FACULTATEA DE ADMINISTRAȚIE PUBLICĂ

Managementul Sectorului Public

„CAPCANA GLOBALIZĂRII”

-RECENZIE-

Masterand: Mărgărit Marius-Alin

 Capcana Globalizării
Hans – Peter Martin, Harald Schumann, Capcana globalizării: atac la
democrație și bunăstare, Editura Economică, 1999

Capcana globalizării este evident un studiu prin care autorii Hans-Peter Martin și
Harald Schumann intenționează să tragă un serios semnal de alarmă în ceea ce privește
complexul proces al globalizării. Șocant este modul în care cei doi autori prezintă
anumite realități. Un exemplu ar putea fi problema șomajului. Imaginea societății celor
20% versus 80% pare sa fie desprinsă mai degrabă dintr-un film de groază decât dintr-un
studiu economic.
Problema globalizării este privită dintr-un alt unghi. Populației i se cer tot timpul
sacrificii în numele globalizării. Cei care cer însă aceste sacrificii uită tot timpul să
prezinte și riscurile potențialei globalizări. Nici guvernanții și nici conducerile marilor
companii internaționale nu au ridicat vreodată public probleme legate de globalizare cum
ar fi posibilă creșterea uriașă a șomajului, creșterea gradului de poluare în marile orașe,
pierderea individualității naționale a popoarelor și nu în ultimul rând și poate cel mai
important – degradarea democrației. Spre deosebire de ei însă autorii acestei cărți
subliniază clar aceste probleme folosind numeroase exemple și prezentând situații
complexe petrecute deja.
Cartea este bine structurată fiind împărțită în 9 capitole divizate la rândul lor în
subcapitole. Prezentarea faptelor este destul de accesibilă; cititorul nu trebuie să aibă prea
multe cunoștințe de economie pentru a înțelege din acest volum care sunt pericolele
globalizării.
În fine, autorii nu condamnă globalizarea; ei susțin doar că ea trebuie făcută sub control și
propun chiar un set de soluții pentru evitarea problemelor menționate.

Capitolul I
Societatea unei singure cincimi: 20% versus 80%
Este prezentată la începutul acestui capitol reuniunea de la Hotelul Fairmont la care s-a
încercat punerea temeliei lumii următorului mileniu, sub aspect economic și social. Într-
un cadru încărcat de istorie, Mihail Gorbaciov, unul dintre cei puțini care au făcut istorie,
și-a salutat, la sfârșitul lunii septembrie 1995, invitații-elita mondială. Vechi și
experimentați lideri mondiali precum George Bush, George Shultz sau Margaret Thatcher
se întâlnesc cu noii stăpâni ai planetei cum ar fi Ted Turner, șeful CNN, care a fuzionat cu
Tim Warner, creând cel mai mare concern mass-media sau Washington SyCip, magnatul
comerțului sud-est asiatic. Fiind vorba de viitorul lumii, vor să fie ascultați și emisari ai
comerțului liber din Singapore și, firește, din Beijing.
Pentru prima oară în carte, se face referire la sintagma 20% contr 80% și la cuvântul
„tittytainment”. Conform acestui concept, 20% din populația aptă de muncă ar fi
suficientă în secolul următor pentru a asigura avântul economiei mondiale. Cuvântul
„tittytainment” este o invenție a lui Zbigniew Brzezinski și este explicat ca fiind o
combinație între entertainment și tits, cuvântul folosit în jargonul american pentru sâni.
Se presupune că prin aceastămixtură între un divertisment narcotizant și o îndestulare
stomacală, populație de pe glob ar putea fi ținută într-o bunădispoziție.
Autorii cărții consideră că economiștii și politicienii neoliberali predică lumii modelul
american cu toate că această lozincă se aseamănăînspăimântător cu propaganda regimului
din RDG: ”A învăța de la Uniune Sovietică înseamnă a învăța să învingi!”. În fine,
nicăieri în lume nu este mai evidentă dezagregarea socială decât în țara de origine a
contrarevoluției capitaliste, SUA. Dar, nici Europa, China, Japonia sau India se scindează
într-o minoritate de câștigători și o majoritate de perdanți. Pentru sute de milioane de
oameni, un lucru este cert: nu este un progrez globalizat! Globalizarea devine o capcană
pentru democrație! Demult deja, milioane de cetațeni dezorientați din clasa de mijloc își
caută salvarea față de piața mondială în xenofobie, separatisme și claustrare. Acesta este
motivul pentru care populistul Ross perot a obținut în 1982 19% în alegerile în SUA. La
fel s-a întâmplat și în Franța, prin Jean-Marie le Pen, dar și în Austria prin Jorg Haider.
Suprema sarcină a politicienilor democrați în pragul următorului secol va fi repunerea în
stare de funcțiune a statului și restabilirea climatului politicii asupra economiei.

Capitolul II
Totul-pretutindeni
Nu a existat nici o îndoială că, dacă omenirea ar trebui să voteze astăzi în favoarea unui
stil de viață, care să fie valabil pe plan Mondial, acest lucru ar fi posibil. Mai mult de 500
de sateliți înconjoară Pământul, emițând semnalele evului modern. Imagini uniformizate
captate pe maim ult de 1 miliard de ecrane tv hrănesc aceleași aspirații și nostalgii pe
Jang-Tze, Amazon, Gnge și Nil. Niciodată în trecut nu au auzit și nu au știut atât de mulți
oamnei despre restul lumii. Pentru prima data în istorie, omenirea este unită de o fantezie
comună a existenței. Cu cât piața imaginilor în mișcare este mai transfrontalieră cu atât
maim ult ea se și îngustează. Industria americană a filmului cheltuie în medie pentru un
film artistic 59 milioane de dolari, suma pe care producătorii europeni și India aproape că
nu și-o permite. Puține filme din cele care stăpânesc piața își vor modifica și recicla
oferta lor pentru a corespunde intereseului diverselor grupuri de spectator. Concomitent,
vânătoarea după cote cât mai înalte de audiență favorizează concentrarea. Drepturile de
transmisie pentru manifestări sportive importante pot fi finanțate numai cu ajutorul unor
enorme intrări la reclame pe care însă le pot atrage numai posturile mari de emisie pentru
marii ofertanți de pe piața internațională.
În opinia autorilor ne îndreptăm spre “vremea orașelor”. Între Pakistan și Japonia, câteva
zeci de regiuni în avânt economic năvălesc în poziția de noi playeri pe scena globală a
concurenței și rivalizează pentru roluri care au marcat lumea vestică a orașelor din
deceniile trecute. Bangkok intenționează să ia orașul Detroit, ca metropolă a
automobilismului. Producătorii japonezi Toyota, Honda, Mitsubishi și Isuzu își montează
de multă vreme automobilele în Thailanda, Chrysler și Ford își extend filialele lor de
acolo ca punct de sprijin pentru afacerile din Asia de sud-est ale concernelor lor.
Autorii constată faptul că întreaga lume este o singura piață, astfel cmoerțul liber
înflorește. Dar nu devine în acest fel realitate un vis al omenirii? Nu ar trebui ca noi,
locuitorii țărilor industrial prospere de până acum, să ne bucurăm de ascensiunea atâtor
țări în curs de dezvoltare? Nu este pacea globală atât de aproape? Răspunsul autorilor este
concis: nu, nu este! Apropierea mediatică și concomitența actului de percepție a aceluiași
eveniment nu creează nicidecum unitate și solidaritate și cu atât mai puțin echitatea
economică. Indiferența s-a transformat într-o indiferență trufașă, avertiza fostul
președinte al Franței, Francois Mitterrand, în martie 1995. Orice interes de a acorda
ajutoare de dezvoltare s-a pierdut cu totul. Fiecare țară, așa se pare cel puțin, se îngrijește
să facă lumina numai în curtea sa. În anul decesului acestui om de stat sclipitor devenea
tot mai greu de făcut lumina chiar și în această curte, 358 de miliardari dețin atâta bogăție
cât 2,5 miliarde de oameni, aproape jumătate din populația lumii.
Pentru că 95% din creșterea demografică mondială se concentrează în cele mai sărace
zone ale continentului, întrebarea nu mai este dacă vor exista noi războaie, ci de ce natură
vor fi acestea și cine contra cui va lupta. 17 din cele 22 de state arabe au înregistrat în
1994 o scădere a producției economice. În multe dintre aceste țări însă numarul populației
se va mai dubla o data în următoarele două decenii.
Întrebarea autorilor este cine se poate salva. Dacă la San Francisco elită mondială se
așteaptă la o societate de tipul 20% contra 80%, în cadrul statelor prospere până acum, pe
plan Mondial acest system de distribuție s-a instalat deja de multă vreme.
 Capitolul III
Dictatură cu răspundere limitată

În faţa şefului FMI, aflat în funcţie de zece ani, chiar reprezentanţii unor state aşa de mari
cum sunt Rusia, Brazilia sau India apar ca simpli petiţionari. In tratative, care durează ani
de zile câteodată, aceştia trebuie sa se oblige la programe draconice de austeritate şi la o
comprimare radicală a birocraţiei statelor lor. Abia după aceea, Camdessus supune spre
aprobare ţărilor bogate donatoare ale fondului, îndeosebi reprezentanţilor S.U.A. ,
Japoniei şi Germaniei, râvnitele credite de miliarde cu dobândă favorabilă. Şi numai după
aceea el însuşi dă liber acordării banilor prin semnătura sa.
La burse şi în saloanele de tratative ale burselor şi societăţilor de asigurare şi de pensii, o
nouă clasă politică a păşit pe scena puterii, clasa căreia nu i se poate substrage nici un
stat, nici un întreprinzător şi cu atât cetăţeanul obişnuit plătitor de impozit; din această
clasă fac parte dealerii de devize şi hârtii de valoare care dirijează zilnic un flux tot mai
mare de capital disponibil pentru investiţii care, astfel pot hotărî soarta unor naţiuni
întregi, în mare măsură nesupuşi vreunui control al statului. În munca lor, vânătorii de
profit se mişcă cu viteza luminii într-o reţea mondială de date de o mare ramificaţie – o
utopie electronică a cărei complexitate este şi mai puţin descifrabilă decât matematica, şi
ea destul de complicată, pe care se bazează orice tranzacţie. Trecând de la dolar în yen şi
în continuare în franci elveţieni şi apoi din nou în dolari, dealerii de devize pot sării de la
o piaţă pot sării de la o piaţă la alta, de la un partener în New-York, la altul aflat la londra
sau în Hong-Kong încheind afaceri în sume de mii de milioane. Cu sânge rece şi cu
obsesia preciziei, marele speculant caută defectele de evaluare ale concurenţei orbite de
computer şi greşelile strategice ale fiecărui guvern în parte.
Tot în acest capitol autorii îşi exprimă ideea conform căreia cu cât statele devin
mai dependente de bunăvoinţa investitorilor, cu atât mai mult ele trebuie să favorizeze
fără nici un scrupul o minoritate oricum privilegiată : posesorii de active băneşti.
Interesele acestora sunt permanent aceleaşi : inflaţie redusă, o valoare stabilă a monedei
lor în exterior şi o impozitare pe cât posibil redusă a veniturilor realizare din dobânzi. În
mod tacit fundamentaliştii pieţei pun statornic semnul egal între aceste obiective şi binele
general. Însă, în contextul pieţei financiare globale, această falsă identitate se transformă
în pură ideologie. Trebuie să tragem concluzia că răsplătit va fi acela care creează cele
mai bune codiţii pentru cei puternici deţinători de capital. Orice guvern care se opune
acestei legi a junglei riscă să fie pedepsit.
 Nimic nu ilustrează mai drastic evoluţia ostilă statului pe care s-a angajat sistemul
financiar mondial decât dezvoltarea aşa numitelor centre financiare off-shore. Pe traseul
Caraibe, Liechtenstein, Singapore sunt răspândite astăzi deja mai mult de 100 de cente în
care s-au stabilit bănci, societăţi de asigurare şi fonduri de investiţii care administrează
banii unor clienţi înavuţiţi şi se sustrag in mod planificat competenţelor statale din care
provin. Paguba produsă de sistemul off-shore poate fi cu greu calculată. Nici nu poate
exista un teren mai fertil decât criminalitatea internaţională organizată. Depistarea
averilor dobândite ilegal a devenit practic imposibilă. Experţii vietnamezi a organelor de
securitate apreciază valoarea depunerilor de provenienţa mafiotă din băncile republicii
alpine la 200 miliarde de şilingi, adică circa 19 miliarde de dolari.
In ceea ce priveşte Uniunea Europeană autorii cred că dacă uniunea monetară va fi
într-adevăr înfăptuită, crearea unei politici reale, care să poată lua decizii rapid şi, totuşi,
în mod democratic, va deveni curând o problemă de supravieţuire. Cursul de austeritate
se află in totală contradicţie cu raţiunea politicii economice. Dacă întreprinderile şi
concernele aruncă pe stradă milioane de oameni pentru a face economie de costuri, atunci
statul este solicitata de urgenţă în calitate de investitor. Prin măsurile de austeritate care
au provocat criza, proiectul Uniunii Monetare a ajuns să fie descreditat. Pe fundalul
fragilităţii structurii monetare confruntată mereu cu pericolul ca sub presiunea operaţiilor
speculative să cedeze intr-o direcţie sau alta in politica UE nu poate nici sa înainteze nici
să dea înapoi: “pieţele ar pedepsi neiertător”orice modificare in planul Maastricht. Mai
devreme sau mai târziu nu va mai rămâne altceva de făcut de cât supunerea pieţelor de
capital din nou unei supravegheri riguroase din partea statului.
Astfel, an de an, creşte probabilitatea ca maşinăria turbată a finanţelor sa
declanşeze valuri de criză mondială, care nu pot fi stăpânite doar cu credinţa în forţa
ordonatoare a pieţei. Dar curând s-ar putea ca strigătul ca statul să vină in ajutor să răsune
în pustiu, pentru că marea finanţă internaţională subminează tot timpul ceea ce ea resimte
ca necesară in modul cel mai presant într-o situaţie de criză:capacitatea de acţiune a
statelor naţionale şi a institutelor internaţionale create de ele.

Capitolul IV

Legea lupilor

Universul muncii este cuprins de o adevărată revoluţie, ramură după ramură,

profesie. Aproape nimeni nu este menajat. Oamenii politici şi economiştii caută in zadar
să găsească alte locuri de muncă în locul celor pierdute pe şantierele navale Vulkan, în
fabricile de avioane ale societăţii Dasa sau la benzile rulante de la Volkswagen. Şi pentru
cei aproape un milion de angajaţi din sistemul bancar şi de la societăţile de asigurare se
anunţă vremuri grele. Într-un studiu asupra planurilor a 50 de mari bănci din lume ei
prognozează că branşa bancară, în următorii 10 ani, jumătate din angajaţi îşi vor pierde
locul de muncă. Hewlett-Packard, Motorola sau IBM au început să angajeze noi
specialişti din India cu salarii mult mai mici.”Brain Shopping”, a cumpărat creiere, aşa au
numit ei acest concept vizând economisirea de cheltuieli pentru forţa de muncă. Dacă se
va adeveri prognoza lui Karl Schmitz, atunci din cele 200 de locuri de munca din
industria de software din Germania nu vor mai rămâne de cât 2000. Este încă un motiv să
credem că societatea 20% versus 80% se apropie. Integrarea economiei la scară
mondială, fără a se ţine seama de garanţie, nu este determinată în nici un caz de o lege a
naturii sau un progres tehnic linear care survine pe neaşteptate, fără alternativă. Ea este în
primul rând rezultatul unei politici guvernamentale promovată în mod conştient de ţările
vestice industrializate continuată şi în prezent.
Consecinţele creşterii libertăţii comerţului sunt după părerea autorului
covârşitoare. De patru decenii, schimburile mondiale de servicii cresc mai repede decât
producţia. În comerţul mondial mărfurile nu mai sunt oferite de statele naţionale şi
întreprinderile lor pentru ca apoi acestea să-şi negocieze sau să-şi dispute distribuirea
profitului realizat în interiorul graniţelor ţării. În schimb, acum, proletarii din toate ţările
concurează pentru împărţirea muncii care li se mai oferă în cadrul producţiei organizate la
nivel mondial. Capcana globalizării pare că s-a închis definitiv iar guvernele celor mai
bogate şi puternice ţări ale lumii ne apar ca prizonieri ai unei politici care nu ne mai
permite vreo schimbare de curs. Comerţul total liberalizat slăbeşte legăturile naţiunilor
chiar mai profund de cât delocalizarea şi interdependenţele din sectorul producţiei.
Liderii sindicali descoperă aproape peste noapte că, acum, de fapt lupta nu se mai dă
pentru câteva procente care să se adauge salariilor membrilor sindicatelor ci pentru însăşi
supravieţuirea sindicatelor. Managerii de fonduri şi conducătorii de concerne nu sunt,
evident, singuri în ofensiva lor împotriva locurilor de muncă şi a salariilor. Guvernele
naţionale sunt a treia grupă de actori care susţin acest atac. Concurenţa înseamnă totul,
locurile de muncă, nimic. Fără nici o dezbatere publică, privatizarea şi dereglementarea
tuturor sectoarelor conduse de stat au devenit o componentă standard a marelui plan al
pieţei interne unice. Dacă politicienii din Europa iau în serios afirmaţia solemnă că
şomajul e cea mai mare grijă a lor atunci, ceea ce fac ei nu este altceva decât nonsens cu
metodă. Întrebarea este dacă ei mai ştiu ce fac.
 Capitolul V

Minciuni comode

În opinia autorilor acestui volum, ori de câte ori o ţară mai puţin dezvoltată
încearcă să se măsoare cu concurenţa superioară din ţările industriale vestice fără să-şi
promoveze în mod deliberat industria şi fără o protecţie prin bariere vamale eşecul este
previzibil : comerţul liber înseamnă doar impunerea dreptului celor mai puternici. În
speranţa de a realiza o rapidă modernizare, guvernul de la Ankara a încheiat cu U.E. un
acord de formare a unei uniuni vamale care a intrat în vigoare la începutul lui 1996.
Acordul de uniune vamală cu U.E. permite măsuri de protecţie dar numai pentru 200 de
zile. Turcia a căzut în capcană. Se dovedeşte că integrarea neprotejată a unor ţări în curs
de dezvoltare, pline de speranţă, dar fără capital, în zonele comerţului liber ale ţărilor
puternic industrializate aduce mai multe pagube decât foloase. Pe toate meridianele,
economiştii şi oamenii de afaceri celebrează miracolul economic asiatic exemplar, ca o
dovadă vie ca există totuşi o ieşire din sărăcie şi subdezvoltare pe baza economiei de
piaţă. Se impune însă o precizare : boom-ul are puţin de a face cu capitalismul de tip
laisser-faire al celor mai multe ţări membre ale OECD. Fără excepţie, aceste ţări în
ascensiune din extremul orient mizează pe o strategie care în vest este treptat prohibită:
intervenţia masivă a statului la toate nivelurile vieţii economice. Protecţia mediului şi a
sănătăţii, democraţia şi drepturile omului trebuie să fie abandonate dacă aceasta serveşte
economiei mondiale. Este de remarcat că împotriva respectării standardului minim,
asupra căruia s-a atras atenţia nu există nici un argument temeinic. Normele centrale ale
OIM, cum sunt interzicerea muncii copiilor, a muncii forţate şi a discriminării etnice şi de
sex, sunt şi aşa parte componentă a convenţiilor O.N.U. pe care toate statele le-au ratificat
de multă vreme. Democraţia se depreciază. Recâştigarea capacităţii de acţiune politică,
restabilirea primatului politicii asupra economiei este sarcina centrala a viitorului.

Capitolul VI

Să se salveze cine poate! Întrebarea este cine poate?

20 de milioane de familii îşi încearcă norocul la ruleta acţiunilor, mizează cel puţin
pe unul din cele peste 6000 de fonduri speculative care pot jongla în întreaga lume cu
fonduri de 6 bilioane de dolari. În timp ce, cu numai 20 de ani în urmă, 75% din
economiile private din S.U.A. se depuneau în cecuri sau în hârtii de valoare cu dobândă
fixă – cum mai este obiceiul în zilele noastre în Europa – raportul s-a inversat în anii 90:
la bursă se fac speculaţii cu trei sferturi din capitalul propriu economisit. Milioane de
germani trăiesc cu toţii acelaşi sentiment: deşi cu toţii trebuie să muncească mai mult,
primesc mai puţin. Întrucât pentru şovinii bunăstării aceasta din urmă este un drept,
atunci trebuie ca cineva să fie totuşi vinovat de pierderea bunăstării. Dar mai bine ca
străinii şi solicitanţii de azil să fie daţi afară decât să se facă o analiză, suna deviza. Ca
manipulaţi de o mână invizibilă, alegătorii retrag partidelor de centru sprijinul şi caută să
se refugieze la populiştii de dreapta. Vechile instituţii politice decad, cel mai vizibil se
întâmplă aceasta în S.U.A. Observatorii politici de fineţe comentează schimbările actuale
în sânul cele mai stabile democraţii parlamentare de până acum din lume, punând în
gardă cu o intuiţie alarmantă: “ne aflăm într-o situaţie prefascistă ”. “Fascismul izvorăşte
din anumite tendinţe ale politicii economice şi financiare.

Capitolul VII

Făptaşi sau victime

În acest capitol sunt prezentate reflecţiile şi opiniile asupra globalizării a 15

personalitaţi politice şi economice.
Globalizarea este tema centrală care îl obsedează de câtva timp pe Butrtos Butros
– Ghali. Ca să mai poată şi vorbi despre această temă, el îşi prelungeşte ziua sa de lucru
de 15 ore cu încă una. “Nu există numai o globalizare, ci mai multe, cea a informaţiei, a
drogurilor, a epidemiilor, a mediului şi, fireşte, în primul rând, cea a finanţei. În afară de
aceasta se naşte o mare complicaţie pentru că globalizările avansează cu viteze foarte
diferite.” Tot Butros Ghali consideră că adevăratul pericol va interveni atunci când
globalizarea va fi dirijată de un sistem autoritar, ci nu de unul democratic.
Opinia lui Vincent Truglia, vicepreşedinte la Moody’ s Investors Service din New
York este că serviciul de consultanţă cu indicele său constituit din 3A a devenit o
metaforă a pieţei. “Noi nu putem să ne permitem totuşi nici o emoţie faţă de o ţară sau
firmă.”
Este prezentă si filozofie a lui Kjell-Olaf Feldt care afirmă “Filozofia mea este:
trebuie să fii pregătit pentru tot ceea ce poate fi mai rău, ca să poţi obţine maxim posibil.”
 Managerul de elită Anton Scheneider este de părere că în cazul globalizării
“problema principală o reprezintă sistemele culturale diferite ale acestei lumi.” Tot
Schneider concluzionează: “Cred că aproape toate marile firme europene se consideră ca
fiind hăituite de globalizarea economică.” Autorii cărţii adaugă remarca următoare “Frica
este însă un sfetnic prost şi aceasta înţelepciune populară este ştiută de managerii de
elită.”

Capitolul VIII

Cui aparţine statul?

Concernele şi instituţiile care administrează averi, dacă sunt bine conduse nu au

nevoie de aşa ceva. Chiar şi încălcarea legii, în jungla pieţei financiare transnaţionale,
povara impozitului poate fi micşorată după bunul plac, dacă trebuie, chiar şi sub 10%.
Sunt prezente şi exemple concludente despre modul în care mari firme reuşesc să
scape de plata unor impozite destul de mari. Exemplele date sunt cele ale firmelor BMW
şi Siemens care prin diferite tehnici acoperite legal au reuşit să îşi mărească profiturile
deja uriaşe prin neachitarea unor impozite cea mai simplă metodă a planificării fiscale
este denumită în jargonul experţilor “transfer pricing”. Baza o constituie o reţea
transfrontalieră de filiale şi sucursale. Pentru că între ele operează cu produse
intermediare, cu servicii, precum şi cu licenţe, firmele pot să-şi treacă în factura lor
costuri de un ordin de mărime lăsat aproape la bunul lor plac. De aceea, cheltuielile
întreprinderilor care operează pe plan internaţional sunt cele mai înalte de regulă acolo
unde cotele de impozitare sunt cele mai mari. Invers filialele lor, stabilite in aşa-numitele
oaze ale evaziunii fiscale sau zonele în care se percep impozite mici, produc permanent
câştiguri exorbitante, chiar dacă au acolo doar un birou cu legătură de fax şi doi angajaţi.
În opinia autorilor, încercarea de a atrage concerne mondiale prin subvenţii devine
o adevărată gaură neagră pentru finanţele statului. O altă concluzie la care s-a ajuns este
aceea că criminalitatea organizată este branşa economică cu cea mai rapida expansiune
din lume, asigurând un profit anual de 500 de miliarde de dolari. Una din soluţiile găsite
este aceea că statul autoritar devine răspunsul la neputinţa politicii faţă de economie.
 Capitolul IX

Sfarsitul dezorientarii.

10 idei împotriva societăţii unei singure cincimi

În acest capitol de final autorii propun 10 soluţii pentru problemele pe care chiar
ei le-au subliniat în această carte pe tema globalizării. Iată pe scurt care sunt în opinia lor
soluţiile pentru a evita societatea 20% versus 80%:

 O uniune europeană democratică şi capabilă de acţiune

 Consolidarea şi europenizarea societăţii civile
 Uniunea monetară europeană
 Extinderea legislaţiei UE şi asupra impozitării
 Perceperea unui impozit pe comerţul cu devize (Tobin Tax) şi pe creditele
în Euro acordate băncilor europene
 Standard minim social şi ecologic pentru comerţul mondial
 O reformă ecologică a impozitelor la nivel european
 Introducerea unui impozit european pe articolele de lux
 Sindicate europene
 Stoparea dereglementărilor care nu sunt însoţite de măsuri de protecţie
sociale

Din punctul meu de vedere, dupa ce am citit aceasta carte,mi-am dat seama ca
globalizarea implică si numeroase riscuri,printre care şomajul, crizele financiare globale,
adâncirea decalajelor între bogaţi şi săraci, deculturalizarea, americanizarea, etc.
Pg. 13
“20% din populaţia aptă de muncă ar fi suficientă în secolul următor pentru a asigura
avântul economiei mondiale...O cincime din cei care caută de lucru vor fi de ajuns pentru
a produce toate mărfurile şi a furniza serviciile de înaltă calitate pe care şi le poate
permite societatea mondială. ..
Dar ce se va întâmpla cu ceilalţi? 80% dintre cei ce doresc să muncească vor
rămâne fără slujbe? … Problema viitorului este “to have lunch or to be lunch”, a avea
mâncare sau a fi mâncat”.
Pg. 23
„Globalizarea devine o capcana pentru democratie. Doar teoreticieni naivi sau politicieni
miopi mai cred ca se poate continua, asa cum se intampla acum in Europa, deposedarea
an de an a milioane de oameni de slujbe si securitate sociala, fara a se plati candva pretul
politic al acestei situatii.Nu se poate sa nu iasa prost.”
Pg. 42
„Intreaga lume este o singura piata, aparent comertul liber infloreste.Dar nu devine in
acest fel realitate un vis al omenirii?[..]Nu este pacea globala atat de aproape?
NU.NU ESTE!”
Pg. 48
„Pentru ca 95 % din cresterea demografica mondiala se concentreaza in cele mai sarace
zone ale continentului, intrebarea nu mai este daca vor exista razboaie, ci de ce natura vor
fi acestea si cine contra cui va lupta .”
Pg. 102
„Cu cat statele devin mai dependente de bunavointa investitorilor, cu atat mai mult ele
trebuie sa favorizezefara niciun scrupul o minoritate oricum privilegiata:posesorii de
active banesti.Interesele acestora sunt permanent aceleasi:inflatie scazuta, o valoare
stabila a monedei lor in exterior si o impozitare pe cat posibil redusa a veniturilor
realizate din dobanzi. [...] Insa in contextul pietei financiare globale, aceasta falsa
identitate se transforma in pura ideologie.”
Pg. 121, Arma dolarului
„Cursul dolarului a devenit o arma in lupta cu Japonia si Germania pentru stapanirea
pietei mondiale.”
Pg. 166, Milioane de victime de dragul pietei mondiale
„Delocalizarea productiei, simplificarea, reducerea de preturi, concedierile- economia de
inalta performanta bazata pe high-tech rapeste societatii de consum munca si arunca pe
strada proprii consumatori.”