Cum era viața pe cartelă în „Epoca de aur” a lui Nicolae Ceaușescu

În „Epoca de aur” a lui Nicolae Ceaușescu, românii au primit alimentele de bază

cu porția. Plecând de la ideea că necesarul zilnic era de doar 2.700 - 2.800 de
calorii, comuniștii au redus rațiile de pâine, ulei, zahăr și carne și au instituit
cartelele, documentele fără de care românii nu primeau alimentele de bază.

Vreme de un deceniu, sub Ceaușescu, românii au cumpărat pâinea, zahărul și

uleiul numai pe cartelă și doar de la alimentarele de cartier. Raționalizarea
alimentelor a fost un proces introdus treptat, începând din anii '80.

La data de 19 decembrie 1980 a apărut „Legea pentru constituirea, repartizarea și

folosirea pe județe a resurselor pentru aprovizionarea populației". Decretul
stabilea raționalizarea consumului de alimente în funcție de județ, iar cartelele la
zahăr și ulei erau diferențiate pe categorii de populație. Pentru a justifica
reducerea porțiilor, președintele Nicolae Ceaușescu a inventat un program
științific creat la cererea dictatorului de specialiștii din Comitetul Central. Este
vorba despre ”Programul de alimentație științifică a populației”, document apărut
în 1982 care stabilea necesarul de calorii, rațiile de mâncare și inclusiv
standardele de greutate ale românilor.

Potrivit programului, românii au nevoie doar de 2.700 - 2.800 de calorii. Pentru

asta aveau voie, anual, de cel mult 60-70 de kilograme de carne și produse din
carne, 8-10 kilograme de pește și produse din pește, 210-230 litri de lapte sau
produse din lapte, 260-280 de ouă, 16 kilograme de grăsimi, ulei, margarină, 170-
180 de kilograme de legume, 70-90 de kilograme de cartofi, 304 kilograme de
legume boabe, 65-95 kilograme de produse din fructe, 22-26 de kilograme de
zahăr.

Prin decret, în 1984, s-a adoptat un nou standard alimentar și mai redus. Românii
aveau, anual, dreptul, la 39 de kilograme de carne, 78 de litri de lapte și 166 de
kilograme de legume. Uleiul și zahărul se dădeau o dată pe lună, rația fiind de un
kilogram.
Controlarea porțiilor se făcea prin cartele

Limitarea consumului de alimente a fost controlată de vechiul regim prin

introducerea cartelelor, documente fără de care nimeni nu avea acces la pâine,
zahăr sau ulei.  Fiecare familie era arondată unui magazin din cartierul unde avea
domiciliul.  Capul familiei se prezenta la gestionarul magazinului cu cartea de
imobil pentru a dovedi domiciliul și cu buletinul pentru a dovedi identitatea și
toate datele erau trecute pe cartelă. Cartelele pentru pâine aveau culori diferite,
de la oraș la oraș, iar fiecare român  avea dreptul doar la o jumătate de pâine pe
zi.

Sistemul diferea de la județ la județ. În unele județe cartele se eliberau pentru o

lună, în altele pentru trei luni. Uleiul și zahărul se dădeau o dată pe lună.
Produsele vrac erau ridicate doar de capul familiei și numai de la Alimentara de
cartier, o dată pe lună. Începând cu 1984, rația de carne anuală a fost stabilită la
39 de kilograme pentru fiecare român. Cea mai mare problemă însă, nu o
reprezenta cantitatea mică de carne, ci faptul că produsele de origine animală
apăreau rar în alimentări. 

Ziua în care ”se băga” carne la Alimentară era ziua în care se formau cozi
kilometrice la fiecare magazin. Puii se vindeau câte doi la pungă, motiv pentru
care românii au botezat produsul ”Frații Petreuș”, după un celebru cuplu de
cântăreți de muzică populară.

Proviziile de alimente se pedepseau  

Proviziile de alimente erau considerate speculă  și se pedepseau aspru sub vechiul

regim. Ceaușescu inventase legi care pedepseau datul pe sub tejghea al
alimentelor sau strângerea de provizii. Decretul Consiliului de Stat 306/1981
privind ”măsuri pentru prevenirea și combaterea unor fapte care afectează buna
aprovizionare a populației” din octombrie 1981 stabilea pedepse pentru românii
care făceau provizii de alimente.

”Constituie infracțiune de speculă și se pedepsește potrivit prevederilor Codului

Penal cu închisoare de la 6 luni la 5 ani cumpărarea de la unitățile comerciale de
stat și cooperatiste, în scop de stocare, în cantități care depășesc nevoile
consumului familial pe o perioadă de o lună, de ulei, zahăr, făină, mălai, orez,
cafea, precum și de alte produse alimentare a căror stocare afectează interesele
celorlalți cumpărători și buna aprovizionare a populației”, prevedea articolul 1 al
decretului 306.

Pedepse aspre erau prevăzute și pentru vânzătorii care vindeau mai mult decât
prevedea rația. ”Personalul unităților comerciale este obligat să vândă
cumpărătorilor produsele alimentare prevăzute la art. 1 numai în cantitățile și
condițiile stabilite de consiliile populare. Nerespectarea prevederilor alin. 1
constituie infracțiune și se pedepsește cu închisoare de la 6 luni la 5 ani”, arată
articolul 4 al aceluiași decret.

Cum se murea la coadă la carne în România comunistă. Detalii terifiante din

jurnalul secret al unui arhitect

Cetăţenii României socialiste care, în teorie, trăiau într-una dintre cele mai
prospere şi faste perioade din istoria acestei ţări, în practică erau nevoiţi să
depună eforturi însemnate pentru a supravieţui.

Lipsa alimentelor de bază a dus la o criză majoră, iar când se aprovizionau

magazinele se stătea la coadă până la ultima suflare.

În Jurnalul secret scris de arhitectul Gheorghe Leahu în anii 1985-1989, ultimii ani
ai “epocii de aur”, când Bucureştiul era mutilat de giganticele şantiere ale noului
centru civic, iar viaţa de zi cu zi era un coşmar, a fost surprinse detalii cumplite
despre cozile la Alimentara.

De exemplu, iată ce nota arhitectul pe 28 februarie 1986, conform site-ului

Memorial Sighet:

„Zi geroasă, dimineaţa -15 gr. C.

Înainte de a ajunge la slujbă, în cartierul Piaţa Romană, Căderea Bastiliei-Visarion,

la Alimentara coadă de 50 de persoane, când am trecut eu dimineaţa la 7,30.
Alţi 30 făcuseră un foc de cutii de carton şi un cauciuc uzat de bicicletă, cu o
pălălaie de 1 m înălţime şi jucau ţonţoroiul ca să se încălzească.

Coada le-o ţineau cunoscuţii, vecinii. De cu seară s-a răspândit vestea că s-au adus
pui.

Alimentara se deschide la 8,00, mulţi stăteau la coadă pe ger de -15 gr. C de la ora
4,30 – 5. Ce fel de oameni erau? Bătrâni şi oameni foarte cumsecade, bine
îmbrăcaţi, dintr-un vechi şi onorabil cartier al Bucureştiului. Nu s-a mai văzut aşa
ceva.

Pentru 2-3 pui (că nu se dau mai mulţi), oamenii cei mai civilizaţi care au mai
rămas în Bucureşti stau, ca cei mai amărâţi dintre pământeni, în ger aspru, bătrâni
şi disperaţi, la cozile mizeriei.“

Pe 21 martie în acelaşi an, arhitectul nota:

„De trei zile s-a adus la diferite alimentare brânză de burduf şi parmezan. De circa
trei luni, reţineţi bine: de cca trei luni nu s-a adus deloc brânză în reţeaua de
comerţ. De trei zile am tot încercat să iau brânză, dar fiind legat de serviciu, fără
să-mi pot permite să plec în timpul programului, sunt nevoit să asigur
aprovizionarea familiei numai în afara orelor de program.

Azi am plecat de acasă de la 6.30, am ajuns la Piaţa Amzei cu peste o oră înainte
de a începe serviciul. Am găsit brânză de burduf la o coadă la care am stat 55 de
minute şi am luat maximum ce se dădea l,5 kg de brânză, de 44 lei şi 1/2 kg
parmezan, de 63 lei. O vom pune la congelator pentru ziua lui Dan, care
împlineşte pe 5 aprilie 23 ani, sau poate pentru Paşte.

Vin acasă pe la ora 17 cu troleibuzul. În staţia unde cobor, la Mărăşeşti,

înghesuială mare de oameni şi o Salvare. Întreb ce s-a întâmplat, fără să zăbovesc.
Răspunsul e cutremurător: o femeie de cca 55 de ani a stat la coadă la carne în
frig, timp de 4 ore, i s-a făcut rău, nu merge nici o maşină particulară, n-a putut să
o ajute nimeni, au aşteptat maşina Salvării care a venit după 20 de minute, dar
era prea târziu…

Iată că în România acestor ani se moare la coadă la carne.“

A proiectat magazinul Unirii

Arhitectul Gheorghe Leahu s-a născut la 10 mai 1932, în capitala Basarabiei,

Chişinău-România, astăzi Republica Moldova. Are o bogată activitate profesională,
fiind inclus între cei 28 arhitecţi români de prestigiu, creatori de patrimoniu
cultural din ultimii 120 ani. Tatăl său, Theodor Leahu (1889-1970), un prosper om
de afaceri şi proprietar, era fiul lui Gheorghe şi al Olimpiei Leahu, ţărani înstăriţi
din satul Cegoreni (judeţul Orhei).

Mama, Ana Leahu (1904-1982), născută Luţcan, a avut talent artistic şi a publicat
poezii în „Viaţa Basarabiei”. Provenea dintr-o familie de preoţi şi intelectuali, din
satele Cucioaia şi Cubolta (judeţul Bălţi). Bunica maternă a viitorului arhitect,
Xenia Halippa, era soră a marelui patriot şi om de stat basarabean Pantelimon
Halippa (1883-1979), unul dintre făuritorii Marii Uniri cu România de la 1918.

În prefaţa albumului „O viaţă printre case şi culori al său”, arhitectul Gheorghe

Leahu mărturiseşte: „Alungat dintre hotarele Basarabiei în care m-am născut, mi-
am petrecut existenţa împletind amintirea meleagurilor strămoşeşti pe care le-am
pierdut cu dragostea şi uimirea pe care mi le-a produs descoperirea României, în
anii de război, când ne-am refugiat peste Prut. Poate că toţi cei care n-au pierdut
niciodată locurile lor de baştină nu pre-ţuiesc cât preţuiesc eu onoarea pe care
mi-a făcut-o Dumnezeu, să mă nasc român şi să-mi petrec toţi anii de viaţă în
România”.

Între anii 1957-1991, Gheprghe Leahu a proiectat şi coordonat în cadrul

Institutului „Proiect Bucureşti”, un impresionant număr de mari ansambluri de
locuinţe, precum şi obiective istorice din zona Lipscani, în calitate de autor şi
arhitect şef de secţie.

Este autor al proiectelor: Magazinul Universal „Unirea”, blocuri din ansamblul

Calea Dorobanţilor, Spitalul O.R.L. „Dr. Hociotă”, extinderea Spitalului „Dr. I.
Cantacuzino”, Fabrica de băuturi răcoritoare Ci-Co (astăzi Coca-Cola), Spălătoria
Industrială „Nufărul” Militari, vile, case particulare, sedii de instituţii etc. Este de
trei ori laureat al Premiilor Uniunii Arhitecţilor din România pentru valoarea
profesională a unora dintre lucrările proiectate.
Între anii 1977-1989 a luat atitudini curajoase împotriva demolărilor şi pentru
apărarea patrimoniului arhitectural ameninţat cu distrugerea în anii de dictatură
comunistă. În mai 1990, a participat ca delegat al Uniunii Arhitecţilor din România
(U.A.R.) la al XVII-lea Congres Mondial al Uniunii Internaţionale a Arhitecţilor, ce a
avut loc în Montreal (Canada).

Realitatea tristă a „Epocii de aur”: Ultimii la producția de carte din lagărul

socialist

Nicolae Ceaușescu se mai bucură de multă simpatie din partea maselor de

români și are un prestigiu deosebit în raport cu clasa politică actuală, dominată
prea mult de corupție și de discuțiile lungi și sterile. Formularea Nea Nicu indică
o apropiere de sufletul vorbitorilor. Un sondaj de opinie din 2010 cuprindea și
informația că 41% dintre alegători i-ar fi dat votul fostului dictator dacă ar mai fi
fost în viață. S-a rămas cu impresia că a fost un om bun, capabil, dar l-a
influențat negativ soția.

Există credința în popor că în acea vreme statul ocrotea oamenii și că le permitea

să se instruiască la cel mai înalt nivel, pentru înaintarea spre comunism în zbor. Se
spune prin discuțiile private că școlile au fost făcute de către Nicolae Ceaușescu,
că „ăștia de acum” (politicienii de orice coloratură) nu sunt în stare de nimic.

Cartea, imprimată pe diferite materiale, a fost principalul mijloc prin care au fost
transmise cunoștințele timp de milenii, descoperirea tiparului în secolul al XV-lea
accelerând progresul. Comunitățile care au știut să valorifice informațiile
științifice au ajuns să fie un model la nivel planetar. România socialistă era un stat
în plin avânt economic și avea o efervescență intelectuală și editorială. Numai în
anul 1975 au fost imprimate 68.900.000 de volume din 3.877 de titluri. Populația
avea parte de lumina cărții. Nici minoritățile nu erau uitate și acestea primeau 575
de titluri. Statul paternal comunist avea grijă să ajungă beneficiile științei la orice
cetățean, chiar dacă exista un puternic filtru ideologic.

Se poate spune că era foarte bine în epoca de după 1970, cea care a rămas în
amintirea oamenilor drept foarte plăcută pentru că s-a beneficiat de fondurile din
lumea capitalistă. Istoria însă se scrie corect numai dacă sunt făcute comparații
serioase și, mai ales, corecte din punct de vedere științific. 

Verificarea eficienței liderilor de la București se poate determina numai prin

analiza activității editoriale din celelalte state ale lagărului socialist și vom începe
cu Bulgaria, definită ca fiind mai slab dezvoltată decât România. Sofia înregistra în
1973 tipărirea a 4.188 de cărți din diferite domenii. Decalajul nu era foarte mare.
Budapesta se putea lăuda cu imprimarea a 7.581 de titluri de cărți în același an.
RDG era depășită numeric (5.224 titluri), dar Cehoslovacia reușea să pună pe piață
8.567. Să nu se uite un alt aspect interesant al acestei comparații: populația
statelor amintite din lagărul socialist era mai mică decât cea a României. 

Polonia, cu o populație mai numeroasă, imprima 10.744 de titluri în 1973.

Uniunea Sovietică își respecta rangul de mare putere și în domeniul culturii și în
anul 1974 au ieșit din tipografii volume din 86.771 de titluri și ocupa primul loc în
lume la acest capitol. 

Anuarele statistice ale regimului mai îndulceau situația catastrofală din punct de
vedere editorial prin oferirea de informații despre cărți și broșuri, acestea din
urmă fiind de slabă calitate din punct de vedere cultural sau științific. Practica
amestecării unor categorii de produse era una frecventă în epocă. Erau oferite
cititorului date despre drumuri și autostrăzi în județe unde nu se auzise de
șoselele de mare viteză.

Oare care era situația în lagărul capitalist, cel „condamnat la dispariție de mersul
istoriei”? Teoretic, aici ar fi trebuit să fie o foarte slabă activitate culturală și
științifică. Se spune că există un model suedez de dezvoltare intelectuală și
economică. Datele transmise oficial confirmă această evoluție. Au fost imprimate
9.041 de opere în anul 1974. Spania era cea mai „detestată” țară capitalistă din
Europa din cauză că a eșuat proiectul de comunizare în 1939 din cauza acțiunii
generalului Franco. Situația internă era prezentată în cele mai întunecate culori,
dar la capitolul carte erau tipărite 23.608 opere în anul 1973. SUA, vârful
imperialismului, era pe primul loc în lume la nivelul anului 1973 prin cele 83.724
titluri lansate pe piață.
România socialistă avea o producție limitată de carte

Numai prin trecerea în revistă a acestor date se observă imediat că România

socialistă avea o producție limitată de carte și care ajungea îndeosebi în mediul
urban, concentrarea fiind deosebită în marile orașe ale țării. Cei ce doreau să
învețe erau limitați numai la sursele interne, cele externe fiind premise numai
intelectualilor de încredere ai regimului. 

Masele de elevi și studenți erau obligate să acumuleze cunoștințele din cărțile

premise de către autorități și a fost normal să se imprime anumite teorii ale
propagandei de partid. Regimul avea nevoie de oameni instruiți, dar numai în
limitele permise de autorități. Se stabilise clar această politică prin indicațiile
poliției secrete sovietice către conducătorii statelor din lagărul socialist,
documentul din 2 iunie 1947 fiind o adevărată constituție până la căderea
sistemului totalitar. Se spunea clar la punctul 35 că trebuie redusă cantitatea de
material documentar din manualele elevilor și cunoștințele să fie prezentate în
mod falsificat, ideologic, pentru manipularea maselor în funcție de indicații
superioare. 

Statul totalitar avea grijă să reducă informațiile despre filosofie, logică, genetică și
istorie. Se observă că elevul trebuia să fie lipsit de repere morale, numai
personalitățile alese de regim fiind existente în trecut. Celelalte erau negative prin
tot ceea ce au realizat și comuniștii au venit să îndrepte lumea spre un viitor
fericit. Genetica, esența cercetărilor biologice, era considerată o făcătură
capitalistă și nu era interesantă pentru regim. Învățământul trebuia să fie centrat
pe specializarea cât mai îngustă și, cum numărul de studenți era limitat, nici
tirajele cărților nu erau prea mari. Multe volume erau pură maculatură ideologică
și de cea mai slabă calitate și din punct de vedere marxist.

Sunt destule persoane astăzi care mai cred în beneficiile unui sistem dictatorial de
tip comunist pe meleagurile românești. Este foarte normal. Există oameni ce nu
pot accepta prea multe idei și atunci încearcă să adopte cât mai puține, așa cum
au făcut și adepții religiilor monoteiste. Rezultatul este mereu același:
uniformizarea creierelor și încetinirea progresului timp de veacuri. Cei care-și
depășesc epoca sunt obligați să plece din societatea supusă terorii sau se sting
intelectual ca o lumânare. Mulți cetățeni români au pierit prin temnițe pentru că
au gândit, au avut interpretări diferite sau n-au vrut să pună în practică ideile
partidului. Specialiștii închisorii de la Pitești au muncit mulți ani să stârpească
urmele de gândire liberă la studenți și elevi. 

Apăsarea ideologică se făcea simțită și-n Epoca de Aur și lagărul socialist nu mai
era un loc de trăit. Cei care au văzut în Iugoslavia un loc al evadării au ajuns să fie
împușcați în fâșia de frontieră și cu puști de precizie aduse din SUA. Partidul
comunist asigura o dotare superioară în domeniul asasinatului. Se putea face și
economie de muniție, grănicerii preferând să-I toace cu elicele navelor de
patrulare pe fugari. Nici astăzi nu se știe câte valori au fost pierdute pentru
omenire din ordinele unui dictator criminal. 

 Nicolae Ceaușescu a făcut multe pentru a limita pătrunderea științei de carte

dinspre Occident și este vinovat de rămânerea în urmă în raport cu statele
moderne ale lumii normale. Era o atitudine normală pentru un conducător atras
în mod profund de lagărele din Coreea de Nord și din China, țări ce păreau
apropiate de idealul de organizare comunistă.

Cartelele și datoria externǎ a Romȃniei

Se știe cǎ a existat o perioadǎ din istoria naționalǎ definitǎ drept Epoca de Aur.
Interesant este cǎ aceastǎ erǎ s-a ȋnregistrat ȋn plinǎ perioadǎ comunistǎ, adicǎ
atunci cȃnd la putere a fost Nicolae Ceaușescu, cel mai iubit fiu al poporului.
Chiar dacǎ denumirea pare sǎ indice o erǎ de prosperitate economicǎ, dovadǎ
fiind plata completǎ a datoriei externe, populația suferea de tot felul de lipsuri.
Alimentele erau date pe cartelǎ, benzina cu rația și mașinile circulau ȋn funcție
de numǎrul de ȋnmatriculare, cǎldura era o noțiune absentǎ ȋn multe perioade
reci de dupǎ 1981 și nici iluminatul public nu prea era de interes pentru
conducǎtorii de la București.

Sacrificiile n-au fost ȋn zadar și Romȃnia a fost singura țarǎ din lagǎrul socialist
capabilǎ sǎ plǎteascǎ toate sumele ȋmprumutate pentru dezvoltarea industriei
grele, ridicatǎ dupǎ model Stalinist al gigantomaniei. Teza lansatǎ de aparatul de
propagandǎ supradimensionat a prins uimitor de bine la mase și sunt mulți cei ce
repetǎ cǎ a fost extraordinar de bine cǎ poporul a scǎpat de aceastǎ povarǎ
financiarǎ.

Trecem acum cu vederea politica ineficientǎ a regimului roșu și trebuie sǎ

remarcǎm o situație existentǎ ȋn Ungaria socialistǎ. Budapesta era datoare 20
miliarde de dolari la nivelul anului 1989 și n-a fost vreo problemǎ financiarǎ. Banii
au fost achitați treptat, ȋn tranșe, și se observǎ cǎ nivelul de trai ȋn țara vecinǎ a
fost și este mai ridicat decȃt acolo unde locuitorii au fost torturați pentru a se
trimite banii ȋn… lumea capitalistǎ. Era mai bine chiar și ȋnainte de ȋnceperea
achitǎrii sumelor ȋmprumutate. Datele sunt oferite ȋn publicațiile de la București.
Venitul național pe cap de locuitor era ȋn Romȃnia de 1.000 $ și un medic exista la
624 de persoane. Statul vecin avea 2.140 de dolari și un doctor la 478 de locuitori
la nivelul anului 1975.  

 A fost o altǎ minune a regimului comunist din Romȃnia, totul fiind fǎcut pentru
ȋntreținerea unei industrii ce a fost conceputǎ ȋncǎ din 1927 pentru efortul de
rǎzboi la nivel planetar. Nu avea legǎturǎ cu fericirea locuitorilor din lagǎrul
socialist și se știe cǎ despre gigantomanie se plȃngeau sovieticii ȋncǎ din perioada
interbelicǎ.

Masacrarea fără regrete a românilor în Epoca de aur

Anul 1989 a fost marcat de ceva ce rămâne în creierul românilor drept o mare
realizare a regimului Ceauşescu: plata datoriei externe. Se poate merge şi mai
departe spunând că România era acum creditor pentru state de prin Africa şi Asia.
Se poate spune că era atins un ideal de dezvoltare economică şi masele se laudă
cu această victorie. A fost o izbândă a generaţiilor de sacrificiu, regimul comunist
fiind la fel de ineficient şi ca atunci când a acumulat datoriile. Birocraţia nu poate
să fie rentabilă. Masele au obiceiul să repete la infinit idei simple, dar culmea este
că teoriile propagandei au pătruns în creierul elevilor şi chiar al unor intelectuali.

Totul este frumos până la deschiderea unui anuar statistic. Cifrele reci prezintă
tabloul unui adevărat măcel făcut în mijlocul poporului român şi nu mai era
nevoie de gloanţe şi de tancuri. Mortalitatea a început să crească rapid pe fondul
alimentaţiei raţionale şi a insuficienţei medicamentelor. Dacă în 1974 au fost
numai 191.286 de decese, din 1976 s-a depăşit pragul de 200.000, banii aduşi din
împrumuturi şi din truda poporului fiind dirijaţi spre lucrările faraonice ale
regimului de tip stalinist.

Coasa morţii a bătut toate recordurile în 1987 şi au pierit atunci 254.286 de

suflete. Genocidul prin aceste lipsuri a continuat şi după 1989, spitalele patriei
fiind catastrofal dotate în raport cu standardele europene şi procesul de
completare a stocurilor de medicamente şi a aparaturii de specialitate a decurs
greu, pornind de la marile oraşe spre regiunile izolate şi îndepărtate. Exact ca
după un război mondial, mortalitatea a crescut după evenimentele din decembrie
şi în 1992 au pierit 263.855 de suflete.  

 Guvernarea Ceauşescu şi toată nomenclatura de partid, ce se bucura de înalte

privilegii precum aristocraţia pe vremuri, au fost responsabile de uciderea în masă
prin înfometare şi prin tăierea drepturilor la tratamente. Cel puţin victimele ce
trec de pragul de 200.000 pot fi puse în contul unui regim pe care acum mulţi
români îl văd ca fiind pozitiv şi că a adus fericirea pe meleagurile carpatine. Banii
existau, dar statul îi trimitea capitaliştilor sau îi îngropa în afaceri cu rezultate
catastrofale. Să nu uităm că lipsurile de toate felurile au fost contemporane cu
realizarea Canalului Dunăre –Marea Neagră şi apoi se muncea de zor la cel ce
urma să lege fluviul de Bucureşti. Sume imense au fost efectiv îngropate în astfel
de construcţii ce nu mai erau interesante pentru economie. Transportul auto
pentru distanţe scurte şi cel feroviar pentru mărfurile voluminoase şi grele erau
domeniile de cel mai mare interes.

 Oare ce chinuri putea să mai inventeze Nicolae Ceauşescu pentru ca masele

populare să-i vadă imaginea de călău pus de un regim adus cu tancurile cu stele
roşii? A fost un regim complet îndreptat împotriva poporului român şi care realiza
construcţii utopice pentru îndeplinirea revoluţiei mondiale.

Epoca de aur cea frumoasǎ pentru poporul romȃn

Mulțimile din Romȃnia contemporanǎ sunt foarte puțin mulțumite de ceea ce
face clasa politicǎ actualǎ și au ȋnceput sǎ se ȋntoarcǎ spre trecut. Dacǎ mulți au
cǎzut ȋn trecutul religios, alții preferǎ sǎ facǎ multe comparații cu epoca de
dinainte de anul 1989 și au ajuns la concluzia cǎ ȋnainte era mai bine, cǎ nu erau
atȃtea nenorociri cȃte prezintǎ presa liberǎ și mai ales televiziunile obsedate de
audiențe fǎrǎ limite. Oare sǎ fie corectǎ aceastǎ imagine popularǎ despre un
conducǎtor bun ȋn persoana tovarǎșului Nicolae Ceaușescu, doar puțin afectatǎ
de prezența Elenei Ceaușescu? Nici pe departe. Nenorocirile se țineau lanț, dar
presa timpului difuza numai ceea ce se dorea sau se ordona de la București și de
la partidul unic. 

Ploaia de MiG-uri 

Avioanele MiG-21 și-au cȃștigat un renume trist de sicrie zburǎtoare dupǎ 1989,
dar nu fuseserǎ concepute inițial pentru o lungǎ duratǎ de viațǎ. Este absolut
normal sǎ fie supuse riscului de accidente dupǎ decenii de activitate, motoarele
cu reacție lucrȃnd ȋn condiții de stres absolut pe durate scurte de timp. Prǎbușirile
au fost multe și ȋn timpul regimului Ceaușescu, o victimǎ din 20 aprilie 1989 fiind
celebrul scriitor Doru Davidovici.  

Toate variantele de aparate de vȃnǎtoare de origine sovieticǎ au avut probleme

tehnice din cauza materialelor folosite, dar se trecea totul cu vederea pentru a se
putea atinge țelul suprem al regimului comunist: revoluția mondialǎ.

Cad și avioanele de transport 

Epoca globalizǎrii nu putea sǎ ocoleascǎ nici Romȃnia socialistǎ și transportul

aerian a ȋnceput sǎ se dezvolte ȋn strȃnsǎ legǎturǎ cu forțele aeriene. Avionul An-
24 era interesant ȋn raport cu dimensiunile țǎrii și avea o capacitate maximǎ de 52
de pasageri. Chiar dacǎ era bine proiectat și realizat, n-a fost ocolit de catastrofe.
Primul a cǎzut ȋn data de 4 februarie 1970 pe muntele Vlǎdeasa și a luat sufletele
a 20 de oameni. Numǎrul redus de victime poate sǎ mai explice un fenomen
interesant: compania Tarom nu era rentabilǎ nici ȋn Epoca de Aur din moment ce
nici mǎcar jumǎtate din locurile din aparat nu erau ocupate. Ziua de 29 decembrie
1974 a fost mult mai sȃngeroasǎ, bilanțul urcȃnd la 33 de morți. Alte douǎ s-au
zdrobit de sol ȋn 1982 la Constanța și ȋn 1986 la Cluj-Napoca. 

Nu erau așa de multe crime 

Acesta este un clișeu repetat mereu de oamenii simpli și se vede aici impactul
deosebit al televiziunii asupra mentalitǎților colective. Goana dupǎ audiențe duce
la apariția unor curente de gȃndire orientate ȋmpotriva lumii libere și se adorǎ
dictatura de tip totalitar.  

Oare sǎ fie adevǎrate aceste cugetǎri populare? Nici pe departe. Televiziunile

puteau sǎ aibǎ parte de subiecte senzaționale, dar nu exista acordul conducerii de
partid și de stat pentru difuzarea unor astfel de imagini. Oare cȃtǎ audiențǎ ar fi
adus cazul Rȃmaru? Cȃtǎ cernealǎ ar fi curs ȋn paginile tabloidelor din anii 1970 -
1971? Mihaela Runceanu, o voce de aur a epocii, a fost ucisǎ ȋn data de 1
noiembrie 1989 și asasinul a fost tratat cu maximǎ blȃndețe de cǎtre autoritǎțile
din era democraticǎ. Era liber dupǎ 17 ani. Oare cȃt valoreazǎ viața unui artist
renumit ȋn ochii judecǎtorilor? Se ȋnțelege din acest caz de ce poporul romȃn nu
poate sǎ evolueze ȋn mod deosebit pe plan mondial. Talentele reale au fost ținute
vreme ȋndelungatǎ ȋn temnițele mucede ale regimului comunist sau au pierit ȋn
perioada de torturǎ. Nu exista o politicǎ fermǎ de ocrotire a celor ce pot face ceva
deosebit și se tot dǎdea ȋnainte cu valoarea maselor populare.

Recorduri la nenorociri 

Perioada de aur a comunismului a fost una strǎlucitoare și la capitolul dezastre,

greu de egalat ȋn zilele democrației.  

Era o vreme ȋn care nu conta libertatea personalǎ și se punea accent pe

transportul ȋn comun. Cum statul trebuia sǎ facǎ mari economii din ordinul
forurilor centrale, autobuzele erau ȋncǎrcate cu mult peste capacitate. Nici piesele
de schimb nu prea se gǎseau și mecanicii se descurcau cum puteau pentru a le
trimite pe drumurile publice. Nu este de mirare cǎ a sosit și clipa catastrofei. Un
autobuz plin cu cǎlǎtori a avut o panǎ de cauciuc pe un drum din județul Botoșani
și, cum o nenorocire nu vine niciodatǎ singurǎ, mașina s-a rǎsturnat ȋntr-o baltǎ.
Accidentul de la Huțani, 29 iunie 1980, s-a soldat cu 48 de morți și 35 de rǎniți,
dar mașina era proiectatǎ pentru numai 40 de persoane.

Recordul de victime aparține ȋnsǎ unui dezastru naval. Vasul Mogoșoaia asigura
legǎtura ȋn zona Galați cu malul dobrogean și se fǎcea economie ȋn ceea ce privea
numǎrul de curse. Ambarcațiunea supraaglomeratǎ a fost lovitǎ din lateral de un
convoi bulgǎresc ȋn condiții de ceațǎ și a fost prǎpǎd pentru comunitatea din
regiune. Au murit la 10 septembrie 1989 213 pasageri și nouǎ membri ai
echipajului, dar este interesant de precizat cǎ nava fusese proiectatǎ doar pentru
160 de oameni.

Asigurarea transportului muncitorilor spre locul de activitate ȋn condiții decente

nu era o preocupare a conducǎtorilor locali, mereu interesați sǎ ȋndeplineascǎ
poftele liderilor de la București. Se dorea transformarea localitǎții Costești din
județul Argeș ȋn oraș și era o febrilǎ muncǎ de atingere a obiectivelor stabilite prin
planuri științifice. Un detașament de muncitori a fost ȋnghesuit ȋntr-un camion și
nici vopseaua necesarǎ activitǎții n-a fost pusǎ separat ȋn acea zi de septembrie a
anului 1974. Șoferul grǎbit a pierdut controlul mașinii pe raza localitǎții Podu
Broșteni și aceasta s-a rǎsturnat, provocȃnd un adevǎrat carnagiu. Focul a
declanșat un incendiu cumplit și localnicii asistau neputincioși la chinurile celor
arși de vii. Au fost 31 de morți și cel puțin 20 de rǎniți. Autoritǎțile au intervenit cu
ȋntȃrziere, dar au avut grijǎ sǎ ascundǎ datele catastrofei. Prestigiul regimului era
mai important ca adevǎrul.

Accidentul feroviar de la Bucerdea, 7 octombrie 1968, a fost provocat de muncitor

al cǎilor ferate aflat sub influența bǎuturilor alcoolice și s-a soldat cu 22 de morți
și 72 de rǎniți. Consumul de tǎrie era la modǎ și ȋn era definitǎ astǎzi drept
frumoasǎ ȋn raport cu prezentul. Vinovatul a fost condamnat la moarte, dar
justiția era blȃndǎ cu astfel de acuzați. S-a modificat pedeapsa ȋn ȋnchisoare pe
viațǎ și apoi a scǎpat din celulǎ dupǎ 18 ani. Nici n-a mai contat cǎ printre cei
pieriți a fost și academicianul Emil Petrovici. Criminalii bǎuți se bucurǎ de foarte
mult respect ȋn lumea romȃneascǎ. A rǎmas ȋn istorie drept cea mai mare tragedie
feroviarǎ dupǎ cea din gara Ciurea, dar atunci era vremuri de rǎzboi și multǎ
panicǎ din cauza atacurilor germane.
Nenorociri internaționale 

Conducerea de la București a fost acuzatǎ dupǎ 1989 cǎ era atinsǎ de o boalǎ

psihicǎ foarte gravǎ și megalomania se manifesta ȋn mod clar la capitolul nave
maritime. Erau dorite petroliere cu un deplasament de 150.000 tdw și mineraliere
asemǎnǎtoare. Un dezastru cu un astfel de vapor nu putea sǎ fie decȃt foarte
spectaculos și Independența a fost incendiat ȋn urma unei ciocniri cu o navǎ
greceascǎ ȋn zona Bosforului. Era 15 noiembrie 1979 și au murit 42 de marinari din
cei 45 de la bord. 

Se spune cǎ 13 aduce ghinion și luna octombrie a anului 1982 parcǎ a vrut sǎ

confirme superstițiile contemporane. Erau curǎțate tancurile uriașe ale
petrolierului Unirea ȋn largul Mǎrii Negre și o explozie devastatoare a scufundat
colosul metalic, prețuit de asiguratori la 36,6 milioane de dolari ai timpului.

A cincea navǎ, Pacea, n-a mai fost finisatǎ și a fost luatǎ ȋn 1980 de cǎtre o bancǎ
din Cehoslovacia ȋn contul unui ȋmprumut neachitat. Nu s-a suflat o vorbǎ despre
acest incident, dovadǎ a gravelor probleme economice ale regimului comunist de
la București.

Prea puține exemple 

Masele de cititori sunt foarte critice ȋn lumea contemporanǎ, dar se știe cǎ tocmai
criticii sunt cei ce nu mai vǎd adevǎrul. Dacǎ datele de mai sus par insuficiente,
atunci sǎ trecem la informațiile oficiale ale regimului comunist. Societatea
comunistǎ era departe de perfecțiunea din scrierile propagandei și se poate spune
cǎ a rǎmas dominatǎ de o violențǎ deosebitǎ. Numai ȋn anul 1980 au fost
condamnate pentru omor 1.295 de persoane și alte 117 pentru lovituri
cauzatoare de moarte. Era o medie de aproape patru cazuri pe zi. Uciderea din
culpǎ fǎcea ravagii și alte 1.186 de persoane au fost gǎsite vinovate și
condamnate. Infractorii nu uitau nici de plǎcerile carnale și femeile erau ținte
foarte cǎutate. Au fost trimiși ȋn celule 1.401 de vinovați. 

Perioada comunistǎ n-a fost una auritǎ decȃt ȋn imaginația propagandei de partid
și apoi ȋn mentalitatea colectivǎ. Se știe cǎ masele nu sunt capabile sǎ emitǎ prea
multe idei de valoare și se limiteazǎ sǎ repete ceea ce pare adevǎrat. Fantezia
colectivǎ este deosebit de bogatǎ, dar rǎmȃne numai fantezie.