Dacă încă bate-un dor de Ceaușescu, haideți să înțelegem politicile economice

ale „genialului Conducător” cu mintea din 2020

Nicolae Ceausescu

„Ceaușescu… pe vremea lui Ceaușescu era mai bine, atunci aveam industrie,
exportam, trăiam bine.”, aud des această afirmație. Apoi, urmează o scurtă pauză.
Continuare: „Ne descurcam, pe vremea lui Ceaușescu, toată lumea avea de toate.
Acum ne-au furat străinii, suntem colonie. Înainte era bine, țara era a noastră”.

Afirmațiile de mai sus se repetă constant în spațiul public. În afară de faptul că

sunt false, acestea revin, iar în mentalul multor oameni s-a împământenit ideea că
regimul comunist este vinovat de mai puține lucruri negative, căci a făcut mult
bine.

Când se vorbește laudativ la adresa regimului comunist, cei mai mulți dintre
promotorii acestui discurs se referă, în cele mai multe cazuri, la perioada de
deschidere a regimului, ce a avut loc în anii ’70, ai secolului trecut.

Nostalgicii trec cu vederea lipsa libertăților individuale, printre care și libertatea

de expresie, călcate în picioare de un regim totalitar, acei tătuci din PCR, fără de
care nu mișca nimic. Uită zecile de mii de morți din pușcăriile comuniste ori
represiunile la care erau supuși cei ce îndrăzneau să critice regimul comunist.

Ne este dor cu adevărat de lideri ce taie și spânzură, avem nevoie cu atâta

disperare de autocrați în fața cărora să ne plecăm capetele doar pentru că nu
avem educația necesară a vedea că acest model este unul care duce în 100% din
cazuri la faliment? Faliment moral, social și economic.

Ne este atât de dor de granițele ferecate? Ne amintim de miile de români care au

murit, încercând să traverseze frontiera cu Iugoslavia (Serbia), cea mai sângeroasă
graniță a Europei, din anii comunismului, pentru a-și câștiga libertatea. Cei ce
reușeau să părăsească România erau considerați trădători. Erai român aici în țară,
nu la Paris sau München.

Ne este dor de spectacolele de prost gust, în care o persoană era considerată

semi-zeu, iar la o ridicare de mână lăsau capul în jos, pe stadioane sau în piețe,
câteva zeci de mii de oameni?

Să vorbim despre evoluțiile economice din anii comunismului

După cel de-al doilea război mondial, România a adoptat modelul economic
socialist, planificat, aveam o economie de tipul comandă-control. Statul deținea
monopol atât asupra resurselor, cât și asupra forței de muncă. Nu exista o piață a
muncii, nu exista cerere și ofertă. Exista doar stat, plan cincinal și un sistem
centralizat. Statul ne spunea ce și cât să consumăm.

Prețul, dobânda, creditul, salariile, impozitele și taxele erau dirijate de la centru,

prin planul național unic, fără să reflecte prin nivelul și evoluția lor, raportul real
dintre cerere și ofertă pe piața internă, dar nici condițiile de pe piața
internațională. Concurența nu mai avea rolul de a regla piața, de aceea eficiența și
rentabilitatea activității agenților economici nu reflectau realitățile interne și
internaționale. Resursele economice erau alocate centralizat, prin planul național,
iar agenții economici nu mai dispuneau de autonomia și libertatea necesare
folosirii propriilor mijloace economico-financiare.

1981, anul falimentului României socialiste

După decesul lui Gheorghiu Dej, în 1965 și venirea la putere a lui Ceaușescu,
acesta din urmă a fost ales mai întâi secretar general al PCR (1965), apoi șef al
statului (1967). În urma poziționării pe care a avut-o față de invazia sovietică în
Cehoslovacia (1968), a reușit să își creeze o imagine pozitivă atât în țară, cât și în
Occident. Astfel, România a beneficiat de fonduri externe. Însă, în 1981, România
a intrat în faliment.

România a implementat politici de austeritate dure, s-a izolat de instituțiile

financiare mondiale.

Din dorința de a lichida datoria externă, România a început să exporte masiv orice
bunuri ar fi adus valută în vistieria țării și a făcut asta până când populația a fost
adusă în pragul sărăciei extreme. Intrarea României în incapacitate de plată în
anul 1981 a fost provocată de incompetența conducătorilor țării, care au dus
industrializarea dincolo de extrem, construind niște mamuți industriali ce nu se
puteau autofinanța de pe piețele libere și nici produce bunuri la un nivel înalt
calitativ.

În doar 5 ani (1976-1981), datoria României a crescut de la 500 de milioane USD

(3% din PIB), la 10,4 miliarde USD (28% din PIB).

Ceaușescu a majorat datoria țării nu prin contractarea de credite la dobânzi mici,

așa cum erau în perioada ’73-’79, ci prin luarea de credite la dobânzi ridicate,
precum cele din perioada ’79-’81. În 1981, dobânda la creditele luate de
Ceaușescu ajunsese de la 8 milioane de dolari, cât înregistra în 1975, la 3 miliarde
de dolari. România se afla în situația de a achita, în perioada 1980 – 1982,
creditorilor străini, 6 miliarde de dolari. Până la sfârșitul anului 1982, România
avea nevoie de 80% din banii obținuți din exporturi pentru a-si finanța datoria
externă. La jumătatea lui 1981, România intra în faliment. Au urmat foametea
generalizată, restricțiile, alimentele vândute pe cartelă și sărăcirea populației.

Reacția lui Ceaușescu a fost să restrângă masiv consumul intern și să achite

integral datoria externă a României, lucru ce a fost reușit, cu mari sacrificii, 8 ani
mai târziu, în 1989. Auzim în spațiul public că această datorie a fost plătită de
către Ceaușescu și acesta este unul dintre marile sale succese. Aș dori să îi întreb
pe cei care afirmă acest lucru, dacă Ceaușescu a plătit datoria externă, atunci cine
a făcut acea datorie externă și pentru ce?

Răspunsul este că acele credite contractate de către Ceaușescu au fost făcute

pentru a construi o industrie neperformantă, ce producea bunuri de o slabă
calitate, care se comercializau pe piața CAER. De aceea, după 1989, România a
rămas fără o piață de desfacere, întrucât piața CAER a dispărut odată cu
regimurile comuniste ce s-au prăbușit pe întreaga planetă. Rând pe rând, mare
parte din întreprinderile construite în vremea regimului de tristă amintire au dat
faliment și milioane de oameni au rămas loc de muncă. Exceptând 1996, când în
România a fost înregistrată o rată a șomajului de 6,2%, între 1992 și 2000, rata
șomajului a înregistrat valori cuprinse între 8,4% și 11,8%.

Concluzia este că datoria externă a fost contractată de către Ceaușescu și plătită

de către români, cu mari sacrificii, iar efectele negative ale austerității extreme
din anii ’80 s-au repercutat mult după 1989.

Ce s-a întâmplat în mult prea lăudatul deceniu 1970-1980?

Între 1970-1980 a fost înregistrată o rată de acumulare, în medie anuală de

35,7%, cea mai mare parte a investițiilor fiind orientate către industrie. Acest
deceniu a marcat cea mai puternică extindere a câmpului de producție în întreaga
economie.

Față de media europeană a PIB pe locuitor în 1988, de 9725 de dolari americani și

de cea mondială, de 3853 de dolari, România cu 2620 de dolari avea un nivel de
3,7 ori mai scăzut decât cel european și se afla sub nivelul mediu mondial. În ceea
ce privește indicatorul PNB (produs național brut) pe persoană activă
(productivitatea muncii sociale), față de o medie europeană de 17.217 dolari și de
o medie a țărilor dezvoltate de 32.793 dolari, la nivelul anului 1988, România se
prezenta la un nivel mai scăzut de 3,74 ori și respectiv de 7,13 ori.

Mai jos se poate observa cum a evoluat PIB-ul pe cap de locuitor între 1980 –
2019:
Dacă în 1980, PIB-ul pe cap de locuitor înregistra 4769 usd, în 2019 același
indicator înregistra valoarea de 29508 usd.

În graficul următor se observă cum a evoluat PIB-ul întrei 1970 – 2019, exprimat
în miliarde USD:
PIB-ul României, în 1970, înregistra 12,72 miliarde USD. În 1989 acesta urca la
54,23 miliarde USD, valoarea înregistrată era de 4,26 de ori mai ridicată decât cea
din 1970.

Între 1990 și 2006, valoarea medie a PIB-ului înregistrat de România a evoluat în

intervalul 38,51 miliarde (1990) și 122,02 miliarde USD (2006). Media anuală
înregistrată a fost de 47,47 miliarde USD.

După 2007, anul aderării la UE, PIB-ul României a evoluat în intervalul 174,04 mld.
USD (2007) și 250,02 mld. USD (2019), valoarea medie anuală înregistrată în acest
interval fiind de 195,52 mld. USD.

Comparativ cu 1989, valoarea înregistrată în 2019 este de 4,61 ori mai ridicată.

În graficul următor se poate observa cum a evoluat populația României:

Dacă în 1989, România genera anual un PIB de 54,23 mld USD, la o populație de
23,11 milioane locuitori, în 2019, PIB-ul generat de țara noastră înregistra 250,02
de miliarde USD, populația rezidentă fiind de 19,41 milioane locuitori.

În al patrulea trimestru al anului 2019, populația activă a României era de 9

milioane persoane, din care, 8,654 milioane persoane erau ocupate şi 354.000
persoane erau şomeri. În 1989, populația activă a României era de 11 milioane.
Concluzia este că în 2019, România produce de aproape 5 ori mai mult față de
1989, cu o populație activă redusă numeric cu 2 milioane de persoane.

Nu, nu ar trebui să ne fie dor de perioada comunistă. Nu ne este dor nici de

peștele frumos poziționat pe televizor și nici de cozile pe care le vedeam și trăiam
zilnic pentru a putea cumpăra produse alimentare.

În 1989, România era o țară săracă. Sărăcia afecta pături largi ale populației.
Suntem cu toții conștienți că România are un potențial ridicat și avem
posibilitatea de a crește în continuare PIB-ul pe cap de locuitor la un nivel care să
ne aducă cât mai aproape de media UE, însă acest lucru îl vom reuși prin decizii
care să presupună dezvoltare reală, nu din pix, nu conform unui plan cincinal
mincinos.

Comunismul duce mereu la faliment, sărăcie și umilirea individului. Dorim să ne

întoarcem în acele vremuri?

https://project-e.ro/2020/06/29/daca-inca-bate-un-dor-de-ceausescu-haideti-sa-
intelegem-politicile-economice-ale-genialului-conducator-cu-mintea-din-2020/?
fbclid=IwAR0jFK8UHCznoTSsThjiz6LBntPmlVt5tfdeFr-3SJu7TVDd6QX6OWr5kzk