Indragostitii din Verona

Shakespeare a daruit publicului cea mai emotionanta poveste de iubire din

toate timpurile. Astazi, vestitul balcon din Verona a devenit un adevarat loc de
pelerinaj.

 MISTERE ALE ISTORIEI

"In falnica Verona se infrunta

Doua vechi neamuri. Ura nu se frange.
Si iar porni-va dusmania crunta,
Isi vor pata iar mainile cu sange.
Din sanu-acestei vrajmasii stravechi
Ies doi indragostiti batuti de soarta…"

Astfel isi incepe Shakespeare nemuritoarea

tragedie Romeo si Julieta, povestea celor mai
faimosi indragostiti din literatura mondiala.
Jucata pentru prima data in 1595, piesa se bucura
imediat de un succes incontestabil in randul
publicului londonez. Comentariul de pe pagina de
titlu a primei versiuni tiparite, datata 1597,
confirma povestile mostenite de la generatiile
anterioare: "a fost jucata des si aplaudata mult…"
BASMUL. Piesa incepe cu tanarul Romeo
Monatgue, care se lamenteaza dramatic din INDRAGOSTITI. Scena balconului
pricina dragostei pe care i-o poarta Rosalindei. este una dintre cele mai iubite de
Afland ca aceasta urmeaza sa participe la un bal public
dat de dusmanul Capulet, Romeo si prietenul lui,
Mercutio, se folosesc de masti pentru a patrunde, neinvitati, la receptie. Nu dureaza
mult si Romeo o remarca pe Julieta, fiica familiei Capulet, rivala propriei lui familii.
Dupa bal, Romeo se furiseaza in gradina Capuletilor, unde Julieta, de la balcon, isi
marturiseste dragostea noptii, zicandu-si ca daca Romeo si-ar renega originile, atunci ea
insasi "nu va mai fi o Capulet". Cei doi se vor casatori in secret, cu ajutorul calugarului
Lorenzo, care spera ca astfel ura dintre cele doua familii se va stinge. Bucuria lor va fi,
insa, de scurta durata, caci intervin evenimente tragice. Dupa casatorie, Romeo afla ca
Mercutio se infrunta cu Tybalt, razboinicul var al Julietei. Romeo, provocat si el la
lupta, refuza, pentru ca Tybalt ii era de-acum ruda. Socat de aparenta lasitate a
prietenului sau, Mercutio trage spada, dar e ranit mortal de Tybalt. Ca sa-si razbune
prietenul, Romeo il injunghie pe Tybalt, motiv pentru care va fi alungat din Verona.
Inainte de plecarea lui Romeo, Julieta are o presimtire sumbra: "Parca ai fi…un mort
intr-un mormant". Julieta, singura de-acum, e obligata de familie sa se casatoreasca cu
Paris, membru al familiei ducelui Veronei. Calugarul Lorenzo ii da Julietei o licoare
care sa-i induca o moarte aparenta si sa scape astfel de bigamie. Urma ca Romeo sa afle
si sa vina s-o rapeasca, asa, moarta. Romeo nu primeste scrisoare, dar afla ca sotia lui a
murit. Il gaseste pe Paris plangand-o, se dueleaza si Paris e ucis. Romeo se otraveste, iar
cand Julieta se trezeste si-si gaseste sotul mort, se sinucide si ea. Ducele le va atrage
atentia lui Montague si Capulet ca ura lor a provocat aceasta durere. Rivalii fac pace,
Montague jurand sa-i ridice Julietei o statuie de aur, iar Capulet una la fel lui Romeo.
Printul are ultimul cuvant: "…nicicand n-a fost mai jalnica poveste-n lumea intreaga /
Decat a lui Romeo si a Julietei ce i-a fost lui draga."
CHIAR AU EXISTAT? Atat de convigatori sunt tinerii indragostiti si atat de
emotionanta povestea lor, incat cititorii si spectatorii de teatru s-au grabit sa presupuna
ca Romeo si Julieta se bazeaza pe fapte si personaje reale. Dar Shakespeare, sau cel
putin editorul lui, nu a sustinut niciodata ca perechea ar fi existat. Versiunea tiparita in
1597 numeste piesa "o excelent conceputa, sadica, ingenios imaginata tragedie".
Specialistii in domeniul literaturii atrag atentia ca asemenea "indragostiti damnati" se
intalnesc inca din operele secolului al II-lea, incepand cu idila greaca "Anthia si
Abrocomas" de Xenofon din Efes. Sursele lui Shakespeare par sa fie insa mult mai
apropiate de timpul lui. O poveste similara apare in 1476 in Novellino de Massuccio
Salernitano, repovestita cincizeci de ani mai tarziu de catre Luigi da Porto, care si-a
botezat indragostitii Romeo si Giulietta. Aceasta contine toate elementele tragediei
shakespeariene: se petrece in Verona, cele doua familii se numesc Montecchi si
Cappelletti, se incheie cu o dubla sinucidere. Un alt italian, Matteo Bandello, adapteaza
liber aceeasi intriga in "Novelle", in 1554, fiind curand tradus in franceza de Pierre
Boisteau de Lunay si reaparand in 1559 in "Histories Tragiques" de Francois de
Belleforest. FranIois de Belleforest. Versiunea franceza a fost la randul ei tradusa in
engleza – in versuri de Arthur Brooke sub numele de Romeus and Juliet (1562) si in
proza de William Paynter ca The Palace of Pleasure (1567). Intrucat Brooke scrie ca a
vazut "acelasi conflict pregatit mai tarziu pentru scena", cercetatorii cred ca este posibil
ca Shakespeare sa fi adaptat o piesa acum pierduta, iar capodopera lui sa fi circulat in
paralel cu peomul lui Brooke.
NEMURITORI. Vizitatorii incantatorului oras Verona din nordul Italiei nu-si bat capul
cu problema daca Romeo si Julieta au trait cu adevarat acolo. Sunt si mai dornici sa
accepte fantezia dupa ce intra in curtea de la Palazzo di Capuletti si privesc balconul in
care Shakespeare si-a plasat emotionanta scena de dragoste. In gradina manastirii San
Francesco se pot imagina pe locul unde s-a oficiat casatoria secreta – chiar daca aici
calugarii sunt carthusieni, in timp ce Fra Lorenzo era franciscan. Dintr-o asemenea
gradina ar fi putut fratele Lorenzo sa adune ierburile din care a facut potiunea pentru
Julieta. In cele din urma, vizitatorii pot varsa o lacrima la catacomba intunecoasa
identificata drept cavoul lui Romeo si al Julietei.
Faptul ca nu se poate dovedi ca tinerii indragostiti au existat este lipsit de
importanta. Singurul lucru care conteaza este geniul lui Shakespeare, care i-a
facut nemuritori.
FAMILIILE SECOLUL XX
Desi pare aproape sigur ca Romeo si Julieta Spre deosebire de Romeo si Julieta de
nu sunt decat inventii literare, se presupune Shakespeare, cea mai celebra poveste de
ca familiile feudale, cadrul in care are loc dragoste a secolului XX implica doua persoane
tragedia, sunt reale. reale: regele britanic Eduard al VII-lea si
Numele Montecchi si Cappelletti (la femeia pentru care a renuntat la tron.
Shakespeare, Montague si Capulet) nu au Fiul cel mare al regelui George al V-lea,
fost inventate de da Porto. Dante Alighieri le Eduard, a fost pregatit pentru rolul sau de
pomeneste in 1320 in Divina Commedia. viitor monarh inca din copilarie. Dupa Primul
"Vino sa-i vezi pe Montecchi si Razboi Mondial, printul si-a indeplinit asiduu
Cappelletti…" scrie Dante in cantul al indatoririle de trimis al regelui, calatorind in
saselea din Purgatoriu. Cu toate acestea, toata lumea. Va deveni curand cel mai ravnit
incercarile de a gasi referinte istorice burlac din lume. La inceputul anului 1931 se
credibile pentru doua familii numite indragostea de o americanca divortata si
Montecchi si Cappelletti au ramas fara recasatorita, Wallis Warfield Simpson. Cand
rezultat. doamna Simpson isi parasea sotul pentru print
Istoricul american Olin H. Moore a propus o Curtea se straduia, printr-o combinatie de
solutie pentru aceste puzzle. "In ciuda parerii presiuni guvernamentale si acces restrans al
populare", scria el in 1930, "denumirile de presei, ca scandalul sa nu fie facut public.
Montecchi si Cappelletti desemneaza La moartea tatalui sau Eduard urca pe tron
pseudonime de grupari politice si nu nume de nutrind speranta ca i se va ingadui casatoria
familii particulare". Aceste partide, sugera el, dupa ce divortul doamnei Simpson avea sa se
reprezentau pe plan local factiunile rivale fi terminat. N-a fost asa, drept pentru care, la
care dominau viata politica italiana in ultima 11 decembrie Eduard al VIII-lea abdica in
parte a Evului mediu – guelfii si ghibelinii. favoarea fratelui sau, ducele de York si
Cum au devenit ele doua familii feudale din primeste titlul de duce de Windsor. Sase luni
Verona? Greseala apartine, se pare, primilor mai tarziu, la 3 iunie 1937, el si Wallis
comentatori ai capodoperei lui Dante, care au Simpson se casatoresc.
considerat referirile acestuia la factiunile
politice drept nume de familie.
Legenda Titanicului
Lung cat trei terenuri de fotbal, inalt cat un bloc cu 11 etaje, giganticul era
considerat a fi imposibil sa se scufunde, dar un aisberg izolat l-a trimis pe
fundul marii.

 MISTERE ALE ISTORIEI   

Nici Dumnezeu n-ar putea scufunda acest

"vapor", se lauda unul dintre membrii echipajului
de la bordul Titanicului, noul vapor de pasageri de
46.000 de tone al liniei maritime White Star – cel
mai mare construit vreodata. La 10 aprilie 1912,
ziarele din lumea intreaga isi anuntau cititorii ca
giganticul vapor de lux a plecat din
Sounthampton, Anglia, spre New York, avand la
bord 891 de membri ai echipajului si 1.316
pasageri. Unii dintre acestia erau foarte bogati; TRAGEDIE. Un aisberg a transformat
vreo 700 erau emigranti si calatoreau la clasa a giganticul Titanic intr-o epava pe
patra. Cu cele 16 compartimente ermetice ale sale, fundul oceanului Atlantic
remarcabilul vapor intruchipa cele mai avansate tehnici ingineresti ale vremii.
Mandrindu-se cu dotari luxoase precum bai turcesti si verande strajuite de palmieri, cu
dineuri sofisticate si cu cea mai buna orchestra, Titanicul constituia, de fapt, o lume in
sine, indiferenta la loviturile vanturilor sau valurilor.

La 15 aprilie, doua plute pliante si 15 barci de salvare rataceau printre sloiuri in apele
agitate si reci ale Atlanticului. Pe jumatate inghetati, epuizati si in stare de soc,
supravietuitorii constituiau singura dovada ca marele Titanic, care se scufundase cu o
noapte inainte, existase vreodata.
AVERTISMENTE. Contrar standardelor aplicate astazi in regiunile unde pot exista
ghetari, in noaptea linistita, fara luna, de 14 aprilie, Titanicul inainta cu o viteza de 22
de noduri, desi, inca de la ora 9:00 din dimineata rece a zilei de duminica se
receptionasera sase avertismente despre existenta ghetarilor.
Exista si un semn evident – temperatura apei scazuse rapid, in numai cateva ore, de la
12 grade pana aproape sub zero – ceea ce, in marile nordice, anunta prezenta ghetei. Cu
toate acestea, Titanicul nici nu incetinea, nici nu vira spre sud ca sa evite zona
periculoasa in care intrase.
ZGUDUITURA. Pe la ora 22:00, ca sa se destinda dupa cina, cativa pasageri de la clasa
a doua s-au adunat ca sa cante imnuri religioase. La ora 23:40, marinarul de cart
Frederick Fleet a zarit un obiect mic, intunecat, mai negru decat apele oceanului.
Obiectul se marea foarte repede. Tragand de trei ori clopotul de alarma, comunica
puntii "Aisberg chiar in dreapta!". Ofiterul William Murdoch a ordonat imediat salii
masinilor sa porneasca inapoi si i-a spus carmaciului Robert Hichens sa intoarca timona
"banda dreapta!". In argoul marinaresc al timpului, acest lucru insemna sa intoarca
nava cat putea de mult spre tribord, adica spre dreapta, in asa fel incat prova sa se
rasuceasca spre babord, adica spre stanga.
Inaintand cu mai mult de 22 de noduri, dizlocand circa 66.000 de tone de apa, Titanicul
nu avea cum sa fie oprit brusc. Cand uriasul vas de pasageri a inceput sa vireze,
indepartandu-se de aisberg, navigatorii speriati au rasuflat usurati – dar era prematur.
Pe punte cazusera bucati de gheata, iar aisbergul facuse o taietura de 100 de metri in
partea de la tribord a carenei. Apa rece ca gheata patrunsese in sala cazanelor nr. 6.
Pentru pasagerii care o observasera, coliziunea parea mai mult decat o simpla
zguduitura. Unul dintre pasagerii de vaza a descris-o "ca si cum un deget urias ar fi
lovit vasul de-a lungul". O femeie a comparat zgomotul produs de impact cu acela de
rupere a unei panze.
Echipajul stia deja bine cum stateau lucrurile. Capitanul Smith se sfatuia cu
proiectantul-sef al vaporului, Thomas Andrews. Dupa o rapida inspectie in cala, au
constatat ca fusesera inundate cinci compartimente. Andrews estima ca Titanic, vaporul
ce nu se poate scufunda, era in stare sa pluteasca inca "o ora si jumatate. Poate doua.
Nu mai mult".
PUTINE BARCI. Imediat dupa miezul noptii, la circa 25 de minute de la impactul
aparent minor, echipajul primea ordin sa pregateasca cele 16 barci de salvare si cele 4
plute pliante aflate la bord. La capacitatea maxima, ele puteau lua 1.178 de persoane sau
cu aproape 1.000 mai putin decat cei care acum incepeau sa se inghesuie pe punti.
Culmea, regulamentul prevedea existenta la bord a unui numar de barci de salvare
suficiente pentru 962 de pasageri, caci nu se prevazuse construirea unui vapor atat
mare. Si nimeni, evident, nu luase in considerare faptul ca cel mai mare vapor al Liniei
maritime White Star ar trebui vreodata evacuat. Situatia risca sa se transforme in haos,
intrucat pasagerii nu fusesera pregatiti pentru naufragiu si nu aveau cunostinte de
navigatie.
REACTII. Marele bogatas John Jacob Astor a ras batjocoritor la inceput, cand a auzit
ca fusese ordonata evacuarea. "Suntem mai in siguranta aici decat intr-o barcuta", a
spus el. Treptat, glumele au incetat si pasagerii speriati au inceput sa umple barcile de
salvare. Barbatii asteptau stoic pe punte, in timp ce femeile si copiii se imbarcau in cojile
de nuca.
Din zapaceala, prima barca, putand sa ia 65 de oameni, fusese lasata la apa cu numai 28.
Alta, capabila sa transporte 40, luase doar 12.
Doamna Isidor Straus, sotia unui fost congressman si directoare executiva a
magazinului Macy’s, a refuzat sa se alature celorlalte femei. "Am fost intotdeauna
alaturi de sotul meu", a spus ea si a continuat, intorcandu-se spre el: "Merg unde mergi
si tu". Astor si-a ajutat proaspata sotie sa urce intr-una din barcile pline pe jumatate,
apoi s-a retras. Cadavrul sau s-a numarat printre cele culese ulterior din apa. In timp ce
vaporul se scufunda brusc din spate, facand ca puntea sa se salte precipitat, milionarul
Benjamin Guggenheim se schimba in haine de seara, declarand ca acum era pregatit sa
se duca la fund ca un gentleman. "Nici o femeie nu va fi lasata la bord pentru ca Ben
Guggenheim s-a purtat ca un las", a adaugat el.
Cand se parea ca nu mai ramasesera femei si copii, s-a urcat si el intr-una din ultimele
barci de salvare, pe la ora 1:40. Directorul Liniei maritime White Star avea sa fie
ulterior pus la stalpul infamiei de presa, pentru ca parasise vasul inaintea multor
pasageri. La ora 2:15, cu ultimele plute gata de lansare, Titanicul bascula, facand
imposibila folosirea lor. De pe puntile inferioare, pasagerii saraci, cu femei si copii, se
inghesuiau sa vada ce se intampla. Pe ei nu-i avertizase nimeni de accident si multi
aveau sa fie prinsi sub nava rasturnata.
Au ramas pe vas circa 1.600 de pasageri. Desi se spune ca formatia incepuse sa cante
"Tot mai aproape de Dumnezeu", de fapt ultima a fost imnul episcopal "Toamna".
PESTE 1.500 DE MORTI. Cateva sute de oameni au urcat la pupa in timp ce aceasta se
ridica. La ora 2:18, Titanicul se indrepta, oprindu-se intr-o pozitie aproape verticala.
Apoi, cu un zgomot ingrozitor, unul dintre cosuri s-a prabusit, faimosii pereti
impermeabili implodau si tot ce mai ramasese pe punti – echipament, pasageri si echipaj
– era aruncat in apa de –4 grade Celsius.
Unul dintre supravietuitori avea sa-si aminteasca "strigatele agonizate izbucnite din mai
mult de o mie de piepturi, vaietele si gemetele ranitilor, tipetele ingrozite ale celor care
se agatau sa nu cada".
La ora 2:20, inclinat la 70 de grade, vaporul condamnat a alunecat sub ape,
rupandu-se in doua si scufundandu-se cu o viteza de 20 de noduri. In jurul
orei 2:30, cele doua bucati ale vasului au ajuns la fundul oceanului, la o
adancime de 3.900 de metri, resturile imprastiindu-se pe o raza de aproape un
kilometru. Infruntase orgolioasa oceanul exact 4 zile, 17 ore si 30 de minute.
MORMANTUL MARIN
Dupa aproape trei sferturi de veac de la scufundare, Titanicul a fost in cele din urma
descoperit. La 1 septembrie 1985, la ora 1:00, submersibilul de marimea unui automobil
numit Argo a inceput sa fotografieze resturile de pe fundul oceanului. O expeditie
americana condusa de geologul marin Robert Ballard a descoperit unul dintre cele 29 de
cazane ale Titanicului la o adancime de 3.776 de metri si la aproximativ 56 de kilometri
sud-est de Newfoundland. Mai tarziu, expeditia avea sa gaseasca cele doua jumatati ale
uriasului vapor la 600 de metri distanta una de cealalta. Peste un an, a doua expeditie
reusea sa fotografieze epava mult mai detaliat, gasind si cateva dintre faimoasele obiecte
de lux in stare surprinzator de buna. Ultima expeditie in adancuri, in 1986, a fixat la
pupa epavei o placa memoriala, iar Congresul Statelor Unite a declarat situl subacvatic
un memorial al victimelor, fiind interzise "modificarea, deteriorarea sau salvarea"
acestuia.
Legenda lui Robinson
Robinson Crusoe a stapanit imaginatia a
milioane de cititori din lumea intreaga vreme
de aproape trei decenii. Putini stiu ca
remarcabilul aventurier a avut pandant in
realitate.

 de CRISTIANA  MISTERE ALE

     
STAMATESCU ISTORIEI

Este unul dintre cele mai uluitoare momente din

istoria mondiala a literaturii. Intr-o zi dupa pranz,
in timp ce Robinson Crusoe isi face plimbarea in
jurul insulei pustii pe care traieste de mai bine de
doua decenii, descopera in nisip urma unui picior
descult. "M-am oprit ca trasnit", scrie eroul
romanului din 1979 al lui Daniel Defoe. "E cu
neputinta sa descriu cate forme mi s-au ivit in
minte, inspaimantandu-ma, cate idei nebunesti mi- FILM. "Naufragiatul" (2001) este
au strabatut imaginatia, cate fantezii stranii, fara ultimul film care foloseste ca sursa de
margini mi-au strabatut gandurile." inspiratie aventura lui Robinson. Rolul
naufragiatului modern este jucat de
AVENTURI. Acest soc, care survine cam la Tom Hanks
jumatatea povestirii, va conduce la si mai multe aventuri, pentru ca naufragiatul izolat
va salva un bastinas de o banda de canibali si il va boteza "Omul Vineri", in cinstea zilei
cand s-au cunoscut. Dar Crusoe deja isi intalnise marea provocare. Fiul unui om de
afaceri englez de succes, tanarul erou a fost sedus de romantismul marii. Inainte de
aventura sa de pe insula, aproape ca si-a pierdut viata intr-o furtuna, a fost capturat de
piratii turci si vandut sclav, a fugit in Brazilia, unde a cumparat o plantatie, si in cele din
urma a intrat in comertul cu sclavi africani. In timpul unui transport de sclavi, corabia
a naufragiat pe un recif din apropierea varsarii fluviului sud-american Orinoco. Toti
ceilalti au murit, dar Crusoe a fost purtat de ape pe tarmul unei insule aparent
nelocuite.
FIDELI ETICII PURITANE. Pana la Defoe nici un autor nu a indraznit sa scrie
vreodata o poveste despre singuratatea unui om, dar incercarile lui Crusoe erau menite
sa puna in evidenta virtutile britanice. In loc sa se lase cuprins de disperare, Crusoe se
apuca imediat sa "civilizeze" salbaticia, gata oricand sa munceasca din greu si sa
gaseasca o solutie practica. Nu numai ca reuseste sa cultive grane, sa fabrice mobila si sa
imblanzeasca tapi salbatici si papagali, dar invata chiar sa faca oale. Si mai important,
nu-si pierde niciodata credinta crestina, multumind lui Dumnezeu in fiecare dimineata
si in fiecare seara pentru ca l-a salvat de la inec. El insusi credincios protestant din clasa
de mijloc, Defoe il pune pe eroul sau sa infrunte singuratatea, intrebandu-se: "Ce sunt
eu printre toate creaturile, salbatice sau domestice, fiare sau oameni? Din cine ne
tragem noi?". Crusoe isi raspunde singur la intrebari, afirmand ca orice creatie exprima
vointa lui Dumnezeu si ca supunerea in fata Providentei ii va aduce fericire in viata.
DETALII. Cititorului ii place insa povestea, detaliile ei naturaliste facand-o sa para
convingator de reala. Desi Defoe sugereaza ca romanul s-ar baza pe propria experienta,
el este simbolic. Tribulatiile si incercarile personale l-au condus pe autor nu pe o
indepartata insula pustie, ci pe marea si populata insula Anglia, unde si-a petrecut viata
ferindu-se de creditori si rezistand atacurilor adversarilor politici. Printre esecurile sale
s-a numarat pierderea unei fabrici de tigle si caramizi, o afacere care a inspirat probabil
descoperirea personajului sau legata de modul in care se poate face ceramica pe o insula
pustie. De trei ori insultele politice i-au adus tintuiri la stalpul infamiei, dar indraznetul
lui "Imn pentru stalpul infamiei" a atras multimea de partea sa. In timp ce beau in
sanatatea lui, oamenii aruncau voiosi cu flori si acopereau instrumentul de pedeapsa.
Jurnalist foarte prolific, eseist si pamfletar, cu mai mult de 500 de articole, nu s-a apucat
de scris fictiune decat la varsta de 59 de ani.
INSPIRATIE. Romanul cel mai important al lui Defoe s-a bazat pana la un punct pe
extraordinarele aventuri ale unui contemporan, Alexander Selkirk, a carui dramatica
supravietuire a fost relatata de Woodes Rogers in "O calatorie pe mare in jurul lumii".
Selkirk, al saptelea fiu al unui cizmar scotian, a preferat sa fuga pe mare decat sa
infrunte acuzatia de comportament indecent in biserica. La sfarsitul anului 1704 naviga
intr-o flotila aflata sub comanda lui William Dampier. Din motive necunoscute, Selkirk
ajunge intr-un conflict atat de acut cu capitanul vasului sau, incat cere sa fie debarcat pe
o insula pustie din arhipelagul Juan Fernandez, in apropiere de coasta statului Chile.
Inainte ca vaporul sa plece, se razgandeste si implora sa fie luat inapoi, dar superiorul il
refuza. Urmatorii patru ani, scotianul abandonat supravietuieste singur, ajutat doar de
strictul necesar care incapuse intr-o lada de marinar. Asta insemna cateva haine, ceva
mancare, jumatate de kilogram de tutun, o muscheta, un ceainic, un topor si un cutit.
Spre frustrarea lui, pesemne, mai avea instrumente si manuale de navigatie. Conform
marturisirii sale, ii ramasese si Biblia, care avea sa devina cea mai pretioasa comoara a
neintreruptei lui singuratati. Crusoe avea si el lucruri asemanatoare, cu ajutorul carora
a reusit sa injghebe o pluta si sa mai aduca alte lucruri de pe vasul naufragiat – inclusiv
trei Biblii. Citea Scripturile cu mare atentie, gandindu-se la cat de mult mai avea de stat.
ACTIUNE. La fel ca si Crusoe, Selkrik a gasit izvoare cu apa buna de baut si capre
salbatice. Avea in plus porci si gaini, care se adaugau hranei compuse din peste si fructe
exotice. Desi apasat de singuratatea izolarii, puternicul aventurier a izbutit sa-si
improvizeze haine din piei de capra, folosind un cui vechi in loc de ac. Din resturi de
ciorapi si o bucata de panza si-a facut o camasa noua. Si, la fel ca replica lui literara,
Selkrik isi construia incaperi de dormit si de gatit si invata sa aprinda focul frecand una
de alta doua bucati de lemn de pin.
A fost salvat la inceputul lui 1709 de catre Rogers, care conducea o expeditie in Marile
Sudului, avandu-l pe Dampier ca navigator. Rogers s-a imprietenit cu Selkrik si mai
tarziu i-a oferit comanda unui vas capturat, The Increase. Curajosul scotian a murit pe
mare in 1721, dar inainte – ori de cate ori petrecea ceva vreme in tara natala – prietenii
il gaseau profund schimbat. Se spunea ca si-ar fi facut o hruba ca sa-si poata petrece ore
lungi in meditatie solitara, parca regretand plecarea de pe izolata insulita din Pacific.
PIERDUT DIN GRABA. Printr-o coincidenta, si Dampier scrisese despre un naufragiat
in cartea lui "O noua calatorie in jurul lumii", publicata in 1967. In timp ce facea
piraterie, la inceputul deceniului precedent, in apele acelorasi insule in care avea sa-si
duca zilele mai tarziu Selkrik, trimisese cativa marinari pe tarm sa caute mancare si apa
proaspata. Pe neasteptate, a aparut la orizont o fregata spaniola ostila, indreptandu-se
direct spre nava englezeasca. Oamenii lui Dampier au alergat inapoi, la bord, si au luat-
o repede din loc.
In confuzie si in zapaceala, se pare ca toata lumea a uitat de un indian credincios,
membru al tribului central-american Miskito, care se aventurase mai in interiorul
insulei, sa vaneze capre. Silit sa se bazeze doar pe sine, nefericitul bastinas a supravietuit
numai datorita inteligentei. Singurul lucru pe care il avea cu el era pusca. Dupa ce a
facut focul ajutandu-se de un fitil si de o bucatica mica de metal, a incalzit teava pustii
ca sa o poata sparge mai usor in bucati cat mai mici. Din ele a improvizat harpoane,
carlige, varfuri de sulita si un ferastrau.
A durat trei ani pana cand Dampier a reusit sa se intoarca si sa-si salveze marinarul. La
fel ca, mai tarziu, Selkrik, si fictivul Crusoe, acest naufragiat plin de resurse, si-a facut
singur o coliba si a vanat capre, folosindu-le pieile ca sa-si acopere adapostul si sa-si faca
haine.
PRIZONIER IN PARADIS. O alta sursa reala de inspiratie pentru romanul lui Defoe ar
fi putut fi amintirile publicate de catre londonezul Robert Knox, care a fost retinut
vreme de 20 de ani, impotriva vointei lui, in regatul Ceylon (azi Sri Lanka). Obiceiurile
nationale exotice si frumusetea naturala a muntilor impaduriti cu arbori de treizeci de
metri aveau sa-i fascineze pe cititorii volumului publicat de Knox in 1861, "O relatare
istorica despre Insula Ceylon".
In 1659, pe cand avea 19 ani, Knox, tatal sau si ceilalti marinari de pe un vas comercial
fusesera capturati de catre ceylonezi. Dar prizonieratul lor se dovedise ciudat de placut.
Niciodata inchisi, puteau calatori liber, puteau face comert si isi puteau construi case
proprii – atata vreme cat nu se apropiau de tarm si nu incercau sa fuga. Knox a pus pe
picioare o plantatie si cativa dintre prietenii lui s-au casatorit cu localnice. Hotarat tot
timpul sa se intoarca acasa, s-a stabilit intr-un catun, respingand ofertele regelui de a-l
face secretar la Curte. In cele din urma, a reusit, impreuna cu un prieten, sa insceneze o
falsa calatorie de afaceri care le cerea sa traverseze insula, ajungand acolo, pe coasta, la
timp ca sa se imbarce pe un vas britanic ce pleca spre casa.
Desi monarhul autocrat al Ceylonului putea fi foarte aspru la manie, iar
societatea se baza pe un riguros sistem de castre, observatiile lui Knox denota
limpede ca insula era pasnica si civilizata. Pe de alta parte, canibalismul – cel
mai oribil exemplu de comportament prezentat de Crusoe – se baza si el pe
marturiile navigatorilor.
RAZVRATITII
Pitcairn, o insula vulcanica, cu faleze de 330 de metri inaltime, este un punct izolat, greu
accesibil, din partea sud-centrala a Pacificului, la circa 2.200 de kilometri de fabuloasa Tahiti.
In mod neasteptat, aspectul ei salbatic ascunde un veritabil paradis de pamant roditor,
binecuvantat cu o clima calda, subtropicala. Dar Pitcairn este o insula faimoasa, sau mai
degraba notorie, ca refugiu al marinarilor britanici care s-au revoltat in 1789 fata de capitanul
William Bligh, comandantul de pe Bounty. Dupa ce i-au imbarcat pe zbirul de capitan si pe
cativa dintre sustinatorii lui intr-o barca, timonierul Fletcher Christian si alti opt membri ai
echipajului au hotarat sa se ascunda, intrucat era evident ca Marina britanica avea sa faca tot
posibilul sa-i trimita la esafod. Insotiti de 19 polinezieni, barbati si femei, razvratitii s-au
refugiat in Pitcairn. Bligh a supravietuit in mod incredibil, dupa ce a strabatut pe mare 5.789
de kilometri in 41 de zile, pana la Insula Timor. Se dovedea mai norocos decat unii dintre
adversarii lui. Alcoolismul si lupta pentru femei aveau curand sa le aduca moartea celor mai
multi dintre razvratiti, inclusiv lui Christian. Unul dintre participantii la revolta a fost arestat,
dar Regele George al III-lea l-a iertat. In 1800 mai supravietuia pe insula un singur rebel, John
Adams.
In cautarea Regelui Arthur
Domnia Regelui Arthur a ramas in istorie ca o epoca de aur pentru Anglia, o vreme a
spiritului cavaleresc atat in lupta, cat si in dragoste. In jurul sau s-a nascut o legenda, pe
care scriitori i-au infrumusetat-o secole la rand,
desi oamenii de stiinta au propus o alta realitate.

Legenda ramane totusi cea care vegheaza la

nemurirea Regelui Arthur in memoria colectiva.
Povestea incepe asadar cu nevoia cautarii
Sfantului Graal, cupa din care Iisus a baut la Cina
cea de Taina si care se presupunea ca avea puteri
miraculoase. Cupa si sulita cu care un soldat
roman l-a strapuns pe Iisus au fost de atunci pazite
cu strasnicie. In momentul in care unul din paznici RECONSTITUIRE. Imagini din filmul
a uitat de insarcinarea lui divina, vrajit de Camelot, infatisandu-i pe cavalerii
farmecul unei femei, Sfantul Graal dispare. regelui la lupta
Merlin, vrajitorul care l-a crescut pe Arthur, il
sfatuieste sa caute cupa disparuta. Cavalerilor Mesei Rotunde de la Camelot le va reveni
sarcina de a o gasi. Si asa incepe legenda.

PROLOG. Intr-un castel intunecat, Igrayne asteapta intoarcerea sotului ei, Gorlois,
duce de Cornwall. Soarta face ca in iatac sa patrunda Uther Pendragon, regele Angliei,
care, ajutat de vrajitorul Merlin, ia infatisarea lui Gorlois ca sa-si satisfaca astfel
pasiunea neingaduita pentru Igrayne. Asa se naste Arthur. Copilul e rapit in mod
miraculos de Merlin si dat bunului Sir Ector spre a-l creste ca pe propriul fiu. Regele nu
va avea alti copii, in schimb Igrayne si Gorlois sunt binecuvantati cu trei fiice. Morgana
le Fay, ultima nascuta, reuseste sa dobandeasca talente vrajitoresti si in final va juca un
rol crucial in destinul fratelui sau vitreg, Arthur. Merlin ii dezvaluie acestuia secretul
propriei origini abia cand implineste 16 ani si asta numai dupa ce Arthur reuseste sa
smulga o sabie intepenita intr-o nicovala asezata pe o lespede de marmura din gradina
unei biserici. Toti dadusera gres, caci numai "regele legitim al intregii Anglii" putea sa
treaca proba. Tot atunci, Merlin ii spune despre vraja pe care ursitoarele din Avalon,
taramul de mister, au aruncat-o asupra sa: va fi cel mai bun dintre toti cavalerii si cel
mai mare dintre regi, el va trai "mai mult decat va gandi orice om". In cele din urma,
Arthur e uns rege.
DOMNIA SI MOARTEA. Sub domnia benefica a lui Arthur, Anglia se bucura de 12 ani
de pace, vreme in care cavalerismul ajunge la apogeu. La castelul sau din Camelot,
Arthur ii convoaca pe curajosii si credinciosii cavaleri ai regatului sau la Masa Rotunda,
pe ale carei scaune numele fiecaruia dintre ei e gravat in aur. Merlin ii instruieste sa se
abtina de la crime, cruzimi si viclenie, sa evite tradarea, minciuna si necinstea, sa fie
milosi si, mai presus de toate, sa respecte si sa protejeze femeile. Ei vor parasi Camelotul
pentru a se lupta cu dragoni, giganti si pitici sireti, in castele bantuite de fantome,
paduri intunecate sau gradini fermecate. Mandri de realizarile lor, ei se intorc acasa
pentru a-si povesti aventurile la Curte. Intre timp, Guinevere devine sotia Regelui
Arthur. La scurta vreme, intre ea si Lancelot, fruntas intre cavaleri, se naste o frumoasa
poveste de dragoste. Mordred, fiul Morganei Le Fay si nepotul lui Arthur, da in vileag
idila si regele e nevoit sa-si condamne sotia la ardere pe rug. Lancelot o salveaza si fug
impreuna in Franta. Ranit in orgoliu, regele pleaca dupa ei, lasand regatul in grija lui
Mordred, care planuieste o lovitura de stat. Arthur il infrunta pe Mordred intr-o
batalie, in urma careia ambii vor muri. Regele muribund e asezat de slujitorii
credinciosi intr-o barca ce-l va purta spre Avalon. "Linistiti-va", le striga Athur
cavalerilor sai indurerati. "Nu va indoiti ca ma voi intoarce din nou cand pamantul
Angliei va avea nevoie de mine."
CONTEXT ISTORIC. Se spune ca Arthur ar fi domnit de la sfarsitul secolului al V-lea
pana la inceputul celui de-al VI-lea, ultima batalie cu Mordred avand loc fie in 537, fie
in 542. Cu un secol inainte, romanii incepusera sa se retraga treptat din colonia
britanica pe care o stapanisera inca de la cucerirea ei de catre Iuliu Cezar in 54 i.Hr.,
neputand rezista invaziei barbarilor iuti, angli si saxoni de pe continent, si presiunii unui
trib nordic cunoscut sub numele de picti. Multi nobili razboinici i-au infruntat pe
invadatori si, cu toate acestea, nu e atestata existenta unui regat unificat sau a vreunui
conducator care sa detina mai mult decat o putere locala. Crestinismul s-a impus in
Anglia abia in 597, o data cu sosirea Sfantului Augustin si a celor 40 de calugari ai sai.
PRESUPUNERI. Dupa spusele unui calugar vels, Nennius, un luptator pe nume Arthur,
"impreuna cu regii britonilor", a condus lupta impotriva invadatorilor. In "Istoria
Britonilor", scrisa prin 826, Nennius inregistreaza 12 batalii in care Arthur ii biruie pe
barbari. La 150 de ani dupa Nennius, un vels anonim intocmeste o cronologie a istoriei
Britaniei, "Cambrian Annals", unde apar numele de Arthur si Medraut, morti in
batalia de la Camlann, 537, unde putem citi usor Mordred in loc de Medraut. Calugarul
William din Malmesbury vorbeste in 1125 despre un Arthur razboinic, "pe care britonii
il lauda mult in cuvinte goale, dar care, de fapt, este demn de a fi subiectul istoriei
adevarate si nu al inselatoarelor povesti si vise, caci a fost pentru mult timp stalpul tarii
sale de bastina, gata sa se prabuseasca, si a atatat la razboi spiritul amortit al
compatriotilor sai". Un contemporan al lui William va vorbi despre Arthur ca despre un
suveran. Prin 1139, un episcop vels pe nume Geoffrey din Monmouth isi completeaza
opera monumentala, "Istoria regilor Britaniei", cu o cuprinzatoare analiza a
conducatorilor Britaniei incepand cu epoca romana. Doua dintre cele 12 carti ale lui
Geoffrey ii sunt dedicate lui Arthur si aici apar pentru prima data vrajitorul Merlin,
povestile despre rapirea lui Guinevere si tradarea lui Mordred. Infrumusetand
modestele izvoare istorice cu evenimente imaginare si introducand personaje despre
care nu se stia mai nimic, Geoffrey a pus bazele unui model care a fost urmat timp de
veacuri, transformand astfel un razboinic din secolul al V-lea intr-un rege eroic.
ARTHUR, AZI. Opera unui englez din secolul al XV-lea, Sir Thomas Malory, publicata
postum, este responsabila pentru transformarea finala a lui Arthur intr-un personaj
literar durabil. Malory a concentrat, adaptat si rearanjat materialele anterioare intr-o
naratiune care introduce toate personajele importante si evenimentele centrale asociate
acum cu povestea lui Arthur. De la publicare, in 1485, "Moartea lui Arthur" a lui
Malory a fost citita de un public larg si a fost folosita ca sursa pentru alte lucrari. O
versiune din secolul al XX-lea a legendei, "The Once and Future King", apartinand lui
T.H. White, a servit drept baza pentru o piesa si pentru filmul si spectacolul muzical
"Camelot".
ADEVARATUL CAMELOT. Vraja legendei Regelui Arthur i-a determinat astfel pe
oamenii de stiinta sa caute adevarul istoric. In 1965, e format Comitetul de cautare a
castelului din Camelot, ai carui fondatori doreau sa descopere Masa Rotunda si Sfantul
Graal. Dupa cinci ani de sapaturi la Somerset, arheologii comitetului identifica ruinele
Castelului Cadbury, din apropiere de Glastonbury, drept Camelot. Cea mai
senzationala descoperire a cautatorilor Castelului Camelot a fost gasirea unor obiecte de
ceramica ce sugerau ca situl fusese folosit, in jurul anului 500, de catre o capetenie
britanica. Iar mai-marele a fost cu siguranta un briton care lupta sa apere civilizatia
romana de atacurile barbarilor. Descoperirile Comitetului de cautare a castelului din
Camelot nu au fost acceptate de cercetatoarea Norma Lorre Goodrich. Ea crede ca
Arthur nu a domnit in Anglia, ci in nord, in Scotia. Cercetarea ei literara exhaustiva se
indreapta mai degraba catre Stirling, la nord-vest de Edinburgh, decat catre Castelul
Cadbury, ca sit al Castelului Camelot.
In ceea ce priveste cavalerismul atat de elogiat al lui Arthur, trebuie spus ca el
a domnit intr-o perioada de lupte crunte pentru apararea integritatii
teritoriale si a independentei politice. Cavalerismul era pentru viitor, pentru
timpuri mai asezate, cand istorici precum Geoffrey din Monmouth si Sir
Thomas Malory isi puteau lauda vremurile mai pasnice si puteau atribui
propriile standarde si valori unui trecut iventat. Totusi, Arthur al lor, si nu
obscurul razboinic al unei epoci agitate, este cel care traieste si azi. "Domnia
sa glorioasa si de neuitat", precum spune un comentator, a fost o "scurta
perioada luminoasa, o stea a raiului in ceata Evului Mediu".
VRAJITORUL MERLIN
Cel mai straniu si mai enigmatic personaj din povestea lui Arthur este, probabil, Merlin, fiul
unei tinere femei virtuoase si al unui duh rau, unul dintre acele eterice spirite diabolice despre
care se spune ca i-ar poseda pe inocenti in timpul noptii. Merlin e botezat la nastere, astfel ca
scapa de caracterul malefic al parintelui, insa nu scapa de mostenirea unor puteri
supranaturale. Cunostea trecutul si putea prevesti si viitorul, lua cu usurinta orice infatisare:
un pitic, o domnita, un ogar sau un cerb. Insa atunci cand ii impartaseste talentele secrete
frumoasei Viviane, iubita sa foloseste aceasta vrajitorie impotriva lui, infasurandu-l in valul
de pe calul ei si inchizandu-l intr-un turn unde numai ea il poate vizita. Inainte sa compuna
"History of the Kings of Britain", Geoffrey din Monmouth scrie un mic tratat in latina numit
"The Little Book of Merlin", prin care il prezinta pe vrajitor cititorilor. Savantii au sugerat
cateva modele pentru Merlin al lui Geoffrey, inclusiv un ghicitor vels, numit Myrrdhin, si un
vizionar scotian, numit Lailoken.
W.A. Mozart a fost intr-adevar otravit?
MISTERE ALE ISTORIEI

DILEMA - Un amant gelos, francmasonii sau cauze naturale

Un copil-minune in lumea muzicii, Wolfgang Amadeus Mozart a inceput sa cante pentru

aristocratia Europei si si-a compus primele lucrari la varsta de sase ani. 30 de ani mai
tarziu, aflat la apogeul carierei, a murit dupa o scurta
suferinta la Viena. Fusese oare otravit?

Decenii mai tarziu, Sophie Haibel, sora mai mica a sotiei lui
Mozart, Constanze, isi mai amintea inca strania premonitie.
In prima duminica din decembrie 1791, se afla in bucatarie,
unde pregatea o ceasca de cafea pentru mama sa. Cu o zi
inainte fusese la Viena ca sa-si viziteze cumnatul care se
imbolnavise, dar revenise cu vesti imbucuratoare. Acum, in
timp ce astepta sa fiarba cafeaua, Sophie privea fix, cazuta pe
ganduri, flacara aprinsa a unei lampi cu gaz si se gandea la
sotul suferind al surorii sale. Deodata flacara s-a stins
"complet, de parca n-ar fi fost niciodata aprinsa", avea sa
scrie ea mai tarziu. Cuprinsa de un presentiment ingrozitor, a
fugit la mama sa, care a sfatuit-o sa se intoarca acasa la
Mozart fara intarziere.
BOLNAVUL. Constanze si-a intampinat sora cu un sentiment de usurare, povestindu-i
ca Mozart avusese o noapte agitata, si a rugat-o sa ramana. "Ah, draga mea Sophie, cat
ma bucur ca ai venit, a spus muzicianul. Trebuie sa stai la noapte aici si sa vezi cum
mor". Langa el se afla un tanar asistent, caruia Mozart ii dadea instructiuni pentru a
incheia ultima sa compozitie, un recviem. A fost chemat un preot, apoi un medic; la
12:55 dimineata, pe data de 5 decembrie 1791, Mozart murea. Peste nici doua luni ar fi
implinit 36 de ani.
COMENZI. Mereu in lipsa de bani, Mozart lucrase intr-un ritm febril pentru a incheia
comenzi importante pe care le primise in cursul anului, iar prietenilor si rudelor le
parea tensionat si epuizat de prea multa munca. Dar cand a cazut la pat pe 20
noiembrie, nimeni nu a banuit ca putea fi vorba de o boala fatala. Georg Nikolaus
Nissen, cel de-al doilea sot al lui Constanze, a consemnat simptomele in biografia pe care
i-a dedicat-o compozitorului in 1828. "Boala a inceput cu umflarea mainilor si
picioarelor si o aproape totala incapacitate de a se misca; apoi au urmat varsaturi
bruste, si aceasta se numeste febra miliara acuta".
Mozart insusi banuia ceva necurat la mijloc. Cu cateva saptamani inainte sa moara, i-a
spus lui Constanze ca fusese otravit: "Cineva mi-a dat acqua toffana si a calculat exact
data cand voi muri". O otrava inodora si cu actiune lenta, pe baza de arsenic, acqua
toffana isi tragea numele de la Giulia Tofina, o vrajitoare italiana din secolul al XVII-
lea, care inventase potiunea si o vindea asa-zisilor criminali. Mozart aiura si ajunsese sa
creada ca recviemul, pe care i-l comandase un necunoscut, era destinat propriilor sale
funeralii.
Pe 31 decembrie 1791, un ziar berlinez informa asupra mortii compozitorului si specula
in privinta cauzei acesteia. "Deoarece trupul i se umflase dupa moarte, s-a crezut ca
fusese otravit".
Dar cine sa fi dorit moartea lui Mozart?
INVIDIE. Cu numai cinci ani mai varstnic decat Mozart, Antonio Salieri fusese numit in
1774 compozitor la Curtea imparatului Iosif al II-lea, la varsta de numai 24 de ani.
Cand Mozart a ajuns la Viena sapte ani mai tarziu, italianul era cel mai de seama
muzician al capitalei austriece. Salieri era un compozitor facil si prolific, printre elevii
sai avand sa se numere mai tarziu Beethoven, Schubert si Franz Liszt. Dar in Mozart el
a recunoscut imediat un rival. Putini erau cei care se indoiau in cercurile artistice
vieneze de invidia pe care o avea Salieri fata de Mozart, iar acesta din urma nu facea
nici un secret din dispretul pe care-l nutrea pentru compozitorul Curtii.
Salieri a trait sa vada intreaga Viena sarbatorind 50 de ani de la numirea sa in calitate
de compozitor al Curtii in 1824. Dar cu un an inainte facuse o declaratie surprinzatoare.
In octombrie 1823, un elev de-al lui Beethoven, Ignaz Moscheles, i-a facut o vizita
batranului Salieri, la acea vreme internat intr-un spital de la marginea orasului.
Nereusind sa vorbeasca decat in franturi de fraza si preocupat de moartea sa iminenta,
Salieri a jurat ca "nu este nici un strop de adevar in acest zvon absurd; stii, cum ca l-as
fi otravit pe Mozart". La mijloc era doar rautate, i-a spus lui Moscheles; "Spune
lumii… ca batranul Salieri, care va muri curand, ti-a spus asa". O luna mai tarziu,
Salieri a incercat sa se sinucida. Cei care l-au vizitat pe patul de moarte povesteau ca
delira despre rolul pe care l-ar fi avut in moartea lui Mozart si voia sa-si marturiseasca
pacatul. Biograful italian al lui Haydn, Giuseppe Carpani, a incercat sa salveze onoarea
compatriotului sau. A cautat un medic care fusese consultat in faza finala a bolii lui
Mozart si a obtinut de la acesta diagnosticul de febra reumatica. Daca Mozart fusese
otravit, a intrebat Carpani, unde erau dovezile? "Inutil sa mai intrebati. Nu exista nici o
proba si este imposibil sa se mai gaseasca una vreodata".
Dupa moartea sotului ei, Constanze si-a trimis fiul sa studieze cu Salieri. Intrebat despre
zvonul conform caruia compozitorul Curtii ii otravise tatal, baiatul a declarat ca Salieri
nu-l omorase pe Mozart, dar in schimb "nu incape indoiala ca ii otravise viata cu
intrigi".
GELOZIE. Un al doilea suspect in banuita crima a fost Franz Hofdemel, un confrate din
loja masonica careia ii apartinea compozitorul, a carui tanara si atragatoare sotie,
Magdalena, s-a numarat printre ultimii elevi ai lui Mozart. La cateva zile dupa moartea
lui Mozart, Hofdemel si-a atacat cu salbaticie sotia insarcinata, mutiland-o si
desfigurand-o cu lovituri de cutit pe fata, gat si brate, dupa care si-a luat viata.
Magdalena a supravietuit si cinci luni mai tarziu dadea nastere unui copil despre care
gurile rele spuneau ca ar fi fost al lui Mozart.
INMORMANTAREA. Cum in momentul mortii sotului sau Constanze era stramtorata
financiar, ea a ales cea mai necostisitoare inmormantare; s-a estimat ca ar fi fost vorba
de 30 de dolari. Pe data de 7 decembrie, la ora 2:30 dupa-amiaza, trupul neinsufletit a
fost dus la Catedrala Sfantul Stefan, unde cativa apropiati au participat la slujba intr-o
capela laterala.
Ploaia amestecata cu zapada se spune ca ar fi impiedicat cortegiul sa
insoteasca dricul pana la Cimitirul St. Marx, aflat la jumatate de ora distanta;
astfel ca nimeni nu a fost de fata ca sa poata nota locul in care a fost depus
trupul in mormantul anonim. Constanze, care mai tarziu a explicat ca ea
crezuse ca biserica se va ocupa de punerea unei cruci sau a unei pietre la
mormantul sotului ei, nu s-a ingrijit in nici un fel de mormantul lui Mozart.
De-abia in 1859 a fost ridicat un monument funerar in Cimitirul Sfantul
Marcu, amplasarea sa facandu-se cu totul aleatoriu.
RAZBUNAREA
In lunile de dupa moartea lui Mozart, mai circula inca un zvon: compozitorul ar fi fost
pedepsit pentru ca dezvaluise secrete francmasonice in Flautul fermecat. Aceasta opera
alegorica a avut premiera la Viena pe 30 septembrie 1791, cu Mozart insusi la pupitrul
orchestrei, si a repurtat un mare succes de public, dar si de critica.
Printre admiratori se numara si Salieri, care l-a insotit pe Mozart la o reprezentatie ulterioara
si – dupa cum i-a scris Mozart cu mandrie lui Constanze – i-a declarat ca nu mai vazuse un
"spectacol atat de frumos si incantator". Desi unii dintre confratii francmasoni ai lui Mozart
poate au fost surprinsi de Flautul fermecat, compozitorul si libretistul sau, Emmanuel
Schikaneder, au folosit opera pentru a propaga idealurile de curaj, dragoste si fraternitate ale
societatii secrete in randurile unui public mai larg.
Francmasonii din Viena nu numai ca nu au fost ofensati de opera, dar chiar i-au comandat lui
Mozart si o cantata, pe care acesta a compus-o in cateva zile, intre premiera Flautului
fermecat si izbucnirea bolii fatale.
La cateva zile dupa moartea lui Mozart, marele maestru al lojii din care acesta facea parte i-a
adus un omagiu numindu-l "cel mai iubit si valoros" dintre membrii sai si s-a referit la
trecerea sa in nefiinta ca la "o pierdere ireparabila".
PRESUPUNERILE MEDICILOR
Moartea misterioasa a lui Mozart si inmormantarea pripita au constituit subiectul unor
speculatii si dezbateri intense vreme de doua secole.
In 1966, un medic elvetian pe nume Carl Bar a respins ca amatoristic si lipsit de
profesionalism diagnosticul de "febra miliara acuta" pus la vremea respectiva. Bazandu-se pe
dovezi ramase de la medicul lui Mozart, doctorul Nicolaus Closset, Bar a sugerat ca de vina
fusese febra reumatismala. In 1984, un alt medic, Peter J. Davies, a publicat o analiza si mai
documentata a istoriei medicale a lui Mozart si a bolii sale fatale.
In 1762, anul in care geniul muzical in varsta de sase ani a avut concertul sau de debut si si-a
inceput activitatea componistica, Mozart a contractat o infectie streptococica a sistemului
respirator. Efectele unei astfel de infectii pot aparea luni sau chiar ani mai tarziu. Copilul a
suferit ulterior de amigdalita, febra tifoida, variola, bronsita si hepatita de tip A.
Moartea lui Custer
MISTERE ALE ISTORIEI

GENERALUL-FANFARON -
Batalia de la Little Bighorn,
confruntarea dintre pieile rosii si
omul alb

In inferioritate numerica si fara

arme suficiente, Custer a ordonat
un atac ce s-a soldat cu un dezastru.
Noi dovezi arheologice impun acum
revizuirea opiniei asupra bataliei de
la Little Bighorn.

In primele luni ale anului 1876,

regiunea Black Hills din Dakota de
Sud era in fierbere. Fragila
intelegere care existase intre indieni
si omul alb incetase.

TENSIUNE. Conflictul incepuse cu

doi ani inainte, cand regimentul 7
Cavalerie, condus de George
Armstrong Custer, facuse GENERAL. Custer, o figura controversata din istoria
incursiuni de recunoastere in asa- Americii
numitul teritoriu repartizat tribului
Marilor Sioux din partea de vest a Dakotei de Sud. Scopul oficial fusese amplasarea de
noi posturi militare care sa protejeze teritoriile indiene. Dar misiunea reala a lui Custer
era sa gaseasca aur, iar tanarul ofiter fanfaron trimisese vorba ca exista atat de mult
aur, incat oricine il putea gasi "si la radacina ierbii".
A urmat o invazie de prospectori, iar in 1876 sute de albi cutreierau terenurile sacre de
vanatoare ale siouxilor, ignorand Tratatul de la Fort Laramie, care garantase in mod
explicit pamanturile din Dakota indienilor.
REPLICA. Cand a devenit evident ca nu vor avea nici o protectie, mii de indieni au
parasit rezervatia ca sa vaneze si sa traiasca in teritoriile inca salbatice din Montana
vecina. Biroul pentru indieni a trimis un ultimatum, somandu-i pe siouxi sa se intoarca
imediat. Dupa 31 ianuarie 1876, orice indian gasit in "teritoriile nealocate" avea sa fie
considerat inamic si impuscat. Considerand ca nu aveau alta solutie decat razboiul
Crazy Horse din tribul sioux Ogala si Sitting Bull din tribul sioux Hunkpapa s-au
intalnit cu celelalte capetenii sioux si cu aliatii lor cheyenni. Cu circa 1.500 de razboinici,
aveau de gand sa reziste aici pana la moarte.
CAMPANIE. Armata americana primise, la randul ei, ordin sa duca la indeplinire
hotararea Biroului pentru indieni. La sfarsitul lui 1875 si inceputul lui 1876 se planuia
trimiterea a trei coloane militare care, printr-o ofensiva puternica, sa-i incercuiasca pe
indieni si sa-i impinga inapoi in rezervatie. Coloana generalului Alfred H. Terry avea
600 de oameni din puternicul regiment 7 Cavalerie condus de Custer, care primise ordin
scris sa porneasca inaintea celorlalti intr-o misiune de cercetare si localizare a indienilor
despre care se aflase ca se asezasera in zona canionului Little Bighorn. Unii experti au
sustinut totusi ca ordinele verbale ale lui Terry i-ar fi permis lui Custer sa actioneze pe
cont propriu. A plecat la 22 iulie 1876, dar i se ceruse sa stea ascuns pana la 27, cand
urmau sa ajunga in zona si celelalte coloane. Atunci cele trei forte ar fi putut ataca
simultan. O asemenea strategie promitea o victorie sigura, caci indienii erau, prin
traditie, luptatori de gherila.
Dar Terry nu luase in calcul firea imprevizibila a lui Custer. Probabil ca ar fi trebuit,
caci Custer avea printre ofiteri proasta reputatie a unui insubordonat cu accese de
vedetism. Cu un deceniu inainte, ofiterul de 36 de ani ajunsese chiar in fata Curtii
Martiale si fusese gasit vinovat ca plecase fara invoire sa-si vada sotia. Desi absolvise
West Point si dodandise multa glorie in timpul Razboiului Civil ca fiind cel mai tanar
general al armatei unioniste, Custer nu dovedise nici un fel de talent de strateg sau de
comandant militar.
Asa cum aflasera oamenii lui din proprie experienta, pe Custer nu-l interesa deloc
siguranta lor in timpul bataliei. El prefera sarjele asupra inamicului si adesea pusese in
mare pericol viata subordonatilor sai prin manevre riscante.
IMPARTIND COMANDA. Dar, asa cum avea sa
consemneze istoria, Custer nu a asteptat. Din
momentul in care a parasit tabara a condus trupele in
mars fortat ziua si noaptea pana cand oamenii abia
mai stateau in picioare. In dimineata de 25 iunie,
Custer si oamenii sai epuizati se aflau, conform
informatiilor primite de la cercetasi, la cativa
kilometri de tabara indiana. Temandu-se ca fusese
descoperit, Custer a inceput sa-si instaleze trupele pe
TABLOU. Batalia de la Little pozitii. L-a trimis pe capitanul Frederick W. Benteen,
Bighorn cu 125 de oameni, intr-o misiune de cercetare care il
scotea, astfel, din zona centrala de actiune. Pe urma, maiorul Marcus Reno a fost trimis,
cu alti 140 de oameni, pe un alt traseu care urma sa-l duca in partea de sud a taberei
indiene. In fine, Custer a ordonat celor cinci companii cu 210 oameni ramasi sa-l
urmeze, pregatindu-se sa atace inamicul la iesirea din canion.
PANICA IN CANION. Se stie acum ca, intr-un anumit moment al dupa-amiezei zilei de
25, in timp ce caldura zilei era maxima, Custer, probabil ridicand teatral sabia in
traditionalul semnal de inaintare, si-a intors calul si companiile spre nord-vest,
indepartandu-se de celelalte doua batalioane. Cei 210 oameni ai sai, probabil mult mai
putin siguri de victorie, l-au urmat, indreptandu-se spre confruntarea cu indienii.
In acelasi timp, conform ordinelor lui Custer, Reno si detasamentul lui au atacat
asezarea. In loc sa sarjeze, descalecau si se aliniau in formatie de tragatori, imediat
flancati de razboinici. Se retrageau apoi pentru o jumatate de ora intr-o zona
impadurita relativ sigura. Dar curand Reno si-a dat seama ca multi indieni se infiltrau
rapid in pozitiile sale si a hotarat sa le paraseasca. In acel moment, oamenii au constatat
cu surprindere ca sunt atacati din toate partile.
Urmariti de razboinici, Reno si oamenii lui au intrat in panica si batalionul a cedat.
Supravietuitorii – circa 30 de oameni murisera in ciocnire – si-au imprastiat prin rapele
din susul canionului. Timp de ora s-au reorganizat, apoi au pornit sa-l intalneasca pe
Custer. Un masiv atac indian i-a silit sa revina pe pozitiile initiale din canion, unde au
ramas ascunsi, in defensiva. Unii au raportat mai tarziu ca auzisera impuscaturi, dar in
acel moment batalia lui Custer luase deja sfarsit.
 UN EROU MARTIR? Nu s-a descoperit cum au fost
distruse companiile lui Custer. Dar, in 1993,
rezultatele unui studiu de zece ani asupra ramasitelor
arheologice si a marturiilor unora dintre razboinicii
indieni aruncau o lumina noua asupra evenimentelor
din acea zi.

In timp ce Reno ataca, Custer isi impartea cele cinci

INSPECTIE. Custer trecandu-si in companii in doua aripi. Statul sau major si aripa
revista trupele stanga plecau calare in recunoastere in josul
canionului. Aripa dreapta ramanea sa astepte pe mal,
in partea de sus a canionului. Era descoperita si curand atacata de catre indieni. Soldatii
au intrat in panica si s-au imprastiat. Doar 20 au reusit sa scape si s-au intalnit cu
Custer sus pe colina, unde revenise dupa sumara recunoastere. Atacul a durat doar
cateva minute. Inconjurat de indieni, Custer si cei vreo 40 de soldati care ii mai
ramasesera au fost doborati in timp ce incercau sa raspunda schimbului de focuri
adapostiti in spatele cailor lor ucisi. Nu a existat nici o ultima rezistenta eroica.
In ochii publicului, Custer a devenit un erou martir. Ofiterii lui nu au marturisit
niciodata nimic care sa sustina contrariul – cel putin nu in mod public. Cand o comisie
de ancheta a incercat sa stabileasca cine se facea vinovat de teribilele pierderi, partizanii
lui Custer s-au straduit sa-l scoata tap ispasitor pe maiorul Reno.
In cele din urma, doar indienii sioux au fost declarati raspunzatori de moartea
lui Custer, iar represaliile impotriva lor s-au intensificat. Vreme de doi ani, cei
mai multi indieni au fost vanati sau alungati in Canada. In 1877, Crazy Horse,
intelegand ca nu are alta solutie, i-a condus pe supravietuitorii tribului sioux
Ogala intr-o rezervatie; a fost imediat acuzat de instigare la revolta si
impuscat pe loc – s-a spus ca s-a impotrivit arestarii.
Razboiul rece - Tragedia zborului KAL 007
MISTERE ALE ISTORIEI

1983. O data cu atenuarea Razboiului Rece, Statele Unite si Uniunea Sovietica

pareau dispuse sa-si discute divergentele. Supersonicele sovietice distrug insa
in aer un avion civil coreean. A fost o provocare sau concluzia logica a unei
politici paranoice?

"Acum voi incerca o racheta", se aude o voce calma printre parazitii radio. "Ma apropii
de obiectiv… Am lansat. Obiectivul este distrus."
La 1 septembrie 1983, la ora 6:26, in timp ce pilotul avionului supersonic sovietic Suhoi-
15 cauta confirmarea vizuala a faptului ca-si atinsese tinta, aparatul Boeing 747-200B
incepea sa coboare in spirala catre apele inghetate ale Marii Japoniei. Avionul de
vanatoare il lovise cu doua rachete sofisticate – mai intai una cu termoghidare, care i-a
distrus un motor, apoi una radioghidata, care probabil ca i-a atins fuzelajul. Pilotul
avionului de linie a reusit sa transmita doar "Korean Air 007". Apoi nu s-a mai auzit
nimic. Uriasul aparat de zbor a cazut timp de 14 minute de la inaltimea de 11.000 de
metri si s-a prabusit in apa undeva la vest de bazele militare secrete rusesti de pe Insula
Sahalin.
VICTIME. Au murit toti membrii echipajului si cei 269 de pasageri aflati la bord –
dintre care 76 de coreeni si 61 de americani. Cei mai multi isi incepusera calatoria fatala
putin dupa miezul noptii, pe Aeroportul international "John F. Kennedy" din New
York. Dupa sapte ore au facut prima escala la Anchorage, Alaska, unde au coborat
patru pasageri. S-a schimbat si echipajul. Cel nou era condus de capitanl Chun Byung
In, de 45 de ani, pilot veteran cu 10.547 de ore de zbor la activ, dintre care 6.619 pe
avioane de tipul 747. KAL 007 a decolat la ora locala 4 dimineata, cu o intarziere de 39
de minute, si s-a indreptat spre Seul, capitala Coreii de Sud, aflata la circa 6.100 de
kilometri.
CHINUL INCERTITUDINII. A fost KAL 007 deturnat? A fost un accident? Timp de 18
ore, speranta s-a amestecat cu spaima, caci nu s-a dat nici o explicatie oficiala pentru
disparitia avionului. Nimeni nu primise vreun SOS din partea capitanului.
In cele din urma, secretarul de stat american George Shultz a uluit lumea cand a
anuntat ce descoperisera expertii in informatii examinand datele furnizate de
computere. KAL 007 fusese doborat in aer de catre fortele militare sovietice. "Aceasta
intamplare a socat lumea intreaga", a declarat presedintele Ronald Reagan. Cand toata
lumea isi manifesta simpatia fata de rudele indurerate ale pasagerilor ucisi, o declaratie
sovietica se referea la un "avion neidentificat" care "a violat in mod grosolan granitele
de stat si a patruns adanc in spatiul aerian al URSS".
CUTIA NEAGRA. Pe fundul marii zacea una dintre posibilele explicatii ale misterului –
asa-numita cutie neagra care pastreaza inregistrarea datelor de zbor si a discutiilor
purtate in carlinga. Echipele adverse ale rusilor si americanilor s-au napustit frenetic
asupra presupusului loc de impact, concurand in a gasi asa-zisa dovada. Eforturile
uriase depuse de sovietici au fost rasplatite si cutia neagra a fost recuperata la 20
octombrie 1983, la 50 de zile de la prabusirea avionului. N-au facut insa publica
descoperirea, asa ca americanii au continuat cautarile pana la 5 noiembrie.
SPIONI PENTRU SUA. La opt zile dupa catastrofa, seful statului major sovietic,
Nikolai Ogarkov, a aparut la televiziune cu o noua versiune. Recunoscand implicit ca
avioanele rusesti de lupta "oprisera" avionul de linie folosind doua proiectile aer-aer, el
a oferit justificari contradictorii. Pe de o parte a afirmat ca, la sol, controlorii aerieni
confundasera KAL 007 cu un avion-spion american care zbura in zona. Pe de alta parte,
a sustinut ca avionul coreean fusese implicat in acte de spionaj in favoarea Statelor
Unite.
Observatorii occidentali au luat in ras ambele afirmatii. Intr-adevar, un avion american
de recunoastere RC-135 trecuse la 140 de kilometri de KAL 007 cu doua ore inainte de
doborarea acestuia, indreptandu-se in directie opusa. Cel observat de catre pilotul de
vanatoare sovietic – care comunicase de doua ori ca ii vede luminile de deplasare si
luminile de pozitie – fusese aparatul 747, o data si jumatate mai mare decat RC-135.
DEVIERE INEXPLICABILA. De ce, atunci, un pilot experimentat folosind echipament
sofisticat a patruns atat de adanc in teritoriul sovietic? La ultima lui legatura radio cu
Tokio, capitanul Chun comunicase increzator ca se afla la 181 de kilometri sud-est de
Insula japoneza Hokkaido. De fapt, se afla la exact 181 kilometri nord de insula. De ce
nu l-au informat controlorii de la sol ca se insela? Sa fi survolat intentionat teritoriul
interzis al URSS ca sa consume mai putin combustibil, spre a face economie patronilor?
Sa pui in pericol avionul indepartandu-te de la ruta nu inseamna, totusi, cine stie ce
economie, iar rapoartele arata ca zborurile regulate nu au deviat niciodata de la planul
de zbor stabilit.
In plus, sud-coreenii aveau motive suplimentare sa cunoasca pericolele abaterii de la
ruta. In 1978, sovieticii deschisesera focul asupra unui avion sud-coreean de pasageri
care se ratacise si l-au obligat sa aterizeze. Lovit de un proiectil termoghidat, avionul
Boeing 707 pierduse controlul la o inaltime de aproape 11.000 de metri si aterizase fortat
pe un lac inghetat de dincolo de cercul polar, langa Murmansk. Doi oameni au murit.
Sovieticii i-au salvat pe supravietuitori, dintre care 13 raniti, apoi au trimis Guvernului
sud-coreean o nota de plata de 100.000 de dolari.
O JUDECATA PRIPITA? Incidentul din 1978 lasase o suspiciune in mintile sovieticilor,
care fusesera profund nemultumiti ca avionul 707 putuse sa zboare fara a fi detectat in
spatiul lor aerian. De data aceasta, au urmarit pe radar timp de aproape doua ore si
jumatate zborul KAL 007 la limita spatiului lor aerian. In clipa in care avionul a depasit
granita estica a Peninsulei Kamceatka, patru avioane MIG 23 si SU-15 au decolat spre a
infrunta intrusul – desi numai doi dintre piloti au fost inregistrati. Alte patru avioane de
interceptare li s-au alaturat mai tarziu.
Una dintre grijile pilotilor de pe avioanele de interceptare o constituia epuizarea
combustibilului. Timpul maxim de zbor pentru fiecare aparat, chiar cu rezervoare
suplimentare, era de mai putin de o ora. Pilotul 805, cel care a tras proiectilele fatale, s-a
debarasat de rezervoarele goale la cateva secunde dupa aparitia lui KAL 007,
ramanandu-i doar 35 de minute ca sa-si indeplineasca misiunea si sa se intoarca la baza
in siguranta. Pilotul 805 a anuntat ca vede luminile de zbor ale lui KAL 007. Cateva
minute mai tarziu a deschis focul.
CONSECINTE AMBIGUE. In ciuda acuzatiilor si contraacuzatiilor furioase ale
diplomatilor si politicienilor, nici una dintre parti nu dorea ca incidentul sa se
transforme intr-o infruntare majora. Presedintele Reagan a vorbit despre "crima
impotriva umanitatii", dar represaliile din partea Statelor Unite – precum propunerea
ca toate statele sa-si suspende legaturile aeriene cu Rusia vreme de doua luni – au fost
ponderate. 11 tari occidentale au fost de acord sa limiteze calatoriile. Moartea civililor
nevinovati era o tragedie, dar toata lumea parea sa fie de acord ca razbunarea si
pedeapsa nu trebuiau sa opreasca progresul care ar fi putut salva milioane de vieti.

Cronologie
Discutie aer-sol dintre pilotul 805 si comandamentul apararii aeriene sovietice de pe Insula
Sahalin.
 1812:10 Il vad pe ecranul radarului.
 1813:05 Sunt fixat pe obiectiv.
 1813:26 Obiectivul nu raspunde cererii.
 1813:40 Sistemul de armare este pornit.
 1819:02 Ma apropii de obiectiv.
 1819:08 Nu ma vede.
 1820:49 Declansez proiectilele.
 1823:37 Acum voi incerca rachetele.
 1826:20 Am executat lansarea.
 1826:22 Obiectivul a fost distrus.
O greseala mortala
La doar cinci ani de la dezastrul avionului KAL 007, "cea mai sofisticata nava din lume – un
crucisator american din Golful Persic – dobora din greseala un avion comercial iranian,
omorand 290 de persoane aflate la bord. In dimineata zilei de 3 iulie 1988, Vincennes, aflat
sub comanda capitanului Will Rogers III, fusese deja prins in doua confruntari in apele ostile
ale Stramtorii Hormuz. Trei nave iraniene deschisesera focul asupra unuia dintre elicopterele
crucisatorului; apoi crucisatorul si o alta nava americana avusesera o lupta cu o flotila de
salupe iraniene, scufundand doua dintre ele. Peste cateva minute, ecranul calculatorului indica
un aparat de zbor indreptandu-se spre Vincennes.
Evenimentele ce au urmat au fost inregistrate toate de computer, dar fara ca la ele sa participe
cineva din echipaj. O cercetare Prieten sau Dusman (IFF) parea sa indice ca avionul
transmitea semnale folosite de reactoarele iraniene de lupta stationate in zona de conflict.
Conform regulamentelor SUA, comandantul unei nave poate deschide focul pe proprie
raspundere oricand un aparat de zbor se apropie la distanta mai mica de 30 de kilometri. La
ora 10:51, avionul depasise aceasta linie, iar computerul Aegis pregatea automat doua
proiectile sol-aer Standard-2.
Capitanul Rogers trimitea din nou avertismente. I se parea ca avionul coboara si ia viteza, ca
si cum s-ar fi pregatit sa atace nava.La ora 10:54, cand avionul a ajuns la linia de 15 kilometri,
capitanul a lansat doua rachete. Cel putin una a lovit avionul de pasageri, care a explodat si a
cazut in apa.
Rasputin: om sfant sau impostor?
MISTERELE ISTORIEI

Aparut parca din senin, un barbat care se declara preacuvios

a reusit sa aiba o influenta ciudata asupra cuplului imperial
al Rusiei in anii premergatori primului razboi mondial. Era
capacitatea sa de a vindeca aceea a unui sfant sau era un
sarlatan si un impostor?

Calugarul nelegiuit
Aparut parca din senin, un barbat care se declara preacuvios a
reusit sa aiba o influenta ciudata asupra cuplului imperial al
Rusiei, in anii premergatori primului razboi mondial. Era
capacitatea sa de a vindeca aceea a unui sfant – sau era un
sarlatan si un impostor? Teama si nelinistea domnesc la palatul
de la Tarskoe Selo, resedinta imperiala din apropierea capitalei ruse, Sankt-Petersburg.
Tareviciul Alexei, in varsta de nici trei ani, a cazut in timp ce se juca si acum sufera cumplit
din cauza hematoamelor de sub pielea palida, semnaland o hemoragie interna care ii pune
viata in pericol. Baiatul are hemofilie, afectiune care impiedica coagularea sangelui si pe care
a mostenit-o de la mama sa, tarina Alexandra; chiar si cea mai mica rana ii poate provoca o
sangerare incontrolabila. Cum medicii de la Curte erau neputinciosi, Alexandra si sotul ei,
tarul Nicolae al II-lea, se rugau la capataiul copilului in acea noapte de iulie a anului 1907 si
asteptau un musafir secret.
CALUGARUL. Cu doi ani in urma, Grigori Eftimovici le fusese prezentat de catre marile
ducese Milita si Anastasia. Potrivit celor doua femei, care erau verisoare prin alianta ale lui
Nicolae, Grigori avea misterioase puteri tamaduitoare. La indemnul lor, cuplul imperial il
chemase la palat, avand grija ca sosirea lui sa nu fie observata de garzile palatului. La miezul
noptii, barbatul care arata ca un salbatic, cu parul negru usor incaruntit si o barba incalcita, a
intrat in dormitorul tareviciului. Grigori a ingenuncheat si s-a rugat in fata unei icoane. Cand
s-a ridicat, a facut semnul crucii deasupra tareviciului, si-a pus palma aspra pe fruntea
fierbinte a baiatului si a spus cu un glas apasat si melodios: "Nu te teme, Alexei, acum totul va
fi bine. Maine vei fi iar sanatos". "Credeti in puterea rugaciunii mele", le-a spus Grigori
parintilor ingrijorati, "si fiul vostru va trai". Alexei s-a facut bine.
DESTRABALATUL. Practic, nu se stie nimic despre viata lui Grigori Eftimovici inainte de
vremea lui la Sankt-Petersburg, la sfarsitul anului 1903. La acea data, avea intre 33 si 40 de
ani, era fiul unui taran siberian, iar in sat i se spunea Rasputin, ceea ce in rusa inseamna
"destrabalat". Era vestit pentru betii, incaierari si petreceri cu femei de moravuri usoare. Dar
la un moment dat, a trait cateva luni intr-o manastire din zona si, dupa aceasta experienta, si-a
asumat identitatea de staret.
PELERINUL. Suspectul staret a venit pentru prima oara la Sankt-Petersburg in 1903 si s-a
prezentat parintelui Ioan din Kronstadt, cel mai respectat cleric din oras, drept un pacatos
pocait. Parintele Ioan si alti preoti au fost impresionati de umilinta si sinceritatea lui Rasputin,
ca si de calitatea sa de predicator. Toti cei care il cunoscusera pe Rasputin isi aminteau de
ochii lui. Printul Iusupov, cu care Rasputin a avut intalnirea fatala, si-i aminteste ca fiind
"stralucitori, emanand raze fosforescente". O tanara pe care acesta incercase sa o seduca isi
amintea cat de ingrozita a fost vazandu-l pe barbatul acela "misterios, viclean si desfranat"
care o privea cu niste ochi ce i se parusera la inceput ca iradiaza doar bunatate si blandete.
Rasputin, un amestec de senzualitate brutala si cucernicie molipsitoare, era adorat de
doamnele de la Curte. Dupa vizita nocturna la palatul tareviciului, cea mai mare adoratoare a
sa a devenit Alexandra. Ceea ce ii placea Alexandrei ii placea si devotatului si abulicului ei
sot. La inceput apeland la Rasputin doar pentru capacitatea lui misterioasa de a le salva fiul,
Nicolae si Alexandra au inceput curand sa ii ceara sfatul si in probleme de stat. Cand
scandalul provocat de influenta lui asupra cuplului imperial nu a mai putut fi impiedicat,
rudele apropiate l-au convins pe Nicolae sa il alunge pe Rasputin din capitala. Dar exilul n-a
durat mult.
CONSPIRATIA. Sfaturile date de Rasputin tarului, cu privire la implicarea Rusiei in primul
razboi mondial, a fost picatura care a umplut paharul. Un grup de nobili au decis sa scape
Rusia de calugarul nelegiuit. In fruntea conspiratorilor se afla printul Feliks Iusupov, de 29 de
ani, mostenitorul celei mai mari averi din Rusia. La sfarsitul lunii decembrie 1916, Iusupov l-
a invitat pe Rasputin la palatul sau, la un supeu dupa miezul noptii.
Staretul, de obicei sleampat, s-a spalat cu sapun ieftin si s-a imbracat pentru acest eveniment
cu o camasa de matase brodata si pantaloni de catifea. Dar, cum a ajuns la palatul lui Iusupov,
printul l-a dus intr-o incapere de la subsol. La etaj, patru conspiratori foloseau un fonograf
pentru a simula galagia unei petreceri. In timp ce asteptau, printul Feliks i-a oferit staretului
prajituri cu crema in care se pusese cianura si vin tot otravit. Spre uimirea si groaza printului,
Rasputin nu avea nimic, desi dozele de otrava ar fi fost suficiente pentru a ucide chiar mai
multi oameni. Dupa doua ore si jumatate, printul s-a scuzat ca vrea sa vada ce se intampla la
"petrecerea" de la etaj. Dupa ce s-a sfatuit cu ceilalti conspiratori, Iusupov a revenit avand
asupra sa un pistol. Facandu-l pe Rasputin sa priveasca spre un crucifix de pe perete, printul i-
a cerut sa spuna o rugaciune si apoi l-a impuscat in spate. Cand Rasputin s-a prabusit peste o
blana de urs de pe podea, ceilalti conspiratori au navalit in camera. Unul dintre ei, medic, l-a
declarat mort. In momentul in care asasinii se felicitau, staretul a deschis ochii, a sarit in
picioare, a fugit pe scari in sus, apoi in curte. Dar inainte sa ajunga la poarta, un alt
conspirator a tras asupra lui, impuscandu-l inca o data in spate, dar si in cap. Iusupov a lovit
cu o bata corpul cazut la pamant, pana nu a mai vazut nici un semn de viata. Infasurat intr-o
panza si legat cu franghii, cadavrul lui Rasputin a fost aruncat printr-o copca in apele
inghetate ale Nevei. Dupa trei zile, cand corpul a fost scos din apa, plamanii lui Rasputin erau
plini de apa; cand fusese aruncat in fluviu, era inca viu.
Dar Rasputin a avut ultimul cuvant. Cu o luna inainte, el ii scrisese Alexandrei prezicand ca
nimeni din familia ei nu va supravietui mortii lui mai mult de doi ani. In martie 1917, cand
razboiul se desfasura in defavoarea Rusiei, Nicolae al II-lea a fost obligat sa abdice. Dupa 16
luni s-a anuntat ca Nicolae, Alexandra, Alexei si cele patru surori ale sale au fost asasinati de
bolsevici, care preluasera puterea in Rusia.
RASPUTIN AL OLANDEZILOR
Bucuria printesei mostenitoare Iuliana si a printului consort Bernhard, la nasterea celei de a
patra fiice, la inceputul anului 1947, s-a transformat curand in tristete. Micuta – botezata
Maria Christina, dar alintata Marijke – se nascuse aproape oarba, poate din cauza pojarului
contractat de mama sa in timpul sarcinii. Desi medicii reusisera sa salveze vederea unuia
dintre ochi, fata era amenintata sa isi piarda vederea. Ca si Alexandra cu patru decenii in
urma, Iuliana a apelat la un tamaduitor. In 1948, anul in care Iuliana s-a urcat pe tron, printul
Bernhard a adus-o la palat pe Greet Hofmans, o fosta muncitoare de 53 de ani, sa aplice unul
dintre tratamentele sale miraculoase, care o facusera celebra. Cum vederea lui Marijke nu s-a
ameliorat, printul, dezamagit, a indepartat-o de la palat. Se spune ca Bernhard ar fi afirmat ca
regina conduce tara, iar el palatul. Dar Iuliana devenise dependenta de Hofmans si se spune ca
o consulta chiar in probleme de stat. Disensiunile reginei cu sotul ei si cu ministrii au ramas
secrete pana in 1956, cand o revista germana le-a dat in vileag.
Moartea lui Stalin
MISTERE ALE ISTORIEI

AN SECRET - Ultimele zile ale dictatorului sovietic

Cand postul national de radio a anuntat ca ucigasul a zeci de

milioane de oameni a murit din cauze naturale, lumea a
intrat la banuieli. De ce ultimele sale zile au fost invaluite in
mister? Si in Uniunea Sovietica oare cine nu a avut de
castigat de pe urma mortii lui?

Daca ar fi sa-i credem pe cei patru care i-au mostenit

imensele prerogative, Stalin, dictatorul suprem al Uniunii
Sovietice si papusarul-sef al intregii Europe de Est, a suferit
un atac fatal in timp ce medita de unul singur intr-o camera
mobilata modest. Stalin a zacut acolo, fara cunostinta, ore
intregi, caci garda sa de corp, familia si colaboratorii sai
erau prea infricosati – dupa 27 de ani de guvernare cu mana
de fier – pentru a bate la usa sa.
PORTRET. Stalin, cel mai
Daca povestea este adevarata, acest sfarsit deplorabil si cunoscut "tatuc"
sordid contrasteaza puternic cu viata unui om care se delecta ordonand torturarea si
executarea celor mai loiali tovarasi. Cel putin 30 de milioane de oameni, poate chiar de
doua ori pe-atata, au fost ucisi – impuscati, spanzurati, infometati, batuti si otraviti – din
cauza fricii sale cumplite de opozitie. Milioane de oameni au fost trimisi in sinistre
lagare de concentrare, unde erau obligati sa munceasca pentru stat. Alte zeci de
milioane au murit in Ucraina.
AMUZAMENTE. Personal, Stalin se amuza invitand la cina cate un vechi tovaras, apoi
incepea prin a evoca din ce in ce mai iritat cate ceva si sfarsea prin a-si trimite in camera
de executie victima uluita de sadismul sau. Se spune ca intr-o seara a plecat la pauza de
la un spectacol cu "Lacul Lebedelor" la Teatrul Balsoi, a strabatut in mare viteza Piata
Rosie si s-a dus la inchisoarea Lubianka, a impuscat in cap niste fosti tovarasi si s-a
intors la teatru pentru actul doi.
La inceputul anului 1953, cand Stalin avea 73 de ani, aceste tendinte paranoice si aceste
explozii imprevizibile devenisera foarte virulente. "Teama si ura fata de batranul tiran",
spunea George Kennan, fostul ambasador al SUA la Moscova, "erau atat de puternice,
incat devenisera aproape palpabile". In ianuarie, o femeie care lucra ca agent secret
pentru Lavrenti Beria, seful Securitatii sovietice, l-a acuzat pe medicul personal al lui
Stalin de implicare intr-un asa-zis "complot al medicilor", vizand lichidarea unor
importanti lideri militari prin administrarea unui "tratament gresit". Alti opt medici
renumiti au fost aruncati in inchisoare, majoritatea dintre ei evrei. Poate pregatind un
pogrom, Stalin a inceput prin a atata antisemitismul.
In toamna anului 1952, cel de-al XIX-lea congres al Partidului Comunist nesocotise
pentru prima oara vointa tiranului – chiar daca numai in chestiuni minore. Se pare ca
Stalin planuise in secret eliminarea comunistilor din vechea garda si inlocuirea lor cu
oameni noi, care sa ii fie loiali doar lui. Miscarile dictatorului erau, insa, urmarite atent
de cvartetul din imediata lui apropiere: Beria, ministrul Apararii, Nikolai Bulganin,
adjunctul primului-ministru (si succesorul desemnat), Gheorghi Malenkov si Nikita
Hrusciov, prim-secretar al unor organisme
puternice – comitetul regional Moscova si
comitetul orasenesc Moscova. Lideri
comunisti la fel de bine plasati disparusera
fara urma in timpul domniei capricioase a
"Tatucului".
TACERE. Nu cu mult inainte de moarte,
Stalin si-a concediat secretarul privat, care
fusese, timp de decenii, alter ego-ul sau in
toate privintele. La 15 februarie, seful
garzii sale personale "a murit prematur",
cum s-a spus in anuntul oficial – fara LIDERI. Alaturi de Lenin, in "campanie"
indoiala, un euferism pentru executie.
Medicul lui Stalin zacea inca in spatele gratiilor. Intre timp, zvonurile ca marele om era
bolnav circulau inca din decembrie printre elitele din Moscova; dar fiica sa, Svetlana,
nu a reusit sa ia legatura cu el, in ciuda incercarilor repetate si insistente. Cu cateva luni
inainte, isi vazuse tatal chinuit de arteroscleroza.
Este posibil ca pe 2 martie Stalin sa fi suferit o hemoragie cerebrala, dar stirea a fost
suprimata de grupul temator al succesorilor probabili. Cu o zi inainte, conform lui
Hrusciov, Stalin ii invitase pe cei patru tovarasi la resedinta sa de vara de la Kuntevo
pentru o noapte de chef si de povesti grobiene. Petrecerea se sparsese tarziu, si Stalin
plecase la culcare singur. Dupa ora 3 dimineata, pe data de 3 martie, garzile
inspaimantate au raportat celor patru tovarasi de petrecere ca seful suprem nu-si mai
facuse aparitia de aproximativ 24 de ore. Cand au indraznit, in cele din urma, sa intre in
sanctuarul sau bine inchis, l-au gasit zacand pe covor, imbracat si fara cunostinta.
Aparent surprinsi si alarmati, Malenkov, Hrusciov, Bulganin si foarte calculatul si
eficientul Beria s-au grabit sa ajunga la resedinta lui Stalin si l-au gasit pe acesta intins
pe o canapea obisnuita, anormal de linistit. In cele din urma au fost chemati doctorii, si
cei patru tovarasi, impreuna cu alti membri ai conducerii Partidului Comunist, au
supravegheat pe rand tratamentul aplicat dictatorului in timp ce, probabil, faceau
planuri pentru un viitor nesigur.
VEGHE. Hrusciov si ceilalti au fost vazuti, zilele urmatoare, cu ochii inrositi de plans;
dar Beria s-a purtat surprinzator. Din cand in cand, Stalin deschidea ochii pentru
cateva secunde, si atunci temutul sef al Securitatii era ingrijorat si afectuos. Dar cand
parea ca Stalin reintra in coma, Beria ii ingrozea pe ceilalti, prin modul in care il insulta
si il ridiculiza pe fostul sau mentor. Ce puteau intelege ceilalti? Din 1938, Beria fusese
seful Politiei secrete, adevarata sursa a omnipotentei lui Stalin.
Pe 4 martie, Stalin a deschis brusc ochii. In vreme ce o asistenta il hranea cu o lingura,
dictatorul a aratat, cu degetele slabite, un tablou de pe perete, in care un miel era hranit
cu lapte de o tanara femeie. Curand a inceput sa se sufoce, a privit cu manie la anturajul
sau, apoi a murit.
Ceva mai devreme in aceeasi zi, 800 de milioane de oameni din imperiul sovietic si de
pretutindeni abia aflasera ca Stalin era grav bolnav. Parca pentru a preintampina orice
suspiciuni, medicii au publicat un buletin neobisnuit de complet despre atacul suferit si
complicatiile survenite. In fine, pe 6 martie, postul de radio guvernamental a anuntat ca
inima lui Stalin a incetat sa bata la orele 10:10, in seara precedenta. S-a citit intregul
raport de autopsie, pentru a sugera ca se facuse tot posibilul pentru a contracara
"caracterul ireversibil al bolii".
Pe 9 martie, toate activitatile din Uniunea Sovietica au fost suspendate pentru
cele mai mari funeralii din secolul al XX-lea. In Piata Rosie erau numeroase
delegatii, sefi de stat, iar succesorii lui Stalin au dus pe umeri sicriul.
"Tatucul" comunismului a fost asezat alaturi de fondatorul statului sovietic, in
mausoleul lui Lenin. Cativa ani mai tarziu, a fost luat de acolo si inmormantat
intr-un cimitir din apropierea Kremlinului.
INTREBARI
In primul anunt oficial despre boala fatala care il rapusese pe Stalin se spunea ca liderul
suferise atacul in apartamentul sau din Moscova. Daca e adevarat, cum a ajuns el la Kuntevo,
la 70 de kilometri? De ce in versiunea oficiala se spune ca atacul s-a produs luni dimineata
devreme, cand Hrusciov si ceilalti declarasera ca se produsese duminica seara sau chiar
duminica dimineata? Si de ce, dupa demitere, Hrusciov a oferit o cu totul alta versiune in
Memoriile sale?
Cu cateva zile inainte de a muri, in timpul unei intrevederi cu un diplomat indian, Stalin
desena, intr-o doara, lupi care-si aratau coltii. "Taranii stiu ce sa faca cu lupii", a spus el pe un
ton sumbru. "Ii extermina". Pregatea, oare, Stalin un contraatac? Conform stilului sau,
"complotul medicilor" putea fi un pretext pentru razbunare. Scenariul ar fi putut sa prevada ca
prizonierii torturati sa "recunoasca" faptul ca erau doar instrumente ale unor persoane sus-
puse.
Indiferent ce s-a intamplat de fapt, multumirea si fericirea lui Beria la moartea dictatorului si
inceperea nedisimulata de a acapara puterea n-au tinut mult. In iunie, el a fost arestat si
denuntat public tradator. Beria a fost probabil executat dupa un proces secret in decembrie si
impuscat imediat dupa ce a pronuntat verdictul.
A fost Nostradamus profet sau sarlatan?
MISTERE ALE ISTORIEI

ENIGMA - "Scrierile mele vor fi mai bine intelese dupa moartea mea"

Medic fascinat de ocultism, Nostradamus a

riscat sa provoace mania Bisericii Catolice
cand a prezis viitorul pentru urmatoarele
20 de secole. A fost cu adevarat un vizionar
sau legendara sa precizie este doar un mit
perpetuat in timp?

Michel de Nostre-Dame, nascut la 14

decembrie 1503, la Saint-R...my, in
Provence, cel mai controversat profet din
istorie, se pregatea sa devina medic. Dar
studiile sale au fost intrerupte brusc, cand
ciuma bubonica s-a abatut asupra sudului
Frantei, in 1525. In timp ce multi medici au IPOTEZA. Dupa unii cercetatori, Nostradamus
parasit speriati regiunea, Michel calatorea si-ar fi prezis propria moartea
curajos dintr-un loc in altul pentru a ingriji victimele bolii extrem de contagioase.
Totusi, aproape ca i s-a refuzat acordarea titlului, la absolvire, patru ani mai tarziu,
poate din cauza acuzatiilor aduse de colegii invidiosi.

INCHIZITIA. In 1533 si-a deschis un cabinet in Agen, localitate de pe fluviul Garonne,

si s-a casatorit cu o tanara cunoscuta ca fiind "bogata, foarte frumoasa si apreciata".
Aveau deja o fiica si un fiu, cand Inchizitia, institutie a Bisericii menita sa suprime
erezia, a intervenit in viata lor. Nostradamus (cum isi spunea la acea data) a fost chemat
in fata unei instante ecleziastice pentru ca ar fi facut o afirmatie ireverentioasa despre o
statuie a Fecioarei Maria. Cand s-a intors acasa, a aflat ca atat sotia, cat si cei doi copii
murisera de ciuma. In urmatorii zece ani, medicul inimos si-a reluat activitatea de
curant itinerant, castigandu-si faima de facator de minuni. A infiintat un laborator de
produse cosmetice si s-a casatorit cu o vaduva bogata, cu care a avut sase copii.
REVELATII. Cum noua sa situatie financiara ii permitea sa nu mai practice permanent
medicina, Nostradamus s-a orientat spre stiintele oculte. "Barbarii" din orasel, cum isi
numea el vecinii, priveau cu suspiciune interesul lui pentru magie si astrologie. Si-a
transformat podul casei in observator astronomic, unde, urcat pe un trepied, urmarea
bolta instelata si sustinea ca afla secretele viitorului de la "lumina interioara, vocea". La
inceput, si-a facut cunoscute prezicerile printr-o serie de cartulii modeste pe care a
inceput sa le publice in 1550.
IN UMBRA. Aflata in pragul unui razboi civil, Franta a oferit un teren propice
profetiilor sumbre si criptice ale lui Nostradamus publicate in 1555 – primele 100 din
cele aproape 2.000 pe care le va publica pana in 1557. Aceste Centurii s-au bucurat
imediat de succes si l-au introdus pe autor la Curte.
Recunoscand ca in mod constient a ales "o exprimare criptica", Nostradamus scria intr-
un limbaj obscur, pornind de la franceza contemporana lui, dar presarata cu expresii si
cuvinte din italiana, greaca, spaniola, ebraica si latina. Fiecare prezicere consta din
patru versuri, un catren, dar nici unul nu aducea a poezie. Vizionarul sustinea ca acest
stil il proteja de pedeapsa celor puternici, care nu pareau sa fie intotdeauna incantati de
ceea ce le prezicea. Dar alti observatori mai sceptici sunt de parere ca stilul vag este
adoptat in mod constient pentru a lasa scrierile deschise interpretarilor. In consecinta,
exista probabil aproape 400 de interpretari diferite ale Centuriilor, fiecare incercand sa
dezvaluie secretele profetiilor care continua pana in anul 3797. "Scrierile mele vor fi mai
bine intelese de cei care vor veni dupa moartea mea", scria clarvazatorul.
CONSILIER REGAL. Pe fondul tulburarilor interne, in Franta, multi asemenea reginei
Caterina nu simteau nevoia ca istoria sa confirme spusele medicului. Prezicerea acestuia
despre moartea sotului ei a fost suficienta. Fara indoiala, ei i se datoreaza numirea lui ca
medic curant al fiului sau, regele Carol al IX-lea.
Potrivit unei povestiri cunoscute, Nostradamus a chemat o data un inger, numit Anael,
si i-a cerut sa ii dezvaluie intr-o oglinda magica soarta copiilor reginei. Oglinda i-a
aratat pe cei trei fii domnind pentru scurta vreme, in timp ce ginerele ei aflat in
dizgratie, Henric de Navarra, ar fi urmat sa domneasca 23 de ani. Speriata, regina a
cerut sa fie oprit acel spectacol neplacut.
Dupa unii cercetatori, Nostradamus si-a prezis chiar propria moarte: "Langa
banca si pat voi fi gasit mort". Dupa ce, intr-o seara, a anuntat ca nu va
supravietui noptii urmatoare, s-a stins intr-un acces de guta si a fost gasit mort
a doua zi dimineata in dormitor, langa masa de lucru.
PREZICEREA UNUI SECOL SANGEROS
Pentru multi interpreti ai Centuriilor lui Nostradamus, textul este
plin de profetii privind evenimente extrem de violente din zilele
noastre – de la venirea lui Hitler la putere la asasinarea atat a
presedintelui John F. Kennedy, cat si a fratelui sau mai mic,
Robert. In Germania se credea orbeste in presupusele referiri la
cel de-al III-lea Reich; de fapt, atat Anglia, cat si Germania au
falsificat o serie de catrene, facandu-le favorabile lor, si le-au
imprastiat din avion ca instrumente de propaganda. Pe de alta
parte, unul dintre catrenele sale autentice a fost considerat de
multa lume ca prezicand, surprinzator, chiar razboiul: "Un foc
viu si moartea ascunse in globuri se vor dezlantui, groaznic,
teribil; pana noaptea, fortele inamice vor face orasul pulbere".
De curand, interesul fata de profetul renascentist a renascut in
urma evenimentelor dramatice din Iran, cand sahul a fost alungat
de masele adepte ale ayatollahului Khomeini, care fusese exilat GRAVURA. Cei patru
in Franta. Alta profetie spune: "In anul 1999 si sapte luni, din cer cavaleri ai Apocalipsei, in
va cobori un rege cumplit… Inainte si dupa venirea lui razboiul viziunea pictorului german
se va intinde pretutindeni". Timpul va dovedi, la momentul renascentist Albrecht Dürer
potrivit, dar cei care se tem se pot linisti, gandindu-se la (1471-1528)
numeroasele interpretari discreditate din trecut.

William Shakespeare, geniul necunoscut

MISTERE ALE ISTORIEI

ACTORUL-DRAMATURG - 37 de piese de teatru, prea putin despre viata personala

In fiecare sambata, Jurnalul National va ofera paginile de "Mistere ale istoriei".
Povestiri romantate despre diferite
evenimente istorice, oameni de seama –
conducatori, exploratori sau savanti – vin
sa completeze o pagina care se vrea, in
primul rand, o agreabila lectura de
sambata. Suntem ajutati in acest demers de
lucrarea "Mari enigme ale trecutului",
aparuta la prestigioasa editura Reader’s
Digest, careia ii multumim pe aceasta cale
pentru materialele puse la dispozitie.

Romeo si Julieta, Hamlet, Regele Lear;

Macbeth, Othello – faptele si gandurile lor
sunt cunoscute de intreaga lume. In mod ENIGMA. Criticii si cercetatorii vietii lui se
curios, mult mai putin se stie despre mai intreaba cine a fost Shakespeare?
William Shakespeare, actorul-dramaturg, creatorul acestor personaje.
Mostenirea lui literara este, poate, cea mai bogata din lume: 37 de piese de teatru, 154 de
sonete, doua lungi poeme narative si diverse alte versuri. Dar nu exista decat doua
portrete considerate autentice, nu exista scrisori sau jurnale care sa-i dezvaluie trairile
personale; iar scrise de mana lui – doar diverse semnaturi neglijente si 147 de randuri
dintr-o scena cu care a contribuit la o piesa colectiva scrisa in jurul anului 1595, dar
interzisa de cenzori.
Cu toate acestea, cei care doresc sa-i scrie biografia au la dispozitie doar cateva detalii
incomplete din care sa ii reconstituie viata.
CINE A FOST? In registrul parohial din Stratford-upon-Avon, un oras cu 20.000 de
locuitori situat la 34 kilometri sud-est de Birmingham, in Anglia, exista o insemnare in
latina facuta la 16 aprilie 1564, la botezul lui "Gulielmus, filius Johannes Shaksper":
William, fiul lui John Shakespeare. William era cel de-al treilea copil (primul baiat)
dintre cei opt descendenti ai lui Mary Arden si ai sotului ei, Shakespeare, manusar si
ocazional functionar local. Nu exista vreo evidenta despre educatia lui William, dar este
de presupus ca a urmat cursurile scolii medii clasice din Stratford – care se tineau pe
atunci in limba latina. Educatia lui a constat probabil in studiul intensiv al Bibliei si
notiuni de asistenta ca ministrant.
CASATORIA. La sfarsitul lui noiembrie sau inceputul lui decembrie 1582, – in varsta
de 18 ani – s-a casatorit cu Anne Hathaway, fiica unui fermier prosper, mai mare cu opt
ani decat el. Peste sase luni li se nastea o fetita, Susana; iar in 1585 doi gemeni, un baiat,
Hamnet, si inca o fetita, Judith. De atunci si pana cand este consemnata prezenta lui la
Londra in 1592, ca actor cunoscut si dramaturg debutant, nu se stie nimic despre
William Shakespeare. Sunt sapte ani din viata lui despre care nu se stie nimic.
AMATORISM. In anii maturitatii lui Shakespeare, seniorii orasului Stratford finantau
ocazional de Rusalii reprezentatii ale teatrului de amatori. Este posibil ca unul dintre
aceste spectacole sa-i fi oferit prima ocazie de a interpreta un rol. Sau poate s-a dus in
vecinatate, la Coventry, sa vada ultimele cicluri de mistere medievale sustinute de
breslele mestesugarilor.
CIOARA INFUMURATA. Prima referinta despre prezenta lui Shakespeare la Londra
nu-i deloc magulitoare. In pamfletul publicat postum in 1592, A Groatsworth of Wit
"Desteptaciune de doi bani", tanarul si prolificul dramaturg Robert Greene tuna si
fulgera impotriva unui mester-bun-la-toate din lumea teatrului, care avea impertinenta
sa se pretinda dramaturg. Sa nu aveti incredere in aceasta "cioara infumurata", isi
avertiza Greene prietenii autori, "…caci are impertinenta sa-si inchipuie ca inima de
tigru ascunsa in pielea lui de actor e in stare oricand sa dea versuri albe la fel de bine ca
oricare dintre voi". Noul venit, se plangea Greene, "se crede singurul Shakescence
(Scutura-scena) din tara".
CIUMA. In mare masura datorita remarcii defaimatoare a lui Green, istoricii considera
cele trei parti ale piesei "Henric al VI-lea" drept primele creatii ale lui Shakespeare. Cel
mai probabil au fost scrise inainte de 1592, pe cand era actor debutant intr-una din
trupele teatrale londoneze – ca de exemplu "Oamenii Reginei". Dar la 28 ianuarie 1593
activitatea lui Shakespeare ca actor si dramaturg a incetat temporar, la fel ca si ca a
colegilor sai de breasla. Din cauza epidemiei de ciuma din Londra, consiliul privat al
reginei a interzis: "toate jocurile, luptele cu ursi, tauri, popicele sau orice alta ocazie
asemanatoare de a se aduna oameni multi laolalta (in afara de rugaciune si de serviciul
religios din biserici)". Teatrele s-au deschis din nou abia in toamna lui 1594.
OAMENII LORDULUI SAMBELAN. Cand ciuma s-a mai potolit, Shakespseare si-a
gasit un stapan – frumosul si tanarul conte de Southampton, caruia i-a dedicat poemele
"Venus si Adonis" si "Necinstirea Lucretiei". Aparuta in 1593, "Venus si Adonis" era
prima sa scriere publicata. Iar cand teatrele s-au redeschis, Shakespeare facea parte din
trupa "Oamenii Lordului Sambelan", companie de care numele lui va ramane legat
pana la retragerea de pe scena, 18 ani mai tarziu. Registrul contabil al trezorierului
reginei Elisabeta I il mentioneaza pe William Shakespeare ca unul dintre cei trei
"oameni ai Lordului Sambelan" platiti pentru reprezentatii date in fata reginei la
palatul dn Greenwich la 26 si 28 decembrie 1954.
ACASA LA STRATFORD. Pe masura ce comediile, tragediile si dramele istorice urmau
una dupa alta, Shakespeare dobandea atat faima, cat si avere, iar, in curand, detinea
chiar o parte a companiei al carei prim dramaturg ajunsese.
In februarie 1599, Shakespeare impreuna cu alti membri ai trupei "Oamenii Lordului
Sambelan" au inchiriat un teren pe malul sudic al Tamisei pe care au construit Teatrul
Globe. In toamna, Teatrul Globe s-a deschis cu piesa "Iuliu Cezar".
Nu exista nici o dovada ca Anne Hathaway ar fi venit cu cei trei copii la Londra ca sa
traiasca alaturi de sotul ei. Se pare ca faimosul actor si dramaturg si-a lasat familia la
Stratford, mai intai intr-o casuta pe Henley Street, iar, dupa 1597, intr-o casa frumoasa
cu trei niveluri si cinci frontoane, cu gradina mare, aflata pe Chapel Street – peste drum
de biserica la care fusese ministrant. Fiul lor, Hamnet, a murit la varsta de 11 ani, dar
Shakespeare a trait destul cat sa-si vada amandoua fetele casatorite si unica nepoata,
fetita Susannei, botezata Elizabeth Hall.
Candva dupa 1612, Shakespeare s-a retras la Stratford si, la 25 martie 1616, a semnat
ultimul testament, lasand totul celei "din patul de alaturi, lui Anne Hathaway", sotia sa
vreme de 33 de ani. A murit o luna mai tarziu, la 23 aprilie, cand implinea 52 de ani.
IN CAUTAREA LUI
SHAKESPEARE. Atat de bogate si
de perene sunt scrierile lui William
Shakespeare, incat de-a lungul
timpului s-a nascut intrebarea daca
ele au putut fi realizate de un singur
om – in special unul destul de putin
educat, asa cum a fost actorul din
Stratford. Cu intrigile lor complexe
si personajele de neuitat, celebrele
piese exploreaza grandoarea si
adancimea emotiilor omenesti si
dezvaluie intinsele cunostinte ale
autorului in materie de istorie,
filozofie, drept si chiar protocolul SECOLUL XVI. Unul dintre portretele oficiale ale
Curtii. Unde ar fi putut invata acest dramaturgului alaturi de o editie veche din "Visul
barbat de tara, practicant al unei unei nopti de vara"
meserii marginalizate social cum se comporta aristocratii si cum vorbesc avocatii? Sa fi
fost probabil ca actorul sa-si imprumute numele unui om educat, aflat in functii inalte,
care dorea sa pastreze secret faptul ca scria piese de teatru?
TEORII. In 1781, teologul englez J. Wilmot, dupa ce a studiat dovezile de la Stratford, a
ajuns la concluzia ca un om de provenienta lui Shakespeare nu avea cultura si
experienta necesare pentru a scrie nemuritoarele piese. Nedorind sa-si publice teoriile,
Wilmot si-a ars toate notele, dar si-a marturisit banuielile unui prieten. Relatarea
acestui prieten nu a iesit la iveala decat in 1832. Intre timp, pe la jumatatea secolului al
XIX-lea, cercetatorii britanici si americani incepusera sa emia teorii asemanatoare. In
1856, unul dntre ei, William Henry Smith, avansa pe Sir Francisc Bacon ca autor al
pieselor. Acest filozof, eseist si om de stat detinuse o pozitie insemnata pe langa
succesorul reginei Elisabeta Iacob I, si fusese chiar innobilat de catre suveran.
Teoreticieni de pe ambele maluri ale Atlanticului au adoptat ipoteza lui Smith, aducand
in sprijin un noian de documente.
In 1955, cercetatorul american Calvin Hoffman l-a desemnat pe dramaturgul elisabetan
Cristopher Marlowe ca autor al pieselor lui Shakespeare. In 1593, Marlowe a fost inchis
– poate chiar ucis – pentru convingerile sale eretice. Conform teoriei lui Hoffman, el si-
ar fi inscenat moartea intr-o carciuma din sudul Londrei – adevarata victima fiind, de
fapt, un marinar strain. Refugiat pe continent, Marlowe ar fi continuat sa scrie genul de
piese care ii adusesera deja succes la Londra si le-ar fi expediat in Anglia, sa fie
reprezentate ca scrieri ale lui Shakespeare.
Nici Bacon, nici Marlowe, nici mai tanarul Ben Jonson nu au scris piesele lui
Shakespeare, sustin insa alti cercetatori. Autorul adevarat a fost un nobil care fie a
considerat sub demnitatea lui sa scrie teatru – este o alta ipoteza.
AUTOR SECRET. In ciuda speculatiilor despre un autor secret care-si
ascundea identitatea sub numele actorului provincial, multi teoreticieni sunt
de acord in prezent ca William Shakespeare din Stratford-upon-Avon este
adevaratul autor al importantei opere atribuite lui de atata vreme. Geniul i-a
fost recunoscut inca din timpul vietii si nu exista contestari ale
contemporanilor privitor la patrenitatea pieselor. Este inutil sa incerci sa
explici cum a dobandit experienta si talentul necesare pentru a produce o
opera atat de insemnata.
Moartea imparatului - Napoleon Bonaparte
MISTERE ALE ISTORIEI

Incepand de astazi, in fiecare sambata, Jurnalul National va ofera paginile de "Mistere

ale istoriei" – povestiri romantate despre diferite evenimente istorice, oameni de seama
(conducatori, exploratori sau savanti). In aceasta editie: "Cine l-a otravit pe Napoleon?"

Incepand de astazi, in fiecare sambata, Jurnalul National va ofera paginile de "Mistere

ale istoriei". Povestiri romantate despre diferite evenimente istorice, oameni de seama –
conducatori, exploratori sau savanti – vin sa completeze o pagina care se vrea, in primul
rand, o agreabila lectura de sambata. Suntem ajutati in acest demers de lucrarea "Mari
enigme ale trecutului", aparuta la prestigioasa editura Reader’s Digest, careia ii
multumim pe aceasta cale pentru materialele puse la dispozitie.

Odinioara cel mai puternic conducator european,

Napoleon si-a sfarsit zilele in exil, pe o insula din
Atlanticul de Sud. A murit in 1821, convins ca era ucis
de englezii care il luasera prizonier. In 1978 a aparut,
insa, o acuzatie senzationala: crima a fost comisa de
unul dintre tovarasii sai francezi.
"Mor prematur, asasinat de oligarhia engleza si de
asasinul ei platit". Cu trei saptamani inainte de moartea
sa, la 5 mai 1821, Napoleon a adaugat aceste cuvinte la
sfarsitul testamentului sau. Stand in pat, cu o bucata de
carton in chip de pupitru, fostul imparat francez, acum
grav bolnav, si-a copiat cu dificultate cuvintele dictate
mai inainte unuia dintre slujitorii sai. Cuvintele se
doreau a fi un repros adresat natiunii care il trimisese in IMPARATUL. Portret oficial al
exil pe Insula Sfanta Elena, in Atlanticul de Sud, si o lui Napoleon Bonaparte
acuzatie la adresa guvernatorului insulei, Sir Hudson
Lowe.
AUTOPSIA. In dupa-amiaza care a urmat mortii fostului imparat, sapte doctori
britanici s-au intrunit la resedinta exilatului pentru autopsia de doua ore facuta de
medicul lui personal, Francesco Antommarchi. Sase dintre doctorii britanici erau
militari, deci sub jurisdictia guvernatorului Lowe. Desi nu cunosteau continutul
testamentului lui Napoleon, pentru ei era clar ca moartea lui putea avea implicatii
internationale. Cum nu au putut sa se puna de acord asupra rezultatului autopsiei,
doctorii au oferit patru rapoarte. Concluzia lui Francesco Antommarchi, conform careia
moartea a fost cauzata de un ulcer canceros al stomacului, este cea general acceptata.
Cand stirea mortii lui Napoleon a ajuns in Europa, lumea a rasuflat usurata: omul care
dominase continentul timp de un sfert de secol se stinsese.
ACUZATIE. In anii urmatori, s-au publicat nenumarate carti despre el, inclusiv
memoriile mai multor persoane care l-au insotit in exil pe Insula Sfanta Elena. Ultima
care prezenta ultimii ani de viata ai imparatului a fost autobiografia devotatului sau
valet, Louis Marchand, scrisa pentru fiica sa "ca sa-ti arat – tie si, mai tarziu, copiilor
tai – ce a insemnat Imparatul pentru mine", si a fost publicata de un nepot in 1955.
Cartea a fost citita pe nerasuflate de suedezul Sven
Forshufvud – dentist, toxicolog si admirator al lui
Napoleon.
VERSIUNI. Multi istorici pusesera la indoiala versiunea
oficiala a mortii imparatului, dar nimeni nu putuse oferi
suficiente dovezi pentru a formula o acuzatie. Memoriile
lui Marchand, considera dr. Forshufvud, contin
informatii care probeaza ca Napoleon a fost otravit.
Investigatiile sale l-au purtat prin Europa, prin America MARETIE. "Incoronarea lui
de Nord si pe Insula Sfanta Elena si au dus la concluzia Napoleon", tablou al lui Jean-
senzationala publicata in 1978, la 157 de ani de la Honore Fragonard, aflat la
moartea lui Bonaparte: Napoleon, sustine suedezul, a fost Muzeul Louvre
otravit cu arsenic. Ucigasul? Nu Sir Hudson Lowe,
guvernatorul englez pe care Napoleon il dispretuia atat de
mult, ci o persoana din propriul anturaj, un companion
francez.
CUCERITORUL. Dupa ce a cucerit cea mai mare parte a
Europei, Napoleon a facut greseala de a invada Rusia in
1812, dar a fost silit la o retragere umilitoare, pierzand o
jumatate de milion de oameni. Inamicii sai s-au aliat PICTURA. "Napoleon in
impotriva Frantei si au impus abdicarea sa in aprilie Trecatoarea Great St. Bernard
1814. Un an mai tarziu, Napoleon a plecat din exilul sau Pass", tablou de Jacques-Louis
pe insula mediteraneana Elena, dar incercarea de a David
recapata puterea s-a sfarsit printr-o infrangere
zdrobitoare la Waterloo, la 18 iunie 1815, si printr-o a
doua abdicare.
INSULA SF. ELENA. Sperand sa gaseasca adapost in
Anglia, Napoleon s-a predat celor mai inversunati
dusmani ai sai, britanicii. Dar el a fost imbarcat pe un vas
de razboi si trimis pe Insula Sfanta Elena – "o
condamnare la moarte", cum a numit-o furios fostul
imparat. SECOLUL XIX. Caricatura din
Sfanta Elena, insula de origine vulcanica, are aproximativ vremea imparatului infatisandu-
60 de kilometri patrati, la 15 grade sud de Ecuator si la l pe acesta ravnind la coroana
1.600 km de coasta vestica a Africii. Populatia de 4.000 de Marii Britanii
oameni includea o garnizoana de 1.000 soldati; fortele trimise sa-l pazeasca pe Napoleon
aveau sa tripleze numarul militarilor de pe insula.
EXILUL. Lui Napoleon i se permisese sa ia cu el in exil cativa prieteni si servitori,
printre care Henri-Gratien Bertrand, fostul maresal al palatului, si contele Charles-
Tristan de Montholon, un membru al artistocratiei prerevolutionare. Bertrand era in
slujba lui Napoleon din 1798, dar Montholon era un aderent de ultima ora – dupa prima
abdicare a lui Napoleon se grabise sa-si ofere serviciile monarhiei restaurate, dar a
trecut de partea imparatului cand acesta s-a intors de pe Insula Elba. El o adusese cu
sine si pe tanara si atragatoarea lui sotie, ale carei atentii fata de Napoleon si vizitele
nocturne pe care le facea in dormitorul acestuia devenira curand subiect de barfa pe
insula.
RESEDINTA. Anturajul a locuit in conacul unui comerciant local pana cand a fost
terminata o vila galbena cu 23 de camere, denumita resedinta Longwood.
Situata pe un platou inalt la cativa kilometri de port, Longwood era o resedinta
neospitaliera, deprimanta, cu peretii mucegaiti si colcaind de sobolani. Rutina zilnica
oferea prea putina variatie; Napoleon isi petrecea cea mai mare parte a timpului
dictandu-si memoriile sau reexaminandu-si cuceririle militare pe hartile si globurile
aflate in fosta sala de biliard. Dupa cina, exilatii jucau carti si sah sau il ascultau pe
fostul imparat citind cu voce tare, pana cand, brusc, acesta anunta ca era timpul sa se
mearga la culcare. Unul dintre membrii anturajului caracteriza saptamana ca fiind
"plictiseala" de luni pana sambata, si "mare plictiseala" duminica.
GARDIANUL. Generalul de divizie Sir Hudson Lowe a sosit pe Insula Sf. Elena la 14
aprilie 1816. In calitate de nou guvernator, el era, de fapt, gardianul lui Napoleon.
Cunoscut pentru ca era nehotarat si se razgandea, Lowe era caracterizat de fostii sai
comandanti ca avand "carente de educatie si judecata… prost… suspicios si invidios".
Napoleon l-a detestat din primul moment, spunand ca Lowe avea "chipul cel mai
ticalos".
OBSESIE. Dinspre partea lui, Lowe parea obsedat de ideea ca prizonierul sau ar putea
evada. El a limitat drastic libertatea de miscare a lui Napoleon, i-a selectat vizitatorii, i-a
cenzurat corespondenta si ziarele primite, si chiar a redus sumele alocate pentru
intretinerea resedintei Longwood. Intr-o discutie furtunoasa care a avut loc la 18 august,
Napoleon i-a spus lui Lowe ca face oficiu de calau. "Trebuie sa-mi indeplinesc ordinele",
a raspuns guvernatorul. "Si daca ti s-ar ordona sa ma asasinezi, ai face-o?", a intrebat
Napoleon. "Nu, englezii nu sunt asasini!", a replicat manios Lowe si a plecat. Cei doi nu
s-au mai intalnit niciodata, comunicarea intre prizonier si paznic facandu-se prin
intermediari.
PRESIMTIRI. Napoleon era convins ca avea sa moara lent, de pe urma unei otravi
administrate pe-ascuns. I-a impartasit aceste temeri lui Barry O’Meara, medicul
irlandez care il trata inca de la plecarea din Anglia. Guta il impiedica sa faca suficienta
miscare; ii era mereu frig, dar soarele ii dadea dureri de cap; gingiile erau dureroase si
sangerau la cea mai mica atingere.
La 15 august 1819, Napoleon a implinit 50 de ani, dar la Longwood evenimentul nu s-a
sarbatorit in nici un fel. Exilatul era gras, lipsit de vlaga si deprimat. Ii spusese valetului
sau, Marchand, ca se astepta sa moara curand.
NOUL MEDIC. La un an de la plecarea doctorului O’Meara, lui Napoleon i s-a dat un
nou medic personal. Francesco Antommarchi, un tanar doctor corsican, a ajuns pe
insula la 19 septembrie cu doi preoti si un bucatar trimisi de la Roma de unchiul fostului
imparat, cardinalul Fesch. Napoleon i-a spus lui Antommarchi ca tatal sau murise de
cancer si l-a intrebat daca boala era ereditara. Incercand sa mai atenueze temerile
pacientului sau, doctorul i-a prescris gradinaritul ca exercitiu, si, o vreme, exilatul parea
ca se simte mai bine.
ULTIMA BOALA. Pe 19 iulie 1820, dr. Antommarchi a notat in jurnalul sau ca
Napoleon avea "frisoane, febra, dureri de cap, greata, tuse uscata si frecventa si voma
de tip biliar". Aceste simptome marcau inceputul bolii care a dus la moartea pacientului
10 luni mai tarziu. Deteriorarea sanatatii sale a fost consemnata si in amintirile lui
Marchand, studiate cu atata aviditate de Sven Forshufvud dupa publicarea lor in 1955.
CERCETARI. Coroborand relatarea de martor ocular a lui Marchand cu alta
anterioara, dentistul suedez a putut sa urmareasca in detaliu evolutia ultimei boli a lui
Napoleon. Astfel, el a ajuns la niste dovezi noi si surprinzatoare in sprijinul acuzatiei de
otravire cu arsenic. Intre martie si mai 1820, lui Napoleon i s-a administrat tartrat de
stibiu si potasiu, care i-au slabit stomacul; o emulsie de migdale amare cu apa de flori de
portocale si o doza puternica de calomel, un medicament incompatibil cu migdalele
amare. Acesta a fost preludiul otravirii cu arsenic, sustine dr. Forshufvud, "metoda
clasica de otravire… uciderea victimei slabite, fara a lasa vreo urma de arsenic".
ULTIMELE DORINTE. Ca ultime dorinte, Napoleon a cerut ca inima sa-i fie scoasa din
piept inainte de inmormantarea pe Insula Sf. Elena si sa-i fie trimisa sotiei sale, Maria-
Luiza, iar suvitele din parul sau sa fie impartite favoritilor sai. Guvernatorul Lowe i-a
refuzat indeplinirea primei dorinte, dar suvite din parul fostului imparat au fost
inmanate ca amintire mai multor familii, inclusiv familiei lui Louis Marchand. Din
relicva lui Marchand, dr. Forshufvud a obtinut fire care, examinate in 1960, au relevat
prezenta "unei doze relativ mari de arsenic" in corpul lui Napoleon inainte de moartea
sa.
CONTROVERSE. De atunci, aceasta descoperire este subiect de dezbatere. Bazandu-se
pe alte teste, unii cercetatori au tras concluzia ca un nivel ridicat al arsenicului din
sangele lui Napoleon putea fi cauzat, printre altele, de tapet. Aparent, un pigment din
arsenic si cupru folosit in secolul al XIX-lea la obtinerea vopselei verzi ar fi putut
reactiona cu o ciuperca si astfel ar fi putut produce niste vapori fatali, care ar fi
contribuit la deteriorarea sanatatii fostului imparat.
Dar dr. Forshufvud era convins ca ceva era putred, si ucigasul,
pretindea el, era contele Montholon, actionand la ordinele
Casei de Bourbon. In calitatea sa de "paharnic", contele avea
sub cheie provizia de vin sud-african a lui Napoleon –
importata in butoaie si imbuteliata pe insula. In doua ocazii in
care vinul a fost oferit altor doua persoane din greseala,
acestora li s-a facut rau.

EXHUMARE. Dupa inlaturarea Bourbonilor, Franta a MAUSOLEU. Mormantul

trimis in 1840 o delegatie pentru a exhuma trupul lui lui Napoleon din Domul
Napoleon si a-l aduce inapoi in Europa, spre a fi Invalizilor, acolo unde a
inmormantat cu fast la Paris. Unii dintre fostii sai fost montat abia dupa
1840. Ansamblul mortuar
tovarasi de exil erau de fata cand a fost deschis
este alcatuit din sase sicrie
cosciugul. Desi imbracamintea lui Napoleon era din materiale diferite,
putrezita, corpul sau era uimitor de bine pastrat. Oare strajuit de statui ale
contele stia ca arsenicul impiedica putrezirea, mai ales Victoriei
a unui trup

CARIERA SI RUDE
Napoleon s-a nascut intr-o familie corsicana de origine italiana. Pe masura ce a avansat de la
gradul de cadet la cel de imparat al Frantei, el a inceput sa faca din numeroasa lui familie o
noua dinastie care sa domneasca in tarile pe care le cucerise. Fratele sau mai mare, Joseph, a
devenit regele Neapolului, apoi al Spaniei. Doi dintre fratii mai mici, Louis si Jerome, au fost
asezati pe tronurile Olandei, respectiv regatului german Westphalia. Surorile sale s-au
casatorit cu printi. Nici unul dintre ei nu a rezistat dupa caderea lui Napoleon.