Despre 

mitocănie de Neagu Djuvara (Atlas de Mitocanie Urbana,

2009)

Să ştiţi că mitocăniile – adică felurile de mitocani „e mai multe”. S-o

luăm da capo. Termenul mitocan derivă din cuvântul slavon de
origine grecească metoh sau metoc care desemna odinioară o
căsuţă alăturată unei mănăstiri şi unde un călugăr ducea singur o
viaţă particulară; mai târziu, mărit, metocul a servit ca loc de găzduire
pentru călători. Dar, să fie înţeles, când acei călători erau obraze
simandicoase, stareţul catadicsea să-i adăpostească în chiar conacul
lui din incinta mănăstirii – aşa că numai omul de rând era trimis la
metoc, zis apoi mitoc. Trist, nu-i aşa? Mitocanul, la origine, e doar
omul de rând pe care sfinţia sa stareţul de mănăstire nu-l ia în
seamă. Aşadar, sens social. Cu vremea însă, termenul a căpătat un
sens peiorativ: mitocanul e omul care foloseşte un limbaj grosolan şi
care-şi bagă furculiţa în farfuria ta. Şi, din ce în ce, cuvântul s-a
încărcat de noi păcate. Dar dacă mitocanii se recrutau cu precădere
dintre orăşenii de la periferie sau dintre ţăranii de neam prost - cei
care nu trăiau cu frica lui Dumnezeu - mitocanii se puteau găsi şi
printre cei care se pretindeau boieri. Să vă povestesc o întâmplare de
care am auzit în familie, în copilăria mea. Sora mai mare a mamei era
căsătorită cu un baron de Reineck, corcitură de neamţ cu grec:
bunică-sa venise din Germania, cum veniseră lord Byron din Anglia şi
alţi apuseni, să lupte alături de greci în timpul războiului acestora de
independenţă. Credeau că grecii, după 500 de ani de paşalâc turcesc
mai erau grecii lui Pericle! Reineck a luat o fată a lui Alexandru
Mavrocordat, ăl de la Missolonghi. Dar fiii lui au venit să se
căpătuiască în Valahia, ţară mai mănoasă. Acum, să vă spun de
mama acestui unchi al meu prin alianţă (un pierde-vară pretenţios;
Ranetti, coleg cu el la Automobil Club, îi făcuse catrenul
următor:Elegant, scos din cutie, Echipat pentru salon, Capul sus,
irezistibil, Intră-n club domnul baron).Maică-sa, o moşiereasă
oarecare, supărându-se odată pe logofătul moşiei, îi trânteşte
înjurătura naţională: F...-ţi mama ta! Omul, în loc să se supere
indignat, îi zice cu un zâmbet: Cu ce, coniţă? Ţăranul mucalit se arată
boier, iar baroneasa, mitocancă. (Vărul meu, fiul baronului, şi-a
„reabilitat” şi tatăl fandosit şi bunica mitocancă, prin felul în care s-a
purtat în război, cu regimentul 4 Roşiori, fără să ia o zi de concediu
şi, căzând eroic la Cotul Donului, la încercuirea Stalingradului). Să
revenim la încărcătura de înţelesuri a cuvântului mitocan. Nu e,
fireşte, mitocan ţăranul – sau nu era – când în sat mai asculta de
popă, şi de învăţător, şi de pilda moşilor, şi de Dumnezeu... Mitocani
în sat erau cei certaţi cu aceste oprelişti moştenite şi, cu precădere,
cei mai mulţi erau de la periferia oraşelor. Dar să nu confundăm
mitocan cu mahalagiu, chiar dacă cei mai mulţi mitocani se găseau
printre mahalagii. Conu’ Alecu Paleologu, căruia îi plăceau
paradoxurile, a făcut cândva elogiul mahalalei. E drept că mahalagiii
pot fi simpatici – printre ei şi-a ales Caragiale câteva figuri cărora le-a
conferit imortalitatea. Ca mahalagiul să se prefacă în mitocan, trebuie
să-i adaugi o anumită agresivitate, un vocabular intenţionat şi mereu
grosolan, isprăvind fiecare perioadă cu o înjurătură grasă. Totul
putându-se isprăvi şi cu pumnul. Din nefericire, dacă mitocănia era
încă un fenomen relativ marginal în societatea de la începutul
veacului trecut, „epoca de aur” a comunismului a prefăcut-o într-o
stare cvasi-generalizată şi copleşitoare. Cum să explicăm această
explozie a mitocăniei după cei 60 de ani de comunism – adică două
generaţii (că celor 45 de ani „oficiali”, ţin le să adaug şi vreo 15 din
recenta perioadă de „democraţie originală”)? Eu văd două cauze
principale:1. S-a scos smântâna de pe ţară. Adică, din burghezia mai
educată, încropită în 150 de ani şi din chiaburii satelor au murit
câteva sute de mii la canal şi în închisori, iar alte câteva zeci de mii
au izbutit să fugă – dar emigrarea a continuat şi continuă şi după
decembrie 1989, fenomen cu totul nou în psihologia românilor,
poporul care emigra cel mai puţin din toată Europa. S-ar zice că
astăzi tinerii români cei mai valabili sunt scârbiţi de propria lor ţară. 2.
În locul acestei pături a apărut o nouă oligarhie, cu criterii inverse de
selecţie: slugărnicia, ura trecutului, setea de putere şi de îmbogăţire
imediată. La asta s-a adăugat transferul brusc şi prea grabnic a unei
jumătăţi din populaţia satelor în oraşe extinse în improvizaţie, pentru
împlinirea peste noapte a unei ţări industriale „multilateral dezvoltate”.
Oamenii rupţi din structurile tradiţionale ale satului, bărbatul şi femeia
muncind, copiii au crescut în sălbăticie de junglă. Şi, mai grav,
românul s-a înrăit. Asistăm la o dramatică modificare a profilului etnic
al românului. De unde putea fi învinuit de o oarecare moleşeală şi de
indulgenţă excesivă (formula clasică Ei, săracul!), acum a devenit de
o agresivitate şi de o brutalitate nemaiîntâlnite. S-a suit scroafa-n
copac, dar scroafa e ca lupul! Când te agaţă un automobilist zicând
că tu eşti vinovat de nu ştiu ce manevră, nu-i mai ajunge înjurătura.
Iese din maşină şi dă cu pumnul în caroseria ta, când nu ţi-l dă chiar
în ochi. Pericol, dom’le!Rezultatul e o mitocănie fantastic de
răspândită, mai cu seamă la tineret. Treci prin faţa unui liceu la
ieşirea de la ore. În grupul de băieţi (şi fete), în vocabularul băieţilor,
termenul neolatin, sonor, desemnând sexul masculin, e folosit
încontinuu, gras, apăsat, cu un semn de exclamaţie! L-ai văzut, bă,
pe boul ăla de X? Ce crede? „Aia” mea (!) Când i-oi băga pumnu-n
gură, „aia” mea! Şi scuipă pe jos. Chiar de faţă cu fetele. Ce se poate
face faţă de asemenea avalanşă de grosolănie? Cum să-i vindecăm
pe tineri? Nobila campanie care s-a început e bine venită. Dar rămân
pesimist. Mi-e teamă că n-o să convingă decât pe cei... deja convinşi,
adică rămaşi sfiicioşi şi speriaţi, în afara valului. Şcoala cumva?
Ministerul Educaţiei e prost numit: nici Universitatea, nici liceul şi nici
măcar şcoala primară nu-s menite să educe moral copilul. Ministerul
ar trebui să se numească al Învăţământului. Educaţia e treaba familiei
- cei şapte ani de acasă şi chiar de două ori şapte ani. Dar cu noua
societate pe care am descris-o mai sus, ce educaţie pot da cei ce
sunt de-acum mitocani înrăiţi? Să aşteptăm noua generaţie? Păi, s-a
împlinit aproape una şi copiii seamănă cu părinţii. Jele! Să aşteptăm
încă o generaţie? N-o să fie cumva la fel? Cerc vicios.Eu văd o mică
licărire de speranţă. Ştiţi care? Şederile în străinătate. Fiindcă, după
cum am spus la început, mitocăniile „e mai multe”. La nivel
internaţional, mitocanul francez, mitocanul englez, mitocanul german
sunt altfel decât mitocanul român. Mitocănia e strict naţională. Aşa
că, mitocanul român, în contact cu mitocanul francez, de pildă, nu
„captează” îndată mitocănia ăstuia, ci numai dacă stă foarte mulţi ani
în acea ţară. Deci, normal, el se va lăsa contaminat de ne-mitocăniile
străine şi, poate, vindecat...Aştept mântuirea mitocăniei româneşti
dintr-o largă ciocnire cu mitocăniile apusene.