Ivan cel Groaznic, un destin implacabil

În ziua de 25 August 1530 vine pe lume Ivan, fiul mult aşteptat al Marelui Cneaz al Rusiei, Vasili al III-
lea. Momentul naşterii lui Ivan este şi pentru locuitorii vremii, momentul mult aşteptat deoarece acesta
va fi primul fiu al cneazului. Când a venit pe lume, Kremlinul a fost lovit de un fulger provocând un
puternic incendiu iar micutul Ivan avea deja doi dinţi-semnele acestea au fost considerate ca fiind de
origine divină şi interpretate:îi va sfâşia cu un dinte pe duşmanii ţării, iar cu celalalt va muşca din
propriul popor .

Lupta pentru supremaţie

Când Ivan avea numai trei ani, tatăl său, Vasili al III-lea, Marele Cneaz al Rusiei, se stinge din viaţă nu
înainte de a-şi numi succesorul la tron, pe fiul său cel mare, Ivan. Tutela îi revenea, prin testament,
până la vârsta de 15 ani, mamei sale Elena şi a boierilor.

Datorită vârstei sale fragede, Ivan era considerat de către familiile pretendente un obstacol, fapt
pentru care mama sa Elena împreună cu scutierul Obolenski Telepnev demarează o serie de arestări
a celor mai temuţi boieri. Dorinţa de putere a familiilor boiereşti a devenit atât de mare încât din
„persecutaţi devin persecutori” iar „prada” este Elena Glisnki, mama lui Ivan şi scutierul Obolenski
Telepnev, ambii protectori ai lui Ivan.

Moartea acestora a transformat Rusia în scena deschisa a  bătăliilor dintre familiile boiereşti pentru
putere. Familiile care au reuşit să îşi pună amprenta asupra micutului Ivan au fost, Suiski şi Bielski, şi
datorită cărora va face cunoştinţa cu foamea, cruzimea, răutatea, bătaia şi indiferenţa. Se spune că
aflat între zidurile Kremlinului, avea un comportament deviat deoarece distracţia lui consta în
smulgerea penelor păsărilor sau aruncarea puilor de pe ziduri.

Alături de Ivan se va afla tot timpul Mitropolitul Macarie care îl va introduce în tainele teologiei şi
istoriei. Conştient că vârsta de 16 ani îi va aduce legitimitate monarhală, lucru dezagreat de familiile
care se luptau pentru putere, Ivan, avându-i alături pe membrii Bisericii, se va autointula Ţar al Rusiei
şi cere boierilor să i se supună.

Este încoronat Ţar al Rusiei la Moscova, la 16 ianuarie 1547. O lună mai târziu se va căsători cu fiica
unei vechi familii de boieri de viţă nobilă, Anastasia Romanova, în Catedrala Adormirii Maicii
Domnului. Ţarina Anastasia va aduce pe lume două fete şi doi băieţi:Dmitri care moare la luni după
naştere şi Ivan, care va deveni ţarevici.

După moartea Anastasiei, Ivan, se va căsători în 1561 cu fiica prințului cerchez Temriuk care este
botezată și primește numele de Maria, în 1571 Ivan se căsătorește pentru a treia oară cu Marfa
Sobakina, 1572 cu Anna Koltovski, fiica unui curtean, în 1575 cu Anna Vasilcikova, în 1579 cu
Vasilisa Melentieva, în 1580 cu Maria Dolgoruki iar în 1581 cu Maria Feodorovna Nagoi, fiica unui
dregător de la curte.

Domnia

Domnia primului ţar al Rusiei se poate împărţi în două perioade:una prosperă-plină de reforme ample
şi benefice iar cea de doua plină de efectele problemelor ţarului, învăluită în negura nebuniei.

Perioada marcată de reforme a adus ţarului popularitate în rândul nobilimii dar şi în rândul oamenilor
simpli. Din seria reformelor le menţionăm pe cele din 1550, 1551 şi 1565 însă, înainte de reforma din
1550 ţarul Ivan formează un sfat de tip nou, Izbrannaia Rada(Consiliu ales). Consiliul era format din
membrii ai nobilimii şi clerului şi era dominat de către Mitropolitul Macarie şi părintele Silvestru,
predicatorul iluminat.

1550-se formează adunarea care înregistra hotărârile ţarului, Zemski Sobor

 -  se alcătuieşte Codicele Ţarist, Țarski Sudebnik, şi avea drept scop înlocuirea    celui din 1479, al
bunicului său Ivan al III-lea, Kneajeski Sudebnik

1551 – în cadrul celui de-al treilea sinod bisericesc, Ivan înmânează documentul Stoglavîn care se
regăseau reformele ce se vor aplica în cadrul bisericii:stareții și mănăstirile nu vor mai putea face nici
o achiziție fără încuviințarea suveranului, se va interzice mănăstirilor să dea împrumut bani cu camătă.
Fiecare oraș va avea școala lui, deservită de preoți și de dieci;se va preda scrierea, cititul, aritmetica,
cântul, religia, bunele maniere.

1556 – împarte ţara în opricininași zemșcina.

Opricininareprezintă domeniul privat al ţarului – în acesta vor intra câteva cartiere din Moscova, 27 de
orașe, 18 districte și principalele căi de comunicație. Familiile de aristocraţi mutate pe teritoriul ţarului
îşi vor pierde masiv influenţa însă, se va naşte o noua clasă, orpicinicia căror “cal de bătaie”va fi
teritoriul zemşcina.

Zemşcinareprezentă restul teritoriului.

Nobilimea ţării este reorganizată, ţăranii rămân legaţi de glie ;ţarul guvernează cu ajutorul Dumei
Boierilor, în cazurile considerate grave se va convoca Zemski Sobor însă, aceste adunări aveau doar
vot consultativ.

Violența orpicinicilor este încurajată de țar care îi răsplătește cu bunurile luate de la trădători. Curând
aceștia devin de temut și detestați. Şi în rândul boierilor ţarul  va porni o serie de asasinate crunte,
majoritatea prin tortură la care va lua parte personal. Paradoxal, după fiecare crimă, ţarul se retrăgea
pentru câteva ore, timp petrecut în rugăciune.

Punctul culminant al nebuniei si cruzimii sale în urma căruia i se trage numele de Groznic, este în
masacrul de la Novgorod, din 1570 a cărei continuare ar fi trebuit sa fie în  oraşul Pskov. Sub pretextul
unei scrisori existente în care se regăsea dorinţa locuitorilor din cele două oraşe de a se supune
Poloniei, Ivan, cere orpicinicilor să omore toată populaţia. Masacrul a durat cinci săptămâni, timp în
care în jurul oraşului s-au ridicat ziduri pentru ca niciun locuitori să nu poată ieşi, funcţionarii au fost
arestaţi, preoţii au fost omorâţi. Locuitorii au fost aduşi in faţa lui Ivan şi a fiului său, unde au fost
torturaţi.

„Am intrat in Novgord cu un cal si am iesit cu 49 de cai si 22 de carute incarcate”

Numărul total al victimelor se ridică la 15.000 potrivit lui Kurbski, la 18.000 potrivit Celei de-a treia
cronici a Novgoroduluişi la 60.000 după autorul Primei cronici a Pskovului.

Opricinicii asediază casele și prăvăliile, devastează bisericile. Novgorodul nu-și va reveni niciodată
după masacrul din 1570. 

Văzând toate acestea, locuitorii Pskovului s-au predat.

Activitate extrarusească

În 1552, la 2 octombrie, a învins Hanatul Kazanului, armatele căruia au devastat nord-estul Rusiei în
mod repetat și a anexat teritoriul său .

În august 1554 supune regiunea Astrahanului. Datorită aceastei cuceriri, Rusia câștigă un debușeu la
Marea Caspică și controlează tot cursul Volgăi.

În 1558 armata ţarului pătrunde în Livonia.

În 1563, februarie, marele oraș comericial Poloțk este cucerit motiv pentru care ţarul  adăugă titlurilor
sale și pe acela de mare prinț al Polțkului.
În 1570 sultanul Turciei, Selim al II-lea cere  Rusiei  Kazanul și Astrahanul iar dacă nu vor accepta
acest lucru să plătească un tribut anual Porții. În timp ce negocierile se împotmolesc, la începutul
anului 1571, tătarii din Crimeea invadează teritoriile meridionale ale Rusiei. La 24 mai 1571 tătarii dau
foc caselor de la periferia Moscovei.

Armata rusă sub conducerea prințului Vorotânski reușeste să-i înfrângă pe tătari. Ivan
dizolvă opricininacare este detestată în țară dar și pentru că avea nevoie de consimțământul nobililor
polonezi. Scopul său este de a se încorona rege al Poloniei în urma decesului regelui Sigismund-
August care n-a lăsat moștenitori pe linie masculină. Însă planurile acestora nu se vor căpăta
niciodata formă.

Noul rege al Poloniei, Ștefan Bathory îi scrie lui Ivan al IV-lea că va respecta armistițiul de trei ani
încheiat între Rusia și Polonia. Ivan și-a anexat cea mai mare parte a Livoniei în 1577.

 În 1579 armata poloneză aliată cu armata suedeză zdrobesc armata rusă. La 15 ianuarie 1582 este
semnat un armistițiu pe 10 ani între Polonia și Rusia prin care rușii abandonează întraga Livonie și
Poloțkul iar polonezii evacuează orașele rusești cucerite.

Declinul morţii

Marele declin începe pe 15 noiembrie 1581 când își vede nora, Elena, soția lui Ivan, care era
însărcinată, purtând o rochie ușoară în loc de trei rochii așa cum era obiceiul. O bate atât de tare încât
aceasta avortează. Țareviciul furios pe tatăl său ridică vocea în fața suveranului care într-un acces de
furie își lovește fiul la întâmplare cu bastonul său cu vârful de fier și îl rănește mortal.

Moartea fiului său devine picătura ce a umplut paharul . Ivan nu poate dormi decât câteva ore pe
noapte. Dezmățul, excesul de mâncare și băutură îi vor ruinat sănătatea. Pentru că nici poțiunile
medicilor și nici rugăciunile preoților nu opresc boala, Ivan cheamă vracii. Din toate părțile sosesc la
Moscova astrologi, ghicitori, vraci.

Concluziile celor ce îl vor consulta i se ascund însă, află, din întamplare că astrologii i-au calculat data
morţii, 18 martie 1584.

La aflarea acestor lucruri, Ivan va începe să facă daruri bisericilor şi devine preocupat de succesiune.
Moştenitorul va fi cel de-al doilea fiu al său, Feodor. Pentru a-i uşura munca, Ivan formează o
comisie ai cărei membrii vor fi :Ivan Șuiski, eroul asediului Pskovului, Ivan Matislavski, fiul nepoatei
marelui cneaz Vasili, Nicetas Iuriev, fratele primei sale soții, Anastasia, Bogdan Bielski și  Boris
Godunov a cărui soră Irina s-a căsătorit cu țareviciul.
 Calculele astrologilor dar şi ale ghicitorilor se adeveresc pe data de 18 martie 1584, Ivan cel Groaznic,
moare în timpul unei partide de şah cu Bogdan Bielski. Se spune că Ivan a murit de o afecțiune a
intestinelor și a aparatului urogenital însă, după ce Stalin a ordonat deshumarea sa, acestor afecţiuni li
se adaugă şi otrăvirea cu mercur.

A fost înmormântat în biserica Sfântului Arhanghel Mihail alături de fiul său ucis într-un acces de furie.
Pe mormântul său stă următoarea inscripție:"În anul 7092-1584, în a optsprezecea zi a lunii martie, s-
a înfățișat preacredinciosiului suveran, țar și mare cneaz al întregii Rusii, Ivan Vasilievici, în călugărie
Ionas."

Conform mărturiilor vremii, Ivan era un diplomat de geniu, un veritabil vizionar politic, un mânuitor de
excepţie al condeiului, fiind considerat un om deosebit de cult. Inteligenţa  îi era umbrită de accesele
de paranoia şi depresie, care duceau la violenţă extremă.
Ivan al IV-lea – „Ţarul cel Mânios”

Ivan cel Groaznic

Tânărul de 17 ani căruia mitropolitul Macarie îi pune pe cap, la 16 ianuarie 1547, în Catedrala

Uspenski din Kremlinul moscovit, coroana de ţar împodobită cu blană este un duşman al situaţiei
existente. Primul ţar al Rusiei nu are încredere în anturajul de la curte. Încă de pe vremea când era
copil, Ivan învăţase să-i urască pe puternicii nobili, boierii. Ivan al IV-lea este mare cneaz cu numele
încă de la vârsta de trei ani; tatăl lui, marele cneaz Vasili al III-lea, murise deja. Regentă devenise
acum mama lui, Elena, însă, când băiatul împlineşte şapte ani, moare şi ea. Acum, boierii hrăpăreţi
încep să se certe pentru putere, transformând Kremlinul într-un adevărat câmp de luptă. Ţara este
condusă de o adunare a nobililor, Duma boierilor. Aceştia îl consideră pe micul Ivan doar o piedică
stânjenitoare.

Ivan al IV-lea va descrie mai târziu plin de ură cum îi tratau boierii pe el şi pe fratele lui: „Eram lăsaţi
să hămesim, precum copiii unui calic. Eram prost îmbrăcaţi şi sufeream de foame şi de frig”. Ivan este
martorul unor lupte crâncene între boierii duşmani. Ceea ce îl revoltă în mod deosebit pe viitorul ţar
este faptul că îl găseşte într-o bună zi pe boierul diriguitor Andrei Şuiski trândăvind în patul tatălui
său decedat. La 13 ani, cneazul batjocorit se răzbună. Ivan porunceşte ca boierul Şuiski să fie arestat
în timpul unei audienţe şi este lăsat să fie sfâşiat de câinii de vănătoare înfometaţi. Atât de mult îl
urăşte pe acest bărbat. Viitorul ţar, pe jumătate copil încă, nu este mai deloc un suflet sensibil. În ziua
când devine major, la vârsta de 15 ani, el porunceşte executarea mai multor prinţi. Totuşi, tânărul
domnitor se consideră foarte credincios. Sub îndrumarea mitropolitului Macarie, el citeşte mult şi
asiduu – texte biblice, biografii ale sfinţilor şi cronici ale Rusiei. Inteligenţa sa iese la fel de mult în
evidenţă precum tenacitatea.

Fiul marelui cneaz se consideră trimisul lui Dumnezeu pentru a fi următorul conducător al unui imperiu
ambiţios. Bunicul lui, marele cneaz Ivan al III-lea, se căsătorise în 1472 cu Sofia Palaiologhina,
nepoata ultimului împărat bizantin. Suveranul Moscovei a preluat de la Constantinopol acvila bicefală
drept simbol de stat, ceremonialul bizantin de încoronare şi ideea imperiului. Ivan al III-lea însuşi îşi
spunea uneori „ţar”, însă abia nepotul lui va fi încoronat după ritualul împăraţilor bizantini – o
provocare pentru marile puteri europene. Ţarul i se supune doar lui Dumnezeu şi ideii creştine de
imperiu, domnind ca un monarh absolut.
Religia creştin-ortodoxă fusese adoptată de ruşi încă din anul 988, prin intermediul Bizanţului, când
cneazul Vladimir I al Kievului, „mama tuturor oraşelor ruse”, s-a botezat şi a poruncit botezarea
întregului norod. După ce mongolii distruseseră Kievul de două ori în secolul al XIII-lea, iar mitropolitul
rus, capul Bisericii Ortodoxe, fusese mutat mai întâi la Vladimir, în 1299, şi apoi la Moscova, în 1326,
oraşul de pe râul Moscova devine capitala rusă. Dar chiar şi acest centru al puterii se va afla, timp de
peste două secole, sub suveranitatea hanilor mongoli. Consecinţa pe termen lung a acestei dominaţii
străine va fi înclinaţia către violenţă faţă de supuşi şi către corupţie.

Înfrângerea mongolilor în lupta de la Kulikovo din 1380 le-a consolidat ruşilor pe termen lung
încrederea de sine. Un veac mai târziu, sub domnia marelui cneaz Ivan al III-lea, ei scutură definitiv
„jugul tătar”. Ivan al III-lea a unit cnezatele ruse din nord-estul teritorului de azi într-un singur stat.
Mare cneaz se considera deja unic suveran, „gosudar” (gospodar) al „întregii Rusii”, amestecând
practica administrativă mongolă cu ideologia de stat bizantină. Aşa s-a născut fundamentul unui mare
imperiu. Călugărul Filofei, născut la 1455, a contribuit şi el la stabilirea sensului spiritual al misiunii:
Moscova, după spusele egumenului temporar al mănăstirii Pskov din nord-vestul Rusiei, a devenit,
după căderea capitalei bizantine Constantinopol în 1453, „A Treia Romă”, ceva de neînlocuit, căci o a
patra Romă nu avea să mai existe.

Aceasta A Treia Romă era vastă, Ivan al III-lea însuşi îi extinsese suprafaţa până la Munţii Urali şi la
Oceanul Arctic. Fiul acestuia, Vasili al III-lea, a continuat „colecţionarea de pământ rusesc”. De la el
moşteneşte Ivan al IV-lea un stat care luptă pentru a deveni mare putere. Acesta se loveşte însă de
anumite piedici, atât interne, cât şi externe. Oligarhia boierilor paraziţi de la curte se îmbogăţeşte fără
scrupule, prădând visteria statului. Boierii sunt cu totul lipsiţi de valoare ca elemente ale unei Rusii
puternice. Tânărul ţar de pe tronul bizantin din fildeş vrea să le slăbească puterea prin orice mijloace.

După un incendiu devastator în Moscova, la scurt timp după încoronarea sa, Ivan al IV-lea ţine un
discurs în locul care avea să devină ulterior Piaţa Roşie, în faţa zidurilor Kremlinului. În acest discurs
el îi acuză pe boieri că sunt „coruptibili, imorali, hrăpăreţi” şi le reproşează că ar face „falsă justiţie”.
Ţarul grăieşte adevărul, „pravda”, un termen pe care ruşii îl percep şi ca o denumire codificată pentru
justiţie. Pentru a schimba situaţia, Ivan convoacă un „Consiliu ales”, un grup de clerici, experţi de la
curte (diaconi) şi boieri.

Suveranul unic reuşeşte mai întâi să obţină o autonomie locală. Locuitorii oraşului şi ţăranii liberi îi
aleg pe şefii administraţiei, numiţi „starostii”. Ivan slăbeşte astfel influenţa înaltei aristocraţii şi întăreşte
mica aristocraţie. Funcţionarii de stat sunt remuneraţi centralizat. El desfiinţează sistemul erodat numit
„cormlenia”, sistemul corupt prin care funcţionarii trăiau pe spinarea norodului. La trei ani după
încoronarea sa, Ivan convoacă o adunare naţională consultativă, care dezbate un nou codice. El avea
să răstoarne sistemul judiciar corupt. Reprezentanţi aleşi ai poporului pot participa la procese. În
calitate de controlori, rolul lor este să supravegheze justiţia.

Un an mai târziu, ţarul convoacă un sinod bisericesc şi anunţă reforme, căci şi în mănăstiri domneşte
haosul. În loc să se ocupe cu lecturi pioase, călugării îşi petreceau vremea cu femei uşoare şi cu
băuturi alcoolice. În cadrul sinodului, ţarul le-a reproşat călugărilor că „irosesc prin huzur bunurile
mănăstireşti şi se lasă în voia celei mai josnice preacurvii”.

Vigurosul suveran reformează şi armata. Proprietarii de pământ sunt obligaţi ca pentru fiecare 160 de
hectare de pământ să „dea cal şi armură completă unui războinic”. Astfel, în decurs de 20 de ani, Ivan
dublează armata roşie, care ajunge la un efectiv de aproximativ 300000 de oameni. Moscova devine
putere militară, dotată inclusiv cu regimente de puşcaşi cu arme de foc.

Ţarul pariază pe o forţă ofensivă. Rusia poate progresa doar dacă învinge doi adversari: hanatul
Kazanului şi hanatul Astrahanului. Ambele state sunt rămăşiţe ale Hoardei de Aur mongole. Prin jafuri
masive, hanatele periclitează comerţul şi siguranţa Rusiei. Ei răpesc şi înrobesc mii de ruşi, printre
care mulţi copii. După două atacuri eşuate, trupele ruseşti reuşesc în octombrie 1552 să cucerească
oraşul-capitală Kazan, aflat la 800 de kilometri est de Moscova, inclusiv cu ajutorul unui expert
german în material explozibil, care le distruge zidurile de fortificaţie.

Victoria de la Kazan îl transformă pe tânărul ţar într-un erou al poporului.

Moscoviţii îi pregătesc comandantului întors acasă o primire entuziastă, în dangătul de sărbătoare al

clopotelor bisericilor. Monarhul, cu coroana sa de aur şi cu veşmintele purpurii magnific împodobite, le
părea cetăţenilor capitalei un sfânt. În cinstea victoriei, Ivan porunceşte ridicarea în Piaţa Roşie
a Catedralei Sf. Vasile. Că, după terminarea acesteia, ţarul ar fi poruncit orbirea arhitecţilor, pentru ca
aceştia să nu mai poată vreodată să construiască o biserică atât de frumoasă, este o legendă.

În vara lui 1556, trupele ruseşti au ocupat Astrahanul, la extremitatea sud-estică a imperiului. Astfel, ei
şi-au asigurat Volga drept cale comercială. În anul următor, imperiului îi este alipit şi teritoriul başkirilor
din Urali. În sud, soldaţii ţarului au acum în vizor munţii Caucazului. Ei ridică o fortăreaţă pe malul
râului Terek. Locuitorii din nordul Caucazului, mai ales cazacii, văd un avantaj în a trece de partea
Rusiei. Ei îmbogăţesc imperiul în devenire cu vitalitatea şi cu spiritul lor războinic.

Chiar dacă, sub presiune otomană, Ivan trebuie să dărâme în 1571 fortăreaţa de pe Terek, ţarul
demostrează chiar şi prin viaţa privată cât de strâns legat vede el destinul ruşilor de cel al
caucazienilor. Rămas văduv după moartea primei sale soţii, o rusoaică, el se căsătoreşte în 1561 cu
fiica prinţului cerchez Temriuk. Caucaziana se converteşte la ortodoxism şi preia numele Maria.
Ţarina îi dă soţului ei multe sfaturi folositoare, cum ar fi cel de a constitui un corp de gardă după
modelul prinţilor din munţii Caucaz. Dominându-i pe tătari, başkiri şi caucazieni, Imperiul Rus devine
un stat multietnic. Pentru ca acest stat să aibă pondere ca mare putere în Europa, el are nevoie de
acces la porturile Mării Baltice. Marea Baltică oferă rute comerciale către ţările dezvoltate din centrul şi
nordul Europei. Progresul tehnic al acestora îl fascinează pe ţar. Ivan îl deleagă pe agentul
comercial Hans Schlitte din Goslar să recruteze din Germania clopotari, aurari, medici şi fabricanţi de
hârtie. Schlitte adună 123 de meşteri, care sunt gata să muncească în Moscova. Însă consilierii din
Lübeck, care se temeau de concurenţa rusă, le zădărnicesc călătoria. Schlitte este arestat la Lübeck.

Ţarul îşi croieşte drum spre comerţul pe Marea Baltică prin intermediul forţei armate. în 1558, trupele
ruse ocupă oraşul-port Narva, dominat până atunci de cavalerii din Ordinul Livonian. Statul aflat în
criză nu se poate opune prea vehement atacatorilor. Ruşii domină temporar Estonia de azi şi nordul
Letoniei din prezent. Totuşi, Ivan nu reuşeşte să cucerească Riga letonă şi Revalul estonian (astăzi
Tallin). Pe parcursul luptelor, care durează ani de zile, se vede de ce stăpânitorul devine aproape la
fel de temut de proprii oameni ca şi de duşmani. În 1563, în timpul unei campanii militare prin
Bielorusia, ţarul cel mânios îl ucide într-o dispută pe prinţul Ivan Şahovskoi cu un buzdugan.

Războiul de la Marea Baltică nu îi aduce ţarului nicio victorie de durată. Statul Ordinului Livonian se
destramă în 1561 şi îşi trece teritoriul sub protectoratul Suediei, Lituaniei şi Poloniei. Războiul livonian
contra Lituaniei, unite în 1569 cu Polonia, şi a aliatului ei suedez trenează. Cronicarii străini remarcă
pentru prima oară cât de dur şi de vitejeşte luptă soldaţii ruşi. În urma acordului de pace din 1582,
Ivan trebuie să renunţe la Livonia, inclusiv la Narva, Rusia pierzând singurul său port la Marea Baltică.
În timpul acestui război, care sleieşte de puteri atât Rusia, cât şi pe ţarul ei, Ivan are parte de cea mai
cruntă dezamăgire din viaţa sa. Prinţul Andrei Kurbski, care cucerise Kazanul alături de el, omul său
cel mai de încredere şi guvernator al Livoniei, trece de partea duşmanului la Dorpat, în aprilie 1564.
Este urmat de fideli şi de vasali ai săi. Regele Poloniei, Sigismund al II-lea August, le dăruieşte
trădătorilor moşii imense. În cele din urmă, Kurbski conduce în luptă trupele poloneze contra Rusiei.

În scrisorile adresate ţarului, trădătorul deplânge violenţa regimentului acestuia. La rândul său, Ivan îi
reproşează lui Kurbski că l-ar fi trădat pentru beneficii materiale şi că şi-ar fi „distrus sufletul din pricina
trupului”. „Autocraţia” ţarului, spune Ivan, ar fi acum bazată pe „voia Domnului”. Monarhul descrie
emfatic cum îşi înţelege el datoria: „şi totdeauna se cuvine ca monarhul grijnic să fie: ici foarte blajin,
colo vărvăresc; pentru ăi buni, milostenie şi blajinătate, pentru ăi răi, urgie şi caznă. Iar când el de
asta în stare n-o fi, atunci n-o fi ţar de fel; căci ţarul nu-i de temut când bine făptuieşte, ci rău”.
Afacerea Kurbski îl face pe Ivan al IV-lea să devină definitiv Ivan Groznîi, „cel Sever”, cel care va fi
curând numit de Occident „cel Groaznic”. Autocratul ştie de mult că şi-a făcut din boieri duşmani pe
viaţă, încă de când a fost ţintuit la pat de o boală gravă, în anul 1553. Se pare că mulţi boieri au şovăit
atunci să dea ascultare dorinţei ţarului, de -ai jura credinţă fiului săi mai mic, Dimitri – pentru ca el să
asigure succesiunea ţarului în cazul morţii acestuia. Cazul Kurbski îl face pe monarh să vadă în boieri
chiar potenţial trădători de ţară, gata să se vândă duşmanilor din afară ai Rusiei.

Şase luni mai târziu, în noiembrie 1564, ţarul se decide să facă un pas dramatic. El convoacă la
Kremlin boierii şi clericii. Ţine un discurs în faţa lor, în care se plânge de infidelitate şi de trădare. Apoi,
în mod surprinzător, îi anunţă că renunţă la domnie. În faţa audienţei siderate, îşi scoate însemnele
monarhiei, îşi dă coroana jos de pe cap şi părăseşte de îndată Kremlinul. Pe 3 decembrie, porunceşte
încărcarea mai multor sănii, apoi pleacă din capitală, împreună cu membrii familiei şi cu suita lui.
Călătoria ia sfârşit la Alexandrova Sloboda, un conac aflat la 100 de kilometri nord-est de Moscova.

Moscoviţii sunt derutaţi şi neajutoraţi. La începutul lui ianuarie 1565, călăreţii aduc o solie de la ţar,
care este citită în faţa norodului. Ivan se plânge şi de data aceasta de boierii trădători şi anunţă
totodată că nu ar purta deloc pică cetăţenilor Moscovei. Şi, uite aşa, se întâmplă ceea ce ţarul a mizat
că se va întâmpla: o mare delegaţie a moscoviţilor porneşte către Alexandrova Sloboda, cu prapuri şi
icoane, cântând şi rugându-se. Norodul îşi vrea ţarul înapoi. Acesta pune condiţii: de „trădători” se va
ocupa el, aşa cum va crede de cuviinţă. Iar statul va fi radical transformat.

Opricinina este cuvântul magic al noii perioade de domnie a ţarului. Termenul însemna la origini
partea separată a unui patrimoniu, adică un domeniu privat al ţarului, pe care acesta îl administra cum
dorea şi asupra căruia avea putere deplină. Practic, este vorba de un stat în stat. Opricinicii, garda
ţarului, reprezentau noua temelie a puterii domneşti. Aceşti bărbaţi aparţin cu precădere noii nobilimi,
o pătură ce numără peste 18000 de oameni. Ivan Groznîi subordonează Opricininei vaste teritorii
ruse, inclusiv din sud-vestul Moscovei. Restul teritoriului reprezintă „zemşcina” şi este împărţit între
boierii Dumei.

Opricinicii, la început în număr de 1000, dar care ajung foarte curând la 6000 de luptători, îi sunt
deosebit de credincioşi ţarului. Ei poartă tunici negre, iar caii poartă însemnele lor, un cap de câine şi
o mătură. Ca serviciu de securitate, ei trebuie să-i alunge ca nişte câini din patrie pe duşmanii
suveranului. Se vede pentru prima oară, menţionează istoricul Andrei Firsov, „că Rusia face faţă
crizelor cu mijloace extraordinare” – o aluzie la poliţia secretă bolşevică de mai târziu. Odată cu
opricinicii, adesea tineri arivişti din rândurile micii nobilimi, ia naştere un regim al terorii. Ordinul cu cap
de câine le oferă membrilor moşii ale boierilor, care sunt strămutaţi cu forţa. Cu ajutorul Opricininei,
ţarul ridică la Alexandrova Sloboda o a doua capitală. Ţarul iese din această cetate apărată de ziduri
şi de şanţuri doar protejat de un corp de securitate. Ivan se relaxează doar la auzul corului său,
alcătuit din 27 de cântăreţi, care intonează imnuri de slavă pentru Dumnezeu, ţar şi patrie.

În Opricinina servesc adepţi credincioşi ai monarhului, dar şi aventurieri cinici, precum

germanul Heinrich von Staden, din Münster. El se laudă cu faptul că acţiunile de pedepsire a
boierilor degenerează în jafuri, prin care opricinicii se îmbogăţesc cu neruşinare. Deoarece sunt siguri
că scapă nepedepsiţi, gardiştii lasă deoparte orice inhibiţii. Opricinicii se poartă extrem de grosolan în
timpul tâlhăririi oraşului comercial Novgorod în 1570.

Aceştia jefuiesc comori ale bisericii, prăduiesc curtea arhiepiscopului şi casele meşteşugarilor şi ale
comercianţilor. Îi torturează pe presupuşii trădători, arzându-i. Cei torturaţi mărturisesc tot ceea ce vor
prădătorii să audă. În Novgorod, un opricinic închide un funcţionar în aceeaşi încăpere cu un urs.
Animalul sfâşie hainele omului speriat de moarte. Când până şi Biserica Ortodoxă se ridică împotriva
Opricininei, ţaruş porunceşte exilarea într-o mănăstire a mitropolitului Filip al II-lea, cel care refuză să
îi dea binecuvântarea, iar apoi o căpetenie a opricinicilor îl omoară pe mitropolit prin sugrumare.
Lui Ivan cel Groaznic îi este tot însă mai clar că doar cu nişte brute de ajutoare nu poate construi un
stat durabil. Aşa că dispune executarea unui mare număr de opricinici. Între 1571-1572, trupe de
opricinici şi de boieri apără împreună Moscova de atacul hanatului Crimeii. Pentru Rusia, acesta este
un război al existenţei sau dispariţiei. Ţarul pare să înţeleagă că nu îşi mai poate permite ca ţara să fie
divizată. În cele din urmă, după un proces de curăţare, începând cu 1572, abia dacă mai rămân o
cincime dintre vechii opricinici în slujba curţii. Ţarul dizolvă Opricinina în acelaşi an şi interzice până şi
să i se mai pomenească numele în viitor. Cel puţin 4000 de oameni au fost omorâţi de opricinici.
Prejudiciul pentru ţară, care are între opt şi zece milioade de locuitori, este şi mai mare. Teama şi
neîncrederea continuă să domine viaţa publică. Suveranul cu barbă neagră şi înalt de 1,78 m
răspândeşte o atmosferă de groază cu privirile lui tulburate, rătăcitoare. În faţa furiei clocotitoare a
mâniosului ţar, nici măcar membrii familiei sale nu sunt în siguranţă.

În noiembrie 1581, în timpul unei dispute cu fiul său Ivan, ţarul îl nimereşte pe aceste în tâmplă cu
vârful de fier al toiagului lui. Sângerând, ţareviciul de numai 27 de ani îşi pierde cunoştinţa. Câteva zile
mai târziu, moare. Omorul prin imprudenţă, într-un acces de furie, îl zdruncină serios pe făptaşul de 51
de ani, căci năvalnicul ţar nu voise să-şi omoare fiul. Ivan cel Groznic nu-şi mai pune coroana de ţar.
Nici podoabele princiare nu le mai poartă. Monarhul fanatico-religios, care-şi transferase conflictul
interior asupra întregii ţări, dă în mod surprinzător dovadă de urme de bunăvoinţă a bătrâneţii.

În 1582, după decenii întregi în care a purtat război aproape fără întrerupere, el încheie pace cu
Polonia-Lituania. Donează sume uriaşe mănăstirilor şi cere să se spună rugăciuni pentru sufletele
celor care-i bănuiseră de trădare şi care fuseseră executaţi din porunca lui. Ivan al IV-lea încearcă „să
schimbe rolul şi masca de călău cu cel de binefăcător”, după cum remarcă istoricul Ruslan Skrinnikov.
Şi are toate motivele s-o facă. Rusia este sărăcită şi pustiită. Este afectată de recolte proaste şi de
ciumă. Pe 18 martie 1584, ţarul moare subit la vârsta de 53 de ani, în timp ce pune pentru ultima oară
piesele pe tabla de şah. În ciuda trăsăturilor sale sumbre, Ivan al IV-lea continuă să aibă în Rusia
mulţi admiratori, căci, prin mica nobilime de la curte el i-a oferit imperiului în devenire o pătură de
susţinere a statului. Tot el indică direcţiile înspe care să se extindă imperiul: spre Caucaz şi spre
Marea Neagră, către Marea Baltică şi Siberia.