Revolutia in muzeu

Dragilor ,
Cititi cu rabdare pana la capat ... Nu are cum sa nu va impresioneze ... Si
apoi sa va puneti aceleasi intrebari : ce s-a intamplat in dec. 1989 ??? De ce nu
este gasit nici un responsabil pentru cele intamplate dupa 22 dec. 1989 ??? In ce
tara traim ???
Iuliana

Parca este o minune ca am primit aceasta MARTURIE tocmai cand am intrat

in saptamana Patimilor..... Multumesc !
P.S-Nici hitleristii nu au incercat sa distruga Louvrou si nici bolsevicii
Ermitajul....Asta demonstreaza "educatia" de barbari implementata oamenilor "noi" in
Romania si care continua si astazi. Este sufficient sa ne amintim arderea (?!?) tablourilor
furate din Olanda, pt. a se distruge probele ....

Revoluţia în muzeu
TABLOURILE ÎMPUŞCATE Ştefan Luchian - Safta florăreasa împuşcată în
inimă- "Misterele" revoluţiei din decembrie 1989 sunt departe de a se fi dezlegat.
Dar în vreme ce unele sunt investigate continuu, altele rămân îngropate în uitare, de
parcă nici n-ar fi existat. Printre ele se află şi dezastrul de la Muzeul de Artă al
României, cînd s-au tras rafale de gloanţe, în tablouri de valoare inestimabilă,
aparţinând tezaurului naţional. O recapitulare târzie, a unui măcel cultural -

Luchian pus la zid

22 decembrie 1989. După lăsarea întunericului, din raţiuni diabolice şi încă
necunoscute, câţiva militari din regimentul de tancuri aflat pe poziţii în Piaţa Palatului
din Bucureşti primesc ordin să tragă în clădirea Bibliotecii Centrale Universitare.
În câteva minute, monumentul istoric este incendiat (unii spun cu napalm),
totul prefăcându-se în scrum. Au fost arse complet peste 500.000 de cărţi rare şi ma-
nuscrise unicat ale unor scriitori precum Eminescu,Caragiale, Coşbuc.
Puţin mai târziu, pe partea cealaltă a pieţei, Palatul Regal e şi el în flăcări.
Dincolo de zidurile lui, se află Muzeul Naţional de Artă al României, adăpostind comori
inestimabile ale patrimoniului naţional şi universal - Luchian, Andreescu, dar şi
Rembrandt, El Greco, van Dyck, Luca Giordano.
Dar infernul începe abia după miezul nopţii. Peste zidurile şi ferestrele palatu-
lui se năpustesc obuze de tun şi rafale sinistre de mitralieră. Toate par să ţintească două
locuri: atelierul de restaurare al muzeului şi Galeria de Artă Europeană, unde se află
"tezaurul", cele mai valoroase achiziţii ale muzeului.
Din interior se aud ţipete disperate: "Nu mai trageţi! Nu ne omorâţi! Nu trageţi
în muzeu! Noi suntem aici ca să-l apărăm!"
Dar strigătele stârnesc şi mai tare furia gloanţelor. Vuietul lor a amuţit de
spaimă tot centrul oraşului. Abia dimineaţă coşmarul se încheie, lăsând în urma lui un
decor macabru. Clădiri în ruină, un fum negru şi năclăit aşternut peste piaţă, zidurile
palatului dărâmate sau ciuruite de sute de gloanţe, ferestrele ţăndări şi o linişte
înspăimântătoare şi grea.
În Muzeul de Artă, totul arată ca după bombardament. Cei câţiva angajaţi
rămaşi peste noapte acolo ies îngroziţi din ascunzători. Atelierul de restaurare e numai
scrum. În Galeria de Artă Europeană, peste 200 de tablouri au fost împuşcate.
Unele atinse mai uşor, altele străpunse de gloanţe, iar câteva distruse complet.
Priveliştea dezolantă e animată de o femeie care încearcă să desprindă de pe perete o
uriaşă tapiserie italiană, o "verdură" minunată, veche de 400 de ani. Abia o atinge, şi
toată ţesătura se năruie într-o pulbere neagră, la picioarele ei. Carbonizată de focul
din noaptea trecută, rămăsese doar o pânză de cenuşă lipită de zid, o umbră fantomatică
a splendorii ce fusese timp de patru secole. Femeia se uită de jur împrejur şi începe să
plângă ca un copil speriat. Dar coşmarul abia începe.

Comorile salvate
Dorana Coşoveanu, omul care a salvat Muzeul de Artă A trecut un sfert de
veac de atunci. În 2006, după 16 ani, clădirea Bibliotecii Centrale Universitare a fost
refăcută total. Dar imensul patrimoniu cultural ce se găsea acolo nu a mai putut fi
recuperate niciodată. Nimeni nu a fost găsit răspunzător pentru toate aceste
distrugeri demente.
Un an mai târziu, în 2007, era refăcută şi clădirea Muzeului Naţional de Artă.
Tot atunci s-a redeschis Galeria de Artă Europeană a muzeului şi s-au repus pe simeze
capodopere ale patrimoniului nostru naţional: tablourile împuşcate în decembrie '89.
Aproape 200 de tablouri salvate de către o simplă muzeografă care a stat lângă ele,
apărându-le cu preţul vieţii, în acel decembrie de coşmar.
Am cunoscut-o întâmplător, zilele trecute, la un vernisaj de pictură. O doamnă
distinsă, îmbrăcată elegant. A luat cuvântul, elogiind, deloc patetic sau protocolar,
tablourile expuse. Avea un discurs viu, fascinant, cu referiri rafinate şi pline de tâlc, la
picture europeană, la impresionism, la Monet şi Renoir.
Am aflat că o cheamă Dorana Coşoveanu, că are 83 de ani (deşi eu nu-i
dădeam mai mult de 70), şi că este una dintre cele mai reputate personalităţi din lumea
istoricilor şi criticilor de artă.
Apoi am aflat că ea este eroina necunoscută a acelui episod de coşmar, în
totalitate uitat, din zilele sângeroase ale lui decembrie '89, de la Muzeul de Artă.
Doamna aceasta elegantă, cu discurs elevat şi gesturi rafinate, este cea care a apărat
atunci muzeul de fantomaticii terorişti, de hoţi, de barbaria unei mulţimi scăpate total de
sub control.
Singură, cu braţele goale, cu cheile depozitelor agăţate la gât. În timp ce toţi
ceilalţi angajaţi au dat bir cu fugiţii, ea a rămas acolo, în mijlocul infernului, printre
gloanţe şi obuze, printre flăcări şi munţi de moloz.
Am sunat-o pe doamna Dorana Coşoveanu, rugând-o să ne întâlnim pentru
un interviu. Iniţial, a crezut că ar fi vorba despre un subiect cultural, despre vreo
expoziţie sau alt eveniment din lumea artelor.
 Zilnic primeşte asemenea telefoane, de la tot felul de jurnalişti sau de la artişti
care o invită la vernisaje. Când i-am spus ce anume mă interesează, episodul din zilele
revoluţiei, a început să râdă, surprinsă parcă de o glumă îndrăzneaţă. "Haideţi, domnule,
fiţi serios! Au trecut 26 de ani de atunci. Cu atâtea orori pe care le vedem azi pe la
televizor, pe cine credeţi că ar mai interesa povestea asta? Sincer, cui îi mai pasă astăzi
de nişte tablouri sau de artă, în general?"
În cele din urmă, după lungi tratative, a acceptat să ne întâlnim după două
săptămâni. Gerul năprasnic n-a lăsat-o până atunci să iasă din casă, mai ales că de cu-
rând fusese operată pe cord deschis. E o persoană extrem de activă, scrie foarte mult,
lucrează la o nouă carte, participă periodic la tot felul de evenimente culturale.
Despre zilele acelea din decembrie '89 nu s-a gândit niciodată să scrie. E un
episod pe care ar vrea să-l uite complet.

Cu cheile de la gât Decembrie 1989.

Război şi haos în Piaţa am, uneori, coşmaruri, în care-mi apar imagini
de-atunci, îmi spune, cu glasul uşor tremurat. Nu o să-mi iasă niciodată din minte. A
fost ceva cumplit, aproape imposibil de povestit. Şuierul acela înfiorător de gloanţe,
decorul acela sinistru, ca de sfârşit de lume, oamenii aceia cu chipuri de monştri, care
umblau înarmaţi prin muzeu, fără să ştii cine sunt ei şi ce intenţii au, nopţile acelea de
groază, în care mă aşteptam în fiecare moment să văd ieşind din beznă un terorist care
trage în mine. Toate astea sunt momente care mă vor urmări toată viaţa.

- Aţi stat în tot infernul acela patru zile şi patru nopţi. Ce anume v-a făcut să rezistaţi
atâta timp, să vă învingeţi frica?
- Culmea e că atunci nu simţeam nicio frică. Abia după ce s-a terminat totul şi am ajuns
acasă, am început parcă să mă trezesc din coşmar, să simt o spaimă uriaşă pentru toate
prin care trecusem.
Curajul meu a fost, de fapt, un fel de nebunie, a venit dintr-o inconştienţă
totală. Eram parcă într-o transă continuă, care mi-a amorţit orice teamă. La început,
plângeam ca un copil, de bucurie că, în sfârşit, am scăpat de Ceauşescu. Pentru ca puţin
mai târziu să plâng de disperare, când vedeam zidurile muzeului distruse de obuze
sau tablourile împuşcate.
Nu ştiu dacă puteţi înţelege, dar dincolo de valoarea lor artistică imensă,
acele tablouri erau ca nişte fiinţe vii pentru mine, am trăit cu ele 24 de ani în muzeul
acela, făceau parte din familia mea, le simţeam zi de zi vibraţia. Fiecare gaură de glonţ
pe care o vedeam într-un tablou era pentru mine o rană, o rană care mă durea cumplit.
Ce frică să mai simţi în asemenea momente? Nu aveam voie să mă împiedic
de niciun pic de teamă, de niciun fel de emoţie. Nu aveam timp. Înţelegeţi?
Mă priveşte ferm, ca şi cum ar retrăi hotărârea şi curajul de-atunci.

- Cum a început? Când au apărut primele semne că lucrurile iau o întorsătură urâtă?
- Aşa cum spuneam, la început a fost bucuria. Bucuria că Ceauşescu nu mai e. Tocmai
fugise cu elicopterul şi piaţa era plină-ochi, cred că erau sute de mii de oameni. Am ieşit
la una din ferestrele muzeului, uluită de toată priveliştea de-afară. Era un entuziasm
ireal, aş zice chiar îngrijorător de ireal.
La nici o oră după fuga lui Ceauşescu, au apărut primele semne de îngrijorare.
Mulţimea intrase în Comitetul Central, şi prin ferestrele clădirii au început să zboare tot
felul de obiecte: cărţi, tablouri, dosare, portrete, lozinci. Într-o fracţiune de secundă, am
realizat pericolul care ne pândea şi pe noi, cei din muzeu. În aceeaşi clădire cu muzeul
se afla Consiliul de Stat, un loc atât de iubit de Ceauşescu şi-atât de detestat de români.
Furia mulţimii se putea îndrepta oricând şi în direcţia noastră. Deja apăruseră
câţiva oameni dubioşi, care instigau la escaladarea gardului. Ba, unul ceva mai oacheş
venise chiar cu un cărucior de cărat marfă.
Mi-am dat seama imediat că lucrurile o iau razna, că printre oamenii de bună
credinţă s-au strecurat tot felul de infractori şi că tot entuziasmul se poate transforma
numaidecât într-un dezastru.
Am făcut repede rost de o pancartă pe care am scris cu litere mari "Muzeul
de Artă al României. Apăraţi-l! Este al poporului!". Am sărit pe fereastră în curtea
muzeului şi am prins pancarta de gard.
Acolo, pe trotuarul din piaţă, erau deja câţiva tineri care făcuseră un fel de
baraj, luptându-se cu mulţimea, să nu sară gardul în curtea muzeului. Printre acei tineri
era şi o fată de vreo 17 ani, scundă şi firavă, care m-a rugat să o iau cu mine înăuntru,
spunându-mi că vrea să mă ajute, să apere şi ea muzeul.
Mi-a zis că o cheamă MIRIAM. Împreună cu ea şi câţiva colegi, am scos
mai întâi piesele de la parter, cele mai valoroase icoane şi obiecte liturgice, obiecte de
artă medievală, cele mai preţioase piese de tezaur. Le-am transportat pe toate în
depozite.
Ţin minte că directorul de atunci al muzeului, un important activist
PCR, s-a opus vehement, spunându-ne să lăsăm lucrările la locul lor, că n-are rost
să provocăm panică. Nimeni însă nu-l mai asculta, nici măcar nu m-am obosit să-i
răspund.
Am urcat apoi la etajul al doilea, locul unde era Galeria de Artă Europeană.
Am găsit o singură supraveghetoare, cu care am început să ducem cele mai valoroase
lucrări la adăpost, lucrări de mai mici dimensiuni, pe care le puteau căra în grabă nişte
femei speriate. Ţin minte că, la un moment dat, am luat dintr-o nişă, după ce am
decuplat alarma şi am deschis un geam gros, o capodoperă de-a lui Antonello da
Messina, "Crucificarea lui Iisus".
Şi atât de tare îmi tremurau mâinile, că mă gândeam cu groază să nu scap
tabloul pe jos. Şi nu întâmplător vă spun de lucrarea asta, o să vedeţi mai încolo de ce.
- De fapt, ce anume vă speria? Mulţimea din stradă? Din câte ştiu, muzeul avea pază
militară la vremea aceea.
- Da, dar din motive foarte ciudate, toţi militarii care păzeau muzeul fuseseră dezarmaţi
cu două zile înainte.
În momentul acela, nu mai exista nicio pază. Nici măcar un portar. Oricine
putea intra ca la el acasă. Eram într-o panică uriaşă, mă aşteptam ca, din moment în
moment, mulţimea să dea năvală peste noi.
 Şi nu cred că atunci ar fi intrat cineva acolo ca să viziteze muzeul. Era vorba
de cele mai splendide opere, tablouri de valoare mondială din patrimoniul european. În
haosul acelor momente, orice se putea întâmpla. Iar eu n-aş fi putut îndura aşa ceva. Îmi
agăţasem la gât cheile de la toate depozitele. Doar să mă omoare ar fi putut să mi le
ia cineva. Asta îmi dădea un sentiment de siguranţă, de linişte.
Habar n-aveam eu, la momentul acela, care era de fapt pericolul şi ce măcel
avea să urmeze. A fost, fără nicio îndoială, cea mai neagră experienţă a vieţii mele. Aş
putea să spun că am petrecut câteva zile şi nopţi în antecamera morţii.
Am continuat să strângem tot ce se putea dintre lucrările mai valoroase şi să
le ascundem în depozite. Când s-a lăsat seara, nu mai eram în clădire decât o mână de
oameni, câţiva angajaţi şi Miriam, fata care venise din stradă să mă ajute şi care stătea
încontinuu lipită de mine.
Mare lucru nu puteam să facem doar noi, palatul adăpostea atunci peste 90 de
mii de lucrări. Dar nu voiam cu niciun chip să mă opresc până nu ştiam că măcar cele
mai valoroase din ele sunt la loc sigur. Doar că, la un moment dat, am auzit nişte sunete
pe care nu o să le uit niciodată.
Erau nişte răpăieli scurte şi sacadate, cam ca zgomotul unui picamer. Apoi am
auzit spărgându-se nişte geamuri. Abia atunci am realizat că se trage. Nu ştiam de unde,
în cine şi de ce. Nici astăzi nu ştiu.
Răpăielile se tot înteţeau, după care au urmat nişte explozii. Erau obuze de tun
sau de tanc. Auzeam de-afară bubuitul lor, urmat de explozii la câteva uşi distanţă de
mine. Explodau geamuri, uşi, se dărâmau ziduri. Începuse infernul, totul era un haos
sinistru. După scurt timp, s-au stins toate luminile. Curentul şi telefoanele au fost
întrerupte. Eram într-o beznă totală, sub asediu, în plin război, fără nicio şansă de a ne
apăra sau măcar de a cere cuiva ajutor.
Eram îngrozită, dar nu atât de şocul acestei situaţii, ci de neputinţa de a
înţelege de ce se întâmplă toată oroarea asta. Ne-am strecurat printre gloanţe, am urlat
de la fereastră din toţi rărunchii să nu se mai tragă, iar replica a venit imediat: nişte
rafale lungi, care ne-au şuierat pe la urechi. Simţeam, pur şi simplu, aerul rece al
gloanţelor care vâjâiau pe lângă noi.
Apoi a urmat măcelul, se trăgea fără oprire, în toate părţile, din toate direcţiile,
auzeam cum se lovesc gloanţele în tablouri, cum se prăbuşesc la podea bucăţi din
candelabre sau din pereţi. De ce? Cine poate să fie capabil de o asemenea crimă? De ce
ar vrea cineva să distrugă cu atâta furie nişte opere de artă? Erau întrebări care mă
îngrozeau mai tare decât răpăiala aia de gloanţe.
Şi nu mai puteam să fac nimic. Am luat-o de mână pe biata Miriam, fetiţa
aceea din stradă care abia mai respira de spaimă, şi am fugit orbecăind prin beznă pe un
coridor lung, care ducea către o scară interioară din spatele muzeului. Acolo, sub scara
aia mică, ne-am găsit adăpost. Ne-am ghemuit sub ea, lipite de perete. Rafalele şi
bubuiturile se auzeau parcă la fel de tare, deşi eram cam la 50 de metri de sala în care se
trăgea. M-am gândit atunci că poate se trage şi dinăuntru. Miriam era lipită de mine,
simţeam cum îi tremură tot corpul şi, în bezna aia, nu îi vedeam decât ochii cum
străluceau de spaimă. Am luat-o în braţe şi am strâns-o tare, tare,încercând să o liniştesc.
 Nu ştiam nimic despre fata asta, nici măcar numele ei nu mi-l aminteam. Şi
totuşi, atunci, în momentele alea, o simţeam ca pe fiica mea, aş fi apărat-o cu preţul
vieţii mele. Ţin minte că la un moment dat m-a întrebat: "Doamnă, spuneţi-mi, se moare
greu?" I-am răspuns că nu trebuie să se gândească la moarte, că era cu neputinţă ca
Dumnezeu să nu ne ocrotească tocmai acum, când am scăpat de dictatură şi avem atâtea
speranţe şi-atâtea lucruri noi de făcut.
Pe urmă am auzit-o cum şoptea încontinuu "Doamne, apără-ne! Doamne,
păzeşte-ne de cel rău!" Aşa am petrecut ore întregi acolo, cu ea la pieptul meu şi cu
şoaptele rugăciunilor ei, lungi ca o litanie, întrerupte doar de răpăiala de gloanţe şi bu-
buituri. Nu mai ştiam ce va fi, dacă vom scăpa vii de-acolo. Aşa am stat toată noaptea,
cu spaima că întregul palat se va prăbuşi peste noi, o noapte cum nici în filmele cele
mai dure nu vezi.
Am ieşit de sub scări abia când a început să se lumineze puţin. Miriam era pur
şi simplu desfigurată de spaimă şi oboseală. Am condus-o la ieşirea din partea laterală a
clădirii, am sărutat-o pe frunte şi i-am spus să meargă imediat acasă. N-am mai văzut-o
niciodată de atunci. Sper că în dimineaţa aceea a ajuns cu bine acasă.

Revoluţionarii cu gusturi artistice Aceeaşi piaţă, după 26 de ani.

Noaptea muzeelor deschise
- Cum arăta muzeul după măcel?
- Ce m-a şocat mai întâi a fost mirosul. Mirosea îngrozitor a fum, a cauciuc sau plastic
ars, a cenuşă, deşi toate ferestrele erau ţăndări şi bătea un vânt rece prin tot muzeul. Am
încercat să fiu curajoasă şi să merg la Galeria de Artă Europeană, apoi mai jos cu un
etaj, la Galeria Naţională. Iar pe măsură ce descopeream locurile astea, chiar deveneam
curajoasă, pentru că frica era înlocuită de disperare şi de o furie nebună împotriva acelor
demenţi neştiuţi care au fost capabili de tot dezastrul pe care-l vedeam.
Totul era pârjolit, ca după război. Pereţii sălilor în care erau expuse toate
minunile lumii, Luca Giordano, Rubens, El Greco, Rembrandt, Monet, Luchian,
Andreescu, erau găuriţi de gloanţe şi obuze. "Safta florăreasa" lui Luchian era
împuşcată în inimă. Madonnele picturii italiene din secolele al XVI-lea şi-al XVII-lea,
adevărate capodopere ale lumii, erau pur şi simplu ciuruite, ramele erau rupte, atârnau
fără pânze, luminatoarele erau carbonizate, peste tot erau numai cioburi şi moloz.
Am început să plâng. Pe urmă, ţin minte că am descoperit ceva care mi-a dat
parcă o rază de speranţă. Geamul care protejase "Crucificarea lui Iisus", a lui Antonello
da Messina, fusese străpuns de gloanţe, dar tabloul rămăsese nevătămat. Reuşisem să
salvăm, totuşi, câteva, şi asta mi-a dat voinţa să continui.
Au venit lângă mine un muzeograf şi câţiva soldaţi din paza muzeului. Şi ei
petrecuseră toată noaptea ascunşi. Erau speriaţi, nici ei nu înţelegeau nimic din tot ce se
întâmpla. I-am mobilizat imediat, ne-am împărţit în două grupuri şi am început să cărăm
în depozite lucrările rămase. Cu cheile la gât, am luat la rând sală cu sală, tablou cu
tablou, coborând şi urcând de zeci de ori scările.
Soldaţii erau tineri, făceau tot ce le ziceam, de parcă eram comandantul lor.
Ţin minte că le vorbeam întruna, încercând să-i motivez. Le explicam ce înseamnă o
operă de artă, ce lucru grozav fac ei salvând tablourile acelea, cât de valoroase sunt ele
pentru ţară. Am ţinut-o tot aşa, ore în şir, până când am reuşit să scoatem toate lucrările
din cei 7000 de metri pătraţi de expunere. Doamna Dorana se opreşte, privindu-mă cu
un zâmbet de mulţumire.

- Aşadar, s-ar zice că misiunea dumneavoastră s-a încheiat. Totuşi, din câte ştiu, aţi
rămas acolo încă trei zile.
- Păi, începând din acea zi, de 23 decembrie, a început un alt fel de coşmar. Au apărut
primele nedumeriri şi suspiciuni. Pentru că atunci au venit în muzeu aşa-zişii
revoluţionari, adică nişte indivizi cu feţe dubioase, care purtau la braţ o bandă tricoloră.
Erau înarmaţi până în dinţi şi susţineau că au primit ordin să păzească muzeul de
"terorişti". Au transformat un hol într-un fel de cazarmă, şi-au improvizat nişte paturi
din covoare, au adus câteva lăzi cu muniţie, altele cu mâncare, băutură, ce mai, erau ca
la camping.
Reţineţi, erau civili, oameni adunaţi de pe stradă şi înarmaţi, fiecare cu câte
o puşcă. Erau ca nişte gărzi aşa-zis voluntare, iar şeful lor era un anume Muscalu, care
avea o legitimaţie eliberată de Frontul Salvării Naţionale. Au instituit patrule interne,
ne-au interzis să mai circulăm neînsoţiţi prin muzeu, au aruncat gaze lacrimogene prin
subsoluri, au căutat terorişti cu câini lupi.
Un spectacol de toată frumuseţea. Nimeni n-a văzut niciun terorist. În schimb,
acest Muscalu se ţinea tot timpul după mine, încercând să mă convingă să plec. Să las
cheile de la depozite şi să plec acasă, că au ei grijă.
La început, mi-a zis că-i un ordin. I-am răspuns că acolo, în muzeu, eu îi ordon
lui. Pe urmă mi-a zis că a primit informaţii cum că palatul va fi bombardat şi că trebuie
urgent evacuat. I-am spus că nu-i nicio problemă dacă mor şi eu acolo, îngropată în
ruinele palatului, că locul ăla e ca şi casa mea.
Tot timpul, trei zile şi trei nopţi la rând, m-a agasat cu asemenea metode
de a mă convinge să plec. Şi sunt convinsă că n-o făcea de capul lui, că cineva îi dădea
indicaţii să facă lucrul ăsta.
Sunt absolut convinsă că dacă aş fi plecat din muzeu, ar fi fost un prăpăd,
că mare parte din lucrările aflate în depozite astăzi nu mai erau. Am găsit, de exemplu,
sub una din canapelele pe care stăteau "revoluţionarii", un Pallady de toată frumuseţea.
Desigur, nimeni nu ştia cum a ajuns acolo.
Vă daţi seama ce s-ar fi întâmplat dacă ar fi avut acces la depozite? Mi-e şi
frică să mă gândesc. Aşa am trăit eu zilele acelea în muzeu. Într-o tensiune şi teroare
continuă. N-am reuşit nici măcar să aţipesc puţin, îmi era frică să nu adorm de-a
binelea şi să-mi ia cineva cheile de la gât.
Abia pe 25 decembrie s-a terminat coşmarul şi am putut să plec şi eu acasă.
După ce lucrurile au intrat în normal, iar "revoluţionarii" au părăsit muzeul. Cam
asta a fost "revoluţia" din Muzeul Naţional de Artă. O diversiune mârşavă a unor
smintiţi. Nimeni n-a fost vreodată găsit vinovat pentru tot dezastrul de-acolo, pentru
cele peste 200 de tablouri ciuruite de gloanţe şi obuze, pentru distrugerea palatului.
 Nimeni, niciun procuror sau alt reprezentant al vreunei instituţii de stat, n-a
avut vreodată curiozitatea sau interesul să afle ce s-a întâmplat atunci cu patrimoniul
ţării din cel mai important muzeu de artă al României. De 26 de ani, nimeni n-a avut
interesul să scoată adevărul la lumină.

În loc de epilog
Mircea cel Bătrân - fragment decupat din fresca de la Curtea de Argeş, ciuruit de gloanţe
Pe 15 ianuarie 1990, Dorana Coşoveanu a fost numită director adjunct al Muzeului
Naţional de Artă al României. Primele ei griji au fost declanşarea acţiunii de refacere a
Palatului Regal şi cea de restaurare a celor aproape 200 de tablouri distruse.
Chiar ea a însoţit o parte din lucrări în străinătate, la marile laboratoare care
s-au oferit să le restaureze. Apoi, a iniţiat un amplu proiect de afirmare internaţională a
colecţiilor din muzeu, în colaborare cu cele mai importante muzee ale lumii.
În tot acest timp, a încercat prin toate mijloacele să-şi facă cunoscută
povestea acelor zile şi nopţi de coşmar din decembrie '89. Pentru că, se gândea ea,
adevărul trebuie să iasă la iveală, iar vinovaţii trebuie să plătească. S-a ales cu zeci de
telefoane şi scrisori de ameninţare.

După patru ani, în 1994, a fost demisă din funcţia de director adjunct al
muzeului. Fără nicio explicaţie, a fost aruncată în stradă de câţiva oameni de la
Ministerul Culturii.

Astăzi, la 83 de ani, este una dintre cele mai importante personalităţi

din lumea criticilor de artă din ţară.

Si noi NU stim nimic despre aceasta doamna-eroina a culturii romanesti ,

in schimb stim mult mai multe de Bianca Dragusan , Oana Zavoranu , Eba sau
Florin Salam si Guta cu toata familia.