Nicolae Ceaușescu și condamnarea României la înapoiere

Se tot comentează astăzi de ce țara din Carpați nu reușește să ajungă la un nivel

comparabil cu cel al statelor din centrul Europei și de ce oamenii sunt siliți să
caute prosperitatea economică departe de locurile natale și de familii. Se dă
vina pe clasa politică din ultimele trei decenii, cea care n-a făcut ceva pentru
fericirea maselor populare. Oare să fie adevărate aceste credințe populare?

 Mulțimile au idei puține, ferme și greșite după teoria lui Gustave Le Bon și

poporul român nu poate să facă excepție de la legile științelor. Datele statistice
publicate după 1989, corectate pe cât posibil după ani de manipulare comunistă,
arată în mod clar că marea nenorocire a pornit de la ideile celor doi lideri totalitari
de la București, Nicolae Ceaușescu reușind să dărâme economia prin deciziile
fanteziste luate timp de peste două decenii. A venit cu teoria că este bine să fie
plătită datoria externă în mod forțat, indiferent de costuri, și populația a fost
supusă unui experiment dur, cozile lungi și umilitoare fiind generalizate la nivel de
țară.

Grav a fost că s-a luat decizia reducerii importurilor din Occident, ceea ce a
însemnat rămânerea în urmă în ceea ce privește tehnologia și, în plus, mașinile
achiziționate deja au început să se uzeze fizic pentru că nu mai erau piese de
schimb și se folosea utilajul până la epuizare sau primea piese românești ce nu
erau de calitate și provocau probleme în funcționare, calitatea mărfurilor lăsând
de dorit.

Comerțul cu Franța, stat ce oferise automobile, motoare de camion și elicoptere,

s-a prăbușit pur și simplu. Dacă erau luate mărfuri de 7,1 miliarde de lei în anul
1981, importurile în 1989 au fost reduse la numai 786,3 milioane de lei. Marea
Britanie a fost inclusă pe o listă neagră și importurile au fost diminuate de peste
trei ori. Elveția, stat ce exportă mașini industriale de calitate, nu mai era în centrul
atenției autorităților de la București, scăderea fiind de la 1,58 miliarde la numai
668 de milioane de lei la curs oficial. SUA, puterea dominantă a lagărului
capitalist, a fost supusă unui adevărate blocade economice și reducerea a fost de
la 12,8 la 2,73 miliarde de lei.

Este interesant de observat că autoritățile de la Washington au permis importurile

din România și acestea au fost de peste opt miliarde de lei în fiecare an.
Autoritățile americane au lăsat punți de legătură cu lagărul socialist și n-au dorit
să ducă un război economic fără cruțare. Au fost interzise livrările de tehnologie
înaltă pentru a nu permite utilizarea acesteia în domeniul militar. Liderii de la
București au luat decizii catastrofale pentru viitorul poporului român și au lăsat în
1989 o industrie uzată moral și fizic.

Economia României socialiste a pierdut și piețele de desfacere din cauza calității

scăzute a mărfurilor și era normal să dea faliment după 1989, autoritățile de la
București permițând o creștere a consumului intern și astfel n-au mai fost fonduri
pentru menținerea în viață a giganților industriali falimentari. Statul comunist a
renunțat la piețele îndepărtate și astfel nu mai erau aduse materii prime ieftine
din Bangladesh, Filipine, Liban, Yemen, Angola sau Chile. Afacerile de stat s-au
ofilit și a fost normal să scadă nivelul de trai într-o economie închistată și în care
inițiativa personală era doar în teorie încurajată și, mai ales, răsplătită.
Responsabilii comuniști au neglijat parteneri deosebiți prin numărul de clienți.
India, de exemplu, a intrat în această categorie. Nici relațiile economice cu China,
considerat un partener ideologic și strategic, nu s-au ridicat la valorile descrise de
politrucii dornici să păcălească poporul. 

Trebuia să fie cumva compensate astfel de pierderi economice și au fost

încurajate relațiile cu statele comuniste, Uniunea Sovietică fiind principalul
partener la import și la export. Mărfurile aduse au trecut de la aproape 30 de
miliarde de lei la 42,4 miliarde în anul 1989. Se înregistra un deficit serios cu
imperiul de dincolo de Prut, produsele românești valorând numai 37,98 miliarde
în ultimul an de socialism aplicat riguros. Există teoria prin cărțile de istorie că
Nicolae Ceaușescu a vrut să se distanțeze de Moscova, dar datele reci ale
statisticilor statului român demonstrează exact o satisfacere a poftelor colosului
ce suferea de propriile probleme economice. Problema Bucureștiului era că și
Uniunea Sovietică avea tehnologie învechită și nu se putea discuta de o
modernizare a capacităților de producție pentru a se atinge calitatea mărfurilor
vestice.

Invazia din Afganistan a schimbat radical comerțul mondial și lagărul socialist a

fost condamnat să nu mai primească mașini industriale de cea mai înaltă calitate.
România a primit lovitura de grație și prin decizia absurdă a plății datoriei externe
și astfel a ajuns un fel de muzeu uriaș în aer liber. Să nu te modernizezi un deceniu
înseamnă o rămânere în urmă ce numai cu greu mai poate fi recuperată și numai
prin investiții colosale. Este interesant de observat că România exporta valută
care apoi era folosită pentru irigarea economiei capitaliste concurențiale. A fost
absolut normal ca statul din Carpați să rămână slab dezvoltat industrial și să
piardă piețele de desfacere.

Deciziile luate de Nicolae Ceaușescu au fost mai mult decât catastrofale și n-au
dus decât la sărăcie, foamete și la părăsirea țării. Procesul a continuat și după
1989. Era ceva absolut normal să se plece de la coada pentru pâine la bunăstarea
occidentală. Nicăieri în lumea occidentală nu era mai rău ca pe plaiurile mioritice.
A fost firesc să se plece cât mai departe și numai poliția politică a limitat ieșirile
înainte de evenimentele sângeroase din decembrie 1989. Cu cât se trăia mai rău
în paradisul socialist imaginat de ideologi și de cei ce astăzi cred în trecutul
glorios, de aur, cu atât oamenii se îmbulzeau pentru a depune actele de emigrare.
Dacă în anul 1980 au ieșit din țară 24.712 cetățeni, adică aproximativ un locuitor
din 1.000, s-a ajuns în 1989 la 41.363 și vârful a fost atins în 1990 prin cei 96.929
de emigranți. Cele 50.594 de femei plecate numai în ultimul an menționat explică
și prăbușirea demografică a României, fenomen ce nu poate fi stopat cât timp
nivelul de trai nu va crește la valori comparabile cu cele din Occident. În plus,
femeia contemporană dorește să se împlinească profesional și să nu mai fie
văzută doar ca o simplă făcătoare de copii și ca forță de muncă ieftină, salariile
oferite de angajatori fiind mai mici în comparație cu cele date bărbaților. 

https://historia.ro/sectiune/general/nicolae-ceausescu-si-condamnarea-romaniei-
la-564743.html?
fbclid=IwAR0Od8S4Tv_AJqTKam7UMo3FiAjvl8FScjFpMz2tZvj7YQDQ0o8ULJGoycQ
Nicolae Ceaușescu și distrugerea economiei românești

Populația României este în mare parte convinsă că în epoca fostului dictator

comunist s-a dezvoltat industria și astfel existau locuri de muncă. Și cei ce nu
doreau să se angajeze erau forțați administrativ să se ducă la un serviciu.
Oamenii aveau bani și trăiau bine datorită uriașelor fabrici cu coșuri fumegânde.
Atunci se producea orice, acum România importă totul. Nu se mai face nimic în
țara asta, spun locuitorii nemulțumiți de politicienii contemporani. Nu mai
există vreo urmă de conducător ocrotitor, un tătuc care să le ofere loc de
muncă, casă și masă în fiecare zi. A fost cândva o Epocă de aur și, se știe,
trecutul este întotdeauna înfrumusețat de memoria scurtă și selectivă. Oare așa
să fie sau poporul român a greșit la capitolul interpretare? 

Masele populare nu prea au obiceiul să citească și nici nu dezvoltă idei corecte,

științifice. Au idei puține, ferme și greșite. Nu există comunitate care să scape de
această lege psihologică dată cândva de celebrul savant francez Gustave Le Bon.
Realitatea este însă una extrem de crudă. Nicolae Ceaușescu a dat lovitura de
grație întregii economii socialiste prin decizia plății forțate a datoriei externe.
Fabricile au ajuns să producă puține mărfuri cu preț ridicat și, în plus, erau uzate
moral.

Țara avea nevoie de autobuze, dar livrările au scăzut de la 3.702 exemplare în

anul 1980 la numai 1.400 în anul 1989. O prăbușire a fost și la camioane, de la
31.711 la 13.515. Vagoanele de călători au ajuns de la 601 la numai 203.
Tractoarele, mândria regimului, au trecut de la 71.000 la 17.000. Mașinile de forță
aveau nevoie de tot felul de utilaje pentru realizarea muncilor în agricultură, dar
nici la acest capitol industria constructoare de mașini nu stătea bine. Dimpotrivă.
Se înregistra o catastrofă. Plugul, unealta de bază pentru prelucrarea solului, a
ajuns să fie produs numai în 6.000 de exemplare în loc de 13.000. Mașinile de
semănat au trecut de la 19 la 12.000 de bucăți. Erau căutate combinele pentru
strâns recolta și la acest capitol a fost o creștere de la 4.890 la 5.649 de unități.
Este interesant de observat însă că la cultura de porumb recoltarea se făcea
manual prin munca forțată a elevilor, militarilor și a muncitorilor, marile mașini
agricole fiind rare prin lumea satelor. Nici tractoarele nu erau prea vizibile în
mediul rural și multe munci agricole erau făcute cu ajutorul cailor, foarte puțini în
urma măsurilor de mecanizare inițiate timp de decenii. Agricultura era spoliată de
produse pentru forțarea încasărilor de valută și primea foarte puțin din partea
statului totalitar comunist. 

Grav era că instalațiile complexe de foraj structural, implicit scumpe și aducătoare

de venituri, nu mai erau căutate. Instalațiile de foraj au înregistrat o cădere de
la 55 la numai 3 unități, dar în anul 1988 au fost produse fix zero. Cele de foraj din
domeniul petrolului au trecut de la 152 la 40 de exemplare.

Una din uzinele de înaltă tehnologie era cea producătoare de avioane cu reacție
de pasageri și care se afla în București. Rod al colaborării cu Marea Britanie,
fabrica a reușit să asambleze puține aparate de zbor pentru a fi rentabilă. Obsesia
guvernanților pentru avioane a generat un nou gol financiar, dar problemele
puteau fi rezolvate prin livrările de mărfuri alimentare. 

Este adevărat că au fost și unele creșteri, automobilele de oraș și de teren având

căutare pe piață, mai ales că statul avea monopol la capitolul desfacere și
prețurile erau stabilite după pofta inimii unor funcționari. Din păcate,
automobilele Dacia și Oltcit erau uzate moral și situația se agrava în fiecare zi,
lumea concurențială producând autovehicule din ce în ce mai moderne.

Anuarele statistice cuprind date interesante despre ceea ce livra industria

comunistă către piața internă și cea externă. Obsesia regimului pentru oțel și
fontă rămâne evidentă, dar metalul greu era o adevărată ghiulea de gâtul
economiei socialiste pentru că se obținea cu costuri mari și aducea câștiguri mici.

Dacă numărul de angajați era același, înseamnă că economia nu mai funcționa

normal și se îndrepta spre prăbușire. Regimul a menținut fabricile prin măsuri
administrative și financiare, mutând banii de la cele rentabile la cele falimentare.
A apărut astfel o iluzie că totul mergea în vremea lui Ceaușescu și această poveste
nu poate fi ștearsă din memoria mulțimilor, mai ales că urmașii dictatorului n-au
excelat la capitolul afaceri corecte. În plus, și-au distrus definitiv imaginea prin
promovarea ideii că sunt hoți, ceea ce au făcut prin propriile declarații în timpul
campaniilor electorale, dar autoritățile competente nu s-au ocupat în mod serios
de anchetarea afacerilor care au dus și la nimicirea capacităților industriale încă
rentabile și cu utilaje bune. 

Puterea morților este una deosebită și este greu pentru popoare întregi să scape
din această sclavie intelectuală timp de decenii, secole și chiar milenii. Legile lui Le
Bon sunt universale și veșnice, chiar dacă rămân puțin cunoscute în spațiul
românesc. Economia de tip comunist a fost una artificială, care nu avea nici cea
mai mică legătură cu nevoile oamenilor, dovadă stând magazinele goale ale Epocii
de aur. Regula s-a aplicat întregului bloc comunist și s-a văzut înapoierea prin
transformarea radicală de după 1989. Ceea ce nu era interesant a dispărut, ceea
ce a fost bun s-a transformat cu ajutorul investițiilor realizate cu capital privat.
Numai o dezvoltare după reguli capitaliste poate să genereze prosperitate și
economia socialistă poate să fie trecută la capitolul experimentelor eșuate, cele
care mențineau sărăcia până la nivel de cartelă alimentară. 

Nicolae Ceaușescu, înarmarea și înfometarea

Se știe că ultimul deceniu al dominației comuniste în România a fost marcat de

lipsuri alimentare ca-n vreme de război, autoritățile de la București motivând că
fac totul pentru plata datoriei externe, pentru ca poporul să fie apoi fericit,
ocrotit și liniștit, să nu mai fie expus lăcomiei creditorilor din lumea capitalistă și
din cea socialistă. Au fost sacrificii deosebite și, mai ales, multe umilințe și timp
pierdut pe la cozile cele fără de sfârșit. Oamenii au acceptat de frică și pentru a
realiza ceva măreț, care nu se putea altfel. 

Oare nu cumva explicațiile guvernanților comuniști ascundeau o mare crimă

împotriva poporului român și lipsurile de tot felul aveau o altă origine? Datele
istorice cunoscute până astăzi arată că n-ar fi fost necesare aceste monstruozități
administrative dacă statul comunist ar fi însemnat ceva pentru neam. În realitate,
liderul comunist de la București a declanșat un program de înarmare fără
precedent în istoria României. Au fost cumpărate avioane MiG-23 ce costau 3,6
milioane de dolari bucata. Este vorba de dolari ai vremii, cu o valoare deosebită.
Un român nu putea să spere la mai mult de o mie de monede americane, aceasta
fiind partea ce-i revenea din produsul intern brut după calculele autorităților.

Marina militară este și mai costisitoare. S-a dat comandă șantierului din Mangalia
să asambleze un crucișător ușor. N-a fost suficient și s-a trecut la construirea a opt
corvete. Nu era un lucru rău din moment ce montarea se făcea într-un șantier
românesc. Erau locuri de muncă bine plătite. Problema consta în faptul că
armamentul și senzorii, adică partea cea mai costisitoare, veneau din Uniunea
Sovietică. De acolo a sosit și un submarin, Delfinul, ce era foarte greu de
descoperit datorită învelișului din cauciuc. Era o bijuterie navală, dar foarte
scumpă. Chiar dacă a fost achitată datoria externă în primăvara anului 1989,
restricțiile au fost menținute și în decembrie au fost fonduri pentru
primirea avioanelor MiG-29 (foto jos), o minune a tehnicii sovietice din categoria
aparatelor de front. Erau mai mari consumatoare de combustibil în raport cu
clasicele MiG-21.

Fabricile industriei constructoare de mașini n-au reușit să ofere un motor cu

reacție performant pentru a produce avioane de vânătoare de superioritate
aeriană, dar statul a comandat asamblarea unor aparate de atac la sol de tip I.A.R.
93, soluție aleasă și de Iugoslavia socialistă. I.A.R. 99 a fost conceput pentru
antrenament, dar putea să fie dotat și cu armament pentru atacarea țintelor
terestre. Elicopterele au demonstrat în cursul conflictului din Vietnam că au o
putere de foc deosebită, dar pot fi interesante pentru realizarea unor învăluiri pe
verticală prin transportarea de trupe și armament în spatele forțelor inamice.
Nicolae Ceaușescu a ordonat producerea unor astfel de aparate de zbor și armata
a primit modelele I.A.R. 316 și I.A.R. 330, realizate după licențe obținute din
Franța capitalistă.

Industria națională a fost pusă să producă și tancuri în fabrica ridicată cu ajutor

din China. O astfel de mașină de luptă nu are valoare dacă nu este sprijinită de
transportoare blindate pentru infanterie. Frontul inamic trebuie spart cu ajutorul
pieselor grele de artilerie și erau plămădite din metal tunuri de calibrele 130 și
152 mm. Se subînțelege că un astfel de obiect militar implica o mașină specială
pentru tractarea în teren dificil. Chiar dacă era o perioadă de foamete, statul
comunist punea la cale înlocuirea gurilor de foc învechite și cu putere redusă de
distrugere cu cele performante de calibre superioare. Schimbarea tehnicii de
luptă era împinsă până la aruncătoarele de mine și la armamentul individual al
infanteristului. Se făcea totul pentru înarmare și nu se ținea cont de nivelul de
trai.

 Bani au fost, dar dictatorul de la București se pregătea de marele război cu lumea

capitalistă și cumpăra armament din Uniunea Sovietică până la sleirea bugetului
țării. Acesta era însă un detaliu care nu conta în ochii celui pe care oamenii de
astăzi îl consideră drept patriot. Punea în practică ideile lui Iosif Stalin privind
cucerirea planetei și numai dezvoltarea unei industrii puternice pentru realizarea
de arme necesare revoluției mondiale conta. Acest principiu a fost lansat de
dictatorul de la Kremlin în anul 1924 și așa a rămas până la căderea Uniunii
Sovietice. Nicolae Ceaușescu a fost chiar mai fanatic decât liderii de la Moscova și
a vrut cu orice preț să-l copieze pe Stalin. Poporul român a avut un mare ghinion.

Oamenii care ajung la putere în fiecare stat au fantezii deosebite pe care încearcă
să le pună în practică. Acolo unde există un echilibru între instituții se poate ca
impactul să fie limitat, dar în statele totalitare nu există vreo urmă de rațiune.
Lumea comunistă a fost ridicată în jurul ideii de revoluție mondială și totul s-a
făcut pentru înarmare și război contra lumii capitaliste, cea condamnată definitiv
de mersul istoriei. 

Moartea și politica bolnavă a oficialităților din lagărul comunist

Anul 1980 a fost unul de cotitură în istoria lagărului socialist și a urmat o lungă și
grea agonie pentru regimurile de stânga, impactul mare fiind însă asupra
mulțimilor lipsite de toate produsele esențiale și de calitate. Se știe că în
decembrie 1979 Moscova a decis că trebuie să instaureze o stăpânire fermă în
Afganistan, acțiune la care SUA a ripostat prin impunerea de sancțiuni
economice și întregul comerț al lumii comuniste a fost afectat grav, chiar dacă
oficial se spunea că totul merge din ce în ce mai bine. 

Nu s-a ajuns la vreo înțelegere în spirit rațional și conflictul a trenat timp de nouă
ani și armata sovietică a generat costuri enorme pentru ocuparea unui teritoriu ce
nu aducea un profit imediat și doar satisfăcea poftele unor strategi ce stăteau în
fața unor hărți. Este posibil chiar ca liderii supremi să nu se fi atins vreodată de
aceste documente militare și doar să fi dat ordine explicate ideologic.

Prăbușirea economică a început să se vadă însă în creșterea mortalității deoarece

oamenii erau lipsiți de alimente de calitate și de medicamente. Nici aparatură de
calitate nu mai aveau medicii, seringile cele de zi cu zi fiind greu de obținut. Dacă
în anul 1975 erau 197.538 de persoane decedate, s-a ajuns în anul 1984 la
233.699, datele fiind oferite chiar de anuarul apărut în 1985. Erau afectate
persoane din ce în ce mai tinere de boli care ar fi avut soluții dacă dotarea
sistemului sanitar n-ar fi lăsat de dorit. Nicolae Ceaușescu a fost informat în
decembrie 1980 că nu există nici măcar echipamentele strict necesare, dar a
recomandat ca specialiștii să mai renunțe la tehnica scumpă și să caute cauzele cu
stetoscopul și cu ochiul liber, că așa face un medic adevărat.

Indicațiile prețioase ale liderului de la București au afectat funcționarea spitalelor

și aproape 2.000 de persoane cu vârste între 45 și 49 de ani au trecut în neființă în
raport cu anul 1975. Era echivalentul unei comune. Pierderile au crescut cu peste
3.000 de cazuri la categoria 50 -54 de ani. Era un adevărat genocid la categoria 75
– 79 de ani cu peste 8.000 de decese. Nu era o problemă pentru birocrații de la
București, persoanele în vârstă fiind văzute ca un fel de balast. Nu erau
interesante pentru muncă și, mai ales, pentru armată. Cu atât mai mult cele
trecute de un secol de viață. Aici creșterea a fost de la 90 la 163 de suflete
pierdute numai în 1984. 

Grav era că moartea secera și la vârste foarte fragede, mlădițele tinere fiind
victime ale lipsei dotării din maternități. Exista un mare deficit de incubatoare și
președintele R.S.R. a fost informat în decembrie 1980 de aceste lipsuri. A mers pe
ideea că medicii trebuie să se descurce cu știința de carte. Așa se formează un
doctor genial. Mortalitatea a atins o valoare de 10.670 de copii cu vârsta până în
patru ani. Chiar dacă a fost o scădere față de 1975, an în care fondurile sosite din
lumea capitalistă ridicau nivelul de trai și limitau mortalitatea, totuși 8.211 copii
cu vârsta sub un an au trecut în lumea celor drepți. 

Autoritățile comuniste nu aveau însă o preocupare să normalizeze relațiile cu

lumea occidentală și continuau politica de înarmare pentru revoluția mondială.
Nicolae Ceaușescu a mai venit și cu ideea genială a plății datoriei externe și astfel
economiile au făcut prăpăd în rândurile cetățenilor români. A fost un adevărat
masacru, dar este greu astăzi să crezi că presupusul lider patriot a făcut un măcel
pentru atingerea unor iluzii politice prin acumularea de tehnologie și armament.
Puțini oameni știu că fabricile regimului produceau din ce în ce mai multe arme
pentru cucerirea planetei alături de forțele sovietice chiar în timpul în care
oamenii mureau de foame și de lipsuri. Nebunia politică s-a încheiat în 1989, dar
efectele au rămas până astăzi. Este prea greu să se ajungă la o normalizare
economică și sanitară după ce s-a trăit prea mult într-o și pentru o lume utopică.

Mecanismele economiei comuniste

Anul 1945 a adus oficial la putere pe reprezentanţii unui partid ce promitea

fericirea veşnică după model stalinist şi s-au ţinut de cuvânt cu o energie demnă
de o cauză mai bună. Proprietatea privată a fost nimicită cu furie şi s-a trecut la
dezvoltarea unei industrii centralizate, cu accent pe industria constructoare de
maşini şi pe combinatele chimice. Nici comerţul n-a fost uitat şi statul comunist
şi-a rezervat monopolul pieţei interne. Comerţul exterior era faţada de laudă a
regimului, totul fiind poleit cu aur pentru ochii populaţiei. Politrucii din slujba
centrului de putere de la Bucureşti aveau drept misiune să demonstreze
superioritatea sistemului de producţie socialist asupra pieţei libere. 

  Nicolae Ceauşescu a preluat puterea în 1965 după ce Gheorghe Gheorghiu-Dej a

cheltuit munţi de aur pentru ridicarea cetăţilor industriale. Trebuia să urmeze un
fel de paradis terestru în domeniul economic. Pieţele financiare şi economice au
reguli specifice şi nu prea ţin cont de voinţa liderilor politici totalitari. Dacă în anul
ascensiunii la putere s-a înregistrat un uşor excedent comercial, importurile mari
de tehnologie au dus la apariţia datoriilor. Numai în anul 1968 au apărut datorii
de 843 milioane lei valută. Perioada 1965 – 1980 a cunoscut 13 ani cu deficit din
cei 16 trecuţi. Răul a fost sporit de cutremurul din 1977. Deficitul înregistrat a fost
de 195 milioane de lei valută, după ce anul precedent se consemnase un excedent
de 210 milioane. A urmat o prăbuşire în 1978 de 3,798 miliarde de lei valută.

 Anul 1980 a fost o adevărată catastrofă economică şi statul a ieşit în pierdere cu

8,043 miliarde lei valută, moneda comunistă de calcul în relaţiile cu lumea
capitalistă fiind preţuită la 5,5 lei valută la un dolar. A fost un adevărat faliment
financiar şi creditorii externi au început să ceară banii acordaţi drept împrumut,
mai ales că regimul arunca banii în construcţii nerentabile precum Canalul Dunăre
– Marea Neagră şi Canalul Dunăre - Bucureşti. Nicolae Ceauşescu, plin de
mândrie, a luat cea mai proastă decizie posibilă: plata forţată a datoriei externe.
Refuzul importurilor de tehnologie nouă, performantă, a dus la o învechire a
fabricilor şi a produselor româneşti de trimis la export. Chiar o întreprindere de
avioane ce realiza avioanele ROMBAC 1-11 era complet depăşită, modelul
respectiv fiind abandonat în Marea Britanie din 1982. Era un aparat de zbor cu
fuzelaj îngust şi cu reactoare prea zgomotoase pentru asigurarea legăturilor
aeriene cu Occidentul modernizat.

 Nicolae Ceauşescu a avut multă înfumurare şi s-a considerat un conducător

genial. A preferat să treacă la o politică de plată forţată a sumelor împrumutate şi
a introdus alimentaţia pe cartelă ca-n vremuri de război. Ţara a fost lăsată în
beznă prin oprirea iluminatului publicului şi populaţia trăia în ger cumplit fără
căldură. Mândria lumii socialiste era renumită prin lungimea cozilor pentru orice
produs de strictă necesitate. Conducătorii maghiari au adoptat o metodă eficientă
şi umană. Au preferat să ruleze sumele împrumutate şi apoi multe datorii au fost
şterse în urma contribuţiei avute la prăbuşirea lumii comuniste în 1989. Mai mult.
Capitaliştii din lumea occidentală au găsit un mediu propice pentru afaceri de
amploare în Ungaria. România a fost sleită de fonduri pentru a creşte
prosperitatea lumii burgheze.

 Sistemul economic de tip comunist a fost construit astfel încât să asigure

aprovizionarea trupelor în cazul unui uriaş război cu lumea capitalistă, fericirea
oamenilor fiind o noţiune inexistentă pentru guvernanţii de la Bucureşti, cei ce
respectau cu mare fidelitate indicaţiile de la Kremlin. Uzinele româneşti livrau în
continuare cantităţi sporite de armament pentru aprovizionarea unei armate
supradimensionate şi care dispunea de planuri de ofensivă spre Austria, Italia şi
spre Istanbul.

Haosul din economia socialistă în cuvântările tovarăşului Nicolae Ceauşescu

Oamenii de astăzi au impresia că în trecut a fost mai bine pentru că se lovesc de

realităţile lumii actuale, mai ales de deciziile birocraţilor din stufoasa
administraţie a ţării. Nu este de mirare că fostul dictator ar ajunge să fie preferat
la alegerile prezidenţiale şi că numele acestuia a ajuns să fie pronunţat de românii
ce îngheţaseră prin locuinţe şi pe la cozi cu deosebit respect. Chiar adolescenţii de
azi repetă inconştient că era bine în era când nu era curent electric. Discursurile
fostului lider de partid şi de stat, publicate în anul 1972, demonstrează că situaţia
era departe de fericirea pe care şi-o imaginează românii contemporani.

Se spune că economia duduia în acele vremuri şi oamenii aveau locuri de muncă.

Oare erau fabrici eficiente şi conduse corespunzător pentru a face faţă
concurenţei de la nivel planetar? Liderul comunist constata că situaţia este
catastrofală, nici măcar metalurgia, fala regimului, nefiind în stare să treacă
examenul calităţii. Astfel, numai la piesele din fontă turnată şpanul rezultat din
prelucrare putea să tindă spre o cantitate de 160.000 t, totul plecând de la faptul
că marile combinate metalurgice livrau profile de dimensiuni prea mari. Se
ajungea în situaţia în care să se plătească forţă de muncă şi să se uzeze inutil
maşinile de prelucrare, acestea fiind deja învechite. După calculele consilierilor
conducătorului de la Bucureşti, numai în acest domeniu se puteau face economii
de 80.000 t de fontă, obţinută din minereuri aduse cu mari cheltuieli valutare de
peste mări şi ţări.  

 Situaţia în pădurile ţării era catastrofală şi a ajuns la urechile conducerii de partid.

Exploatarea se făcea intensiv, pentru atingerea cotelor stabilite în planurile
ministerelor, şi nu se acorda prea multă atenţie mediului. Era ultima problemă la
care se gândeau muncitorii forestieri ai epocii. Codrii erau tăiaţi fără milă şi în
urmă rămâneau cioturi înalte şi conducătorul partidului plângea după zecile de
mii de metri cubi de material lemnos rămas să putrezească pe pantele munţilor.
Recunoştea chiar că pădurile sunt afectate în mod serios, dar aspectul era
secundar şi defrişările au continuat în forţă, chiar dacă în 1974 s-a emis un
document prin care se cerea ca tăierile să ţină cont de puterea de refacere a
masei vegetale lemnoase. Este interesant că populaţia nu putea să ia nici măcar
un ciot din ceea ce aparţinea statului socialist, toate produsele de calitate fiind
destinate exportului.

 Pierderile economice au ajuns în 1971 la aproape 900.000.000 lei şi nu este de

mirare că datoriile s-au tot acumulat în sistem, a fost nevoie să se facă
împrumuturi pentru asigurarea de lichidităţi şi aşa s-a ajuns la problema datoriei
externe.

 Economia socialistă nu funcţiona nici măcar pe hârtie, dar producea mult fum şi
dădea de lucru muncitorilor. Oare pentru ce?

Datoria externă a României şi o torturǎ inutilǎ

Se aude destul de des că o mare realizare a regimului apus în decembrie 1989 a

fost plata datoriei externe, România socialistă devenind singurul stat fără bani
de plătit diferitelor bănci. A fost un adevărat triumf pentru Nicolae Ceauşescu şi
mulţi îl consideră un mare conducător pentru această victorie financiară. Există
admiratori şi la trei decenii de la execuţia din decembrie.

Chiar şi elevi ce nu erau născuţi la schimbarea de regim laudă marea victorie din
1989. Oare chiar să fie o realizare a liderului de la Bucureşti? Avem aici o dovadă
că propaganda politică organizată de adepţii comunismului a funcţionat perfect şi
că ideile otrăvite încolţesc şi după decenii. Plata datoriei externe ar fi bună din
punct de vedere teoretic, dar nimic din ce era comunist nu era pozitiv. Doar dacă
gândeşti superficial s-ar putea să cazi în capcană.
Aflarea adevărului implică punerea unor întrebări. Prima se referă la cine a
acumulat datoriile. Răspunsul este unul foarte simplu. Au fost făcute de regimul
Nicolae Ceauşescu. A doua se referă la cauzele care au dus la creşterea sumelor
de bani datorate străinătăţii. Economia socialistă nu era rentabilă din cauză că era
condusă în stil birocratic şi planificat, aşa cum se stabilise prin directiva poliţiei
politice sovietice din data de 2 iunie 1947. A treia întrebare se referă la
necesitatea plăţii forţate a datoriei externe. Ungaria a procedat la prelungirea
unor termene de plată şi la alte înţelegeri cu creditorii, unele datorii fiind chiar
şterse de creditori.

A patra întrebare se referă chiar la necesitatea plăţii datoriei externe. Germania şi

SUA au datorii imense, practic sunt în stare de faliment, şi funcţionează foarte
bine ca state. Nici nivelul de trai nu este scăzut. Nu se poate ca germanul să
mănânce pe cartelă pentru erorile guvernanţilor de la Berlin. Creditorii nu vor
cere o rambursare forţată de la un platnic ce poate fi exploatat prin dobânzi.
Trebuie să se mai pună o întrebare normală. Orice om de rând şi orice savant
trebuie să se gândească la acest aspect. Oare către cine erau viraţi dolarii din
cadrul plăţilor în valoare finală de 21 miliarde de dolari? Răspunsul poate să
şocheze orice fiinţă raţională.

Arginţii mergeau către organisme financiare capitaliste şi liderul de la Bucureşti şi-

a torturat propriul popor pentru a satisface poftele de îmbogăţire ale capitaliştilor
pe care cică-i ura ideologic. Comuniştii de rând şi necomuniştii români stăteau
nemâncaţi pe la cozi, nu aveau apă, gaze, căldură şi energie electrică pentru a da
banii duşmanilor ideologici ce urmau să fie exterminaţi la un moment dat în
cadrul marelui pârjol universal numit revoluţia mondială. Se ştie că lumea
capitalistă era condamnată legic la dispariţie şi românii erau chinuiţi să-i asigure
prosperitatea până la viitorul conflict mondial.

Ei s-au ales cu fondurile şi poporul român cu onoarea lipsei de datorii şi cu o

economie epuizată. Plata datoriei externe a fost o realizare a poporului chinuit,
dar a fost o altă metodă de tortură din partea birocraţilor de la Bucureşti,
obişnuiţi să trăiască numai într-o lume a lor, dominată de idei utopice şi ruptă
complet de fericirea mulţimilor guvernate. 
Capcana urbanizării României comuniste

Comuniștii au susținut că lumea se poate moderniza după ideile lor numai dacă
scade sau chiar dispare mulțimea de țărani ce nu dorea să renunțe la bucățica
de pământ cu greu obținută după eliberarea din șerbie și împroprietăriri cu
țârâita.

Era nevoie de forță de muncă ieftină în uriașele fabrici ce se deschideau în

conformitate cu un alt principiu drag marxismului. Populația orașelor românești a
crescut fulgerător, în special cea a municipiului București, capitala fiind un
adevărat magnet social și economic încă din perioada regelui Carol I. Teoretic, nu
este rău să ai localități mari, cu o infrastructură modernă, gradul de civilizație
sporind de la an la an.

Aici a apărut o problemă peste care regimul n-a putut să treacă decât prin
economii împinse până la cartelare. Orășeanul dorește confort și are nevoie de
apă curentă, energie electrică, mâncare bună, spații de relaxare și de haine de
calitate. Pretențiile cresc direct proporțional cu dimensiunile urbei, capitala fiind o
adevărată gaură neagră pentru resursele țării.

Regimul comunist și-a asumat sarcina aprovizionării populației, dar a eșuat atunci
când a venit vorba de importuri. Numai citricele au trecut de la 7.900 t în 1958 la
18.300 t în 1961. Cum metodele de subliniere a progresului de tip socialist erau pe
bază de numere, economiștii erau generoși cu cititorul român. Erau indicate
creșteri de aproape opt ori la cacao și de 9,2 ori la pește pentru aceeași ani.

Și populația urbană a continuat să crească sufocând regimul prin noi cereri de

alimente. Nici confortul urban nu putea să fie neglijat și au fost importate aparate
de radio, televizoare și ceasuri în cantități apreciabile. Valuta zbura peste granițe
rapid din moment ce autoritățile neglijau industria bunurilor de larg consum.

Cheltuielile, considerate inutile și un veritabil lux, au fost tăiate după 1981 pentru
a se asigura plata datoriei externe. Mediul țărănesc a fost uitat și o mare parte a
populației rurale a rămas să trăiască într-o autarhie ce semăna cu vremurile de
război. Chiar erau vremuri de război, regimul de la București fiind într-o continuă
pregătire pentru revoluția mondială.