la Marea Adriaticã la Indus.

Urmãrind sã ajungã la capãtul lumii, invadeazã India în 326, dar este forţat sã
comande retragerea trupelor. Moare în Babylon în 323, fãrã a duce la bun sfârşit
campanile plãnuite care ar fi început cu o incursiune în Arabia. În anii de dupã
moartea sa rãzboaiele civile scindeazã imperiul în mai multe state cârmuite de
diadohi. Moştenirea lui Alexandru include difuziunea culturalã pe care au
presupus-o cuceririle sale. Fondeazã cam 20 de oraşe care îi poartã numele, cel
mai important fiind Alexandria Egiptului. Plasarea de colonişti greci şi rãspândirea
culturii greceşti în est rezultã în civilizaţia elenisticã, ale cãrei aspect încã mai
persist în tradiţii bizantine de secol 15. Alexandru devine un personaj legendary în
genul lui Ahile, figurând adesea în istoria şi mitologia greacã.
Socrate. Creditat drept unul dintre fondatorii filozofiei vestice, este o figurã
enigmaticã cunoscutã mai ales prin scrierile elevilor sãu Platon şi Xenofon,
precum şi comediile lui Aristofan. Prin portretul pe care i-l face Platon, Socrate
capãtã un renume în domeniul eticii şi tot el dã numele conceptelor de ironie
socraticã şi metodã socraticã. Ultima reprezintã un instrument foarte uzitat în
dezbateri şi este un tip de pedagogie în care se pun întrebãri nu numai pentru a
atrage rãspunsuri, ci şi pentru a încuraja analiza. Tot Socrate al lui Platon aduce
contribuţii în domeniul logicii şi epistemologiei, iar influenţa ideilor sale rãmâne
puternicã în cultura occidentalã, fiind perceput ca un fel de idol, maestru al
filozofiei.

Homer. Autorul Iliadei este celebrat în tradiţia vesticã drept cel mai mare poet
epic grec. Ciclul sãu epic stã la baza canoanelor literaturii, având o influenţã
covârşitoare asupra istoriei literaturii. Contribuţia pe plan formativ a lui Homer, în
conturarea culturii greceşti, este recunoscutã de majoritatea cercetãtorilor. Opera
sa relevã multe trãsãturi ale grecilor din epoca arhaicã, poetul elogiind curajul,
onoarea sau elocinţa care rãmân emblematice de 3000 de ani pentru scritori şi
artişti din toatã lumea.
Aristotel. Filozof multivalent, se ocupã de multe subiecte, incluzând fizica,
metafizica, poezia, teatrul, muzica, logica, retorica, lingvistica, politica, etica,
biologia sau zoologia. Împreunã cu Platon şi Socrate, Aristotel este şi el un
personaj fondator al culturii occidentale. Scrierile sale creeazã pentru prima datã
un sistem complex care cuprinde morala, estetica, logica şi ştiinţa, politica şi
metafizica. Abordãrile sale privitoare la ştiinţele natural au avut efecte
considerabile asupra dezvoltãrii învãţãturiii medievale şi renascentiste. În zoologie
afirmaţiile sale capãtã valoare de adevãr abia în secolul al 19-lea. Lucrãrile sale
conţin cele mai timpurii studii de logicã formalã. Gândirea teologicã şi filozoficã
din tradiţiile islamicã şi iudaicã îi datoreazã la rândul lor destul de mult, ca sã nu
mai vorbim de tradiţia scolasticã a bisericii catolice. Toate aspectele filozofiei sale
continua sã fie obiect de studio în mediile academice. Din pãcate, doar o treime
din scrierile sale s-a pãstrat.

Platon. Elev al lui Socrate şi fondator al Academiei din Atena, prima instituţie de
învãţãmânt avansat din vest. Împreunã cu Socrate şi Aristotel, este unul din
pãrinţii culturii occidentale. În faimoasele cuvinte al lui A.N. Whitehead:“Cea mai
sigurã caracterizare a tradiţiei filozofice occidentale este aceea cã ea constã din
nişte note de subsol la filozofia lui Platon. Nu mã refer la schema sistematicã de
gândire pe care învãţaţii au extras-o din scrierile sale. Mã refer la bogãţia de idei
generale care se regãsesc acolo”. Dialogurile sale sunt un instrument util în
învãţarea logicii, matematicii, eticii, retoricii.
Pericle. Om de stat remarcabil, orator şi general atenian în timpul epocii de aur a
oraşului. Influenta sa asupra societãţii ateniene este atât de proeminentã încât
istoricul Tucidide îl declarã “primul cetãţean al Atenei”. Pericle transformã Liga
de la Delos într-un veritabil imperiu atenian şi este commandant în primii doi ani
ai rãzboiului peloponeziac. Periada dintre 461 şi 429 a.Hr. este cunoscutã şi drept
epoca lui Pericle, deşi perioada respective poate include vremuir mai timpurii, ca
de pildã rãzboaiele Greco-persane. Pericle a susţinut artele şi literature, motiv
pentru care Atena se afirmã ca central cultural şi educaţional al lumii antice.
Elaboreazã un proiect ambiţios care genereazã majoritatea structurilor de pe
Acropole. Proiectul înfrumuseţeazã oraşul, îi expune Gloria, dar oferã şi de muncã
oamenilor. Mai mult, Pericle mizeazã atât de mult pe democraţia atenianã încât
unii critici l-au numit populist. Cea mai vizibilã moştenire se gãseşte în operele
literare şi artistice ale epocii de aur, despre care un istoric grec spunea cã sunt
suficiente pentru a înscrie numele Greciei în eternitate. Discursul la funeraliile
celui valorizat ca idealul omului de stat devine sinonim cu chemarea la lupta
pentru democraţia participativã.

Pitagora. Are contribuţii majore în religie şi teologie în secolul al VI-lea. Adesea

este apreciat drept un mathematician talentat, un mistic şi om de ştiinta, dar cel
mai cunoscut este pentru teorema omonimã. Totuşi, pentru cã legenda umbreşte
opera sa în şi mai mare mãsurã comparative cu alţi filozofi presocratici, se pot
spune relative puţine despre învãţãturile sale. Multe dintre realizãrile sale este
posibil sã fie de fapt ale colegilor sau succesorilor sãi. Se spune cã este primul care
s-ar fi numit filozof, sau iubitor de filozofie, iar ideile pitagoreice au avut un
impact deosebit asupra lui Platon şi implicit asupra întregii culturi europene.

Arhimede. Arhimede din Syracuza a fost mathematician, fizician, inginer,

inventator şi astronom. Deşi se cunosc puţine detalii despre viaţa sa, este privit ca
unul din principalii oameni de ştiinţã din antichitatea clasicã. Printer inovaţiile sale
din fizicã se numãrã principiile hidrostaticii, staticii şi principiul levierului.
Concepe maşinãrii precum dispositive de asediu sau pompa care îi poartã numele.
Experimentele moderne au confirmat cã Arhimede a construit maşini capabile de a
da foc corãbiilor folosind un sistem de oglinzi. Mathematician eminent, calculeazã
aria de sub arcul de parabolã şi oferã o arpoximare destul de exacta a lui pi.
Defineşte de asemenea spirala care îî poartã numele, calculeazã formulele pentru
volumele suprafeţelor de revoluţie şi realizeazã un sistem ingenious pentru a
exprima numere foarte mari. Spre deosebire de invenţiile sale, scrierile matematice
sunt mai puţin cunoscute în antichitate. Matematicieni din Alexandria îl citeazã,
dar prima compilaţie serioasa apare în 530 a.Hr. sub pana lui Isidor din Milet, în
vreme ce comentariile lui Eutocius din secolul al VI-lea deschid calea unui public
mai numeros. O importantã descoperire se face în 1906, când se scot la ivealã
opera necunoscute pânã atunci, care oferã o nouã perspective asupra rezultatelor
sale matematice.
Leonida. Eroul-rege al Spartei, al 17-lea pe linia Agizilor, unul dintre fiii lui
Anaxandridas al II-lea, ilustrat în mitologie sub chipul unui descendent al lui
Herakles. Notabil pentru nãtãlia de la Termopile, cea mai faimoasã mişcare de
rezistentã din antichitate. Povestea luptei cu soarta ne este transmisã de Herodot.
Deşi cifrele sunt exagerate (300 vs. 2 milioane), apar astfel în multe lucrãri vreme
de secole, performanţa apãrãtorile servind ca exemplu crucial de bravurã şi
exploatarea a condiţiilor de teren. Ba mai mult, serveşte şi ca exemplu de
superioritate a unei armate de voluntari. Sacrificiul spartanilor dã naştere unei
referinte culturale de necontestat.

Herodot.Istoric grec din Halicarnassus, Caria, trãieşte între circa 484 şi 425 a.Hr.
Pãrintele istoriei este primul care adunã materialele sistematic şi le analizeazã
oarecum acurateţea, aranjându-le într-o formã narativã vivace. Istoriile,
capodopera sa, este o documentare a cercetãrii sale, o investigare a originii
rãzboaielor greco-persane care include o sumedenie de informaţii geografice şi
etnografice. Deşi unele dintre relatãri nu sunt precise, el pretinde cã relateazã din
ce i se spune. Despre istoric existã informaţii preacare.
Democrit. Nãscut în Abdera, elev al lui Leucip, care formuleazã teoria atomica.
Contribuţiile sale exact sunt greu de disociat de cele al profesorului sãu.
Speculaţiile lor în privinţa atomilor se aseamãnã cât de cât cu înţelegerea
structurilor în secolul al 19-lea, de aceea sunt consideraţi mai mult oameni de
ştiinta decât filozofi, cu toate cã ideilor lor au rãdãcini diferite. Ignorat în Atena, ii
este binecunoscut lui Aristotel. Platon în schimb îl detestã pe cel vãzut de mulţi
pãrintele ştiinţei moderne.

Solon. “Evaluându-l pe Solon, sursele antice se axeazã pe cât de democraticã este

constituţia. Dar Solon îşi primeşte extraordinara sarcinã de la nobili, care vor ca el
sã elimine posibilitatea ca poziţia nobililor sã fie rãsturnatã” (Stanton). Solon este
om politic, legislator şi poet. Este reţinut mai ales datoritã eforturilor de a opri
declinul politic, economic şi moral în Atena arhaicã. Reformele sale eşueazã în
scurt timp, şi totuşi i se atribuie punerea bazeolor democraţiei ateniene.

Fidias.Sculptor, pictor şi architect din secolul al V-lea. Statuia lui Zeus din
Olimpia, capodoperã a sa, era una din cele şapte minuni ale lumii antice. Fidias
mai elaboreazã şi statuia Atenei pe Acropole, Athena Parthenos, mai précis în
interiorul Parthenonului, şi statuia Athenei Promarchos, de bronz, aflatã între
Parthenon şi Propylaea, o poartã monumental de la intrarea în Acropole. Înainte de
rãzboiul peloponeziac, Fidias este acuzat de sustragere de aur pãstrat statuia
Athenei din Parthenon. Duşmanii lui Pericle gãsesc un martor fals pe nume
Menon. Fidias moare în închisoare, deşi Aspasia, soţia lui Pericle, este achitatã de
acuzaţii.

Thales. Filozof din Milet şi unul din cei şapte înţelepţi ai lumii antice. Mulţi îl
privesc drept primul filozof în tradiţia greacã. Potrivit lui Bertrand Russell,
filozofia occidentalã începe cu Thales. El a încercat sã explice fenomenele natural
fãrã apelul la mitologie. În domeniul matematic, utilizeazã geometria pentru a
rezolva probleme, cum ar fi calculul înãlţimii piramidelor şi a distantelor
corãbiilor de ţãrm. Este creditat cu prima folosire a raţionamentului deductiv în
geometrie, derivând patru corolare din teorema omonimã. Drept urmare este
salutat ca primul mathematician în toatã puterea cuvântului, primul personaj cãruia
I se atribuie o descoperire matematicã. Este şi primul care studiazã electricitatea.

Hippocrate.Medicul din Cos care a trait în era lui Pericle este o figurã remarcabilã
în domeniul medicinii, numit pãrintele sãu în virtutea cercetãrilor întreprinse şi
fondãrii Scolii Hippocratice. El revoluţioneazã domeniul, delimitând disciplina de
altele cu care a tot fost asociatã (teurgia, filozofia) şi definind-o ca pe o profesie.

ISTORIA FIZICII

Fizica este o stiinta a naturii care studiaza structura materiei, proprietatile generale, legile
de miscare, formele de existenta a materiei, precum si transformarile reciproce ale acestor
forme.

Fizica este înrudita cu celelalte stiinte ale naturii:

chimia se ocupa de interactiunea atomilor de a forma molecule;

geografia moderna studiaza fizica pamântului (geofizica);

astronomia are legatura cu fizica st 343h74d elelor si a spatiului interstelar;

biofizica si biochimia studiaza aceleasi tipuri de legi.

Idei despre lumea fizicii dateaza din antichitate, dar, ca obiect de studiu, fizica a
aparut la sfârsitul secolului al XIX-lea.

În antichitate, babilonienii si egiptenii au observat miscarile planetelor, au prezis

eclipsele, dar nu au reusit sa gaseasca legile care guverneaza miscarile planetelor.

Civilizatia greaca a adaugat foarte putin la descoperirile anterioare, pentru ca au

admis, fara a critica, ideile celor doi filosofi Platon si Aristotel, care nu acceptau
experimentele practice.

La Alexandria, Arhimede a facut numeroase mecanisme practice. A inventat

mecanismul pârghiei si cel al însurubarii, a descoperit principiul masurarii densitatii
corpurilor solide prin scufundarea lor în lichide.

Astronomul grec Aristarchus din Samos a masurat proportia distantelor de la

Pamânt la Soare side la Pamânt la Luna.
 Eratosthenes, matematician, astronom si geograf, a determinat circumferinta
Pamântului si a desenat o harta a stelelor; astronomul Hipparchus a descoperit
succesiunea echinoctiilor; matematicianul si geograful Ptolemeu a propus sistemul de
miscare planetara, în care Pamântul era în centru, iar Soarele, Luna si stelele se învârteau
pe orbite circulare în jurul lui.

În perioada Evului Mediu, s-a încercat avansarea cercetarilor în stiintele naturii,

dar nu s-a reusit.

În timpul Renasterii, s-au facut încercari pentru a interpreta comportamentul

stelelor.

Filosoful Nicolaus Copernicus a sustinut ca planetele se misca în jurul Soarelui -

sistemul heliocentric. El era convins ca orbitele planetelor sunt circulare.

Astronomul german Johannes Kepler a confirmat teoria heliocentrica.

Galileo Galilei si-a construit un telescop si începând cu 1609, a confirmat

sistemul heliocentric, prin observarea planetei Venus. El a descoperit suprafata neregulata
a Lunii, primii patru sateliti luminosi ai lui Jupiter, pete pe Soare, multe stele din Calea
Lactee.

În secolul al XVII-lea, Isaac Newton a enuntat principiile mecanicii, a formulat

legea gravitatii universale, a separat lumina alba în culori, a propus teoria propagarii
luminii, a inventat calculul integral si deferential. Prin descoperirile sale, a acoperit o
suprafata enorma în stiintele naturii. A fost capabil sa arate ca atât legea lui Kepler a
miscarii planetare cât si descoperirile lui Galilei despre corpurile cazatoare sunt urmarea
combinarii celei de-a II-a legi a miscarii cu legea gravitatiei data de el. A prezis aparitia
cometelor, a explicat efectul Lunii în producerea mareelor si succesiunea echinoctiilor.

Principalele ramuri ale fizicii sunt: mecanica, electricitatea si magnetismul,

termodinamica, fizica atomica si moleculara, mecanica cuantica, fizica nucleara.

Mecanica 
Legile lui Newton au dus la dezvoltarea mecanicii. Newton a avut o
contributie majora în descrierea fortelor în natura, în special a fortelor
gravitationale.

Fizicienii de astazi stiu ca mai exista trei forte fundamentale, în afara de cea a
gravitatiei: fortele electromagnetice, fortele de interactiune nucleara si fortele
radioactivitatii.

Fortele gravitationale guverneaza miscarea planetelor si poate fi responsabila de

posibilul colaps gravitational, care este ultimul ciclu din viata unei stele.
 Masa gravitationala a unui corp este proprietatea care determina raspunsul la orice
forta exercitata asupra corpului.

Forta gravitatiei este cea mai slaba dintre cele patru forte ale naturii referitoare la
particulele elementare.

În ciuda importantei macroscopice, forta gravitationala ramâne slaba si de aceea,

corpurile trebuie sa fie foarte mari ca sa fie simtite de alt corp.

Legea gravitatiei universale a fost dedusa din observatiile miscarilor planetelor,

înainte de a fi verificate experimental. Demonstratia experimentala a fost facuta de Henry
Cavendish în 1771.

Matematicianul elvetian Leonhard Euler a formulat, pentru prima oara, ecuatia

miscarii pentru corpurile rigide, în timp ce Newton a lucrat cu mase concentrate într-un
punct, care actionau ca particule.

Electricitate si magnetism
Desi grecii antici stiau proprietatile electrostatice ale chihlimbarului, iar chinezii
au facut magneti înca din 2700 î.Chr., experimentarea si întelegerea electricitatii si a
fenomenelor magnetice nu s-au realizat pâna la sfârsitul secolului XVIII. În 1785,
fizicianul francez Augustin de Coulomb a confirmat, experimental, ca sarcinile electrice
se atrag si se resping, conform unei legi similare cu cea a gravitatiei. O particula încarcata
cu sarcina pozitiva, atrage o particula încarcata cu sarcina negativa si au tendinta de a
accelera una spre cealalta. În 1800, fizicianul italian Alessandro Volta a descoperit
bateria chimica.

Fizicianul german Georg Simon Ohm a descoperit existenta unei proportionalitati

simple si constante între curentul continuu si puterea electromotoare data de baterie,
cunoscuta drept rezistenta circuitului.

Conceptia istorica de magnetism, bazata pe existenta unei perechi de poli încarcati

cu sarcini opuse, a aparut în secolul al XVII-lea, datorita muncii lui Augustin de
Coulomb.

Prima conexiune între magnetism si electricitate a aparut ca urmare a

experimentelor facute de fizicianul si chimistul olandez Hans Christian Oersted, care, în
1819, a descoperit ca acul magnetic poate fi influentat de o sârma din apropiere, încarcata
cu sarcina electrica.

Andre Marie Amper a aratat, experimental, ca doua fire electrice se atrag ca doi
poli magnetici.
 În 1831, Michael Faraday descopera ca, fara a fi conectat la o baterie, curentul
electric poate fi indus într-un fir.

În 1887, Heinrich Rudolf Hertz, fizician german, a avut succes în generarea unor
unde electromagnetice care se propagau în spatiu cu viteza luminii. Aceste unde au fost
produse cu ajutorul curentului electric. Astfel, s-au pus bazele radioului, radarului,
televiziunii si a altor forme de telecomunicatie.

Propagarea lineara a luminii era cunoscuta din antichitate. Grecii antici credeau ca
lumina este corpusculara. În secolul XVII, Isaac Newton a dat o teorie bazata pe
proprietatea corpusculara a luminii. Robert Hooke - fizician si Christiaan Huygens -
astronom, matematician si fizician, au propus o teorie de unda, dar nu s-a putut face nici
un experiment pentru a demonstra oricare dintre cele doua teorii, pâna la demonstratia de
interfata a luminii, realizata de Thomas Young, în prima parte a secolului XIX. O alta
demonstratie a fost facuta de fizicianul francez Fresnel, în favoarea teoriei de unda.

Termodinamica
A început sa fie demonstrata de fizicieni în secolul XIX:

William Thomson (legea I a termodinamicii);

Nicolas Leonard Sadi Carnot (legea a II-a a termodinamicii, 1824);

Joseph Louis Gay-Lussac si Jacques Alexandre Cezar-Charles (transformarea

izobara, izocora si izoterma si adiabata).

Teoria cinetica
Conceptul modern al atomului a fost propus de chimistul si fizicianul britanic
John Dalton în 1808.

Teoria lui Dalton a fost continuata si definita de fizicianul si chimistul

italian Amedeo Avogadro în 1811, dar nu a fost acceptata decât peste
50 ani, când a pus bazele teoriei cinetice a gazelor.

În 1880, cele mai multe fenomene puteau fi explicate de mecanica newtoniana,

teoria electromagnetica a lui Maxwel, termodinamica si statistica mecanica a lui
Boltzmann.

Probleme precum determinarea proprietatilor eterului si explicatia spectrului de

radiatii din solide si gaze erau necunoscute. Aceste fenomene au pus baza unei revolutii
stiintifice. Au fost facute o serie de descoperiri remarcabile ale ultimului deceniu al
secolului al XIX-lea: descoperirea razelor X de catre W. C. Roentgen în 1895;
descoperirea electronului de catre J. J. Thomson în 1895; a radioactivitatii de catre A.H.
Becquerel în 1896 si a efectului fotoelectric de catre Hertz, W. Hallwachs si P.E. Alenard
în perioada 1887-1889.
 Toate aceste descoperiri au fost explicate în primii 30 de ani ai
secolului XX prin teoria cuantica si teoria relativitatii, punând bazele
fizicii moderne.

Fizica moderna

Teoria relativitatii

În 1905, Albert Einstein a formulat teoria relativitatii. El a continuat si

definitivat experimentul facut de Michelson-Morley.

În 1915, Einstein generalizeaza ipoteza sa si formuleaza teoria

generala a relativitatii, care se aplica tuturor sistemelor ce se
accelereaza unul fata de celalalt.

Teoria cuantica

Spectrul emis de corpuri luminate a fost pentru prima data explicat de

fizicianul Max Planck.

Planck a facut presupunerea ca moleculele pot emite unde

electromagnetice.

Fotoelectricitatea

Principalele aspecte ale fenomenului de fotoelectricitate sunt:

energia fiecarui fotoelectron depinde de frecventa luminii si nu

de intensitate;

rata emisiei de electroni depinde de intensitatea luminii si nu de

frecventa;

fotoelectronii sunt emisi imediat ce lumina atinge suprafata de

emisie.

Aceste observatii nu au putut fi explicate prin teoria electromagnetica

a lui Maxwell.

Einstein a presupus în 1905 ca lumina poate fi absorbita numai în

fotoni. Fotonul dispare complet în procesul de absorbtie, iar toata
energia lui se duce la un electron din metal. Cu aceasta presupunere,
 Einstein a extins teoria cuantica data de Planck, dând o importanta
deosebita dualitatii unda-particula a luminii. Pentru aceasta, în 1921,
Einstein a primit Premiul Nobel în fizica.

Razele X

Au fost descoperite de Roentgen si au fost prezentate, în 1912, ca

radiatii electromagnetice de lungime foarte scurta, de catre fizicianul
Max Theodor Felix von Lane si colaboratorii sai.

Mecanismul producerii razelor X s-a aratat a fi un efect cuantic. În

1914, fizicianul britanic Henry Gwin-Jeffreis Moseley a folosit
spectrograma de raze X pentru a dovedi ca numarul atomic al
elementelor este acelasi cu pozitia sa în tabelul periodic al elementelor.

Mecanica cuantica moderna

A fost cercetata si demonmstrata pentru prima data între anii 1923-

1930: Louis Victor (1923), Clinton Joseph Davisson, Lester Halbert
Germer si George Paget Thomson (experimentele din 1927) precum si
Werner Heisenberg, Max Born, Ernst Pascual Jordan si Erwin
Schrödinger.

Dezvoltarea fizicii din 1930 pâna în prezent

Dezvoltarea fizicii s-a bazat pe descoperirile fundamentale realizate

pâna în 1930 si pe evolutia ulterioara a tehnologiei.

Radiatiile cosmice

Au fost descoperite în 1911 de Victor Franz Hess. Acestea au fost

cercetate mai bine odata cu lansarea în spatiu a unui satelit artificial în
1959.

Fizica nucleara

În 1931, fizicianul american Harold Clayton Urey descopera izotopul de

hidrogen si fabrica apa grea.

Fizicienii francezi Irene si Frederic Joliot-Curie produc pentru prima

oara nuclee radioactive artificiale (1933-1934).

Fizicianul englez Otto Robert Frisch a descoperit ca unele nuclee de

uraniu pot fi divizate în doua, fenomen numit fisiune nucleara. În
 acelasi timp, o energie enorma este eliberata, împreuna cu o parte de
neutroni. Aceste rezultate sustineau posibilitatea unei reactii în lant,
obtinuta de Fermi si colaboratorii sai în 1942, când a intrat în functiune
primul reactor nuclear. Dezvotarea tehnologiei a fost foarte rapida,
astfel încât în 1945 a fost realizata bomba nucleara de catre fizicianul
american Robert-Oppenhelmer. În 1956, în Marea Britanie intra în
functiune primul reactor nuclear pentru producerea energiei electrice.

Studiind energia stelelor, s-a dovedit ca în interiorul acestora au loc o

serie de reactii nucleare, la temperaturi de milioane de grade. S-a
observat, astfel, ca patru nuclee de hidrogen se transforma într-un
nucleu de heliu. Acest proces s-a numit fusiune nucleara. Asa s-a creat
bomba cu hidrogen, care s-a detonat, pentru prima oara, în 1952 si s-
a demonstrat a fi mai puternica decât bomba cu fisiune. Pentru
realizarea temperaturii de fusiune, este necesara o bomba cu fisiune.

În 1993, la Universitatea Princeton s-a produs, într-un mediu

controlat, reactia de fusiune în scopul obtinerii energiei electrice.

Plasma

Plasma este orice substanta (gaz, de obicei) ai carei atomi au unul sau
mai multi electroni pierduti. Electronii detasati ramân în volumul de
gaz neionizat. Ionizarea poate avea loc daca este introdusa energie în
concentratie mare.

Plasma este gasita, de exemplu, în surse de lumina umplute cu gaz

(neoane) si în spatiul interstelar, unde hidrogenul este ionizat de
radiatii.

Lasere

Laserul , o descoperire recenta si importanta, este prescurtarea de la

"Light Amplification by Stimulated Emission of Radiations".

Laserul poate contine gaze, lichide si solide drept substanta lucratoare.

Un numar mare de atomi este ridicat la un nivel de energie foarte

mare si sunt fortati sa elibereze aceasta energie simultan, producând o
lumina continua. O tehnica similara este folosita în producerea
microundelor.

Utilizarea laserului a fost dezvoltata în perioada 1950-1960 de catre

americanii Gordon-Gould si Charles Hard Townes s.a.
Laserul este astazi foarte folosit în cercetare, comunicatii, medicina,
navigatie, metalurgie, fusiune si taierea precisa a metalelor.

Bibliografie:Max von Lane , Istoria  

Fizicii" , Ed. Stiintifica ,  

Bucuresti , 1965

Arborele lumii