Revoluțiile de la 1989

Stânga sus: Masa Rotundă din Varșovia.

Dreapta sus: Căderea Zidului Berlinului.
Centru stânga: Revoluția română. Centru
dreapta: Revoluția de catifea din Praga. Jos:
Lanțul Baltic din RSS Estonia, Letonia și
Lituania.
Căderea Comunismului,
Alte nume Prăbușirea Comunismului,
Toamna Națiunilor
Popoarele Blocului răsăritean
Participanți
Poporul chinez
Blocul răsăritean
Locație
Republica Populară Chineză
Data 1989-1991
Transfer de putere pe cale
pașnică către guvernele
democratice în Germania de Est,
Rezultat Polonia, Cehoslovacia, Ungaria,
Bulgaria și Albania
Reunificarea Germaniei
Transfer violent de putere către
 un guvern democratic în
România
Destrămarea Uniunii Sovietice
Destrămarea Iugoslaviei și
Războaiele iugoslave
Reprimarea violentă a mișcării
democratice chinezești
Dizolvarea Pactului de la
Varșovia
Schimbări în alte zeci de state
Sfârșitul Războiului Rece.

Revoluțiile din 1989 au fost o serie de revoluții desfășurate în Europa de Est, în

țările fostei cortine de fier, prin care au fost schimbate regimurile comuniste. În
general revoluțiile au fost pașnice, cu excepția notabilă a revoluției române.
Revoluții au avut loc în:
 Bulgaria: Revoluția bulgară din 1989
 Cehoslovacia: Revoluția de catifea
 Germania de Est: Căderea zidului Berlinului
 Polonia: Revoluția poloneză din 1989
 România: Revoluția română din 1989
 Ungaria: Revoluția ungară din 1989
Bibliografie
 „1989 - Principiul dominoului. Prăbușirea regimurilor comuniste europene”,
Ediție de: Dumitru Preda și Mihai Retegan, București, Editura Fundației
Culturale Române [1]

Revoluțiile de la 1989

Revoluțiile de la 1989
Căderea Zidului Berlinului în noiembrie 1989.
Alte
Căderea comunismului, Toamna națiunilor
nume
Participa
Cetățenii Blocului răsăritean
nți
Locație Europa Centrală și de Est
Data 9 martie 1989 - 27 aprilie 1992
Rezultat
 Sfârșitul Uniunii Sovietice ca superputere
și destrămarea sa, încheindu-se Războiul
Rece.
 Dizolvarea Pactului de la Varșovia și
a Blocului răsăritean.
 O nouă ordine la nivel global odată cu
transformarea Statelor Unite ale
Americii în singura superputere.
 Formarea Federației Ruse și a celor 14
alte state fost-sovietice.
 Destrămarea economiilor
planificate și privatizarea industriilor
deținute public.
 Transferul puterii către guvernele
capitaliste
ale Poloniei, Ungariei, Germaniei de
Est, Cehoslovaciei, României, Bulgariei și 
 Albaniei.
 Reunificarea Germaniei.
 Dezmembrarea Cehoslovaciei.
 Destrămarea Iugoslaviei și
începutul Războaielor Iugoslave
 Liberalizarea economică începe
în China, Vietnam și India.
 Asocierea scepticismului asupra
comunismului, la nivel global, cu declinul
susținerii partidelor comuniste și de
stânga, în special în spațiile european și
asiatic: colapsul comunismului
în Afganistan, Benin, Republica
Congo, Etiopia, Mongolia, Mozambic, So
malia și Yemen.
 Răspândirea culturii occidentale și a
capitalismului în țările comunisteizolate
anterior de acestea, printre care China,
Rusia și Europa Răsăriteană.
 Expansiunea internetului în țările fost-
comuniste.
 Sfârșitul Războiului din Afganistan.
 Suprimarea mișcării chineze pentru
democrație.

Revoluțiile de la 1989 au fost o serie de revoluții de la sfârșitul anilor '80 și

începutul anilor '90, care a rezultat în prăbușirea regimurilor comuniste atât
din Europa Central-Răsăriteană, cât și din alte părți ale lumii. Perioada poartă
denumirea de Toamna națiunilor, inspirată de termenul „Primăvara națiunilor”
atribuit Revoluțiilor din 1848.
Evenimentele revoluției și-au avut începutul în Polonia în 1989[1][2] și au continuat
în Ungaria, Germania de Est, Bulgaria, Cehoslovacia, și România. Una dintre
trăsăturile comune ale acestor desfășurări a fost folosirea extensivă a campaniilor
de rezistență civilă, prin care s-au efectuat demonstrații populare împotriva
continuării regimurilor monopartite și care contribuiseră la creșterea presiunii
pentru schimbare.[3] România a fost singurul membru al Blocului răsăritean a cărui
revoluție a dus la prăbușirea regimului comunist prin violență,[4] în timp ce atât
poporul român cât și popoarele celorlalte țări comuniste au suferit folosirea
violenței din partea regimurilor însele. Protestele din Piața Tiananmen din 1989
au eșuat să stimuleze vreo schimbare politică majoră în China, însă imaginile
puternice de sfidare în timpul protestelor au contribuit la precipitarea
evenimentelor revoluționare din celelalte părți ale lumii. În aceeași zi, pe 4 iunie,
Solidaritatea a obținut o victorie copleșitoare în alegerile parțial libere din
Polonia, ceea ce a condus la o cădere a comunismului lipsită de vărsare de sânge
în decursul verii anului 1989. Ungaria a sancționat dărâmarea secțiunii fizice
a Cortinei de Fier aflată pe teritoriul său, conducând la exoduri în masă ale est-
germanilor prin Ungaria, ceea ce a destabilizat Germania de Est. În orașe
precum Leipzig au fost inflamate drept consecință proteste majore, urmate de
simbolica cădere a Zidului Berlinului, un moment de cumpănă reprezentativ
pentru viitoarea reunificare germană din 1990.
Uniunea Sovietică s-a destrămat odată cu sfârșitul anului 1991, care a avut ca
rezultat formarea a 11 noi state suverane
(Armenia, Azerbaidjan, Belarus, Georgia, Kazahstan, Kîrgîstan, Moldova, Tadjikista
n, Turkmenistan, Ucraina și Uzbekistan), toate acestea declarându-și
independența față de URSS în cursul anului următor, în timp ce statele
baltice (Estonia, Letonia și Lituania) și-au redobândit independența. Ceea ce a mai
rămas din Uniunea Sovietică, constituindu-i marea majoritate teritorială, a
devenit Federația Rusă în decembrie 1991. Comunismul a fost abandonat
în Albania și Iugoslavia între 1990 și 1992. Odată cu anul 1992, Iugoslavia s-a
divizat în cinci state succesoare, Bosnia și
Herțegovina, Croația, Macedonia, Slovenia și Serbia și Muntenegru, care într-un
final s-a separat în cele două state Serbia și Muntenegru. Serbia a fost în
continuare supusă divizunii în urma proclamării parțial
recunoscutului stat Kosovo. Cehoslovacia a fost dizolvată la trei ani după sfârșitul
regimului comunist, împărțită în mod pașnic în Cehia și Slovacia în 1992.
[5]
 Impactul a fost simțit de multe alte țări socialiste. Comunismul a fost abandonat
în țări precum Cambodgia, Etiopia, Mongolia (în care un nou guvern comunist a
fost ales democratic, aflat la putere până în 1996), și Yemenul de Sud. Colapsul
comunismului (și al URSS) a fost considerat sfârșitul Războiului Rece.
În timpul adoptării unor diferite forme ale economiei de piață, a existat inițial un
declin în nivelul de trai.[6] Reformele politice au fost variate, însă în doar patru țări
au reușit partidele comuniste să își mențină monopolul asupra
puterii: China, Cuba, Laos și Vietnam(Coreea de Nord fiind supusă unei reforme
constituționale prin care prezența nominală a comunismului a fost reprimată,
rămânând însă de facto organizată în spirit stalinist). Multe organizații comuniste
și socialiste din Occident și-au îndreptat traiectoria ideologică către social-
democrație. Partidele comuniste din Italia și San Marino au avut de suferit, în
contextul în care reînnoirea clasei politice, numită „mani pulite”, începuse deja în
anii '90, la fel cum o înclinație vizibilă către stânga politică începea să aibă loc
în America de Sud, inițial cu Venezuela în 1999 și extinsă către alte națiuni în anii
2000. Panorama politică a Europei a fost influențată drastic, după ce numeroase
foste membre ale Blocului răsăritean au aderat la NATO și la Uniunea Europeană,
o forță a integrării economice și sociale mult mai vizibile pe continent.

Dezvoltarea Blocului răsăritean

Al patrulea congres al Partidului Muncitoresc Unit Polonez, desfășurat în 1963.

Coadă la intrarea unui magazin, scenă tipică în Polonia anilor 1980.

Socialismul a început să capete avânt în rândul clasei muncitoare globale încă din
secolul al XIX-lea. Acesta a culminat la începutul secolului XX, când mai
multe state și colonii și-au format propriile partide comuniste. Multe dintre țările
implicate aveau structuri ierarhice cu guverne monarhice și structuri sociale
aristocratice cu o nobilime bine stabilită. Socialismul era indezirabil în cercurile
claselor conducătoare (care au început să includă lideri de afaceri industriale) din
statele de la sfârșitul sec. XIX și începutul sec. XX; astfel, comunismul a fost
reprimat. Promotorii săi au fost persecutați în timp ce oamenii au fost descurajați
din a-l adopta. Această practică a existat chiar și în state care exercitau un sistem
pluripartit.
Revoluția Rusă din 1917 a dus la emergența primului stat comunist în
cadrul Uniunii Republicilor Sovietice Socialiste (URSS), odată ce bolșevicii au
răsturnat dinastia Romanov.
În timpul perioadei interbelice, comunismul s-a bucurat de o susținere crescândă
în multe părți ale lumii, în special în orașe și metropole. Aceasta a condus la
desfășurarea unei serii de epurații politice în multe țări, menite stăvilirii
mișcărilor. Rezistența violentă împotriva acestor represiuni a afectat
popularitatea comunismului atât în centrul cât și în estul Europei.
La începutul celui de-al Doilea Război Mondial, atât Germania nazistă cât și URSS
ocupaseră țări în Europa Răsăriteană în urma Pactului Ribbentrop-Molotov.
Germania se întoarse împotriva celei din urmă, și începuse invazia teritoriului său:
bătăliile de pe Frontul de Est au fost cele mai mari din istorie. URSS s-a
alăturat Aliaților, urmând ca în cadrul Conferințelor de la Teheran și Ialta aceștia
să stabilească statutul Europei Răsăritene ca parte a „sferei de influență politică
sovietice”. Soveticii i-au înfruntat pe germani până într-un impas militar, în urma
căruia au reușit să îi împingă înapoi înspre vest și să atingă Berlinul înainte de
încheierea războiului. Ideologia nazistă era violent anti-comunistă, căci naziștii au
suprimat brutal mișcările comuniste din țările sub ocupație. Comuniștii au jucat
un rol important în rezistența anti-nazistă din țările respective. Odată ce sovieticii
au forțat retragerea armatei germane, aceștia au asumat control temporar asupra
teritoriilor devastate.
După al Doilea Război Mondial, sovieticii s-au asigurat ca acei comuniști care au
ajuns la putere în țările ocupate să fie loiali Kremlinului. Aceștia au păstrat trupe
pe toată întinderea teritoriilor. În cadrul Războiului Rece, între statele legate
prin Pactul de la Varșovia și Occidentul capitalist unit prin NATO se menținuseră
tensiuni asidue. Revoluția Chineză din 1949 a adus și consolidat comunismul
în China.
În timpul Revoluției ungare din 1956, o revoltă națională spontană anti-autoritară,
Uniunea Sovietică a invadat Ungaria pentru a-și re-impune controlul. În 1968, o
acțiune similară de represiune față de Primăvara de la Praga avuse loc prin
organizarea invaziei Pactului de la Varșovia a Cehoslovaciei.

Emergența Solidarității în Polonia

Haosul laburist din Polonia anilor '80 a dus la
formarea sindicatului independent Solidaritatea, condus de către Lech Wałęsa,
care ajunge în timp o forță politică de sine stătătoare. Pe 13 decembrie 1981,
primul-ministru polonez Wojciech Jaruzelski a sancționat dizolvarea Solidarității
prin declararea legii marțiale în Polonia, suspendarea sindicatului și întemnițarea
liderilor săi.

Mihail Gorbaciov
Cu toate că mai multe țări din Blocul estic au încercat niște reforme economice și
politice limitate și nereușite încă din anii ‘50 (de exemplu Revoluția ungară din
1956 și Primăvara de la Praga din 1968), ascensiunea lui Mihail Gorbaciov la
putere în 1985 a semnalat tendința spre o mai vastă liberalizare. În mijlocul anilor
‘80, o generație mai tânără de apparatcikisovietici, conduși de Gorbaciov, au
început să advoce reformă fundamentală pentru a recupera ani de stagnare
(1964-1985). După decenii de dezvoltare, Uniunea Sovietică se confrunta cu o
perioadă de declin economic sever și avea nevoie de credite și tehnologie din
Occident ca să compenseze pentru înapoierea sa crescândă. Costurile de a-și
menține armata, KGB-ul, subvențiile acordate statelor-client etc., au tensionat
mai tare economia Uniunii Sovietice.
Primele semne ale unei reforme majore au apărut în 1986 când Gorbaciov a
lansat o politică de glasnost în Uniunea Sovietică și a accentuat nevoia de
restructurare economică (perestroika). În primăvara anului 1989, Uniunea
Sovietică nu numai a întâlnit dezbatere media plină de viață, dar de asemenea a
organizat primele alegeri multi-candidat în Congresul Deputaților Poporului al
URSS. Chiar dacă glasnost a advocat în mod ostensibil sinceritate și critică politică,
ele au fost permise numai într-un spectru îngust dictat de stat. Oamenii de rând
în Blocul răsăritean erau încă supuși poliției secrete și reprimării politice.
Gorbaciov și-a îndemnat omologii din Europa Centrală și de Sud-Est să
imite perestroika și glasnost în propriile țări. Însă, în timp ce reformiștii din
Ungaria și Polonia au fost încurajați de forța liberalizării din Est, alte țări din Blocul
răsăritean au rămas sceptice și au evitat reforma. Crezând că inițiativele lui
Gorbaciov de reformă nu vor dura mult, lideri comuniști intransigenți
precum Erich Honecker în Republica Democrată Germană, Todor Zhivkov în
Bulgaria, Gustáv Husák în Cehoslovacia și Nicolae Ceaușescu în România au
ignorat apelurile pentru reformă.

Spre revoluție
La sfârșitul anilor '80, atât statele caucaziene cât și cele
baltice cereau Moscovei autonomie mai accentuată, în timp ce Kremlinul pierdea
încet o parte din controlul asupra unor regiuni sau elemente din întreaga URSS. În
noiembrie 1988, Republica Sovietică Socialistă Estonă a emis o declarație de
suveranitate,[7] care avea să ducă eventual la emiterea unor proclamări similare
de autonomie în alte state membre.
Accidentul nuclear de la Cernobîl din aprilie 1986 a avut efecte politice și sociale
majore care au catalizat sau cel puțin parțial cauzat revoluțiile din 1989. Unul
dintre rezultatele politice ale dezastrului a fost creșterea rapidă în importanță a
noii politici sovietice glasnost.[8][9] E dificil să fie stabilit costul economic total al
exploziei. Conform lui Gorbaciov, Uniunea Sovietică a cheltuit 18 miliarde de ruble
(echivalentul a 18 miliarde de dolari americani din acea vreme) pe izolare și
decontaminare, dând efectiv faliment.[10]
Colapsul, între vara lui 1989 și toamna lui 1991[modificare | modificare sursă]
Polonia a dat avântul exploziei revoluționare din 1989,[11][2] în urma căreia
sentimentul anti-regim cuprinse și Ungaria, Germania de
Est, Bulgaria, Cehoslovacia, și România. Una dintre caracteristicile comune ale
acesui șir de evenimente a fost folosirea extinsă a campaniilor de rezistență civilă,
prin care opoziția populară continuă împotriva sistemelor monopartite s-a afirmat
și a contribuit la presiunea pentru schimbare.[12] România a fost singurul membru
al Blocului răsăritean al cărei popor a dat jos de la putere regimul comunistprin
violență,[13] în măsura în care regimurile comuniste din cauză au folosit violența
împotriva populațiilor răsculate. Protestele din Piața Tiananmen, Beijing, din
1989, au eșuat să stimuleze o schimbare politică în China, însă prin imaginile lor
puternice de curajoasă sfidare au contribuit la precipitarea evenimentelor din
celelalte părți ale lumii. În ziua de 4 iunie, Solidaritatea câștigase o victorie
sclipitoare în alegerile parțial libere din Polonia, aducând la pământ comunismul
în mod pașnic în vara lui 1989. Ungaria demolase secțiunea fizică a Cortinei de
Fier, ceea ce duse la exoduri în masă ale est-germanilor prin Ungaria, fenomen
care a destablizat regimul est-german. Aceasta a dus la izbucnirea unor
demonstrații în masă în orașe precum Leipzig și la iminenta cădere a Zidului
Berlinului, un semnal simbolic al viitoarei reunificări germane din 1990.
Uniunea Sovietică s-a destrămat în 1991, având ca rezultat formarea a 14 state
independente
(Armenia, Azerbaidjan, Belarus, Estonia, Georgia, Kazahstan, Kârgâzstan, Letonia, 
Lituania, Republica Moldova, Tadjikistan, Turkmenistan, Ucraina și Uzbekistan)
care și-au declarat independența în cursul anilor 1990-91. Restul URSS, care îi
constituise partea cea mai întinsă, a devenit Rusia in decembrie 1991.
Comunismul a fost abandonat în Albania și Iugoslavia între 1990 și 1992. De la
1992, Republica Socialistă Federativă Iugoslavia s-a divizat în cinci state
succesoare - Bosnia și Herțegovina, Croația, Macedonia, Slovenia, și Republica
Federală a Iugoslaviei, care a fost redenumită mai târziu Serbia și Muntenegru,
ajungând în final să se scindeze în două state, Serbia și Muntenegru. Serbiei se
ajunse să i se rupă și mai mult din teritoriu odată cu proclamarea parțial
recunoscută a statului Kosovo. Cehoslovacia s-a dizolvat la trei ani după căderea
regimului, printr-o separare pașnică în Cehia și Slovacia în anul 1992.[14] Impactul a
fost simțit de o multitudine de țări socialiste. Comunismul a fost abandonat mai
departe în țări precum Cambodia, Etiopia, Mongolia (condusă până în 1996 însă
de un guvern comunist re-ales democratic), și Yemenul de Sud. Prăbușirea
comunismului (și a URSS) i-a convins pe unii comentatori să declare
sfârșitul Războiului Rece.
În timpul adoptării consecutive a unor forme variate ale economiei de piață, a
existat inițial un declin general în nivelul de trai.[6] Reformele politice erau diverse,
doar patru țări ajungând să fie supuse în continuare monopolului politic al
partidelor comuniste din fiecare: China, Cuba, Laos, și Vietnam. Multe organizații
comuniste și socialiste din Occident și-au cedat principiile îndrumătoare social-
democrației. Partidele comuniste din Italia și San Marino au avut de suferit, având
loc o revigorare a clasei politice italiene în anii '90. Panorama politică a Europei a
fost drastic schimbată, căci numeroase state din Est au aderat la NATO și Uniunea
Europeană, ceea ce a avut ca rezultat o integrare socială și economică mai
puternică a acestora.

Schimbări de regim în afara Europei Răsăritene

În februarie 1986, așa-numita „Revoluție a puterii poporului” din Filipine l-a dat
jos pe cale pașnică de la putere pe dictatorul Ferdinand Marcos și l-a adus
pe Corazon Aquino în postul de președinte.
Efectul domino al revoluțiilor de la 1989 a avut efecte și asupra altor regimuri
precum cel de tip apartheid sud-african și junta militară a dictatorului
chilian Augusto Pinochet, care au urmat să fie dizolvate în anii '90 în urma
retragerii fondurilor și sprijinului diplomatic din
Occident. Argentina, Ghana, Indonezia, Nicaragua, Coreea de
Sud, Suriname, Taiwan și Yemenul (scindat politic în Nord și Sud) au ajuns să fie
conduse, alături de multe altele, de guverne alese democratic.
Estimări concrete ale numărului de democrații la nivel global variază în funcție de
criteriile pe baza cărora se efectuează, însă conform unor măsurători odată cu anii
'90 târzii existau în lume peste 100 de democrații, o creștere semnificativă în doar
câteva decenii.

Impactul Solidarității se amplifică

20–21 martie 1981, publicația „Wieczór Wrocławia” (Seară în Wrocław).

Spațiile libere au rămas în urma cenzurii guvernului a unor articole de pe prima

(dreapta, „Ce s-a întâmplat în Bydgoszcz?”) și ultima pagină (stânga, "Alertă de
grevă la nivel național"), lăsându-le doar titluri. Tipografii—membri ai
sindicatului Solidaritatea—au decis să publice ziarul în condițiile acestea. Pe
partea inferioară a primei pagini apare confirmarea directă din partea organizației
a acestei decizii.
În de-a lungul anilor '80, Solidaritatea a continuat să funcționeze ca o organizație
clandestină aflată în afara legii, și cu susținerea Bisericii Catolice. Însă, odată cu
încheierea deceniului, Solidaritatea devenise suficient de puternică să prevină
încercările lui Wojciech Jaruzelski de reformă, iar prin grevele naționale din
Polonia anului 1988 a avut succes în deschiderea dialogului cu guvernul acestuia.
Pe 9 martie 1989, ambele tabere și-au oferit consimțământul asupra transformării
parlamentului într-unul bicameral sub denumirea de Adunare
Națională. Seimul deja existent urma să devină camera inferioară. Senatul avea să
fie ales de către popor. Fiind din punct de vedere tradițional o funcție
ceremonială, președenției avea să i se ofere putere sporită.[15].
Odată cu anul 1989, Uniunea Sovietică ajunse să reprofileze doctrina Brejnev în
favoarea non-intervenției în politica internă a aliaților săi est-europeni, schimbare
căreia îi fusese atribuită denumirea de doctrina Sinatra, ca o referință umoristică
la melodia My Way a artistului american Frank Sinatra. Polonia a devenit prima
țară din Pactul de la Varșovia care se despărțise definitiv de dominația URSS.

Mișcările politice naționale

 China
Noul lider chinez Deng Xiaoping (în funcție între 1982–87) a dezvoltat conceptul
de „socialism cu particularități chineze”, bazat pe un concept de economie
socialistă de piață în jurul anului 1984, care însă se opri din progres.[16]
Primele demonstrații ale studenților chinezi, care le-au precedat pe cele din 1989
din capitală, au avut loc la Hefei în decembrie 1986. Studenții cereau desfășurarea
de alegeri la nivel de campus, șansa de a studia în străinătate și o accesibilitate
mai accentuată la cultura pop occidentală. Protestele lor s-au folosit ca avantaj de
atmosfera politică slăbită prin meeting-uri împotriva încetului ritm al reformelor.
Secretarul-general Hu Yaobang, protejat al lui Deng Xiaoping și un susținător
fruntaș pentru reforme, a fost blamat pentru emergența protestelor și forțat să
demisioneze din funcție în ianuarie 1987. Hu a urmat să fie denunțat în
continuare și prin viitoarea „Campanie de liberalizare anti-burgheză”.
Protestele din Piața Tiananmen au fost inflamate de moartea lui Hu Yaobang la 15
aprilie 1989. În ajunul înmormântării sale de stat, au existat aproximativ 100.000
de studenți care s-au adunat în Piața Tiananmen pentru a o observa; consecutiv,
niciun lider nu a ieșit prin Marea Sală a Poporului din Beijing. Mișcarea a continuat
pentru șapte săptămâni la rând.[17]
Vizita lui Gorbaciov în China pe 15 mai din timpul protestelor a adus multe agenții
străine de știri la Beijing, a căror mediatizare simpatizantă a protestatarilor a
reușit să galvanizeze un spirit liberator în rândul central-, -sud-est- și est-
europenilor care le urmăreau. Conducătorii chinezi, în mod particular secretarul-
general PCC Zhao Ziyang, au început mai devreme de omologii lor sovietici să
reformeze în mod radical economia, erau deschiși schimbărilor la nivel politic, însă
nu și dacă se ajungea la haosul instalat în timpul Revoluției Culturale.
Mișcarea, începută pe 15 aprilie la moartea lui Hu, durase până pe 4 iunie 1989
când Piața Tiananmen fusese pătrunsă de tancuri care au restructurat spiritul de
revoltă. În Beijing, răspunsul militar la protestele desfășurate al guvernului
comunist i-a îndatorat pe mulți civili cu curățarea pieței de morți și răniți.
Numărul exact al pierderilor este unul incert.
Pe 7 iulie 1989, președintele Mihail Gorbaciov a denunțat în mod implicit folosirea
violenței împotriva celorlalte națiuni-satelit. Adresându-se membrilor celor 23 de
națiuni ale Consiliului Europei, Gorbaciov nu a făcut nicio referire directă
la doctrina Brejnev, pe baza căreia Moscova își evidenția dreptul de a folosi forța
armată pentru a preveni retragerea vreunei țări din Pact, însă a afirmat că „Orice
interferență în afacerile interne sau orice încercare de a restricționa suveranitatea
statelor – apropiate, aliate sau altele – este inadmisibilă”.[18]

 Polonia

Președintele Solidarității Lech Wałęsa (centru) alături de președintele

american George H. W. Bush (dreapta) și Barbara Bush (stânga) în Varșovia, iulie
1989.
Un prim val de proteste lovise Polonia între aprilie și mai 1988, iar un al doilea
începuse pe 15 august același an când o grevă a izbucnit la mina de cărbune
din Jastrzębie-Zdrój, unde muncitorii cereau re-legalizarea Solidarității. În
următoarele zile, 16 alte mine au intrat în grevă, urmate de un număr de șantiere
navale, printre care la 22 august, șantierul Gdansk, renumit ca fiind epicentrul
tulburării industriale din 1980 care a dus la nașterea Solidarității.[19]
Pe 31 august 1988 Lech Wałęsa, liderul Solidarității, a fost invitat la Varșovia de
către autoritățile comuniste, care au acceptat într-un final conversația.[20] Pe 18
ianuarie 1989 în timpul unei sesiuni înverșunate a celui de-al 10-lea Plenar
al Partidului Muncitoresc Unit Polonez, generalul Wojciech Jaruzelski, prim-
secretarul, a reușit să obțină susținerea partidului pentru negocieri formale cu
Solidaritatea, ceea ce a dus la viitoarea sa legalizare - cu toate că aceasta a fost
obținută doar prin amenințarea demisiei întregii conduceri a partidului în cazul
eșecului.[21] Pe 6 februarie 1989 discuții formale de masă rotundă au loc în Sala
Columnelor din Varșovia. Pe 4 aprilie 1989, istorica Înțelegere a Mesei Rotunde a
fost semnată, legalizând Solidaritatea și punând în aplicare alegeri parțial libere
(vezi alegerile legislative din Polonia anului 1989) aranjate pentru data de 4 iune
(incidental, ziua subsecventă declanșării protestelor din Piața Tiananmen, China).
Un cutremur politic a urmat după acestea. Victoria Solidarității a întrecut toate
așteptările. Candidații acesteia au ocupat toate locurile parlamentare pentru care
le era permisă candidatura pentru a intra în Seim, în timp ce în Senat obținuseră
99 din cele 100 locuri valabile (cu un candidat independent ocupând singurul loc
rămas). Concomitent, mulți candidați comuniști proeminenți nu reușiseră să
obțină nici minimul de voturi necesare obținerii numărului de voturi rezervate
pentru aceștia.
Pe 15 august 1989, doi vechi parteneri de coaliție ai comuniștilor, Partidul Popular
Unit (ZSL) și Partidul Democratic (SD) ale Poloniei, au rupt alianța cu PMUP și și-au
anunțat susținerea Solidarității. Ultimul prim-ministru comunist al Poloniei,
generalul Czesław Kiszczak, a afirmat că și-ar da demisia pentru a-i permite unui
non-comunist să formeze administrația.[22] Datorită faptului că Solidaritatea a
rămas singurul grup politic capabil de formarea unui guvern, a fost asigurat faptul
că un membru al ei ar avea să devină noul prim-ministru. Pe 19 august 1989, într-
un moment surprinzător de cumpănă, Tadeusz Mazowiecki, un redactor anti-
comunist și susținător al Solidarității, dar și un devotat catolic, a fost numit în
funcția de prim-ministru al Poloniei - neexistând nicio voce de protest din partea
Uniunii Sovietice.[23] Cinci zile mai târziu, pe 24 august 1989, Parlamentul Poloniei
a pus capăt celor 40 de ani de regim monopartit prin transformarea lui
Mazowiecki în primul prim-ministru non-comunist al țării de la începuturile epocii
postbelice. Într-un tensionat Parlament, Mazowiecki obținuse 378 de voturi, cu 4
împotrivă și 41 abțineri.[24] Pe 13 septembrie 1989 un nou guvern non-comunist a
fost aprobat de Parlament, primul de acest fel din Blocul răsăritean.[25] Pe 17
noiembrie 1989 statuia lui Felix Dzerjinski, fondatorul polonez al CEKA și un
simbol al opresiunii comuniste, a fost dărâmată din Piața Bankowy, Varșovia.[26] Pe
29 decembrie 1989 Seimul a modificat constituția prin care a înlăturat numele
oficial al țării din Republica Populară Polonă în Republica Poloniei. Partidul
Muncitoresc Unit Polonez s-a dizolvat pe 29 ianuarie 1990, și a fost transformat în
(partidul) Social-Democrația Republicii Poloniei.[27]
În 1990, Jaruzelski a demisionat ca președinte al Poloniei, și a fost succedat
de Wałęsa, care a câștigat alegerile prezidențiale din 1990[27] ținute în două tururi
de scrutin pe 25 noiembrie și 9 decembrie. Inaugurarea lui Wałęsa ca președinte
de pe 21 decembrie 1990 este considerată de mulți ca fiind sfârșitul oficial
al Republicii Populare Polone comunisteși începutul Republicii
Poloniei moderne. Pactul de la Varșovia a fost dizolvat pe 1 iulie 1991. Pe 27
octombrie 1991 au avut loc primele alegeri parlamentare complet libere după
1945. Acestea au dus până la capăt tranziția Poloniei de la regim comunist la un
sistem politic democratic liberal de tip occidental. Ultimele trupe rusești au
părăsit Polonia pe 18 septembrie 1993.[27]

 Ungaria
Urmând înaintarea Poloniei, Ungaria a fost urmașul acesteia în ceea ce a constat
tranziția unui membru al Blocului răsăritean către un guvern non-comunist. Cu
toate că Ungaria a fost marcată de anumite reforme economice de durată și
liberalizare economică limitată încă din anii '80, reforme majore au fost introduse
doar odată cu înlocuirea lui János Kádárdin funcția de secretar-general al
Partidului Comunist de pe 23 mai 1988 cu Károly Grósz.[28] Pe 24 noiembrie
1988 Miklós Németh a fost numit în funcția de prim-ministru. Pe 12 ianuarie,
Parlamentul a adoptat un „pachet democratic” care includea: pluralismul
sindicatelor; libertatea de asociere, de adunare și a presei; o nouă lege electorală;
o revizuire radicală a constituției, și altele.[29] Pe 29 ianuarie 1989, contrazicând
perspectiva oficială asupra istoriei menținută pentru mai mult de 30 de ani, un
membru al Biroului politic, Imre Pozsgay, a declarat că rebeliunea Ungariei din
1956 a fost o răzvrătire populară și nu o încercare contrarevoluționară instigată
de Occident.[30]

Demonstrație în fața sediului televiziunii de stat - 15 martie 1989

Demonstrațiile masive de pe 15 martie, ziua națională, a convins regimul să

înceapă negocierile cu forțele politice emergente non-comuniste. Discuții de masă
rotundă încep pe 22 aprilie și continuă până la înțelegerea mesei rotunde
semnată pe 18 septembrie. Discuțiile le-a adus împreună pe noile forțe politice
independente Fidesz, Alianța Democraților Liberi (SzDSz), Forumul Democratic
Maghiar, Micii Agricultori Independenți, Partidul Civic Muncitoresc Agrar, Partidul
Național Țărănesc, Societatea Endre Bajcsy-Zsilinszky și Sindicatul Democratic al
Muncitorilor Științifici. Mai târziu s-au alăturat și Confederația Democratică a
Sindicatelor Libere și Partidul Democratic Creștin Popular. [31] O parte din viitorii
lideri politici ai Ungariei s-au remarcat în timpul discuțiilor, printre care László
Sólyom, József Antall, György Szabad, Péter Tölgyessy și Viktor Orbán.[32]
Pe 2 mai 1989, primele fisuri vizibile ale Cortinei de Fier au apărut
când Ungaria începuse dărâmarea gardului de frontieră de 240 de km la granița cu
Austria.[33] Aceasta a destabilizat crescând Germania de Est și Cehoslovacia în
decursul verii și toamnei ce urmau, odată ce mii de cetățeni au traversat ilegal
granița austro-ungară spre Occident. Pe 1 iunie 1989, Partidul Comunist a
recunoscut că fostul prim-ministru Imre Nagy, spânzurat pentru trădare în urma
rolului său din rebeliunea ungară din 1956, a fost executat ilegal în urma unui
proces-mascaradă.[34] Pe 16 iunie 1989 lui Nagy i s-au organizat funeralii solemne
în cea mai mare piață a Budapestei în prezența unei mulțimi de aproximativ
100.000, urmată de înmormântarea caracteristică unui erou.[35]
Înțelegerea mesei rotunde de pe 18 septembrie a cuprins șase proiecte de legi
care acopereau o reînnoire a Constituției, stabilirea unei curți constituționale,
funcționarea și administrarea partidelor, alegeri pluripartite pentru Adunarea
Națională, codul penal și legea procedurilor penale (ultimele două prezentând o
separare adițională a partidului de aparatul de stat).[36][37] Sistemul electoral a fost
un compromis: în jur de jumătate din deputați aveau să fie aleși proporțional, cu
cealaltă jumătate fiind aleasă în funcție de sistemul majoritar.[38] O președenție
slăbită avea să fie instalată, însă niciun consens nu a fost atins asupra alegătorului
președintelui (parlamentul sau poporul), și când ar urma să aibă loc o asemenea
alegere (înainte sau după cea parlamentară). Pe 7 octombrie 1989, Partidul
Comunist s-a restabilit în urma ultimului congres ca Partidul Socialist Maghiar.
[39]
 Într-o sesiune istorică între 16 și 20 octombrie, parlamentul a adoptat o
legislație care prevedea atât alegeri parlamentare pluripartite, cât și alegeri
prezidențiale, care au avut loc pe 24 martie 1990.[40] Legislația a transformat
Ungaria dintr-o republică populară în formatul său modern, a garantat drepturile
omului și drepturi cetățenești și a creat o structură instituțională care a asigurat
separarea puterilor în ramura judecătorească, cea executivă și cea legislativă.
[41]
 Ocupația militară sovietică a Ungariei, care a persistat din timpul celui de-al
Doilea Război Mondial, s-a sfârșit pe 19 iunie 1991.

 Germania de Est

Zidul Berlinului de la Poarta Brandenburg, 10 noiembrie 1989

Pe 2 mai 1989, Ungaria a început procesul de dezasamblare a gardului din sârmă

ghimpată care forma granița cu Austria, deschizând o largă străpungere prin
Cortina de Fier spre Occident care a fost ulterior folosită de un număr crescând de
est-germani. La finele lunii septembrie 1989, mai mult de 30.000 de est-germani
au evadat spre Occident înainte ca RDG (Republica Democrată Germană) să le
interzică traversarea către Ungaria, lăsând Cehoslovacia singurul stat-vecin în care
aceștia puteau evada în continuare. Mii de est-germani s-au străduit să ajungă în
Vest prin ocuparea facilităților diplomatice vest-germane din alte capitale central-
și est-europene, cele mai notabile fiind Ambasada din Praga și Ambasada
Maghiară, unde mii s-au stabilit în tabere în grădinile mlăștinoase ale acestora,
din august până în noiembrie, așteptând reforme politice în țara-mamă. RDG a
închis granița cu Cehoslovacia la 3 octombrie, astfel izolându-se de vecinii săi.
Făcând imposibilă ultima șansă de scăpare a cetățenilor săi, un număr crescând de
est-germani au participat la demonstrațiile de pe 4, 11 și 18 septembrie din
Leipzig, fiecare atrăgând între 1.200-1.500 de protestatari; mulți au fost arestați și
bătuți. Însă, cetățenii au refuzat să se lase intimidați. Pe 25 septembrie, protestele
au atras 8.000 de manifestanți.
După ce cele cinci proteste succesive din Leipzig au atras în 2 octombrie 10.000 de
protestatari, liderul Partidului Socialist Unit al Germaniei (SED) Erich Honecker a
emis un ordin de tip trage pentru a ucide către armată.[42] Comuniștii au pregătit o
poliție imensă, o miliție, agenți Stasi, și trupe armate, existând zvonuri conform
cărora un masacru în stilul Pieței Tiananmen era pregătit pentru ziua de 9
octombrie când noi demonstrații aveau să aibă loc.[43]
Pe 6 și 7 octombrie, Mihail Gorbaciov a vizitat Germania de Est pentru a marca
aniversarea a 40 de ani de la formarea Republicii Democrate Germane, și a
constrâns conducerea țării să implementeze reforme. Un citat faimos este
prezentat în germană sub forma "Wer zu spät kommt, den bestraft das Leben"
(Acela care e întârziat are să fie pedepsit de viață). Cu toate acestea, Honecker a
continuat să se opună reformelor interne, al cărui regim a ajuns să interzică
circulația publicațiilor sovietice, văzute ca fiind subversive.
În ciuda zvonurilor cum că forțele comuniste pregăteau un masacru pentru 9
octombrie, 70.000 de cetățeni au demonstrat în Leipzig în acea zi de luni, în timp
ce autoritățile au refuzat să deschidă focul. Această victorie a poporului
înfruntând armele comuniștilor a încurajat pe mai mulți cetățeni să se alăture
străzii. Pe 16 octombrie, după o săptămână, 120.000 de oameni au ieșit pe străzile
orașului Leipzig.
Erich Honecker a sperat că sovieticii urmau să intre în Germania de Est, în
numele Pactului de la Varșovia, și să restaureze guvernul comunist, suprimând
totodată protestele civile. Odată cu anul 1990 guvernul sovietic considera
nepractică continuarea menținerii controlului asupra Blocului răsăritean, și a
adoptat o poziție neutră în ceea ce constau evenimentele din Germania de Est.
Pus în fața unor continue tulburări civile, SED la înlocuit pe Honecker la 18
octombrie cu al doilea om ca putere în stat, Egon Krenz. Însă, demonstrațiile
continuau să sporească – pe 23 octombrie la Leipzig protestatarii au atins cifra de
300.000, și au menținut-o și în următoarea săptămână. Granița cu Cehoslovacia a
fost re-deschisă din nou pe 1 noiembrie, însă autoritățile cehoslovace i-au lăsat în
scurt timp pe toți germanii răsăriteni să pătrundă în Germania de Vest fără alte
complicații birocratice, prin care au ridicat partea lor din Cortina de Fier odată cu
ziua de 3 noiembrie. Pe 4 noiembrie, autoritățile au decis să autorizeze o
demonstrație la Berlin, și au fost înfruntate de gruparea protestatarilor din
Alexanderplatz unde jumătate de milion de cetățeni s-a întrunit în capitală pentru
a-și cere libertatea în cel mai mare protest văzut vreodată de Germania de Est.
Incapabile să stăvilească crescândul curent de refugiați spre Vest prin
Cehoslovacia, autoritățile est-germane s-au delăsat presiunii publice prin
autorizarea pătrunderii în Berlinul de Vest și în Germania de Vest implicit, în mod
direct, prin intermediul punctelor de trecere a graniței existente, la 9 noiembrie
1989, fără a le comunica aceasta pe deplin grănicerilor. Instigați de discursul
eratic al purtătorului de cuvânt al regimului Günter Schabowski într-o conferință
de presă televizată, afirmând că schimbările plănuite au fost puse în aplicare cu
efect „imediat, fără întârzieri”, sute de mii de oameni s-au folosit de oportunitate.
Grănicerii au fost rapid copleșiți de mulțimile extaziate care cereau intrarea în
Berlinul de Vest. După ce aceștia nu au primit niciun răspuns din partea
superiorilor lor, fiind lipsiți de voința de a își folosi armele, au deschis porțile către
Berlinul de Vest. În curând noi puncte de trecere au fost create în Zidul
Berlinului de către oameni, cu multe secțiuni ale zidului fiind efectiv demolate în
spiritul debarasării de acest simbol opresiv. Grănicerii, confuzi, nu erau conștienți
de cele întâmplate, stând resemnați alături de oameni în timp ce aceștia își făceau
cale prin zid cu dălți și ciocane.
La 13 noiembrie, prim-ministrul RDG Willi Stoph și întregul său cabinet au
demisionat. Un nou guvern a fost format sub comunistul mult mai liberal, Hans
Modrow. Pe 1 decembrie Volkskammer-ul (parlamentul unicameral al RDG) a
dizolvat rolul conducător al SED marcat în constituția Germaniei de Est. La 3
decembrie Krenz a demisionat din funcția de lider al SED; a demisionat și din
funcția de șef de stat după 3 zile. Pe 7 decembrie au avut loc discuțiile de masă
rotundă dintre SED și celelalte partide politice nou-răsărite. La 16 decembrie 1989
SED a fost destrămat și readus la viață sub forma Partidului Socialismului
Democrat, abandonând marxism-leninismul și devenind o principală forță social-
democratică a țării.
La 15 ianuarie 1990, sediul Stasi a fost asaltat de protestatari. Modrow a devenit
liderul de facto al Germaniei de Est până la desfășurarea primelor alegeri libere de
după 1933 din istoria Germaniei, pe 18 martie 1990. Partidul Socialismului
Democrat (cel care a succedat SED) a fost puternic înfrânt. Lothar de Maizière din
Uniunea Creștin-Democrată Est-Germană a devenit prim-ministru pe 4 aprilie
1990 cu o platformă înclinată spre o reunificare rapidă cu Vestul. Cele două
Germanii s-au reunificat la 3 octombrie 1990.
Voința Kremlinului de a abandona un aliat atât de important din punct de vedere
strategic a marcat o mutație dramatică în ceea ce însemna superputerea sovietică
și o schimbare fundamentală de paradigmă în relațiile internaționale, care până în
1989 au fost dominate de diviziunea în est și vest, marcată prin însuși Berlin.
Ultimele trupe rusești au părăsit teritoriul fostei RDG, acum parte a
reîntregitei Germanii, pe 1 septembrie 1994.

 Cehoslovacia
Așa-numita „Revoluție de catifea” a fost revoluția non-violentă din Cehoslovacia
care a dus la căderea guvernului său comunist. Pe 17 noiembrie 1989 (vineri),
poliția a suprimat demonstrația unor studenți în Praga, cu toate că este încă
controversată existența fatalităților. Acel eveniment a cauzat o serie de
demonstrații populare din 19 noiembrie până la sfârșitul lunii decembrie. La 20
noiembrie, numărul protestatarilor pașnici adunați în Praga s-a extins de la cei
200.000 din ziua precedentă la aproximativ 500.000. Cinci zile mai târziu, Piața
Letná cuprindea 800.000 de demonstranți.[44] Pe 24 noiembrie, întreaga
conducere a Partidului Comunist, printre care secretarul-general Miloš Jakeš, și-a
dat demisia. O grevă generală de două ore, întreprinsă de toți cetățenii
cehoslovaci, s-a sfârșit cu succes pe 27 noiembrie.
Odată cu colapsul altor guverne comuniste, și numărul crescând al protestelor,
Partidul Comunist al Cehoslovaciei a anunțat pe 28 noiembrie 1989 că avea să își
lichideze puterea și să dizolve statul monopartit. Sârma ghimpată, alături de alte
obstacole, a fost eliminată de la granița cu Germania de Vest și Austria la
începutul lui decembrie. Pe 10 decembrie, președintele Gustáv Husák a instalat
primul guvern majoritar non-comunist de după 1948, demisionând
totodată. Alexander Dubček a fost ales purtător de cuvânt al parlamentului
federal la 28 decembrie, iar Václav Havelpreședinte al Cehoslovaciei pe 29
decembrie 1989. În iunie 1990 s-au desfășurat primele alegeri democratice
cehoslovace de după 1946. Ultimele trupe sovietice au părăsit țara pe 27 iunie
1991.[45]

 Bulgaria
În octombrie și noiembrie 1989 au avut loc demonstrații în capitala Sofia
îndreptate spre instituirea unor reforme ecologice, în timpul cărora au fost
scandate și doleanțe pentru reformă politică. Demonstranții au fost suprimați,
însă la 10 noiembrie 1989 – ziua în care Zidul Berlinului fusese pătruns – vechiul
conducător al Bulgariei, Todor Jivkov, a fost înlăturat de către propriul său Birou
politic. A fost succedat de un comunist cu mult mai liberal, fostul ministru de
externe Petăr Mladenov. Moscova a aprobat aparent schimbarea la nivelul
conducerii, în condițiile în care Jivkov era opus politicii implementate de
Gorbaciov. Noul regim a reprimat rapid restricțiile asupra libertății de exprimare și
adunare, care a condus la prima demonstrație în masă pe 17 noiembrie, alături de
emergența unor mișcări anti-comuniste. Nouă dintre acestea s-au unit în Uniunea
Forțelor Democratice (UFD) pe 7 decembrie.[46] UFD nu a fost satisfăcută cu
înlăturarea lui Jivkov, cerând drept urmare reforme democratice plusate și, mai
important, eliminarea rolului conducător conferit la nivel constituțional Partidului
Comunist Bulgar.
Mladenov a anunțat la 11 decembrie 1989 abandonarea monopolului politic de
către Partidul Comunist, și că anul următor ar găzdui alegeri pluripartite. În
februarie 1990, legislatura bulgară a eliminat din constituție mențiunea rolului
conducător al Partidului Comunist. Eventual, s-a decis să fie desfășurate discuții
de masă rotundă după modelul polonez în 1990, cu alegeri planificate pentru
iunie același an. Discuțiile respective au avut loc între 3 ianuarie și 14 mai 1990, în
timpul cărora s-a consfințit tranziția către democrație. Partidul Comunist a
abandonat marxism-leninismul în aprilie 1990, transformându-se în Partidul
Socialist Bulgar. În iunie 1990 s-au desfășurat primele alegeri libere după 1931,
câștigate de Partidul Socialist Bulgar.

 România
După ce Revolta de la Brașov a fost înăbușită în 1987, Nicolae Ceaușescu a fost
reales pentru încă cinci ani ca lider al Partidului Comunist Român (PCR) în
noiembrie 1989, semnalizând faptul că intenționa să stăvilească revoltele anti-
comuniste care au asuprit restul Europei. în timpul preparațiilor lui Ceaușescu
pentru vizita sa de stat din Iran, Securitatea a ordonat arestul și exilul unui
ministru maghiar calvin local, László Tőkés, la 16 decembrie, pentru o predică care
a adus ofense regimului. Tőkés a fost sechestrat, însă abia după ce erupseră
proteste serioase. Timișoara a fost primul oraș care a reacționat, la 16 decembrie,
ajungând să fie cuprins de tumult civil pentru încă 5 zile.
Întorcându-se din Iran, Ceaușescu a ordonat un miting în masă pentru susținerea
Partidului Comunist în afara sediului acestuia, la București, pe 21 decembrie. Însă,
spre șocul său, mulțimea l-a huiduit și batjocorit în timpul discursului. Ani de
nemulțumiri reprimate emanau din mobilizarea românilor bucureșteni prin
protest, și chiar și din elemente ale însuși guvernului lui Ceaușescu, demonstrațiile
urmând să cuprindă întreaga țară. La început, forțele de securitate s-au supus
ordinelor lui Ceaușescu de a trage în protestatari. Însă, în dimineața lui 22
decembrie, Armata Română trece în mod neașteptat de partea opoziției. Aceasta
avuse loc în urma anunțului conform căruia ministrul apărării Vasile Milea s-a
sinucis după ce a fost demascat pentru trădare. Crezând că Milea fusese într-
adevăr ucis, soldații de rând s-au raliat „în masă” revoluției.[47] Tancurile armatei
au început să înainteze spre clădirea Comitetului Central cu mulțimi de oameni
roind alături de acestea. Protestatarii au forțat deschiderea ușilor clădirii
Comitetului Central în încercarea de a-i captura pe Ceaușescu și pe nevasta
sa, Elena, apropiindu-se la doar câțiva metri de cuplu. Însă, cei doi au reușit să
evadeze printr-un elicopter care îi aștepta pe acoperișul clădirii. Revoluția s-a
soldat cu 1,104 fatalități. Spre deosebire de partidele sale omoloage din cadrul
Pactului de la Varșovia, PCR s-a dizolvat pur și simplu; niciun partid român din ziua
de astăzi care se consideră succesorul Partidului Comunist nu a fost ales pentru
Parlament de la Revoluție încoace.
Chiar dacă fuga soților Ceaușescu a fost urmărită cu entuziasm, soarta acestora a
fost marcată de incertitudine. În ziua de Crăciun, televiziunea română i-a surprins
pe soții Ceaușescu aflați în fața unui proces grăbit, care a culminat în execuția
sumară a celor doi. Un consiliu interimar sub Frontul Salvării Naționale aflat sub
conducerea lui Ion Iliescu a preluat ulterior puterea și a anunțat că vor avea loc
alegeri în aprilie 1990 – primele alegeri libere din România de la 1937. Însă, au
fost amănate mai apoi până pe 20 mai 1990. Peste 1,000 de oameni au murit în
timpul Revoluției Române, dintre care 100 au fost copii, cea mai tânără victimă
fiind de doar 1 lună. Atât președintele Ceaușescu, cât și soția sa, Elena, au fost
supuși unui pluton de execuție în urma unui proces foarte scurt.
Revoluția Română a fost cea mai sângeroasă dintre toate Revoluțiile de la 1989.

 Mongolia
Mongolia și-a declarat independența în 1911 în urma colapsului dinastiei Qing.
Partidul Popular Mongol a ajuns la putere în 1921, acesta redenumindu-se în
Partidul Revoluționar Popular Mongol.[48] În decursul anilor, Mongolia s-a aliniat
foarte mult cu Uniunea Sovietică. După ce Iumjaagiin Țedenbal a cedat puterea în
1984, noua conducere sub Jambyn Batmönkh a implementat reforme economice,
însă a eșuat să obțină simpatie în rândul celor care, mai târziu în anul 1989, vor
aspira spre schimbări și mai profunde.[49] Rezultatul a fost pașnica Revoluție
Mongolă, o mișcare pro-democratică care a început prin demonstrații și greve ale
foamei pentru a sfârși 70 de ani de socialism, și pentru a fi instaurată democrația.
A fost condusă în general de tineri protestatari activi în Piața Sükhbaatar din
capitala Ulaanbaatar. Toate acestea au pricinuit demisia
guvernului autoritar existent, fără vârsare de sânge. Printre organizatori s-au
numărat Țahiaghiin Elbegdorj, Sanjaasürengiin Zorig, Erdeniin Bat-Üül, și Bat-
Erdeniin Batbayar.
În dimineața zilei de 10 decembrie 1989 avuse loc prima demonstrație publică în
fața Centrului Cultural de Tineri din Ulaanbaatar.[50] Acolo, Uniunea Democratică -
prima mișcare pro-democratică din Mongolia - s-a născut.[51] Protestatarii cereau
adoptarea unor politici de tip perestroika și glasnost. Liderii dizidenți urmăreau
desfășurarea de alegeri libere și reforme economice, însă în contextul aparte al
„socialismului democratic uman”.[49] Protestatarii au injectat elemente
naționaliste în rândul protestelor folosindu-se de alfabetul mongol - pe care cei
mai mulți mongoli nu puteau să-l citească - ca și o repudiere simbolică a statu-
quoului care impuse alfabetul chirilic mongol. La sfârșitul lui decembrie 1989,
demonstrațiile s-au intensificat atunci când s-a vehiculat știrea unui presupus
interviu al lui Garry Kasparov pentru Playboy, sugerând că Uniunea Sovietică își
putea revitaliza economia vânzând Mongolia Chinei. [49] Pe 14 ianuarie 1990,
protestatarii, crescând numeric de la 300 la câteva mii, s-au întrunit în fața
Muzeului Lenin în așa-numita Piață a Libertății (ce primise acest nume de atunci),
în Ulaanbaatar. O demonstrație în Piața Sükhbaatar pe 21 ianuarie (într-o
atmosferă de -30 C) a urmat în continuare. Protestatarii ridicau planșe cu aluzii la
adresa lui Ginghis Han, reabilitând o figură istorică pe care școala sovietică evitase
să o laude.[52]
În lunile ulterioare ale anului 1990, activiștii își continuau demonstrațiile,
mitingurile, protestele și grevele, cărora li s-au alăturat și profesorii și muncitorii.
[53]
 Susținerea populară a activiștilor sporise, atât în capitală cât și în zonele rurale,
în timp ce activitățile sindicaliste au condus la o tot mai ardentă aspirație spre
democrație în toată țara.[54] După numeroase demonstrații de mii de oameni din
capitală și alte centre provinciale, pe 4 martie 1990, Uniunea Democratică și alte
trei organizații reformatoare au susținut un miting comun în aer liber, la care
însuși guvernul fusese invitat. Acesta nu a trimis niciun reprezentant în cadrul a
ceea ce a urmat să devină un protest de peste 100,000 de oameni care cereau
tranziția spre democrație.[55] Aceasta culminase în decizia lui Jambyn Batmönkh,
președintele Biroului Politic al Comitetului Central al Partidului Revoluționar
Popular Mongol, de a dizolva acest Birou și de a-și da demisia pe 9 martie 1990. [56]
[57]

Primele alegeri libere pluripartite ale Mongoliei în cadrul unui sistem parlamentar
bicameral au avut loc pe 29 iulie 1990.[55][58] Partidele existente s-au aflat în cursa
pentru 430 de locuri în Marele Hural. Cele de opoziție nu au fost capabile să
numească destui candidați. PRPM a câștigat 357 de locuri din cele 430 pentru
Marele Hural, și 31 din 53 pentru Micul Hural (care urma să fie abolit mai târziu).
[59]
 PRPM s-a bucurat de un puternic electorat rural. Marele Hural s-a întrunit
pentru prima dată pe 3 septembrie 1990, alegând președintele (PRPM) vice-
președintele (Partidul Social Democrat Mongol), prim-ministrul (PRPM), și alți 50
de membri pentru camera inferioară. În noiembrie 1991, Marele Hural a început
dezbaterea asupra unei noi constituții, oficializată pe 12 februarie 1992. În plus,
noua constituție a restructurat puterea legislativă, stabilind un sistem
parlamentar unicameral - Marele Hural de Stat. PRPM și-a menținut majoritatea,
pierzând însă alegerile din 1996. Ultimele trupe rusești staționate în Mongolia
încă din 1966 s-au retras în totalitate până în decembrie 1992.

 Iugoslavia
Republica Socialistă Federativă Iugoslavia nu a făcut parte din Pactul de la
Varșovia, însă a s-a profilat după propria versiune a comunismului, ‘’titoism’’, sub
regimul lui Iosip Broz Tito. A constituit un stat multi-etnic pe care Tito a putut să-l
mențină prin doctrina denumită Frăție și Unitate, însă în mod inevitabil tensiunile
dintre etnii au început să se remarce în cadrul așa-numitei Primăveri Croate din
1970-71, o mișcare pentru sporirea autonomiei Croației, care fusese ulterior
suprimată. În 1974 au avut loc schimbări constituționale, urmând ca noua
Constituție Iugoslavă din 1974 să cedeze o parte a puterii federale republicilor și
provinciilor constituante. După moartea lui Tito din 1980 au urmat tensiuni etnice
tot mai intense, primele fiind cele din provincia majoritar-
albaneză Kosovo prin protestele din 1981. La sfârșitul anilor ‘80,
conducătorul Serbiei, Slobodan Milošević, s-a folosit de criza din Kosovo pentru a
cataliza naționalismul sârb și a încerca să consolideze dominația Serbiei asupra
Iugoslaviei, ceea ce alienase restul etniilor.
În paralel cu acest proces, Slovenia a fost martoră unei politici de liberalizare
graduală începând cu 1984, similară într-un fel cu perestroika sovietică. Aceasta
provocase tensiuni între, pe de-o parte, Liga Comuniștilor din Slovenia, și de
cealaltă parte, Partidul Iugoslav central și forțele armate federale. Odată cu
sfârșitul anilor ‘80, multe grupări de activism civic presau tot mai tare guvernul să
democratizeze țara, ceea ce ar fi favorizat simultan și pluralismul cultural. În 1987
și 1988, o serie de ciocniri dintre emergenta societate civilă și regimul comunist a
culminat în așa-numita Primăvară Slovenă - o mișcare în masă pro-democratică.
Comitetul pentru Apărarea Drepturilor Omului a fost fondat pe post de platformă
pentru mișcările politice non-comuniste majore ce se lansaseră deja. Până la
începutul anului 1989, o multitudine de partide politice anti-comuniste s-au aflat
deja în plină activitate, punând la încercare hegemonia comuniștilor sloveni. În
curând, aceștia - aflați sub presiunea propriei lor societăți civile - au intrat în
conflict cu conducerea comunistă sârbă.
În ianuarie 1990, un Congres extraordinar al Ligii Comuniștilor din Iugoslavia a fost
convocat pentru a rezolva disputele dintre partidele constituante. Confruntați cu
posibilitatea de a fi complet întrecuți numeric, atât comuniștii sloveni cât și cei
croați au părăsit Congresul pe 23 ianuarie 1990, punând de facto capăt Partidului
Comunist Iugoslav. Ambele părți ale celor două republici vestice au început
negocierile pentru alegeri libere pluripartite alături de mișcările de opoziție din
țara fiecăreia.
La 8 aprilie 1990, coaliția anti-iugoslavă numită Opoziția Democratică a Sloveniei a
câștigat alegerile parlamentare din Slovenia anului 1990, în timp ce la 24 aprilie în
același an, naționalista Uniune Democratică Croată (HZD) s-a bucurat de o
usturătoare victorie în Croația, fiind condusă de Franjo Tuđman. Rezultate au fost
cu mult mai echilibrate în Bosnia și Herțegovina și Macedonia din noiembrie 1990,
în timp ce alegerile din Serbia și Muntenegru din decembrie 1990 au consolidat
puterea lui Milošević și a susținătorilor lui. La nivel federal nu a fost organizată
nicio alegere democratică.
Conducerile slovenă și croată au început, ulterior, să pregătească secesiunea celor
două țări din federație, în timp ce sârbii din Croația au organizat așa-numita
Revoluție de Bușteni - o insurecție care avea să pricinuiască formarea regiunii
separate numită Krajina. La referendumul sloven pentru independență de la 23
decembrie 1990, 88.5% dintre cetățeni au votat pentru independență. [60] În
cadrul referendumului croat pentru independență din 2 mai 1991, 93.24% au
votat pentru independență.
Tensiunile etnice și naționale care au escalat au fost exacerbate de aspirația spre
independență, cauzând următoarele războaie iugoslave:
 Războiul din Slovenia (1991)
 Războiul de Independență al Croației (1991–95)
 Războiul Bosniac (1992–95)
 Războiul din Kosovo (1998–99), care include Operațiunea Forțele Aliate.
În plus, conflictul din Valea Preševo (1999–2001) și insurgența din Republica
Macedonia (2001) sunt de asemenea analizate în același context.

 Albania
În Republica Populară Socialistă Albania, Enver Hodja, care a condus Albania
pentru 4 decenii, a murit la 11 aprilie 1985. Succesorul său, Ramiz Alia, începuse
să deschidă gradual regimul comunității internaționale. În 1989, primele revolte
au început în Shkodër și s-au extins și în alte orașe. Până la urmă regimul existent
a introdus niște politici de liberalizare, printre care și niște măsuri luate în 1990 de
a permite libertatea ieșirii din țară. S-au remarcat eforturi de a îmbunătăți
legăturile externe ale Albaniei. Alegerile din martie 1991 - primele alegeri libere
din Albania din 1923, și doar a treia oară în istoria țării cu astfel de alegeri - i-au
lăsat pe vechii comuniști la putere, însă o grevă generală alături de opoziția
urbană au permis formarea unui guvern de coaliție ce includea și non-comuniști.
Vechii ideologi ai Albaniei au fost înlăturați odată cu alegerile din martie 1992, în
timpul unui colaps economic și al tulburărilor sociale de la acea vreme.

Conferința de la Malta

Mihail Gorbaciov și președintele George H. W. Bush pe puntea unei

nave sovietice de croazieră denumită ‘’Maxim Gorky’’, Portul Marsaxlokk din Malta.

Conferința de la Malta a constat în întâlnirea președintelui S.U.A. George H. W.

Bush și a conducătorului U.R.S.S Mihail Gorbaciov, având loc între 2-3 decembrie
1989, la doar câteva săptămâni de la căderea Zidului Berlinului, o întâlnire care a
contribuit la încheierea Războiului Rece[necesită citare], parțial ca și rezultat al mai-
largei mișcări pro-democratice a acelui an. A fost a doua întâlnire dintre cei doi,
după ce prima - din decembrie 1988 - l-a inclus și pe președintele american de
atunci, Ronald Reagan. Ziarele din acea perioadă[64] numeau Conferința de la
Malta ca fiind cea mai importantă de la 1945 încoace, atunci când prim-ministrul
britanic Winston Churchill, conducătorul sovietic Iosif Stalin și președintele
american Franklin D. Roosevelt s-au întrunit pentru a decide soarta războiului în
cadrul Conferinței de la Ialta.
Cronologia alegerilor din Europa Centrală/Răsăriteană și Asia Centrală, 1989-
1991
Între luna iunie 1989 și aprilie 1991, fiecare stat comunist sau fost-comunist din
Europa Centrală și Răsăriteană și Asia Centrală, iar în cazul U.R.S.S. și al Iugoslaviei
fiecare republică constituantă, a organizat alegeri parlamentare competitive
pentru prima dată de la multe decenii în urmă. Unele alegeri au fost doar parțial
libere, altele complet democratice. Cronologia de mai jos oferă detalii privind
aceste alegeri istorice; data este prima zi de votare, căci multe alegeri au cuprins
multiple tururi de scrutin:
  Polonia – 4 iunie 1989
  Turkmenistan – 7 ianuarie 1990
  Uzbekistan – 18 februarie 1990
  Lituania – 24 februarie 1990
  Moldova – 25 februarie 1990
  Kîrgîzstan – 25 februarie 1990
  Tadjikistan – 25 februarie 1990
  Belarus – 3 martie 1990
  Rusia – 4 martie 1990
  Ucraina – 4 martie 1990
  Germania de Est - 18 martie 1990
  Estonia – 18 martie 1990
  Letonia – 18 martie 1990
  Ungaria – 25 martie 1990
  Kazahstan – 25 martie 1990
  Slovenia – 8 aprilie 1990
  Croația – 24 aprilie 1990
  România – 20 mai 1990
  Armenia – 20 mai 1990
  Cehoslovacia – 8 iunie 1990
  Bulgaria – 10 iunie 1990
  Mongolia – 22 iunie 1990
  Azerbaidjan – 30 septembrie 1990
   Georgia – 28 octombrie 1990
  Macedonia – 11 noiembrie 1990
  Bosnia și Herțegovina – 18 noiembrie 1990
  Serbia – 8 decembrie 1990
  Muntenegru – 9 decembrie 1990
  Albania – 7 aprilie 1991

Destrămarea Uniunii Sovietice

Tancuri în Piața Roșie din Moscova, în timpul loviturii de stat din 1991

La 1 iulie 1991, Pactul de la Varșovia a fost dizolvat în mod oficial în cadrul unei
întâlniri în Praga. La o conferință ulterioară din aceeași lună, Gorbaciov și Bush au
declarat parteneriatul strategic sovieto-american, marcând în mod decisiv
sfârșitul Războiului Rece. Președintele Bush a declarat că această nouă cooperare
S.U.A.-U.R.S.S. din timpul Războiului din Golf avea să fundamenteze un
parteneriat menit să rezolve probleme atât globale cât și bilaterale. Odată ce
Uniunea Sovietică și-a retras rapid forțele armate din Europa Centrală și de Sud-
Est, curentul anti-comunist început în cadrul turbulențelor anului 1989 aveau să
se răsfrângă și asupra ei înseși. Agitația pentru auto-determinare a făcut ca
Lituania să fie prima țară care și-a declarat independența, fiind urmată de Estonia,
Letonia și Armenia. Însă, guvernul central sovietic cerea revocarea tuturor
declarațiilor, amenințând cu intervenția militară și sancțiuni economice. Guvernul
a ajuns într-un punct în care a trimis chiar trupe ale Armatei Roșii pe străzile
capitaliei lituaniene, Vilnius, pentru a suprima mișcările separatiste din ianuarie
1991, cauzând moartea a 14 persoane.
Lipsa crescândă de satisfacție din celelalte republici sovietice, precum Georgia și
Azerbaidjan, s-a întâlnit cu promisiunea de a spori descentralizarea. Tot mai multe
alegeri libere au condus la victoria unor candidați opuși Partidului Comunist.
„Glasnost” a reușit în mod necugetat să permită exteriorizarea sentimentelor
naționale ale tuturor popoarelor din interiorul multi-etnicei Uniuni. Acește mișcări
naționaliste au fost galvanizate în continuare de deteriorarea rapidă a economiei
sovietice, a cărei fundații predispuse stagnării a fost expusă prin eliminarea
sistemului comunist de disciplinare. Reformele lui Gorbaciov au eșuat să
îmbunătățească starea economică, căci structura planificată a acesteia a urmat să
se prăbușească în întregime. Una câte una, fiecare republică constituantă a ajuns
să-și formuleze propriile politici economice, votând subordonarea legii sovietice
față de legea locală. În 1990, Partidul Comunist a fost forțat să își cedeze
monopolul politic vechi de 70 de ani atunci când Supremul Soviet a desființat
clauza din Constituția Sovietică care îi garanta autoritatea deplină de a conduce.
Politicile lui Gorbaciov au cauzat slăbirea puternică a controlului Partidului
Comunist asupra mass-mediei. Diverse detalii în legătură cu trecutul Uniunii
Sovietice au urmat să fie imediat declasificate. Aceasta a dus în continuare la
intensificarea sentimentului de „neîncredere” față de statu-quo, și la sporirea
luptei pentru autonomie și independență.
Odată ce un referendum a confirmat dorința populară de a fi prezervată Uniunea
Sovietică prin pierderea calităților totalitare, un grup de ideologi sovietici de rang
înalt, reprezentați de vice-președintele Ghenadi Ianaev, a lansat o lovitură de stat
pentru înlăturarea lui Gorbaciov de la putere în august 1991. Boris Elțin, atunci
președintele Republicii Sovietice Federative Socialiste Ruse, a raliat poporul și
majoritatea forțelor armate împotriva loviturii, ceea ce a asigurat eșecul acesteia.
Chiar dacă s-a întors la putere, autoritatea lui Gorbaciov a devenit ireparabil de
vulnerabilă. Și-a dat demisia din funcția de secretar-general al Partidului Comunist
în urma loviturii de stat, urmând ca Supremul Soviet să dizolve întregul partid și să
interzică toată activitatea politică comunistă din teritoriul sovietic. La doar câteva
săptămâni mai târziu, guvernul le-a acordat statelor baltice independența pe 6
septembrie.
În decursul următoarelor 3 luni, o republică după alta a urmat să se proclame
independentă, în general datorită fricii față de o nouă posibilă lovitură. De
asemenea, în tot acest timp, guvernul sovietic s-a evaporat aproape în întregime
odată ce noul guvern rus a preluat activitatea rămasă a acestuia, inclusiv
Kremlinul. Penultimul pas a venit la 1 decembrie, când votanții celei de-a doua
republici ca putere, Ucraina, au votat în preponderență să se separe de Uniunea
Sovietică printr-un referendum. Aceasta încheiase orice posibilitate realistă de a
prezerva Uniunea în întregime. La 8 decembrie, Elțin s-a întâlnit cu omologii săi
ucrainieni și belaruși, semnând Acordurile de la Belaveja, care au declarat că
Uniunea Sovietică încetase să mai existe. Gorbaciov a denunțat acordurile ca fiind
ilegale, însă își pierduse deja de mult timp orice fărâmă de influență asupra
evenimentelor politice din afara Moscovei.
La 2 săptămâni mai târziu, 11 dintre cele 12 republici rămase - toate cu excepția
Georgiei - au semnat Protocolul de la Almatî, prin care s-a reconfirmat dizolvarea
efectivă a U.R.S.S. și înlocuirea acesteia cu o nouă asociație voluntară de
state, Comunitatea Statelor Independente. Supus inevitabilului, Gorbaciov și-a dat
demisia din funcția de președinte pe 25 decembrie, pentru ca ziua următoare
Supremul Soviet să ratifice Acordurile de la Belaveja, distrugând orice urmă de
legalitate a Uniunii Sovietice ca și entitate politică. Până la finalul anului 1991,
puținele instituții sovietice rămase care nu fuseseră deja preluate de statul
succesor rus au fost dizolvate. Uniunea Sovietică, astfel, a fost oficial destrămată,
desprinzându-se din aceasta 14 state constituante și 1 stat succesor (Federația
Rusă), ceea ce a sfârșit totodată cel mai puternic și influent stat socialist din lume.
Poziția a fost preluată de către China. O criză constituțională din 1993 a izbucnit
violent în Moscova pentru ca Armata Rusă să fie trimisă pentru a restabili ordinea.

Statele baltice

Lanțul Baltic a fost un șir de aproximativ 2 milioane de oameni

dedicați eliberării statelor baltice de sub U.R.S.S.
Estonia, Letonia și Lituania au implementat reforme democratice și au obținut
independența față de Uniunea Sovietică.
„Revoluția Cântată” este o denumire comună pentru evenimentele dintre 1987 și
1991 care au condus la restaurarea independenței Estoniei, Letoniei și Lituaniei.[65]
[66]
 Termenul a fost conceput de către activistul și artistul eston Heinz Valk, într-un
articol publicat la o săptămână după demonstrațiile în masă spontane cântate în
seara dintre 10-11 iunie 1998 din Tallinn.[67] Estonia și-a declarat independența
față de Uniunea Sovietică pe 16 noiembrie 1988. Lituania i-a urmat pe 18 mai
1989, iar Letonia pe 28 iulie 1989. Actul Restabilirii Statului Lituania a proclamat
independența deplină a țării respective la 11 martie 1990, urmând ca pe 30
martie Estonia să anunțe începutul unui perioade de tranziție spre independență.
În final, Letonia le urmează pașii la 4 mai. Uniunea Sovietică a răspuns acestor
„acte de frondă” prin forță brută armată la începutul anului 1991, în cadrul unor
confruntări cunoscute ca și „evenimentele din ianuarie” în Lituania, și
„Baricadele” în Letonia. Statele baltice considerau incorporarea acestora în
Uniunea Sovietică ca fiind una ilegală, atât conform legii internaționale cât și a
celei locale, și că tot ceea ce făceau era să își reafirme independența preexistentă
deja legal.
Curând după lansarea loviturii de stat din august, Estonia și Letonia și-au declarat
independența deplină. Pe când lovitura fusese înăbușită, U.R.S.S. nu mai avea la
îndemână unitatea necesară unei rezistențe eficiente, recunoscând astfel
independența tuturor 3 state pe 6 septembrie.

Belarus, Ucraina, Moldova

 Belarus: Belarus și-a declarat independența deplină față de U.R.S.S. la 25
august 1991. Principalele schimbări politice de la începutul anilor ‘90 au fost
întreprinse de către Frontul Popular Belarus și fracțiunea sa aflată în Supremul
Soviet al Belarusului. Câțiva ani mai târziu, un nou lider postcomunist, Aleksandr
Lukașenko, a venit la putere. După puțin timp își sporise puterea datorită unor
două referendumuri controversate (1995 și 1996), primind de atunci constant
critici pentru represiunea politică a opoziției.
 Moldova – A participat în Conflictul din Transnistria dintre aceasta și forțele
pro-ruse ale regiunii. Comuniștii s-au întors la putere prin alegerile din 2001,
când Vladimir Voronin a ieșit victorios, însă s-au confruntat mai târziu
cu turbulențele civile din 2009 stârnite de acuzațiile de fraudare a alegerilor.
 Ucraina – Ucraina și-a declarat independența în august 1991. Președențiile
foștilor comuniști Leonid Kravciuk și Leonid Kucima au fost urmate de Revoluția
Portocalie din 2004, atunci când ucrainienii l-au votat pe Victor Iușcenko, un fost
membru PCUS.

Transcaucazul

Fotografii ale unor victime ale masacrului din 9 April 1989, pe un

panou din Tbilisi.

 Georgia și Caucazul de Nord au ajuns să fie constant împânzite de violență

etnică și sectariană în urma colapsului U.R.S.S. În aprilie 1989, Armata Sovietică a
masacrat protestatari în Tbilisi. Odată cu luna noiembrie 1989, Georgia a
condamnat invazia rusă din 1921. Activistul democratic Zviad Gamsakhurdia a
servit în funcția de președinte între 1991 și 1992. Rusia a oferit ajutor republicilor
separate în cadrul războaielor din Osetia de Sud (1991-92) și Abhazia (1992-93) la
începutul anilor ‘90, conflicte care s-au reaprins periodic, în timp ce acuza Georgia
de susținerea rebelilor ceceni în cadrul Războaielor Cecene. O lovitură de stat l-a
instalat pe fostul lider comunist Eduard Șevardnadze în funcția de Președinte al
Georgiei până la Revoluția Trandafirilor din 2003.
 Armenia: Lupta pentru independență a Armeniei a inclus și violență. Războiul
din Nagorno-Karabah a fost luptat între Armenia și Azerbaidjan. Cea dintâi a
devenit tot mai militarizată (ascensiunea lui Robert Kocharyan, un fost președinte
al Nagorno-Karabah, fiind văzută ca un punct de cotitură), în timp ce alegerile au
devenit tot mai controversate, și corupția la nivel de guvern tot mai evidentă.
După Kocharyan, a venit la putere notoriul Serj Sargsyan. Sargsyan este în multe
rânduri văzut ca fiind fondatorul armatelor armeană și karabahă, fiind, în trecut,
ministrul de apărare și de securitate națională.
 Azerbaidjan: Partidul Frontului Popular Azerbaidjan a câștigat primele alegeri
prin naționalistul populist Abulfaz Elchibey, care se proclamase pe sine ca fiind
pro-occidental. Astfel, Elchibey plănuia să pună capăt avantajului Moscovei din
extracția de petrol azer, consolidând relații tot mai puternice cu Turcia și Europa.
Aceasta i-a adus înfrângerea în fața comuniștilor printr-o lovitură de stat susținută
de Rusia și Iran (care vedea noul stat azer ca fiind un amenințător rival, cu ambiții
atât economice cât și teritoriale asupra spațiului iranian)..[68] Mutallibov a ajuns să
conducă statul, pentru a fi curând destabilizat și chiar dat jos de la putere în urma
nemulțumirii populare față de aparenta sa incompetență, corupție și proastă
organizare a războiului cu Armenia. Liderul KGB azer și al Azerbaidjanului
socialist Heydar Aliyev a venit ulterior la putere, rămânând președinte până la
înlocuirea sa cu propriul fiu în 2003. Războiul din Nagorno-Karabah a fost luptat
între Armenia și Azerbaidjan, definind în mod clar viitorul ambelor țări. Însă,
diferit de Armenia care rămase un puternic aliat al Rusiei, Azerbaidjanul a început,
odată cu războiul ruso-georgian din 2008, să-și îmbunătățească relațiile cu Turcia
și Occidentul, în timp ce își limita legăturile cu Rusia.[69]

Cecenia

Femei cecene rugându-se în Grozny, decembrie 1994.

În Cecenia, folosindu-se de tactici parțial copiate de la statele baltice, forțele

coalizate anti-comuniste conduse de generalul sovietic Djohar Dudaev au
organizat o revoluție în general fără vărsare de sânge, reușind să forțeze demisia
președintelui comunist Doku Zavgaiev. Dudaev a fost ales cu o marjă foarte mare
de susținere în viitoarele alegeri, ca în noiembrie 1991 să proclame
independența Ceceno-Ingușetiei. Ingușetia a votat ulterior să părăsească uniunea
cu Cecenia, fiindu-i-se permisă aceasta (ceea ce a eliminat elementul inguș din
denumirea republicii). Datorită dorinței sale de a exclude Moscova din toate
negocierile asupra petrolului, Elțîn a susținut o lovitură de stat împotriva sa în
1993. În 1994, Cecenia - recunoscută doar de o singură țară (Georgia, care își
revocase însă susținerea după ce Șevardnadze a obținut puterea) - a fost invadată
de Rusia, provocând Primul Război Cecen. Cecenii, primind ajutor considerabil de
la populațiile amânduror țări fost-sovietice și de la alte națiuni musulmane sunite,
au rezistat în fața invaziei și au semnat un tratat de pace în 1997. Însă, Cecenia a
urmat să devină tot mai anarhică, în general datorită atât distrugerilor politice cât
și a celor fizice din timpul invaziei. Generalul Shamil Basaev, scăpând în întregime
de controlul guvernului central, a întreprins raiduri în învecinatul Dagestan, pe
care Rusia l-a folosit ca pretext pentru reinvadarea Ceceniei. Aceasta a urmat să
fie reîncorporată în Rusia, însă insurgența continuă.[70]

Central Asia
 Kazahstan: Lupta pentru independență a început cu răscoala din decembrie
1986. Fostul lider comunist Nursultan Nazarbaev rămâne și astăzi la putere încă
din 1990, atunci când a ocupat funcția de președinte al Kazahstanului sovietic.
 Kîrgîzstan: Askar Akayev a rămas la putere până la Revoluția Lalelelor din
2005.
 Tadjikistan: Rahmon Nabiev s-a menținut la conducerea țării, provocând
războiul civil din Tadjikistan (1992-97). Emomali Rahmon l-a succedat și a rămas la
putere încă din 1992.
 Turkmenistan: Saparmurat Niiazov a rămas liderul țării până la moartea sa din
2006, criticat constant ca fiind unul dintre cei mai totalitari și represivi
conducători din lume, menținându-și propriul cult al personalității.
 Uzbekistan: Islam Karimov a rămas la putere până la moartea sa din 2016, fiind
de asemenea criticat pentru înăbușirea opoziției politice din timpul regimului său.

Conflicte post-sovietice
Rusia a fost implicată într-o serie de conflicte precum: Războiul din Nagorno-
Karabah, Conflictul din Transnistria, Războiul din Osetia de Sud (1991-92), Primul
Război Cecen, Războiul din Abhazia (1992-93), Conflictul din Prigorodniul de Est
(1992), și Anexarea Crimeei de către Federația Rusă din Ucraina.

Țări comuniste și socialiste

Reformele survenite în Uniunea Sovietică și în cadrul aliaților săi au supus multe
alte țări comuniste și socialiste din afara Europei unor schimbări radicale.

Africa
  Algeria – protestele din octombrie 1988, insurgența islamistă din Algeria
1991-2001, Frontul Eliberării Naționale (FLN) pierde alegerile pluripartite
din 1995, din care iese învingător Liamine Zéroual.
  Angola – guvernul condus de partidul conducător MPLA a abandonat
marxism-leninismul în 1991 și a acceptat Pacea de la Bicesse a aceluiași an,
însă Războiul Civil Angolez dintre MPLA și UNITA conservatoare a continuat
pentru încă un deceniu.
  Benin – regimul sub Mathieu Kérékou a fost pus sub presiunea abolirii
marxism-leninismului începând cu 1989.
  Burkina Faso – democratizare în 1990.
  Capul Verde – Partidul African pentru Independența Capului Verde aflat
la conducere și-a eliminat ideologia socialistă și i-a refuzat pe donatorii
străini, insistând guvernului să permită alegeri pluripartite în 1991.
  Ciad – democratizare în 1990.
  Rep. Congo – regimul lui Denis Sassou Nguesso a fost constrâns să
abandoneze marxism-leninismul în 1991. Au avut loc alegeri în 1992, în
urma cărora a izbucnit Primul Război Civil în 1993.
  Djibouti – Războiul Civil Djiboutian din 1991, democratizare în 1992.
  Etiopia – o constituție a fost implementată în 1987 și, în urma retragerii
asistenței sovietice și cubaneze, junta militară comunistă Derg condusă de
Mengistu Haile Mariam a fost înfrântă de către Frontul Democrat
Revoluționar Popular Etiopian (rebel) în Războiul Civil și a părăsit țara în
1991.
  Ghana – lovitură de stat; se distanțează de URSS.
   Guineea-Bissau – democratizare în 1991.
  Madagascar – președintele socialist Didier Ratsiraka a fost înlăturat.
  Mali – Moussa Traoré a fost înlăturat, Mali a adoptat o nouă constituție;
au avut loc alegeri pluripartite. Rebeliunea Tuaregă (1990–95) și lovitura de
stat maliană din 1991.
  Mozambic – Războiul Civil Mozambican dintre FRELIMO socialist și
RENAMO conservator, sfârșit prin Pacea generală de la Roma din 1992.
FRELIMO și-a dizolvat socialismul și, cu susținerea ONU, a organizat alegeri
pluripartite.
  São Tomé și Príncipe – Partidul Social-Democrat aflat la conducere
abolește ideologia socialistă, elimină fondurile străine, și pune presiune pe
guvern pentru organizarea unor alegeri pluripartite în 1991.
  Seychelles – democratizare în 1991.
  Somalia – somalezii rebeli dau jos de la putere junta militară sub
comunistul Siad Barre în timpul Revoluției Somaleze. Somalia se află într-o
stare de război civil continuu încă de atunci.
  Sudan – sfârșitul regimului sub Partidul Democrat-Unionist în urma
loviturii de stat sudaneze din 1989 condusă de Omar al-Bashir.
  Tanzania – partidul conducător Chama Cha Mapinduzi a pus capăt
ideologiei socialiste și finanțării străine, cerând guvernului alegeri
pluripartite pentru 1995.
  Tunisia – redenumirea Partidului Comunist Tunisian în „Mișcarea
Ettajdid” în 1993 și a Partidului Socialist Destourian în „Adunarea
Constituțional-Democrată” în 1988.
  Zambia – Partidul Independenței Naționale Unit aflat la conducere și-a
dizolvat doctrina socialistă, a blocat donatorii străini și a presat guvernul să
țină alegeri pluripartite în 1991.

Orientul Mijlociu
  Afganistan – odată cu redenumirea în „Republica Afganistanului” din
„Republica Democrată a Afganistanului” din 1987, și retragerea trupelor
sovietice, guvernul comunist sub Mohammad Najibullah s-a prăbușit în
fața mujahedinilor în 1992.
   Irak – revolte în 1991. Irakul rămâne sub regimul ba'athist al lui Saddam
Hussein până în 2003 când are loc invazia americană, care a răsturnat
regimul.
  Kuwait – anexat de Irak în 1990. Eliberat în timpul Războiului din Golf.
  Palestina – Organizația pentru Eliberarea Palestinei a pierdut unul dintre
cei mai importanți patroni diplomatici ai săi odată cu deteriorarea Uniunii
Sovietice; declinul relației Arafat-Moscova; căderea guvernului monopartit
și suspendarea OEP de către Frontul Popular pentru Eliberarea Palestinei -
Comandamentul General (FPEP-CG) în 1984.
 Yemenul de Sud – Războiul Civil Sud-Yemenit din 1986; abandonarea
marxism-leninismului în 1990; reunificarea Sudului și a Nordului mai
capitalist în același an, ca statul Yemen, eveniment ce a condus însă la
război civil în 1994.
  Siria – Partidul Comunist Sirian s-a divizat în două partide în 1986. Siria a
participat la Conferința de la Madrid din 1991 unde a fost pusă în fața
inamicului său, Israel, menite să negocieze pacea. Partidul Popular
Democrat Sirian trece din stânga politică în centru-stânga.

Asia
  Bangladesh – conflict intern din 1989.
  Birmania – Rebeliunea 8888 din 1988 a dus la căderea Partidului
Programului Socialist Birman însă a eșuat în instalarea democrației, cu toate
că marxismul a fost abandonat. Țara a fost condusă de guvernul militar sub
Consiliul de Pace Statală și Dezvoltare până în 2011, când alegerile anului
precedent au fost văzute de multe state din Occident ca fiind frauduloase.
Sfârșitul insurgenței comuniste în 1989.
  Cambodgia – guvernul aflat la putere încă de la căderea Khmerilor Roșii,
susținut de Vietnam, a căzut în urma alegerilor sponsorizate de ONU din
1993; guvernul de coaliție a Cambodgiei Democrate a fost dizolvat în 1993;
Partidul Cambodgiei Democrate a fost dizolvat în 1992.
  China – Partidul Comunist Chinez a inițiat reforme economice
liberalizatoare în timpul anilor '70 târzii, sub direcția lui Deng Xiaoping.
Însă, Protestele din Piața Tiananmen au fost zdrobite de către armată.
 Tulburare civilă în Tibet în 1987. Frontul Revoluționar Unit al Turkestanului
de Est și Partidul Popular Revoluționar al Turkestanului de Est au fos
dizolvate.
  India – liberalizarea economică a Indiei a fost începută în 1991.
Rezoluția Partidului Popular din Arunachal. Congresul Rashtriya Samajwadi
a fost dizolvat în 1989, Voluntarii Naționali din Tripura au fost dizolvați în
1988 iar Convenția Populară Hmar a fost de asemenea dizolvată, în 1986.
Începutul insurgenței din Jammu și Kashmir în 1989.
  Laos – rămâne comunist sub Partidul Popular Revoluționar Laoțian. Laos
a fost forțat să necesite ajutor francez și japonez pentru situațiile de
urgență, și să obțină ajutor din partea Băncii Mondiale și a Băncii Asiatice
pentru Dezvoltare. Într-un final, în 1989, Kaisôn a vizitat Beijingul pentru a
confirma restaurarea relațiilor amicale, și să asigure ajutorul chinez. Steaua
roșie, ciocanul și securea au fost eliminate din stemă în 1991.
  Mongolia – Revoluția Democrată din 1990 a Mongoliei a permis mutația
graduală spre alegeri libere pluripartite și consfințirea unei noi constituții.
Partidul Popular Mongol și-a menținut majoritatea în urma alegerilor din
1990, însă a pierdut-o în 1996.
  Coreea de Nord – Kim Ir-sen moare în 1994, urmând ca puterea să-i
revină fiului său Kim Jong-il. Inundațiile fără precedent și dizolvarea URSS
au condus la foametea nord-coreeană, care s-a soldat cu moartea a 2.5-3
milioane de nord-coreeni. Toate referințele către marxism-leninism au fost
înlocuite de doctrina Juche în 1992, semnalizând o aparentă micșorare a
rolului comunismului în Coreea de Nord.
  Sri Lanka – revolta din 1989.
  Vietnam – Partidul Comunist Vietnamez a început să implementeze
reforme (denumite „Doi Moi”) din 1986, liberalizând diverse sectoare
economice într-o manieră similară cu China. Vietnam încă rămâne un stat
comunist monopartit.

America Latină
  Cuba – a avut loc sfârșitul subvențiilor sovietice; un protest lipsit de
succes s-a desfășurat în 1994.
   Nicaragua – Frontul Eliberăriii Naționale Sandinista sub Daniel Ortega a
pierdut alegerile pluripartite din 1990, în urma cărora Uniunea Opoziției
Naționale a ieșit victorioasă.
  Suriname – democratizarea din 1987 și războiul de gherilă din Suriname
dintre 1986–1992.

Oceania
  Vanuatu – partidul Vanua'aku Pati a pierdut alegerile pluripartite în
1991, câștigate de Uniunea Partidelor Moderate.

Alte țări
Multe partide susținute de către URSS, dar și diverse grupuri militante din
întreaga lume au suferit din pricina demoralizării și a pierderilor financiare.
  Australia – Partidul Comunist al Australiei a fost dizolvat.
  Austria – Partidul Comunist Austriac a pierdut finanțarea est-germană și
cele 250 de milioane de euro în resurse financiare.
  Belgia – Partidul Comunist al Belgiei a fost divizat în două partide în
1989.
  Burundi – lovitura de stat burundeză din 1996.
  Canada - în 1990 partidului i-a fost retrasă înregistrarea oficială și multe
bunuri, fiind forțat să intre într-o luptă politică și legală pentru a menține
înregistrarea unor mici partide cunoscute ca Figueroa v. Canada, care s-a
sfârșit în schimbarea definiției legale a partidelor politice canadiene în 2003
și operarea până astăzi fără reprezentare politică aleasă.
  Filipine – Revoluția Galbenă în 1989; Partidul Comunist din Filipine a fost
supus criticii, iar dezbaterile care avuseră loc între liderii cadrelor partizane
au rezultat în expulsia adepților conceptului de „oportunism de stânga și
dreapta”, notabili pentru formarea așa-numitelor facțiuni ale
„respingătorilor” și ale „reafirmătorilor”. Aceia care au aderat la ortodoxia
maoistă au fost numiți „reafirmători”, iar ceilalți împotriva acesteia
„respingători”. În iulie 1993, partidul Komiteng Rehiyon ng Manila-Rizal
(KRMR), unul dintre respingători, și-a declarat autonomia față de aparatul
central de conducere. În câteva luni, câțiva din formațiunile și birourile
 regionale ale partidului le-au luat pe urme, formalizând în mod permanent
și puternic schisma. Vezi o apreciere comprehensivă dintr-o a treia sursă
asupra schismei aici: http://pcij.org/imag/SpecialReport/left.html
  Finlanda – Liga Popular-Democrată Finlandeză s-a dizolvat în 1990, la fel
cum falimentatul Partid Comunist al Finlandei s-a prăbușit în 1992 și a fost
absorbit de Alianța de Stânga.
  Franța – colapsul Blocului răsăritean a șocat Partidul Comunist Francez.
Criza a fost numită „la mutation”.
  Gambia – lovitura de stat gambiană din 1994.
  Germania de Vest – Rote Armee Fraktion și-a pierdut vechiul său
susținător, Stasi, în urma căderii Zidului Berlinului.[71]
  Grecia – Organizația Comuniștilor Marxist-Leniniști a Greciei a fost
dizolvată în 1993 și contopită cu Mișcarea pentru un Partid Comunist Unit a
Greciei. Stânga Greacă a fost dizolvată în 1992.
  Irlanda – Partidul Comunist al Irlandei a intrat într-un declin signifiant.
Partidul Socialist Democrat a fost dizolvat.
  Italia – colapsul a convins Partidul Comunist Italian să întreprindă
reforme de sine, creând două grupări, Partidul Democrat de Stânga și
Partidul Comunist pentru Refondare. Dispariția partidului comunist a cauzat
schimbări drastice în sistemul italian de partide în 1992-1994 și colapsul
Partidului Radical în 1989 și al Partidului Socialist Italian în 1994.
Dezintegrarea Brigadelor Roșii în 1988.
  Japonia – Partidul Comunist Japonez a emis o declarație intitulată
„Primim cu căldură sfârșitul unui mare rău istoric al imperialismului și
hegemonismului”.
  Liban – sfârșitul Războiului Civil Libanez.
  Liberia – Primul Război Civil Liberian.
  Malaezia – Partidul Comunist Malaezian s-a predat în 1989, sfârșind
insurgența comunistă (1968–89) ce a durat trei decenii.
  Maldive – lovitura de stat eșuată din 1988.
  Maroc – sfârșitul războiului din Sahara de Vest în 1991.
  Mexic – Partidul Comunist Mexican și alte partide comuniste au fost
dizolvate în 1989 și absorbite întâi în Partidul Socialist Mexican și mai apoi
 în Partidul pentru Revoluția Democrată. Colapsul Partidului Socialist
Mexican în același an.
  Nepal – Partidul Comunist din Nepal (Janamukhi) și celălalt Partid
Comunist din Nepal (A Patra Convenție) au fost dizolvate în 1990.
  Niger – lovitura de stat din Niger, din 1996.
  Norvegia – Partidul Comunist al Norvegiei a renunțat la traiectoria sa
pro-sovetică.
  Olanda – Partidul Comunist din Țările de Jos a fost dizolvat în 1991 și
absorbit de Green Left. Liga Comuniștilor din Țările de Jos a fost dizolvată în
1992.
  Oman – Frontul Popular pentru Eliberarea Omanului a fost dizolvat în
1992.
  Peru – Partidul Comunist din Peru, responsabil pentru uciderea a unor
zeci de mii de oameni, s-a micșorat în anii '90.
  Regatul Unit – Partidul Comunist al Marii Britanii a fost dizolvat.
  San Marino – Partidul Comunist Sanmarinez a fost dizolvat în 1990.
  Sierra Leone – începutul Războiului Civil din Sierra Leone în 1990, și a
loviturii de stat sierraleoneze din 1992.
  Singapore – formațiunea Barisan Sosialis a fost dizolvată în 1988.
  Spania – Partidul Muncitoresc al Unității Spaniol-Comuniste a fost
dizolvat în 1991. Stânga Alternativă a fost dizolvată în 1993. Partidul
Comunist din Spania (istoric) a fost dizolvat în 1992. Partidul Comunist din
Galicia (revoluționar) a fost destrămat în 1989.
  Suedia – Asociația Comunistă din Norrköping a fost dizolvată în 1990, iar
Kommunistiska Förbundet Marxist-Leninisterna a încetat să funcționeze ca
un partid de scară națională. Kommunistiska Partiet i Sverige, pro-albanian,
și Partidul Muncitoresc Comunist Maoist al Suediei au fost dizolvate în
1993. Principalul partid de stânga, Vänsterpartiet kommunisterna, a
abandonat secțiunea comunistă din nume, devenind pe scurt
Vänsterpartiet (Partidul de Stânga).
  Turcia – Partidul Comunist Laburist al Turciei a fost împărțit.
Concomitent, multe state autoritare anti-comuniste, anterior susținute de SUA,
au urmat o tranziție graduală către democrație.
  Brazilia – trece prin primele alegeri democratice prezidențiale de după
1960, în anul 1989, datorită reformelor inițiate în decursul anilor
precedenți.
  Chile – junta militară sub Augusto Pinochet a fost pusă sub presiunea
implementării alegerilor democratice, care a dus la democratizarea Chile-
ului din 1990. Largul Partid al Stângii Socialiste s-a unit cu Partidul Socialist
din Chile.
  Colombia – constituția conservatoare din 1886 a fost revocată în 1991.
Mișcarea 19 Aprilie, Movimiento Armado Quintin Lame și majoritatea
Armatei de Eliberare a Poporului (colombiană) și-au predat armele și au
început să participe în politică.
  El Salvador – Războiul Civil Salvadorian s-a sfârșit în 1992 în urma Păcii
de la Chapultepec. Frontul Mișcării Naționale de Eliberare Farabundo Martí
a devenit un partid legal și a participat în alegerile ulterioare.
  Guatemala – Războiul Civil Guatemalez s-a sfârșit în 1996, în timp ce
formațiunea Unitatea Național-Revoluționară Guatemaleză a devenit un
partid legal.
  Haiti – Revoluția Haitiană din 1986.
  Panama – regimul lui Manuel Noriega a fost răsturnat în urma invaziei
SUA din 1989 ca și consecință a suprimării alegerilor, activităților legate de
traficul de droguri și uciderea unui soldat american.
  Paraguay – dictatura lui Alfredo Stroessner și-a întâlnit sfârșitul când o
lovitură de stat l-a înlăturat de la putere în 1989. În 1992, noua constituție a
țării a stabilit un sistem democratic de guvernământ.
  Ruanda – Războiul Civil Ruandez începe în 1990.
  Coreea de Sud – protestele Mișcării Democrației din Iunie au condus la
căderea guvernului Chun Doo-hwan în 1987, și la desfășurarea primelor
alegeri libere din istoria țării. În 2000, atât Coreea de Nord cât și Sudul au
acceptat în principiu să coopereze pentru o viitoare înlesnire a reunificării
peninsulei.
  Africa de Sud – negocierile pentru abolirea sistemului apartheid din
Africa de Sud au început în 1990. Nelson Mandela a fost ales președinte în
1994.
   Taiwan – Partidul naționalist Kuomintang, aflat la conducerea
Taiwanului (Republica Chinei) sub legea marțială încă de la încheierea
Războiului Civil Chinez, a introdus reforme pro-democratice.
  Statele Unite – în urma încheierii Războiului Rece, Statele Unite au
devenit, la nivel global, singura superputere. Și-a reprimat susținerea
pentru multe dintre juntele militarecărora se alăturase în diverse feluri,
punând presiune asupra tot mai multor națiuni să introducă democrația.
  Zair – Primul Război Civil în 1996.

Țări care s-au transformat în state socialiste după 1991.

  Nepal – monarhia a fost răsturnată în 2008, în consecința căreia s-a
instalat o republică condusă de Partidul Comunist din Nepal (centru-
maoist), până astăzi.
  Venezuela – Hugo Chavez a condus Mișcarea celei de-a Cincea Republici
care a rezultat în stabilirea Republicii Bolivariene în 1999, conducând țara
până la moartea sa în 2013.

Reforme politice
Decomunizarea este un proces de înlocuire a moștenirii instituționale, culturale și
psihologice din timpul regimurilor comuniste în statele care au cunoscut un
asemenea sistem politic.
Decomunizarea a fost în general limitată sau inexistentă. Partidele comuniste nu
au fost trecute în ilegalitate, iar membri acestora nu au fost aduși în totalitate în
fața unui proces. Situațiile în care foștii membri ai servicilor secrete comuniste au
fost excluși de la masa-rotundă au fost puține. În câteva țări, partidul comunist și-
a schimbat doar numele, continuând să funcționeze.[72]
În anumite țări europene, însă, susținerea sau încercarea de a justifica crimele
comise de regimurile naziste și comuniste pot fi pedepsite cu până la 3 ani de
închisoare.[73]
Reforme economice[modificare | modificare sursă]
Companiile de stat din țările socialiste obișnuiau să nu aibă niciun interes față de
cererea pieței, ceea ce a condus la un deficit de bunuri și servicii. [74] La începutul
anilor ‘90, perspectiva generală era aceea că nu exista niciun precedent pentru
tranziția de la socialism la capitalism,[75] și că doar câțiva vârstnici cunoșteau cum
funcționau economiile de piață. Ca rezultat, ideea conform căreia Europa Centrală
și Răsăriteană ar rămâne regiunile sărace ale continentului predomina.[76]
A avut loc o scădere temporară în producție în cadrul economiei oficiale propriu-
zise, și o sporire a activității de pe piața neagră.[74] Țările implementau diverse
programe de reformă. Spre exemplu, planul de tip „terapie de șoc” (numit și
Planul Balcerowicz) din Polonia. Eventual, economia oficială a început să
întâlnească o creștere graduală.[74]
Într-o lucrare din 2007, Oleh Havrylyshyn a categorizat viteza reformelor din
blocul sovietic:[75]
 Big-Bang Sustenabil (cea mai rapidă): Estonia, Letonia, Lituania, Republica
Cehă, Polonia, Slovacia
 Progres Stabil: Croația, Ungaria, Slovenia
 Big-Bang Renunțat: Albania, Bulgaria, Macedonia, Kîrgîzstan, Rusia
 Reforme Graduale: Azerbaidjan, Armenia, Georgia, Kazahstan, Ucraina,
Tadjikistan, România
 Reforme Limitate (cea mai înceată): Belarus, Uzbekistan, Turkmenistan
Expansiunea Uniunii Europene din 2004 a inclus următoarele țări: Republica Cehă,
Estonia, Ungaria, Letonia, Lituania, Polonia, Slovacia și Slovenia. Expansiunea din
2007 le-a inclus pe România și Bulgaria, urmând ca în 2013 să acceadă și Croația.
Aceleași țări au devenit și membre N.A.T.O. Economia Mongoliei a fost reformată
în aceeași linie cu cea a Europei Răsăritene.
Liberalizarea economică din China a început din 1978, ajutând milioane de
oameni să iasă din sărăcie, ceea ce a coborât rata acesteia de la 53% din era Mao
la 12% în 1981. Reformele economice ale lui Deng sunt încă urmate de Partidul
Comunist Chinez și astăzi, ceea ce a dus la o rată de 6% odată cu începutul
mileniului III.[77]
Liberalizarea economică din Vietnam a fost inițiată în 1986 după modelul chinez,
urmând ca India să fie supusă unei similare modernizări în 1991.
Profesorul universitar de la Harvard Richard B. Freeman a numit efectul
reformelor „Marea Dublare”. Acesta a calculat o creștere a forței de muncă de la
1.46 miliarde la 2.93 miliarde de muncitori. [78][79] Un efect imediat a fost
reducerea raportului dintre mărimea capitalului și mărimea muncii. Pe termen
lung, China, India și fostul bloc sovietic vor reuși să economisească și investească
tot mai mult, și să contribuie la creșterea capitalului global.[79]

Continuitatea ideologică a comunismului

Cinci vulturi cu două capete care reprezintă Stema

Rusiei (mai jos) înlocuiesc vechea Stemă a Uniunii Sovietice și literele „CCCP” (mai sus) pe
fațada Marelui Palat din Kremlindupă destrămarea Uniunii Sovietice.

Comparată cu eforturile din alte foste membre ale blocului sovietic și ale Uniunii,
decomunizarea din Rusia a fost restrânsă la jumătăți-de-măsuri, dacă nu chiar
ignorată în întregime.[80] În 2008, aproape jumătate dintre ruși aveau o părere
pozitivă despre Stalin, mulți susținând restaurarea monumentelor distruse care îl
întruchipau.[81][82] Idei neo-staliniste precum considerarea campaniilor lui Stalin de
ucidere în masă ca fiind „în întregime raționale” au fost publicate în manuale de
școală rusești.[83]
În 1992, guvernul președintelui Elțîn l-a invitat pe Vladimir Bukovski să lucreze ca
expert în procesul P.C.U.S. întreprins de Curtea Constituțională din Rusia, în cadrul
căruia comuniștii l-au dat în judecată pe Elțîn pentru interzicerea partidului. Cazul
acuzatului a fost acela că P.C.U.S. era în sine o organizație neconstituțională.
Pentru a-și prepara mărturisirea, Bukovski a cerut și a oferit acces la un număr
mare de documente provenite din arhivele sovietice. Folosind un scanner mic de
mână și un laptop, acesta a reușit să scaneze o multitudine de documente (unele
cu un nivel de confidențialitate ridicat), inclusiv raporturi
ale KGB asupra Comitetului Central, furând datele și transportându-le în Occident.
[84]
 Evenimentul despre care mulți se așteptau că ar fi varianta comunistă
a Proceselor de la Nürnberg și începutul reconciliării cu trecutul comunist, s-a
sfârșit într-o jumătate-de-măsură: în timp ce P.C.U.S. a fost declarat
neconstituțional, comuniștilor le-a fost permisă formarea de noi partide în viitor.
Bukovski și-a exprimat profunda dezamăgire în scrierile și interviurile sale:
„Eșuând să sfârșim sistemul comunist în mod conclusiv, ne aflăm acum în
pericolul de a integra monstrul rezultant în lumea noastră. Poate nu va fi numit în
continuare „comunism”, dar va păstra multe dintre aspectele sale
periculoase...Până când un proces de tipul celor de la Nürnberg se ocupă cu
judecarea tuturor crimelor comise de comunism, acesta nu a murit iar războiul nu
s-a sfârșit.”[85]

Interpretări
Evenimentele au surprins comunitatea internațională. Predicțiile conform cărora
colapsul U.R.S.S. era inevitabil au fost deseori ignorate.[86]
Cartea lui Bartlomiej Kaminski Colapsul Socialismului de Stat susținea că sistemul
socialismului de stat cuprindea un paradox letal: "politicile concepute să îi
îmbunătățească performanța reușesc doar să-i accelereze declinul".[87]
Până la sfârșitul anului 1989, revoltele s-au extins de la o capitală la alta, reușind
să doboare regimurile impuse în Europa Central-Răsăriteană în urma celui de-Al
Doilea Război Mondial. Chiar și regimul stalinist izolat al Albaniei a fost incapabil
să reziste în fața curentului revoluționar. Abrogarea Doctrinei Brejnev de către
Gorbaciov a fost probabil factorul cheie care a catalizat revoltele populare
ulterioare și le-a asigurat succesul. Odată ce devenise evident că impunătoarea
Armată Roșie nu ar interveni pentru a zdrobi dizidența, regimurile central-
răsăritene au putut fi expuse ca fiind vulnerabile în fața populațiilor nemulțumite
de sistemul monopartit și puterea poliției secrete.
Coit D. Blacker a scris în 1990 că aparatul de conducere sovietic „părea să fi crezut
că orice posibilă pierdere de autoritate în Europa Central-Răsăriteană ar fi
automat echilibrată de o creștere netă a influenței sale în Occident.”[88] Totuși,
este improbabil ca Gorbaciov să fi intenționat deplina abolire a comunismului și a
Pactului de la Varșovia. Mai degrabă, Gorbaciov credea că partidele comuniste din
Europa Central-Răsăriteană puteau fi reformate într-un mod similar cu reformele
pe care le urmărea în cadrul P.C.U.S. Așa cum perestroika era menită să
transforme U.R.S.S. într-un stat mai eficient economic și politic, tot așa considera
Gorbaciov să statele membre CAER și ale Pactului de la Varșovia puteau fi
îmbunătățite prin reforme. Însă, Alexandr Iakovlev (politician rus), un apropiat
acolit al lui Gorbaciov, a afirmat mai târziu că ar fi fost absurd să fie menținut
sistemul din Europa Central-Răsăriteană. Acesta a ajuns la concluzia că structura
CAER aflată sub dominația U.R.S.S. nu era capabilă să funcționeze pe baza unor
principii paralele cu cele de piață, și că Pactul de la Varșovia era „irelevant în viața
reală”.[89]